Sunteți pe pagina 1din 25

Definiţii ale Sistemului Adaptiv Complex (CAS)

K. Dooley (2002) - trei principii care stau la baza definirii unui sistem adaptiv complex:

1)Primul principiu afirmă că ordinea şi controlul în astfel de sisteme sunt proprietăţi emergente şi nu predeterminate;

2)Al doilea principiu specifică faptul că istoria lor este ireversibilă; 3)Al treilea principiu este acela că viitorul în aceste sisteme este incert. S. A. Levin (2002) defineşte sistemul adaptiv complex pornind tot de la trei proprietăţi ale acestuia:

(1) diversitatea şi individualitatea componentelor;

(2) interacţiuni localizate între aceste componente; şi (3) existenţa unui proces autonom care utilizează rezultatele acestor interacţiuni pentru a selecta o submulţime a acestor componente pentru replicare sau consolidare (mecanism de adaptare). Axelrod şi Cohen (1999) propun o definiţie a sistemelor adaptive complexe utilizând trei teme: varietate, interacţiune şi selecţie. in vederea atingerii unor scopuri comune. O definiţie mai scurtă, dar de o mare claritate dau Plsek, Lindberg şi Zimmerman (1997): ,,Un Sistem Adaptiv Complex este un sistem compus din agenţi individuali, care au libertatea de a acţiona în moduri care nu sunt total predictibile şi ale căror acţiuni sunt interconectate, astfel încât acţiunile unui agent schimbă contextul pentru alţi agenţi”.

E. Mitleton-Kelly (2003) consideră că un CAS este definit de zece caracteristici generice, şi anume:

-conectivitatea; -interdependenţa; -co-evoluţia; -istoricitatea; -dependenţa de traiectorie; -funcţionarea departe-de-echilibru; -explorarea spaţiului posibilităţilor; -feedbackul intern şi extern; -auto organizarea; -emergenţa.

Proprietăţile Sistemelor Adaptive Complexe

2.1 Conectivitatea şi interdependenţa Într-un sistem social, de exemplu, conectivitatea şi interdependenţa înseamnă că o

decizie sau acţiune ale unui individ (grup, organizaţie, instituţie sau chiar a sistemului uman în ansamblul său) pot afecta alţi indivizi şi sisteme. Aceste efecte nu au un impact uniform şi egal, deci vor putea varia în raport cu ,,starea” fiecărui individ şi sistem la acel moment de timp. ,,Starea” unui individ sau a unui sistem va include istoria sa şi reprezentarea actuală a acesteia, care, la rândul ei, se referă la organizarea şi structura sa.

2.2 Co-evoluţia Un mod de o a descrie co-evoluţia este acela că evoluţia unui domeniu sau entităţi este paţial dependentă

de evoluţia altor domenii sau entităţi legate cu acesta; sau

2.3 Structuri disipative, funcţionarea–departede–echilibru şi istoria Un alt concept cheie în definirea CAS este structura disipativă, care reprezintă modalităţile prin care sistemele deschise schimbă energie, materie sau informaţie cu mediile lor şi care atunci când sunt împinse departede–echilibru” creează noi structuri şi o nouă ordine.

2.4 Explorarea–spaţiului–posibilităţilor Complexitatea sugerează că pentru a supravieţui şi a creşte, o entitate are

nevoie să exploreze spaţiul său al posibilităţilor şi să genereze varietate.

2.5 Procese feedback de reglare si autoreglare Feedbackul reprezintă mecanismul de bază în formarea în cadrul

sistemului adaptiv complex, a condiţiilor de desfăşurare a proceselor adaptive şi de selecţie. Feedbackul pozitiv (amplificator) determină schimbări în sistem, în timp ce feedbackul negativ are rol de echilibrare, amortizare şi stabilirea a

sistemului.

2.6 Dependenţa de traiectorie, istoricitate şi legea profitului crescător Posibilitatea ca un sistem să aibă mai multe

puncte de echilibru este dată de proprietăţile structurilor disipative. În sistemele fizico-chimice această proprietate a unor substanţe de a se afla simultan în două sau mai multe stări stabile în anumite condiţii la limită se numeşte bistabilitate

Mai mult, traiectoriile specifice pe care un sistem le urmează depind de istoria lor trecută. Acest lucru explică de ce comportamentul unui sistem este greu de prevăzut, chiar dacă menţinem sistemul în cadrul anumitor limite.

2.7 Auto–organizarea, emergenţă şi crearea unei noi ordini Ordinea spontană care apare atunci când sistemul, pentru a

răspunde la influenţele exercitate de mediul înconjurător, trece la un nou mod de organizare se numeşte auto-organizare şi reprezintă una dintre cele mai uimitoare proprietăţi a sistemelor adaptive complexe, fie că este vorba despre sisteme umane, ecosisteme sau organizaţii. Emergenţa este procesul care determină apariţia unei noi ordini împreună cu auto–organizarea. Francisco Varela, unul dintre creatorii ciberneticii de ordinul doi (autopoiesisului), atunci când se referă la emergenţă spunea că ea reprezintă tranziţia de la regulile locale către principiile globale sau stările generale care însoţesc întreaga mulţime de agenţi.

Proprietăţile întreprinderii ca Sistem Adaptiv Complex Emergenţa: Agenţii din întreprinderi interacţionează într-un mod aleator mai degrabă decât să fie planificaţi şi controlaţi. Din toate aceste interacţiuni emerg modalităţi de comportament specifice ale agenţilor din cadrul întreprinderii şi comportamentul întregii întreprinderi. Co-evoluţia: Toate întreprinderile există în cadrul mediului lor înconjurător şi ele sunt părţi ale acestui mediu. Aşadar, pe măsură ce mediul se modifică , întreprinderile însăşi se modifică pentru a se asigura o mai bună potrivire. Dar deoarece ele sunt părţi ale mediului înconjurător, când se schimbă ele modifică şi mediul, astfel că este necesară o nouă schimbare, iar acest lucru se întâmplă permanent. Suboptimalitatea: O întreprindere nu trebuie să fie perfectă pentru a prospera în cadrul mediului său înconjurător. Ea trebuie doar să fie un pic mai bună decât competitorii săi şi orice energie consumată pentru a fi cea mai bună nu înseamnă decât o pierdere de energie. O întreprindere odată ce a atins starea de a fi destul de bună va trebui să crească eficienţa de fiecare dată în favoarea unei mai mari eficacităţi. Varietatea necesară: Cu cât mai mare este varietatea unei întreprinderi cu atât ea este mai puternică. De fapt, ambiguitatea şi paradoxul abundă în întreprinderi, care utilizează contradicţiile pentru a crea noi posibilităţi de a co-evolua cu alte sisteme din mediul lor înconjurător. Conectivitatea: Modurile în care agenţii dintr-o întreprindere sunt conectaţi şi legaţi unul de ceilalţi este critic pentru supravieţuirea întreprinderii, deoarece ele sunt formate din acele conexiuni care determină formarea unor feedbackuri şi mecanisme de reglare absolute necesare pentru supravieţuire. Relaţiile dintre agenţi sunt mai importante decât agenţii înşişi. Reguli simple: Întreprinderile nu sunt complicate. Modelele emergente pot avea o mare varietate de forme dar caleidoscopul de reguli care guvernează funcţiile întreprinderii este destul de simplu. Sensibilitatea la condiţiile iniţiale: Modificări mici ale condiţiilor iniţiale ale întreprinderii pot avea efecte semnificative după ce ele trec printr-un proces emergent cum ar fi un efect feedback Auto-organizarea: Nu există o ierarhice de comandă şi contro într-un CAS. Nu există planificare sau conducere, dar se manifestă un proces permanent de reorganizare pentru a găsi cea mai bună formă în raport cu mediu înconjurător. Sistemul este într-o continuă auto-organizare prin procese de emergenţă şi feedback. Funcţionarea la limita haosului: Haosul are un loc aparte în teoria complexităţii deoarece orice sistem capabil să se auto-organizeze funcţionează departe de echilibru, la limita haosului. Un sistem aflat la echilibru nu are o dinamică internă proprie care să-i permită să răspundă în mod adecvat mediului său înconjurător şi încet va dispărea. Un sistem haotic încetează de a mai fi sistem. Cea mai productivă stare este cea aflată la limita haosului unde se manifestă la maximum varietatea şi creativitatea, conducând la noi oportunităţi. Sisteme ierarhizate: Cele mai multe întreprinderi sunt ierarhizate în interior şi multe întreprinderi sunt sisteme ale unor sisteme mai mari. De exemplu, un supermarket este un sistem care are o conducere, clienţi, furnizori şi vecini. El aparţine, la rândul său, unui sistem de magazine dintr-un oraş care aparţine unui sistem de magazine dintr-o ţară. Deci avem de-a face cu mai multe sisteme diferite multe dintre ele care sunt ele însele părţi ale altor sisteme de nivel mai înalt.

Întreprinderea şi mediul său înconjurător Considerarea întreprinderii în contextul definit de mediul său înconjurător este justificată de următoarele observaţii:

-în cadrul acesteia se desfăşoară un număr mare de activităţi, fiecare fiind efectuată de un grup de oameni, în general specializaţi pentru desfăşurarea eficientă a acesteia, toate acestea fiind într-un sistem variat de interdependenţe, de regulă, riguros stabilite. -activitatea, structura, dimensiunea, poziţia pe piaţă etc., sunt permanent în schimbare, cu ritmuri şi intensităţi diferite - activitatea firmei se desfăşoară într-un mediu extern foarte complex, greu previzibil, faţă de care îşi raportează acţiunile, care cuprinde concurenţi, consumatori, acţionari, parteneri, facilităţi, taxe, legi, condiţii de mediu etc. -diversificarea gamei sortimentale de bunuri şi servicii oferite de firmă poate fi asigurată doar prin mărirea numărului de activităţi, compartimente, factori de producţie, specializări, materii prime, informaţii etc.; -activitatea normală a firmei necesită cel puţin un sistem de reglare şi control, care adaptează activitatea şi inputurile firmei în funcţie de outputurile acesteia şi starea mediului extern; -firma este un sistem care atinge eficienţe, creează specializări, obţine produse imposibil de realizat fără conlucrarea dintre subsistemele acesteia, modifică prin activitatea sa mentalităţile şi relaţiile umane; -fiecare firmă contribuie la crearea şi evoluţia mediului macroeconomic, a pieţelor şi relaţiilor economice şi sociale, prin realizarea şi vânzarea de bunuri şi servicii, prin cumpărarea de forţă de muncă, materii prime şi capital, prin utilizarea de servicii oferite de stat (educaţie, sănătate, apărare etc.) în schimbul plăţii taxelor şi impozitelor etc.;

-gradul de organizare al firmei creşte, în general, odată cu trecerea timpului şi cu creşterea volumului de informaţii deţinute de aceasta. Activitatea generală a sistemului firmei constă în obţinerea, concentrarea, organizarea şi combinarea de resurse pentru a produce bunuri şi servicii destinate vânzării. Aceste resurse nu pot fi deţinute în totalitate de proprietarii firmei, ele trebuind a fi cumpărate de la deţinătorii acestora. Practic, firmele cumpăra materii prime, capital, forţă de muncă etc., de la proprietarii acestora şi le transformă în bunuri şi servicii destinate vânzării iar proprietarii inputurilor folosesc veniturile obţinute din vânzarea acestora pentru a cumpăra bunuri şi servicii produse de firme. Are loc astfel un schimb permanent între firmă şi beneficiarii factorilor de producţie prin intermediul pieţelor, fiecare influenţându-l şi fiind influenţat de dorinţele, deciziile şi acţiunile celuilalt

Subsistemele cibernetice ale întreprinderii (Structura întreprinderii) – prezentare generală

Subsistemul raporturilor cu piaţa (S RPB )

− culege informaţii privind cererea pieţei, prin efectuarea unor studii de piaţa sau pe baza comenzilor primite;

− face o analiză a cererii care să identifice factorii economici, sociali, psihologici, politici etc., ce influenţează cantitatea cerută de piaţă şi care să explice modul în carese manifestă această influenţă;

− determină, pe baza informaţiilor culese şi a analizei efectuate, nivelul probabil al cererii viitoare şi transmite, sub forma unui program de producţie, comenzi celor care produc efectiv bunurile şi serviciile ce constituie domeniul de activitate al firmei;

− livrează produsele realizate către piaţa bunurilor şi serviciilor;

− încearcă sporirea vânzărilor prin activităţi de reclamă Subsistemul de producţie (tehnologic) (S P-T )

- orice firmă, pentru a putea oferi bunuri sau servicii, trebuie să dispună de un compartiment special sau un grup de oameni care să producă bunurile respective, sau să presteze serviciile ce formează domeniul de activitate al firmei. Acest grup de oameni va decide, pe baza informaţiilor primite de la piaţă, pe baza tehnologiei existente în firmă şi a inputurilor pe care le poate obţine firma, care este cantitatea şi proporţia optimă în care trebuie combinate inputurile pentru a realiza cantitatea şi proporţia optimă a bunurilor şi serviciilor definite de programul de producţie, furnizat de subsistemul raporturilor cu piaţa, care vor fi oferite de firmă spre vânzare. Subsistemul preţuri-costuri-profitabilitate (S PCP )

Orice firmă are la îndemână mai multe posibilităţi de producţie, fiind necesară o analiză regulată a eficienţei tehnologiei folosite curent şi a variantelor de a o îmbunătăţi sau a trece la altă tehnologie, pentru a asigura folosirea unei tehnologii eficiente şi, pe cât posibil, la nivelul celor mai eficiente tehnologii observate la firmele cu domeniu de activitate similar sau asemănător. Este nevoie astfel de o activitate permanentă de informare cu privire la:

− concurenţi;

− producţia proprie;

− nivelul preţurilor pe piaţa produselor firmei;

− profitabilitatea cantităţilor de produse realizate pe baza tehnologiei curente;

− costul factorilor de producţie;

− posibilităţile de investiţie, etc. Subsistemul asigurării cu factori de producţie (S AFP )

− studierea pieţei factorilor de producţie, pentru cunoaşterea disponibilului de factori şi a preţului acestora;

− obţinerea factorilor de producţie şi sincronizarea acestora în timp şi spaţiu cu

− obţinere a fondurilor necesare pentru procurarea cantităţilor de factori de producţie necesare desfăşurării producţiei;

− furnizare de informaţii privind profitabilitatea factorilor de producţie utilizaţi către subsistemul preţuri-cost- profitabilitate

Subsistemul financiar al firmei (S F )

activitatea de producţie;

− asigură resursele financiare necesare firmei în diferitele etape ale activităţii sale;

− gestionează resursele financiare ale firmei pe parcursul activităţii sale;

− să asigură legătura firmei cu piaţa financiară, in principal cu banca comercială ;

− onorează obligaţiile firmei către acţionari şi către stat;

Subsistemul raporturilor întreprinderii cu piaţa bunurilor şi serviciilor

-face legătura dintre firmă şi piaţa bunurilor şi serviciilor oferite de firmă.

− culege informaţii privind cererea pieţei, prin efectuarea unor studii de piaţa sau pe baza comenzilor primite;

− face o analiză a cererii care să identifice factorii economici, sociali, psihologici, politici etc., ce influenţează cantitatea cerută de piaţă şi care să explice modul în carese manifestă această influenţă;

− determină, pe baza informaţiilor culese şi a analizei efectuate, nivelul probabil al cererii viitoare şi transmite, sub forma unui program de producţie, comenzi celor care produc efectiv bunurile şi serviciile ce constituie domeniul de activitate al firmei;

− livrează produsele realizate către piaţa bunurilor şi serviciilor;

− încearcă sporirea vânzărilor prin activităţi de reclamă

Subsistemul raporturilor cu piaţa bunurilor şi serviciilor este cel prin care firma va cunoaşte nivelul cererii pentru bunul sau/şi serviciul oferit de firmă. Evident că este imposibilă cunoaşterea în fiecare moment a cantităţii exacte cerute pe piaţă din bunul/serviciul analizat, făcându-se doar o estimare (pe baza volumului vânzărilor anterioare, de ex) a volumului probabil al cererii pentru preţul observat pe piaţă al bunului/serviciului respectiv. Acest volum este cel pe care subsistemul raporturilor cu piaţa îl va transmite spre producţie subsistemului tehnologic, care printr-un program de producţie şi va primi de la acesta produsele finite pentru a le scoate spre vânzare pe piaţa bunurilor şi serviciilor. În cadrul S RBS se formează şi un proces de autoreglare, prin care adaptarea întreprinderii la cerinţele pieţei se transmite mai departe către subsistemul de producţie ce trebuie să răspundă în aşa fel încât să satisfacă cererile clienţilor exprimate prin comenzi. Trebuie menţionat faptul că în cadrul proceselor de reglare descrise mai sus un rol important îl joacă informaţiile furnizate de subsistemul preţuri – costuri – profitabilitate, mai ales informaţiile legate de preţul de producţie al produselor planificate şi programate.

