Sunteți pe pagina 1din 10

MIHAI EMINESCU: „S ĂRMANUL DIONIS”

Vin, 01/14/2011 - 20:45


 View the full
image

1

Semnificatia nuvelei
„Sarmanul Dionis” consta
in contopirea iubirii ideale
si a celei reale in personajul
feminin Maria, - sotia pe
viata a eroului, - cu nume
identic in „vis” si in
realitate, spre deosebire de
dublul romantic al numelor
masculine: Dan – Dionis,
Ruben – Riven. O
asemenea apropiere intre
polii antitezei incercase
anterior poetul in finalul
poeziei „Venere si
Madona”, unde iubirea
salveaza femeia demonica
apropiind-o de cea
angelica: „Tu esti sfanta
prin iubire!”

Inainte de a fi zarit chipul Mariei, Dionis aude melodia pe care o canta la pian fecioara din casa de vizavi, in
puterea misterioasa a miezului noptii. Iar efluviile muzicale ale extazului erotic sunt atat de puternice in
sufletele amandurora, incat liniile rosii ale cartii de astrologie incep sa se miste; Dionis se transpotra „intr-
un fel de vis” constient, cu ochii deschisi, o reverie romantica (aidoma”visului ferice” declansat de sarutari
in poezia „Dorinta”, inainte ca indragostitii sa adoarma cu adevarat, troieniti de flori de tei). Simbolic este si
cadrul selenar al iubirii cu Maria ideala, pentru ca aceasta iubire este nu numai un izvor de fericire
personala, ci si o creativitate, de nemurire, de geniu, prefigurand „cununile de stele” din cerurile
nemuritorului Luceafar. In bratele Mariei, calugarul Dan simtea ca este fericit si nemuritor: „Sarutarea ei il
umplu de geniu si de o noua putere”. Dragostea ca izvor de fericire si de creativitate este motivul romantic
fundamental al nuvelei. „Dulcea povara” a iubitei il faca sa impleteasca faustian iubirea cu setea de frumos
(„Si ce frumos facuse ei in luna”) sau sa-si exprime adoratia prin contopire absoluta, facand din drumul
pana in luna „o sarutare lunga”

Eminescu imagineaza insa, inca din primul moment al expozitiunii, un plan secundar antitetic, ale carui linii
urca pana la formatia eroului, cultivat in mediul cartilor vetuste ale anticarului Riven despre relativitatea
timpului si spatiului magic.

Miscate sub imperiul aceleeasi melodii cantate la pian de iubita reala, liniile rosii ale cartii de astrologie il
propulseaza pe erou nu in bratele Mariei, ci ca ucenic al filozofului Ruben, care ii inculca eroului setea de a
incerca sa devina „ o bucata din vesnicia lui Dumnezeu” .Daca lui Ruben ii cresc apoi copite de diavol
pentru acest „succes” cu aparenta morala, religioasa, ispititoare, povestitorul intervine constatand cu
intelepciune ca si fericirea celei mai depline iubiri e innegrita adesea ca sufletul calugarului Dan. Ravasit de
cele mai contradictorii aspiratii.
Forta divina a fecioreinicei iubiri creatoare se impotriveste, insa, acestor ganduri ratacite ale lui Dan, Maria
astupandu-i gura si asigurandu-l ca nu ingerii indeplinesc vointa lui: „ cand Dumnezeu vrea, tu gandesti
ceea ce gandesc ingerii”. Aici nuvela capata caracter de basm. Fila a saptea a cartii de astrologie devine
pentru calugarul Dan o obsesie si din filele ei, ca dintr-o cutie a Pandorei, izvorasc toate nenorocirile. Vrea
sa afle secretul ochiului magic dumnezeesc din coltul de luna pe care il ocolesc cifrele, vrea sa fie nemuritor
si prin pactul, sugerat de Ruben, intre Dan si umbra sa, vrea sa fie puternic si aseaza in salba de margaritare
a iubitei‚ „hurmuzul pamantului” , arzator, in timp ce, sub lucirea semnului arab, calugarul prezicea melodia
ingerilor, nota cu nota, in cel mai candid spectacol sonor al universului.

De fapt, la unison bateau inimile celor doi indragostiti aflati la distanta, Maria reala si Dionis, sub imperiul
iubirii rasfrante in melodia tot mai tumultoasa cantata de ea la pian. Nesocotindu-si propriile sentimente, in
loc sa asculte glasul Mariei Mesteacan care il indeamna sa se daruie legilor iubirii, calugarul Dan intuneca
sublimul consens al inimilor iubitilor din punctul culminant al corului de ingeri, considerandu-se singurul
creator al acestei armonii sonore, singurul inzestrat cu creativitate, cu „geniu”. Si atunci isi pierde iubita in
haos. E o clipa zguduitoare nu numai pentru pitorescul alunecarii ametitoare a calugarului si al repunerii in
ordinea fireasca, pamanteasca, a „margelei rosii”, dar si prin contrastul dintre tenebrosul „vis” final
iconoclast si maretia primavaratica a naturii stralucitoare, in care disperarea se transforma fulgerator
infericire, eroul zarind chipul blond, identificat cu Maria din vis.

