Sunteți pe pagina 1din 2

lexandru Paleologu Despre lucrurile cu adevarat importante

Suplimentul de cultura va invita sa (re)cititi un fragment din volumul Despre lucrurile


cu adevarat importante, de Alexandru Paleologu, care a aparut in 2011, in colectia
Eseuri si Confesiuni a Editurii Polirom.

Fragment

Degeaba esti serios daca nu stii sa fii atent si daca nu esti perspicace (atentia
inteligenta e totdeauna perspicace). Cine contempla cu atentie lucruri neluate in
seama, socotite insignifiante, efemere, acela are toate sansele sa descopere esente,
detalii revelatorii.

***

Realitatea cea mai de pret, realitatea, repet, este sufletul. A nu ti-1 pierde, a ti-1
salva, a ti-1 mantui, e din totdeauna marea tema a conduitei morale si a soteriologiei,
fie de natura laica, fie religioasa. Nu exista nenorocire mai mare decat cea de a-ti
pierde sufletul; a nu intelege asta, a fi indiferent la pierderea propriului suflet, e pur
si simplu imbecilitate; imbecilitatea nu e niciodata o scuza, ci o circumstanta
agravanta.

***

Cu adevarat importanta e fericirea. Veti spune: ei bravo, mare descoperire! Toata


lumea e de acord cu asta! (Aproape toata lumea; sunt unii, feriti-va de ei, care fac pe
grozavii si dispretuiesc fericirea.)

De fapt, sunt foarte putini cei care dau importanta cu adevarat fericirii. Alearga dupa
niste surogate, unele placute, altele plicticoase, la care acced sau nu, dar care in cele
din urma se vadesc insipide, in cele din urma. Aceste cele din urma anuleaza
retroactiv toate agrementele, toate vanitatile, prestigiul si puterea de care vei fi avut
parte. Sigur, povestea aceea cu camasa fericitului nu e decat un apolog fara cine stie
ce relevanta. Tot sigur este ca marile lipsuri sunt teribile piedici in calea fericirii, insa
nu insurmontabile. Dupa cum placerile, huzurul, indestularea sunt, dar nu negresit,

propice fericirii. Totul depinde de felul cum sunt primite. Acestea sunt arhistiute,
repetate de milenii. Le repet si eu acum. Arhistiute, dar in fond nu prea stiute.

Insul care nu se are decat pe sine ca scop traieste intr-o dezolanta tautologie
sufleteasca. Sunt suflete fara vocatie. Asta inseamna a nu avea nimic sfant.

Dupa cum unora le lipseste simtul comicului sau al sublimului, altora (in buna masura,
probabil aceiasi) le lipseste simtul divinului. Exista si credinciosi practicanti carora le
lipseste simtul acesta.

Simtul divinului, daca il ai, te face sa recunosti fara gres, instantaneu, luminos si
exaltant prezenta a ceva sfant si insemnat. Poate fi un semn imperceptibil,
evanescent, in aparenta cu totul oarecare. Bunaoara, in Jurnalul fericirii al lui N.
Steinhardt, momentul perceperii, in sordida celula a inchisorii Jilava, a unei fractiuni
infime de cer insorit reflectat intr-o mica baltoaca de apa murdara, printr-un interstitiu
al oblonului ce interzicea lumina zilei.

***

Ratiunea e buna, nu trebuie sa ne lepadam de ea. Dar neglijeaza nuantele, lucrurile


evazive, insesizabile. Ratiunea, zice Sf. Augustin, e o forta care duce la unitate.
Inteligenta, dimpotriva, merge la detalii, la semne, la intelesuri. Nu la sensuri, ci la
intelesuri. Nu e nici realist, nici rezonabil (si nici rational) a nu le lua in seama. Ratiunea
trebuie controlata de inteligenta si de suflet. Altminteri, duce la rationalizare (care
uneori e o solutie, dar nu oricand) si la sistematizare, care sunt superficiale si fortate.
Duce la utopie. La teroare.

***

Dragostea nu inseamna numai tinerete, voluptate, romante si apoi plictiseala, goana


dupa altceva, care e mereu acelasi lucru. Dragostea e de la tinerete pana la batranete,
iar cuplul petrece din ce in ce mai bine cu cat se apropie de moarte (bineinteles, daca
are simtul divinului). Petrece din ce in ce mai bine, in ciuda pierderii puterilor, in ciuda
tuturor necazurilor. Lucru cu adevarat important, cel mai important: a petrece cat mai
bine. Ganditi-va la toate intelesurile acestui cuvant. La toate. Inclusiv la cel mai frivol.