CUPRINS

1. Scurt istoric.........................................................................................................................2
2. Temeiul juridic....................................................................................................................4
3. Principiile de bază ale politicii de dezvoltare regională.....................................................6
4. Clasificarea teritorial-statistica a Uniunii Europene conform NUTS.................................8
5. Asistenta structurală..........................................................................................................10
5.1. Instrumentele structurale................................................................................................10
5.2 Fondurile Structurale......................................................................................................10
5.3. Fondul de Coeziune.......................................................................................................13
5.4 Intenţiile structurale........................................................................................................16
6. Priorităţile pentru perioada 2007 - 2013..........................................................................17
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................18

1
 1. Scurt istoric
În perioada postbelică, în Europa occidentală, politica regională a cuprins măsurile
adoptate de către guvernele naţionale pentru a oferi asistenta zonelor-problemă din fiecare
ţară, prin promovarea investiţiilor şi prin crearea de locuri de muncă în cadrul sectorului
privat.
Primele măsuri de politica regională vest-europene au fost introduse în Regatul Unit în
anul 1934, ca răspuns la nivelurile extrem de mari ale şomajului din zonele industriale.
Realizarea de politici regionale în Europa a reprezentat un răspuns la diferite tipuri de
probleme regionale, ce necesitau intervenţia directă a guvernului.
Politica de creştere în plan regional a Uniunii Europene a fost privită încă de la început
ca un complement esenţial al procesului de integrare. Formarea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) în 1951 urma să producă pentru prima oară la nivel regional
disfuncţionalităţi pe piaţa muncii ca rezultat al liberalizării industriei siderurgice. Pentru a
atenua un asemenea impact negativ, Comunicatul de la Messina din 1955 a subliniat nevoia
unor acţiuni coordonate pentru armonizarea normelor sociale şi a programelor de transferuri
pentru ajutorarea regiunilor sărace.
Nevoia de dezvoltare echilibrată prin reducerea diferenţelor dintre regiuni şi ajutarea
celor mai puţin dezvoltate a fost recunoscută în preambulul Tratatului de la Roma, la
începutul anului 1957, ce prevedea totodată promovarea forţei de muncă şi creşterea
mobilităţii lucrătorilor în cadrul Comunităţii.
În 1960 a fost înfiinţat primul fond, Fondul Social European (FSE), pentru că în 1962,
când a fost agreata crearea politicii agricole comune, să fie înfiinţat Fondul European de
Orientare şi Garantare a Agriculturii (FEOGA), fond care şi în prezent sprijină şi stimulează
producţia agricolă din cadrul Comunităţii. În 1964, fondul a fost separat în două secţiuni: cea
de Orientare şi cea de Garantare, secţiuni ce contribuie la reforma structurală din agricultură şi
la promovarea unor forme noi de dezvoltare rurală.
Decizia de a introduce o politică regională a fost luată totuşi abia în 1973, pentru că o
dată cu aderarea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii, în 1975, să fie creat Fondul European
de Dezvoltare Regională (FEDR) – ca prim fond structural în adevăratul înţeles al cuvântului
şi care iniţial a sprijinit regenerarea zonelor industriale în declin. Ulterior, prin aderarea
Greciei, Spaniei şi Portugaliei fondul a fost extins pentru a ajuta toate regiunile mai puţin
dezvoltate.
În perioada anilor ‘80 are loc o reevaluare a costurilor şi a potenţialului politicilor de
dezvoltare regională. Astfel, scopurile politicilor regionale s-au orientat către:
· redistribuirea veniturilor şi a forţei de muncă;

2
 · optimizarea utilizării resurselor regiunii;
· realizarea creşterii economice prin intermediul promovării competitivităţii;
· reducerea şomajului.
S-a optat în favoarea măsurilor:
· de încurajare a schimbărilor structurale în cadrul regiunilor defavorizate;
· pentru promovarea diversificării şi a inovaţiilor tehnologice;
· pentru mărirea contribuţiei lor la creşterea economiilor naţionale.
O dată cu accelerarea integrării statelor membre ale Uniunii Europene, în anul 1985, în
cadrul programului Pieţei Unice şi, mai recent, cu ocazia propunerilor privind adâncirea
integrării Uniunii Economice şi Monetare, politica regională a crescut considerabil în
importanţa.
În 1986, Actul Unic European a introdus pentru prima dată conceptul de coeziune
economică şi socială, stabilind fundamentele unei politici regionale reale, bazate pe
solidaritate.
De asemenea, două reforme, în 1988 şi 1992 au revoluţionat structura şi funcţiunile
politicii regionale din cadrul Uniunii Europene.
Reforma din anul 1988 avea la baza trei obiective:
· transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact economic real;
· utilizarea abordării multianuale în cazul planificării cheltuielilor statelor membre;
· existenţa şi predictibilitatea ajutorului Comunităţii şi instituirea unui parteneriat cu
toţi factorii implicaţi activ în implementarea politicilor structurale, îndeosebi cu autorităţile
regionale.
Prin Tratatul de la Maastricht din 1992 s-a luat decizia iniţierii unei noi reforme în
ceea ce priveşte politica regională, prin care s-a urmărit:
· dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic;
· conversia regiunilor aflate în declin;
· combaterea şomajului pe termen lung şi reducerea şomajului în rândul tinerilor;
· modificarea structurilor din agricultură şi dezvoltarea corespunzătoare a zonelor
rurale.
Tot în cadrul acestui tratat, articolul 130A a definit semnificaţia coeziunii economice şi
sociale:
„În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a ansamblului Comunităţii, aceasta
îşi elaborează şi desfăşoară acţiunile care tind către întărirea coeziunii ei economice şi sociale.
În particular, Comunitatea vizează reducerea decalajului dintre nivelurile de dezvoltare ale