Subsistemul de producţie (tehnologic) al întreprinderii

Subsistemul de producţie are sarcina dificilă de a găsi, dintre toate posibilităţile de producţie, acea combinaţie inputuri- outputuri care asigură eficienţa maximă. El va primi programul de producţie de la subsistemul raporturilor cu piaţa, va găsi, dintre combinaţiile de inputuri pe care le poate asigura subsistemul asigurării cu factori de producţie, combinaţia optimă şi va formula cererea de inputuri (către S AFP ) şi de investiţii către subsistemul preţuri – costuri - profitabilitate (S PCP ), va fabrica, pe baza inputurilor şi resurselor băneşti primite, produsele finite şi le va transmite către S RBS . Subsistemul de producţie formează şi el cu celelalte subsisteme din cadrul întreprinderii procese şi mecanisme feedback prin intermediul cărora se asigură, pe de o parte, funcţionarea sa în aşa fel încât să se satisfacă cererile de produse sau servicii ale clienţilor şi, pe de altă parte, să permită stabilirea cantităţilor şi calităţii resurselor materiale, energetice, umane etc. necesare în procesele de producţie sau servicii astfel încât producţia să poată fi realizată în sortimentul, volumul şi calitatea cerute de programele de producţie. Din punctul de vedere al importanţei pentru poziţia întreprinderii pe piaţă, acest subsistem ocupă un loc central, de funcţionarea sa aproape de optim (suboptimală) depinzând mai departe valoarea vânzărilor, profiturile realizate şi, în general, menţinerea întreprinderii pe piaţă. În principal, la nivelul S P-T se formează trei mecanisme feedback a căror activitate este, evident, puternic corelată. Astfel, un prim mecanism este cel dintre acest subsistem şi subsistemul raporturilor cu piaţă despre care am discutat anterior. Un al doilea mecanism este cel dintre subsistemul de producţie şi subsistemul asigurării cu factori de producţie (S AFP ). Pornind de la programele de producţie în forma lor finală, subsistemul de producţie transmite S AFP necesarul de inputuri reprezentat de materiile prime, semifabricatele, materialele, energia, resursele umane care vor fi utilizate în cadrul activităţilor de producţie ce urmează să se desfăşoare în perioada la care se referă respectivul program de producţie. Subsistemul asigurării cu factori procură aceste inputuri şi le transmite în formă fizică acelor unităţi de producţie la termenul şi în cantităţile stabilite. Această buclă feedback este descrisă de raportul (necesar de inputuri – inputuri fizice) şi acţionează de fiecare dată când există un program de producţie bine stabilit ce urmează a se realiza în perioada dată. Al treilea mecanism feedback important este cel format în tre subsistemul de producţie şi subsistemul preţuri – costuri profitabilitate (S PCP ). Pe parcursul desfăşurării diferitelor procese de producţie S PCP primeşte fluxuri de informaţii privind desfăşurarea acesteia (consumuri tehnologice, forţă de muncă utilizată, consum energetic, etc.) ce vor fi utilizate pentru determinarea preţului de producţie şi a profităbilităţii asociate fiecărui produs realizat. În funcţie de această profitabilitate, subsistemul de producţie îşi adaptează funcţionarea astfel încât să realizeze în cantităţi cât mai mari produsele profitabile şi să reducă sau chiar să elimine produsele cu pierderi (prin corecţii ale programelor de producţie).

Subsistemul preţuri – costuri profitabilitate la nivelul întreprinderii

Este evident că orice decizie luată de întreprindere trebuie analizată din punct de vedere calitativ, în ceea ce priveşte oportunitatea, profitabilitatea, posibilităţile de aplicare concretă etc., cât şi cantitativ, în ceea ce priveşte investiţiile de care va fi nevoie, cheltuielile implicate, posibilul profit, optimalitatea soluţiei alese etc. Astfel, orice maşină utilizată în procesul tehnologic se va uza mai devreme sau mai târziu până la punctul în care întreţinerea ei va deveni mai costisitoare decât înlocuirea ei cu una nouă, fiecare tehnologie existentă la un moment dat va fi depăşită în ceea ce priveşte eficienţa de alte tehnologii nou apărute, ajungând să devină ineficientă datorită costurilor mai mari pe care le implică şi deci apărând necesitatea schimbării ei, fiecare produs va trebui mai devreme sau mai târziu înlocuit cu unul mai performant etc. În orice întreprindere va trebui să existe un grup de oameni care să analizeze permanent profitabilitatea producţiei, pe baza informaţiilor de pe piaţa bunurilor şi factorilor de producţie, pentru a alege permanent nivelul şi structura optimă a producţiei, să decidă, pe baza fondurilor disponibile, nivelul investiţiilor viitoare şi să compare permanent rezultatele concurenţei cu propriile rezultate, pentru ca firma să rămână competitivă. În acest sens, este nevoie de existenţa unor instrumente şi metode specifice de analiză, de noţiuni, indicatori şi modele matematice adecvate scopului şi de suportul logistic necesar utilizării şi aplicării acestor modele în timp real. Personalul implicat în aceste activităţi, acţiunile acestora şi mijloacele utilizate pentru desfăşurarea lor formează un ansamblu unitar, ele constituind un subsistem bine conturat al firmei, numit subsistemul preţuri – costuri - profitabilitate. Subsistemul preţuri – costuri profitabilitate formează mecanisme feedback de reglare cu subsistemul de producţie (am descris acest mecanism mai sus, când am vorbit despre subsistemul de producţie – tehnologic) şi cu subsistemul financiar. El primeşte, de asemenea fluxuri de informaţii de la subsistemul raporturilor cu piaţă bunurilor şi serviciilor, subsistemul asigurării cu factori de producţie şi de la concurenţii întreprinderii respective (în sensul că informaţiile despre consurenţă sunt culese, prelucrate şi utilizate pentru a stabili poziţia întreprinderii în raport cu această concurenţă (business intelligence).

Subsistemul asigurării cu factori de producţie (inputuri) a întreprinderii

Desfăşurarea activităţii firmei presupune un proces continuu de procurare a inputurilor necesare fabricării propriilor produse. Această activitate are la bază o informare cât mai detaliată asupra potenţialilor furnizori pe pieţele specifice, în ceea ce priveşte cantităţile posibile de contractat de la aceştia, seriozităţii în ceea ce priveşte livrarea inputurilor cât şi a fluctuaţiilor posibile ale preţurilor. Toate acestea presupun un schimb continuu de informaţii între firmă şi piaţa factorilor de producţie un flux permanent de inputuri dinspre piaţă spre firmă pe baza unui flux de numerar corespunzător preţului acestora. Controlul acestor fluxuri presupune: permanenta analiză a situaţiei de către subsistemul preţuri costuri profitabilitate (S PCP ), care va decide cât şi de la cine se vor achiziţiona inputuri, necesitatea asigurării unei sincronizări între momentele intrării inputurilor în firmă cu momentele livrării acestora către subsistemul de producţie şi existenţa în timp util a fondurilor necesare achiziţionării inputurilor, menţinerii prestigiului firmei faţă de furnizori şi asigurării lichidităţilor necesare firmei în orice moment, de către subsistemul financiar. Toate aceste corelaţii au fost schematizate în figura 1.7. Subsistemul asigurărării cu factori de producţie este interconectat puternic cu celelalte subsisteme, dintre care conexiunile cu subsistemul de producţie (S P-T ) au fost deja descrise. S AFP formează cu piaţa factorilor un mecanism feedback important pentru întreprindere, deoarece aceasta are nevoie în orice etapă a evoluţiei şi funcţionării ei de aceşti factori. Evident că piaţa factorilor este o denumire generică pentru o serie de pieţe ale bunurilor care reprezintă factori de producţie cum ar fi:

piaţa materiilor prime, piaţă materialelor, piaţă energiei, piaţă forţei de muncă etc. Întreprinderea formulează prin intermediul S AFP cererea de factori ce se materializează prin diferite comenzi pentru factorii care vor fi utilizaţi în continuare în producţie, angajări de forţă de muncă necesară în procesele de producţie, contracte de furnizare a energiei electrice, termice şi a altor utilităţi etc. Ca urmare a acestor comenzi ale întreprinderii, sosesc diferite cantităţi de factori care sunt apoi introduse în procesele de producţie, fiind eventual stocate în prealabil în depozite de materii prime şi materiale, piese de schimb ş.a. Împreună cu cantităţile respective de factori intră în întreprindere şi preţul de achiziţei al factorilor care va fi în continuare utilizat pentru determinarea costurilor şi profitabilităţii producţiei de către S PCP dar şi pentru plata factorilor. O altă buclă feedback ce se formează este cea cu subsistemul financiar al întreprinderii care primeşte de la S AFP informaţii privind preţurile de achiziţie ale factorilor. Subsistemul financiar analizează corectitudinea acestor informaţii şi calculează costul factorilor care se reîntoarece la subsistemul asigurării cu factori în vederea stabilireii pe viitor a cantităţilor şi valorii achiziţiilor de factori. Evident că procesele feedback asociate acestui subsistem vor determina in timp alegerea de către întreprindere de pe piaţa factorilor a acelor factori care sunt cei mai eficienţi din punctul de vedere al proceselor de producţie.

Subsistemul financiar (SF) al întreprinderii

Aşa cum s-a desprins şi din analiza celorlalte subsisteme, rolul subsistemului financiar este de a asigura necesarul de fonduri pentru plata factorilor de producţie, susţinerea investiţiilor, plata dividendelor, taxelor şi datoriilor etc., pe baza veniturilor proprii şi/sau a împrumuturilor, de a analiza şi fructifica oportunităţile apărute şi de a gestiona toate fluxurile de băneşti din întreprindere. Subsistemul financiar concentrează procesele din întreprindere prin care se asigură una dintre cele mai importante resurse, şi anume resursele financiare. Nici o întreprindere nu poate, practic, să+şi asigure aceste resurse din surse proprii (vânzări, aportul proprietarilor etc.). Ea este obligată să utilizeze diferite forme de atragere a resurselor financiare care se află pe piaţa financiară. Aceasta poate însemna apelarea la credite de producţie, vânzarea de acţiuni, atragerea de noi investitori etc. Pentru a realiza procesul de asigurare cu fonduri, subsistemul financiar utilizează diferite informaţii relative la preţul acestor fonduri pe piaţa financiară (de exemplu dobânzi practicate de bănci la creditele acordate). Pe baza acestor informaţii se formulează cererea de credite care precizează în esenţă mărimea fondurilor ce vor fi imprumutate şi la ce preţ se va face acest lucru. În urma încheierii unor contracte de creditare, întreprinderea primeşte credite care apoi sunt distribuite pentru diferite activităţi ce necesită finanţare (procurarea de factori de producţuie, palta salariilor şi a altor obligaţii către stat, bănci şi acţionari). Din creditele acordate se suportă de către întreprindere şi desfăşurarea diferitelor proiecte de investiţii în curs în funcţie de necesarul de investiţii primit de la S PCP .

Reţelele sociale complexe în întreprinde

Dacă analizăm structura fină a întreprinderii, observăm că ea este alcătuită din diferite reţele, mai dezvoltate sau mai puţin dezvoltate, dar care au un rol important în activităţile desfăşurate în interior sau în mediul înconjurător. Fiind vorba despre orice tip de retele, putem spune ca ele acţionează fie ca un liant şi susţinăţor al diferitelor activităţi, fie ca o frână în calea realizării obiectivelor şi scopurilor acesteia. Există mai multe tipuri de reţele care se constituie atât în întreprindere cât şi în afara acesteia, dar cu participarea întreprinderii ca un tot sau a anumitor subsisteme din cadrul acesteia De exemplu, relaţia de proprietate asupra întreprinderii poate genera o reţea a acţionarilor, în care nodurile corespund fiecărui acţionar, iar legăturile reprezintă relaţia de proprioetate pe care acesta o are cu întreprinderea . Se poate face o împărţire a stakeholderilor după atitudinea lor fată de firmă:

•Campion:va lucra în mod activ pentru succesul firmei; •Suporter:este în favoarea firmei, dar nu va fi probabil foarte activ în promovarea ei; •Neutru:nu-şi exprimă opiniile fie în favoarea, fie împotriva firmei; •Critic:nu este în favoarea firmei, dar probabil nu se opune în mod activ acesteia; •Oponent:va lucra în mod activ împotriva firmei, pentru a-l întrerupe sau deraia afacerile acesteia de la obiectivele urmărite; •Frânar:va obstructiona orice progres, poate din raţiuni personale. Membrii unui comitet de direcţie care este ales, de regulă, la adunările generale ale acţionarilor formează şi ei reţele de întreprindere în care nodurile sunt membrii persoane fizice sau juridice ai acestor comitete, iar legăturile pot fi reprezentate de relaţiile de subordonare dintre aceşti membri. Dar fiecare membru al comitetului de direcţie poate fi, la rândul său, membru în alte comitele de direcţie ale altor întreprinderi, creindu-se astfel o reţea a comitetelor de direcţie. În cadrul întreprinderii sunt realizate o multitudine de tranzacţii prin care se cumpără şi se vând produse şi servicii, sunt angajaţi şi concediaţi oameni, sunt contractate credite pe pieţe financiare, sunt platite dividende acţionarilor, se plătesc impozite şi taxe către stat şi autorităţile locale etc. Toate aceste tranzacţii reprezintă, de fapt, legături care se stabilesc între diferite noduri apărând astfel reţeaua tranzacţiilor întreprinderii ce poate include sute sau mii de noduri şi legături între acestea.

Importanţa informaţiei în întreprinderi nu mai trebuie demonstrată

un element esenţial în buna desfăşurare a proceselor decizionale de la nivelul subsistemelor acesteia dar şi a întregii întreprinderi.

Reţeaua informaţională a unei întreprinderi reprezintă

Modelul Sistemului Viabil şi aplicaţiile sale la nivel de întreprindere

În continuare vom aborda conceptul de întreprindere ca o organizaţie alcătuită dintr-un sistem închis de relaţii din perspectiva construirii unui model care explică în mod detaliat modalităţile prin care întreprinderea este structurată, funcţionează şi se raportează la alte instituţii şî organizaţii din mediul său înconjurător. Acest model, denumit Modelul de Sistem Viabil (VSM) este foarte utilizat în analiza şi sinteza cibernetică a întreprinderilor datorită faptului că permite o evaluare calitativă a strategiilor utilizate pentru a opera cu complexitatea inerentă sistemelor cibernetice, astfel încât să fie realizate instrumente utile în diagnoza organizaţională, dar şi în procesele de proiectare ale unor procese de luare a deciziilor optimale la diferitele niveluri ale întreprinderilor.

Prin intermediul acestui instrument se pot analiza şi diagnostica diferite mecanisme structurale care se formează la nivelul întreprinderilor în vederea obţinerii unor platforme de dezvoltare a acestora în concordanţă cu cerinţele generale şi specifice ale proceselor de dezvoltare. În sfârşit, utilizând VSM se poate studia modul în care întreprinderea potenţează oamenii, permiţându-le să rezolve autonom diferite probleme, deci înzestrând întreprinderile cu flexibilitatea necesară pentru a supravieţui într-un mediu înconjurător complex şi aflat într-o schimbare rapidă.

