Sunteți pe pagina 1din 32

Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului Grup Şcolar Agromontan “Romeo Constantinescu”

Lucrare pentru certificarea competenţelor profesionale

Profesor Coordonator Absolvent Jr. Burdusel Dana Postovic Andreea

Page 1

ORGANIZAREA STRUCTURALA A INTREPRINDERII

CUPRINS:

Argument

  • 1. Conceptul de structura a întreprinderii

  • 2. Structura organizatorica - expresie a organizarii

întreprinderii

  • 3. Functiunile întreprinderii

    • 3.1. Functiunea de cercetare-dezvoltare

    • 3.2. Functiunea de productie

    • 3.3. Functiunea de marketing-comercializare

    • 3.4. Functiunea financiar-contabila

    • 3.5. Functiunea de personal

4.Interdependenţa şi dinamica funcţiunilor întreprinderii

  • 4.1. Creativitate şi inovare în cadrul întreprinderii

  • 4.2. Diversificarea şi înnoirea produselor/serviciilo

r

  • 4.3. Asimilarea de produse/servicii şi tehnologii no

  • 4.4. Gestiunea investiţiilor

Page 2

4.5. Dezvoltarea întreprinderii. Concept şi prespective

Anexe

Bibliografie

Argument

Am ales aceasta tema deoarece consider ca este de actualitate si orice inteprindere bazandu-se pe anumiti factori important: Organizarea unei inteprinderi consta intr-un process esential al activitatii, aceasta fiind in stransa legatura cu aptitudinile anteprenorului de a asigura conditii optime pentru desfasurarea activitatii si cresterea eficientei. Pentru reusita unei intreprinderi procesul de organizare se refera la optimizarea resurselor necesare functionarii precum si materialele prime folosite, utilajele, personalul s.a.m.d Primul grup de activitati are ca scop indeplinirea obiectivelor, iar pentru acest lucru se stabilesc activitatile ce trebuiesc desfasurate precum si lucrarile necesare realizarii obiectivelor prin indeplinirea functiunilor corespunzatoare intreprinderii. De cele mai multe ori organizarea procesuala reprezinta o carte de vizita pentru o intreprindere, o corectitudine a sarcinilor ca intreprinderea sa isi indeplineasca scopul sau pentru care in cele din urma sa ridice eficienta si eficacitatea firmei. Organizarea procesuala are o importanta in functionarea firmei datorita proceselor de munca care se desfasoara in cadrul acestuia.

Page 3

1. Conceptul de structura a întreprinderii

 

Întreprinderea,

ca

celula

de

baza

a

economiei,

tinde sa

se organizeze în vederea atingerii scopului pentru care a fost

creata, acesta urmarind supravietuirea

si

dezvoltarea

sa.

Pentru

a

realiza

acest

scop

întreprinderea

trebuie

sa

desfasoare

o

activitate

eficienta, ceea ce impune o continua adaptare, restructurare si definire a locului si rolului tuturor elementelor care o compun în procesul de organizare.

Organizarea

întreprinderii

are

doua

cerinte

principale:

o cerinta tine de asigurarea desfasurarii diviziunii muncii

si

alta

cerinta

tine

de

coordonarea sarcinilor care trebuie sa

fie îndeplinite de catre membrii sai.

Din punct de vedere static a organiza înseamna a stabili o ordine, o ierarhizare a personalului care compune întreprinderea si ordonarea modului de desfasurare a muncii acestuia.

 

Din

punct

de vedere dinamic

a

organiza înseamna a

studia

modul

de

functionare a întreprinderii, a analiza felul în

care sunt

puse

în

miscare

mijloacele

de

care dispune pentru a

atinge obiectivele pe care aceasta si le fixeaza.

 

Folosirea

eficienta

a

resurselor

depinde

de

cadrul

organizational

creat

în

fiecare

întreprindere.

Problema

fundamentala

a

organizarii

consta

în

mentinerea

Page 4

stabilitatii interne a întreprinderii, printr-o continua adaptare a structurilor acesteia la exigentele pietei concurentiale. Acest proces dinamic se realizeaza în doua planuri: în primul plan se stabileste cadrul structural de ansamblu, prin care se proiecteaza structurile organizatorice si de conducere, concomitent cu stabilirea structurii de productie; în planul al doilea se organizeaza diferitele componente ale sistemului tehnico-productiv si economico-social (alocarea resurselor si organizarea folosirii lor eficiente, organizarea sistemului de productie, gestionarea productiei si a vânzarilor, gestiunea financiara etc.)

Dupa H.Mintzberg, structura este osatura organizarii, este maniera în care sunt repartizate sarcinile si responsabilitatile 15 .

  • 2. Structura organizatorica - expresie a organizarii întreprinderii

Structura

unei

organizatii

poate

fi

definita

ca

o

suma

totala a

mijloacelor utilizate pentru a repartiza sarcinile diferite

si pentru a asigura coordonarea necesara între acestea.

Structura generala a întreprinderii cuprinde structura organizatorica si structura socio-culturala

1.

Structura

organizatorica.

Dupa

C-tin

Barbulescu

si

colab.,

structura organizatorica este definita ca reprezentând

ansamblul persoanelor, subdiviziunilor

15 H.Mintzberg - Structure et dinamique des organizations. Ed. Organisation, Paris, 1982.

Page 5

organizatorice si a relatiilor dintre acestea, orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii 16 .

Structura organizatorica

este formata din

structura functionala si structura

operationala :

 

a.

Structura

functionala

(verticala)

corespunde coordonarii pe verticala

a sarcinilor si cuprinde:

postul, atribuit unei persoane angajate; functia, reprezentata de sarcinile angajatului; compartimentul, care este o subunitate organizatorica aflata sub aceeasi autoritate ierarhica.

Coordonarea sarcinilor

si

ierarhizarea

diferitelor persoane

corespunde structurii verticale a întreprinderii si reprezinta sistemul de comanda al organizarii. Aceasta structura se realizeaza în functie de tipurile de decizii care se iau la diferite niveluri ale piramidei ierarhice.

Se pot distinge patru niveluri ierarhice, în functie de amploarea deciziei si de orizontul de timp pe care-l implica:

nivelul

strategic,

termen lung;

unde

se

iau

deciziile

care

angajeaza

întreprinderea

pe

nivelul tactic, care defineste drumul de urmat pentru a atinge obiectivele fixate anterior;

nivelul operational , care defineste pe termen scurt atingerea obiectivelor de mai sus;

nivelul de executie, unde se realizeaza activitatile de productie implicate pentru realizarea obiectivelor stabilite.

 

b.

Structura operationala (orizontala), care corespunde diviziunii muncii pe orizontala si cuprinde functiunile întreprinderii. Structura orizontala

 

asigura

organizarea

întreprinderii

în

raport

de

omogenitatea

si

complexitatea activitatii, pe baza a doua criterii de specializare:

 
 

în

cazul

când

produsele

vândute

 

si

pietele

sunt

relativ

asemanatoare,

 

activitatile se organizeaza pe marile functiuni ale întreprinderii;

 

în

cazul

în

care

produsele

si

pietele

sunt

foarte

eterogene, împartirea

 

activitatilor pe functiuni se face dupa gruparea produselor si a pietelor.