3
diferitelor regiuni şi a înapoierii regiunilor celor mai puţin dezvoltate sau a insulelor, inclusiv
a regiunilor rurale”.
Consiliul European de la Edinburg din decembrie 1992 a decis creşterea volumului
acţiunilor structurale cu 40% pentru perioada 1994 – 1999. În anul următor, a fost înfiinţat
Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP), ca răspuns la criza din acest
sector din anii ’90 şi pentru a ajuta la restructurarea lui, fiind al patrulea instrument de
redistribuire ce a completat setul Fondurilor Structurale
În 1996 este lansat Fondul de Coeziune pentru a contribui la proiectele în domeniul
mediului înconjurător şi infrastructurii de transport trans-europene.
În 1997, importanta strategică a coeziunii economice şi sociale a fost confirmată prin
Tratatul de la Amsterdam, ce a introdus un capitol specific asupra ocupării forţei de muncă,
subliniind astfel nevoia de a acţiona la nivel european pentru reducerea şomajului.
La Consiliul European de la Berlin, din martie 1999, şefii de state şi de guverne au
ajuns la un consens asupra Agendei 2000, ce reprezintă un plan de acţiune orientat în principal
spre întărirea politicilor Uniunii şi furnizând un nou cadru financiar pentru perioada 2000 –
2006, în pregătirea extinderii Uniunii. În acest context, Agenda 2000 include şi reforma
Fondurilor Structurale. În consecinţă, atât Fondurile Structurale, cât şi Fondul de Coeziune au
un nou cadru legal, valabil până în 2006, prin care se simplifică şi clarifica rolurile şi
responsabilităţile statelor membre ca şi a Comisiei. În vederea extinderii Uniunii, Agenda
2000 prevede crearea unor noi instrumente financiare ISPA (Instrumentul al Politicilor
Structurale de Pre-aderare) şi SAPARD (Program Special de Asistenţă pentru Agricultură şi
Dezvoltare Rurală), prin care statele candidate sunt ajutate să se pregătească pentru aderare în
domenii în care necesarul de investiţii nu poate fi suportat uşor doar din fonduri proprii.
2. Temeiul juridic
Bază legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul
XVII al Tratatului instituind Comunitatea Europeană (articolele 158 şi 162), privind
„Coeziunea economică şi socială” în care este definit obiectivul Comunităţii de a reduce
disparităţile de dezvoltare între diferitele regiuni, ca şi de reducere a gradului de înapoiere al
regiunilor mai puţin favorizate (inclusiv rurale), al zonelor periferice sau al insulelor.
Comunitatea va sprijini efortul de coeziune prin acţiunile întreprinse cu ajutorul Fondurilor
Structurale. Mai mult, Comisia Europeană are obligaţia să raporteze la fiecare trei ani asupra
acţiunilor structurale întreprinse în cadrul politicii de coeziune economică şi socială şi să
propună acţiuni de dezvoltare regională viitoare.
Articolele 2 şi 3 ale aceluiaşi tratat statuează că unul din obiectivele acesteia este
„promovarea unei dezvoltări durabile, armonioase şi echilibrate a activităţilor economice, un

4
grad mare de angajare a forţei de muncă şi a protecţiei sociale, ridicarea standardului de viaţă
şi a calităţii vieţii şi a coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii statelor membre”.
Articolul 161 al Tratatului Comunităţii Europene prevede că, la propunerea Comisiei
şi după aprobarea Parlamentului European şi consultarea Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor, Consiliul hotărăşte cu unanimitate de voturi pentru definirea
următoarelor aspecte ale Fondurilor Structurale, cât şi ale Fondului de Coeziune:
· sarcinile, obiectivele prioritare şi organizarea fondurilor;
· regulile generale care li se aplică;
· prevederile necesare care să asigure efectivitatea acestora şi coordonarea fondurilor
între ele, ca şi cu alte instrumente financiare existente.

Procedura de luare a deciziilor a fost schimbată prin Tratatul de la Nişa din decembrie
2000. Astfel începând, cu 1 ianuarie 2007, Consiliul va hotărî cu majoritate de voturi în
problemele referitoare la Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune (art. 161), însă în cadrul
unei proiecţii financiare multianuale care va fi fost adoptată în unanimitate.
La acest tratat se adăuga o serie de reglementări privitoare la funcţionarea Fondurilor
Structurale şi a Fondului de Coeziune, printre care cele mai importante sunt:
· Regulamentul Consiliului nr. 1260/1999 - prin care sunt stabilite dispoziţiile generale
privind Fondurilor Structurale (amendat prin Regulamentul Consiliului nr. 1447/2001);
· Alte regulamente ce stabilesc regulile detaliate de implementare a Regulamentul
Consiliului nr. 1260/1999:
- Regulamentul Comisiei nr. 1685/2000 – privind eligibilitatea cheltuielilor pentru
operaţiile cofinatate de Fondurile Structurale;
- Regulamentul Comisiei nr. 438/2001 – privind sistemele de management şi control
asupra asistentei acordate de Fondurile Structurale;
- Regulamentul Comisiei nr. 448/2001 – privind procedura de efectuare a corecţiilor
financiare pentru asistenţă acordată în cadrul Fondurilor Structurale.
· Regulamente specifice fiecărui instrument structural:
- Regulamentul Consiliului nr. 1164/1994 – privind înfiinţarea Fondului de Coeziune;
Regulamentul Comisiei nr. 1386/2002 - privind sistemele de management şi control ale
asistentei acordate de Fondul de Coeziune şi procedura de efectuare a corecţiilor financiare şi
Regulamentul Comisiei nr. 16/2003 – privind eligibilitatea cheltuielilor în contextul măsurilor
cofinantate de Fondul de Coeziune;
- Regulamentul Consiliului nr. 1257/1999 – privind sprijinul pentru dezvoltarea rurală
din Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii (FEOGA) şi Regulamentul

