DIABETUL ZAHARAT

Este o boală de nutriţie determinată de o secreţie insuficientă de insulină, substanţă

produsă de insulele lui Langerhans din pancreas. Apare la vîrsta de 40—50 de ani şi mai rar
la copii.
Insulina are rolul de a păstra echilibrul între formarea şi depozitarea, în muşchi şi în
ficat, a glucozei sub formă de glicogen. Odată stricat acest echilibru, se produce © hipergli-
.cemie, cîn-d glucoza se acumulează în sînge şi nu în ficat şi o glicozurie prin care surplusul
de glucoză este eliminat prin urină.
Simptomele diabetului sînt : poliuria, polidipsia şi polifa- gia (Moga-Bruckner).
Poliuria este legată de glicozurie, nevoia de a consuma apă în cantitate mare, 2—5 litri,
chiar 10—12 litri în 24 de ore.
Polidipsia; senzaţia de sete şi uscarea gurii, îl-face pe bolnav să consume apă în
cantitate mare, fără a dispărea senzaţia de sete.
Polifagia ; cu toate că are, o poftă de mîncare exagerată, bolnavul pierde zahărul.
Deşi consumă cantităţi mari de alimente, pentru a înlocui pierderile de glucoză,
diabeticii \scadN în. greutate, îndeosebi tinerii şi mai puţin adulţii.
Diabetul se poate complica cu : coma diabetică, afecţiuni vasculare (la rinichi sau la
retină), afecţiuni cutanate (pruritul). digestive (căderea dinţilor) şi polinevrite.
Tratamentul. Combustibilul muşchiului este glucoza, 'tratamentul urmăreşte
consumarea zahărului în exces,cu ajutorul mişcărilor, însă aplicate dozat, căci eforturile
mari cerute;'de sporturi, de exemplu, pot creşte cantitatea de zahăr- în sînge de 2—3 ori
(Farfali, Krestovnicov) ; deci efortul nu trebuie să fie obositor pentru a evita hiperglicemia
şi coma diabetică.
în forme grave de diabet .(insipid), efortul este contraindicat, dar este indicat în
diabetul prin insuficienţă pancreatică, la care se adaugă tratamentul cu insulină.
Ţinînd seama de toate recomandările de mai sus, programul de reeducare va cuprinde
exerciţii cu elemente de forţă şi viteză dar de scurtă durată ; exerciţii la aparate sau cu
aparate portative, tot cu execuţie rapidă şi de "scurtă durată, avînd intercalate Exerciţii de
respiraţie care ajută arderile. Plimbări şi diverse sporturi strict dozate.
PROGRAMUL XLIII
1. Mers cu săltare pe vîrfuri la fiecare pas.
2. Mers cu ghemuirca unui picior Ia piept, la al 3-lea pas.
3. Mers normal, la cîţiva paşi mers ghemuit 3—4 paşi, după care se continuă mersul
normal.
4. Alergare uşoară ca sprinturi scurte de 5—6 m, intercalate, şi juţ. din nou alergare
uşoară cu respiraţie ritmică.
5. Culcat pe spate : ridicarea simultană a trunchiului şi a unui
picior, întins din genunchi, cu ducerea palmelor spre vîrful
piciorului (mişcarea de briceag) ; revenire.
6. Culcat cu faţa în jos, braţele lateral : ridicarea trunchiului în extensie cu braţele
lateral (dacă nu are afecţiuni lombare).
7. Culcat înainte cu palmele în sprijin pesol, un picior întins celălalt ghemuit: schimbarea
picioarelor prin uşoară săritură.
8. Dribling cu mingea de baschet, cu bătaia pe sol la fiecare pas.
9. Dribling cu aruncarea mingii la coşul imaginar.
10. Stîn4 cu; faţa la scara fixă, la un metru distanţă : flotări, - amortizînd căderea
prin îndoirea braţelor, apoi împingînd în scară depărtarea şi desprinderea palmelor
de pe şipcă.
11. Stind cu faţa la scara fixă, pe prima treaptă, apucat cu mîinile în dreptul
pieptului : depărtarea trunchiului înapoi cu îndoirea din şold, gcnunchii întinşi,
apoi revenire la verticală. La următoarea execuţie se schimbă priza cu o treaptă
mai jos şi aşa în continuare, pînă cînd nu se mai pot menţine picioarele întinse din
genunchi.
12. Mers cu rotări de braţe într-un sens şl în celălalt.
13. Mers liniştitor cu respiraţie.

o
prezintă adesea artroza genunchiului, picior plat etc. Obezii suferă de constipaţie cronică şi
ai tulburări cutanate datorită transpiraţiei abundente.
Tratamentul urmăreşte în primul rînd scăderea greutăţii prin :
—— limitarea alimentaţiei ;
—- mărirea cheltuielilor energetice ;
— întărirea funcţională a~ întregului organism (Moşcov).
Limitarea alimentaţiei. O alimentaţie hipocalorică de 1 200 calorii zilnic, se poate
respecta în condiţii de internare, pentru a fi controlată. Acasă, unde tentaţiile sînt mai mari,
este greu de respectat acest număr de calorii, ştiut fiind că obezii siiportă greu foamea.
Dieta hipocalorică va conţine carne rasol, zarzavaturi, fructe şi grăsimi vegetale în
cantităţi mici. Numai prin dietă se pot obţine scăderi mari în greutate.
In continuare dăm uri exemplu de dietă pentru slăbire, folosită la clinica Mayo.
Regim alimentar pentru două săptămîni.
Micul dejun, acelaşi în fiecare zi :
—suc de grepfrut;
—un ou fiert ;
—o cafea fără zahăr.
Luni Prînz — ouă, salată asortată, o felie pîine prăjită.
Seara — ouă, roşii, cafea.
Marţî Prînz — muşchi de vacă, ţelină, castraveţi, măsline,
cafea.
Seara — ouă, grepfrut, cafea.
Miercuri Prînz cotlet, ţelină, castraveţi, măsline, cafea.
Seara — ouă, roşii, cafea.
Joi Prînz — ouă, brînză de vaci, spanac, o felie de pîine
prăjită.
Seara —
ouă, spanac, cafea.
Vineri Prînz —
peşte, salată asortată, o felie pîine prăjită.
Seara —
ouă, spanac, cafea.
Sîmbătă Prînz —
muşchi, ţelină, roşii.
Seara —
ceai sau cafea.
Duminică Prînz —
pui (poate fi şi fiert), roşii, varză albă, mor
covi, ţelină.
Seara —
pui rece, roşii, grepfrut.