Sistemele viabile sunt capabile să aibă o existenţă separată, autonomă faţă de alte componente din întreprindere. Astfel de sisteme dispun de propria lor cunoaştere şi de capacitatea de a rezolva probleme. Studiile lui Beer l-au condus către o viziune asupra corpului uman format din cinci sisteme interactive:

Sistemul 1: Totalitatea muşchilor şi organelor. Părţile care fac efectiv ceva. Activitătile de bază ale sistemului. Funcţionarea. Sistemul 2: Sistemul nervos simpatic care controlează muşchii şi organele şi asigură că interacţiunile dintre acestea menţin stabilitatea sistemului. Sistemul 3: Creierul de bază care supravechează întregul complex de muşchi şi organe şi optimizează mediul intern al sistemului. Sistemul 4: Creierul mijlociu. Conexiunea cu lumea înconjurătore prin simţuri. Planificarea viitorului. Proiecţii. Sistemul 5: Funcţiile creierului superior. Formularea deciziilor politice. Conştiinţa identităţii. Acestea pot fi generalizate pentru orice tip de sistem viabil în felul următor: Mai întâi Funcţionarea. Organe şi muşchi. Părţile care fac toată munca de bază. Activităţile primare. În al doilea rând, Metasistemul. Creierul şi sistemul nervos. Părţile care asigură că diferitele unităţi Funcţionale lucrează împreună într-un mod armonios, integrat. Sarcina Metasistemului este să menţină toate lucrurile împreună. În al treilea rând, Mediul. Toate acele părţi din lumea exterioară care sunt relevante direct pentru sistemul considerat. Dintre cele trei componente ale VSM, O şi M se subîmpart în alte cinci sisteme interactive. Această împărţire derivă din concepţia lui Beer privind modul în care sunt conduşi muşchii şi organele de către creier şi sistemul nervos. În figura 1.13 se reprezintă aceste cinci părţi ca un sistem nervos central care controlează interacţiunile atât cu mediul înconjurător E cât si cu muşchii şî organele interne ale organismului uman.

Sintetic, aceste cinci părţi sunt următoarele:

Sistemul 5: Cortexul. Funcţiile superioare ale creierului Sistemul 4: Diencefalul. Intrari de la organele de simţ, planificarea acţiunilor Sistemul 3: Creierul de bază: Măduva spinării. Reglarea internă. Optimizarea Sistemul 2: Sistemul nervos simpatic: Stabilizarea activitătii muşchilor şi organelor Sistemul 1: Muşchi şi organe interne. Activităţi primare.

Prin analogie, organizaţiile dispun tot de cinci astfel de sisteme, care îndeplinesc următoarele funcţii:

Sistemul 5: Politici, deciziile finale, identitatea Sistemul 4: Adaptare, planificarea acţiunilor, strategie Sistemul 3: Reglarea internă, optimizare, sinergie Sistemul 2: rezolvarea conflictelor, stabilitate Sistemul 1: Activităţi primare: producţie, aprovizionare, desfacere, etc. Mai întâi, Sistemul 1 (S1) include tot ceea ce este destinat asigurării funcţionării întregului sistem: muşchii, motoarele care asigură energia, maşinile, producătorii care realizează produse şi servicii etc. Aceasta este componenta denumită Funcţionare. În al doilea rând, aceste componente pot veni în conflict unele cu altele, ceea ce este inerent să apară între părţile lui S1. Rezolvarea acestor conflicte este sarcina Sistemului 2 (S2). Prin activitatea pe care o desfăşoară, S2 asigură stabilitatea întregului sistem.

În al treilea rând, odată ce interacţiunile din interiorul lui S1 devin stabile, este esenţial ca aceste interacţiuni să fie optimizate. Acest lucru îl face Sistemul 3 (S3) care acţionează ca un supraveghetor al lui S1 căutând ca elementele acestuia sa devină mai eficiente. Această creştere a eficienţei în funcţionare se numeşte sinergie şi este un proces prin care rezultatul funcţionării elementelor lui S1 împreună conduce la rezultate mai mari decât s-ar obţine din partea fiecărui element în parte. S2 reglează deci pe S1 şi funcţia sa cea mai importantă este optimizarea. În al patrulea rând, după ce a devenit stabilă, mulţimea de unităţi din S1 care sunt optimizate trebuie să supravieţuiască unui mediu înconjurător în continuă schimbare. Sistemul 4 (S4) supraveghează acest mediu înconjurător, apreciază ceea ce constată, evaluează ameninţările şi oportunităţile şi elaborează diferite variante de răspuns la aceste schimbări ale mediului. S4 produce deci planuri pentru a asigura viabilitatea pe termen lung a întregului sistem. În sfărşit, în al cincilea rând, întregul sistem trebuie să funcţioneze într-un context dat fără să-şi piardă coeziunea. Sistemul trebuie deci să-şi păstreze identitatea pe toată durata existenţei sale. Acest lucru este realizat de către Sistemul 5 (S5) El asigură regulile de bază şi mijloacele pentru menţinerea integrităţii întregului sistem. S5 este decidentul final în privinţa strategiilor destinate a asigura integritatea sistemului în ansamblul său. Aceste cinci sisteme constituie cadrul de bază al dezvoltării modelului sistemului viabil în orice tip de organizaţie, inclusiv în cazul întreprinderilor. Sa explicităm aceste interacţiuni cu ajutorul unor diagrame. Cele cinci sisteme îşi au originea din funcţionarea sistemului nervos central uman şi atât aranjarea lor spaţială cât şi interacţiunile dintre ele sunt bazate pe fiziologia complexului creier/corp uman. În concluzie, VSM consideră o organizaţie ca fiind formată dintr-un număr de unităţi Funcţionale şi din sistemul care este necesar să asigure coerenţa acestora pentru a lucra împreună ca un întreg armonios, integrat. Cele trei elemente de bază sunt Funcţionarea, Metasistemul şi Mediul. Toate trei sunt în continuă interacţiune.

Procese evolutive şi auto-organizatoare în întreprinderi

Transformările înregistrate de întreprindere în ultimele trei decenii pot fi explicate prin combinaţiile şi mutaţiile ce au avut loc la nivelul celor patru caracteristici deterrminante ale întreprinderii: afacerile, managementul, tehnologia şi informaţia.

Principalele forme prin care a trecut întreprinderea în acest proces de evoluţie sunt următoarele:

Întreprinderea total integrată;- se referă la o întreprindere -care ia în considerare întregul ciclu de viaţă al produsului, începând cu planificarea şi terminând cu livrarea către clientul final. O întreprindere integrată porneşte de la înţelegerea nevoilor clianţilor şi a modului în care aceştia utilizează produsele (bunuri şi servicii) pe toată durata ciclului de viaţă al acestora. Întreprinderea extinsă are ca nucleu un sistem ERP sau aplicaţii software care realizează funcţii financiare, de planificare a producţiei şi de management al resurselor umane. Aceste aplicaţii se află în cadrul întreprinderii şi pot fi descrise ca fiind aplicaţiile interne care utilizează fluxul intern de informaţi Întreprinderea agilă (adaptivă); este acea întreprindere care reacţionează rapid, uşor şi eficient la schimbările din cadrul ecosistemului din care face parte”. Întreprinderea inteligentă; trebuie să fie: agila, adativa, cu limite vagi, auto-constienta si capabila sa tranforme intr-o forma mai buna Întreprinderea virtuală; „O corporaţie virtuală este o combinaţie de întreprinderi legal constituite ş/sau de indivizi care realizează un serviciu bazat pe o înţelegere comună asupra afacerii. Întreprinderea digitală (Enterprise 2.0). este forma cea mai evoluată de întreprindere imaginată până în prezent. Dezvoltarea tehnologiilor bazate pe Internet a determinat evoluţii de neimaginat anterior. Cunoscute sub numele generic

de Enterprise 2.0, aceste schimbări afectează profund poziţia întreprinderii în raport cu mediul înconjurător format de

clienţi, furnizori, tehnologii şi organizaţii. Apariţia fiecărei forme poate fi perfect explicată prin multaţiile ce au avut loc în cei patru cromozomi definitorii ai întrerpinderii sub acţiunea unei combinaţii de factori ce au determinat astfel de mutaţii şi combinaţii în cromozomi.

Piaţa financiară - sistem adaptiv complex

O posibilitate de a evita ipotezele false despre care am amintit mai sus este considerarea pieţii financiare ca un sistem

adaptiv complex. Pentru ca o astfel de schimbare de paradigmă să fie acceptabilă, trebuie demonstrat că, prin noua abordare, gradul de înţelegere privind comportamentul acestor pieţe creşte, iar rezultatele obţinute prin aplicarea metodelor şi modelelor construite pe baza noii concepţii asupra pieţelor financiare sunt mai bune decât cele anterioare.

Pieţele financiare, în particular pieţele de capital, pot fi considerate sisteme adaptive complexe, ele fiind alcătuite dintr-o mulţime de agenţi interdependenţi şi conectaţi care prezintă comportamente de grup emergente, dobândite în urma agregării comportamentelor individuale ale acestor agenţi. Agregarea acestor comportamente individuale face ca sistemul să acţioneze unitar în ,,punctele critice”, deci schimbările mari apar ca rezultat al acumulărilor unor stimuli reduşi ca intensitate dar care, în momentul declanşării, se propagă sub formă de avalanşă. Agenţii dintr-un sistem adaptiv complex îşi culeg informaţia din mediul înconjurător, o combină cu propriile lor interacţiuni cu mediul şi, de aici, rezultă propriile decizii şi proceduri decizionale. Desigur că aceste decizii şi proceduri vor concura unele cu altele, fiind comparate în raport cu un ,,fitness” şi numai cele mai eficiente strategii de decizie vor supravieţui. Aceasta face ca, în timp, sistemul să se adapteze la schimbările din mediu şi să răspundă în mod adecvat apariţiei unor ,,anomalii”. Interacţiunile dintre agenţi în sistemele adaptive complexe sunt neliniare. În cazul pieţelor de capital acest lucru este demonstrat de faptul că, în cazul interacţiunilor cauză-efect, anumite modificări mici produc rezultate exagerat de mari. Apariţia crizelor şi crahurilor bursiere este o dovadă a acestui lucru. În sfârşit, mecanismele feedback, care amplifică (bucle feedback pozitive) sau amortizează (bucle feedback negative) efectele ce apar pe pieţele de capital sunt cele care determină tendinţele speculative pe aceste pieţe. În condiţiile în care un investitor sau un grup restrâns de investitori, profitând de o schimbare neaşteptată de preţ, prin vânzarea sau cumpărarea de acţiuni, obţin câştiguri mai mari decât cele medii, este evidentă acţiunea unei bucle feedback pozitive. Acest proces, însă, nu poate continua mult timp deoarece alţi investitori încep şi ei să cumpere sau să vândă acelaşi tip de acţiune, fapt care duce, rapid, la eliminarea câştigurilor mai mari. Acţionează, în acest caz, o buclă feedback negativă care stabilizează din nou piaţa. Procesele feedback existente pe pieţele financiare fac ca astfel de fenomene să aibă o viaţă scurtă, având succes, de regulă, acei investitori care profită cel mai repede de oportunităţile care se ivesc datorită unor perturbaţii externe sau unor comportamente emergente neaşteptate. Considerând piaţa financiară ca un sistem adaptiv complex trebuie să reconsiderăm întreaga concepţie privind comportamentul investitorilor pe o astfel de piaţă. Perioade de stabilitate, urmate de schimbări rapide, existenţa unor puncte critice, absenţa oricăror mişcări regulate în evoluţia indicatorilor ce le caracterizează ş.a. fac din aceste pieţe sisteme pentru care este greu, dacă nu imposibil de elaborat previziuni. Din această cauză, investitorii trebuie să apeleze la un cu totul alte metode pentru a decide asupra investiţiilor făcute. Practic, întreaga teorie clasică, începând cu modelele lui Markowitz, Sharpe, Black şi Schole ş.a., ar trebui reformulată, deoarece se bazează pe ipotezele probabilistice privind formarea preţurilor (vezi criticile formulate de Nicholas Taleb în celebra carte „The Black Swan”). Deplasarea interesului de la modelele deductive către cele inductive în acest domeniu este crucială. În cele mai multe situaţii, se constată că raţionamentul pe aceste pieţe este colectiv, acţionând spiritul de imitaţie (efectul de hoardă) şi nu judecata raţională a agenţilor individuali. Trecerea la metodele bazate pe sisteme adaptive complexe este, evident, un proces dificil şi de lungă durată. Numai obţinerea unor rezultate mai bune în acest din urmă caz ar fi de natură să determine o schimbare de paradigmă în acest domeniu. Treptat, totuşi noi rezultate se acumulează, mai ales datorită posibilităţii de a simula activitatea investitorilor utilizând, de exemplu, modele ale pieţelor de capital artificiale bazate pe agenţi.

Structura şi funcţionarea sistemului pieţei financiare

Banii şi activele financiare sunt tranzacţionate ca oricare produs din economie pe trei mari tipuri de pieţe: piaţa monetară, piaţa de capital şi piaţa valutarǎ. Pe piaţa monetară se formează cererea şi oferta de bani (banii fiind consideraţi ca fiind active financiare pe termen scurt). Preţul pieţei monetare este reprezentat de rata dobânzii. Piaţa monetară este, la rândul ei, structurată în piaţă creditelor, piaţa depozitelor bancare, piaţa interbancară ş.a. Pe piaţa de capital se formează cererea şi oferta de active financiare (sau valori mobiliare) care pot fi considerate ca active pe termen lung. Preţul pieţei de capital îl reprezintă venitul actualizat al activelor financiare (dividende ale acţiunilor deţinute, de exemplu). Piaţa de capital este şi ea structurată în piaţa acţiulilor, piaţa obligaţiunilor, piaţa contractelor la termen, piaţa derivativelor, piaţă aurului şi metalelor preţioase, piaţă obiectelor de artă etc. Pe piaţa valutarǎ se formeazǎ cererea şi oferta de valutǎ internǎ, care se schimbǎ contra unei valute strǎine acceptate pe aceastǎ piaţǎ. Preţul pieţei valutare este rata de schimb, adicǎ numǎrul de unitǎţi de valutǎ strǎinǎ plǎtite pentru o unitate de valutǎ internǎ. Piaţa monetară, piaţa de capital şi piaţa valutarǎ formează împreună o piaţă generică pe care o vom denumi piaţa financiară. Exista trei mari tipuri de procese determinate de cele trei pieţe:

Primul proces priveşte raporturile guvernului (sectorului public) cu piaţa monetară şi se referă la acoperirea deficitului

bugetar şi formarea datoriei naţionale (publice). Al doilea proces priveşte raporturile care se formează între
bugetar şi formarea datoriei naţionale (publice).
Al doilea proces priveşte raporturile care se formează între diferiţi agenţi economici în timpul tranzacţionării activelor
financiare pe care aceştia le deţin în proprietate (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur ş.a.).
Al treilea proces se referă la acoperirea cu bani a tranzacţiilor care au loc între producători şi consumatori pe piaţa
bunurilor şi serviciilor.
Piaţa monetară este coordonată şi supravegheată de Banca Centrală. Banca Centrala supraveghează şi reglementează
funcţionarea pieţei monetare.
Piaţa de capital este supravegheată şi reglementată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Pe această piaţă
sunt tranzacţionate active financiare (valori mobiliare) de natură foarte diversă: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur,
opţiuni, futures, alte derivative.
Se observă că cele două pieţe, piaţa monetară şi pieţa de capital, sunt strâns interdependente, influenţându-se reciproc.
Piaţa valutară este conectată cu mediul extern (alte economii naţionale, pieţe financiare internaţionale, FMI, Banca
Mondială ş.a.) de unde intră fluxuri financiare internaţionale şî unde se întorc profiturile realizate în urma investiţiilor
directe şi dobânzile realizate pe piaţa de capital la fondurile internaţionale investite, precum şi diferite plăţi făcute pentru
importurile realizate de companiile din cadrul economiei naţionale.

