Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Atmosfera Si Climatosfera
Atmosfera Si Climatosfera
ATMOSFERA ŞI CLIMATOSFERA
Obiective:
− Caracterizarea generală a atmosferei: limite (grosime), formă,
compoziţie, densitate, structură, interacţiune cu celelalte învelişuri
planetare, importanţă;
− Caracterizarea generală a climatosferei: factorii genetici ai climei
Terrei, tipuri de climă, trama climatică a globului;
− A face posibilă înţelegerea proceselor care au loc în troposferă,
procese care determină starea de vreme şi de climă, şi însuşirea
noţiunilor aferente.
Cuprins
1. Atmosfera – învelişul gazos al Terrei
2. Compoziţia chimică
3. Structura verticală
4. Climatosfera (Clima Terrei)
4.1. Definirea noţiunilor de vreme, climă şi climatosferă
4.2. Factorii genetici ai climei (Factorii climatogeni)
4.2.1. Radiaţia solară. Procese radiative, bilanţul radiativ
4.2.2. Atmosfera. Circulaţia atmosferică. Modelul circulaţiei
generale a atmosferei
4.2.3. Suprafaţa subiacentă a Terrei. Factorii geografici
4.3. Tipuri de climă
4.4. Trama climatică a Terrei
5. Test de evaluare
6. Bibliografie
7. Sinteză
2. Compoziţia chimică
În 2005, gaura din stratul de ozon al Antarcticii a atins dimensiuni maximale spre
mijlocul lunii septembrie (27 milioane km2). Această valoare este superioară celei
înregistrate în 2004 (23 milioane km2), dar inferioară celei măsurate în 2000 şi
2003 (28,5, respectiv 29 milioane km2). Variabilitatea interanuală a circulaţiei
atmosferice face dificilă detectarea unei eventuale reconstituiri a ozonului în
regiunile polare. Vor trebui, fără îndoială, încă mulţi ani de observaţii înainte de
a fi decelate semne ale unei astfel de regenerări.
Relaţiile chimice care se produc pe suprafaţa cristalelor de gheaţă ce alcătuiesc
norii stratosferici transformă compuşii halogenaţi în forme active (CIO), care
distrug ozonul. Norii stratosferici sunt astfel responsabili de sărăcirea
substanţială a stratului de ozon în Arctica în timpul iernilor friguroase. Acelaşi
fenomen se produce şi în Antarctica, unde frigul este şi mai intens, iar norii
stratosferici mult mai frecvenţi.
(Nouvelles du climat mondial, No 28, Janvier, 2006)
3. Structura verticală
troposferă
79
11 km (6-8 km la poli şi 17-19 km la Ecuator). Ea reprezintă 1,5% din volumul
atmosferei şi 80% din masa acesteia. Concentrarea celei mai mari părţi a masei în
acest strat se datorează compresiei gazelor sub influenţa gravitaţiei şi datorită
proprietăţilor mediului gazos de a fi compresibil. Troposfera este stratul cel mai
important, acela unde noi trăim şi unde se produc toate fenomenele meteorologice
şi climatice. De aceea este numit stratul meteorologic. În troposferă, temperatura
descreşte cu altitudinea, cu un gradient normal de 6,40 C/ km, ceea ce înseamnă că
la 10 km temperatura poate ajunge la - 600 C. Limita superioară a acestui strat se
numeşte tropopauză.
80
Spre deosebire de vreme (timp), clima se prezintă ca o noţiune vagă şi
abstractă, dificil de a se defini printr-o formulă lapidară. Dacă vremea nu este
decât un instantaneu, un fel de clişeu, clima sugerează mai degrabă un film care
integrează varietatea infinită a acestor stări succesive, relativ repetitive în limitele
unui sezon şi ale unui an. Şi aceasta deoarece clima se înscrie în durata unui an şi
se supune unui ciclu anual, cel al revoluţiei Pământului în jurul Soarelui.
Clima este în general exprimată prin valorile statistice clasice (“medii” în
principal) ale celor mai reprezentativi parametri, obţinuţi pe baza observaţiilor de-
a lungul a 30 de ani numiţi “normali”.
Clima se caracterizează prin stabilitate relativă. Schimbările climatice
naturale pot avea loc, în general, la scara a zeci de mii, sute de mii sau milioane de
ani. În mod involuntar, omul modern a devenit responsabil de iniţierea unei
schimbări climatice mult mai rapide, perturbând prin “efect de seră” funcţionarea
întregului geosistem planetar şi generând riscuri majore în lanţ: topirea gheţarilor
de calotă şi a celor montani, creşterea nivelului oceanelor şi a mărilor, inundarea
câmpiilor litorale etc.