5
Comisiei nr. 445/2002 - stabilind regulile detaliate de aplicare a regulamentului mai sus
menţionat;
- Regulamentul Consiliului nr. 1263/1999 – privind Instrumentul Financiar pentru
Orientarea Pescuitului (IFOP);
- Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 1783/1999 – privind
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR);
- Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 1784/1999 - privind
Fondul Social European (FSE);
- Regulamentul Consiliului nr. 2012/2002 – privind înfiinţarea Fondului Uniunii
Europene pentru Solidaritate.

3. Principiile de bază ale politicii de dezvoltare regională

Importanta problemelor legate de situaţiile de decalaj, complexitatea procesului de
controlare a politicilor adoptate, precum şi volumul de resurse aflate în exploatare fac
necesară stabilirea unor principii de bază pe care să se sprijine politica regională a Uniunii
Europene. Aceste principii sunt următoarele:
(a) Concentrarea efortului financiar asupra celor mai grave probleme;
(b) Parteneriatul sau cooperarea între Comisie, statele membre şi alte autorităţi sau
organisme, inclusiv parteneri economici şi sociali;
(c) Planificarea - programarea acţiunilor pe o perioadă de trei sau şase ani;
(d) Cofinanţarea - contribuţia financiară a diferiţilor actori implicaţi în realizarea
programelor şi proiectelor de dezvoltare regională;
(e) Sprijinul comunitar - supliment pentru cheltuielile structurale ale statelor membre.
Aceasta înseamnă că acest tip de cheltuială trebuie menţinută de fiecare stat cel puţin la
nivelul înregistrat în perioadă anterioară programată.
Principiile care stau la baza operaţionalizării Fondurilor Structurale au fost şi ele uşor
modificate în urma reformei din 1999, fiind întărite sau devenind mai specifice.
Principiul concentrării nu se mai regăseşte în mod explicit, fiind însă principiul
director al reformei. Astfel, dacă pentru perioada 1994 - 1999 principiile operaţionale erau
concentrarea, parteneriatul, programarea, coerentă internă şi aditionalitatea (sau coerentă
externă), în noua varianta reprezentată de Agenda 2000, acestea au devenit:

(a) principiul programării; (b) principiul parteneriatului; (c) principiul aditionalitatii; şi

(d) principiul monitorizării, controlului şi evaluării.

6
 (a) Principiul programării este unul din elementele esenţiale ale operaţionalizării
Fondurilor Structurale şi se referă la pregătirea planurilor multianuale de dezvoltare, care se
realizează pe baza deciziilor luate în parteneriat cu statele membre printr-o serie de etape
succesive.
Astfel, într-o primă etapă, statele membre vor înainta Comisiei Europene planuri
naţionale de dezvoltare şi conversie bazate pe priorităţile naţionale şi regionale şi care vor
conţine:
· descrierea detaliată a situaţiei curente în regiunea sau statul respectiv;
· descrierea strategiei celei mai potrivite pentru realizarea obiectivelor menţionate;
· indicarea formei şi utilizării contribuţiei Fondurilor Structurale.
În etapa următoare statele membre trebuie să înainteze Comisiei aşa-numitele
documente de programare, documente realizate conform criteriilor trasate de aceasta şi care
pot fi de două tipuri: Documente Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC) – care sunt apoi
transpuse în Programe Operaţionale (PO) sau Documente Unice de Programare (DUP),
diferenţa fiind dată de amploarea lor şi nu neapărat de natura acestora.
(b) Principiul parteneriatului presupune o strânsa colaborare între Comisie şi
autorităţile naţionale, regionale şi locale, parteneri economici şi sociali şi alte organisme
competente, în special prin implicarea acestora în toate etapele utilizării Fondurilor
Structurale – de la elaborarea şi aprobarea planurilor de dezvoltare la implementarea şi
monitorizarea acestora. Acest principiu subliniază gradul de descentralizare ce caracterizează
întreaga politică regională şi aplicabilitatea subsidiarităţii.
(c) Principiul aditionalitatii are în vedere completarea asistentei comunitare prin
finanţare naţională, astfel încât fondurile comunitare să nu înlocuiască fondurile naţionale
alocate pentru dezvoltarea unui anumit sector, ci să vină în completarea acestora.
(d) Principiul monitorizării, controlului şi evaluării este elementul de noutate adus de
reformă din 1999 în domeniul Fondurilor Structurale. Astfel, conform noului regulament,
statele membre au atribuţii administrative şi au obligaţia de a desemna [1]:
· autoritatea naţională corespunzătoare fiecărui program al Fondurilor Structurale;
· comitete de monitorizare.
Responsabilitatea autorităţilor naţionale acoperă aspecte legate de implementarea,
administrarea corectă şi eficacitatea programului respectiv, cum ar fi: colectarea de informaţii
statistice şi financiare, pregătirea şi transmiterea de rapoarte către Comisie, organizarea de
evaluări intermediare, etc.

