Sunteți pe pagina 1din 7

CAPITOLUL IV

MODALITĂȚI DE IMPLICARE A CETĂȚENILOR ÎN DECIZIILE


ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

4.1. Consideraţii asupra tendinţelor de modernizare a administraţiei publice


Dezvoltarea administrativă trebuie interpretată ca un proces în continuă evoluţie şi
care, după cum se pare, nu a relevat încă în totalitate efectele. Acest proces este de natură să
repună în discuţie modelul tradiţional pe care este construită administraţia şi să modifice
profund poziţia sa în societate. Administraţia este subordonată forţelor centrifuge, care
exercită o presiune continuă asupra componentelor sale şi care ameninţă permanent
omogenitatea acestora: în interior, expansionismul administrativ conduce la multiplicarea
exagerată a liniilor de comunicare din interiorul aparatului ale cărui articulaţii sunt în prezent
mult mai complexe şi diversificate; la exterior este pus la punct un dispozitiv de reglementare,
care reduce capacitatea de influenţare a administraţiei asupra teritoriului său social de inter-
venţie sau, cu alte cuvinte, pertinenţa mijloacelor sale tradiţionale de acţiune. (Popescu
Luminița Gabriela, 2006, p.199)
Mişcarea prin care administraţia îşi extinde permanent aria de influenţă şi acoperă un
câmp social din ce în ce mai vast este însoţită de modificări profunde ale raportului
administraţie/ societate.
Frontierele spaţiului administrativ, dilatate la dimensiunii întregii societăţi, se
estompează, devenind fluide. Nu mai există o demarcaţie netă între administraţie şi societatea
cu care aceasta, într-o primă fază, tinde să se suprapună, apoi să se întrepătrundă pentru ca, în
final, să se confunde.
Efectele acestei tendinţe de apropiere spre care, în mod iremediabil, este antrenată
societatea contemporană sunt destul de ambigue: fie oferă proba unei disoluţii ale
administraţiei într-o societate civilă care se autoreglează, fie, din contră, este semăn absorbţiei
societăţii civile de către aparatul unui Stat de tip totalitar, care polarizează în jurul său
ansamblul raporturilor de putere. Ceea ce se impune a fi reţinut este că administraţia nu este
un spaţiu de putere izolat, separat, detaşat de restul corpului social, iar monopolul
constrângerilor nu constituie un element suficient de relevant.
Perspectiva absorbţiei administraţiei de către societatea civilă, realizabilă în condiţiile
declinului progresiv al puterii de Stat, este un mit sau o utopie, care însoţeşte întreaga teorie
politicii.
Concentrarea mijloacelor de constrângere juridice şi materiale la nivelul administraţiei
este considerată ca o etapă tranzitoriei în viaţa societăţii, justificată prin existenţa forţelor
sociale antagonice: pentru ca aceste antagonisme să se menţină la limita suportabilităţii şi să
nu compromită supravieţuirea societăţii, se impune ca utilizarea forţei să fie retrasă indivizilor
şi transferată unei instanţe pacifiste, însărcinată cu prezervarea ordinii existente. Dar această
diviziune socială nu este nici ireversibilă şi nici ireductibilă: conflictele trebuie stinse, iar
contradicţiile aplanate în cadrul unei societăţi integrate în mod real. Această integrare este
parţial, rezultatul contribuţiei factorilor socioeconomici. (Popescu Luminița Gabriela, 2006, p.
200)
Condiţiile socioeconomice, deşi absolut necesare, nu sunt însă şi suficiente. În toate
cazurile, aparatul de Stat joacă un rol esenţial în consolidarea legăturilor de solidaritate dintre
diferitele grupuri sociale şi în pregătirea unei viitoare societăţi consensuale. (Popescu
Luminița Gabriela, 2006, p. 200-201)
Pe măsură ce derularea procesului de integrare avansează, rolul şi mijloacele de
acţiune ale administraţiei se schimbă în mod radical (asumarea responsabilităţii, organizarea,
care necesită competenţă şi eficacitate), administraţia apelând din ce în ce mai puţin la
prerogativele sale de constrângere şi recurgând, cu prioritate, la procedee de influenţare şi
persuasiune.
Inserată într-un sistem deosebit de vast şi difuz de reglementări comportamentale,
administraţia ajunge să-şi piardă seninele distinctive: pe măsură ce aparatul de constrângere
este în declin, administraţia se dizolvă în societatea civilă, de care a fost doar temporar
separată.
Această perspectivă nu corespunde experienţei statelor totalitare, în care aparatul de
Stat, departe de a se confunda cu societatea civilă, restabileşte, din contră, comportamentele
tradiţionale, condiţie în care administraţia, singura reprezentantă a spaţiului de putere, îşi
poate proteja propriile norme.
Din perspectiva administraţiei, societatea apare total transparentă, maleabilă şi docilă,
fără să opună nici o rezistenţă la influenţele pe care aceasta le exercită. Regimurile totalitare
consideră societatea reunificată sub egida aparatului de Stat şi în care toate pericolele sunt
evitate, riscurile sunt anulate de ordinea stabilită şi, prin ipoteză, excluse.
Această proiecţie este iluzorie şi destinată eşecului în măsura în care antagonismele
apar şi se manifestă în mod continuu la toate nivelurile societăţii, ceea ce determină nevoia
reinventării administraţiei.
Totodată, în momentul în care aceasta se extinde până la nivelul unei suprafeţe sociale
şi absoarbe diferitele dispozitive instituţionale, administraţia îşi schimbă natura: spaţiul pe
care îl ocupă în societate nu este nici limitat şi nici definit în raport cu constrângerile. Acest
spaţiu devine total şi multidimensional, iar ordinea, administrativă. (Popescu Luminița
Gabriela, 2006, p. 201)
Măsurile pentru modernizare ar trebui să cuprindă Ameliorarea informării şi
participării locuitorilor ce se poate realiza prin punerea în aplicare a următoarelor dispozitive
și întărirea dreptului aleşilor în cadrul adunărilor locale:
- instituirea unei dezbateri privind orientările bugetare înaintea votării bugetului;
- punerea la dispoziţia publicului a documentelor bugetare însoţite de date sintetice şi
comparative asupra situaţiei financiare a colectivităţii, a listei şi sumei subvenţiilor atribuite,
cât şi a documentelor contabile ale întreprinderilor (regiilor autonome) care au încheiat cu
respectiva colectivitate o convenţie de delegare a unui serviciu public industrial sau
comercial;
- inserarea în presa locală a hotărârilor ce autorizează intervenţiile economice ale
colectivităţilor locale;
- afirmarea principiului de drept al retransmisiei şedinţelor adunărilor deliberante;
- promovarea procedurilor de consultare directă a cetăţenilor organizată de cererea
primarului sau a unei părţi a Consiliului municipal (orăşenesc). Consultarea cetăţenilor va
trebui să se refere la domeniile ce aparţin competenţei comunale. Trebuie însă să fie prevăzută
o limitare a frecvenţei consultărilor care se poartă asupra aceluiaşi subiect în scopul evitării
situaţiei ca acţiunea municipală să fie împiedicată prin consultări repetate;
- constituirea de structuri consultative pe lângă adunările locale;
- întărirea participării cetăţenilor la gestiunea serviciilor publice locale;
- să permită aleşilor minoritari declanşarea, mult mai facilă, a şedinţei extraordinare a
consiliului municipal;
- să instituie obligativitatea elaborării unui raport explicativ asupra problemelor supuse
deliberării, care figurează în ordinea de zi a şedinţei consiliului municipal. (Profiroiu, M.,
1999, p. 27)