Iubirea deznadajduitului Dionis se incarca acum, in deznodamant, de speranta care „mangaie lin pe toti
muritorii” ca va fi iertat pentru ratacirile lui, ca adorarea iubitei reale ii va readuce izvorul fericirii si
creativitatii, al „geniului”: „Asa-i ca astfel te cheama. Nu se poate sa te cheme altfel.” Iubirea implinita
invinge predestinarea fiului de nobil scapatat care isi pierduse mintea o data cu mostenirea, drama atat de
evidenta in tabloul-umbra predat de medic lui Riven, o data cu manuscrisele ce-l dusesera la iconoclastic
fata de divina iubire creatoare. Pierderea manuscriselor si a tabloului inseamna iesirea lui Dionis din pactul
mefistofelic pe care il experimentase, la sugestia lui Ruben, imprumutand nemurirea umbrei pentru a
construi o lume numai dupa vointa lui.

Nu numai „mana nevazuta care l-a tras in trecut” s-a purificat in aceasta revenire la realitate, dar si
gandurile disperate, solitare, autoironice ale „cugetatorului sarman” s-au imbracat cu rodnicia iubirii
implinite a Mariei reale. „Travestita in baiet”, Maria il viziteaza si il saruta, trezindu-l din delir. Ea va pastra
simbolic travestirea in baiat, in refugiile lor „in vreun sat”, „gura-n gura”, dupa casatorie, apropiind acest
final de cel al basmului de inspiratie folclorica, Calin – file din poveste, ce apartine aceleiasi perioada de
creatie.

Eminescu dialogheaza cu cititorul de-a lungul nuvelei si mai ales in final. Ironizeaza pe cei care considera
aceste trairi ca „simple vise ale unei imaginatii bolnave” si le denumeste „momente de-o luciditate
retrospectiva”.

Prozatorul insista popularii acestui „vis” cu personaje si atitudini care izvorasc din trairile subconstiente ale
unei ereditati ancestrale, in care inimile s-au cautat si s-au gasit. Astfel, pe langa metempsihoza Zoroastru –
Dan – Dionis, cititorul descopera in opera lui Eminescu si puterea iubirii de a naste „randuri de vieti”. Dar
mai ales poate urmari forta atavica a timpului ce contopeste in meditatie erotica lucida aspiratii milenare
spre unire ale unor individualitati si nazuinte reancarnate macar in „vis” si afirma facultatea acestei iubiri de
a sfarma inertiile sociale ale predestinarii, intrezarita zilnic in ochii intristati din tablou.

Personajele mefistofelice din realitate, ca anticarul Riven, capata in „vis” functii malefice, Ruben incercand
ca vanda iadului sufletul calugarului Dan prin „taina” nemuririi omnipotente. Ramas singur, barba lui
Ruben devine latoasa, capul cornut, rasul had. Destinul inamoratei Maria, ideala si reala, seamana, ca in
basme, ca doua picaturi de apa.. Sfiosenia ideala, pilda muta pentru trairea fireasca si intensa a iubirii, e
completata in planul real de „siretlic”.

Cel mai individualizat este personajul cel mai activ si mai interiorizat, Dionis. Dragostea lui „dureros de
dulce”, puterea de a trai romantic iubirea ca pe o ora fanatica suficienta siesi, setea de absolutul iubirii
datatoare de geniu, puterea de a „visa o alta lume pe-asta lume de noroi” se impletesc cu intelectualizarea
setei de absolut.

Prof. Dr. Ştefan CRISTEA

SARMANUL DIONIS - Specia literara

SARMANUL DIONIS - Specia literara

Cele trei componenete ale textului nuvelei


sunt epicul, liricul si folcloricul, dupa formula
literara fiind o nuvela filosofica. Tema meditatiei
asupra exilului si a evadarii pe o alta planeta este
o tema romantica, la fel ca si scinderea omului si chemarea originilor. Spiritul, stirpea si sangele sunt locuri literare comune, din
anctichitate pana azi. Este foarte posibil, ca Eminescu sa se fi inspirat de Schopenhauer si Novalis, precum si filosofia indica. In
conceptia acestora, omul este in continua cautare a puritatii si a vesniciei prin arheu. Dimensiunea fiosofica a nuvelei sustine
preocuparile poetului de mitologia fiintei si a cosmosului. Dionis este un erou tipic romantic, preocupat de absolutul iubirii si al
cunoasterii zonelor necunoscute ale vietii si universului.

Eugen Simion a incadrat Sarmanul Dionis


in categoria prozei fantastice si filosofice,
subliniind existenta, in termenul epic propriu-zis,
a nuvelei fantastico-filosofice, si a unor etape ale
reincarnarii aceluiasi individ (Dionis, Dan). Din
nuvela rezulta convergenta epicului cu liricul,
amestecul romantic al genurilor

Nuvela Sarmanul Dionisse afla intre nuvela


filosofica si poemul filosofic, cele trei filoane ale
textului fiind: epic, liric, filosofic.

Perpessicius demonstreaza, ca in poezia si proza lui Eminescu circula aceasi serva, substanta acesteia fiind creatoare si
poetica, filosofica si folclorica, si nu in ultimul rand romantica.
Proza lirica a lui Eminescu este una de peisaje si de atmosfera, pline de descrieri, in ea distingand nuvela romantica si
poemul epic. Foiletonism si folclor, nuvela filosofica, romanul social si politic, povestirile grave si secventele ironice si umoristice.
Peisajele eminesciene , descrierile de natura, mai ales cele cosmice exprima starile de spirit ale creatorului ele avand un rol
strict estetic. Viata ca vis si visul in vis servesc drept explicatie acestei nuvele.
George Calinescu a vazut in Sarmanul
Dionis un poem din cauza enigmei pe care o poseda opera, in ciuda faptului ca acesta nu are cifru si dezlegara finala. “Sub un
lant de viziuni se ascunde un simbol, nerezolvabil, infuz ”1[1], scrie criticul. Acesta apropie prozele eminesciene de scrierile
romanticilor germani, deoarece le prezinta ca pe niste poeme. Romanticii germani erau preocupati de fenomenele onirice si de
starile de contemplatie. Ca si toti ceilalti scriitori romantici, si Eminescu a experimentat amestecul formelor literare, creand
astfel genuri noi, precum poemul in proza sau naratiunea poetica. In anumite secvente ale textului se accentueaza relatia dintre
naratiune si anecdotic (epic), tensiune si dramatic (teatru) si monolog si inefabil (liric).