Mecanisme de reglare pe piaţa financiară

Printre cele mai importante pieţe financiare putem enumera: piaţa monetară, piaţa de capital şi piaţa
Printre cele mai importante pieţe financiare putem enumera: piaţa monetară, piaţa de capital şi piaţa valutară.
1
Piaţa monetară
Piaţă monetară se află în centrul proceselor de reglare şi autoreglare care determină volumul şi viteza de circulaţie a
banilor în economie. Banii sunt necesari pe orice piaţă şi pentru realizarea oricărui tip de activitate economico-socială.
Printre cele mai importante pieţe ce alcătuiesc piaţa monetară amintim: piaţa creditelor, piaţa depozitelor şi piaţa
interbancară.
Piaţa creditelor include oferta de credite şi cererea de credite de diferite feluri din economie. Preţul acestei pieţe este rata
dobânzii la creditele acordate.
O
altă piaţă din structura pieţei monetare este piaţa depozitelor care se formează ca urmare a existenţei ofertei de depozite
şi
a cererii de depozite.
Piaţa interbancară este o piaţă monetară coordonată de Banca Centrală prin intermediul căreia băncile comerciale care au
un deficit de lichiditate pot să obţină împrumuturi pe termen scurt pentru acoperirea acestui deficit.
2
Piaţa de capital
Piaţa de capital are o structură complexă, fiind formată din piaţa acţiunilor, piaţa obligaţiunilor, piaţa contractelor la
termen, piaţa derivatelor, piaţa aurului şi metalelor preţioare, piaţa obiectelor de artă, piaţa bursieră etc
Piaţa de capital este o piaţă extrem de importantă, prin intermediul acesteia atrăgându-se fondurile disponibile în
economie de la cei care dispun în exces de ele şi orientându-le către cei care au nevoie de aceste fonduri băneşti.
Deţinătorii de fonduri se numesc, de regulă, investitori şi ei sunt cei care formează oferta de investiţii pe piaţa de capital.
Operaţiunile pe piaţă de capital sunt supravegheate şi reglementate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM).
3
Piaţa valutară
Ca şi celelalte pieţe din structura pieţei financiare, piaţa valutară este şi ea structurată în piaţa spot şi piaţa futures.
Piaţa spot este o piaţă valutară pe care se efectuează tranzacţii cu valuta internă contra valute străine acceptate la o rată de
schimb comunicată zilnic de Banca Centrală.
Piaţa futures este o piaţă valutară pe care se încheie contracte futures, adică contracte pe termen limitat, de circa 3 luni,
prin care se acceptă realizarea unor tranzacţii valutare la un curs de schimb stabilit de cele două părţi contractante după
scurgerea perioadei prevăzută în contract. Indiferent de evoluţia ratei spot, tranzacţiile valutare futures se vor realiza la
cursul de schimb prevăzut în contract. Prin acest procedeu, importatorii îşi protejează banii de riscul valutar în cazul în
care au de efectuat anumite plăţi peste o perioadă de trei sau mai multe luni. Piaţa futures atrage şi diferiţi alţi investitori
care încearcă să obţină un profit din diferenţele de curs valutar ce se înregistrează în mod firesc într-o economie pe
perioade mai lungi de timp.

Turbulenţă şi volatilitate pe pieţele financiare

Turbulenţa şi volatilitatea sunt omniprezente pe pieţele financiare. Aceste fenomene se regăsesc în special pe piaţa de capital şi piaţa valutară, dar pot să apară în anumite perioade şi pe piaţa monetară. Forma de manifestare observabilă a lor este evoluţia preţurilor pe termen scurt. De exemplu, un fenomen de turbulenţă este caracterizat printr-o creştere şi/sau scăderea preţului acţiunilor pe piaţa de capital, care apar absolut neaşteptat, introducând printre investitori surpriza şi chiar

panica. Ele sunt absolut necesare, cel puţin pe anumite perioade ale existenţei unor astfel de piaţe, deoarece numai aşa se poate realiza aut-organizarea şi adaptatrea cadrul sistemelor adaptive complexe. Acest lucru înseamnă, pentru pieţele financiare, ajustări ale preţurilor acţiunilor sau ale indicilor preţurilor pe bursele de valori care se adaptează în acest fel mai bine la evoluţiile din cadrul economiei reale.

În esenţă, haosul înseamna imposibilitatea de a mai menţine ordinea, dar şi începutul unei perioade de auto-organizare a

sistemului. Înainte şi după perioada de haos, pieţele trec printr-o perioadă mai scurtă sau mai lungă în care ele îşi pierd stabilitatea, fluxurile care anterior erau ordonate, devin dezordonate şi însăşi traiectoria de evoluţie a sistemului începe să se modifice. Aceasta zona de “pre-haos” se numeste turbulenţă. Turbulenţa poate sau nu să se transforme în haos, condiţiile de trecere între cele două stări ale sistemelor neliniare complexe fiind încă incomplet cunoscute. De regulă, turbulenţele sunt însoţite şi uneori prevestite de fenomenul de volatilitate, adică o variaţie mare în sus şi în jos a preţurilor de pe pieţele financiare sau a indicatorilor care caracterizează aceste pieţe.

De ce nu este posibila predicţia turbulenţei?

Pieţele finaciare, la fel ca orice sistem adaptiv complex, au o organizare complexă şi o dinamică neliniară generatoare de instabilitate şi chiar de haos.

Aceste sisteme, care au în plus şi un număr mare de componente interdependente şi care sunt deschise către mediul extern, au tendinţa naturală către schimbare şi reorganizare, adaptandu-şi permanent structura şi dinamica internă, astfel încat să reziste mai bine la perturbaţiile mediului înconjurător.

O astfel de concepţie privind sistemele adaptive complexe şi comportamentul lor turbulent capătă o recunoaştere din ce în

ce mai largă, utilizând concepte, teorii şi idei din diferite discipline ştiinţifice cum sunt biologia, ecologia, neurologia, vulcanologia, meteorologia sau economia. Tendinţa în aceste discipline este de înlocuire a metodelor analitice, bazate pe

descompunerea sistemului în părţi componente şi studierea acestora pentru a întelege mai bine fiecare componentă, cu metoda sistemică, ce presupune înţelegerea funcţionării oricărui sistem ca un întreg.

O proprietate importantă a acestor sisteme este posibilitatea apariţiei de comportamente colective coerente pe scara largă

(co-evoluţie), decurgând din interacţiunile dintre componente. Spre deosebire de sistemele simple, cele mai multe dintre sistemele complexe sunt “ireductibile computaţional”, deci nu putem să decidem în ce mod vor evolua ele în timp. În

consecinţă, şi evoluţia sistemelor adaptive copmplexe este impredictibilă. Aceasta impredictibilitate nu exclude, însă, utilizarea unor metode pentru descoperirea unor noi proprietăţi şi noi fenomene în astfel de sisteme.

Totuşi, în cazul turbulenţelor, cunoştinţele actuale nu ne permit încă să facem predicţii corecte privind apariţia şi dimensiunile acestora. Aici lucrurile seamănă mult cu predicţia cutremurelor sau a erupţiei vulcanilor. Datele acumulate au arătat că scala caracteristică şi distribuţia de putere a cutremurelor mari este asemănatoare cu cele ale cutremurelor mici, deci nu le putem deosebi unele de altele. Întrebarea care se pune este, însa, dacă este necesara o astfel de predicţie a turbulenţelor pe pieţele financiare. Cineva ar spune că, in felul acesta, ar fi eliminate manifestările ce determină pierderile imense de bani prin căderile bruşte de preţuri pe burse sau alte pieţe de capital. Am putea asemăna aceste turbulenţe cu evenimente ce au loc în viaţa unui om. Evenimente extreme cum sunt naşterea, alegerea unei profesii, căsătoria, apariţia copiilor, schimbarea unei slujbe, divorţul etc. sunt destul de puţine dacă ne raportăm la durata de viaţă a unei fiinţe umane. Câţi dintre oameni ar fi dispuşi să ştie în amănunt tot ceea ce se va întampla în această perioadă? Însăşi viata nu ar avea sens dacă ne-am deplasa între nişte repere cunoscute anterior. Întorcându-ne la turbulenţele din economie şi societate, ele durează un interval de timp redus comparativ cu cel al existenţei sistemelor în care apar. O criză financiară durează câteva luni sau ani, ceea ce este puţin comparativ cu durata de viaţă a sistemului economic. O revoluţie durează o săptămână sau o lună. Dar nu trebuie sa uitam că aceste evenimente influenţează pe termen lung evoluţia sistemului în continuare. Deci turbulenţa are un impact major, schimbând uneori evoluţia viitoare a sistemului pe care îl afectează. Producerea turbulenţei afectează structura internă a sistemului, în care se produc modificari mai mult sau mai puţin evidente, care fac

ca în viitor evoluţia sistemului sa fie diferită.

Aceste modificări reprezintă procese de auto-organizare şi adaptare prin care sistemele încearcă să raspundă mai bine la factorii care le influenţează, factori dintre cei mai diverşi din mediul lor înconjurator. Fără apariţia periodică a turbulenţelor, modificările de structură internă ale sistemelor nu ar fi fost posibile, ceea ce ar fi putut duce la situaţia ca sistemele să ajungă în conflict cu mediul lor înconjurator, conflict de care ar putea depinde chiar şi supravieţuirea in viitor a acestora. Un sistem dinamic neliniar niciodată nu se supune “de bună voie” unor schimbari de natura celor pe care turbulenţele le declanşează în structura lui internă. Din această perspectivă, turbulenţele sunt necesare, deoarece declanşează schimbări care produc “rupturi” între interacţiunile şi conexiunile ce există între elementele sistemului. Aceste “fracturi” afectează,

în continuare, microstructura şi macrostructura sistemului, în modalităţi extrem de complicate studiate de criticalitatea organizată.

Ce este volatilitatea pieţelor financiare?

Pieţele financiare, spre deosebire de alte pieţe din economie, pot înregistra schimbări dramatice, în care preţul activelor poate să apară prea volatil pentru a putea justifica acest lucru doar prin schimbări ale unor mărimi fundamentale. Acest fapt, observabil pe toate pieţele, mature sau emergente, a intrigat atât pe teoreticieni cat şi pe investitori. Deşi cercetările în domeniul volatilităţii pieţelor financiare datează de aproape 30 de ani (LeRoy si Porter, 1981: Schiller, 1981) nu putem spune că volatilitatea ca fenomen economic şi concept financiar a fost complet lămurit. Dimpotrivă, apar noi fapte care demonstrează ca cunoaşterea noastră este extrem de limitată, atât în ceea ce priveşte cauzele volatilităţii pe pieţele financiare, cât şi a consecinţelor acesteia asupra altor fenomene şi procese economice. De fapt, volatilitatea temeinic şi corect analizată, poate duce la descoperirea preţului eficient, în timp ce dependenţa de volatilitate implică o mai mare predictibilitate a deciziilor de investiţii, cel puţin pe termen mediu şi lung. Importanţa volatilitaţii poate fi inţeleasă mai profund dacă ne referim la aria de utilizare a acesteia în economia financiară. Astfel, preţurile de echilibru obţinute din modelele de evaluare a activelor financiare sunt afectate de schimbari in volatilitate, managementul investitional este fundamentat, in principal, pe teoria medie-varianta, in timp ce evaluarea derivativelor este dependenta de o prognoza corecta a volatilitatii pe care se tranzactioneaza aces tip de active (pietele futures, piata contractelor la termen, piata obligatiunilor etc.) Treptat s-a inteles insă că, desi exista o legatura intre speculatori si volatilitate, acasta nu este de la cauza la efect. Speculatorii actioneaza pe piata identificand cresterile si scaderile de preturi, ceea ce pot face ei fiind doar sa creasca amplitudinea si frecventa fluctuatiilor, in timp ce volatilitatea preturilor pe piata este data mai mult de lipsa de informatie si imposibilitatea de a prognoza cresterile si scaderile de preturi (Baumol, 1957;Seiders, 1981). De aici, interesul s-a deplasat mai mult asupra intrebarii daca speculatorii injecteaza o volatilitate in exces pe pietele financiare sau nu. Volatilitatea a fost treptat înţeleasă ca fiind determinată de trei factori esenţiali:

Variabilele fundamentale; Informaţia; Aşteptările investitorilor. Aceste trei elemente, desi se regasesc la nivel micro si macroeconomic, sunt strans asociate si interactioneaza puternic unul cu altul. Modificarile ce au loc in preturile actiunilor au ecou in diferite aspecte ale societatii, cum sunt cele economice, politice, monetare s.a. Astfel, profitabiliatea corporatiilor, calitatea produselor, strategia de afaceri, stabilitatea politica, ratele dobanzilor etc. au un rol in determinarea fluctuatiilor preturilor, atunci cand pietele trec de la un echilibru la altul. Volatilitatea este privită ca o consecinţă naturală a tranzacţiilor pe piaţă, care au loc în condiţiile unor noutăţi şi al răspunsului corespunzător al investitorilor la aceste noutăţi. Reacţia în lanţ declanşată de participanţii la piaţă va forţa preţurile activelor să atingă un nou nivel de echilibru. Schimbările în anticipaţiile investitorilor şi acţiunile acestora ca urmare a schimbărilor respective vor fi reflectate în lichiditatea unei anumite pieţe şi în cantitatea de active tranzacţionate. Recent s-a arătat că, în cazul investitorilor informaţi, volatilitatea venitului este corelată negativ cu volumul. Acest lucru confirmă ipoteza conform căreia lichiditatea pieţei creşte adâncimea acesteia şi reduce volatilitatea preţului.

Fapte stilizate privind volatilitatea pieţelor financiare

Nenumaratele studii teoretice şi experimentale realizate în domeniul volatilităţii pieţelor financiare au scos în evidenţă o serie de paternuri sau fapte stilizate care sunt foate importante în inţelegerea şi, mai ales, specificarea şi utilizarea corectă a modeleor de estimare şi prognoză ale volatilităţii. Talia ingroşată şi înaltă Variabilele aleatoare distribuite normal, cu media 0 şi varianţa 1, N(0,1) se află într-o arie denumită si clopotul lui Gauss, care are o reprezentare grafică cunoscută. Analizele facute au arătat faptul că cele mai multe serii de date financiare reale se abat de la această lege normală într-o măsura mai mare sau mai mică. Deşi veniturile diferitelor active reprezentate au grade diferite de volatilitate, majoritatea lor au o “talie” mai înalta decât variabila aleatoare standard. De regulă, distribuţia teoretică şi cele reale se intersectează în cel putin trei puncte şi au partea din stânga mai mare decât cea din dreapta. De asemenea, toate distribuţiile seriilor reale prezintă un varf mai înalt decât cel al distribuţiei normale. Clusterizarea volatilitatii Al doilea fapt stilizat observat în seriile de date privind veniturile pe pieţele financiare este clusterizarea perioadelor de volatilitate, deci mişcarile mari în sus şi în jos sunt urmate de alte mişcări mari.

Sunt reprezentate aceste evoluţii care arată existenţa unor episoade în care volatilitatea este mare, urmate de episoade în care volatilitatea este redusă. Acest lucru se numeşte clusterizarea volatilităţii, conform căreia o zi de tranzacţionare turbulentă are mai multe şanse să fie urmată de o altă zi de tranzacţionare tot turbulentă, în timp ce perioadele de trranzacţionare liniştite sunt urmate, în general, de alte perioade de tranzacţionare tot liniştite cu o probabilitate mare. Efecte de levier Mişcarea preţurilor pe piaţa financiară este negativ corelată cu volatilitatea. Acest lucru a fost observat pentru prima oară de Black (1976). Black a aratat totuşi ca efectul măsurat al schimbărilor în preţurile activelor financiare asupra volatilităţii este prea mare pentru a fi explicat doar prin efectul de levier. Nelson (1991), Engle şi Ng (1993) s.a. au confirmat existenţa acestor efecte de levier. Modelele de tip Black Scholes – Merton analizează în amanunt efectele de levier pentru diferite tipuri de pieţe. Memoria pe termen lung În special în cazul seriilor de date de înaltă frecvenţă (de exemplu bursele electornice), volatilitatea este înalt persistentă. Acest lucru arată că în cadrul mecanismelor de formare a volatilităţii, informaţia privind volatilitatea înregistrată în perioadele anterioare se menţine o perioadă de timp seminificativ mai mare decât intervalul pentru care se calculează volatilitatea. Modelele utilizate pentru aceasta (Modele de tip ARCH sau ale volatilităţii stohastice) includ această caracteristică, luând în considerare un coeficient de autocorelaţie pozitiv pentru datele care exprimă volatilitatea Co-evoluţia în volatilitate Când analizăm seriile dinamice ale pieţelor financiare de diferite tipuri (piaţa acţiunilor, piaţa optiunilor, piata obligaţiunilor, piaţa valutara etc.) observăm faptul că volatilităţile veniturilor pe aceste pieţe sunt strâns corelate. Acest lucru sugerează faptul că putem utiliza modele multivariabile pentru modelarea corelaţiilor încrucişate dintre volatilităţile veniturilor obţinute pe diferite pieţe.