4.2. Principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale


Profiroiu Alina afirmă că principiului consultării cetăţenilor în soluţionarea
problemelor locale este de un interes deosebit: „acest principiu este consacrat expres în
dispoziţiile articolului 2 din Legea nr. 215/2001 şi este completat de dispoziţiile articolului 43,
alin. 2, care detaliază în mod concret problemele care sunt discutate întotdeauna în şedinţă
publică şi în legătură cu care primarul poate propune consultarea cetăţenilor (…), şi anume:
- bugetul local;
- administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului;
- participarea la programe de dezvoltare zonală (…);
- organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţii şi amenajarea teritoriului;
- asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvemamentale,
persoane juridice române sau străine”. (Profiroiu Alina, 2004, p. 132)

4.3. Referendumul
Altă metodă de consultare a cetățenilor se poate face și prin organizarea unui
referendum local.
Organizarea referendumului local se poate face:
Din iniţiativa autorităţilor administraţiei publice locale
Astfel, problemele de interes deosebit din unităţile administrativ-teritoriale şi
subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor pot fi supuse. În condiţiile prezentei
legi, aprobării locuitorilor, prin referendum local. Anterior, Legea 215/2001 era mai
restrictivă, specificând în mod clar care sunt problemele care se discută întotdeauna în şedinţă
publică şi în legătură cu care primarul putea să solicite organizarea referendumului local.
Referendumul local se poate organiza în toate satele şi localităţile componente ale comunei
sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. În cazul referendumului la nivel judeţean,
acesta se poate desfăşura în toate comunele şi oraşele din judeţ ori numai în unele dintre
acestea, care sunt direct interesate. Proiectele de lege sau propunerile legislative privind
modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor se
înaintează Parlamentului spre adoptare numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din
unităţile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. În acest caz, organizarea
referendumului este obligatorie. Problemele supuse referendumului local se stabilesc de
consiliile locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a preşedintelui
consiliului judeţean. Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra
problemei supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la
nivelul unităţii administrativ-teritoriale respective.
Din iniţiativa cetăţenilor
În afară însă de aceste cazuri, în care iniţiativa organizării aparţine autorităţilor locale,
există însă şi aşa-numita iniţiativă „populară” care aparţine cetăţenilor, care pot cere
organizarea unui referendum în vederea dizolvării consiliului local sau a demiterii primarului.
(Profiroiu Alina, 2010, p. 163)
Conform aceleiași autoare „primarul, ca autoritate executivă, are competenţa de a
iniţia declanşarea procedurii de consultare a populaţiei. Dacă consiliul local hotărăşte în sens
afirmativ, primarul va lua măsurile ce se impun pentru organizarea acestei consultări (…)”.
(Profiroiu Alina, 2004, p. 133)