Datorita fantasticului, nuvela se incadreaza in fantastic. In proza fantstica si filosofica a lui Eminescu,
descrierile de natura si evenimentele naturii devin stari sufletesti. In Sarmanul Dionis subiectul este epic, desi
atitudinea generala a eroului principal este lirica. Textul este plin de evocare, biografie, amintire, portrete, tablouri si
descrieri interioare. Se mai remarca si versurile, citatele si scrisorile de dragoste.
Nuvela fantastica Sarmanul Dionis ilustreaza in cel mai clar fel romantismul inalt, vizionar, interesat de cosmos si de iubire.

Cezara de Mihai EMINESCU - iubirea absolută şi starea edenică referat

1[1] George Calinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol II, Ed. Minerva, Bucuresti, 1976, p. 29
Comentariul nuvelei
"Cezara" de Mihai EMINESCU
vezi textul integral al nuvelei

INSULA TRANSCENDENTA.

In nuvela Cezara, iubirea este singura cale de mantuire a fiintei umane prin recuperarea patriei mitice si regasirea
armoniei primordiale a cuplului adamic (salvarea de la vremelnicie). Obsesia romanticilor pentru tiparele originare
ale existentei umane face ca tema iubirii sa fie dezvoltata intr-o structura mitica, avand drept motiv central „insula lui
Euthanasius" - „insula transcendenta", simbol narativ al iesirii din ordinea timpului istoric (profan) si al reintegrarii in
ordinea sacrului (paradisul recuperat).

Putem folosi ca punct de plecare in analiza nuvelei urmatoarea interpretare a simbolisticii insulei, oferita de Mircea
Eliade in eseul Insula Iui Euthanasius: „S-ar putea spune ca elementele oceanice si nostalgia insulei paradiziace
apartin in general romanticilor; caci romantismul a «descoperit» oceanul, a fost sensibil la magia lui, i-a interpretat
simbolismul. () Romantismul in intregimea Iui reprezinta nostalgia dupa «inceputuri»; matca primordiala, abisul,
noaptea bogata in germeni si latente, principiul feminin in toate manifestarile sale sunt categorii romantice majore,
care nu depind de «influente» livresti sau de «moda», ci definesc o anumita pozitie a omului in Cosmos, inrudirea lui
Eminescu cu alti mari poeti romantici nu poate fi, asadar, explicata prin «influente», ci prin experienta si metafizica
lor comuna. ()

Insula lui Euthanasius insa, desi se integreaza perfect in simbolismul oceanic si cosmogonia lui Eminescu, are
semnificatii metafizice si mai precise. Daca apa - si indeosebi apa oceanica - reprezinta in foarte multe traditii haosul
primordial de dinainte de creatie, insula simbolizeaza manifestarea. Creatia. intocmai ca si lotusul din iconografiile
asiatice, insula implica «stabilire ferma», centrul in jurul caruia s-a creat lumea intreaga. Aceasta «stabilire ferma» in
mijlocul apelor (adica a tuturor posibilitatilor de existenta) nu are totdeauna sens cosmogonic. Insula poate simboliza
si un taram transcendent, participand la realitatea absoluta si deosebindu-se, ca atare, de restul Creatiei stapanite de
legile devenirii si de ale mortii. () intocmai cum in mijlocul apelor amorfe insula simbolizeaza Creatia, forma, tot asa,
in mijlocul lumii in eterna devenire, in oceanul de forme trecatoare ale Cosmosului, insula transcendenta
simbolizeaza realitatea absoluta, imutabila, paradiziaca. Insula lui Euthanasius face parte () din clasa insulelor
transcendente".

IUBIREA ABSOLUTA SI STAREA EDENICA.

Structura mitica a nuvelei Cezara nu este evidenta dintru inceput, mascata fiind de epicul liricizat. Ea se cristalizeaza
insa treptat sub forma unei constelatii de motive in planul de adancime al textului: ingerul si demonul (cu varianta
ingerul cazul, Lucifer), androginul, spatiul mitic - Centru al lumii - configurat ca sistem de cercuri concentrice,
apolinicul si dionisiacul.

Epicul liricizat (in fapt, nuvela este dezvoltarea epica a unei idile) se bizuie pe elemente din structura operei:
personajele sunt proiectii ale autorului-narator; conflictul Ieronim/Castelmare, ce ar trebui sa sustina axul subiectului,
este derizoriu, insuficient construit artistic, lasat intr-un plan secund; naratiunea la persoana a III-a este fragmentata
prin inserarea altor forme de discurs: descrierea si confesiunea epistolara ce subiectivizeaza relatarea; secvente ample
ale textului sunt realizate poematic; adevaratul centru al epicului si al dramei lui Ieronim si a Cezarei este „insula lui
Euthanasius" - laitmotiv si su-prapersonaj -, taram al anularii devenirii istorice intr-o „stare" paradiziaca prelungita.