 

2.

Structura socio-culturala

a

întreprinderii

reflecta

identitatea

întreprinderii,

modul în care aceasta este perceputa în mediul sau si pe care-l

poate influenta prin

actiunile de comunicare si relatiile publice.

Imaginea întreprinderii se formeaza

prin

 

politicile de relatii publice. La formarea acesteia contribuie întregul sistem

de

valori al întreprinderii, format din ansamblul regulilor acceptate de catre angajati. De-a lungul timpului se formeaza “cultura întreprinderii” care se exprima prin ansamblul de cunostinte, de valori si comportamente de care dispun

membrii acesteia. Dintre manifestarile “culturii întreprinderii” fac parte:

simbolurile (etichetele), stilul arhitectonic, stilul vestimentar, unele elemente ce tin de vocabularul întreprinderii, modalitati speciale de transmitere a unor valori si comportamente catre generatiile viitoare etc. Cultura întreprinderii are un important

16 C.Barbulescu, T.Gavrila, F.Badea, V.Lefter, F.Pârvu, E.Fransua - Economia si gestiunea întreprinderii, Ed.

Economica, 1995.

rol în procesul de gestiune. O cultura puternica are valori numeroase si acceptate de personalul sau, ceea ce poate deveni un factor de motivatie profesionala si de buna gestiune.

Functionarea întreprinderii ca sistem tehnico-productiv necesita un cadru de reglare a relatiilor care se stabilesc între diferite subsisteme. Acest cadru se realizeaza prin intermediul structurii organizatorice. Orice structura organizatorica este o ierarhie, diferentiata dupa mai multe criterii:

criteriul (felul) produsului; criteriul functional; criteriul geografic; criteriul numeric.

 

Organizarea

ca proces operational

prin care se precizeaza si se delimiteaza

responsabilitatile,

atributiile,

sarcinile

concrete necesare realizarii scopului stabilit,

precum

si

a

relatiilor

dintre compartimentele si persoanele ce îndeplinesc atributii,

vizeaza

structura

de

productie

si

conceptie

si

organizarea

activitatilor

ce

tin

de

functiunile întreprinderii.

Structura de productie si conceptie este definita prin compo nenta verigilor

de productie, control si cercetare si legaturile între acestea.

Verigile de productie se regasesc în cadrul unei structuri organizatorice sub

forma de: uzine, fabrici, sectii, ateliere, laboratoare etc., fara personalitate juridica. Veriga de baza a unei structuri de productie si conceptie este sectia de productie. Verigile de productie cuprind: sectii de baza, sectii auxiliare, sectii de service, sectii anexe, ateliere etc. Veriga primara a structurii de productie si conceptie este locul de munca, reprezentat de o anumita suprafata de productie înzestrata cu mijloace de productie specifice pentru operatii executate de un lucrator sau grup.

Baza organizarii structurale consta dintr-o buna cunoastere a directiilor si ritmului de dezvoltare a întreprinderii, a obiectivelor de realizat, a nevoilor de resurse umane, materiale si financiare, interne si atrase.

Directiile si ritmul de dezvoltare a întreprinderii exprima într-o forma sintetica

directia

si

ritmul

de

dezvoltare

a

tuturor

domeniilor

de

activitate,

începând

cu productia si terminând cu gestiunea personalului. În dimensionarea

proportiilor

si

ritmului

dezvoltarii

se

tine

seama

de

variatele

conexiuni

pe

care

întreprinderea le are cu

mediul

(în

cadrul

ramurii,

cât

si

în

cadrul

economiei

nationale),

conexiuni

cu

caracter

de

subordonare

sau

de

colaborare.

Actiunea

este

deosebit

de

complexa,

sprijinindu-se

nu

numai

pe

informatiile

de

care

dispune

întreprinderea,

ci,

mai

ales,

pe

informatiile

oferite

de

macro-sistemul,

informatii

care adesea joaca rolul de restrictii, deoarece exprima interesele generale

ale societatii.

Definirea directiei si ritmului de

dezvoltare

a

întreprinderii

presupune fixarea obiectivelor de realizat

care se pot concretiza în:

asigurarea executarii integrale si ritmice a obiectivelor privind folosirea capacitatilor de productie si perfectionarea proceselor tehnologice;

finalizarea activitatii trebuie sa fie caracterizata si de un înalt nivel de eficienta a folosirii resurselor, nivel dimensionat în functie de modul de dezvoltare a bazei materiale.

Atingerea

obiectivelor

fixate

reclama

determinarea

nevoilor

de

resurse

de munca, materiale si financiare si, mai ales, rationala utilizare a acestor

resurse. Folosirea diferitelor

resurse

pentru

atingerea

obiectivelor

fixate

se

înfaptuieste prin organizarea activitatii pe baza principiului autogestiunii.

Prin elaborarea directiei de dezvoltare se determina câtiva parametri esentiali ai elaborarii ulterioare a structurii organizatorice si anume: locul întreprinderii în complexul macroeconomic national, precizarea problemelor specifice întreprinderii, elaborarea variantelor principale de dezvoltare si alegerea solutiilor optime.

Fixarea obiectivelor de atins si a liniei generale de dezvoltare trei aspecte importante si anume:

are în vedere

aspectul economic, se refera la utilizarea deplina a resurselor;

aspectul dinamic, impus de necesitatea asigurarii circulatiei rapide a informatiilor între toate nivelurile de dispozitie si executie;

aspectul democratic, se refera la asigurarea participarii personalului la luarea deciziilor.

În procesul de organizare se stabilesc principalele categorii de activitati

necesare pentru a realiza obiectivele propuse. Rezultatul organizarii îl reprezinta functiile, activitatile, atributiile si sarcinile. Organizarea este mijloc, nu scop, este

parte dintr-un întreg.

Organizarea reuneste modalitatile de elaborare, adaptare si introducere de noi concepte si tehnici cu caracter organizatoric; este un proces de diviziune al muncii, de precizare a atributiilor si sarcinilor ce revin oamenilor atât în munca de executie, cât si în cea de conducere.

Organizarea

creeaza

structurile,

formele

cooperarii

între

verigile

de

productie.

Spiritul

de

organizare

se

asociaza

cu

ordinea,

observarea legaturilor

dintre oameni si bunuri, stabilirea unor reguli de munca. Între organizare si dirijare exista o strânsa legatura, organizarea se refera la pregatirea actiunilor dupa un plan riguros, dirijarea înseamna sa se asigure o concordanta cât mai deplina între scopul

urmarit si actiunea reala a obiectului condus.

Organizarea are un rol catalizator, stabilind masurile organizatorice ce

vizeaza eficienta în realizarea obiectivelor. Organizarea are ca scop utilizarea rationala a resurselor, permitând o mai buna comunicare si întelegere în munca.