7
 Comitetele de monitorizare sunt conduse de un reprezentant al autorităţii naţionale de
implementare şi vin în completarea activităţilor acestora prin asigurarea calităţii şi eficienţei
în implementarea măsurilor structurale.
4. Clasificarea teritorial-statistica a Uniunii Europene conform NUTS
O regiune poate fi definită ca o zonă, teritoriu cu un ansamblu de caracteristici interne
proprii distincte, fie ele fizice sau umane care îi conferă o anumită unitate semnificativă, şi
care o disting pe de altă parte de alte zone învecinate. Numărul de criterii care pot contribui la
delimitarea unei regiuni este în mod teoretic nelimitat: de la atribute fizice, caracteristici
socio-economice, până la caracteristici de limbă, etc.; iar tipologia regiunilor comporta de
asemenea utilizarea unei scale de diversitate: regiuni aglomerate, regiuni geografice, regiuni
istorice, etc. O definiţie cuprinzătoare în acest sens este oferită de Parlamentul European:
„prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedere
geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în
care populaţia posedă anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel
rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic”.
Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare considera regiunea drept una
din cele mai potrivite forme de organizare spaţiale ale informaţiei, iar regiunile funcţionale
sunt considerate de importanţă majoră pentru procesul şi obiectivele planificării şi dezvoltării.
Din raţiuni statistice şi de colectarea a informaţiei, la nivelul Uniunii Europene a fost
creat un sistem unitar teritorial numit NUTS [2] care este organizat pe 6 nivele spaţiale de la
unităţile cele mai mari până la cele mai mici. Primele 3 nivele sunt cele mai importante.
Criteriile de clasificare a regiunilor conform NUTS sunt:
1. Unităţile administrative existente în statele membre constituie primul criteriu folosit
la definirea regiunilor. În acest sens, „unitate administrativă” înseamnă o arie geografică care
are puterea de a adopta decizii politice sau administrative pentru aria în cauză în cadrul legal
şi instituţional al statului membru.
2. Stabilirea nivelului NUTS relevant de încadrare a unităţilor administrative dintr-o
clasă dată a unui stat membru se va face ţinând seama de mărimea medie a acestei clase a
unităţilor administrative ale statului membru care trebuie să se situeze între anumite limite ale
populaţiei, astfel:
NIVELUL
MINIM
MAXIM
NUTS I
3.000.000 locuitori

8
 7.000.000 locuitori
NUTS II
800.000 locuitori
3.000.000 locuitori
NUTS III
150.000 locuitori
800.000 locuitori
Ø Nivelul I corespunde întregului teritoriu al unui stat membru. În consecinţă, există
27 NUTS de nivel I.
Ø Nivelul ÎI corespunde unei unităţi teritoriale mai mici decât statul, cu excepţia
Danemarcei, Luxemburgului şi Irlandei, unde nivelul ÎI coincide cu nivelul I.
În cele mai multe cazuri, un NUTS de nivel ÎI echivalează cu o diviziune politică
regională (Austria, Franţa, Spania, etc.). În alte cazuri, că în Germania de exemplu, anumite
NUTS de nivel II reprezintă subdiviziuni ale unei regiuni politice, adică ale unui land.
Exemple de NUTS II sunt Andalucia (Spania), Lombardia (Italia) sau Burgenland (Austria).
Ø Nivelul III corespunde unei regiuni de nivel II având în multe cazuri o organizare
teritorială proprie (o provincie, o zonă motropolitana). Exemple de NUTS de nivel III sunt
Haut-Rhin (Franţa), Valle d'Aosta (Italia) sau Kent (Regatul Unit).
3. Dacă pentru un anumit nivel NUTS în statul membru nu exista unităţi
administrative de scară potrivită cu cea de mai sus, acest nivel NUTS va fi constituit prin
agregarea unui număr adecvat de unităţi administrative mai mici existente. Aceasta agregare
se va face ţinând seama de caracteristicile geografice, socio-economice, istorice, culturale
şi/sau alte criterii relevante. Unităţile rezultate prin agregare vor fi numite „unităţi non-
administrative”.
4. Dacă populaţia unui întreg stat membru este mai mică decât pragul maxim al unui
nivel NUTS dat, atunci întregul stat membru va fi o regiune NUTS de acel nivel.
În cadrul Uniunii Europene, politica de dezvoltare regională se realizează la nivelul
NUTS II. Nu în toate cazurile regiunile NUTS ÎI au caracter administrativ. Mărimea medie a
regiunilor situate la acest nivel este de circa 13.000 kmp, iar populaţia este de aproximativ
două milioane de locuitori. Numărul mediu de unităţi NUTS ÎI pe ţara este 15. Germania, ţara
cea mai populată, cu peste 80 de milioane de locuitori, are un număr de 40 de regiuni NUTS
II.

Nivelul disparităţilor dintre aceste regiuni este urmărit la nivelul mai multor indicatori
economici şi sociali, dar cel mai important şi relevant rămâne valoarea PIB pe cap de locuitor.

