Sunteți pe pagina 1din 12

TEMA PROIECTULUI

Proieactarea unei linii electrice aeriene.

Date iniţiale de calcul :

- puterea activă totală necesară pentru o perioadă de 15-20 ani:

Pabs= MW

- distanţa la care se află sursa de alimentare:

l= km;

- durata de utilizare a sarcinii maxime:

Tms= h/an;

- factorul de putere mediu:

cosφ= ;

- puterea de scurtcircuit pe barele staţiei de plecare:

Pscc=3000 MVA.

Linia electrică aeriană se încadrează în zona meteoerologică .


CERINŢE DE CALCUL

Partea electrică

- tensiunea de alimentare a reţelei respective;


- pierderile de energie activă pe linie;
- căderile de tensiune pe linie;
- secţiunea conductoarelor şi verificarea acesteia la căderea de tensiune si stabilitatea
termică;
- valoarea consumului propriu tehnologic pentru transportul energiei electrice.

Partea mecanică

- încadrarea în zona meteorologică şi stabilirea sarcinilor care acţionează asupra liniei


electrice aeriene;
- secţiunea şi caracteristicile mecanice ale conductoarelor;
- încărcările unitare şi specifice normate şi de calcul ale conductoarelor active/de protecţie;
- stările de solicitare ale conductoarelor;
- rezistenţele aferente stărilor de solicitare;
- amplasarea stâlpilor pe profilul longitudinal;
- deschiderile optime şi cele critice;
- tracţiunile orizontale pentru stările de încărcare ale conductoarelor active şi de protecţie;
- gabaritele necesare faţă de obiectivele traversate şi încadarea lor în prevederile în
vigoare;
- lanţurile de izolatoare şi domeniul lor de utilizare;
- influenţa fluajului asupra săgeţilor conductoarelor;
- alegerea şi verificarea unui stâlp normal de susţinere.
- prescripţii şi normative utilizate in calcul;
- norme de protecţia muncii la realizarea liniei respective;
- desenele aferente pentru proiectarea liniei.
CALCULUL ELECTRIC AL LEA

Alegerea tensiunii liniei electrice aeriene

Datorită complexităţii ei, problema alegerii tensiunii nominale a unei reţele electrice nu
poate fi rezolvată corect decât prin compararea din punct de vedere tehnic şi economic a
variantelor care pot fi luate în considerare.

Dintre tensiunile standardizate se aleg tensiunile care pot fi luate în considerate la


proiectare şi, pentru fiecare dintre acestea, se determină soluţia tehnică cea mai avantajoasă.
Din cauza complexităţii lor şi uneori din cauza unui număr mare de variante, aceste calcule
sunt aproape întotdeauna foarte laborioase. De aceea, de cele mai multe ori, pe baza unei
îndelungate experienţe în proiectarea reţelelor electrice, tensiunea nominală optimă se alege
pornind de la concluziile unor calcule tehnico-economice efectuate pentru condiţiile
analoage.

Se preferă întotdeauna soluţia corespunzătoare tensiunii nominale celei mai ridicate.


Această alegere este justificată, în primul rând, prin aceea că o tensiune mai înaltă, oferă
rezerve mai mari în ceeea ce priveşte capacitatea de transport şi posibilităţile de extindere a
reţelei, pentru o perioadă mai îndelungata decât acea pentru care a fost luată în considerare
evoluţia consumatorilor şi sistemul energetic, la proiectarea reţelei respective. În acelaşi
timp, o tensiune mai înaltă conduce la scheme mai simple şi mai uşor de exploatat, prin
reducerea numărului de puncte de alimentare şi de ramuri ale reţelei. Un alt principiu este
acela că, în cazul unor indici aproximativi egali, se preferă soluţiile care comportă cheltuieli
anuale de exploatare mai mici, chiar dacă investiţiile sunt ceva mai mari, întrucât este
interesant să se obţină un preţ cât mai scăzut a energiei electrice livrate consumatorilor.
Alegerea tensiunii se va face respectând standardele în vigoare.