Ieronim (protagonistul nuvelei) - „ciudat amestec de vis si ratiune rece" -, atras de paradigmele eterne ale lumescului
si nu de ascetic, renunta la calugarie lasandu-se descoperit de iubire pentru a o descoperi si el, in final, drept
ultima/suprema revelatie pe care i-o va oferi paradisul lui Euthanasius.
Pentru a putea iubi, Ieronim isi transfera, la inceput, iubita in „icoana". El ii marturiseste Cezarei, in raspunsul la
prima scrisoare a acesteia, ca are nevoie nu de prezenta ei carnala, ci de absenta ei pentru a o iubi, nu de trairea
sentimentului prin simturi, ci de contemplarea lui mentala. Iubita e astfel desprinsa de forma trecatoare a trupului si,
printr-un exercitiu al mintii, ridicata la imaginea eterna a Iubirii, prototipul netulburat de imperfectiunile simturilor -
constructie a spiritului. Idee a frumusetii. Aceasta vointa de sublimare a iubirii pare sa fie prelungirea unui gand al
autorului (implicit al personajului), gand pe care dezvoltarea ulterioara a epicului transmutand dragostea lui Ieronim
si a Cezarei in insula lui Euthanasius si oferindu-i, numai aici, finalizarea il va face explicit: in ordinea realitatii
fenomenale iubirea, „Visul" frumusetii, nu se poate implini. El nu poate fi atins decat in planul transcendent
reprezentat de insula Iui Euthanasius - metafora-simbol semnificand iesirea din fenomenal si alteritate (= devenire),
intrarea intr-o alta dimensiune a fiintei - cea mitica (arhetipala).

Asa se explica de ce, initial, ,jetea de amor" a Cezarei, „acea nemarginire de simturi contrazicatoare, turburi,
desperate", se confrunta cu atitudinea de rezerva si amanare a lui Ieronim, cu melancolia lui „impersonala", cu
nehotararea si seninatatea lui „abstracta". Singura „magia insulei" va rezolva drama personajelor, detinand rolul
decisiv in istoria pasiunii lor. Dupa cum se va vedea, Ieronim se va indragosti cu adevarat de Cezara numai dupa ce
amandoi vor fi regasit nuditatea paradiziaca, starea edenica, in geografia mitica, nu reala, a insulei, departe de
„cetate" (lumea „devenirii oarbe").

ARMONIZAREA CONTRARIILOR

Asocierea contrariilor: angelic/demonic in portretizarea lui Ieronim este in spiritul gandirii romantice care propune
esente antitetice prezente in acelasi individ. in aceeasi masura este portretizata Cezara: „par blond - bruma aurita"
(aspect angelic) si „ochi de-un albastru intuneric", „demonica".

Armonizarea contrariilor in cele doua portrete reface, in structura de adancime a nuvelei, imaginea androginului:
frumusetea feminina a lui Ieronim care se lasa cucerit si „agresivitatea" aproape virila a Cezarei care provoaca si
cucereste. Inversarea temporara a rolurilor si similitudinea portretelor fizice ale protagonistilor mascheaza,
accentuand, conditia fiecaruia (virilitatea lui Ieronim si feminitatea Cezarei).

Iubirea Cezarei este revarsare exaltata a simturilor, guvernata de instinct. Amestec paradoxal si tulburator de atitudini
- inocenta si senzualitate, sfiosenie si provocare -, Cezara este vie si voluptuoasa, prezenta care alerteaza simturile lui
Ieronim impiedicandu-l s-o iubeasca: [,A-ngenuncheat langa mine m-a tugat sa-i sufar iubirea nu-ti pot descrie
expresia de nevinovatie, candoare si amor din fata ei" - ii descrie Ieronim lui Euthanasius. J-am spus cuvinte bune. ()
N-o iubesc"]. Vederea lui Ieronim pozandu-i pictorului Francesco ii desteapta eroinei senzatii si emotii a caror
intensitate n-o poate controla: „era obosita de emotiune", „tremura ca varga", „avea toaleta dezorganizata, parul
valvoi, ochii aprinsi, fata rosie ca sangele", „ochii plini de lacrimi si dorinta".

Daca Cezara se lasa calauzita de simturi, printr-o inocenta, dar dezlantuita instinctualitate, iubirea lui Ieronim este, in
aceasta etapa a relatiei lor, luciditate, spiritualizare
a trupescului. De aceea el simte ca nu o poate iubi pe Cezara atata timp cat prezenta ei ii tulbura simturile.