9
Evoluţia în timp a acestui indicator reflectă creşterea sau descreşterea disparităţilor inter-
regionale şi stă la baza deciziilor privitoare la modul de alocare a instrumentelor structurale.
5. Asistenta structurală
5.1. Instrumentele structurale
Asistenţă financiară acordată de Uniunea Europeană pentru programele multianuale de
dezvoltare regională destinate reducerii disparităţilor se realizează cu ajutorul instrumentelor
structurale, care pentru perioada 2000 – 2006 au fost reprezentate prin patru Fonduri
Structurale (Fondul Social European, Fondului European de Orientare şi Garantare a
Agriculturii – Secţiunea Orientare, Fondul European de Dezvoltare Regională şi Instrumentul
Financiar pentru Orientarea Pescuitului).
Ca rezultat al politicii de coeziune propuse de Comisia Europeană, în vederea
simplificării şi eficientizării programelor de sprijin, în perioada 2007 – 2013, numărul
instrumentelor structurale este limitat la trei (Fondul European de Dezvoltare Regională,
Fondul Social European - că Fonduri Structurale şi Fondul de Coeziune).
Aceste instrumente „consuma” cea mai mare parte a bugetului comunitar, dar, în afara
acestora, Uniunea Europeană a creat şi alte instrumente de mai mică anvergură, destinate
susţinerii de proiecte în domenii considerate prioritare, precum educaţia, mediul, cercetarea,
dezvoltarea comunitară, printre acestea încadrându-se şi Fondului de Solidaritate.
5.2 Fondurile Structurale
Principalul mijloc şi instrument pe care-l foloseşte Uniunea Europeană pentru a
promova politica sa de dezvoltare regională este reprezentat de Fondurile Structurale. Aceste
fonduri constituite din contribuţiile financiare ale ţărilor membre, proporţional cu nivelul de
dezvoltare al acestora, sunt redistribuite conform unui cadru de reglementare şi procedural
complex către acele state sau regiuni ale Uniunii Europene care sunt rămase în urmă ca nivel
de dezvoltare economico - socială.
Fondurile Structurale sunt concentrate pe anumite priorităţi clar definite, după cum
urmează:
Ø 70% din finanţare este destinată regiunilor rămase în urmă în procesul de
dezvoltare. Aceste regiuni concentrează 22% din populaţia Uniunii Europene (Obiectivul 1);
Ø 11,5% din fonduri sunt menite să susţină conversia economică şi socială a zonelor
care se confruntă cu dificultăţi structurale. În aceste zone trăieşte un procent de circa 18% din
totalul populaţiei Uniunii Europene (Obiectivul 2);

Ø 12,3% din finanţare promovează modernizarea sistemelor de perfecţionare şi

calificare a forţei de muncă şi a măsurilor vizând ocuparea forţei de muncă (Obiectivul 3).
10
 Fondurile Structurale cuprind astăzi patru tipuri diferite, fiecare cu istoria şi rolul său
bine determinat, dar toate alcătuind un ansamblu coerent şi integrat. Cele patru fonduri sunt:
1) Fondul Social European (FSE)[3] - creat în 1960 în vederea sprijinirii pregătirii
profesionale, recalificării forţei de muncă şi, mai recent, reintegrării tinerilor pe piaţa muncii.
În scopul de a întări coeziunea economică şi socială şi de a contribui la implementarea
“Strategiei europene privind ocuparea forţei de muncă”, FSE are ca sarcina îmbunătăţirea
oportunităţilor de angajare pentru şomeri şi muncitori în Piaţa Unică, prin creşterea mobilităţii
lor şi prin facilitarea adaptării la schimbările industriale, în particular prin instruire
vocaţionala şi reinstruire, precum şi prin sistemele de recrutare.
Tipurile de măsuri finanţate prin FSE au în vedere reintegrarea profesională a
şomerilor pe termen lung, integrarea profesională a şomerilor tineri, integrarea profesională a
persoanelor excluse de pe piaţa muncii. Tot prin FSE sunt sprijinite măsurile menite să
promoveze egalitatea de şanse în accesul la piaţa muncii, să îmbunătăţească sistemele de
educaţie şi formare.
În acelaşi timp, sunt acoperite trei aspecte orizontale ale politicilor comunitare:
promovarea iniţiativelor locale de ocupare a forţei de muncă, dimensiunea socială şi ocuparea
profesională în societatea informaţională şi crearea de oportunităţi egale între femei şi bărbaţi.
2) Fondului European de Orientare şi Garantare a Agriculturii (FEOGA)[4] - creat în
1962 în vederea sprijinirii programelor de îmbunătăţire a condiţiilor de producţie şi marketing
în agricultură.
Condiţiile generale de alocare a cheltuielilor pentru FEOGA şi Instrumentul Financiar
pentru Orientarea Pescuitului (IFOP), în ceea ce priveşte managementul, controlul,
monitorizarea şi evaluarea, sunt redate de Regulamentul Consiliului 1258 din 17 mai 1999.
Prevederile specifice pentru dezvoltarea rurală prin FEOGA sunt cuprinse de Regulamentul
Consiliului 1257 din 17 mai 1999, iar asistenţă pentru măsurile informaţionale legate de
Politica Agricolă Comună (PAC) este descrisă de Regulamentul Consiliului 814 din 17 aprilie
2000.
Directoratul General pentru Agricultură este însărcinat cu elaborarea şi aplicarea PAC,
alături de comitete de management. Un astfel de Comitet asupra Structurilor Agricole şi
Dezvoltării Rurale asista Comisia în administrarea fondului şi joacă un rol consultativ în
redactarea opiniilor către Comisie. Comisia decide asupra unei alocări indicative de la
FEOGA pentru perioada planificată. De asemenea, Comisia prezintă un raport financiar
privind administrarea fondului în atenţia Consiliului şi Parlamentului înainte de iulie a
fiecărui an şi unul asupra implementării măsurilor informaţionale la fiecare doi ani. La nivel
naţional, statele membre sunt obligate să acrediteze o agenţie de plată, sau un organism de