Există mai multe modalităţi de determinare a tensiunii optime, printre care:

• U n = 4,34 × l + 0,016 × Pabs [kV]


• U n = 1,6 × 4 P × l [kV]

unde: l – lungimea liniei în Km;


Pabs – puterea absorbită în KW;
Calculul secţiunii economice a conductoarelor
Secţiunea conductoarelor liniei electrice se alege pe baza criteriilor economice şi se verifică la
următoarele restricţii tehnice:
-căderi de tensiune;
-încălziri admisibile;
-rezistenţă mecanică.
Conform aestor verificări se va determina secţiunea tehnică, iar din criteriile economice
se va determina secţiunea economică. În final secţiunea conductoarelor se va alege ca maximul
dintre secţiunea economică şi secţiunea tehnică.
Secţiunea economică se calculează cu relaţia:
I
S ec = [mm2]
jec
I – curentul maxim al sarcinii rezultat din relaţia:

2
Pabs + Q 2
I= [A]
3 ⋅U n

unde: jec – reprezintă valoarea medie a densităţii economice


Q – reprezintă puterea reactivă pe linie [kVAR]

Densitatea de curent aparentă se alege în funcţie de durata de utilizare a sarcinii mxime.


Valorile pentru linia electrică aeriană sunt date în tabelul 1:

Tabelul 1
Durata de utilizare a sarcinii maxime [h/an]
Tipul liniei 1000 2000 3000 4000 5000 6000 7000
20 kV 0,76 0,61 0,51 0,43 0,37 0,32 0,29
110 kV 0,79 0,67 0,57 0,5 0,45 0,38 0,31

Parametrii liniei
În calculul electric al unei instalaţii de transport de energie electrică este necesar să se
calculeze, în primul rând parametrii liniilor.

Rezistenţa liniei
Rezistenţa unui conductor se calculează cu relaţia:
R = R0 ⋅ l
unde:
l – lungimea conductorului, [m] ;
R0 – rezistenţa unui kilometru de linie, [ Ω /km] .
Rezistenţa unui kilometru de linie se alage din standarde: conductoare de otel-aluminiu
neizolate pentru linii electrice aeriene.

La folosirea acestor relaţii pentru determinarea corectă a rezistenţei conductoarelor


utilizate în construcţia liniilor electrice trebuie să se ţină seama de:

1. În cazul conductoarelor – funie, lungimea firelor componente este, din cauza


răsucirii, cu 2 – 4 % mai mare decât lungimea conductorului; rezultă o eroare de acelaşi ordin în
determinarea rezistenţei.

2. În calculul liniilor se folosesc secţiunile standardizate; secţiunile reale ale


conductoartelor pentru partea de Al sunt mai mici decât cele standardizate;

3. Rezistivitatea materialului este dată pentru 200C; conductoarele liniilor


electrice aeriene pot funcţiona la temperaturi diferite, în funcţie de sarcina lor şi de condiţiile din
mediul ambiant. Pentru calcule exacte se poate determina valoarea rezistivităţii la orice
temperatură, printr-o relaţie liniară de forma:
ς = ς 20 ⋅ [1 + α 20 ⋅ (θ − 20)] [Ω]
unde:
α 20 - coeficient de variaţie a rezistivităţii faţă de temperatura iniţială

4. Rezistenţa în curent alternativ este mai mare decât rezistenţa în curent continuu,
datorită efectului pelicular, adică repartiţiei neuniforme a curentului pe secţiunea conductorului.
Influenţa efectului pelicular poate fi neglijată în cazul secţiunilor mai mici decât 400 – 500 mm2
pentru conductoarele de cupru şi al secţiunilor mai mici decât 600 mm2 în cazul conductoarelor
de aluminiu. Modificarea repartiţiei curentului pe secţiunea unui conductor se datorează şi
efectului de apropiere. Influenţa acestui efect este însă vizibilă numai pentru conductoarele care
sunt aşezate la distanţe foarte mici unele de altele. De aceea, în cazul liniilor aeriene, al cablurilor
şi al reţelelor interioare obişnuite, influenţa efectului de apropiere şi efectului pelicular fiind
negligabilă, în calcul se pot introduce, în locul rezistenţelor în curent alternativ, rezistenţele în
curent continuu.