Ştiinţa care studiază clima este climatologia. Ea pune în evidenţă
mecanismele care generează diversitatea şi repartiţia climatelor pe glob (o reţea
ierarhică de la climatul global la climatele zonale, regionale, locale şi la
microclimate). Climatologia este o geoştiinţă vecină cu meteorologia, de care se
deosebeşte prin metode şi finalitate. Meteorologia studiază vremea. Or vremea
vremea
exprimă starea atmosferei într-un spaţiu determinat şi la o dată anumită; ea este o
combinaţie efemeră de elemente diverse: temperatură, presiune, umiditate,
nebulozitate, precipitaţii, vânt etc.).
Clima este rezultanta interacţiunii dintre radiaţia solară, atmosferă şi
suprafaţa terestră, rezultanta transferului de mase (de exemplu, prin ciclul apei),
de căldură şi de energie mecanică (care se evaluează în cantitatea de mişcare)
dintre atmosferă şi mediile fizice subiacente cu care aceasta vine în contact:
hidrosfera (apele sub formă lichidă, apa în stare solidă - zăpada şi gheaţa),
litosfera (rocile şi solurile), biosfera (în special vegetaţia), antroposfera (specia
umană şi modificările provocate în mediu, cu un rol tot mai important în acest
ansamblu).
Asamblajul dinamic dintre atmosferă şi mediile fizice subiacente se
sistem numeşte sistem climatic. În funcţionarea sa, circulaţia aerului joacă un rol
climatic
însemnat deoarece asigură transportul de mase de aer şi atenuează dezechilibrul
energetic la scară planetară.
81
mică decât densitatea medie a Pământului, datorită stării gazoase a materiei
solare.
Soarele este alcătuit dintr-o parte centrală şi din atmosferă. La rândul ei,
atmosfera este formată din trei straturi: fotosfera, cromosfera şi coroana solară.
Interiorul Soarelui, alcătuit din hidrogen (50%), heliu (40%) şi elemente
grele în starea gazoasă, se caracterizează prin densitate enormă (150.000 kg/m3),
prin temperaturi extrem de ridicate (15 milioane K) şi presiuni foarte mari (100 –
200 mld. atm). De aceea, materia este în stare de plasmă. Aici au loc reacţii
termonucleare (fuziune nucleară), prin care hidrogenul se transformă în heliu.
Fotosfera se situează la baza atmosferei solare şi are temperatură de la
6000 la 4300 K. Porţiunile mai întunecate, care apar cu o periodicitate medie de
11 ani, se numesc "pete solare”. Luminozitatea Soarelui este de 3,9 ⋅ 1023 kw.
Cromosfera, stratul care înconjoară fotosfera, are temperaturi care cresc spre
exterior până la 1 milion K. Este vizibilă la eclipsele de Soare sub forma unui inel
roşu. Erupţiile care au loc aici generează protuberanţele solare, fenomene cu
aceleaşi cicluri regulate de 11 ani. Coroana constituie partea exterioară a
atmosferei solare. Ea este vizibilă de pe Pământ în timpul eclipselor totale de
Soare. Din coroană se propagă vântul solar în întregul sistem planetar (particule
subatomice – electroni, protoni, nuclee de heliu – emise de Soare).
82
procese
radiative
se poate calcula un bilanţ radiativ (caloric) pentru un interval de timp şi pentru un
spaţiu anumit (inclusiv planeta în ansamblul ei). În funcţie de valorile acestuia,
variabile în timp şi spaţiu, proprietăţile fizice ale aerului troposferic (temperatură,
presiune, umezeală, dinamică) sunt diferite. În primul rând, temperatura aerului
înregistrează un anumit regim şi o anumită distribuţie geografică. De aici
determinările cauzal - corelative se ţin lanţ asupra tuturor proceselor
albedou
meteorologice şi asupra climei.
a) Radiaţia solară străbate atmosfera
- 42% din energia totală intrată în atmosferă se întoarce în cosmos prin
reflexie (mai ales reflexia pe “oglindă” constituită de nori); este deci albedoul1
sferei terestre;
- 15% din radiaţia solară este absorbită de atmosferă, contribuind la
încălzirea acesteia. Vaporii de apă au rolul principal în captarea căldurii solare. De
aceea, într-o atmosferă uscată insolaţia este mai puternică; 4% din căldura
atmosferei este transmisă spre suprafaţa Pământului;
- 43% din radiaţia solară ajunge la suprafaţa terestră (radiaţie solară
directă, în condiţii de cer senin; radiaţia solară difuză, în condiţii de cer noros).