11
coordonare dacă mai multe agenţii sunt necesare, cu responsabilitate în domeniul cheltuielilor
generate de PAC.
FEOGA sprijină dezvoltarea rurală şi îmbunătăţirea structurilor agricole, fiind
structurat în două secţiuni: secţiunea de orientare şi secţiunea de garantare. Doar secţiunea de
orientare acţionează ca fond structural propriu-zis din care se acordă asistenţă ajustării
structurale a regiunilor mai puţin dezvoltate şi care se încadrează în programele prevăzute
pentru Obiectivul 1, precum şi iniţiativele comunitare în domeniu (de exemplu, Leader+).
Secţiunea de garantare finanţează măsuri de organizare comună a pieţelor şi de
susţinere a preţurilor produselor agricole. Comisia pregăteşte un set de îndrumări pentru
acordarea asistentei (indicative policy guidelines) pentru a veni în ajutorul autorităţilor
naţionale şi regionale competente să elaboreze planurile de dezvoltare şi să pună în aplicare
orice revizuire pe parcurs. Regulamentul 1257 a introdus în categoria programelor eligibile
noi măsuri care se întind pe un spectru considerabil de larg, de la marketingul produselor de
calitate, protecţia şi conservarea moştenirii rurale, la diversificarea activităţilor agricole şi
neagricole, promovarea turismului şi artizanatului. Responsabilii naţionali pot selecta şi
combină dintre toate aceste măsuri pe acelea pe care ei le consideră că răspund cel mai bine
obiectivelor dezvoltării rurale şi protecţiei mediului. În plus, prin programele informaţionale
se finanţează diseminarea practicii de asistenta structurală prin activităţi precum: seminarii,
vizite, publicaţii, atât pe o bază ocazională, cât şi în cadrul unui program anual de activităţi.
Plăţile se fac potrivit regulilor generale de finanţare structurală, astfel:
(a) Maxim 75% din totalul costurilor eligibile şi, în general, cel puţin 50% din
cheltuielile publice eligibile pentru măsurile în cadrul Obiectivului 1. Încadrarea ţării în
asistenta Fondului de Coeziune oferă posibilitatea acoperirii unui maxim de 80% (85% în
regiuni extreme) din totalul costurilor eligibile;
(b) Maxim 50% din totalul costurilor eligibile şi, în general, cel puţin 25% din
cheltuielile publice eligibile pentru măsurile în cadrul Obiectivului Până la 50% sau chiar
75% din costurile generate de programele informaţionale.
3) Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)[5] - creat în 1975 în scopul
reducerii dezechilibrelor regionale, având la bază principiul co-finantarii de la:
· bugetul central;
· bugetele locale ale municipalităţilor şi comunelor din cadrul diferitelor regiuni;
· sectorul privat;
· agenţiile internaţionale de finanţare.
Acest fond contribuie la finanţarea Obiectivelor 1 şi Obiectivele FEDR sunt, în
principal: promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor a căror dezvoltare este

12
rămasă în urmă şi susţinerea reconversiei economice, relansarea şi dezvoltarea zonelor cu
probleme structurale, inclusiv a regiunilor industriale în declin, a zonelor urbane în dificultate,
a zonelor aflate în criză, precum şi a zonelor dependente de pescuit sau de servicii.
FEDER poate finanţa proiecte de infrastructură, investiţii care creează locuri de
muncă, investiţii în tehnologia informaţiei şi comunicare (ITC), proiecte locale de dezvoltare,
ajutoare pentru IMM-uri, etc. De asemenea, finanţează investiţii în educaţie şi sănătate, dar
numai în ariile cuprinse de Obiectivul 1. Domeniile sprijinite prin aceste măsuri sunt:
dezvoltarea societăţii informaţionale, protecţia mediului, egalitatea de gen în domeniul
ocupării forţei de muncă şi cooperarea trans-frontaliera şi inter-regionala.
4) Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP)[6] - creat în 1993
pentru a sprijini restructurarea sectorului pescuitului.
Politica Piscicolă Comună (PPC), deşi a fost inclusă în prevederile Tratatului de la
Roma la Articolul 38, a apărut ca un set de reglementări specifice abia în 1983.
IFOP a fost formalizat ca un element al politicii structurale prin Regulamentul
Consiliului 1263 din 21 iunie 1999. Prin Regulamentul Consiliului 2792 din 17 decembrie
1999 se stabilesc regulile asistentei în domeniul piscicol. În perioada 2000 - 2006, resursele
angajate totalizează 1.106 milioane euro.
Directoratul General pentru Piscicultura, ajutat de un Comitet privind Structurile
Piscicole şi de Acvacultura, elaborează şi pune în aplicare măsurile de politica structurală în
domeniul piscicol. Măsurile structurale finanţate prin IFOP sunt cuprinse în programe
multianuale de orientare (PMAO) potrivit contextului regional în care se aplică. Acestea se
referă, printre altele, la procedura pentru adoptarea programelor la flotele de pescuit,
conţinutul planurilor (descrierea situaţiei, strategia, mijloacele, implementarea), precum şi
regulile de monitorizare a PMAO (informări anuale privind stadiul, etc.). Măsurile structurale
care pot fi cuprinse în PMAO se întind pe un spectru substanţial de larg precum reînnoirea
flotei, modernizarea vaselor piscicole, crearea de societăţi mixte cu scopul de a preveni
pescuitul în exces, susţinerea pescuitului de coastă la scară mică, protecţia şi dezvoltarea
resurselor acvatice, facilităţile piscicole portuare, organizaţiile producătorilor sau compensaţii
pentru încetarea temporară a activităţii.
5.3. Fondul de Coeziune
Reprezintă un instrument de dată recentă, creat în 1996 şi destinat finanţării proiectelor
din domeniul protecţiei mediului şi al reţelelor trans-europene asociate infrastructurilor de
transport.
Obiectivul acestui fond este de a consolida coeziunea economică şi socială prin
ajutorul acordat statelor mai puţin prospere (al căror PIB este sub 90% faţă de media pe