Haosul pieţelor financiare şi comportamentul haotic

Descoperirea haosului şi apariţia geometriei fractale constituie, evident, unele dintre cele mai mari realizări ale ştiinţei moderne şi aceasta mai ales datorită domeniilor foarte largi de aplicare a noilor concepte apărute. Dacă până în anii 70 persista părerea că procesele evolutive sunt deterministe şi predictibile, deci pot fi bine înţelese dacă avem metode suficient de dezvoltate, după această dată a devenit tot mai clar faptul că aceste procese sunt, în cel mai fericit dintre cazuri, stohastice, dar cel mai frecvent ele sunt haotice, deci sunt impredictibile şi puţin cunoscute. Dacă metodele deterministe îşi propuneau ca, dându-se condiţiile iniţiale şi o lege de mişcare, să determine evoluţia sistemului cu o exactitate tot mai mare, a devenit clar după apariţia metodelor bazate pe teoria sistemelor haotice că acest lucru este imposibil, deoarece tendinţa de separare exponenţială a traiectoriilor de evoluţie inerentă sistemelor haotice conduce la imposibilitatea predicţiei pe termen lung. Atractorii stranii către care tind traiectoriile sistemelor haotice şi care au o structură ambiguă, nefiind nici curbe, nici suprafeţe, nici corpuri se găsesc în toate spaţiile de fază ale sistemelor dinamice neliniare. Ei sunt obiecte fractale după cum a arătat Mandelbrot şi reprezintă o mai bună exprimare a obiectelor naturale decât obiectele descrise de geometria euclidiană. Caracteristica lor esenţială este existenţa unui motiv de bază care poate fi regăsit la orice nivel am studia obiectul fractal, de la cel microscopic până la cel macroscopic. Autosimilaritatea este o proprietate universală a sistemelor dinamice neliniare, indiferent de natura lor fizică şi acest fapt, înţeles după apariţia teoriei haosului, a demonstrat faptul că noile metode de studiu apărute, în loc să complice foarte mult lucrurile în ce priveşte studiul traiectoriilor haotice, dimpotrivă le-a simplificat, arătând că aceste traiectorii au o serie de proprietăţi universale indiferent de sistemul care le-a generat. Utilizând reprezentările fractale putem astăzi studia dinamici dintre cele mai complicate, începând cu cele ale planetelor, mediului înconjurător care se schimbă permanent, florilor care cresc, norilor care plutesc, fumului care se ridică etc.

Proprietăţile sistemului cibernetic al băncii comerciale

O primă proprietate a băncilor comerciale este cea de conectivitate şi interdependenţă cu celelalte sisteme din economie. Băncile comerciale nu ar avea nici o raţiune economică dacă nu ar fi conectate prin intermediul fluxurilor băneşti, dar şi informaţionale cu celelalte tipuri de sisteme economice şi, în primul rând, cu întreprinderile. Fiecare bancă are în portofoliul său credite acordate unui număr de întreprinderi sau deschide şi gestionează conturile curente ale acestor întreprinderi. De asemenea, prin funcţia sa de intermediere a plăţilor între diferite entităţi economice, băncile comerciale sunt interconectate cu un mare număr de sisteme economice dar şi cu alte bănci comerciale din economia naţională sau mondială. Sistemul băncii comerciale co-evoluează în mediul economic alături de celelalte sisteme adaptive complexe, această co- evoluţie fiind caracterizată prin existenţa unui anumit peisaj fitness (fitness landscape) pe care îl parcurge fiecare bancă,

peisaj care se modifică sub influenţa leguilor şi reglementărilor privind activitatea băncilor, dar şi sub influenţa performanţelor economice ale agenţilor economici din mediul înconjurător. Adeseori acest peisaj este turbulebnt, ceea ce necesită ca banca să aplice reguli prudenţiale stricte, alteori mediul economic se relaxează, ducând la un peisaj fitness mai uşor de parcurs de către bănci. Co-evoluţia în cazul băncilor a fost mai puţin studiată, dar ea oferă multe dintre explicaţiile anumitor comportamente ale agenţilor şi băncilor care, în alte condiţii, ar fi mai dificil de explicat. Între bănci şi agenţii din mediul economic se formează o mulţime de interdependenţe care le asigură o stabilitate şi continuarea proceselor de creştere şi consolidare

sau, alternativ, perioade ce le pot afecta mult dezvoltarea normală. Din această cauză, băncile trebuie să cunoască foarte bine activitatea firmelor şi celorlalţi agenţi care le sunt clienţi, procesele de interdepnedenţă dintre acestea fiind de cele mai multe ori de tip informaţional.

O a treia proprietate importantă a sistemului băncii comerciale este istoricitatea şi dependenţa sa de traiectorie.

Proprietatea de istoricitate priveşte dependenţa stării actuale a sistemului de istoria sa trecută, inclusiv de condiţiile iniţiale, iar dependenţa de traiectorie se referă la faptul că în evoluţia viitoare a băncii au influenţă evenimentele trecute care au determinat evoluţia sa până în momentul actual. Deciziile luate în cadrul băncii comerciale vor depinde de această proprietate într-o măsură foarte mare, deci nu ne putem aştepta ca pe termen scurt în comportamentul băncii să se

manifeste anumite evenimente disruptive, care să nu poată fi, într-o măsură mai mare sau mai mică, prevăzute pe baza analizei activităţii acesteia în trecut.

A patra proprietate importantă este cea de funcţionare departe de echilibru. Mai dificil de înţeles în condiţiile în care ne

gândim la banca comercială ca la un sistem care îşi menţine permanent echilibrul, cel puţin între active şi pasive, care încheie fiecare zi lucrătoare cu o balanţă între intrările şi ieşirile de bani, această proprietate este totuşi prezentă în activitatea tuturor sistemelor bancare. Acest lucru se poate argumenta prin faptul că multe dintre bănci dau faliment în condiţiile în care mediul înconjurător le perturbă suficient de mult sau dacă iau decizii eronate în anumite privinţe. Criza din anii 2008 – 2009 a fost revelatoare în această privinţă. În SUA aproximativ 300 de bănci au dat faliment în timp ce în UE numărul de bănci falimentate de criză a fost mai redus datorită intervenţiei energice a statelor care au naţionalizat sau susţinut financiar anumite bănci. Totuşi, şi în Europa s-au înregistrat falimente răsunătoare ale unor bănci, ceea ce demonstrează faptul că criza financiară izbucnită în SUA s-a extins şi a cuprins întreaga lume. Aşadar, sistemul bancar nu este nici pe departe aşa stabil cum am vrea să credem, existând oricând posibilitatea ruperilor de echilibru şi ajustărilor la economia reală. Emergenţa şi auto-organizarea sunt alte două proprietăţi importante ale băncilor comerciale. Emergenţa priveşte apariţia şi dezvoltarea unor noi forme şi proprietăţi ale sistemelor respective ca urmare a trecerii la noi forme de evoluţie şi organizare. Dezvoltarea Internetului şi a mijloacelor de comunicare a dus la apariţia şi dezvoltarea în cadrul sistemelor băncilor comerciale a unor metode noi de interrelaţie cu clienţii (mijloacele de plată electronice, Internet Bankngul, cyberbankingul etc.). În acelaşi timp, spaţiul în care o bancă poate să opereze s-a extins foarte mult, unele bănci fiind chiar globale, deci având posibilitatea de a efectua operaţii orunde pe glob

Obiectivele si funcţiile băncii comerciale Pentru a înţelege cum o bancă îmbunătăţeşte procesul de alocare a resurselor economice este necesar să pornim de la principalele funcţii ale băncii. Acestea sunt:

Oferă acces la un sistem de plăţi:-schimbul monetar ,constituirea şi păstrarea depozitelor băneşti -sisteme de plată -e-bankingul -cyber-bankingul Transformă active: Transformarea mărimii, calităţii , maturităţii. Managementul riscurilor: Riscul de creditare /de lichiditate / de rată a dobânzii / de curs valutar /operational

Prelucrează informaţii şi monitorizează clienţii:

Realizarea în bune condiţii a celorlalte funcţii ale băncii presupune o prelucrare şi o valorificare a informaţiei economice

In prezent băncile au o activitate specifică de culegere şi prelucrare a informaţiei care, pentru ele, este mult mai puţin

costisitoare decât pentru fiecare client în parte. În acest scop, băncile pot investi în tehnologie informatică ce le permite să urmărească cererile de împrumut, să monitorizeze proiectele pentru care au acordat credite, deci să limiteze riscul ca clienţii săi să implementeze proiecte diferite de cele asupra cărora s-a căzut de acord.

Activitatea de monitorizare a firmelor şi intermediarilor financiari necesită o relaţie de lungă durată ce diminuează efectele hazardului moral. Desigur, acest lucru nu înseamnă că fiecare bancă execută în mod obligatoriu aceste funcţii. De regulă, băncile universale fac acest lucru, dar băncile specializate (de exemplu băncile de investiţii) nu le îndeplinesc pe toate.

Rolul băncilor comerciale în procesul de alocare a resurselor financiare

Băncile exercită o influenţă fundamentală în trei direcţii principale:

-alocarea capitalului; -împărţirea riscurilor; -creşterea economică. Prima direcţie, alocarea capitalului, în primul rând a celui financiar, trebuie să fie legată de conceptul de “lipsă de fonduri”. Proiectele de investiţii mari necesită atragerea unor sume de bani uriaşe. Aceşti bani nu sunt disponibili mereu, mai ales că oamenii pot avea simultan multe idei măreţe. Dintre aceste idei, trebuie alese proiectele viabile, cele care pot aduce în viitor beneficii economice, sociale sau culturale. Modul în care fac băncile alocările de fonduri, deci pe baza unei rate a dobânzii stabilită iniţial, selectează aceste proiecte, unele dintre ele – cele riscante sau prea costisitoare fiind excluse din lipsă de finanţare. Evident că nu toate proiectele realizate sunt cele mai profitabile dar, în medie, mecanismul de selecţie al acestora pe baza profitabilităţii lor viitoare acţionează bine şi datorită băncilor. Orice proiect implică un anumit risc. Băncile contribuie la împărţirea riscului între o mulţime de investitori astfel încât, în caz de eşec al proiectului, pierderile să fie difuzate la cât mai mulţi investitori, ceea ce le face suportabile. În acest sens, băncile sunt interesate şi de diminuarea riscurilor totale ale proiectelor prin însăşi modul lor de funcţionare. În sfârşit, băncile constituie un important motor al creşterii economice. Orice proces de creştere economică necesită antrenarea unor mari investiţii în obiective economice, infrastructură, pregătirea capitalului uman ş.a. Realizarea acestor investiţii ar fi de neconceput în absenţa băncilor care alocă sumele de bani necesare şi urmăresc realizarea proiectelor respective.

Structura şi mecanismele feedback ale băncii comerciale

-Subsistemul managementului creditelor; -Subsistemul managementului depozitelor; -Subsistemul managementului riscului; -Subsistemul asigurării cu fonduri; -Subsistemul trezoreriei.

Banca interacţionează cu patru pieţe, şi anume:

-Piaţa creditelor; -Piaţa depozitelor; -Piaţa interbancară; -Piaţa de capital. De asemenea, banca are conexiuni cu alte sisteme din mediul său înconjurător cum sunt: alte bănci comerciale, statul şi acţionariatul. Pe piaţa creditelor, băncile comerciale formează oferta de credite în timp ce firmele şi gospodăriile formează cererea de credite. La echilibrul dintre cererea şi oferta de credite se formează rata dobânzii la creditele acordate, care reprezintă deci “preţul” pe piaţa creditelor. Pe piaţa depozitelor, băncile comerciale formează cererea de depozite bancare în timp ce oferta de depozite este formată de gospodării şi firme. “Preţul” pe piaţa depozitelor este rata dobânzii la depozitele formate. Pe piaţa interbancară, băncile comerciale cer fonduri de refinanţare, cu ajutorul cărora îşi acoperă deficitul temporar de lichiditate. Oferta de fonduri pe acestă piaţă este formată de Banca Centrală care foloseşte, în acest scop, fondurile de rezervă depuse de băncile comerciale. “Preţul” pe acestă piaţă, format la echilibrul dintre cererea şi oferta de fonduri de refinanţare, este dobânda de refinanţare, r. Trebuie arătat, totuşi, că dobânda de refinanţare este mai mult un instrument al politicii monetare prin intermediul căruia Banca Centrală poate să crească sau să scadă oferta de bani pe piaţa creditelor. În sfârşit, pe piaţa de capital băncile comerciale fac plasamente, de regulă, în active cu un risc redus cum ar fi:

obligaţiunile guvernamentale şi bonurile de tezaur.Pentru aceste plasamente, băncile primesc dobânzi pe perioada deţinerii activelor respective sau, la revânzarea lor, obţin un profit. După cum am arătat mai sus, în cadrul băncii comerciale pot fi observate cinci subsisteme, fiecare dintre acestea având o funcţie specifică.

Proprietăţile economiei naţionale ca sistem adaptiv complex

• Reţele de conexiuni şi interdependenţe

• Co-evolutie in spatiul economic mondial

• Funcţionează departe-de-echilibru

• Haosul şi comportamentul haotic

• Procese feedback fundamentale

• Auto-organizare

• Adaptare

Reţele de conexiuni şi interdependenţe Pe măsură ce economia s-a dezvoltat, ea a încorporat tot mai multe corporaţii şi organizaţii economice, pieţe reale şi financiare, noi sectoare şi servicii etc. Între aceste componente s-au creat adevărate reţele de conexiuni şi interdependenţe prin intermediul cărora se transmit oriunde în cadrul sistemului şi în afara lui fluxuri materiale şi energetice, fluxuri de informaţie şi cunoaştere, se deplasează fluxuri de forţă de muncă şi de bani, se iau decizii şi reglementări de care depinde viaţă a milioane de oameni care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea în acea economie naţională. Reţeaua complexă a economiei naţionale este formată din toţi agenţii economici producători (companii, regii autonome, centrale electrice, centrale termice, etc.), agenţii economici consumatori (gospodăriile populaţiei, organisme de stat, administraţii teritioriale, unităţi de învăţământ, unităţi medicale, ale armatei, poliţiei şi jandarmeriei etc.) împreună cu fluxurile materiale de bunuri şi servicii, fluxurile de energie, combustibil şi căldură, fluxurile informaţionale, fluxurile de forţă de muncă şi alte resurse care se schimbă între acetia. Co-evolutie in spatiul economic mondial Economia naţională este un sistem deschis, ea evoluând împreună cu alte economii naţionale de care este mai puternic sau mai slab conectată. Acest lucru face ca sistemul complex al economiei naţionale să co-evolueze într-un peisaj fitness care poate prezenta în anumite perioade mari diferenţe între zonele de „relief” parcurse, ceea ce presupune existenţa unor suişuri şi coborâşuri, iar în alte perioade aceste forme de relief să fie mai uşor de străbătut, fiind formate din podişuri şi câmpii ce exprimă un mediu favorabil dezvoltării continue şi chiar creşterii economice în anumite perioade. Peisajul fitness al unei economii se schimbă permanent datorită influenţei factorilor exteriori economiei, cum ar fi factori politici, sociali, de mediu sau externi. Funcţionează departe-de-echilibru Ca orice sistem adaptiv complex, şi economia naţională funcţioează departe-de-echilibru. Acest lucru înseamnă că în cazul unor astfel de sisteme, a doua lege a termodinalicii nu se aplică, sau se aplică în mod diferit. Conceptul de echilibru reprezintă un concept central în multe discipline ştiinţifice, inclusiv în economie. Din nefericire, echilibrul termodinamic sau economic pot fi atinse numai în siseme închise, sistemele deschise având posibilitatea ca temporar să-şi reducă entropia, deci să crească ordinea internă datorită fluxurilor de intrare şi de ieşire pe care le prezintă în conexiunile lor cu mediul. Haosul şi comportamentul haotic Sunt prezente în orice sistem economic, deci inclusiv în sistemul economiei naţionale. Manifestările concrete ale haosului sunt diferite, dar în starea de haos un sistem are un comportament care poate fi caracterizat ca fiind neobservabil. Pentru a atinge starea de haos, sistemul economic trebuie să îndeplinească trei condiţii fundamentale: traiectoriile de evoluţie să se desfăşoare într-un domeniu limitat, traiectoriile de evoluţie să nu se intersecteze între ele şi traiectoriile de evoluţie să prezinte o divergenţă exponenţială. Haosul în sistemele economice este omniprezent, el putând fi atins în orice moment de timp şi în oricer stadiu de evoluţie ale acestor sisteme. Deşi evoluţia celor mai multe sisteme economice pare ordonată, chiar liniară, acest lucru nu reprezintă decât nişte “ferestre de ordine” într-o mare de haos. Limita dintre haos şi ordine este foarte uşor de trecut, cele mai multe sisteme economice fiind de fapt la această limită. Comportamentul haotic apare ca urmare a acţiunii unor factori aparent neînsemnaţi, ce nu pot fi observaţi sau anticipaţi, chiar şi cu metodele cele mai elevate de studiere a datelor. Procese feedback fundamentale Auto-organizare Sistemul nu rămâne în acest stadiu de comportament haotic mult timp. Deja se ivesc anumite puncte de ordine, în jurul cărora se grupează şi se coagulează componentele sau părţile unui nou sistem care va rezulta după parcurgerea perioadei de haos. Drept urmare, sistemul se va auto-organiza şi se va transforma într-un nou sistem cu un comportament ordonat. Adaptare