FUGA DE INSTINCTUALITATE

Schimbul de scrisori din capitolul V arata


opozitia de atitudine a celor doi protagonisti
in perceperea iubirii: acesta este prologul
relatiei lor.
Femeia este imploratoare, dar si orgolioasa (constienta de frumusetea si tineretea ei, de vraja ei seducatoare), intuitiva
si sentimentala, senzuala, dar si sfioasa, supusa si, in acelasi timp, provocatoare, o alta „Floare albastra": "Ah! Cum
as topi gheata ochilor tai cu gura mea - iubite.1"
Barbatul este reticent fata de viziunea femeii asupra ,fericiriC El este ganditorul sceptic, schopenhauerian, care vrea
sa descopere valoarea etema a frumusetii iubitei, imobilizata in „icoana", descoperita de vocea ispititoare a speciei:
„Aurul este o nenorocire si fericire, ce mi-o oferi, venin".
Lumea fenomenala este incompatibila cu fericirea si cu Iubirea spre care privirea „demonului" aspira. Iubirea e
redusa, in aceasta lume, la instinctul reproductiv: „Placerea dobitoceasca, reproducerea in musinoiul pamantului de
viermi noi cu aceleasi murdare dorinte in piept (), aceleasi sarutari gretoase"
Barbatul se simte un instrainat („un exilat, un paria, un nebun") intr-o ordine existentiala organizata in jurul acestui
instinct - „oarba vointa de a trai" a lui Schopenhauer -manifestat ca o mecanica a destramarii si egoismului, dictata de
principiul raului: „Mancare si reproducere, reproducere si mancare!" Raul - cu multiplele sale manifestari - este
principiul „aprioric" ordonator al lumii fenomenale pe care Ieronim o simte ostila. El nu vrea sa fie sclavul
instinctelor si al femeii care-i hraneste, cu prezenta ei reala, instinctele: „Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau,
care stapaneste lumea". Cenzurandu-si instinctele, eroul are orgoliul singularitatii sale si vointa detasarii categorice de
fenomenal a geniului (concept romantic):

„Samburele vietii este egoismul si haina lui, minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, cand
ma sui pe o piatra inalta. imi pare ca in cretii mantalei, aruncate peste umar, am incremenit si am
devenii stana de bronz, pe langa care trece o lume, ce stie ca acest bronz nu are nicio simtire comuna
cu ea Lasa-ma in mandria si raceala mea De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal si sa ma amestec cu
multimea? Eu ma uit in sus, asemenea statuiei lui Apoll fii steaua cea din cer, rece si luminoasa! S-
a/unci ochii mei s-or uita etern la tine!"

Eroul cere femeii impersonalizare, o transforma in imagine astrala - semn al mintii, al contemplatiei reci.

IUBITA-ICOANA

Din scrisoarea lui Ieronim catre Euthanasius aflam ca iubita-icoana se materializeaza sub forma de imagine desenata:
"Desmierd un chip de copila in felul meu adica implu un album cu diferitele expresii ale unui singur cap. () Am intrat
la o copila inamorata de mine, pe care insa n-o iubesc Am vazut-o rosie, sfioasa, turburata Am zugravit in cartea mea
aceasta expresie. () E de sarutat schita mea. Poate ca e una din cele mai nimerite din cate-am zugravit. Am pus-o
langa mine. Decon-certare si o dulce resignatie. Un profil ingeresc! () O adorabila schita! Dar simt ca din ce in ce
schitele se familiarizeaza cu inima".

Indepartarea iubirii ca prezenta fizica, grea de voluptate si rascolire a simturilor, duce la familiarizarea interioara cu
imaginea iubitei adapostita in suflet. De la iubita-i icoana (ipostaza spiritualizata a iubirii), depasirea contrari etatii si
a confuziei sentimentale se lamureste in experienta nemijlocita a iubirii ca placere a simturilor (capitolul VI). Ieronim
traieste acum tensiunea interi- _____
oara a oscilatiei intre atitudinea apolinica (senina contemplare a Ideii de frumusete) si cea dionisiaca (impartasirea din
iubire - „betie a simturilor"). Se sugereaza ca feminitatea este principiul armonizator al contrariilor.

IUBIREA PASIONALA

Secventele redate prin monolog interior aduc in prim-plan evolutia interioara a protagonistului, pana la marturisirea
pasionala a iubirii:

"Daca mi-ar da pace, gandi el in sine, totusi ar fi cum ar fi. Atunci as tine-o de mana ei mica si ne-am uita in luna —
in virgina luna - atunci o privesc ca pe o statua de marmura sau ca pe un tablou zugravit pe un fond luminos, intr-o
carte cu icoane Pare-ca parul ei e o spuma de aur, atat de moale-i Si fata ei se polieste intr-un mod ciudat. Dar nu-
mi da cat lumea pace mereu ma gatuie ma saruta -si zice c-o iubesc. Ba pe dracul! Altfel e chiar frumoasa - sa spun
dreptul. Barbia se rotunjeste ca un mar galben gurita cateodata parca-i o cireasa Si ochii, ah!
ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei imi atinge genele si ma-nfioara pan-in talpi. Atunci nu mai vad ce
frumoasa e o negura imi intuneca ochii atunci as omori-o Asta nu-i trai, asta-i chin"

In alta secventa: ,,El rezemandu-si cotul pe spata bancei, isi lasa barbia pe mana, miscandu-si incet degetele, si se uita
uimit cu ochii stralucitori la stralucitorul ei chip, ce s-apropia. Ea sazu alaturi cu el, dar drept in luna. Nu-i atinse
mana - nimic. Luna o poleia frumos si ea era indestul de vicleana spre a se lasa muiata-n intreg de aceasta dulce si
voluptoasa lumina. El o privea mereu. Apoi isi intinse el mai intai mana si apuca incet manuta ei fina si rece. «Ah!
gandi, si un ce nemaisimtit ii trecu prin inima, ah! cum imi place acum!»"

Marturisirea pasionala a iubirii capata incantatii de imn si se traduce in gesturi si atitudini extreme (omorarea lui
Castelmare - rivalul, barbatul ce aspira, in acelasi timp, la iubirea Cezarei): „Trandafirii infloreau pe fata ta Tu, regina
a sufletelor - nu esti curata ca izvorul? mladioasa ca chiparosul? dulce ca filomela? tanara ca luna plina, copilaroasa
ca un canar, iubita ca o dumnezeire? () Ah! te iubesc! tipa el agasat te iubesc! o vad prea bine ca te iubesc!"