Reactanţa liniei

Reactanţa inductivă a unei linii electrice se determină cu relaţia:


X = x0 ⋅ l [Ω /km]
unde:
l – lungimea liniei, în km;
x0 - inductivitatea, care se determină cu relaţia:
D 
x0 = 2 ⋅ π ⋅ f ⋅ 4,6 ⋅ log⋅  med  ⋅ 10 − 4 [Ω /km]
 re 
unde:
f – frecvenţa [Hz];
Dmed – distanţa medie geometrică între fazele liniei;
re – raza echivalentă a conductorului;
Distanţa medie geometrică se determină astfel:
Dmed = 3 D12 ⋅ D23 ⋅ D13 [mm]

Raza echivalentă se calculează cu relaţia:

re = k ⋅ r mm

unde:
r – reprezintă raza conductorului şi se calculează cu relaţia:
k – coeficient ales în funcţie de numărul de fire şi straturi din conductor.

În cazul conductoarelor de oţel – aluminiu, inductanţa este mai mare decât cea rezultată
din calcule, din cauza influenţei magnetizante a inimii de oţel; această influenţă este mai
sensibilă în cazul unui singur strat de material neferos şi este neglijabilă în cazul a două sau trei
straturi de aluminiu.

Conductanţa liniilor electrice aeriene

Conductanţa reţelelor electrice aeriene este determinată de scurgerile de curent şi de


fenomenul corona şi influenţează în mod direct atât pierderile de energie, cât şi buna funcţionare
şi exploatare a instalaţiilor.

Datorită consecinţelor (ştiute) ale fenomenului corona asupra funcţionării liniilor rezultă
că trebuie luat în considerare încă din faza de proiectare a liniilor electrice aeriene. Evitarea
efectului corona necesită investiţii suplimentare, prin mărirea diametrului conductorului, sau prin
utilizarea unor conductoare de construcţie specială (fasciculare sau tubulare).

Tensiunea critică şi pierderile datorate efectului corona se determină cu relaţiile:

Dmed
U cr = 84 ⋅ m1 ⋅ m2 ⋅ δ ⋅ r ⋅ lg [kV]
r
în care:
m1 – coeficient care ţine seama de starea suprafeţei conductorului, având valorile: 0,93 –
0,95 pentru conductoare monofilare; 0,80 – 0,87 pentru conductoare-funie;
m2 – coeficient care ţine seama de starea atmosferică, având valorile: 1 pentru timp uscat
şi frumos; 0,8 pentru timp urât, ceaţă, ploaie, chiciură;
δ - densitatea relativă a aerului;
3,92 ⋅ b
δ= , δ = 0,003
273 + t
b – presiunea barometrică, în cm col.Hg;
t – temperatura aerului.

Pierderile pe linie datorate efectului corona cresc odată cu tensiunea. Există mai multe
formule care dau valoarea acestor pierderi de energie. Cea mai uzuală este formula lui Peck:
241 r
∆P0 = ⋅ ( f + 25) ⋅ ⋅ (U − U cr ) 2 ⋅ 10 −5 [kW/km]
δ Dmed

f – frecvenţa, în Hz;
U şi Ucr – tensiunile între fazele de lucru şi cea critică în kV.

În cazul când în calculul unei linii trebuie să se ţină seama de conductanţa


corespunzătoare pierderilor prin efect corona, aceasta se determină cu formula:

∆P0
G0 = 2
[S/km]
Un
în care:
∆P0 - reprezintă pierderile prin efec corona, raportate la un kilometru de linie;
Un – tensiunea nominală a liniei.

Susceptanţa liniei
Susceptanţa capacitivă de secvenţă directă sau inversă pe unitatea de lungime a unei faze
se determină cu relaţia:
7,58 ⋅ 10 −6
b0 = [S/km]
D
log med
r
Susceptanţa capacitivă a liniei este:
B = b0 ⋅ l [S]
Efectul imediat al susceptanţei capacitive a liniei constă în faptul că aceasta provoacă
circulaţia curenţilor capacitivi. În general curenţii capacitivi au o influenţă vizibilă asupra
funcţionării liniior aeriene începând cu tensiunea de 110 kV, iar asupra liniilor de cabluri,
începând cu tensiunea de 10 kV.
Verificarea secţiunii la căderile de tensiune

Pierderile de tensiune în diferitele elemente componente ale reţelei electrice depind de


valoarea activă şi reactivă a curentului. În consecinţă, valoarea absolută a tensiunii în
diferitele puncte ale unei reţele nu este aceeaşi şi prezintă abateri în plus sau în minus faţă de
tensiunea nominală.