Structura şi funcţiile subsistemelor (sectoarelor) economiei naţionale Cinci mari subsisteme (sectoare):

1.Sectorul consumator (privat)

-oferă spre închiriere sectorului firmelor factorii de producţie deţinuţi în proprietate şi primeşte în schimb de la acest sector venituri reprezentând plata serviciilor factorilor; -achiziţionează bunuri şi servicii produse de sectorul firmelor ; -primeşte bunuri şi servicii produse de sectorul firmelor ; -plăteşte taxe şi impozite către sectorul public în schimbul unor bunuri şi servicii publice; -îşi plasează economiile pe piaţa financiară şi primeşte în schimb venituri din dobânzi; -împrumută bani de pe piaţa financiară şi plăteşte din venitul disponibil ratele la împrumuturi şi dobânzile aferente către sectorul financiar 2.Sectorul producator -în schimbul unor fluxuri de factori de producţie primiţi de la sectorul gospodăriilor, sectorul firmelor plăteşte un flux de fonduri -utilizând factorii închiriaţi, sectorul firmelor produce un flux de bunuri şi servicii care este trimis către piaţa bunurilor şi serviciilor şi de aici, către sectorul gospodăriilor, sectorul public şi sectorul extern; -prin vânzarea bunurilor şi serviciilor realizate, sectorul firmelor primeşte un flux de fonduri reprezentând venitul total din vânzarea producţiei realizate; -sectorul firmelor plăteşte impozite şi taxe sectorului public primind în schimb bunuri şi servicii “publice” (apărare, administrare, acces la infrastructură, ş.a.); -sectorul firmelor economiseşte o parte din venitul net realizat şi îl trimite către piaţa financiară de unde primeşte, în schimb, venituri provenind din dobânzi -sectorul firmelor împrumută fonduri de pe piaţa financiară pe care le utilizează pentru investiţii şi plata factorilor utilizaţi, iar o parte din venitul net este utilizată pentru returnarea împrumuturilor (inclusiv dobânzi) către piaţa financiară; -sectorul firmelor primeşte de la sectorul extern un flux de venituri reprezentând plata bunurilor şi serviciilor exportate -sectorul firmelor plăteşte către sectorul extern un flux de venituri reprezentând valoarea bunurilor şi serviciilor importate 3.Sectorul public (guvernamental) -există două fluxuri similare de bunuri publice între sectorul guvernamental şi sectorul gospodăriilor, respectiv cel al firmelor prin care bunuri şi servicii care nu sunt asigurate, de regulă, de către sectorul privat sunt furnizate celor două sectoare; -în schimbul acestor bunuri publice, sectorul gospodăriilor şi sectorul firmelor trimit către sectorul public două fluxuri reprezentând impozite şi); -un alt flux este cel prin care sectorul public cumpără de la sectorul firmelor bunuri şi servicii în schimbul căruia primeşte un flux de bunuri şi servicii -al patrulea flux este cel prin care sectorul public închiriază factori de producţie de la sectorul gospodăriilor (m-6) în schimbul plăţii serviciilor acestora -al cincilea flux este cel prin care sectorul public împrumută de pe piaţa financiară fonduri pentru a acoperi deficitul bugetar plătind , în schimb, dobânda la datoria publică -un ultim flux este cel al economiilor realizate de sectorul public care sunt plasate pe piaţa financiară, acesta primind în schimb venituri din dobânzi 4.Sectorul extern -două fluxuri materiale de export şi de import, dublate de două fluxuri de fonduri în sens invers, reprezentând plăţile pentru export şi, respectiv, import -două fluxuri de fonduri reprezentând intrări, şi ieşiri de capital financiar. -Aceste patru fluxuri se formează între sectorul extern, aparţinând economiei naţionale şi celelalte economii, pe care la vom denumi generic “restul lumii”. 5.Sectorul financiar: interdependenţe principale:

-patru fluxuri financiare reprezentând economiile realizate în sectorul gospodăriilor, sectorul firmelor, sectorul public şi sectorul extern; -alte patru fluxuri financiare reprezentând creditele acordate acestor sectoare; -un flux financiar de formare a rezervelor băncilor la Banca Centrală; -un flux financiar de la sectorul financiar la piaţa financiară, constituind oferta de credite.

Sectorul gospodăriilor (consumator)_Funcţionare şi autoreglare Sectorul gospodăriilor la nivel macroeconomic poate fi privit ca fiind format din totalitatea sistemelor cibernetice ale gospodăriilor individuale (consumatorilor) de la nivel microeconomic. Dar sectorul gospodăriilor nu reprezintă suma algebrică a gospodăriilor menţionate. Din combinarea comportamentelor gospodăriilor individuale rezultă un comportament agregat al sectorului gospodăriilor la nivel macroeconomic, ca rezultat al funcţionării simultane şi interdependente dintre milioane de gospodării existente în economia naţională.

Într-o economie naţională în care proprietatea privată este dominantă, factorii de producţie (inclusiv munca) sunt, în general, fie în proprietatea directă a indivizilor din cadrul gospodăriilor, fie le aparţin indirect prin intermediul acţiunilor pe care aceştia le deţin şi care la conferă calitatea de proprietari ai întreprinderilor. Deţinând în proprietate aceşti factori, indivizii (gospodăriile) le oferă spre închiriere celorlalte sectoare, primind în schimb venituri (salarii şi alte beneficii salariale, dobânzi, rente şi dividende etc.). Gospodăriile mai pot să primească venituri – numite transferuri sau plăţi transferabile ce nu sunt legate direct de calitatea lor (sau a indivizilor care fac parte din ele) de proprietari ai factorilor de producţie din economie. Astfel de venituri sunt ajutoarele sociale, pensiile, bursele ş.a. Veniturile sectorului gospodăriilor, primite sub orice formă, împreună cu eventualele împrumuturi de pe piaţa financiară (credite pentru consum) sunt cheltuite de sectorul gospodăriilor pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. De asemenea, o parte a acestor venituri totale este utilizată de sector pentru plata impozitelor şi taxelor (globale şi locale). Acea parte a veniturilor totale ale sectorului gospodăriilor care nu este utilizată nici pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi nici pentru plata impozitelor şi taxelor reprezintă economiile. Gospodăriile sunt înclinate să economisească dintr-o mulţime de motive. De exemplu, din venitul economisit ele îşi pot spori consumul în perioada (sau perioadele) în care realizează venituri totale mai mici (de pildă după pensionare), pot oferi copiilor educaţie sau îşi pot spori avuţia acumulată (pot cumpăra case, maşini, bunuri de folosinţă îndelungată, acţiuni, depozite ş.a.). Venitul suplimentar adus gospodăriilor de aceste economii este influenţat de sectorul financiar prin rata dobânzii. Deoarece gospodăriile preferă, în general, să consume mai mult acum decât mai târziu, venitul suplimentar adus de economiile realizate de-a lungul timpului poate fi privit ca o compensaţie (plată) pentru consumul amânat. Venitul economisit de sectorul gospodăriilor este orientat, de regulă, către sectorul financiar (formând investiţiile financiare), o mică parte din aceste economii putând merge şi către alte sectoare în mod nemijlocit (formând investiţiile directe). Din aceste venituri, cum vom vedea mai târziu, sectorul financiar poate acorda împrumuturi (credite), inclusiv sectorului gospodăriilor. În timp ce economisesc o parte din venitul realizat, gospodăriile adeseori iau împrumuturi de la sectorul financiar pentru a cumpăra, de regulă, bunuri şi servicii ale căror valoare poate să depăşească mărimea veniturilor curente realizate (case, autoturisme, educaţie ş.a.). Desigur că gospodăriile pot împrumuta bani şi când cumpără, de exemplu, cu cartea de credit, anumite bunuri de folosinţă îndelungată, dar aceste credite sunt acordate pe termen scurt. În sfârşit, sectorul gospodăriilor plăteşte către sectorul public taxe şi impozite, aceasta fiind principala sursă de venituri pentru sectorul public (guvernamental). Aceste taxe şi impozite se determină fie proporţional cu venitul global al gospodăriilor, fie reprezintă sume fixe pentru bunurile aflate în proprietatea gospodăriilor (case, terenuri, maşini etc.). Schimbând rata taxelor (denumită şi rata fiscalităţii) şi/sau baza la care aceasta este aplicată, sectorul public poate afecta nivelul venitului disponibil al sectorului gospodăriilor (adică venitul care rămâne acestui sector după ce se scad impozitele şi taxele). Venitul disponibil este apoi utilizat de sectorul gospodăriilor pentru a achiziţiona bunuri şi servicii destinate consumului precum şi pentru economisire. Au fost, astfel, evidenţiate o serie de fluxuri materiale şi de fonduri prin intermediul cărora sectorul gospodăriilor este interconectat cu celelalte sectoare ale economiei naţionale. Cu excepţia sectorului public (guvernamental), cu care sectorul gospodăriilor are o conexiune directă, conexiunile cu celelalte sectoare se realizează prin intermediul pieţelor. Astfel, piaţa bunurilor şi serviciilor mijloceşte legătura cu sectorul firmelor, dar şi cu sectorul public, iar piaţa financiară cu băncile şi intermediarii financiari care aparţin sectorului financiar al economiei. Principalele fluxuri materiale şi de fonduri dintre sectorul gospodăriilor şi celelalte sectoare se reprezintă ca în figura 1.1. Aici fluxurile materiale (de bunuri şi servicii destinate consumului final, de bunuri şi servicii „publice”, de resurse materiale şi energetice şi de muncă) sunt reprezentate prin linii continue, în timp ce fluxurile de fonduri (valorice) (taxe şi impozite, plăţile bunurilor şi serviciilor,

Sectorul firmelor. Functionare si autoreglare Este alcătuit din mulţimea întreprinderilor din economie care aparţin indivizilor (gospodăriilor) fie direct (le au în proprietate), fie indirect (deţin acţiuni la firmele respective). Activitatea economică principală a sectorului firmelor o constituie producţia de bunuri şi servicii, realizată prin consumul de bunuri capitale şi de muncă (factori de producţie). Bunurile şi serviciile destinate consumului sunt cele pe care firmele le trimit pe piaţa bunurilor şi serviciilor pentru a putea fi achiziţionate şi apoi consumate de sectorul gospodăriilor. Ca producători, firmele din sectorul privat concurează unele cu altele precum şi cu firmele din cadrul sectorului public pentru a obţine resurse (inclusiv muncă) de pe piaţa factorilor de producţie. Pe această piaţă, sectorul firmelor achiziţionează sau închiriază o cantitate limitată economic de resurse. Utilizând resursele atrase de pe piaţa factorilor de producţie, sectorul firmelor le combină în anumite proporţii, obţinând o anumită cantitate de bunuri şi/sau servicii. În sectorul firmelor, perspectiva de a obţine un profit sau de a nu înregistra pierderi reprezintă principalul stimulent al activităţii de producţie desfăşurate. Competiţia de piaţă a firmelor pentru factorii de producţie şi a gospodăriilor pentru

produse şi servicii asigură, în general, profitabilitatea sectorului firmelor.Firmele se pot organiza în diferite structuri prevăzute de lege. Ele pot forma corporaţii, holdinguri sau pot acţiona individual. Organizarea firmelor este stimulată tot de nevoia de a obţine un profit cât mai mare sau de a deveni profitabile. Principalele fluxuri materiale şi de fonduri care se formează între sectorul firmelor şi celelalte sectoare ale economiei naţionale:

în schimbul unor fluxuri de factori de producţie primiţi de la sectorul gospodăriilor sectorul firmelor plăteşte un flux de

fonduri utilizând factorii închiriaţi, sectorul firmelor produce un flux de bunuri şi servicii care este trimis către piaţa bunurilor şi serviciilor şi de aici, către sectorul gospodăriilor, sectorul public şi sectorul extern; prin vânzarea bunurilor şi serviciilor realizate, sectorul firmelor primeşte un flux de fonduri reprezentând venitul total din vânzarea producţiei realizate; sectorul firmelor plăteşte impozite şi taxe sectorului public , primind în schimb bunuri şi servicii “publice” sectorul firmelor economiseşte o parte din venitul net realizat şi îl trimite către piaţa financiară de unde primeşte, în schimb, venituri provenind din dobânzi ; sectorul firmelor împrumută fonduri de pe piaţa financiară pe care le utilizează pentru investiţii şi plata factorilor utilizaţi, iar o parte din venitul net este utilizată pentru returnarea împrumuturilor (inclusiv dobânzi) către piaţa financiară; sectorul firmelor primeşte de la sectorul extern un flux de venituri reprezentând plata bunurilor şi serviciilor exportate

sectorul firmelor plăteşte către sectorul extern un flux de venituri reprezentând valoarea bunurilor şi serviciilor importate Datorită dualităţii dintre fluxurile de intrare şi cele de ieşire către sectorul extern putem considera că bunurile şi serviciile importate, respectiv plata acestora nu reprezintă decât fluxurile m-5 şi, respectiv f-6 având însă direcţii inverse. Pentru a rezolva acest lucru, se utilizează conceptul de export net, reprezentând diferenţa dintre fluxul de plăţi pentru produse exportate şi produse importate.

Sectorul public. Functionare si autoreglare Sectorul public (guvernamental, Stat) este format din totalitatea instituţiilor centrale şi locale precum şi din întreprinderile (regii, societăţi naţionale ş.a.) aflate în proprietatea statului care realizează bunuri şi servicii publice (apărare, educaţie, sănătate, administraţie ş.a.) dar şi bunuri şi servicii destinate consumului celorlalte sectoare ale economiei. Sectorul public cumpără de la sectorul productiv (privat) bunuri şi servicii pe care le utilizează apoi pentru realizarea de bunuri publice. Pentru a produce şi achiziţiona bunuri şi servicii publice, sectorul public utilizează veniturile provenite din impozite şi taxe plătite de către sectorul gospodăriilor, sectorul firmelor şi sectorul financiar. De asemenea, o parte din venituri provin de la sectorul extern din taxele vamale. Ca şi reducerea taxelor, creşterea în cheltuielile guvernamentale va stimula, în general, ritmul activităţii economice şi intensitatea fluxurilor asociate acesteia. Similar, o încetinire sau o reducere a cheltuielilor guvernamentale (sau o creştere a taxelor) va tinde să reducă sau să încetinească fluxurile economice.

O importantă funcţie fiscală a sectorului guvernamental este să stabilizeze cheltuielile sectorului privat şi fluxurile de

producţie care scad prea rapid sau cresc prea lent, determinând o instabilitate a preţurilor şi şomaj. Sectorul public contribuie la stabilitatea economiei iar nivelul cheltuielilor sale creşte. Sectorul guvernamental funcţionează, de regulă, în condiţiile unui deficit bugetar. În general, în cursul unei expansiuni economice, cheltuielile guvernamentale tind să-şi încetinească ritmul de creştere, în timp ce veniturile guvernamentale provenind din taxe cresc. Drept urmare, deficitul bugetar devine mai mic sau surplusul bugetar (dacă economia ar fi avut un buget excedentar) devine mai mare. Similar, în cursul unei recesiuni economice, deficitul bugetar tinde să crească, în timp ce taxele se reduc iar cheltuielile guvernamentale, inclusiv cele pentru programele de combatere a recesiunii, cresc. Conexiunile sectorului public pot fi deci sintetizate astfel:

-există două fluxuri similare de bunuri publice între sectorul guvernamental şi sectorul gospodăriilor, respectiv cel al

firmelor prin care bunuri şi servicii care nu sunt asigurate, de regulă, de către sectorul privat sunt furnizate celor două sectoare; -în schimbul acestor bunuri publice, sectorul gospodăriilor şi sectorul firmelor trimit către sectorul public două fluxuri reprezentând impozite şi taxe ; -un alt flux este cel prin care sectorul public cumpără de la sectorul firmelor bunuri şi servicii în schimbul căruia primeşte un flux de bunuri şi servicii -al patrulea flux este cel prin care sectorul public închiriază factori de producţie de la sectorul gospodăriilor în schimbul plăţii serviciilor acestora -al cincilea flux este cel prin care sectorul public împrumută de pe piaţa financiară fonduri pentru a acoperi deficitul bugetar plătind , în schimb, dobânda la datoria publică -un ultim flux este cel al economiilor realizate de sectorul public care sunt plasate pe piaţa financiară , acesta primind în schimb venituri din dobânzi

Se observă că acest ultim flux poate fi considerat dual celui anterior, prin care sectorul public împrumută de pe piaţa financiară fonduri destinate acoperirii deficitului bugetar, numai că direcţia fluxurilor este inversă. Din această cauză, sectorul public poate să fie debitor net sau creditor net pe piaţa financiară, în funcţie de diferenţa dintre intrările totale de fonduri şi ieşirile de fonduri către piaţa financiară.