Reintegrarea in patria
MITICA. De la trairea iubirii ca placere a simturilor la trairea iubirii in absolutul ei, trecerea nu e posibila decat prin
parasirea lumii fenomenale si reintegrarea in patria mitica - insula lui Euthanasius.
„Insula lui Euthanasius, cu stralucirea ei de cercuri concentrice (pestera din insula aflata in mijlocul raului de pe
insula din mijlocul marii), este un evident centru al lumii, reeditand, prin topografia sa (raurile care se varsa in lac
etc.) si prin intreaga-i infatisare, paradisul" (Ioana Em. Petrescu, Eminescu Modele cosmologice si viziune poetica).

Este un rai ascuns la care are


acces numai cel chemat - purificat prin somn (ca Ieronim, care se refugiaza aici pentru a scapa de acuzatia de crima)
ori purificat prin cufundare in apele marii (ca Cezara, care,
dupa moartea tatalui ei, paraseste si ea viata sociala).
in aceasta insula paradiziaca este posibila implinirea - in absolut - a dragostei celor doi tineri, dezbracati acum de
formele existentei trecatoare, reintorsi la goliciunea originara - Adam si Eva in paradis.

„in mijlocul acestei feerii a noptii, lasate asupra unui rai inconjurat de mare. trecea Cezara, ca o-nchipuire de zapada,
cu parul ei lung de aur. ce-i ajungea la calcaie Ea mergea incet () isi aducea aminte de amantul ei si-i parea ca-i Eva-n
paradis () o dorinta de fericire ii cuprinse sanul era atat de insetata de amor () Deodata ea vazu prin arbori o figura de
om ().
- Cezara! striga el, cuprinzand-o-n bratele lui Cezara! esti o inchipuire, un vis, o umbra a noptii zugravita cu zapada
luminii de luna? Sau asa esti tu? tu?
Eaplangea ().
- Tu esti? chiar tu? intreba ea cu glasul inecat, caci toata cugetarea ei se-mprospatase, toate visele ei reveneau
splendide si doritoare de viata"

Regasind starea edenica a primului cuplu, Ieronim si Cezara traiesc acea stare de beatitudine a vietii echivalenta cu
moartea simbolica, cu eliberarea de individuatie, de existenta sociala si devenirea istorica: reincorporarea in forma
eterna a arhetipului.

BIBLIOGRAFIE:

Eliade, Mircea - Insula lui Euthanasius, in Drumul spre centru, Ed. Univers, Bucuresti, 1991; Eminescu, Mihai -
Proza literara, E.P.L., Bucuresti, 1964: Petrescu, Ioana Em. - Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica, Ed.
Minerva, Bucuresti, 1978.

Geniu pustiu este mai mult decât un roman, nucleu al crezului artistic eminescian… este poezia ultimului
romantic… este visul neîmplinit al unui suflet neînţeles de unii, apreciat, idolatrizat de mulţi… dar şi
criticat de alţii…Geniu pustiu este un roman poetic în care experienţa spirituală proprie, transpusă în
ficţiune, se converteşte în mituri lirice de o semnificaţie deosebită pentru configurarea structurii genialităţii
creatoare eminesciene.

Tortura sufletească a protagonistului provine, ca şi la eroii byronieni, dintr-o exacerbare a sensibilităţii şi a


lucidităţii, explicabilă la naturile înzestrate genial, aşa cum afirma Schopenhauer. Suferinţa s-a aliat tot mai
mult cu o profundă conştiinţă a damnării care-l proiectează definitiv pe erou într-o zonă a tragicului, tocmai
această suferinţă, premisă a unei nelinişti metafizice, devine un atotputernic vis al creaţiei, pe care
Eminescu l-a folosit ca o armă împotriva timpului…

Geniu pustiu se continuă cu povestirea intitulată Poesis, în care Toma, acasă la iubita lui defunctă (la Cluj),
citeşte o scrisoare în care aceasta îi explică motivele trădării sale, respectiv sărăcia şi îşi ia rămas bun: Adio,
copilul meu! Te iubesc! Gândeşte-te la mine – de voi putea, voi gândi şi eu numai la tine, numai. Nu mă
respinge, copilul meu – lasă-mă să fiu a ta…
Naratorul personaj îşi cere iertare de la Poesis, strângând aerul camerei la pieptul său, dându-şi seama că
aceasta se sinucise din cauză că nu putea să fie alături de el. Sfârşitul istorisirii este încărcat de un profund
dramatism, specific romantic: Acea epistolă conţinea toată istoria mea. Iubirea dintre cei doi nu se
împlineşte, cuplul nu poate să depăşească interesele exterioare şi lumea meschină, eroii fiinţându-se într-o
lume în care s-au confruntat nu numai cu indiferenţa şi cu scepticismul unei generaţii blazate şi înfrânte în
elanurile ei spirituale, dar mai ales cu limita însăşi într-o societate în care valorile adevărate s-au degradat,
iar nonvalorile tenace au ajuns să-i dea un alt curs de evoluţie decât cel firesc…

Rămâne să închidem ochii în faţa oglinzii, ştiind deja ce ne-a spus cel care a străpuns dimensiunile,
îmbrăţişat fiind de Tatăl : VIAŢA E VIS…

E un nebun”, zice cutare. “E fantast”, zice cutare…”Aşa! vrè să treacă de original”, zice un al treilea
(pag.22)

Un critic literar (nu îmi mai amintesc exact cine) spunea cândva că Eminescu este pentru noi românii,
asumare şi mândrie în genul axiomelor; ni se pare că este dintotdeauna acolo, că este indiscutabil un geniu,
având chiar pretenţia că îl cunoaştem.