Observaţie ; — nu se vor consuma sub nici o formă, zahăr, unt, ulei, alcool;
— carnea va fi numai slabă ;
— în timpul dietei se vor consuma numai alimentele indicate mai sus ;
— alimentele se vor consuma numai în ordinea în care au fost
enumerate ;
— dieta se va ţine numai 2 săptămîni. După o pauză de 2—4 săptămîni se
poate repeta.
Mărirea cheltuielilor energetice se realizează printr-o activitate fizică zilnică, cu mers
pe jos sau cu bicicleta, precum şi gimnastică în sală, care progresiv ajunge pînă la o oră — o
oră şi jumătate zilnic. Prin aceasta, aparatul cardiovascular şi respirator sînt pregătite treptat,
urmărindu-se în permanenţă pulsul şi tensiunea Este bine ca efortul fizic să nu se facă
înaintea mesei de prînz căci măreşte apetitul.
Respectând curba efortului, şedinţa de gimnastică va cuprinde exerciţii sintetice pentru
grupele mari de muşchi, orientîndu-ne şi după locul ide depozitare a ţesutului adipos
(abdomen, coapse). Vom folosi,exerciţii de amplitudine mare, fără a fi exerciţii de forţă,
altemîndu-le cu cele de respiraţie.
Programul de gimnastică cuprinde exerciţii de tîrîre, sărituri cu coarda sau peste aparate,
căţărjlri, alergări pe distanţe scurte şi jocuri cu mingea.
Dintre manevrele de masaj se execută frămîntatul în cuţă al ţesutului grăsos de pe
abdomen.
întărirea generală a organismului este necesară pe măsură ce are loc scăderea în
greutate. Se realizează printr-o viaţă igienică,, fără sedentarism, prin călirea corpului -şi prin
continuarea unei activităţi fizice.
Medicaţia se foloseşte în scopul reducerii apetitului gurmanzilor sau contra constipaţiei
şi pentru diureză. In insuficienţele glandulare, se recomandă extract de glande.
In concluzie, se indica :
1. Alimentaţie hipocalorică, 1 200 cal. pe zi.
2. Mărirea consumului caloric, prin mers, sport, gimnastică zilnică cu exerciţii
sintetice fără a fi de forţă (sărituri, căţărări, jocuri cu mingea).
3. Masaj.
4. Viaţă igienică şi activitate fizică zilnică, fără sedentarism.

DISCHINEZIA BILIARA
Afecţiunea reprezintă o tulburare de tonus sau de motilitate a musculaturii căilor biliare,
mai ales la nivelul sfincte- relor, care fac ca eliminarea bilei să nu se mai producă după
nevoile digestiei, dereglând astfel acest proces. Dischinezia biliară poate fi numai
funcţională sau legată de o leziune organică.
In dischinezia biliară produsă prin spasm sfincterian, bila nu poate fi evacuată,
producînd colici puternice, iar în cele prin lipsă de: tonus, întâlnite mai ales la femeile
astenice, vezica este mărită şi atrofiată, dînd o durere permanentă în hipocondrul drept.
Bolnavul prezintă o coloană vertebrală slabă, un abdomen întins, cu respiraţia abdominală
absentă.
Tratamentul se face în sensul favorizării eliminării bilei. Măbius a indicat masajul
indirect al vezicii biliare, prin mişcări de respiraţie diafragmatică în ritm lent, în apnee (vezi
constipaţia).
Ca mişcări active sînt indicate flexia coapselor pe bazin, din poziţia culcat pe partea
dreaptă. Astfel de mişcări, executate în ritm lent, fac un masaj al organelor din cavitatea
abdominală, în special al ficatului şi vezicii biliare.

BOLI DIGESTIVE
CONSTIPAŢIA
Această stare patologică se caracterizează printr-o întîrziere în evacuarea conţinutului
intestinului, atunci cînd nu se ţine seama de' imperativul naturii, cum este cazul oamenilor
care duc o viaţă neigienică.
Orice întîrziere peste 48 de ore în evacuare se numeşte constipaţie. Resturile alimentare
rămase în colon mult timp devin toxice pentru organism. Autointoxicaţia dată de constipaţie
poate schimba psihicul omului ; devine mai nervos şi fără poftă de mîncare.
După unii;autori, constipaţia se împarte în :
— constipaţie de propulsie, legată de tulburări în dinamica colonului ;
— constipaţie de evacuare în care intră dischezia rectală.
O altă clasificare :
— constipiaţia organică, dată de diferitele boli organice (chist ovarian f| fibrom, cancer
al rectului) sau din cauze congenitale (megacolon, dolicocolon), în care tratamentul este
medical şi chirurgical şi unde rareori intervine reeducarea funcţională ;
- constipaţia dată de colită, care se tratează medical ;
 — constipaţia funcţională cronică, întîlnită la tineri sub 20 ani, în urma unor stări
conflictuale ; la adulţi, din cauza unei vieţi prea sedentare ; la bătrîni. prin slăbirea forţei de
evacuare (dischezia rectală).
în constipaţia funcţională, alături de tratamentul medical îşi are rolul său şi specialistul
în reeducare funcţională.
Tratamentul. Scopul tratamentului medical şi funcţional este acela de; a favoriza
mişcările peristaltice, prin creşterea bolului fecal şi prin diminuarea deshidratării, şi de a
reface mecanismul reflex al defecaţiei.
Nu ne vom opri asupra laxativelor care cu timpul pot deveni iritante pentru intestin, asupra
regulilor de igienă sau asupra alimentaţiei bogată în celuloză (fructe, zarzavaturi), ci ne vom
ocupa de tratamentul constipaţiei funcţionale prin masaj şi mişcare
.Masajul uşor, asupra regiunii lombare şi a musculaturii paravertebrale are ca efect
relaxarea şi pe cale reflexă, influenţînd asupra evacuării. Masajul peretelui şi al conţinutului
abdominal (intestinul gros în direcţia de evacuare) poate antrena peristaltismul, avind efect
si asupra sfincterului Oddi care reglează scurgerea bilei în tubul digestiv.
Inainte de a trece la descrierea lor, vom arăta rolul respiraţiei diafragmatice în
tratamentul constipaţiei. Mişcările de ridicare şi coborîre ale diafragmului la fiecare
respiraţie fac un bun serviciu circulaţiei sanguine în regiunea abdominală. Din culcat pe
spate cu picioarele flexate, poziţie care permite o mare mobilitate peretelui abdominal, se
face o inspiraţie moderată apoi, în apnee (fără a respira), se umflă şi se suge abdomenul de
cîteva ori, după care se respiră normal de 2—3 ori. Prin acest joc al diafragmului are loc o
transmisie de presiune asupra conţinutului abdominal şi deci şi asupra intestinului gros.
Pentru expulsia bolului fecal, este nevoie de un perete abdominal puternic, capabil să
realizeze o hipertensiune care să fie transmisă rectului. Această forţă se poate obţine prin
exerciţiile aşa-zise de abdomen. înainte însă de a se trece la acestea, se cere un examen
amănunţit al peretelui abdominal care poate prezenta : eventraţii, hernii, ce constituie cauze
ale constipaţiei. In aceste cazuri este contraindicată gimnastica abdominală.
In programul de gimnastică se includ sărituri, cu mişcări de braţe şi picioare, precum şi
sărituri peste diverse obstacole, coardă etc. Se adaugă la această gimnastică de sală plimbări
în aer liber, jocuri sportive, înot.
Amintim că prin contracţia musculară se produce histamină, iar aceasta are acţiune
constrictivă asupra fibrelor musculare netede, deci prin contracţia muşchilor obţinem o
acţiune asupra peristaltismului intestinal.
In concluzie, se recomandă :
1. Masajul zonelor reflexe şi masajul peretelui şi conţinutului
abdominal.
2. Respiraţie diafragmatică.
3. Tonificarea musculaturii abdominale.
4. Jocuri sportive, plimbări.