4.4. Faze privind prioritizarea nevoilor din agenda publică


În căutarea unor soluţii, primăria are în vedere diferite criterii: economice sociale,
culturale sau de urgenţă, altfel spus el reformulează în spiritul său noţiunea de soluţii optime.
În acest sens Profiroiu Marius (1999), în cartea sa Managementul strategic al colectivităților
locale (pp. 155-164), prezintă patru faze privind prioritizarea nevoilor din agenda publică.
I. Faza de ascultare, de înregistrare a stimulilor, cererilor, nevoilor şi problemelor,
mai mult sau mai puţin anticipate, provenind din diverse domenii şi subsisteme constitutive
ale colectivităţii. În această fază, decidenţii politici încearcă să identifice problemele care au
apărut sau care vor apărea în cadrul sistemului politic local, probleme ce pot avea diferite
naturi: economică, socială, culturală, ecologică. Este vorba de o reperare a cererilor şi
problemelor nerezolvate.
Acţiunile actorilor politici şi modul lor de a asculta nevoile şi cererile colectivităţilor
locale sunt dependente de centrele de decizie situate în cadrul sistemelor politice exterioare.
Aceste colectivităţi exterioare pot reorienta acţiunile sistemului politic local prin intermediul
politicilor sectoriale şi al celor teritoriale, care se pot concretiza sub forma procedurilor
contractuale.
Termenul de cerere trebuie privit într-o accepţiune foarte largă: cereri formalizate,
formulate într-o manieră foarte explicită de către un grup de actori (cerere manifest); cereri
latente care sunt mai puţin formalizate, însă mai dificil de a fi detectate, probleme specifice
care sunt constatate fie de către aleşi, fie prin intermediul serviciilor administrative.
Sursa unor astfel de cereri nu este altceva decât diferenţa care există între starea reală a
lucrurilor la un moment dat şi ceea ce actorii locali sau cetăţenii doresc ca această realitate să
fie.
Din acest motiv, orice sistem politic local trebuie să dispună de un sistem de ascultare,
de înregistrare a informaţiilor din mediul său pentru a putea detecta diferenţele existente între
realitatea percepută şi cea dorită.
În forma sa cea mai clasică, suportul acestor cereri constă în exprimarea de către un
grup de actori a dorinţelor, exigenţelor lor sub forma petiţiilor şi cererilor exprimate în scris
sau oral, cu titlu individual sau colectiv.
II. Faza de analiză a stimulilor, a acestor cereri şi probleme, fază în care se au în
vedere diverse criterii de interes, de pertinenţă, de fezabilite. Această fază de analiză poate fi
descompusă în două subfaze.
Prima constă în a aprecia gradul de pertinenţă, de urgenţă a problemelor identificate şi
înregistrate în prima fază.
Această apreciere se realizează apelând ia o serie de criterii: de gestiune, ideologice,
politice. Aceasta va permite decidenților politici ca după eliminarea falselor probleme şi a
cererilor considerate secundare, să poată elabora un alt program selectiv.
Cea de-a doua sub-fază va consta în confruntarea acestui program cu resursele şi
restricţiile tehnice, umane, culturale şi financiare ale colectivităţii considerate.
Această confruntare trebuie să se încheie prin găsirea unor soluţii la problemele pe
care dorim să le rezolvăm.
În consecinţă, actorii politici sunt nevoiţi să intervină numai atunci când există
disfuncționalități serioase. Instrumentele de înregistrare a acestor informaţii s-au multiplicat în
ultimii ani mai ales datorită informaticii.

III. Faza de programare are drept scop conceperea, organizarea a coroborarea în


timp a soluţiilor reţinute drept pertinente.
Această fază necesită luarea în considerare a parametrilor tehnici administrativi,
juridici şi financiari.
Decizia constituie momentul culminant al procesului de formulare a unei politici. Pe
de o parte, decizia presupune putere deoarece afectează interese: pentru unii implică beneficii,
pentru alţii se traduce în obligaţii sau costuri mai mari. Se aşteaptă ca din decizie să derive
consecinţele şi schimbările dorite. Pe de altă parte, decizia presupune legitimitate în acţiune.
A decide este sinonim cu a rezolva, a opta, a acţiona într-un sens sau altul sau a face.
Odată definită problema, decizia nu este mi proces mecanic, ea se fundamentează pe o analiză
atentă a problemei.
IV. Faza de execuţie reprezintă concretizarea fazei de programare. În cadrul ei,
deciziile luate devin executorii.
Execuţia reprezintă faza politicii publice în care se duc la capăt obiectivele anterior
stabilite. A executa, a implementa, a pune în practică, a aplica sunt termeni care descriu
aceeaşi idee. Primele studii de analiză a politicilor publice, desfăşurate de-a lungul anilor ‘20
şi ‘30 în Statele Unite, şi-au centrat atenţia asupra fazei de formulare a politicilor, considerând
execuţia ca un act automat, neutru şi posterior formulării.