Un poet romantic neînţeles, o viaţă zbuciumată în lipsuri şi neînţelegere, Veronica Micle şi sfârşit în
nebunie. Şi poate sunt eu altfel, dar anul ăsta am decis că nu mai vreau să mă opresc doar aici. Aşa am ajuns
la Geniu pustiu.

Critic vorbind, acest roman (şi chiar proza întreagă) a fost apreciat mai slab decât poeziile şi poate că aşa şi
este. Dar motivul pentru care eu am ales să scriu despre această poveste nu ţine de aspectul academicului.

Ceea ce mi se pare cu adevărat preţios în Geniu pustiu este materialul mărturie al autorului.

De aici putem afla detalii atât de preţioase despre adevăratul Eminescu, căci Toma şi nu numai au
indiscutabil trăsături din cele ale creatorului lor.

Romanul (conceput între anii 1868-1870) este terenul pe care se întâlnesc profunde manifestări naţionale şi
romantice, realismul, o imaginaţie debordantă, reflecţii filozofice originale şi îndrăzneţe, adică viitoare
constante ale întregii activităţi literare.

Inevitabil, apare în Geniu pustiu şi dragostea, căci şi ea este o constantă eminesciană, atât în plan literar, cât
şi personal.

Î ți place cartea pân ă acum? Vezi și lista c ăr ților scrise de Mihai Eminescu .

În iubirea lui Toma vedem atât vestigiile trecutului, cât şi tinereţea poetului. Vedem îndrăgostirea
fulgerătoare, dragostea zbuciumată, idealul feminin, temerile şi năzuinţele.

Împrejurarea în care se cunosc iubiţii nu este una feerică sau serenă; ajutându-şi prietenul aflat în suferinţă,
pe Ioan, Toma o cunoaşte pe Poesis, de care se îndrăgosteşte pe loc, total.

Câteva răgazuri de îmbrăţişări şi clipe de fericire, după care nori plumburii se adună pe cerul
îndrăgostiţilor…

Nu ştiu dacă o astfel de lectură este oportună sau actuală; nu cred că este nici simplă, nici suficientă. Mi se
pare, în schimb, că este parte a unui întreg, o parte autentică, preţioasă.

Şi dacă nu ne renegăm identitatea de români – indiscutabil legată de poetul geniu, atunci mi se pare firesc şi
chiar necesar ca, între toate lecturile motivaţionale sau la modă, să facem loc şi pentru aceasta.

Sau, aşa cum spunea şi G.Călinescu, numai după promovarea examenului capi
Archaeus de Mihai Eminescu - prezentare generala

Archaeus de Mihai Eminescu - prezentare


generala

Am putea incepe cu manuscrisul intitulat


Archaeus, acesta fiind publicat sub acest titlu in
editia lui I. Scurtu, in Scrieri politice si literare
(vol.I, 1905).

Meditatia se bazeaza pe filozofia lui Leibniz, conform careia omul este in continua cugetare a existentei, si timpul impreuna cu
spatiul sunt apreciate subiectiv, intrucat acestea sunt indivizibile in miscarea materiei. In filosofia lui Leibniz unitatea partilor
nesfarsit divizibile in timp si spatiu sunt prezente datorita procesului constiintei, in care trecutul e cuprins in prezent, devenind la
randul lui un viitor in germene. Eminescu valorifica, in fragment, teza identitatii dintre „posibilitate” si „existenta” a lui Leibniz.
Fiind spus cu cuvintele batranului: „cugetari imposibile nu exista, caci, indata ce o cugetare exista, nu mai e imposibila”

Eminecsu a construit teoria arheului, datorita lui


Leibniz, pe imbolditudinea originala al tuturor
fenomenelor de viata, inclusiv omul vesnic ca
prototip al fiecarui individ uman.

Astfel arheul este interpretat de Eminescu ca fiind


un factor stabil in miscarea vesnica a formelor
materiei. Realul ramane acelasi in toate metamorfozele din lume, fiind ideala. George Calinescu este insa de alta parere,
sustinand ca acesta este mai mult o argumentare schoperhaueriana. Insa apare si filosofia lui Kant, conform careia omul nu
renunta niciodata la cunoasterea necunoscutului. Meditatiile din Archaeus sunt kantiene, deoarece duc la concluzia ca problema
adevarului este altfel, adica „totu-i problema”.

Se presupune, ca Archaeus ar fi fost, in intentia poetului, o introducere al nuvelei Avatarii faraonului Tlá, in acesta fiind
mentionata o poveste a regelui Tlá. In realitate insa acest fragment dateaza din 1875-1876, in timp ce nuvela Avatariile
faraonului Tlá a fost inceputa in timpul studiilor sale din Viena, in 1869. Se poate afirma deci, ca Archaeus este posterior nuvelei.

Acest fragment filosofic relata, sub forma unui dialog, teoria poetului despre “arhei”. Eminescu incepe fragmentul cu o
explicatie, conform careia arta exista, insa care nu este perceput de toata lumea „afara de cumpene strambe si gainarii in fata
ulitii, mai exista oarecare lucruri, de-o insemnatate secundara intr-adevar, de exemplu filosofia, poezia, artele, tot lucruri care
scapa perspicacitatii numitilor domni, dar a caror existenta nu se poate nega.”