Sectorul extern. Functionare si autoreglare Fluxurile materiale (sub formă de importuri şi exporturi) şi fluxurile financiare dintre economia naţională şi restul lumii se efectuează prin intermediul sectorului extern. Dacă într-o economie neglijăm acest sector, spunem că avem o economie închisă; în caz contrar vorbim despre o economie deschisă. Orice economie are nevoie de anumite bunuri şi servicii pe care sectorul productiv intern nu le realizează sau le realizează în cantităţi insuficiente, deci aceste bunuri şi servicii vor fi importate; în acelaşi timp, orice economie produce un surplus de bunuri şi servicii pe care le vinde pe pieţe externe, deci le exportă. Se observă că fluxurile respective intră şi ies în principal din sectorul firmelor, dar import şi export poate face şi sectorul public. Pentru realizarea importurilor cele două sectoare trebuie să plătească o parte din veniturile lor în timp ce pentru export ele primesc venituri din exterior. În afară de aceste fluxuri comerciale, orice economie are intrări şi ieşiri de fluxuri de capital. Acestea sunt formate, de regulă, de investiţiile străine făcute de rezidenţii altor state în economia internă, respectiv investiţii ale cetăţenilor rezidenţi ai statului respectiv în alte economii sau pe pieţe financiare internaţionale Şi aceste fluxuri de capital sunt transformate; cele de intrare în valuta internă, iar cele de ieşire într-o valută recunoscută internaţional sau valuta ţării în care el va merge. Schimbările suferite de rata de schimb de pe piaţa valutară afectează fluxurile materiale şi financiare din economia respectivă. Creşterea ratei de schimb a unei valute străine va accelera exporturile şi va încetini importurile. Crescând exporturile, cererea de factori de producţie a sectorului firmelor va creşte, veniturile din plăţile factorilor vor spori în sectorul gospodăriilor, deci şi cererea acestora de bunuri şi servicii. Rezultă, deci, că principalele fluxuri dintre sectorul extern şi celelalte sectoare ale economiei pot fi sintetizate astfel:

-două fluxuri materiale de export şi de import şi , dublate de două fluxuri de fonduri în sens invers, reprezentând plăţile pentru export şi, respectiv, import -două fluxuri de fonduri reprezentând intrări, şi ieşiri , de capital financiar. Aceste patru fluxuri se formează între sectorul extern, aparţinând economiei naţionale şi celelalte economii, pe care la vom denumi generic “restul lumii”. Ciclurile economice – manifestare a adaptabilităţii şi haosului din economie În anii 20 ai secolului XX un economist rus, Nikolai Kondratief a descoperit, studiind evoluţia preţurilor pe pieţele diferitelor produse de-a lungul a aproape 200 de ani, existenţa unor cicluri pe care le-a denumit K-valuri ale preţurilor. Aceste valuri au profile asemănătoare, în sensul că ele cuprind patru faze: o primă fază de creştere pănă se ajunge le un vărf (maxim al preţurilor), după care urmează o fază de descreştere (recesiune) până se ajunge la o depresiune (minim al preţurilor), urmată de o fază de reluare a creşterii preţurilor (revenire) către un nou vârf al acestor preţuri. În figura 4.21 în partea de jos se reprezintă aceste K-valuri ale preţurilor descoperite de Kondratief. El a stabilit că perioada unor astfel de K-valuri este de 50-60 de ani, perioadă care este influenţată de apariţia nuor descoeriri majore, izbucnirea unor războaie sau convulsii sociale etc. Mai târziu, economiştii au corelat aceste evoluţii ciclice ale preţurilor cu evoluţia economiei şi au stabilit că şi creşterea acesteia se desfăşoară ciclic (cicluri seculare Knodratief) şi nu uniform crescător. Mai mult, analiza statistică a datelor privind evoluţia economiei a reliefat existenţa şi a altor cicluri în interiorul ciclurilor Kondratief. Joseph Schumpeter, creatorul şcolii economice austriece, a clasificat ciclurile economice în raport cu lungimea acestora în:

-ciclurile sezoniere (fluctuaţii) care au o durată de până la un an; -cicluri Kitchin, cu o durată de aproximativ 3 ani; -cicluri Uglar, cu o durată cuprinsă între 9 – 10 ani; -cicluri Kuznets, cu durata de 15 – 20 ani; şi -cicluri Kondratiev (seculare), cu o durată de 50 – 60 ani. Tot Schumpeter a definit patru faze principale ale unui ciclu economic: boom recesiune depresiune relansare. În figura 4.22 este reprezentat un ciclu economic cu fazele sale principale. Se observă faptul că, în concepţia lui Schumpetere, ciclurile economice sunt opuse ciclurilor introduse de Kondratief, în sensul că perioada de boom corespunde fazei de scădere a preţurilor, în timp ce cea de depresiune atingerii unui nivel maxim al preţurilor. Un boom reprezintă acea stare a economiei în care toţi indicatorii economici principali au cele mai înalte valori; recesiunea corespunde unui declin notabil al activităţii economice reflectat în valori descrescătoare ale indicatorilor; depresiunea este perioada în care toate activităţile economice se află la cel mai scăzut nivel; iar relansarea se manifestă prin reluarea creşterii nivelului activităţilor economice caracterizată de valori în creştere ale principalilor indicatori. Faza de boom împreună cu recesiunea care urmează acestuia poartă numele de contracţie iar depresiunea împreună cu faza de

relansare ulterioară acesteia se mai numeşte şi expansiune. Deci economia este supusă alternativ unei faze de contracţie urmată de o fază de expansiune ş.a.m.d.

Datele culese până în prezent privind diferitele economii dezvoltate au arătat că ciclicitatea este un proces emergent, ea regăsindu-se în fiecare ţară şi în oricare dintre perioade. S-a apreciat, de pildă, că în prezent economia mondială se află la sfârşitul celui de-al patrulea ciclu secular (Kondratiev) ce a început în 1950 şi a durat până în 2000. În preajma acestui an s-a atins un vârf al ciclului, care a corespuns unui boom economic, după care a început o perioadă de recesiune care, se pare, v-a dura până în jurul anului 2025 când se va înregistra depresiunea. După aceasta, va urma o perioadă de relansare economică ce se va termina cu atingerea unui nou boom în jurul anului 2050. Multe dintre modelele economice dinamice elaborate de-a lungul timpului pe baza diferitelor teorii referitoare la cauzele ciclurilor economice (Samuelson, Goodwin, Kaldor, Hicks, Pasinetti ş.a) au confirmat pe deplin ciclicitatea economiei dar nu au reuşit să determine o cauză unanim acceptată a acesteia. Ultimele cercetări în acest domeniu, ce au determinat apariţia unei teorii a ciclurilor economice reale, încercă să pună de acord explicaţiile privind apariţia acestor cicluri cu teoriile privind creşterea economică endogenă (Romer). Teoria ciclurilor economice reale, dezvoltată în ultimul deceniu al secolului XX, încearcă să stabilească o legătură între creştere şi ciclicitate într-o economie care funcţionează atât la echilibru cât şi departe de echilibru. În acest scop, s-au propus trei metode principale de studiere a interacţiunii dintre creştere şi cicluri:

a) o primă metodă constă în introducerea în cadrul modelelor de creştere economică a ciclurilor sub forma unor şocuri şi

perturbaţii stohastice, prin intermediul cărora ciclurile sunt generate în mod continuu;

b) a doua metodă constă în studierea implicaţiilor pe care le au procesele şi sistemele cibernetice de la nivel microeconomic în apariţia ciclurilor economice de la nivel macroeconomic; şi

c) a treia metodă analizează posibilitatea apariţiei în economie a unor stări de echilibru multiplu şi descrie ciclul ca fiind

determinat de trecerile succesive ale economiei prin aceste stări.

Procesul feedback al reglării echilibrului dintre cererea şi oferta agregată Bunurile şi serviciile din economie se tranzacţionează pe piaţa bunurilor şi serviciilor, care este o piaţă agregată (virtuală) alcătuită din totalitatea pieţelor fizice pe care se tranzacţionează bunuri şi servicii concrete (zahăr, uleui, făină, frigidere, televizoare, servicii de telecomunicaţii, servicii turistice etc.). Oferta agregată pe piaţa bunurilor şi serviciilor este formată din totalitatea ofertei de bunuri şi servicii de pe diferite pieţe fizice din cadrul economiei. Aceste bunuri şi servicii oferite sunt fabricate de către firmele şi companiile din economie, proprietate privată sau publică sau provin de la sectorul extern, fiind importate din alte economii naţionale. Volumul ofertei agregate depinde de oferta pentru bunurile şi serviciile tranzacţionate pe diferite pieţe fizine, ofertă care depinde de preţurile acestor bunuri şi servicii. Deoarece între momentul ofertei şi cunoaşterea preţurilor există un decalaj, producătorii neputând să ştie la ce preţuri vor fi vândute bunurile oferite de ei, preţurile luate în considerare de ofertanţi sunt cele anterioare, întârziate cu cel puţin o perioadă faţă de momentul tranzacţiei. Cererea agregată pe piaţa bunurilor şi serviciilor este dată de totalitatea cererilor de bunuri şi servicii ale gospodăriilor din cadrul economiei şi de cererea sectorului public (în figura 4.23 aceasta va fi neglijată). Această cerere este determinată, în principal, de nivelul preţurilor care se stabileşte în urma tranzacţiilor ce au loc pe diferite pieţe. La nivelul pieţei agregate a bunurilor şi serviciilor aceste preţuri nu pot fi observate, dar se poate determina un indice al preţurilor bunurilor de consum (IPC) care, în esenţă, reprezintă o medie ponderată a preţurilor bunurilor şi serviciilor tranzacţionate pe diferite pieţe la momentul actual.

În urma tranzacţiilor care au loc, se stabileşte volumul de produse şi servicii achiziţionate de către consumatori, precum şi

un preţ la care s-au efectuat respectivele tranzacţii. Totalitatea preţurilor stabilite în acest fel vor determina următorul IPC. Fluxul de bunuri şi servicii achiziţionate va merge la consumatori iar fluxul de venituri din vânzarea produselor va merge

la producători care vor utiliza aceste venituri pentru reluarea ciclului de producţie şi pentru formarea de depozite în cadrul

sistemului financiar (sau pentru plata creditelor anterioare luate în vederea bunei desfăşurări a producţiei).

Este de dorit ca, în cadrul economiei naţionale, oferta de bunuri să fie cât mai apropiată de cererea de bunuri, astfel încât

să nu existe cerere de bunuri nesatisfăcută sau sa nu existe bunuri produse şi nevândute (stocuri de produse). Acest lucru

de regulă nu se realizează niciodată, în primul caz cererea excedentară fiind satisfăcută prin importuri de bunuri din alte

economii naţionale, iar oferta excedentară fiind exportată, dacă acest lucru este posibil.

Pentru ca cererea agregată să fie cât mai apropiată de oferta agregată, piaţa bunurilor şi serviciilor utilizează mecanismul feedback de ajustare a cererii la oferta agregată de bunuri, mecanism care este compus din două bucle feedback principale.

O primă bunclă se formează între sectorul gospodăriilor (consumator) şi piaţa bunurilor şi serviciilor şi are ca efect

stabilirea nivelului cererii agregate în funcţie de preţul bunurilor pe acestă piaţă. Gospodăriile dispun de un anumit venit disponibil pe care ele îl utilizează în mai multe scopuri, inclusiv pentru achiziţia de bunuri şi servicii. Venitul disponibil se formează după ce din venitul total al gospodăriilor (format ca urmare a cumulării veniturilor din salarii şi veniturilor din proprietate) se scad impozitele şi taxele plătite de acestea. Venitul disponibil alocat pentru bunuri şi servicii destinate

consumului va determina un anumit volum al cererii de bunuri pe piaţa agregată a bunurilor şi serviciilor. Acest volum creşte sau scade în funcţie de preţul pieţelor respective. Dacă preţul este mare, volumul cererii de bunuri va scădea, iar dacă preţul este mic acest volum de bunuri cerute va creşte. Variaţia ofertei agregate = Oferta agregată în anul anterior +Coeficientul vitezei de creştere (Oferta agregată curentă – Cererea agregată curentă) Această relaţie descrie, de fapt, funcţionarea celor două bucle feedback, deoarece ofera agregată este influenţată de una dintre bucle, în timp ce cererea agregată de cealaltă buclă feedback Procesul feedback al reglării echilibrului pe piaţa factorilor de producţie (cererii şi ofertei de resurse materiale, umane şi energetice) Funcţionează asemănător cu mecanismul anterior, cu deosebirea că cererea de factori de producţie se formează în principal de către sistemul producător şi sectorul public, în timp ce oferta de factori de producţie se formează la nivelul gospodăriilor din cadrul economiei naţionale. Acestea din urmă oferă pe piaţa factorilor de producţie forţă de muncă şi capital fizic (maşini, utilaje, instalaţii etc.) în vederea închirierii, pământ pentru arendare, resurse energetice care sunt în proprietate privată etc. Prin reunirea acestora, se formează o ofertă agregată de factori de producţie. Sectorul firmelor şi sectorul public din economie au nevoie de aceşti factori de producţie în anumite cantităţi, necesare realizării producţiei şi servicilor. Totalitatea factorilor de producţie achiziţionaţi de către aceste două sectoare constituie cererea agregată de factori de producţie. Pe piaţa factorilor, din confruntarea dintre cererea de factori şi oferta de factori, rezultă un preţ al factorilor de producţie, în raport cu care se stabilesc şi veniturile încasate de gospodării din proprietatea asupra acestor factori. Aceste venituri sunt constituite din două mari componente: venituri din salarii şi venituri din proprietatea asupra factorilor. O parte din aceste venituti se întoarce în sectorul public sub formă de impozitele şi taxele plătite de gospodării administraţiei fiscale de stat şi locale, reprezentând în esenţă o plată pentru bunurile publice oferite de acest sector (educaţie, sănătate, apărare şi siguranţă naţională, administraţie etc.). Restul veniturilor după impozitare, alcătuind venitul disponibil al gospodăriilor, este utilizat pentru consumul final al acestora şi pentru economisire. Mecanismul reglării cererii şi ofertei de resurse conţine tot două bucle feedback principale. Una dintre bucel este cea dintre sectorul gospodăriilor şi piaţă factorilor de producţie care determină oferta de factori iar a doua este între sectorul firmelor şi aceeaşi piaţă a factorilor de producţie, prin care se determină cererea de factori. Funcţionarea lor corelată duce la formarea pe piaţă a preţurilor factorilor de producţie, informaţie deosebit de importantă pentru determinarea mai departe a veniturilor obţinute din proprietatea factorilor, în cazul gospodăriilor, respectiv a cheltuielilor firmelor cu factorii (costul factorilor).