PROGRAMUL
1. Masaj dorso-lombar 15 minute, prin neteziri, fricţiuni, vibraţii.
2 .Masaj al colonului, 5—10 minute, prin netezire în direcţia de evacuare şi
apoi vibraţii.
2. Culcat pe spate : ghemuirea genunchilor la piept, cuprinderea lor cu
braţele şi expiraţie revenire.
3. Culcat pe spate cu genunchii îndoiţi, tălpile pe sol: inspiraţie cu joc de
diafragm in apnee.
4. Culcat pc partea stingă : ghemuirea genunchilor la piept, apoi întinderea
picioarelor cu uşoară extensie a trunchiului.
5. Culcat pe spate cu picioarele îndoite, tălpile pe sol: respiraţie
diafragmatică, avînd pe abdomen un sac dc nisip de 5 kg.
 6. Culcat pe spate : ridicarea în şezînd, odată cu ghemuirea picioarelor Ia
piept şi expiraţie.
7. Repetarea exerciţiului 4.
8. Sărituri pe loc.
9. Mers liniştitor cu mişcări de respiraţie.

METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ

B.F.T ÎN OBEZITATE
I. GENERALITĂŢI – definiţie, clasificare, date epidemiologice.

Este o afecţiune nutriţional metabolică, cu largă răspândire în epoca actuală,

caracterizată printr-un exces ponderal, ce depăşeşte cu peste 20% greutatea ideală.
Marea majoritate a nutriţioniştilor sunt de acord că bărbaţii care au mai mult de 25%
greutate corporală şi femeile care au mai mult de 30% greutate corporală sunt persoane
obeze.
Obezitatea este produsă printr-un aport alimentar crescut, la subiecţii cu o anumită
predispoziţie genetică şi generează numeroase complicaţii cardio-vasculare, metabolice,
locomotorii şi de altă natură.
Frecvenţa obezităţii este în creştere, odată cu vârsta, fiind mai mare la sexul feminin. În
ţara noastră se apreciază că prevalenţa depăşeşte 20-30% din populaţie. Prin complicaţiile
pe care le produce, obezitatea scurtează durata de viaţă cu circa 9-10 ani.
Suferinţa emoţională este, poate, cea mai dureroasă parte a obezităţii. Societatea
asociază adesea atractivitatea cu silueta, mai ales la femei. Asemenea mesaje fac
persoanele supraponderale să se simtă neatractive. Emoţiile şi stresul pot modifica
apetitul şi senzaţia de saţietate.
Persoanele obeze suferă adesea de prejudicii sau discriminări la scoală, în situaţii sociale sau
pe piaţa locurilor de muncă. Sentimentele de ruşine, depresie sau respingere sunt foarte
des întâlnite.
În cursul unor maladii psihiatrice, cum ar fi mania, există o importantă creştere în
greutate. Mulţi oameni mănâncă, ca rezultat al unei stări emoţionale negative cum sunt:
tristeţea, frica, plictiseala.

II. ETIOPATOGENIE
ETIOPATOGENIE – cauze, mecanisme, anatomie patologică.
Factorii individuali:

1. Factorii genetici-factorul genetic este prezent în obezitate (cel puţin în anumite

tipuri) şi că este de natură poligenică.
Clinicienii pot lua în considerare componenţa genetică în situaţii de genul următor:
 Părinţi obezi de la vârsta sub 30 ani;
 Un părinte, doi bunici şi cel puţin un frate obez, de la vârsta sub 30 ani;
 Greutatea la naştere peste 4000g (mai ales când mama nu este înaltă şi nici
diabetică);
 Obezitate din copilărie, iniţiată sub vârsta de 2 ani şi menţinută cel puţin 5 ani
sau după pubertate;
 Tip somatic endomorf;
 Absenţa ori influenţa redusă a factorilor de mediu.

2. Reglarea ingestiei alimentare se face printr- un sistem larg supus influenţei

factorilor psihologici, integrând elemente nervoase, digestive şi metabolice, primind
numeroase semnale şi răspunzând după alternativa „a mânca” sau „a nu mânca”.

3. Factorii mtabolici-sunt, de asemenea, importanţi. Dintre aceştia o contribuţie

determinată aparţine proprietăţilor adipocitelor şi ţesutului adipos brun. Ţesutul brun
joacă un rol important în termogeneza şi în reglarea metabolismului energetic, ca
răspuns la expunerea la frig şi la ingestia de alimente. Poate apare în hipotiroidie,
depresia şi anumite probleme neurologice, administrarea de anumite medicamente cum
sunt steroizii, antidepresivele, insuficienţa hormonului de creştere, castrare şi
menopauza.

Factori de mediu.

1. Aportul şi disponibilitatea de hrană: anumite deprinderi, legate de tipul şi

cantitatea alimentelor (care pot avea o influenţă pe termen lung). Disponibilitatea
generoasă de alimente şi stimularea constantă a consumului, în particular a alimentelor cu
conţinut glucidic crescut, reprezintă caracteristici ale societăţilor bogate.

2. Factorii familiali, sociali şi culturali. Există de obice în familie anumite „tipare”

alimentare, care pot acţiona pe termen lung. La acestea se pot adăuga influenţe sociale şi
culturale (centrate pe preferinţe alimentare, modularea formei corpului ş.a.). Astfel de
factori sunt curent implicaţi în dezvoltarea şi menţinerea obezităţii.

Mecanismele de producere a obezităţii sunt multiple:

1. Creşterea aportului alimentar-se întâlneşte în majoritatea situaţiilor. Sistemul de

control al ingestiei alimentare include un centru al saţietăţii, situat în hipotalamusul
centromedial şi un centru al foamei, situat în hipotalamusul lateral. O excitare a
centrului saţietăţii determină inhibiţia centrului foamei şi întreruperea ingerării de
alimente. Excitarea centrului foamei induce creşterea aportului alimentar. Există desigur o
integrare superioară, corticală a activităţii centrilor respectivi.

2. Reducerea consumului energic- este realizat prin scăderea cheltuierilor datorate

eforturilor fizice şi o scădere a energiei necesare procesului de termoreglare.

3. Perturbarea metabolismului adipocitar- include: sporirea lipogenezei, reducerea

lipolizei, sporirea conţinutului de colesterol. Activitatea lipo-proteino-lipaza este crescută în
obezitate, fenomen despre care nu se ştie însă dacă este primar sau secundar.

Anatomie patologică.
Masa ţesutului adipos depinde, în ultimă instanţă, de numărul şi volumul adipocitelor. Se
apreciază că, în mod normal, numărul acestora s-ar situa în jurul valorii de 3∙ 1010.
Ţesutul adipos este o varietate de ţesut conjunctiv, specializat pentru funcţia de depozit al
grăsimilor. El formează aşa-numitul panicul adipos. Ţesutul adipos are o dispoziţie diferită
la cele două sexe, dezvoltându-se şi predominând în anumite regiuni, sub influenţa
hormonilor.
Depozitarea grăsimilor se realizează sub influenţa insulinei, iar eliberarea de acizi graşi
liberi, sub influenţa adrenalinei şi nonadrenalinei (catecolamine). De asemenea, ACTH,
hormonii corticosuprarenali şi tirotropina influenţează depozitarea şi mobilizarea grăsimilor.