Deoarece curenţii absorbiţi de diferiţi consumatori nu sunt constanţi ci prezintă în funcţie


de condiţiile specifice de funcţionare ale consumatorilor respectvi, o variţie orară, zilnică
săptămânală sau sezonieră, pirderile de tensiune în reţelele electrice şi valorile absolute ale
tensiunii în diferite puncte ale acestora prezintă de asemenea o variaţie în timp.

Variaţiile de tensiune conduc, de cele mai multe ori, la modificări importante ale indicilor
de funcţionare ale diferitelor tipuri de consumatori şi ale reţelelor în general. Modificarea
puterilor active şi reactive ale receptoarelor, în funcţie de variaţia tensiunii la borne, conduce
de asemenea la modificarea proceselor termice şi a temperaturilor în aparatele respective.

Pentru asigurarea unei funcţionări corespunzătoare a receptorului de energie electrică se


impune respectarea parametrilor de calitate ai energiei electrice respectiv menţinerea
frecvenţei şi tensiunii în jurul valorilor normale.

Au fost elaborate prescripţii care reglementează variaţiile de tensiune admisibile în


diferite situaţii, care trebuie avute în vedere la proiectarea şi exploatarea reţelelor electrice.
Pentru tensiunea de 110 kV căderea de tensiune trebuie să fie mai mică de 10%.

Expresia căderii de tensiuune o vom exprima o dată procentual şi o dată în valori


absolute.

Pabs ⋅ R + Q ⋅ X
∆U = 2
⋅ 100 [%]
Un
R – rezistenţa liniei;
X – reactanţa liniei;

Pierderea totală de tensiune se calculează cu relaţia:

Pabs ⋅ R + Q ⋅ X
∆U = [kV]
Un
Verificarea secţiunii conductoarelor la încălzirea în regim de durată

La trecerea curentului prin conductoarele unei reţele electrice acestea se încălzesc.


Încălzirea conductoarelor este dăunătoare izolaţiilor reţelelor electrice, pentru că
temperatura prea mare duce în unele cazuri la volatizarea unor substanţe din masa izolaţiei,
făcând ca aceasta să-şi piardă atât calităţile izolante cât şi rezistenţa mecanică. Şi în cazul
conductoarelor neizolate, încălzirea peste o anumită limită nu este admisă, deoarece duce la
slăbirea contactelor.

Pentru toate aceste motive, se impune limitarea temperaturii conductoarelor la anumite


valori maxime, în funcţie de tipul conductorului şi de locul instalării acestuia.

Prin calculul termic al reţelelor electrice se determină valoarea admisibilă a curentului,


care să nu ducă la creşteri ale temperaturii peste anumite limite, în anumite condiţii de răcire.

Pentru conductoarele liniilor electrice aeriene, temperatura maximă admisibilă este de


o
70 C. La temperaturi mai mari, rezistenţa de contact în punctele de înnădire a conductoarelor
creşte, datorită oxidării suprafeţelor de contact sub influenţa oxigenului din aer. Creşterea
rezistenţei duce la rândul său la o creşterte şi mai mare a temperaturii suprafeţelor de contact,
ceea ce poate determina topirea şi ruperea conductorului în punctele de înnădire.

Determinarea curentului maxim prin conductor se face pa baza ecuaţiei:

I max
I adm ≥
k

unde:
Iadm – curentul de durată admisibil pentru temperatura de 30oC;
Imax – curentul maxim de durată ce trece prin linie;
k – coeficient de corecţie în funcţie de zonă; k = 0,88 pentru 40oC.

Când conductorul atinge o anumită temperatură, se poate stabili un echilibru termic, în


sensul că întreaga cantitate de căldură degajată în conductor este cedată mediului
înconjurător, temperatura conductorului rămânând constantă. Până la stabilirea echilibrului
termic, temperatura conductorului poate creşte peste limita maximă; problema care se pune
este de a determina valoarea curentului maxim care poate trece prin conductor astfel încât
temperatura acestuia să nu depăşească limita maximă admisibilă, idiferent de timpul cât
curentul trece prin conductor.

Rezultă curentul de durată:

70 − θ
I adm 40 = I adm ⋅ [A]
40
Verificarea secţiunii conductoarelor la stabilitatea termică de scurtcircuit

În calculul termic al conductoarelor, trebuie să se ţină seama şi de curenţii de scurtcircuit,


care depăşesc cu mult valorile nominale.

