Sunteți pe pagina 1din 3

„Sarmanul Dionis”

- comentariu literar -

Nuvela „Sarmanul Dionis” a fost publicata la sfarsitul anului 1873 in „Convorbiri


Literare”.
Motivele fundamentale ale nuvelei sunt concentrate in jurul ideii de absolut. Aici
meditatia filozofica nu constituie un scop in sine, ci tinde sa serveasca puterii de viata si de
sensibilitate, ea este o revenire specific romaneasca.
Dionis intorcandu-se spre casa mediteaza asupra teoriei lui Kant despre
subiectivitatea spatiului si timpului ca forme ale intuitiei noastre si face speculatii in legatura
cu relativitatea dimensiunilor. Ceea ce este important in poeziile retroductive consta mai ales
in fantezia ce se naste in sufletul lui Dionis. Caracterul fantastic al acestor ipoteze consta
faptul ca ele trec de limitele experientei si ale realitatii prin mijloace pozitive. Aspirand spre o
cuprindere integrala a lumi, fie macar cu intelegerea, omul romantic se izbeste de tot pasul de
obstacole de netrecut a caror constrangere tinde totusi sa o depaseasca prin imaginatie.
Dionis este un personaj care se satisface prin rit. El crede cu multa incapatanare si
exces de subtilitate metafizica in realitatea lui pana la a confunda cele doua planuri si daca n-
ar interveni ironia autorului, care priveste cu detasare inchipuirile eroului sau, lucrurile ar
ramane pana la sfarsit confuze si n-am afla pana la sfarsit care este adevarata ipostaza a lui
Dionis.
Partea introductiva a nuvelei ne familiarizeaza nu numai cu lumea gandurilor si a
existentei cotidiene a personajului principal, ci continua prin a ne infatisa strada, cafeneaua si
locuinta lui Dionis, toate la fel de dezgustatoare, apasate parca de un blestem al
descompunerii, mai evidente sub ploaia care cade. Singurul element feeric al peisajului este
Luna care rasare cele din urma dintre nori care incep sa se risipeasca pe bolta cereasca dupa
ploaie. Portretul fizic a lui Dionis si imaginea camerei sale confirma atmosfera romantica a
intregii evocari. Dionis este tanar, palid, melancolic, orfan si sarac. Povestea nasterii lui este
intr-un fel neobisnuita, ca si destinul tragic al parintilor, care au murit inainte devreme. Casa
unde locuieste este veche si darapanata, ascunsa in mijlocul unei gradini pustii unde lobodele
si buruenile sunt crescute numai in tufe negre-verzi. Camera de la etaj pe care o ocupa Dionis
are pereti negri din cauza siroaielor de ploaie ce curg prin pod si al unui mucegai verde care
se prinsese de var. Mobilierul este foarte simplu si cateva sute de carti, cele mai multe vechi si
ele, completeaza peisajul.
Preocuparile lui Dionis sunt nepotrivite cu situatia in care se afla. Cu ajutorul unei
compendiu de astrologie se daruieste puteri magice. Dionis incearca experinenta cruciala dar
nu inainte de a arunca o privire visatoare spre casa vecina, de unde patrun pana la el sunetele
diafone ale unei voci feciorelnice, iar paianjenul devenea tot mai mare. Dionis devine
calugarul Dan din Iasii lui Alexandu cel Bun, adica de acum 500 de ani.
Dan o iubeste pe Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan si o ia cu sine in posesia
lui primordiala si impreuna cu tanara lui iubita calatoresc impreuna spre Luna in voluptatea
unei lungi imbratisari. Astrul nopti este un Eden cu peisaje feerice pe care eminescu le
descuie cu o insistenta caracteristica si le transforma in veritabile poeme in proza. Totul ar fi
decurs normal daca Dan nu ar fi framantat de taina pe care nu trebuie s-o dezlege si anume
aceea a triunghiului cu ochi de foc dezlegat de un necunoscut proverb arab. Cand calugarul
care transformase pamantul intro margea pentru a-l atarna in salba de margaritare ai iubitei,
are impresia ca s-a identificat cu Dumnezeu, se produce o fantastica prabusire cosmica, iar
Dan si Maria sunt proietati in Haos. Pamantul reusete sa isi redobandeasca dimensiunile
initiale. In continuare asistam la trezirea personajului in forma lui reala, aceea a lui Dionis,
cand soarele se inalta pe bolta cereasca asemenea unui glob de aur foarte arzator, iar cerul era
de un albastru patrunzator. Dedesubtul ferestei se afla gradina in care adormise Dionis iar
acesta era un verde umed. In acest cadru Dionis devine foarte nedumerit nestiind daca a fost
un vis sau realitate. Cand printre perdelele albe de la fereastra casei vecine zareste chipul
blond al copilei care cautase inainte ca el sa adoarma, exclama: „Maria” si pe loc se hotareste
sa scrie. Cand fata apare la fereastra, Dionis, lesina si nu se va trezi decat dupa un delir in care
dinou planurile initiale se amesteca ca pemntru apoi sa constate ca intreaga lui situatie sa
schimbat radical, deoarece tanarul sarac si orfan devine mostenitorul unei bogati suficiente
pentru a-i schimba radical situatia.
Cand tanarul se trezeste din delir o descopera pe fata la marginea patului. Ea era
imbracata baieteste. Scena de dragoste incheie intr-un mod fericit destinul ratacitor si fantastic
a lui Dionis pentru a-i deschide perspectiva inpliniri cosmice alaturi de Maria iar aceasta
perspectiva este prezentata de Eminescu printr-un epilog.
Nuvela s-ar fi putut termina aici dar autorul simte nevoia unui postscriptum
explicativ prin care din nou incearca sa strecoare indoiala daca a fost a fost vis sau realitate. In
„Sarmanul Dionis” apare motivul „viata e vis”, iar apoi apare motivul lumii ca teatru in care
rasuna foarte multe ecouri si se tes foarte multe fire care vin din cele mai indepartate
orizonturi.
Nuvela este mai degraba un portret in miscare si mai presus de orice viziune lirica
asupra existentei si naturii umane. Nu faptele il intereseaza pe Eminescu, ci incarcatura
emotionala, poezia trairilor interioare zborul eliberator al fanteziei.
Pentru a realiza portretul lui Dionis poetul recurge la o diversitate de procedee:
descriere, naratiune si compozitie, neglijand insa limbajul individualizat sau analiza starilor
sufletesti. Eminescu se arata in primul rand atras de problematica cautarii echilibrului sau
interior pe care de cele mai multe ori il descoprea in iubire. Translatia lui Dionis in timp si
spatiu are un scop precis de a castiga un teritoriu ideal al iubiri; un Eden selenar ca aici, o
insula Euthonosiu, ca in Cezara. Proza fantastica la Eminescu are un anumit scop si legile ei,
prin intermediul imaginatiei pot modifica datele realitatii, iar accentul va cadea pe relevarea
epica foarte captivanta si inimaginabila. Aici apare imaginea feerica a cosmosului. Dionis este
un demon iar maria e un inger, iar contopirea lor prin iubire se va realiza pe un plan mai inalt,
mai original. Prabusirea lui Dionis este lectia amara a vietii.
In Sarmanul Dionis expresia ramane fundamental lirica, tiparele lirice nu fac alceva
decat sa asigure cadru ei de manifestare.