La copiii supraalimentaţi şi cu predispoziţie pentru obezitate există o creştere a număru-

lui de adipocite ( hiperplazie ). În obezităţile constituite la vârsta adultă se poate întâlni
doar o creştere de volum a celulelor adipoase (hipotrofie) fără modificări numerice. Cel
mai frecvent pare să fie, de fapt tipul mixt.

III. CRITERII DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI

a). EXAMENUL CLINIC – semne subiective şi obiective

Tabloul clinic. La început este prezent doar excesul ponderal ca atare, evidenţiat prin
aspectul somatic, măsurarea pliului cutanat şi prin cântărire. Treptat, din cauza încărcării
hemodinamice şi respiratorii, apar palpitaţii, dispnee de efort, edeme maleolare; de
asemenea apar dureri articulare, în special în zonele suprasolicitate: glezne, genunchi,
lombe. Ulterior trec pe primul plan simptomele legate de complicaţii.

Forme clinice. Obezitatea poate îmbrăca un aspect generalizat, sau un aspect

segmentar:
 Tipul „android”, în care ţesutul adipos predomină la nivelul trunchiului
şi cefei,
 Tipul „ginoid”, cu o predominanţă a ţesutului adipos în jumătatea inferioară
a corpului.
 Unele forme particulare de obezitate se întâlnesc în cadrul sindroamelor genetice. De
asemenea, obezitatea există ca o manifestare secundară în cadrul mai multor boli şi
sindroame endocrine (sindrom Cushing, mixedem etc.).

b). INVESTIGAŢII PARACLINICE – ex. radiologic, probe de laborator.

Date paraclinice. Pentru evaluarea riguroasă a masei ţesutului adipos se pot folosi
metode laborioase, cum ar fi diluţia izotopică. În practică sunt utilizate unele forme de
calcul, ca de exemplu formula Asigurărilor Metropolitane din New York:

V - 20
GI = 50 + 0,75 (Î – 150) + ▬▬▬ în care:
4

GI = greutatea ideală (în Kg); I = înălţimea (în cm); V = vârsta (în ani). Rezultatul
obţinut este valabil pentru bărbaţi. În cazul femeilor, acest rezultat trebuie înmulţit cu 0,9.
obezitatea este definită prin depăşirea greutăţii ideale cu 20%.

Diagnostic. Este relativ simplu, dacă se iau în considerare aspectul somatic,

evaluarea greutăţii corporale şi a mesei totale a ţesutului adipos şi datele ce rezultă din
aplicarea formulelor. Diagnosticul formelor clinico-patogenice de obezitate şi cel al
complicaţiilor şi al asociaţiilor morbide sunt deasemenea obligatori.

IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.

EVOLUŢIE.
În evoluţia obezităţii există mai întâi o fază „dinamică”, caracterizată prin hiperfagie şi
lipogeneză accentuată. Urmează o fază „statică”, în care se realizează o stabilizare
ponderală; de fapt, în această fază se instalează treptat numeroasele complicaţii ale
bolii.
Complicaţii cardiovasculare- sunt frecvente şi importante.
Hipertensiunea arterială însoţeşte aproape invariabil obezitatea. Se apreciază că
frecvenţa HTA în rândul obezilor este de 50-90%. În obezitate se realizează o
hipertensiune arterială prin debit cardiac crescut. Frecvenţa HTA este de aproximativ trei
ori mai mare la supraponderali decât la normoponderali. Reducerea greutăţii la o persoană
obeză conduce la scăderea valorilor tensionale.
Ateroscleroza. Obezitatea pare să favorizeze dezvoltarea aterosclerozei cu aproximativ 10
ani mai devreme, datorită unui cumul al factorilor de risc vascular: un sindrom
dislipidemic (cu hiperlipemie, hipercolesterolemie, creşterea raportului beta /alfa lipo-
proteine, creşterea acizilor graşi liberi ); hipertensiunea arterială; sedentarismul;
diabetul zaharat; o activitate fibrinolitică mai scăzută; reducerea efortului fizic etc.
Insuficienţa cardiacă. Este favorizată de efortul suplimentar impus inimii, modificări-le
hemodinamice induse în circulaţia pulmonară şi în circulaţia sistemică, ca şi prin alterări
miocardice, infiltraţia cu grăsime în pericard şi miocard, alte complicaţii mecanice:
mărirea abdomenului, diminuarea mişcărilor diafragmatice, respiraţie super-ficială etc.
Ventricolul stâng este cel care suferă în mod deosebit.
Varicele membrelor inferioare sunt, deasemenea, frecvente la obezi; sunt favorizate de
hipotonia venoasă: în eficacitatea acţiunii de pompaj a musculaturii creşterea
presiunii abdominale, constipaţia, ele se complică cu tromboflebite varicoase şi cu
tulburări trofice. Obezitatea reprezintă, deasemenea, un factor de risc pentru trombozele
venoase profunde (în asociaţie şi cu alţi factori de risc).
Complicaţii metabolice. Diabetul zaharat de tip 2 (insulino-independent) apare
adeseori pe fond de obezitate, intre cele 2 afecţiuni fiind o strânsă legătură.
Hiperlipoproteinemiile şi hiperuricemiile se asociază, de asemenea cu obezitatea.
Complicaţiile respiratorii. În obezităţile importante se produce o disfuncţie ventilatorie
de tip mixt ( predominent restrictivă ). Cu timpul se dezvoltă un tablou de insufi-cienţă
respiratorie şi eventual hipertensiune pulmonară.
Alte complicaţii se realizează la nivelul: Aparatului osteo-articular: ele predomină la
membrele inferioare şi la coloana vertebrală; pe măsură ce severitatea obezităţii creşte,
modificările degenerative osteo-articulare se accentuează.
Aparatului digestiv: litiaza biliară este şi ea mai frecventă la obezi decât la normo-
ponderali; calculii sunt predominent de colesterol.
Aparatului genital: anumite forme de cancer sunt mai des întâlnite la obezi. De
exemplu: cancerul uterin, de sân şi al veziculei biliare la femei; cancerul de colon, rect şi
prostată la bărbaţi.
Sistemului neuropsihic obezitatea se asociază frecvent cu problemele psihologice
complexe, unele dintre ele având importante consecinţe socio-familiale.

PROGNOSTIC.
Depinde de gradul şi vechimea obezităţii, la început, atât prognosticul vital, cât şi cel
funcţional şi al capacităţii de muncă pot fi relativ favorabile; cu timpul – pe măsura
apariţiei complicaţiilor – prognosticul depinde de severitate acestora şi mai puţin de
obezitate.
Obezitatea se asociază cu o mortalitate crescută. Efectul obezităţii cardiovasculare
generale se realizează prin legătura cu alţi factori de risc, cum ar fi: HTA, diabetul şi
hiperlipoproteinemia. Totuşi obezitatea are şi o contribuţie independentă la creşterea
mortalităţii, demonstrată de numeroase studii epidemiologice.