Se distinge organizarea procesuala si organizarea structurala.

Organizarea procesuala presupune stabilirea categoriilor de munca si a proceselor necesare realizarii obiectivelor fundamentale (activitati, atributii, sarcini, operatii). Organizarea structurala consta în gruparea functiilor, atributiilor, sarcinilor si repartizarea lor pe oameni în vederea realizarii obiectivelor. De fapt, organizarea structurala este o organizare formala. Exista si o organizare informala care semnifica ansamblul de interactiuni umane cu caracter organizatoric care apar spontan si natural, elementul de baza fiind grupul de oameni.

În

executarea

atributiilor

de

organizare,

managerii

folosesc

structura organizatorica si sistemul informational în relatia lor reciproca.

Structura organizatorica integreaza

într-un

ansamblu

unitar

elemente

umane,

compartimente, relatii si scheme.O întreprindere are mai multe structuri , respectiv:

structura compartimentelor întreprinderii;

structura de productie si sortimentala;

structura procesului de productie;

structura organizarii productiei;

structura activelor fixe si circulante;

structura umana;

structura organizarii conducerii;

structura de proprietate;

structura sistemului informational etc.

Compartimentele pe baza carora se identifica conceptual si în detaliu o structura organizatorica sunt cuprinse în organigrama întreprinderii.

Organigrama este o reprezentare schematica formala a structurii întreprinderii care da o imagine exacta a diviziunii muncii si indica ce posturi exista, cum sunt grupate pe compartimente si sectoare, cum circula informatia între ele (fig.1.).

Manager general (director general) Director tehnic Director comercial Director economic Director de (marketing) (contabil sef) personal
Manager general
(director general)
Director tehnic
Director comercial
Director economic
Director de
(marketing)
(contabil sef)
personal
Sectii, sectoare,
Depozite,
Serviciul
Serviciul
Strategii
ferme etc.
magazine etc.
financiar
contabilitate
investitii

Fig.1. Organigrama unei întreprinderi (structura mixta) cu servicii functionale

Formalizarea organizarii întreprinderii necesita elaborarea a doua lucrari necesare desfasurarii normale a activitatii personalului :

1.

Regulamentul de organizare si functionare, care cuprinde:

 

date de identificare;

 

obiectivele întreprinderii;

sarcinile angajatilor;

atributiile organelor de conducere;

atributiile compartimentelor functionale etc.

2.

Fisa

postului.

Postul

este

elementul

de

baza

al

oricarei

structuri

organizatorice.

Postul

stabileste

obiectivele,

sarcinile,

competentele

si

responsabilitatile

fiecarui

angajat.

Competentele

au

o

natura

formala

(stabilita

pe

baza

unei

anumite

ierarhii)

si

de

natura

functionala

(profesionala).

În

definirea

unui

post

un

rol

important

revine

stabilirii corecte a responsabilitatii si ca urmare asumarea acestora

în cunostinta de cauza, ca baza a motivatiei personalului.

  • 3. Functiunile întreprinderii

Un

pas

important

în

organizarea

întreprinderii

consta

în

regruparea

activitatilor care

au

acelasi

scop,

în

vederea

desfasurarii

normale

 

a

ciclului

productiv. Aceasta regrupare se face sistemului productiv al întreprinderii.

pe

functiuni

ce

definesc

functiile

În virtutea

autonomiei

gestionare

pe

care

o

are

întreprinderea,

aceasta

îsi construieste o

structura

orizontala specifica

produselor

pe

care

le

obtine

si

pietelor pe care le vinde sau de pe care se aprovizioneaza cu resurse.

Functiunile întreprinderii, ca si functiile (atributele) conducerii sunt elementele esentiale ale organizarii structurale si cunoasterea lor temeinica este deosebit de importanta pentru întelegerea structurii întreprinderii.

Domeniile concrete în care se exercita autoritatea formeaza functiunile întreprinderii, fiecare functiune referindu-se la gruparea unor activitati omogene specializate.

Functiunile fiind inerente continutului definitoriu al întreprinderii se regasesc în toate tipurile de unitati, indiferent de nivelul de organizare si de ramura economiei careia îi apartin: întreprindere, holding, sau grup de întreprinderi apartinatoare industriei, agriculturii, constructiilor, transporturilor, comertului etc. Ceea ce diferentiaza functiunile diferitelor tipuri de unitati este numai proportia diferita în care se dezvolta acestea.

Determinarea si caracterizarea functiunilor de baza ale întreprinderii reprezinta un domeniu bogat în pareri diferite, adeseori contradictorii, ale specialistilor în

domeniu. Începând cu F.W.Taylor 17

si

mai

ales

cu

Henri

Fayol 18

au

aparut si

preocuparile pentru

organizarea

 

rationala

si

rentabila

a

întreprinderilor, deci si

interesul pentru precizarea functiunilor pe care le exercita acestea. Daca Henri Fayol

formulase sase

functiuni

de

baza:

functiunea

tehnica,

comerciala,

securitate-protectie,

contabila

si

alti

specialisti

în

financiara, organizarea

întreprinderilor,

ca

Peter

administrativa, Drucker 19 ,

F.Nepveau-Nivelle 20 ,

Y.P.Simeray 21 ,

J.O.Shanghnessy 22 , P. Racape 23 , Jean Aubert-Krier 24 si altii, tinând mai ales seama de

evolutia care

a

avut loc

în organizarea sociala si economica, nu au

retinut decât trei

functiuni: de productie, administrativa si economica. Alti economisti au considerat

  • 17 Fr.W.Taylor, Principies d’organisations scientifique, republicata sub

entreprises, Edision Dunod, Paris, 1957.

titlului: La direction scientifique des

18Henri Fayol, Administrations industrielle et generale, 1916, republicata în Edition Dunod, Paris, 1956. 19Peter Drucker, La pratique de la direction des entreprises, Editions d’Organisation, Paris, 1957.

  • 20 F.Nepveau-Nivelle, Conquete des marches, Edis ion Dunod, Paris, 1964.

  • 21 J.P.Simeray, La structure de l’entreprise, Entreprise moderne, Paris, 1966

  • 22 J.O.Shanghnessy, L’organisation des entreprises, Edision Dunod, Paris, 1968

24

J.Aubert-Krier, Gestion de l 'entreprise, P.U.F., Paris, 1966.

valabile

functiunea

industriala, functiunea comerciala, functiunea administrativa si

financiara.

Volumul redus al lucrarilor de conceptie existent în întreprinderi la începutul secolului al XX-lea explica parerile specialistilor si a oamenilor de stiinta din acea vreme despre functiunile întreprinderii. Cerintele care se puneau în

fata întreprinderilor

în

cea

de

a

doua

jumatate

a

secolului

al

XX-

lea

si

în

perspectiva nu mai puteau sa se realizeze decât în cadrul unor activitati combinate

de cercetare si realizare a productiei. În acelasi timp, separarea functiunii financiare de cea contabila este relativ greu de realizat datorita problemelor comune care fac

obiectul

acestor

activitati.