Dialogul filosofic propriu-zis se desfasoara la carciuma 'Corabia lui Noe', unde povestitorul intalneste un
batran intelept, original si ciudat in acelasi timp, un spirit mefistofelic, iscoditor. Tanarul este informat sau
mai precis, convins de teoria “arheilor”, care constituie marea enigma a vietii.

Centrul gandirii eminesciene o formeaza teoria despre individul metafizic, nemuritor, omul cel vesnic, care traieste in mii de
oameni, acesta fiind totodata si fundamentul filosofic al acestei proze. Aceasta traire se poate realize cel mai succesiv in vis: “S-
ascultam povestile, caci ele cel putin ne fac sa traim si-n viata altor oameni, sa ne amestecam visurile si gandurile noastre cu ale
lor In ele traieste Archaeus Poate ca povestea este partea cea mai frumoasa a vietii omenesti. Cu povesti ne leagana lumea, cu
povesti ne adoarme. Ne trezim si murim cu ele”.

La inceputul operei batranul pune problema misterului existentei omului in lume, ceea ce este asemenea “teoriei apriorismului
kantian”2[1]. In primele randuri demonstreaza receptarea anumitor filozofii, arte sau poezii, afirmand, ca: “Intr-adevar, lumea
cum o vedem nu exista decat in crierul nostru. Nimeni nu va tagadui ca este deosebire intre gansac si cane . Privirea canelui e
inteligenta , el pricepe din lumea aceasta o portie mult mai buna decat gansacul ; cu toate acestea amandoua aceste fiinte au
ochi si crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gansac, cum o vede el, pentru cane item , pentru membru de la
primarie - pentru Kant item. Totusi cata deosebire intre ochii de porc a susintelesului membru si privirea adanca a inteleptului
de la Königsberg.” La urma ajunge la concluzia, conform careia, fiecare fiinta a lumii vede total diferit lucrurile, pentru el

2[1] Ovidiu Ghidirmic, Mostenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul romanesc, Craiova, 1999, p. 92
insemnand adevarul absolut. Omul nu este capabil sa perceapa tot, deoarece fiecare cugetare aduce o noua nelamurire, acesta
fiind o alta caracteristica insemnata a prozei fantastice, conform careia intotdeauna apar intrebari fara raspuns.

Adevarul este ceea ce are omul in el, nu ceea ce a


“mostenit” citind diferite opere: “orice-a gandit
un om singur, fara s-o fi citit sau s-o fi auzit de la
altii, cuprinde o samanta de adevar.” Pe lume nu
exista un lucu imposibil sau o idee imposibila,
pentru ca ceea ce e imposibil pentru unu este
posibil pentru celalalt. Opera adevarata are
importanta pentru cel care a creat-o, chiar daca ceilalti o considera absurd, de aceea totul este posibil. “Beethoven compune
opera Fidelio dupa ce uitase de mult natura vocii omenesti el scrie muzica pentru voci cum crede el c-ar trebui sa fie si te trezesti
fata c-o opera care ti se pare ca fuge dinaintea ochilor c-ai privi-o cu binoclul intors s-ai vedea departe, departe, in fundul
cugetarii unui om, ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, pana bagi de seama ca sunt inchipuirile unui surd despre vocea
omeneasca, a carei natura normala el o uitase sau avea numai o reminiscenta slaba despre ea.”

Cel mai bun exemplu pe care il dezbate batanul este Archaeus. Inainte de a-l defini, afirma ca: “Cugetari imposibile nu exista,
caci, indata ce o cugetare exista, nu mai e imposibila, si dac' ar fi imposibila, n-ar exista.” Aici precizeaza autorul infinitul.
Timpul masurat este necesar doar pentru omenire pentru a se incadra in lume, acesta insa este infinita, deci acesta face posibil ca
omul sa “calatorasca” in diferite timpuri. Este posibila trecerea din realitate in vis si invers, o idee determinanta a lui Eminescu.
“O lume ca nelumea este posibila, neintrerupta fiind de-o alta ordine de lucruri.” Povestea faraonului Tlá pune problema
reancarnarii, insa are o teorie foarte neobisnuita, conform careia “cu toate schimbarile ce le doreste un om in persoana sa, totusi
ar vrea sa ramaie el insusi persoana sa.” “Cine si ce este acel el sau eu care-n toate schimbarile din lume ar dori sa ramaie tot
el ? Acesta este poate tot misterul, toata enigma vietii. Nimic n-ar dori sa aiba din cite are. Un alt corp, alta minte, alta
fizionomie, alti ochi, sa fie altul numai sa fie el.”

Intrebarile si nelamuririle in opera succeda, ajungand la cele mai inalte culmi, finalul fiind insa enigmatic. La urma urmei aflam
un singur lucru, “Archaeus este etern. Si etern este tot ce este intotdeuna de fata .. . in acest moment.” Deci omul se misca
continu in timp imbracand infatisari diferite, de fiecare data cu o noua sansa de schimabre, dar “cei mai multi oameni insa raman
intrebari, uneori comice , alteori neroade, alteori pline de inteles , alteori deserte.”

Aceasta opera, scurta, a lui Eminescu dezbate misterul existentei prin subiecte stranii, migrand in alte spatii, realizand astfel o
opera filosofica si in acelasi timp fantastic.