13
Comunitate) pentru a participa la Uniunea Economică şi Monetară. Sprijinul comunitar poate
acoperi până la 80 – 85% din totalul cheltuielilor publice sau echivalentul acestora realizate
de statul membru.
După o perioadă de câţiva ani de la derulare, a putut fi remarcat un anumit progres în
ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare al ţărilor care s-au încadrat ca şi criterii, fără însă a fi
depăşit pragul stabilit. De aceea, cu ocazia Summit-ului de la Berlin din martie l999, Consiliul
European a decis alocarea a 18 miliarde euro numai pentru perioada 2000 – 2006.
Domeniile în care acţionează Fondul de Coeziune sunt: protecţia mediului înconjurător
şi reţelele trans-europene asociate infrastructurilor de transport. Sprijinul financiar acordat nu
este structurat pe programe, ci pe proiecte, fiecare proiect primind finanţare în proporţie de 80
- 85% din totalul costurilor eligibile. Finanţarea celor două domenii este echilibrată, fiecare
primind 50% din bugetul alocat acestui fond. Proiectele sunt selectate şi implementate de
către statele membre beneficiare, care sunt responsabile şi de managementul şi monitorizarea
lor financiară.
Referitor la domeniile menţionate anterior, acestea sunt configurate în funcţie de
caracteristicile politicii comunitare aferente şi de direcţiile de dezvoltare prefigurate, ceea ce
înseamnă că sunt acceptate numai proiectele care contribuie la realizarea acestora, sau care
sunt compatibile cu alte politici comunitare sau acţiuni din cadrul Fondurilor Structurale.
Astfel, în ceea ce priveşte mediul, proiectele care vor fi finanţate trebuie să contribuie
la realizarea obiectivelor de mediu ale Uniunii Europene, şi anume:
· conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
· protecţia sănătăţii populaţiei;
· crearea condiţiilor necesare utilizării prudente şi raţionale a resurselor naturale.
În particular, direcţiile prioritare în cadrul acestui domeniu sunt reprezentate de:
· rezervă de apă potabilă;
· tratarea apei menajere;
· depozitarea deşeurilor solide.
Alături de acestea, sunt eligibile şi proiecte ce vizează reîmpădurirea terenurilor,
controlul eroziunii solului şi conservarea naturii.
În domeniul infrastructurii de transport sunt eligibile proiectele care îşi propun să
creeze sau să dezvolte infrastructura la nivelul Reţelei Trans-Europene de Transport sau care
asigură acces la această reţea.

14
 Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene
Este cel mai nou fond al politicii regionale şi a fost înfiinţat în noiembrie 2002, în
urma inundaţiilor ce au afectat Franţa, Germania, Austria şi Republica Ceha.
Obiectivul acestui fond este de a facilitata exprimarea solidarităţii Uniunii Europene
faţă de populaţia unui stat membru sau în curs de aderare, care a fost afectată de un dezastru
natural major. Astfel, acesta este un fond care permite reacţia imediată, eficientă şi flexibilă,
în funcţie de natură şi de amploarea situaţiei.
Acest fond este folosit numai în cazul dezastrelor naturale majore ca urmare a
inundaţiilor cum ar fi şi cele din România (aprilie - mai şi august - septembrie 2005) sau a
incendiile cum ar fi cele spontane din Portugalia (iulie 2003), care au repercursiuni importante
asupra condiţiilor de viaţă, mediului înconjurător sau economiei ţărilor afectate. Forma sub
care se aloca acest fond este de ajutor pentru intervenţii în zonele afectate de calamităţi, suma
maximă alocată fiind de 1 miliard euro pentru fiecare intervenţie.
Modalitatea de asistenta a acestui fond constă în acordarea unei singure transe de
finanţare pentru ţara sau regiunea solicitantă, care este complementara eforturilor naţionale şi
care nu necesită co-finantare din partea statului afectat. Pentru a obţine acest sprijin, statul în
cauză trebuie să înainteze o cerere Comisiei Europene, în termen de 10 săptămâni de la
înregistrarea primei pagube cauzate de dezastru. În cadrul acestei aplicaţii trebuie oferite
informaţii referitoare la amploarea şi impactul pagubelor înregistrate, trebuie estimată suma
solicitată şi indicate alte surse de finanţare naţională, comunitară şi/sau internaţională. În
cazul în care estimarea finală a dezastrului este semnificativ mai mică decât s-a prevăzut
iniţial (şi s-a solicitat de către statul în cauză), Comisia Europeană va cere rambursarea
diferenţei. Fondul finanţează în general acţiuni reparatorii pentru daune care nu pot fi
asigurate.
Acţiunile eligibile pentru finanţare din cadrul acestui fond sunt:
- Reabilitarea imediată a infrastructurii, a uzinelor electrice, a uzinelor de apă (atât de
alimentare cu apă, cât şi a staţiilor de epurare), a telecomunicaţiilor, transportului, sănătăţii şi
educaţiei;
- Asigurarea de locuinţe temporare şi servicii de salvare, ca răspuns la nevoile imediate
ale populaţiei afectate;
- Asigurarea imediată a structurilor şi măsuri imediate de protecţie a patrimoniului
cultural;
- Curăţarea imediată a zonelor lovite de dezastru, inclusiv a zonelor naturale.