V. TRATAMENT.

Deşi pare simplu la prima vedere, tratamentul eficient al obezităţii reprezintă în

practică un deziderat greu de obţinut.

1. TRATAMENTUL PROFILACTIC.

Prevenirea supraâncărcării ponderale şi a consecinţelor sale reprezintă unul din

obiectivele majore ale modului de viaţă raţional, propus omului modern. Pentru atingerea
lui nu sunt suficiente doar efeorturile reţetei medicale, ci este nevoie de angajarea tuturor
factorilor de care depinde starea de sănătate a populaţiei.
 Faza primară a profilaxiei include depistarea, ameliorarea sau suprimarea factorilor de
risc ai obezităţi.
Profilaxia secundară cuprinde depistarea activă şi precoce şi tratamentul fiecărui caz, iar
profilaxia terţiară se adresează complicaţiilor.

2. TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC

Are rol de bază. În esenţă, el constă din negativarea bilanţului energetic, prin
administrarea unei raţii calorice reduse, dar care – pe cât posibil – să nu provoace un
dezechilibru nutritiv. Regimul va fi deci hipocaloric, hipo-glucidic, hipolipidic,
normoproteic, hiposodat. În dieta obezului va creşte considerabil proporţia legumelor şi
fructelor ( cu un conţinut glucidic mic ); acestea realizează mai uşor senzaţia de saţietate,
sunt bogate în vitamine şi minerale. Este obligatoriu fracţiona-rea meselor: 4-5 pe zi.

Recomandări generale:

 Nu trebuie consumate alimente între mesele prescrise;

 Trebuie evitat abuzul de sare;
 În zilele în care carnea se înlocuieşte cu 50g parizer, şuncă sau crenvuşti, nu se
adaugă untdelemn peste salate, ci ulei de parafină şi lămâie sau oţet;
 Ciorbele, supele şi soteurile nu se prepară din morcov, ţelină, sfeclă, mazăre
verde;
 Supele nu se îngroaşe cu făinoase;
 Supele şi ciorbele se asezonează cu verdeţuri aromate de tip pătrunjel, mărar,
leuştean, tarhon;

 Sosurile se prepară din supă de carne degresată şi se dreg cu o lingură de iaurt,

lămâie, verdeţuri, cimbru sau dafin;
 Cărnii i se dă gust cu cimbru şi puţin usturoi, iar salatelor cu lămâie oţet şi
chimen;
 Se pot consuma lichide în cantitatea dorită, excluzându-se băuturile îndulcite şi
cele alcoolice;
 Se interzice: zahărul, dulciurile concentrate, făinoasele, fructele uscate, fructele
oleaginoase, strugurii, prunele, perele „Bergamotte” şi celelalte fructe foarte dulci;
 Meniurile trebuie să fie cât mai variate, pentru ca regimul să poată fi menţinut
timp îndelungat.

Model de regim hipocaloric săptămânal

(cu un total de 4 500 – 4 900 calorii; în medie cca 650 – 700 calorii pe zi)

Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică

600 calorii 1000 numai 1000 numai 600 calorii 1000 calorii
calorii legume şi calorii legume şi
fructe fructe

Pentru zilele cu 600 calorii se pot folosi: cca 1,5l lapte sau 2 pachete de brânză de vaci
slabă sau 2 bucăţi de carne slabă (150g) sau combinaţii.

Lipidele – nu trebuie să depăşească 40 g pe zi, fiind de preferat cele de natură vegetală

(ulei de porumb, de soia, de floarea soarelui), ţinând seama că valoarea calorică a lipidelor
este mai mult decât dublă în comparaţie cu glucidele. Pentru acelaşi individ ele nu trebuie să
depăşească 35 g pe zi, adică 0,50 kilocorp de greutatea ideală, această cantitate găsindu-se în
grăsimea necesară preparării mâncărurilor.
Glucidele – vor fi reduse la 110 – 130 g /zi, adică 1,5 – 2 kilocorp din greutatea ideală.
Această cantitate rezultă din consumul de pâine, care nu trebuie să depăşească 100 –120 g
zilnic şi din legumele şi fructele prescrise. Se vor alege legumele a căror concentraţie în
zahăr nu depăşeşte 3-5% (spanac, ştevie, salată, mărar, pătrunjel, andive, usturoi, ceapă,
varză conopidă), iar fructele de preferate sunt citricele (portocale, mandarine, lămâi ), sau
zmeura, merele, căpşunile, fragi; glucidele datorită tendinţei lor de a se transforma în lipide
sunt socotite inamicul principal al obezilor.
Cura de slăbire este contraindicată în caz de tuberculoză pulmonară, insuficienţă renală,
psihoze acute depresive, vârstă înaintată, tumori maligne.

3. TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

Are un rol ajutător. Se folosesc mai multe tipuri de medicamente: medicaţie

catabolizantă ( preparate tiroidiene ), diuretice, medicamente ce reduc absorţia intestinală a
glucidelor sau a lipidelor.
Exerciţiul fizic, fizioterapia, psihoterapia. Pot fi un ajutor important în terapeutica
obezităţii, cu condiţia să fie folosite corect.
Se ştie că efortul fizic reprezintă cel de al doilea consumator de energie al organismului,
după metabolismul bazal.
De aceea, cele mai eficiente metode de slăbire sunt realizate prin combinaţia dintre
restricţia calorică şi exerciţiile fizice. Toţi pacienţii cu obezitate pot beneficia de pe urma
mişcării, dacă aceasta este folosită pe baza unui program raţional. În practica medicală,
procedurile kineto-terapice pentru obezi includ: mersul pe jos, cura de teren, alergarea,
excursiile, jocurile sportive, gimnastica medicală. Indiferent de tipul activităţii fizice,
aceasta trebuie efectuată ritmic şi cu o intensitate medie.
Sunt contraindicate eforturile fizice mari, sporadice, bruşte, care generează febra
musculară, astenie, sete şi foame excesive.

4. TRATAMENTUL CHIRURGICAL

Poate include intervenţii cu rol estetic, dar şi intervenţii de scurtcircuitare a unor segmente
digestive. Tratamentul chirurgical nu are un rol major în tratamentul obezităţii şi este
urmat adesea de probleme complexe de patologie digestivă.
PARTEA a – II – a. Tratamentul BFT.

1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE BFT.