Procesul feedback al alocării venitului disponibil şi reluării ciclului economic de producţie Este cel care asigură tuturor sectoarelor economice o resursă foarte importantă, şi anume fondurile financiare. Acestea apar la nivelul sectoarelor în cursul diferitelor activităţi desfăşurate de ele şî pot să prisosească pentru o anumită perioadă. De aceea, sectoarele le orientează către sectorul financiar, depunându-le sub formă de depozite la băncile comerciale şi alte instituţii financiare abilitate (trezoreria statului, pentru sectorul public). Depozitele respective aduc dobânzi care cresc într-o anumită măsură resursele financiare ale sectoarelor respective. Atunci când au nevoie de resurse financiare, sectoarele le împrumută de la bănci la dobânzi care sunt mai mari decât cea a depozitelor sau retrag depozitele deja formate. Apare astfel un circuit continuu de fluxuri financiare de la toate sectoarele economiei către sectorul financiar şi invers, prin care sunt satisfăcute nevoile de bani ale acestora. Aceste fluxuri se formează cu ajutorul pieţei financiare, piaţă care după cum ştim conţine în structura sa piaţa depozitelor şi piaţa creditelor. Intre cele două tipuri de pieţe se stabilesc o serie de relaţii descrise de bucle feedback ce funcţionează corelat. Creşterea depozitelor în bănci duce la un exces de resurse financiare care pot fi împrumutate pe piaţa creditelor către sectoarele economiei ce au nevoie de bani. Reducerea acestor depozite poate cauza lipsa de resurse financiare şi reducerea volumului de credite acordate pe piaţă creditelor. Dacă apare o cerere în exces pe piaţă creditelor, deci există o cerere mare de resurse financiare, atunci piaţă depozitelor poate atrage mai multe depozite prin creşterea dobânzilor la depozitele formate. În cazul invers, în care cererea de credite scade, piaţă depozitelor poate limita formarea acestora prin reducerea ratei dobânzilor la depozite. Raportul dintre depozite şi credite este extrem de important pentru întreaga economie, fiind un mijloc de a asigura un flux continuu de bani pentru diferitele nevoi ale sectoarelor. În cazul în care resursele financiare interne nu sunt suficiente, piaţa financiară poate atrage surse de finanţare din exterior, de la alte economii naţionale, printr-o dobândă avantajoasă pe piaţă financiară. Fluxurile externe de capital intră şi ies din economie în raport cu profitabilitatea investiţiilor financiare, asigurată de evoluţia câştigurilor ce se pot obţine prin plasamente ale capitalului străîn pe piaţă acţiunilor, piaţa obligaţiunilor sau alte pieţe ale valorilor mobiliare din economie.

Procesull feedback al profitabilităţii are rolul de a selecta, din mulţimea proceselor de producţie care se desfăşoară concomitent într-o economie, acele procese care determină un profit cât mai mare. Acestea vor fi, în continuare, „favorizate” în raport cu procesele de producţie neprofitabile sau mai puţin profitabile, alocându-li-se mai multe resurse materiale, energetice şi de forţă de muncă, astfel încât profitabilitatea generală a economiei naţionale va creşte. Mecanismul profitabilităţii funcţionează atât la nivelul pieţei bunurilor şi serviciilor cât şi al celei a factorilor de producţie, asigurând resursele necesare pentru producţia acelor produse şi servicii care, în tranzacţiile efectuate pe piaţa bunurilor şi serviciilor, se dovedesc profitabile. Principalul criteriu al profitabilităţii este evident obţinerea unui anumit profit din vânzarea produselor şi serviciilor pe diferitele pieţe fizice. Pe ansamblul economiei putem vorbi de profitabilitatea producţiei în condiţiile în care activitatea desfşurată în sectorul productiv al economiei conduce la recuperarea completă a cheltuielilor făcute cu producţia şi la apariţia unui profit în urma tranzacţiilor efectuate cu produsele şi serviciile realizate pe piaţă.

Interdependenţele dintre procesele feedback de reglare şi parametrii de control ai economiei naţionale. În cadrul sistemului cibernetic al economiei naţionale, cele patru mecanisme feedback de mai sus sunt interdependente, ele funcţionând simultan pentru realizarea obiectivelor proprii. Din aceste interacţiuni rezultă, în final, caracteristicile dinamice ale întregului sistem al economiei reale. În figura 4.24 sunt reprezentate principalele interacţiuni dintre cele patru mecanisme feedback. Pentru fiecare mecanism în parte se reprezintă variabilele de stare, precum şi variabilele de comandă marcate cu un (*). În reprezentarea grafică se prezintă doar piaţă forţei de muncă din structura pieţei factorilor de producţie. Acest lucru este posibil deoarece materiile prime, materialele şi energia pot fi asimilate bunurilor care se alocă prin intermediul mecanismului raporturilor dintre cererea şi oferta agregate.

raporturilor dintre cererea şi oferta agregate. Politici de coordonare şi orientare a economiei reale prin

Politici de coordonare şi orientare a economiei reale prin intermediul proceselor feedback de reglare a) Procesul feedback al reglării raportului dintre cererea şi oferta de produse şi servicii:

Are drept obiectiv principal realizarea unui raport de echilibru relativ dintre cererea de produse şi servicii şi oferta agregată a firmelor şi celorlalţi producători din economie pentru aceste bunuri şi servicii. Bunurile şi serviciile din economie se tranzacţionează pe piaţa bunurilor şi serviciilor, care este o piaţă agregată (virtuală) alcătuită din totalitatea pieţelor fizice pe care se tranzacţionează bunuri şi servicii concrete (zahăr, uleui, făină, frigidere, televizoare, servicii de telecomunicaţii, servicii turistice etc.). Oferta agregată pe piaţa bunurilor şi serviciilor este formată din totalitatea ofertei de bunuri şi servicii de pe diferite pieţe fizice din cadrul economiei. Pentru ca cererea agregată să fie cât mai apropiată de oferta agregată, piaţa bunurilor şi erviciilor utilizează mecanismul feedback de ajustare a cererii la oferta agregată de bunuri, mecanism care este compus din două bucle feedback principale. O primă bunclă se formează între sectorul gospodăriilor (consumator) şi piaţa bunurilor şi serviciilor şi are ca efect stabilirea nivelului cererii agregate în funcţie de preţul bunurilor pe acestă piaţă. Cealaltă buclă feedback se formează între sectorul firmelor (producător) şi piaţă bunurilor şi serviciilor. b) Procesul feedback al reglării cererii şi ofertei de resurse materiale şi energetice; Mecanismul reglării cererii şi ofertei de resurse conţine tot două bucle feedback principale. Una dintre bucel este cea dintre sectorul gospodăriilor şi piaţă factorilor de producţie care determină oferta de factori iar a doua este între sectorul firmelor şi aceeaşi piaţă a factorilor de producţie, prin care se determină cererea de factori. Funcţionarea lor corelată duce la formarea pe piaţă a preţurilor factorilor de producţie, informaţie deosebit de importantă pentru determinarea mai departe a veniturilor obţinute din proprietatea factorilor, în cazul gospodăriilor, respectiv a cheltuielilor firmelor cu factorii (costul factorilor). c) Procesul feedback al alocării venitului disponibil; Este cel care asigură tuturor sectoarelor economice o resursă foarte importantă, şi anume fondurile financiare. Acestea apar la nivelul sectoarelor în cursul diferitelor activităţi desfăşurate de ele şî pot să prisosească pentru o anumită perioadă. De aceea, sectoarele le orientează către sectorul financiar, depunându-le sub formă de depozite la băncile comerciale şi alte instituţii financiare abilitate (trezoreria statului, pentru sectorul public). Depozitele respective aduc dobânzi care cresc

într-o anumită măsură resursele financiare ale sectoarelor respective. Atunci când au nevoie de resurse financiare, sectoarele le împrumută de la bănci la dobânzi care sunt mai mari decât cea a depozitelor sau retrag depozitele deja formate. Apare astfel un circuit continuu de fluxuri financiare de la toate sectoarele economiei către sectorul financiar şi invers, prin care sunt satisfăcute nevoile de bani ale acestora. Aceste fluxuri se formează cu ajutorul pieţei financiare, piaţă care după cum ştim conţine în structura sa piaţa depozitelor şi piaţa creditelor. d) Procesul feedback al profitabilităţii (falimentului) Are rolul de a selecta, din mulţimea proceselor de producţie care se desfăşoară concomitent într-o economie, acele procese care determină un profit cât mai mare. Acestea vor fi, în continuare, „favorizate” în raport cu procesele de producţie neprofitabile sau mai puţin profitabile, alocându-li-se mai multe resurse materiale, energetice şi de forţă de muncă, astfel încât profitabilitatea generală a economiei naţionale va creşte. Mecanismul profitabilităţii funcţionează atât la nivelul pieţei bunurilor şi serviciilor cât şi al celei a factorilor de producţie, asigurând resursele necesare pentru producţia acelor produse şi servicii care, în tranzacţiile efectuate pe piaţa bunurilor şi serviciilor, se dovedesc profitabile. Principalul criteriu al profitabilităţii este evident obţinerea unui anumit profit din vânzarea produselor şi serviciilor pe diferitele pieţe fizice. Pe ansamblul economiei putem vorbi de profitabilitatea producţiei în condiţiile în care activitatea desfşurată în sectorul productiv al economiei conduce la recuperarea completă a cheltuielilor făcute cu producţia şi la apariţia unui profit în urma tranzacţiilor efectuate cu produsele şi serviciile realizate pa piaţă.

Sectorul financiar funcţionare şi autoreglare În general, toate sectoarele analizate până acum împrumută şi economisesc fonduri. Important este, totuşi, faptul că aceste procese determină un echilibru: dacă unele sectoare economisesc mai mult decât cheltuiesc se creează un excedent de fonduri; acest excedent este utilizat pentru a acoperi deficitul de fonduri al altor sectoare. Alte sectoare, care cheltuiesc mai mult decât economisesc, deci au un deficit de fonduri, împrumută aceste fonduri de la cele care au excedent.Sectorul financiar este cel care realizează transferul de fonduri de la sectoarele care au un excedent de fonduri către cele care au deficit. În acelaşi timp, sectorul financiar asigură plata dobânzilor cuvenite celor care dau cu împrumut fonduri din veniturile primite de la cei care iau cu împrumut fonduri.Sectorul financiar este constituit din mulţimea băncilor de diferite tipuri şi a celorlalţi intermediari financiari (societăţi de asigurări, fonduri de investiţii, fonduri de pensii ş.a.) care există într-o economie. Acumularea anuală a economiilor sectoarelor care au excedent de fonduri permite constituirea fondurilor de investiţii utilizate de sectoarele care au deficit de fonduri pentru a dezvolta activităţile productive.De regulă, sectoarele care economisesc cel mai mult sunt cel al gospodăriilor şi sectorul public. Sectorul gospodăriilor constituie cel mai important sector ce creează un surplus de fonduri. Economiile realizate de acest sector merg către celelalte sectoare şi aduc gospodăriilor un venit suplimentar datorită dobânzii plătite de aceste sectoare. Formele de economisire cel mai frecvent utilizate sunt: constituirea depozitelor bancare, cumpărarea de obligaţiuni ale firmelor şi corporaţiilor , cumpărarea de poliţe de asigurare, contribuţii la fondul de pensii ş.a.Sectoarele care iau cu împrumut fondurile cele mai mari sunt sectorul public şi sectorul privat (al firmelor).Transferul de fonduri între sectoare se face, de regulă, pe piaţa financiară. Pe această piaţă, oferta de fonduri a celor care economisesc este egală cu cererea de fonduri a celor care împrumută pentru un nivel dat al ratei dobânzilor. Dacă cererea de fonduri este temporar mai mare decât oferta de fonduri, competiţia dintre sectoare pentru a obţine fonduri dintr-o ofertă oarecum limitată va ridica preţul fondurilor, deci ratele dobânzilor. Rate ale dobânzilor mai mari vor încuraja, în general, economisirea, în timp ce vor descuraja pe împrumutaţi până când cererea şi oferta vor fi din nou echilibrate pentru un nou nivel al ratelor dobânzilor.De exemplu, când economia este într-o expansiune rapidă, sectorul gospodăriilor şi sectorul firmelor îşi extind cererile de credite deoarece cheltuielile lor pentru bunuri şi servicii destinate consumului individual, respectiv de investiţii vor creşte. Creşterea competiţiei pentru credite tinde să împingă în sus ratele dobânzilor. Dacă sectorul public împrumută şi el fonduri pentru a-şi finanţa deficitul bugetar, acest lucru va face şi el să crească presiunea asupra ratelor dobânzilor pe piaţa financiară.

Crize și cicluri economice. Teroii privind natura ciclurilor Un economist rus, Nicolai Kondratief a descoperit studiind evolutia preturilor pe pitele diferitelor produse de-a lungul a aproape 200 de ani, existenta unor cicluri pe care le-a denumit K-valuri ale preturilor. Aceste valuri au profile asemanatoare, in sensul ca ele cuprind patru faze: primă fază de creştere pănă se ajunge le un vărf (maxim al preţurilor), după care urmează o fază de descreştere (recesiune) până se ajunge la o depresiune (minim al preţurilor), urmată de o fază de reluare a creşterii preţurilor (revenire) către un nou vârf al acestor preţuri. El a stabilit ca perioada unor astfel de K- valuri este de 50-60 de ani, perioada care este influentata de aparitia unor descoperiri majore, izbucnirea unor razboaie sau convulsii sociale etc. Joseph Schumpeter, creatorul şcolii economice austriece, a clasificat ciclurile economice în raport cu lungimea acestora în:

-ciclurile sezoniere (fluctuaţii) care au o durată de până la un an; -cicluri Kitchin, cu o durată de aproximativ 3 ani; -cicluri Uglar, cu o durată cuprinsă între 9 – 10 ani; -cicluri Kuznets, cu durata de 15 20 ani; -cicluri Kondratiev (seculare), cu o durată de 50 – 60 ani. Tot Schumpeter a definit patru faze principale ale unui ciclu economic: boom recesiune depresiune relansare. Se observă faptul că, în concepţia lui Schumpeter, ciclurile economice sunt opuse ciclurilor introduse de Kondratief, în sensul că perioada de boom corespunde fazei de scădere a preţurilor, în timp ce cea de depresiune atingerii unui nivel maxim al preţurilor.

Un boom reprezintă acea stare a economiei în care toţi indicatorii economici principali au cele mai înalte valori; recesiunea corespunde unui declin notabil al activităţii economice reflectat în valori descrescătoare ale indicatorilor; depresiunea este perioada în care toate activităţile economice se află la cel mai scăzut nivel; iar relansarea se manifestă prin reluarea creşterii nivelului activităţilor economice caracterizată de valori în creştere ale principalilor indicatori. Faza de boom împreună cu recesiunea care urmează acestuia poartă numele de contracţie iar depresiunea împreună cu faza de relansare ulterioară acesteia se mai numeşte şi expansiune. Deci economia este supusă alternativ unei faze de contracţie urmată de o fază de expansiune ş.a.m.d. Datele culese până în prezent privind diferitele economii dezvoltate au arătat că ciclicitatea este un proces emergent, ea regăsindu-se în fiecare ţară şi în oricare dintre perioade. S-a apreciat, de pildă, că în prezent economia mondială se află la sfârşitul celui de-al patrulea ciclu secular (Kondratiev) ce a început în 1950 şi a durat până în 2000. În preajma acestui an s-a atins un vârf al ciclului, care a corespuns unui boom economic, după care a început o perioadă de recesiune care, se pare, v-a dura până în jurul anului 2025 când se va înregistra depresiunea. După aceasta, va urma o perioadă de relansare economică ce se va termina cu atingerea unui nou boom în jurul anului 2050. Multe dintre modelele economice dinamice elaborate de-a lungul timpului pe baza diferitelor teorii referitoare la cauzele ciclurilor economice au confirmat pe deplin ciclicitatea economiei dar nu au reuşit să determine o cauză unanim acceptată a acesteia. Ultimele cercetări în acest domeniu, ce au determinat apariţia unei teorii a ciclurilor economice reale, încercă să pună de acord explicaţiile privind apariţia acestor cicluri cu teoriile privind creşterea economică endogenă (Romer). Teoria ciclurilor economice reale, dezvoltată în ultimul deceniu al secolului XX, încearcă să stabilească o legătură între creştere şi ciclicitate într-o economie care funcţionează atât la echilibru cât şi departe de echilibru. În acest scop, s-au propus trei metode principale de studiere a interacţiunii dintre creştere şi cicluri:

a) o primă metodă constă în introducerea în cadrul modelelor de creştere economică a ciclurilor sub forma unor şocuri şi

perturbaţii stohastice, prin intermediul cărora ciclurile sunt generate în mod continuu;

b) a doua metodă constă în studierea implicaţiilor pe care le au procesele şi sistemele cibernetice de la nivel

microeconomic în apariţia ciclurilor economice de la nivel macroeconomic;

c) a treia metodă analizează posibilitatea apariţiei în economie a unor stări de echilibru multiplu şi descrie ciclul ca fiind

determinat de trecerile succesive ale economiei prin aceste stări.