De

altfel,

separarea

lor

creeaza

si

dificultati

în

aplicarea principiilor de organizare structurala a întreprinderilor.

 

Continutul

functiunii

 

de

securitate,

sustinuta

de

Henri

Fayol,

se

refera

la

activitati

de

protejare

a

bunurilor

si

a

persoanelor,

de

asigurare

a tuturor

conditiilor de ordin

social

legate

de

dezvoltarea

întreprinderii.

Aceasta

functiune

concentreaza masurile care dau întreprinderii securitate, personalului linistea de spirit de care are nevoie”. O astfel de tratare a acestei functiuni prin elementele la care se refera abordeaza un domeniu limitat de activitate. Or, functiunea de

personal are un continut mai larg care vizeaza în

primul

rând

realizarea

tuturor

actiunilor al caror element principal este omul si anume recrutarea, selectionarea,

perfectionarea sa, precum si salarizarea.

Asupra

continutului

functiunii

administrative

sunt

necesare

o

serie

de

comentarii, mai detaliate. Fayol afirma ca, separat, în cadrul fiecareia din functiunile întreprinderii nu poate fi alcatuit programul general de actiune al întreprinderii de

constituire a corpului de salariati, de coordonare a eforturilor si de armonizare a actelor

acestora. Acesta defineste continutul functiunii administrative, astfel:

a

prevedea,

a

organiza, a comanda, a coordona si a controla. Fayol nu facea delimitari clare între

functiile întreprinderii si cele ale conducerii. Continuându-si rationamentul,

autorul

acestei definitii sustine ca administrarea nu este nici un privilegiu exclusiv si nici o

sarcina personala a unui sef sau conducator oarecare. Rezulta ca atributele administrarii sunt proprii oricarui conducator, indiferent de nive lul ierarhic pe care se regaseste si în care functiunea activeaza.

Unii

specialisti

denumesc

functiunea

de

productie

a

întreprinderii

drept functiune tehnica. Altii considera ca principalele functiuni ale întreprinderii sunt: de productie, de marketing, financiara, adaugând si functiunea de personal ca functiune de motivare.

Modul în care au fost delimitate mai târziu functiunile de baza ale întreprinderii întruneste acordul multor specialisti din tara si strainatate. Dupa Ov. Nicolescu si colab., functiunea întreprinderii este o componenta a organizarii procesuale, un ansamblu de activitati omogene si/sau complementare, desfasurate de personal de o anumita specialitate, folosind metode si

tehnici specifice, cu scopul realizarii obiectivelor stabilite 25 .

În cadrul întreprinderii nu toate functiunile au aceeasi intensitate de manifestare în fiecare etapa de dezvoltare a acesteia. Dar realizarea obiectivelor stabilite pentru o perioada în cadrul întreprinderii depinde de manifestarea în strânsa interdependenta a

25 Ov. Nicolescu

s.a., Management, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992.

tuturor functiunilor acesteia, cu intensitati diferite în etape diferite de dezvoltare a întreprinderii, în functie de etapa de dezvoltare si de nivelul obiectivelor stabilite.

O analiza cuprinzatoare a domeniilor de activitate ale unei întreprinderi, în conditiile gruparii pe baza legaturilor directe de influenta a unor activitati colaterale

sau

a

unor

activitati

care

trebuie

sa

se

regaseasca

în

mod

obligatoriu în cadrul

fiecarui domeniu astfel delimitat, conduce la urmatoarele functiuni de

baza ale întreprinderii:

  • 1. Functiunea de cercetare-dezvoltare;

  • 2. Functiunea de productie;

  • 3. Functiunea marketing-comercializare;

  • 4. Functiunea financiar-contabila;

  • 5. Functiunea de personal.

În orice întreprindere economica, indiferent de marime, cu activitate simpla sau complexa, se regasesc aceste forme de activitate, dar au ponderi diferite în dependenta de specificul activitatii întreprinderii si de alti factori de influenta.

Functiunile întreprinderilor organizate ca societati comerciale în România sunt precizate în Legea nr.31/1990, modificata si completata prin Ordonanata de Urgenata a

Guvernului în anul 1997. 26

  • 3.1. Functiunea de cercetare-dezvoltare

Functiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde activitati care se desfasoara în cadrul întreprinderii în vederea real izarii obiectivelor în domeniul obtinerii de produse noi si a transformarii conceptelor stiintifice în produse sau servicii utilizate pentru dezvoltarea viitoare.

Functiunea

de

cercetare-dezvoltare

se

regaseste

în

activitatile

de

elaborare

a

planului strategic, activitati de conceptie (proiectare si cercetare a produselor, inclusiv punerea la punct a tehnologiei pentru produsele noi, verificarea în laborator a

comportarii lor si experimentarea

diverselor

solutii

constructive

în

atelierele

de

prototipuri sau în statiile pilot).

Din acelasi domeniu

fac

parte si activitatile

care

se

refera la controlul tehnic de calitate al produselor care poate si trebuie sa aiba o

influenta activa asupra conceptiei de viitor

privitoare

la

produse.

Tot

din

domeniul

acestei functiuni fac parte si actiunile privind organizarea productiei si a muncii,

dezvoltarea

de

ansamblu

a

întreprinderii,

cresterea

capacitatii

de

productie,

utilarea

întreprinderii corespunzator necesitatilor de fabricatie a noilor produse etc.

Organizarea

stiintifica

a

productiei

si

a

muncii permite

 

o

pregatire

corespunzatoare a fabricatiei si îmbunatatirea permanenta a acesteia prin mai buna

organizare

a

conducerii

(elaborarea

structurilor

organizatorice,

proiectarea

sistemului

informational,

elaborarea

regulamentului

de

organizare

si

functionare),

 

organizarea

productiei

(determinarea

si

valorificarea

capacitatilor

de

productie,

organizarea

rationala a pregatirii tehnice a productiei, studii privind metodele de organizare a

productiei, miscarea

si

manipularea

materialelor,

semifabricatelor

si

produselor),

organizarea muncii (diviziunea muncii, organizarea rationala a proceselor de munca si în cadrul acestora a locurilor de munca etc.), normarea muncii (elaborarea de norme

26 Unii economisti includ între functiunile întreprinderii si functiunea de protectie a mediului

unificate, normative, metodologii specifice etc.). Sintetic spus aceasta functiune cuprinde totalitatea activitatilor ce preced începerea fabricatiei si care constituie pregatirea fabricatiei sau a lucrului.

Dezvoltarea de ansamblu a activitatii întreprinderilor este conditionata în mare masura de rolul si pozitia pe care o are cercetarea stiintifica. De altfel, printre factorii care evidentiaza cresterea economica a întreprinderilor se situeaza si volumul cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare, precum si numarul persoanelor antrenate în activitatea de cercetare atât în întreprinderi, cât si în celelalte unitati de cercetare.