Încălzirea directă se numeşte insolaţie. Asocierea celor două tipuri de radiaţie
constituie radiaţia solară globală. Aceasta variază în funcţie de înălţimea
Soarelui deasupra orizontului (variabilă în timp de o zi şi de un an, diferită de la
ecuator la poli) şi de starea atmosferei (nebulozitatea, transparenţa, etc.)
radiaţie solară
b) Radiaţia solară atinge suprafaţa terestră (43% radiaţie directă şi difuză;
globală
4% radiaţia atmosferei). Aceasta suferă transformări prin absorbţie (acumulare),
reflexie şi difuzie. Din procentul de 47%, cât reprezintă partea de energie primită
de suprafaţa Pământului, 39% este transferată în atmosferă, fiind utilizată la
încălzirea acesteia, iar 8% se întoarce în cosmos prin reflexie şi difuzie.
1
Albedoul este mărimea (A) exprimată în procente reprezentând reportul dintre radiaţia reflectată
(R) şi radiaţia incidentă (Q); A=R/Q •100
83
Suprafaţa terestră (continente şi oceane) este un acumulator şi emiţător de
energie mai eficace decât atmosfera. Datele prezentate demonstrează că cea mai
mare parte a căldurii atmosferice provine de la căldura obscură emisă de suprafaţa
Terrei. Radiaţia aerlui scade pe măsură ce altitudinea creşte. Aerul încălzit,
devenit radiativ, restituie o parte din energia sa Pământului (radiaţia contrară a
atmosferei), iar o altă parte spaţiului cosmic. Diferenţa dintre radiaţia terestră şi
radiaţia contrară a atmosferei este radiaţia efectivă.
Aşadar, între atmosferă (troposferă) şi suprafaţa terestră se efectuează un
anumit număr de transferuri de căldură. Temperatura aerului este însă sub
dependenţa suprafeţei terestre (suprafaţă subiacentă, suprafaţa activă, substratum),
al cărui comportament radiativ este dat de natura componentelor sale: uscaturi,
oceane şi mări; câmpii, dealuri sau munţi; păduri, stepe sau deşerturi; zăpezi şi
gheţari; roci şi soluri; spaţii amenajate. De aceea, proprietăţile fizice ale maselor
de aer depind de natura suprafeţei subiacente.
Schimbul continuu de energie între atmosferă şi suprafaţa terestră se
bilanţ radiativ exprimă printr-o formulă de bilanţ (bilanţ radiativ), în care sunt luate în calcul
intrările şi ieşirile de energie sau, cu alte cuvinte, radiaţiile calorice primite şi cele
pierdute (cedate):
Q = (S + D + A) - (T + R),
Bilanţul radiativ în funcţie de latitudine în emisfera nordică. Media anuală a energiei radiaţiei
globale (Rg) absorbite de Pământ şi atmosfera sa şi cea a radiaţiei terestre (Rt) emise spre spaţiu
(după Houghton H. G., citat de Le Coeur).
Izotermele medii anuale. Linia pronunţată uneşte punctele unde temperaturile medii
anuale sunt cele mai ridicate. Este ecuatorul termic, care, după cum se vede nu coincide cu
ecuatorul geografic. Se observă că pornind de la ecuatorul termic, temperaturile medii anuale
scad către poli. Astfel, se pot delimita zonele termice ale Globului: zona caldă (tropicală), zonele
“temperate”, zonele reci (polare) (după Allix J. P., Soppelsa J.,1981).
2
Hectopascalul înlocuieşte milibarul, pentru a respecta normele sistemului internaţional de unităţi.
86
în mare, o structură zonală. Dispozitivul acestor mari centre de presiune şi acţiune
la scară planetară este următorul:
- marile presiuni polare (anticiclonii polari - mai dezvoltaţi în Antartica
decât în Arctica, unde marile presiuni sunt fragmentate în multe celule;
- depresiunile subpolare (depresiunea Islandei şi depresiunea Aleutinelor);
- anticiclonii subtropicali, accentuaţi pe oceane (Azore şi Sf. Elena pentru
Atlantic, largul Californiei şi Insula Paştelui pentru Pacific, Insulele Mascarine
pentru Oceanul Indian);
- depresiuni uşor marcate de latitudini ecuatoriale (minima ecuatorială,
calmele ecuatoriale, convergenţa intertropicală).