Termoterapia locală se foloseşte ca procedură de relaxare musculară, creşterea

metabolismului tisular local prin vasodilataţia cutanată şi musculară.
Mijloacele se aleg în funcţie de posibilităţi şi pot fi extrem de simple sau sofisticate.
Important este ca indicaţia de termoterapie să fie corectă şi metodologia de aplicare să fie
respectată.
Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de căldură. Efectele de bază
ale termoterapiei sunt:
 Hipertermia locală şi sistemică,
 Creşterea tonusului muscular,
 Creşterea elasticităţii ţesutului conjunctiv.
 Creşterea hiperemiei cutanate prin fenomenul de vasoconstricţie;
 Efect decontraturant şi de relaxare a musculaturi;
 Scăderea vasozităţi lichidului articular uşurând astfel realizarea mişcărilor
printr-o creştere a mobilităţi;
 Efect antialgic;
 Creşterea fluxului sancvin la nivelul muşchilor.
La caldura intensă pe lângă o vasodilataţie puternică se produce transpiraţia înainte de a
se urca temperatura corpului.
Aceste efecte cumulate sunt favorabile pentru pregătirea programelor de kinetoterapie şi
masaj.

2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE

Hidroterapia-este aplicarea în scop profilactic si curativ al unui număr variat de proceduri

care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diverse stări de agregare ca şi unele tehnici
strâns legate de acestea.

Baia cu spumă. Decoct din rădăcina plantei săpunului cu ajutorul generatorului de

spumă se formează o spumă deasă care menţine căldura apei.
Este o procedură piretoterapică care încălzeşte corpul şi duce la transpiraţia lui.

Băile reci complete în cadă, piscină sau bazin. Temperatura apei este de 150. Înainte de
aplicare, pacientul îşi spală faţa şi braţele cu apă rece pentru a evita congestia cerebrală.
 Procedura durează 10-30 secunde, maxim 1 min. şi se aplică în general după o procedură
termică (saună).
Se recomandă pacientului, să execute mişcării repezi sau fricţiuni puternice în timpul băi
iar la sfârşit să se şteargă rapid cu un cearceaf uscat şi să se fricţioneze viguros. Modul de
acţiune-factorul termic puternic excitat.

Baia kineto-terapeutică. Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate

articulaţiile bolnavului.
Mişcarea în apă reprezintă un important mijloc de recuperare care se bazează pe principiul
legi lui Arhimede “ Asupra unui corp scufundat într-un lichid acţionează o forţă de jos în
sus egale cu greutatea volumului deslocuit “.
Tehnica de aplicare-baia kineto se efectuează într-o cadă mai mare care se umple 3/4 cu
apă la temperatura de 36-37-380 C.
Bolnavul este invitat să se aşeze în cadă şi timp de 5 min. este lăsat liniştit să se
obişnuiască cu ambianţa. După aceea tehnicianul execută sub apă la toate articulaţiile
pacientului în mod pasiv şi activ toate mişcările posibile în timp de 5 min. după aceea
pacientul este lăsat puţin în repaus după care este invitat să repete singur mişcările arătate
de tehnician.
Durata băi este de 20-30 min. după care bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească.
Modul de actiune-factorul termic şi mecanic.
Mobilizarea în apă este cu mult mai uşoară de efectuat şi mai puţin dureroasă din cauza
relaxării musculare care se produce sub influenţa apei calde şi pierderi greutăţii corpului
conform legi lui Arhimede.
Importanţa mişcării pasive este esenţială în recuperarea mai ales în stres psihic pentru că
pacientul înţelege că articulaţia este funcţională şi recuperarea este posibilă.

Sauna. Această procedură termică, de mult cunoscută, se efectuează într-un spaţiu închis.
Aplicaţia clasică şi originară utilizează o cabană din lemn de pin, în care sursa de căldură
este reprezentată de pietre încinse peste care se toarnă apă. Mai pot fi utilizate şi în încăperi
obişnuite, din pereţi zidiţi, în care sursa de încălzire este electrică, dar unde se caută a fi
respectate caracteristicile sale fizice.

Astfel, în incinta ei se realizează o temperatură de 100 0 C, cu o umiditate foarte mică (1-

5%) care îi conferă caracter de aer cald, uscat, cu un gradient de temperatură spre organism
foarte mare, de 600 C (de la 1000 C, temperatura aerului, la 400 C, temperatura tegumentului
încălzit).
În aceste condiţii, fluxul termic nu este prea mare (5-10cal/min/m 2), temperatura
„nucleului” crescând doar 10C în interval de 10-12 min.
Fiind o procedură cu transfer moderat de căldură, atât cantitativ, cât şi în timp (lent), nu
este solicitată, fiind teoretic suportată şi de indivizi cardiaci compensaţi.
Aplicaţia se mai complectează prin turnarea de apă (câte 0,5 l) peste pietrele încinse,
producându-se astfel aburii care se evaporă instantaneu. După înceierea ei se practică o
imersiune în bazin mic, de circa 2m adâncime, cu apă rece (18 0 C – 200 C şi chiar sub 180
C).
 Principalele scopuri şi indicaţii ale saunei sunt: călirea organismului, corectarea
termoreglării deficitare; preâncălzirea înainte de aplicarea procedurilor de kinetoterapie
recuperatorie.

Băile ascendente complete sau băi piretoterapice. Tehnica de aplicare-antipiretic

împotriva călduri. Se umple cada cu apă la temperatura de 35 0 C bolnavul se aşează în baie
în aşa fel încât apa să îi acopere umeri. După 2 min. temperatura băi se creşte prin adăugare
de apă fierbinte din minut în minut se creşte temeratura cu 10 C.
Se poate ajunge astfel ca temperatura corpului bolnavului să fie de 390-400 C, iar
temperatura apei să ajungă la 410-430 C. Durata băi poate fi de până la 1h.
Modul de acţiune-baia hipertermă provoacă o vasodilataţie tegumentară importantă care
duce la supraâncălzirea organismului cu transpiraţia care are loc numai la nivelul
suprafeţelor neacoperite de apă (faţa, capul) eventual partea superioară a pieptului.
Supraâncălzirea duce la creşterea metabolismului.

Duşul scoţian- se practică cu ajutorul a două tuburi de cauciuc mobile şi orizontale

prevăzute cu capete metalice de îngustare a coloanei de apă.
Temperatura apei este de 18-200 C şi 38-400 C. Bolnavul este aşezat în faţa duşului la
distanţă de 2-4m în raport cu presiunea coloanei de apă care este de 1,5-2 atmosfere. Se
aplică pe regiunea prescrisă, la început coloana de apă caldă 10-15 secunde apoi coloana de
apă rece 5-10 secunde, alternativ de 2-4 ori.
Duşul scoţian are o acţiune excitantă asupra sistemului nervos, tonifică sistemul neuro-
muscular şi activează foarte intens circulaţia. Se insistă mai mult pe depunerile grăsoase.

Duş masaj- reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la temperatura de 38-400
C asociat cu masaj. Durata masajului este de 8-15 min.
Duşul masaj produce o hiperemie importantă cu un însemnat efect resorbtiv şi de tonifiere
prin acţiunea combinată a masajului şi a factorului termic.

Duşul subacval. Constă în aplicarea sub apă a unui duş sul de mare presiune 3-6
atmosfere cu temperaturi diferite a apei de baie.
El se poate efectua într-o cadă cu apă la 35-38 0 C cu ajutorul unui duş sul mobil cu
presiune mare.
Duşul cu temperatură de 1-2 0 C mai mare decât apa din cadă se introduce în apă pe
segment sub controlul uneia dintre mâinile asistentului până la 5-10cm de regiunea de
aplicat. Durata proceduri este de 5-10min.
Acţiunea intensă a duşului subacval se datorează temperaturi diferite, baie plus duş
precum şi masajului puternic al coloanei de apă care comprimă puternic ţesuturile. Efectul
este asemănător duşului masaj dar este suportat mai bine datorită băi calde.