Se manifesta tot mai mult în întreprinderi tendinta concentrarii cadrelor cu cea mai ridicata calificare în serviciile de conceptie. Aceasta concentrare ofera posibilitatea ca în problemele dezvoltarii capacitatilor de productie, ale perfectionarii si crearii de noi produse si tehnologii sa se realizeze un volum corespunzator de productie, pentru ca prin noutatea si performantele produselor si tehnologiilor realizate sa se mentina competitivitatea întreprinderilor pe plan mondial.

Functiunea de cercetare-dezvoltare are un caracter complex, prin faptul

ca se manifesta în toate domeniile. Între principalele activitati si domenii

pot

fi enumerate:

a) cercetare

stiintifica,

tehnico-stiintific;

inginerie

tehnologica

si

introducerea progresului

  • b) investitii si constructii, prin care se asigura transformarea resurselor materiale, financiare si de munca în capaital fix, prin realizarea de noi capacitati de productie, modernizare, retehnologizare;

  • c) organizarea productiei si a muncii, ca ansamblu de atributii în domeniul introducerii unor noi metode, tehnici, si instrumente de organizare a activitatii productive;

  • d) elaborarea politicilor si a strategiilor economice ale întreprinderii.

  • 3.2. Functiunea de productie

Functiunea

de

productie

reprezinta

ansamblul

de

activitati

de

baza,

auxiliare si de servire prin care se realizeaza obiectivele din domeniul fabricarii

produselor, elaborarii lucrarilor, prestari de servicii în cadrul întreprinderii.

Activitatile la care se refera aceasta functiune

sunt:

programarea si lansarea productiei;

fabricatia sau exploatarea, care consta în transformarea obiectelor muncii în produse, servicii, lucrari care fac obiectul de baza al activitatii întreprinderi;

controlul tehnic de calitate al materiilor prime, semifabricatelor, subansamblelor pe întregul flux de fabricatie, precum si al produselor finite, potrivit metodelor, frecventei si cu mijloacele prevazute în documentatia tehnica;

întretinerea si repararea utilajelor în vederea mentinerii acestora în stare de functionare, a preîntâmpinarii si evitarii pe cât posibil a efectelor uzurii fizice si morale a acestora;

exploatarea instalatiilor si agregatelor energetice;

aplicarea normelor de protectie si igiena a muncii, precum si pentru prevenirea si combaterea poluarii mediului înconjurator;

organizarea si controlul productiei sub toate aspectele: realizarea ritmica a productiei, realizarea de produse de calitate superioara, reducerea consumurilor specifice de materiale, optimizarea stocurilor etc.;

transportul si manipularea materiilor prime, materialelor, semifabricatelor, produselor, pe parcursul fabricatiei si în depozit în vederea livrarii produselor;

urmarirea realizarii productiei si a celorlalte activitati auxiliare. Sintetic activitatile principale grupate în functiunea de productie pot fi urmarite

în fig.2.

Nomenclator de piese, program de executie (termene de aprovizionare), extras de materiale ORGANIZAREA PRODUCTIEI SI A
Nomenclator de piese, program de
executie (termene de aprovizionare),
extras de materiale
ORGANIZAREA PRODUCTIEI SI A
MUNCII
PROGRAMARE
PROIECTARE
APROVIZIONARE
LANSAREA SI URMARIREA
PRODUCTIEI
UTILAJE SI
SCULE

ELABORAREA

STUDIUL

TEHNOLOGIILOR

MUNCII

SDV-uri normalizate SDV-uri speciale

  • - gama operatii

  • - mod de operatii -tip de operatii -necesar de

materiale -timp de munca

- scule,

dispozitive

si

verificatoare(SDV)

-organizarea

locurilor

de munca -rationalizarea si simplificarea muncii -elaborarea normativelor

de munca

legaturi între compartimente legaturi în cadrul compartimentului de organizare a productiei si a muncii

Fig. 2. Activitatile grupate în functiunea de productie

Sursa: M. Dumitrescu, Organizarea structurala a întreprinderilor, Editura stiintifica, 1969

3.3.

Functiunea de marketing-comercializare

Functiunea

marketing-comercializare

cuprinde

activitatile

privind

realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legaturilor întreprinderii cu mediul economic, în vederea asigurarii materiilor prime si material elor necesare productiei, conservarea acestora si a produselor realizate,

transportul

lor,

desfacerea

produselor

si

serviciilor.

Activitatile de

comercializare a produselor trebuie sa se desfasoare pe baza studiilor de

piata.

Aceste

studii

orienteaza

si

determina,

totodata,

si

activitatea

din

cadrul

functiunilor

de

cercetare-dezvoltare

si

de

productie. Raporturile dintre producatori si

consumatori, reflectate de studiile de

piata,

orienteaza

structura

productiei

si

proportiile dintre sortimentele de marfuri cerute de piata.

Functiunea marketing-comercializare cuprinde trei categorii principale de activitati:

a)

aprovizionarea

tehnico-materiala,

care

are

menirea

de

a

asigura

complet, complex si la timp mijloacele de productie necesare desfasurarii

neîntrerupte si în bune conditii a procesului de productie;

 

b)

desfacerea, care asigura livrarea produselor, serviciilor si lucrarilor, precum si încasarea contravalorii acestora, deci trecerea produselor din sfera productiei în sfera circulatiei;

c)

marketingul ,

care

are

drept

scop

crearea

si

descoperirea

necesitatilor consumatorilor în vederea orientarii productiei

spre

satisfacerea

acestor

necesitati, efectuarea de studii de piata si programe de

marketing pe produse etc.

 

În

conditiile

mutatiilor

profunde

care

au

loc

în

relatiile

de

piata,

rolul

marketingului devine prioritar, atotcuprinzator, întrucât pe baza studiilor de piata se

pot cunoaste, sistematiza si interpreta informatiile din mediul economic, în vederea organizarii activitatii viitoare, a dimensionarii ofertei si a cresterii competitivitatii pe piata.

  • 3.4. Functiunea financiar-contabila

Functiunea financiar-contabila cuprinde ansamblul activitatilor prin care se realizeaza obiectivele privind obtinerea si folosirea mijloacelor

financiare necesare desfasurarii normale a productiei , înregistrarea si evidenta în expresie valorica a activitatii economice din cadrul întreprinderii; urmareste utilizarea eficienta a resurselor; desfasurarea ritmica a activitatii; semnaleaza fenomenele care influenteaza nivelul profitului si reducerea costurilor, etc.

Functiunea financiar-contabila are implicatii în activitatea generala de gestiune, în asigurarea fondurilor necesare pentru salarii, materii prime si materiale, utilaje etc.

Un

rol

important

revine

activitatilor

ce

tin

de

exercitarea

functiunii

financiar-

contabile

cu

privire

la

contractarea

creditelor

în

momentele

potrivite

pentru

desfasurarea

normala

a

productiei,

 

folosirea

judicioasa

a

disponibilitatilor

banesti, încasarea creantelor, dimensionarea corecta a rezervelor etc.