Scurtcircuitele produc curenţi cu intensităţi mari şi căderi de tensiune importante care


perturbă funcţionarea normală a consumatorilor de energie electrică.

Valoarea curenţilor de scurtcircuit depinde de:

- puterea surselor care alimentează scurtcircuitul;


- tipul scurtcircuitului;
- timpul scurs de la apariţia scurtcircuitului;
- distanţa dintre sursă şi locul scurtcircuitului.

Calculul curenţilor de scurtcircuit trebuie efectuat având în vedere perspectiva de


dezvoltare a zonei alimentate în următorii ani.

Secţiunea conductorului calculată în funcţie de curentul de scurtcircuit este:

I inf ⋅ T f
S SC = [mm2]
k

I inf - curentul de scurtcircuit trifazat;


T f - (0,5-1 s)- timpul fictiv de scurtcircuit;
k = 88 - coeficient de corecţie pentru aluminiu.

Curentul de scurtcircuit stabilizat s-a determinat astfel:

S SC110
I inf = [A]
3 ⋅U M

unde: S SC - puterea de scurtcircuit pe bara staţiei


U M - tensiunea maximă pentru echipament
Determinarea pierderilor de putere şi de energie în reţelele electrice

Determinarea pierderilor de putere şi de energie în reţelele electrice sunt foarte


importante. Transportul energiei electrice prin conductoare şi transformarea acesteia cu
ajutorul transformatoarelor sunt însoţite de pierderi de putere activă şi de energie. În reţele
electrice cu tensiuni până la 35 kV, pierderile sunt datorate aproape exclusiv încălzirii
conductoarelor şi transformatoarelor prin trecerea curentului electric. La reţelele cu tensiuni
de 110 kV şi mai mari, pe lângă acestea se mai adaugă pierderile prin efect corona.

Problema reducerii la minimum a pirderilor de putere trebuie să stea tot timpul în atenţia
celor care proiectează instalaţiile de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice.
Pierderile de energie şi de putere în reţele electrice ar putea fi reduse prin mărirea secţiunii
conductoarelor. Însă aceasta atrage după sine un consum mai mare de metal conductor, ceea
ce măreşte investiţiile. Rezolvarea favorabilă în reţelele electrice a problemei nu este posibilă
decât dacă se ţine seama de toţi factorii care intervin în stabilirea pierderilor totale.

Pierderile de putere datorate efectului Joule se determină cu relaţia:

∆P =
(P abs
2
+ Q2 ⋅ R ) [MW]
2
Un

∆Q =
(P abs
2
+ Q2 ⋅ X )
[MVAr]
2
Un

unde:
R, X - rezistenţa şi reactanţa a conductoarelor liniei;
Pabs , Q - puterea activă şi reactivă;
U n - tensiunea nominală a liniei;

Pierderile de putere activă electrică în linie, reprezentate procentual sunt date de relaţia:

∆P ⋅ 100
∆P % = [%]
Pabs

∆Q ⋅ 100
∆Q % = [%]
Q

Pierderile reactive sunt mai puţin importante deoarece costul instalaţiilor pentru un kVAr
este de 10-15 ori mai mic decât pentru un kW instalat într-o centrală şi durata de punere în
funcţiune a surselor reactive este mai redusă.
Pierderile de energie se calculează cu formula:

∆W = ∆P ⋅ τ [MWh]

unde:
τ - reprezintă timpul pierderilor maxime, adică timpul convenţional în care linia
funcţionând la o sarcină maximă constantă, ar fi determinat aceeaşi pierdere de energie ca şi
în cazul în care ar funcţiona după curba de sarcină reală.

Sarcina diferitelor receptoare nu rămâne de obicei constantă, ci variază între o valoare


minimă şi o valoare maximă. Datorită acestui fapt, pierderile de energie pe linii nu pot fi
determinate în funcţie de pierderile de putere activă corespunzătoare sarcinii maxime în
intervalul de timp considerat, pentru că rezutatul obţinut ar fi prea mare. Pentru determinarea
pierderilor de energie electrică este necesar să se ţină seama de variaţia sarcinii în intervalul
de timp considerat.

Pierderile de energie electrică în reţelele de putere influenţează preţul de cost al


transportului energiei electrice.