15
 Implementarea grantului primit constituie responsabilitatea statului beneficiar, precum
şi coordonarea cu alte fonduri comunitare în vederea completării finanţării, cu menţiunea că
acestea să nu fie din celelalte fonduri ale politicii regionale. Suma alocată trebuie cheltuita pe
parcursul unui singur an, iar ceea ce nu s-a utilizat în acest interval trebuie rambursat.
5.4 Intenţiile structurale
Politica de coeziune a Uniunii Europene are ca obiectiv reducerea disparităţilor
economice şi sociale. În acest scop Uniunea stabileşte liniile directoare pentru programe,
examinează asistenta ce va fi acordată şi promovează dimensiunea coeziunii economice şi
sociale. Liniile directoare au la baza trei axe majore:
- Competitivitatea regională;
- Ocuparea forţei de muncă;
- Dezvoltarea zonelor urbane şi rurale (inclusiv măsuri specifice pentru zonele
dependente de pescuit).
Pentru perioada 2000 - 2006 direcţiile considerate prioritare pentru statele membre şi
înspre care au fost alocate Fondurile Structurale sunt relevate sub formă a trei obiective, patru
iniţiative comunitare şi a alte două direcţii speciale.
Defalcarea totalului Fondurilor Structurale pe diferitele alocări reflectă o concentrare
semnificativă pe regiunile Obiectivului 1 şi este este realizată după cum urmează (vezi anexa
nr. 2):
Ø Obiectivul 1: reprezintă 69,7% şi este destinat celor mai sărace regiuni ale Uniunii
Europene (inclusiv 4,3% pentru sprijinirea tranziţiei în regiunile care nu mai sunt eligibile
pentru Obiectivul 1);
Ø Obiectivul 2: reprezintă 11,5% şi este destinat reconversiei economice şi sociale a
zonelor care se confruntă cu dificultăţi structurale (inclusiv 1,4% pentru sprijinul tranziţiei);
Ø Obiectivul 3: reprezintă 12,3% şi sprijină adaptarea şi modernizarea politicilor şi
sistemelor de educaţie, instruire şi angajare oriunde în afară regiunilor Obiectivului 1;
Ø Iniţiativele comunitare (Interreg III, Leader +, Equal şi Urban II): reprezintă 5,35%
din angajamentele Fondurilor Structurale;
Ø Dezvoltarea rurală şi restructurarea sectorului piscicol (în afară Obiectivului 1):
reprezintă 0,5%;
Ø Acţiunile inovative şi de asistenţă tehnică: reprezintă 0,65%.
Pentru perioada 2007 – 2013 instrumentele financiare sunt îndreptate înspre trei
priorităţi, defalcarea totalului sumelor păstrând tendinţele alocărilor pe obiectivele sau
iniţiativele comunitare pe care le înlocuiesc, astfel:

16
 Ø Convergenţă: reprezintă aproximativ 78%;
Ø Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă: 18%;
Ø Cooperarea teritorială: 4%.
6. Priorităţile pentru perioada 2015 - 2020
Comisia Europeană propune definirea unui număr de trei priorităţi comunitare,
aferente perioadei de programare 2015 – 2020 în vederea simplificării şi creşterii
transparenţei politicii de coeziune: convergentă, competitivitatea regională şi ocuparea forţei
de muncă, şi respectiv cooperarea teritorială.
1) Convergentă – va viza statele membre mai puţin dezvoltate şi regiunile cele mai
defavorizate ale Uniunii, cu un nivel de PIB pe cap de locuitor de sub 75% din media Uniunii
Europene, păstrată cea de dinaintea extinderii din 2004. Obiectivul principal al politicii de
coeziune în acest context ar fi promovarea factorilor şi condiţiilor de creştere economică care
să conducă la convergenta reală.
Aceasta prioritate este susţinută din resursele financiare ale Fondurilor Structurale
(Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European) şi ale Fondului de
Coeziune.
2) Competitivitatea regională şi ocupare forţei de muncă – pleacă de la premiza că
statele membre, regiunile, cetăţenii comunitari, trebuie să se adapteze la o lume care trece
printr-o perioadă de schimbări şi restructurări economico-sociale importante. Comisia
Europeană considera că sprijinul financiar prin intermediul politicii de coeziune poate
contribui la mobilizarea resurselor necesare pentru accelerarea măsurilor necesare atingerii
obiectivelor comunitare. În plus, implementarea politicii de coeziune în întreg spaţiul Uniunii
Europene contribuie la adâncirea procesului de integrare, şi la generarea unui suport sporit
pentru a atinge dezideratele comune de dezvoltare economică. Chiar şi pentru zonele ceva mai
dezvoltate ale Uniunii Europene, eligibile pentru sprijin prin politica de coeziune, Comisia
propune o abordare duala, atât la nivel regional cât şi la nivel naţional, pentru o dezvoltare
economică competitivă, încercând să înglobeze sprijinul acordat prin Obiectivele 2 şi 3 din
perioadă anterioară de programare.
Pentru programele la nivel regional, menite să anticipeze şi să promoveze
transformările competitive, singura sursă de finanţare va fi Fondul European de Dezvoltare
Regională. Pentru programele la nivel naţional, care vor căuta să ajute populaţia să facă faţă
transformărilor necesare, promovând reforme pe piaţa muncii şi sprijinind incluziunea socială,
finanţarea va veni prin intermediul Fondul Social European.

17
 3) Cooperarea teritorială europeană - urmează să ghideze distribuţia resurselor
financiare în funcţie de mărimea populaţiei şi condiţiile socio-economice relative şi va înlocui
cele patru iniţiative comunitare Interreg III, Leader +, Equal şi Urban II, fiind puternic
susţinută de Comisia Europeană în vederea promovării unei dezvoltări echilibrate prin
intermediul Fondului European de Dezvoltare Regională.

BIBLIOGRAFIE

1. http://www.ier.ro
2. http://ec.europa.eu
3. http://www.infoeuropa.ro

18