Activitatile acestei functiuni se grupeaza în doua categorii:

  • a) activitate financiara, care se refera la obtinerea si folosirea rationala a mijloacelor financiare ale întreprinderii, la utilizarea facilitatilor de ordin financiar, achitarea obligatiilor financiare, contractarea de credite si rambursarea lor etc.;

  • b) activitatea contabila, care asigura înregistrarea si evidenta veniturilor si cheltuielilor, a

materialelor

si

a

productiei,

calculul

costurilor

si determinarea rezultatelor financiare finale, evidentierea modificarilor patrimoniale în volum si structura.

Functiunea financiar-contabila, prin complexitatea operatiunilor pe care le ocazioneaza, prin multiplele corelatii pe care le are cu toate celelalte functiuni ale

întreprinderii,

se

concretizeaza

ca

o

latura

bine

definita

a

gestiunii

financiare

a întreprinderii.

Importanta gestiunii financiare nu se margineste numai la sfera de activitate interna a întreprinderii. Procurarea si mai ales utilizarea fondurilor se realizeaza

prin nesfârsitul lant

al

operatiunilor

banesti.

În

acest

sens,

marea

majoritate

a

fluxurilor banesti din economie este tranzitata de gestiunea financiara a întreprinderii. De aici si rolul esential al întreprinderilor în asigurarea normala a

circulatiei banesti în economia nationala.

  • 3.5. Functiunea de personal

Functiunea de personal cuprinde ansamblul activitatilor desfasurate în cadrul întreprinderii pentru realizarea obiectivelor în domeniul asigurarii si

dezvoltarii potentialului uman. Functiunea de personal, evidentiata ca functiune distincta a întreprinderii înca de catre Henri Fayol, capata în conditiile organizarii stiintifice a productiei o importanta din ce în ce mai mare. Aceasta functiune concentreaza toata problematica privind asigurarea cantitativa si calitativa a fortei de munca necesara îndeplinirii obiectivelor întreprinderii. Ea se realizeaza prin recrutarea, pregatirea corespunzatoare si reciclarea periodica a personalului, prin stabilirea corecta si stimulativa a salarizarii, precum si prin integrarea organica a întregului personal în sistemul complex de relatii tehnice si social-economice.

Functiunea de personal este hotarâtoare si în ceea ce priveste perfectionarea continua a relatiilor sociale, îndeosebi a relatiilor între personal si conducerea unitatii. Importanta si complexitatea functiunii de personal este accentuata si de faptul ca ea trebuie sa asigure, concomitent cu obiectivele mai sus amintite, promovarea initiativei, ceea ce reclama, pe lânga tehnici de organizare a muncii, si tehnici specifice de psihologie, sociologie, ergonomia muncii.

Principalele activitati care tin de exercitarea functiunii de personal sunt:

asigurarea cantitativa si calitativa a fortei de munca necesare pentru realizarea obiectivelor stabilite;

pregatirea, perfectionarea si salarizarea personalului;

rezolvarea problemelor de ordin social, raporturile salariati-management si sindicate-patronat, protectia personalului etc.

În realizarea unui echilibru stabil între interesele angajatilor si obiectivele întreprinderii trebuie sa se tina seama de:

mutatiile care au loc în prezent în organizarea interna a întreprinderilor în procesul de restructurare-privatizare si de ajustare la exigentele pietei concurentiale;

aparitia unor situatii specifice, determinate de patrunderea progresului tehnico- stiintific si de necesitatile retehnologizarii privind crearea de noi meserii, disparitia altora, necesitatea specializarii lucratorilor, probleme noi privind calificarea lor etc.;

necesitatea perfectionarii relatiilor interumane în cadrul organizarii structurale a întreprinderii;

modificarile legislative care, în conditiile generate de tranzitia la economia de piata, au loc în domeniul legislatiei muncii si a salarizarii.

În cadrul functiunii de personal, exercitata de catre Consiliul de Administratie si compartimentul de resurse umane, se rezolva probleme de mare complexitate.

Functiunile întreprinderii se afla într-o strânsa interdependenta datorita legaturilor dintre activitatile din întreprindere. Dereglarile aferente în cadrul unei functiuni atrag un proces de dereglare în lant a activitatii întreprinderii.

4.Interdependenţa şi dinamica funcţiunilor întreprinderii

Interdependenţa dintre activităţile componente ale funcţiunilor determină implicit

interdependenţa dintre funcţiuni. Deci, un anumit mod de manifestare a unei funcţii generează acelaşi tip de manifestare a celorlalte funcţii ale întreprinderii.

Funcţiunea comercială

A
A
P
P

Funcţiunea de producţie

Fig. nr. 1. Interdependenţa dintre funcţiile întreprinderii

Desfăşurarea activităţilor din cadrul funcţiunilor are loc cu intensităţi diferite de la o etapă la alta, ceea ce demonstrează o dinamică a funcţiunilor întreprinderii.

Funcţia comercială

Funcţia de cercetare-dezvoltare

4.Interdependenţa şi dinamica funcţiunilor întreprinderii • Interdependenţa dintre activităţile componente ale funcţiunilor determină implicit • interdependenţa
Timp
Timp

Fig. nr. 2. Evolutia intensitatii inmanifestarea functiei intreprinderii (cercetare-dezvoltare si comerciala)

La nivelul întreprinderii se urmăreşte corelarea intensităţii funcţiilor cu nivelul rezultatelor obţinute, deoarece rezultatele manifestării unei funcţii sunt vizibile după o anumită perioadă de timp (timp în care firma înregistrează cheltuieli).

Corelarea gradului de intensitate în manifestarea funcţiilor întreprinderii cu nivelul rezultatelor poate fi efectuată pe baza cunoaşterii decalajului care apare între:

gradul de intensitate în manifestarea funcţiunii;

nivelul rezultatelor obţinute.

Relaţia dintre intensitatea manifestării unei funcţiuni şi nivelul rezultatelor obţinute evidenţiază trei perioade distincte:

amorsare - se consumă resurse pentru manifestarea funcţiunii dar, încă nu se

obţin rezultate; concomitenţă – se consumă resurse pentru manifestarea funcţiunii, dar se obţin

şi rezultate; remanenţă – deşi funcţiunea nu se mai manifestă, continuă să se obţină rezultate în virtutea efortului făcut de întreprindere pentru manifestarea funcţiunii în perioadele anterioare.

Întreprinderea trebuie să coordoneze manifestarea funcţiilor sale în raport cu schimbările ce intervin în mediul ambiant. În acest sens, sistemul informaţional al întreprinderii joacă un rol important.

Activitatea de cercetare-dezvoltare prezintă o serie de particularităţi care o deosebeşte de alte activităţi:

probabilitatea realizării rezultatelor finale;

influenţa factorului timp;

soluţii depăşite;

efectele obţinute sunt mai mici decât cele stabilite iniţial;

cheltuielile efectuate sunt mai mari decât cele stabilite iniţial;

cercetările nu au un caracter repetitiv.