O hartă a câmpului
baric: M – anticiclon;
D – ciclon (depresiune
atmosferică).
dispozitiv baric
zonal
Acest dispozitiv general suferă câteva modificări sezoniere care apar clar
în cele două luni extreme (ianuarie şi iulie), simbolizând iarna şi vara emisferei
respective.
În emisfera aflată în sezonul de iarnă (ianuarie pentru emisfera boreală,
iulie pentru emisfera australă), câmpul de presiune este foarte contrastant:
anticiclonii, centraţi pe poli, se extind spre marginile zonelor polare; depresiunile
subpolare sunt accentuate şi avansează spre latitudinile medii. Celulele de înaltă
presiune se dezvoltă în Asia Centrală şi Siberia (Anticiclonul Siberian), şi în
America de Nord; celulele anticiclonale subtropicale se deplasează spre ecuator.
În emisfera cu situaţie de vară (iulie pentru emisfera boreală, ianuarie
pentru emisfera australă), câmpul de presiune prezintă mai puţine contraste. Mai
marcante sunt atenuarea depresiunilor subpolare şi dezvoltarea anticiclonilor
subtropicali pe oceane, odată cu reducere presiunii pe continente (ca în centrul
circulaţie generală Asiei).
a atmosferei Observaţiile arată că anticiclonii şi ciclonii sunt mai puternici şi mai
frecvenţi pe oceane decât pe continente, unde ei se destramă.
87
Mişcarea aerului în anticiclon
şi ciclon: A – secţiune în plan
orizontal (la sol); B – secţiune
în plan vertical.
Circulaţia atmosferică
Inegalităţile existente în câmpul de presiune generează circulaţia aerului,
care se desfăşoară după mecanisme fizice bine cunoscute. O parte a fluidului
atmosferic, excedentar în anticicloni, se deplasează spre depresiuni (cicloni), în
vânt situaţie de deficit. Astfel se formează vânturile. Viteza lor este direct
proporţională cu gradientul de presiune şi cu densitatea aerului. Fluxul de aer care
părăseşte anticiclonul se dirijează spre depresiune urmând linia de cea mai mare
talveg baric
pantă izobarică (talvegul).
Rotaţia Pământului, prin efectul forţei Coriolis, este responsabilă, de
devierea spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică a
fluxului de aer.
advecţie
Formarea vânturilor. Deplasarea
orizontală a aerului (advecţia) se
produce dinspre anticiclon (M), centru
de presiune atmosferică mare, spre
ciclon (D), centru de presiune
atmosferică mică (depresiune
forţa lui atmosferică). În emisfera nordică,
Coriollis vânturile sunt deviate spre dreapta de
către forţa Coriolis.
88
depresiune dinspre exterior spre centru (ochiul ciclonului) şi ascendent. Cum forţa
lui Coriolis este proporţională cu sinusul latitudinii, ea se exprimă deplin la poli
(sin 900 = 1) şi în regiunile imediat înconjurătoare, apoi scade progresiv până la
ecuator, unde devine nulă (sin 00 = 0). De aceea, giraţia aerului devine imposibilă
spre ecuator. Aşa se explică absenţa ciclonilor la latitudini foarte joase.
90
- Circulaţia oceanică (curenţii oceanici calzi şi reci vehiculează energia
calorică dintr-o parte în alta a Oceanului Planetar).
- Vegetaţia (tipul de formaţiune vegetală şi gradul de acoperire a
uscaturilor)
- Stratul de zăpadă, gheaţa şi gheţarii (zăpada şi gheaţa au albedoul foarte
mare).
- Componentele antropice şi activitatea economică (aşezările,
infrastructura tehnico-economică, emisia de gaze cu efect de seră şi au rol
distructiv asupra stratului de ozon, despăduririle, acumulările de apă etc.).
91
- climă oceanică
d) După altitudine (etaje climatice)
- climă de munte
- climă de dealuri
- climă de câmpie
92
- Climat continental
- climat continental moderat
- climat continental pronunţat
- climat continental excesiv (hipercontinental)
- climat continental “oriental” (un amestec de caractere
continentale şi oceanice)
- climat continental arid (Asia Centrală, Pod. Marelui Bazin)
- Climat de tip “mediteranean”
Replicile climatilui mediteranean nu sunt copii exacte. Toate tipurile
regionale prezintă însă câteva similitudini, acestea ţinând în mod esenţial de
aşezarea geografică comună între 300 şi 400 latitudine, la joncţiunea a două mari
entităţi climatice zona caldă şi zona impropriu numită “temperată”.
