O scurtă istorie a cartofului în Bihor

Cartoful, foarte prezent în alimentația noastră, reprezintă mai mult decât a patra sursă
de energie alimentară mondială. Prin parcursul său de-a lungul timpului dezvăluie interesante
momente de istorie a mentalităților.
La început, cartoful fost greu acceptat de țărani în general, fie că ne referim la cei
europeni, români sau bihoreni. A avut de suportat o serie de resentimente şi blocaje mentale:
nu era o cereală, partea sa comestibilă se dezvolta în pământ, într-un posibil contact cu forţele
subpământene ale răului, iar fructele erau otrăvitoare. Autorităţile s-au străduit cu mare
ardoare să-l impună, considerând că este o alternativă la cereale. La noi, istoria cartofului
transcende în mare măsură secolul al XVIII-lea. Generalizarea culturii şi utilizării sale în
alimentaţia țăranilor are loc de abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, după foametea
de dimensiuni apocaliptice din anii 1813-1818.
Crizele alimentare de natură cerealieră, i-au netezit drumul şi i-au conferit succesul
ulterior. Cartoful devine prezent în alimentaţie, căci a dovedit în împrejurări dramatice două
atuuri: preţul mai scăzut decât cel al cerealelor şi productivitatea mai mare la unitatea de
suprafaţă. Astfel, i s-a făcut loc în prim-planul sistemului de valori alimentare.
A sfârșit prin a cuceri generaţiile următoare, justificând afirmaţii de genul: "cred că
viaţa ar fi fost de neconceput, pe vremea mea, fără heribe", făcută cu privire la realități
bihorene ale secolului XX. Prepararea lor se făcea în forme variate: „zamă de heribe”; heribe
fierte în coajă, tăiate, după decojire, în felii şi prăjite în unsoare sau ulei, cu un adaus de ceapă
şi boia, mâncate ca atare sau alături de friptură, cârnaţ, caltaboş ori clisă prăjită; se mai făceau
şi alte mâncăruri groase de cartofi, inclusiv "brânza de cartofi" (piure, în alte locuri din Bihor
"crompe sdrobite”). Cartofii se mai consumau copţi pe jar, în ler sau pe plită, decojiţi şi
zdrobiţi amestecați cu ceapă „bătucită” și ulei.