Activitatea de cercetare-dezvoltare prezintă, pentru o întreprindere, următoarele riscuri:

ştiinţific (soluţia oferită nu corespunde exigenţelor); economic (cheltuieli prea mari, efecte economice prea mici); tehnic (nesiguranţă în exploatare sau nu există o soluţionare tehnică); de producţie (rezultate neverificate, nefinisări, avarii deosebite); de brevetare (soluţie bună, dar brevetată mai repede de alte firme).

4.1. Creativitate şi inovare în cadrul întreprinderii

Creativitatea = producerea de idei noi, potenţial utile. Formele de manifestare a creativităţii:

descoperirea;

invenţia;

inovaţia.

Descoperirea defineşte procesul prin care se constată existenţa unor legi, însuşiri sau fenomene necunoscute până atunci, ale lumii materiale, obiectiv existente.

Invenţia presupune rezolvarea tehnică a unei probleme din orice ramură a economiei, culturii, ocrotirii sociale sau apărării ţării, care prezintă noutăţi şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii din ţară şi străinătate.

Inovaţia este procesul de dezvoltare şi implementare a ideilor noi într-o întreprindere. Inovaţiile sunt:

de produs (inclusiv servicii);

de proces.

Inovarea presupune următoarele categorii de activităţi:

dezvoltarea experimentală:

 

dezvoltare ştiinţifică;

dezvoltare tehnologică;

dezvoltare simplă;

studiul pieţei;

activităţi conexe.

Dezvoltarea experimentală

are ca scop utilizarea rezultatelor cercetării aplicative; se concretizează într-un sistem de lucrări de natură tehnică şi organizatorică, care au ca scop în final să obţină noi tehnologii, noi produse, noi materiale etc. şi să le îmbunătăţească pe cele existente.

Dezvoltarea ştiinţifică constă în activitatea de exploatare a progresului obţinut în ştiinţă.

Dezvoltarea tehnologică are ca scop crearea instrumentarului material şi elaborarea procedeelor legate de utilizarea acestuia.

Dezvoltarea simplă se bazează pe cunoştinţele şi calificarea angajaţilor, fără să presupună o pregătire ştiinţifică şi tehnică deosebită.

Activităţile conexe nu creează noutăţi, dar creează bunuri şi servicii necesare celorlalte activităţi de inovare.

Pentru desfăşurarea acestor activităţi trebuie să existe:

sistem organizatoric adecvat;

bază tehnico-materială;

forţă de muncă.

4.2. Diversificarea şi înnoirea produselor/serviciilor

Reprezintă un obiectiv strategic al firmei, strâns corelat cu obiectivele economice şi sociale şi cu evoluţia pieţelor interne şi externe

Ritmul rapid de înnoire a produselor/serviciilor este impus de o serie de factori:

accelerarea ritmului inovării tehnologice;

evoluţia rapidă a cerinţelor, necesităţilor şi exigenţelor consumatorilor;

liberalizarea schimburilor internaţionale;

dezvoltarea reţelei globale etc ..

Înnoirea produselor/serviciilor se poate realiza prin:

cercetare-dezvoltare proprie; asimilarea după modele de referinţă; asimilarea de produse noi după licenţă.

4.3. Asimilarea de produse/servicii şi tehnologii noi

Se realizează conform unor criterii:

aptitudini de comercializare:

 

relaţia cu actualele canale de distribuţie;

raportul calitate/preţ;

numărul de tipodimensiuni;

posibilitatea promovării şi prezentării comerciale;

efectele asupra vânzării actualelor produse etc;

durabilitate:

 

rezistenţa la fluctuaţiile cererii;

rezistenţa la fluctuaţiile sezoniere;

exclusivitatea modelului.

Posibilităţi de fabricaţiei:

 

echipamentul necesar;

cunoştinţele tehnice şi forţa de muncă;

disponibilităţile de materii prime etc.;

potenţialul de dezvoltare:

 
 

poziţia produsului pe piaţă;

situaţia faţă de produsele concurente;

creşterea sau descreşterea numărului de consumatori finali etc ..

Se realizează dacă:

• produsul sau procesul tehnologic (tehnologia) este util din punct de vedere comercial; materialele necesare pot fi disponibile din punct de vedere cantitativ, calitativ şi ca preţ; necesităţile tehnologice sunt realizabile; mărimea potenţială a pieţei, preţul de vânzare şi canalul de distribuţie nu sunt opuse; posibilităţile de desfacere sunt corelate cu resursele şi obiectivele firmei; nu există o situaţie competitivă pe piaţă; nu există reglementări sau patente defavorabile.

4.4. Gestiunea investiţiilor

Noţiunea de investiţie •

investissement – franceză, investment – engleză; inversion – spaniolă; investion – germană este sinonimă, din punct de vedere lingvistic cu;

alocare;

plasare;

dotare.

eforturi făcute acum în speranţa unor recompense viitoare;

o cheltuială incertă pentru un viitor incert;

schimbarea unei satisfacţii immediate şi sigure, la care se renunţă, în schimbul unei

speranţe viitoare ce s-ar obţine şi al cărei suport sunt tocmai bunurile investite (d.p.d.v. economic); toate bunurile mobile şi imobile,corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere destinate a rămâne constant sub aceiaşi formă (d.p.d.v. contabil).

Investiţiile:

• reprezintă un liant între generaţii prin crearea de noi locuri de muncă; constituie suportul material al promovării progresului tehnico-ştiinţific în diverse sectoare de activitate; reprezintă mijloace de valorificare a soluţiilor tehnice şi tehnologice noi oferite de cercetarea ştiinţifică; rezolvă probleme ale lumii contemporane referitoare la protecţia mediului ambiant, refacerea echilibrului ecologic; generează noi activităţi; au efecte induse de ordin socio-cultural; în plan social, joacă rolul de regulator/compensator în ocuparea forţei de muncă în îmbunătăţirea calităţii vieţii; au o finalitate precisă: obţinerea de bunuri/servicii indispensabile unei economii sănătoase etc ..

Investiţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:

După destinaţia lor economică:

investiţii materiale;

investiţii financiare;

investiţii imateriale.

După destinaţia lor concretă:

investiţii în portofoliu;

investiţii directe.

Proiectul de investiţii = •

un ansamblu optimal de acţiuni de investiţii bazate pe o planificare sectorială, globală şi coerenţă, pe baza careia, o combinaţie definită de resurse umane, materiale etc. provoacă o dezvoltare economică, socială determinată

Activităţile care concură la execuţia unui proiect:

propriu zise - care consumă resurse şi timp; aşteptări - care consumă numai timp (de ex: perioada de maturare a berii, a betoanelor etc.); fictive - care nu consumă nici timp nici resurse, ci sunt doar condiţionării tehnologice între anumite activităţi din primele două categorii.

Categorii de obiective ale unui proiect de investiţii:

Obiective de performanţă - orice proiect trebuie realizat cu respectarea unor

specificaţii tehnice cu privire la execuţia şi funcţionarea sa; Obiective de timp - termenele de implementare a proiectului constituind pentru actorii

proiectului restricţii prioritare ce trebuie riguros respectate; Obiective de cost - este traducerea în termeni financiari a necesităţii şi eficienţei proiectului pentru agentul declanşator, constituind o reflectare a modului cum sunt respectate celelalte două categorii de obiective.