Împachetarea uscată. Se efectuează numai cu pătrură care se aplică fără cearşaf direct
pe corp. Durata acestor împachetării este de 90 min. Sunt proceduri excitante şi de sudaţie.
Aceste împachetării se pot aplica general sau parţial, prin acţiunea mecanică a păturii
aspre aplicată direct pe corp, prin durata lungă cât şi prin suprafaţa mare cuprinsă.

Împachetarea cu nămol. Se pregăteşte nămolul prin amestecarea lui cu apă fierbinte

până ce se realizează o masă vâscoasă.
 La temperaturi de 30-40 0 C se aplica nămolul pe cearşaf într-un strat gros de 2-3 cm. Se
aplică nămolul pe părţile laterale şi anterioare ale corpului evitând regiunea precordială.
Pentru evitarea congestiei cerebrale se pune o compresă rece pe frunte. Durata este de 20-
40 min. După terminare se practică o procedură de curăţire.
Acţiunea nămolului: Mecanic- producând excitaţia pieli datorită micilor particule
componente. Efect fizic- temperatura crescută a corpului cu 2-30 C.
Efect chimic- prin resorbţia unor substanţe pe care le conţine nămolul.
Nămolul activează producerea de histamină în piele, apare o transpiraţie abudentă cu
eliminarea crescută de acid uric din metabolismul proteic. Sunt mobilizate depozite sancvine
producându-se intensificarea circulaţiei în anumite teritorii.

Împachetarile cu nisip. Este o procedură termo-terapică intensă care se însoţeşte de

transpiraţii abundente. Se practică prin învelirea corpului cu nisip cald în căzi special
amenajate sau pe plajă.
Acţionează factorul termic şi mecanic datorită temperaturi şi greutăţii nisipului. Ele sunt
proceduri intens sudorifice, nisipul absorbind transpiraţia produsă. Durata împachetării 20-
40 min. În timpul împachetării se pune o compresă rece pe cap apoi se face o baie rece de
curăţenie sau duş.

Băile de abur. Se foloseşte caldura umedă sub formă de vapori, ele aduc un aport mare de
caldură ridicând într-un timp relativ scurt temperatura corpului.
Pentru ca băile de abur să fie mai uşor suportate se pleacă de la o temperatură iniţială de
38-420 C. şi se urcă treptat la 50-550 C.
Durata lor variază în raport cu boala şi rezistenţa organismului de la 5-30 min. iar dacă
dorim să mărim transpiraţia dăm bolnavului 250-500 ml ceai sau apă.
În timpul procedurii se pune o compresă la cap, ceafă, inima. Baia de abur se termină cu o
procedură de răcire, baie sau duş rece.
Băile de abur fiind proceduri puternice nu se pot aplica la un pacient mai mult de 2-3 ori
pe săptămână.
Baia de abur este intens hipertermică şi intens diaforetică, dar transpiraţia nu se poate
evapora.

Băile de aer cald. Se fac în acelaşi mod ca şi băile de abur cald dar ele folosesc căldura
uscată cu temperaturi între 60-1200 C, căldura uscată provine de la radiatoare supraâncălzite
într-o atmosferă închisă.
Băile de aer cald sunt mai uşor suportate ca cele de abur cald. Transpiraţia se instalează
mai încet dar cantitativ mai abundentă decât la băile de abur.

Baia de lumina cu becuri electrice. Utilizează razele infraroşi în spaţii închise şi sunt şi
proceduri de sudaţie – de traspiraţie. Celelalte băi se utilizează mai ales în cadrul
activoterapice adică terapia de bronzare.
Baia de lumină cu becuri se efectuează: complete în dulapuri de lemn cu becuri, iar
parţial în dispozitive adaptate. Durata este de 5-20 min. iar după terminarea lor se face o
procedura de răcire.
Caldura radiantă produsă de băile de lumina este mai penetrantă decât cea produsă prin
băile de abur sau aer cald iar transpiraţia începe mai devreme.
 Băile de lumină scad tensiunea arteriala prin vazodilataţia produsă treptat.

Băile cu sare. Între 6-10 kg sare pentru o baie generală caldă.

Mod de acţiune: provoacă vazodilataţie tegumentară, influenţează procesele metabolice
generale şi eliminarea acidului uric. Au acţiune antiinflamatorie şi rezorbtivă.
Acţiunea importantă a mantalei de sare care rămâne pe tegument după procedură şi nu
trebuie îndepărtată. Ioni din cristalele de sare pătrund prin tegument în urmatoarele ore după
procedură.

3. TRATAMENTUL PRIN MASAJ:

 EFECTELE FIZIOLOGICE ALE MASAJULUI.

Masajul este o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau
mecanice în scop fiziologic sau curativo-profilactic. Spunem că masajul este o „prelucrare”,
deoarece se acţionează din afară asupra corpului, Ssubiectul masat nu cheltuieşte energie şi
nu i se cere o participare activă la efectuarea lui.

Efectele fiziologice ale masajului sunt de 2 feluri:

1. Locale:
 Acţiunea sedativă-asupra durerilor de tip nevralgic muscular articular
(calmarea).
 Acţiunea hiperemiantă- îmbunătăţire a circulaţiei locale care se manifestă
prin înroşirea şi încălzirea tegumentului, asupra căruia se execută masajul.
 Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale de stază - cu accelerarea proceselor
de rezorbţie în regiunea masată.
 Acţiunile directe, mecanice-influenţează ţesuturile subcutanate conjunctive şi
grăsoase, favorizând schimburile nutritive, prin sporirea aportului de sânge.
 Îmbunătăţeşte şi proprietăţile funcţionale ale muşchilor (excitabilitatea,
contractibilitatea) şi ale nervilor motori, făcând să crească impulsul motor şi
capacitatea de contracţie a muşchilor.

2. Generale:
 Stimularea funcţiilor aparatului circulator- îmbunătăţeşte circulaţia venoasă,
creşte cantitatea de hemoglobină din sânge, sporirea numărului de leucocite şi
hematii.
 Stimularea funcţiilor aparatului respirator-uşurează schimburile de gaze.
  Creşterea metabolismului bazal
Alte efecte ale masajului sunt:.
 Efecte favorabile asupra: stări generale a pacientului, îmbunătăţirea
somnului, îndepărtarea oboseli musculare.
 Mecanismul reflex- în piele există numeroase terminaţi nervoase (numite
exteroceptori) în muşchi, ligamente şi tendoane, proprioceptori la nivelul cărora iau
naştere stimuli de diferite intensităţi care pornesc spre sis-temul nervos central.
 Efectul mecanic-produs de manevrele mai dure ca frământarea: contratimpul,
măngăluirea, rulatul, ciupitul, tapotamentul care se face transversal pe fibrele
musculare ceea ce duce la tonifierea musculaturii, îmbunătăţirea funcţiei şi forţei
musculare care participă la mişcarea într-o articulaţie.
Lichidele interstiţiale în exces din muşchi, se resorb în sânge pentru a fi eliminate de
organele excretoare; îmbunătăţeşte activitatea circulaţiei sângelui care duce la mutaţia
elementelor anatomice din întreg organismul.