C. Climatele latitudinilor joase (zona caldă)
Această zonă climatică este foarte vastă. Ea înconjoară globul ca o bandă
largă, axată pe ecuator şi delimitată, în fiecare zonă, de centura zonelor temperate.
zona caldă Limitele, fluctuante, sunt fixate de caracterele particulare ale dinamicii atmosferei.
Seria anticiclonilor subtropicali formează o discontinuitate ritmică în dispozitivul
circulaţiei generale. Ea constituie un fel de frontieră groasă şi discontinuă care
izolează domeniul vânturilor de vest de cel al alizeelor în fiecare emisferă.
Climatele zonei calde se disting după regimul pluviometric
- Climat tropical arid
- climat semiarid
- climat arid
- climat hiperarid
- Climat tropical cu sezoane alternante (cu ritm sezonier)
- climat subecuatorial
- climat musonic
- Climat tropical umed
Clima tropical umedă, asimilabilă climei ecuatoriale, se desfăşoară în
lungul unei benzi cuprinse între 8 şi 100 latitudine, de o parte şi alta a ecuatorului,
în zona calmelor ecuatoriale, şi acolo unde acţionează alizeul umed (insule, coaste
orientale).
Singularităţi climatice
Diversitatea regimurilor pluviometrice a permis să se opereze cu
subdiviziuni interne care constrastează cu cadrul zonal descris (de exemplu,
bordurile orientale şi lanţurile muntoase)
93
Zonele şi tipurile de climă (după Le Coeur şi colab., 1996). I – Climatele zonei reci: 1 –
climat polar de inlandsis, 2 – climat subpolar; II – Climatele zonei “temperate” (latitudinilor
medii): 3 – climat oceanic, 4 – climat continental, 5 – climat hipercontinental (ierni glaciale), 6 –
climat arid şi semiarid, 7 – climat mediteraneean; III – Climatele zonei calde: 8 – climat
ecuatorial, 9 – climat cu sezoane alternante (subecuatorial şi musonic), 10 – climat tropical arid
şi hiperarid, 11 – climat cu un lung sezon secetos (tip “sahelian”); IV – Climate singulare: 12 –
climat de faţadă orientală (afinităţi tropicale, cu ierni relativ reci), 13 – climat de altitudine
(munţi, podişuri înalte), 14 – ariile ciclonilor tropicali (frecvenţa în %).
94
- Climatele de munte
Munţii generează etajarea climatică, diferenţiată în funcţie de altitudinea
pe care o au şi de aşezarea geografică în latitudine (munţii latitudinilor mari şi
mijlocii, munţii intertropicali) şi în raport cu masele continentale şi cele oceanice.
Asfel, altitudinea antrenează o scădere a presiunii şi a temperaturii, o diminuare a
capacităţii higrometrice a aerului, o scădere a pragului de saturaţie, nebulozitate şi
precipitaţii crescute. În cazul formării sezoniere sau permanente a unui strat de
zăpadă şi al instaurării gheţarilor, reacţiile radiative ale acestor medii fizice
accentuează răcirea aerului ambiant, deşi radiaţia solară la altitudinile mari este
mai puţin filtrată şi mai intensă.
Etajarea climatică a atras după sine etajarea vegetaţiei, faunei şi solurilor, a
peisajelor naturale în general.
De asemenea, lanţurile muntoase produc o diferenţiere climatică între
flancurile acestora, în funcţie de orientarea faţă de circulaţia generală a aerului.
Munţii reprezintă un obstacol pentru scurgerea fluxului atmosferic; de asemenea,
ei pot canaliza masele de aer. Relieful muntos generează curenţi de densitate
(brize), vânturi locale reci (mistralul, bora) sau calde (foenul).
5. Test de evaluare
6. Bibliografie
Amat P-J., Dorize L., Le Coeur Ch., (2002), Éléments de géographie physique,
Edit. Bréal, Rosny
Ciulache S., (1994), Meteorologie, climatologie, Edit. Universitară "Aragonit",
Râmnicu Vâlcea
Demangeot J., (1995), Les milieux "naturels" du globe, Masson, Paris
Ielenicz M. (2000), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei
“România de Mâine”, Bucureşti
Loghin V., (2000), Elemente de geografie fizică, Edit. Sfinx, Târgovişte
Posea Gr., Armaş I., (1998), Geografie fizică, Edit. Enciclopedică, Bucureşti
95
7. Sinteză
96