4.5. Dezvoltarea întreprinderii. Concept şi prespective

Asigurarea competitivităţii întreprinderii presupune dezvoltarea unor noi atuuri concurenţiale sau fortificarea celor existente, toate în raport cu oportunităţile şi ameninţările ce caracterizează mediul.

Dezvoltarea întreprinderii

= un efort planificat şi continuu de a schimba întreprinderea spre a fi

mai eficientă şi mai umană; = se fundamentează pe identificarea oportunităţilor de pe piaţă şi pe stabilirea modalităţilor de acţiune prin care să se valorifice respectivele oportunităţi, în funcţie de atuurile proprii; = presupune şi dezvoltarea propriilor atuuri, dintre care cele de natură

umană, tehnică şi de producţie sunt esenţiale în comerţ şi turism. Întreprindere trebuie să desfăşoare două categorii de activităţi:

planificare strategică;

planificare propiu-zisă.

Activitatea de planificare strategică reprezintă ansamblul proceselor de stabilire şi menţinere a unei relaţii viabile între obiectivele, resursele unei întreprinderi şi mediul său de acţiune.

Activitatea de planificare strategică presupune:

definirea misiunii;

analiza mediului intern şi extern firmei;

elaborarea obiectivelor şi strategiilor;

alocarea resurselor;

definirea produsului, pieţei, distribuţiei şi a planurilor de implementare a strategiilor;

elaborarea de planuri operaţionale şi programe.

Activitatea de planificare pe termen scurt se va concretiza în planuri şi

programe

Dezvoltarea întreprinderii, privită din punct de vedere al relaţiilor cu mediul, se concretizează în:

strategii de dezvoltare;

planuri de dezvoltare de ansamblu.

Strategiile de dezvoltare

= rezultatul planificării strategice; = sunt plasate la nivelul cel mai înalt de decizie.

Dezvoltarea întreprinderii din punct de vedere al potenţialului intern se va concretiza în strategii şi planuri de potenţare a atuurilor proprii:

noi produse;

noi tehnologii;

noi metode de organizare;

noi metode vânzare etc ..

Căi de dezvoltare a întreprinderii:

specializarea, care constă în reducerea numărului tipurilor de produse, concomitent cu dezvoltarea competenţei în realizarea acestora; diversificarea pieţei constă în găsirea de noi pieţe, care să determine reducerea dependenţei de o singură piaţă; dezvoltarea şi diversificarea producţiei constă în creşterea volumului de producţie şi/sau diversificarea tipurilor de produse oferite pe piaţă; dezvoltarea şi diversificarea tehnică constă în perfecţionarea tehnologiilor existente şi/sau în achiziţionarea de alte tehnologii; dezvoltarea şi diversificarea totală constă în dezvoltarea atuurilor concurenţiale din toate punctele de vedere. Aceasta se realizează , de obicei, prin: absorbţie şi integrare (integrare în amonte sau integrare în aval).

Procesul de producţie

= totalitatea acţiunilor conştiente ale angajaţilor unei firme de transformare a materiilor prime, materialelor sau a altor componente în produse, lucrări sau servicii cu o anumită valoare de piaţă, cu ajutorul diferitelor maşini, utilaje sau instalaţii. = proces destinat să transforme un set de elemente „intrări” într-un set specific de elemente „ieşiri”. = contribuie atât la obţinerea diferitelor produse, lucrări şi servicii, cât şi la crearea unui ansamblu de relaţii de producţie între persoane ce concură la realizarea acestora.

Componenta principală a procesului de producţie o constituie procesele de muncă, la care se adaugă şi anumite procese naturale.

Clasificarea proceselor de muncă:

în funcţie de modul în care participă la executarea diferitelor produse, lucrări sau servicii:

procese de bază (transformarea materiilor prime, materialelor în produse, lucrări sau

servicii); procese auxiliare (care contribuie la realizarea unor produse sau lucrări ce asigură şi

procese de producţie propriu-zise;

condiţionează buna desfăşurare a proceselor de bază din cadrul firmei); procese de servire (au ca scop executarea unor servicii productive prin a căror

realizare contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor de bază şi a celor auxiliare). în raport cu natura activităţilor desfăşurate:

procese de depozitare sau de magazinaj;

procese de transport.

Procesul de producţie poate fi clasificat după natura producţiei în:

întreprinderi care furnizează servicii. În această categorie intră prestările de servicii sau prestările de ordin intelectual care nu se concretizează într-un produs material; întreprinderi care îşi realizează producţia prin montaj; întreprinderi care fabrică produse prin transformarea materiilor prime şi a materialelor.

În cadrul întreprinderii comerciale, activităţile de producţie se referă la:

prestarea de servicii auxiliare produselor vândute:

ambalarea mărfurilor;

sortarea mărfurilor şi a ambalajelor de desfacere;

încărcarea-descărcarea mărfurilor;

întreţinerea mărfurilor etc.;

activităţi de producţie de tip manufacturier:

pregătirea mărfurilor pentru vânzare; recondiţionarea ambalajelor de transport etc.;

activităţi de producţie propriu-zisă (transformarea materiilor prime şi a materialelor în

produse finite); întreţinerea şi repararea utilajelor, instalaţiilor şi echipamentelor;

normarea şi controlul calităţii produselor şi serviciilor.

. Gestiunea procesului de producţie şi a calităţii producţiei

Reprezintă un concept complex care cuprinde ansamblul activităţilor efectuate de o

întreprindere din momentul identificării unei cerinţe de piaţă până în momentul distribuirii către beneficiari a bunurilor solicitate Calitatea:

proiectată;

fabricaţiei;

livrată.

Gestiunea calităţii • reprezintă un concept al gestiunii economice care defineşte ca obiectiv esenţial identificarea, evaluarea si compararea permanentă a costurilor şi eficienţa economică a calităţii trebuie să:

conducă la elaborarea unei strategii a calităţii, la elaborarea pentru perioade

mai lungi a metodelor adecvate de măsurare, analizare, optimizare şi informatizare în sfera calităţii; integreze unitar toate fazele de realizare şi urmărire în exploatare a produsului

începând cu etapa de concepţie-proiectare şi terminând cu proiectarea informaţiilor privind comportamentul produselor la utilizator.

ANEXE

ANEXE

Bibliografie

„Planificare operatiaonala” clasa a XI-a, filiera tehnologica, profilul servicii, coordonator Suzana Ilie -http://ebooks.unibuc.ro - R. Doagă, Categoria de funcţiune a întreprinderii în teoria şi practica organizării, Revista Economică nr. 5/1976 -O. Nicolescu, I. Verboncu - Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1999 -‘PLANIFICARE OPERATIONALA’ manual clasa a XI-a filiera -tehnologica,profilul servicii (SUZANA ILIE, CATALINA POPOVICI, RODICA ALBU)