 TEHNICA MASAJULUI.

Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale variate aplicate

sistematic pe suprafaţa organismului în scop terapeutic sau profilactic (de prevenire).
Masajul trebuie să fie executat de personal calificat şi la indicaţia medicului.
Maseorul trebuie să aibă o comportare civilizată să fie atent cu bolnavul să-i vorbească cu
blândeţe şi să-l încurajeze.
Pentru efectuarea masajului se foloseşte:
 Pudră de talc,
 Diferite unguente (care conţin medicamente),
 Uleiuri,
 Săpun.
Se controlează starea tegumentului, eventuale echimoze. Se evită masarea aluniţelor.
Masajul se execută în sensul de circulaţie venoase de întoarcere de la periferie spre centru.
În obezitate masajul contribuie la uşurarea eliminării produselor rezultate din arderea
grăsimilor.
În obezitate trebuie executat un masaj tonifiant, se insistă cu manevrele de frământat,
tapotament şi ciupit.

MASAJUL REGIUNI FESIERE.

Regiunea fesieră este limitată în sus de creasta iliacă, în jos de plica fesieră.
Poziţia bolnavului- este în decubit-ventral.
Neteziri-se execută sub formă circulară şi pieptăne pe toată suprafaţa.
Frământare-toate formele de frământări, de la plica fesieră în sus.
Geluiri-pe toată suprafaţa regiuni cu degetele sau cu pumnul.
Fricţiuni-cu pumni sau cu articulaţiile interfalangiene.
Se execută ciupitul şi toate formele de tapotament şi vibraţiile.

MASAJUL REGIUNI COAPSEI.

 Masajul se începe pe partea posterioară, pacientului fiind aşezat în decubit-ventral.
Netezirea-cu ambele mâini şi mână după mână pornind de la spaţiul popliteu până la plica
fesieră şi pieptăne pe tensorul fasciei lata.
Frământarea-se execută cu toate formele ei (cu o mână, cu două mâini şi contratimp) pe
toată suprafaţa.
Geluirea-se execută pe toată suprafaţa musculară (în special pe şanţurile intermusculare).
Fricţiunea-se execută pe direcţia nervului sciatic (şi la spaţiul popliteu şi plica fesieră).
Tapotamentul- cu toate formele lui: căuş, cu partea cubitală şi cu pumnul. Se execută
transversal pe fibrele musculare.
Vibraţia- se execută cu palma întinsă pe toată suprafaţa musculară a coapsei.
Se termină cu netezirea de încheiere, cu descreşterea treptată a ritmului şi intensităţi
obţinându-se un efect calmant (sedativ) asupra pacientului.
Partea anterioară-se aşează pacientul în decubit-dorsal.
Se execută aceleaşi manevre ca şi la partea posterioară adăugându-se măngăluirea şi
cernutul (se flectează piciorul la 450).

MASAJUL PERETELUI ABDOMINAL.

Se execută la un interval de 2h după masă. Pacientul trebuie să aibă vezica urinară goală.
Masajul se execută în sensul evacuări intestinale (în sensul acelor de ceasornic).
Masajul peretelui abdominal poate fi:
 Sedativ sau calmant,
 Stimulant sau tonifiant este executat în cazul obezităţi.
Pacientul este aşezat în decubit-dorsal cu membrele inferioare în uşoară flexie şi cu pernă
sub cap.
Netezirea-o palmă deasupra şi cealaltă dedesuptul ombilicului, se execută mişcări
circulare în sensul evacuări intestinale.
Deplasarea organelor interne de o parte şi de alta cu ambele mâini concomitent şi
contratimp.

Frământările-se execută cu o mână cu 2 mâini şi contratimp şi circular.

Ciupitul- se execută pe toată suprafaţa.
Tapotamentul-toate formele. Pentru o tonifiere mai puternică a musculaturi se execută
tapotamentul, pacientul având membrele inferioare ridicate la 450.
Vibraţia-pe toată suprafaţa, circular.
În obezitate se poate recomanda masajul general tonifiant.

 GIMNASTICA MEDICALĂ.

Exerciţiile fizice, prin efectul lor de ameliorare, se pot utiliza atât ca factor preventiv, cât
şi curativ.
Din cultura fizică medicală sunt indicate îndeosebi exerciţiile fizice active.

În prima fază se face încălzirea (pregătirea organismului pentru efort)

 Mers variat (pe porţiuni de 20-30m); normal, pe vârfuri, pe călcâie, pe laba externă a
piciorului, cu genunchii la piept, mers lateral cu paşi adăugaţi şi paşi încrucişaţi, mers
înapoi.
Din mers: rotarea amplă a braţelor înainte şi înapoi, aceiaşi rotare cu coatele îndoite
(executate cu ritm din ce în ce mai rapid).
Din mers: două flexii cu arcuiri de braţe lateral şi două în faţa pieptului (coatele flectate).
Din mers: culegerea unuei mingi imaginare cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă (din 5 în 5
paşi).
Mers ghemuit: până la apariţia oboseli.
Mers liniştitor, cu relaxarea membrelor inferioare.
În fază următoare a tratamentului se practică exerciţii repezi şi scurte, ca alergările în
ritm viu, sărituri la coardă, jocuri dinamice, exerciţiile de respiraţie.

Exerciţii de sărituri :
Exerciţiul 1. Sărturi pe loc, cu depărtarea şi apropierea picioarelor, sau cu forfecarea lor,
unul înainte, celălalt înapoi.
Exerciţiul 2. Sărituri cu coardă, pe ambele picioare.
Exerciţiul 3. Din alergare uşoară, sărituri peste obstacolele mici.
Exerciţiul 4. Sărituri laterale cu trecere peste ladă sau bancă.
Exerciţiul 5. Săritura din elan cu atingerea unui obiect suspendat.
Exerciţiul 6. Sărituri combinate cu mişcări de braţe.

În faza următoare se practică exerciţii care se îngreunează treptat, devin mai lente şi de
durată mai lungă; se practică exerciţii de forţă cu haltere mici, cu mingia medicinală,
exerciţii de abdomen şi de trunchi, de târâre şi de respiraţie.

Exerciţii de târâre:
Exerciţiul 1. Târâre pe abdomen, înaintând simultan cu braţul şi piciorul opus.
Exerciţiul 2. Târâre pe coate, mutând simultan braţul şi piciorul opus.
Exerciţiul 3. Târâre pe o latură.
Exerciţiul 4. Târâre pe abdomen, mutând ambele braţe deodată, fără ajutorul picioarelor.
Exerciţiul 5. şezând cu braţele pe şold sau întinse înainte: târâre pe şezută, mutând
piciorul şi bazinul de aceiaşi parte înainte, apoi partea cealaltă.
Exerciţiul 6. Şezând: târâre pe şezută, folosind călcâiele pentru tracţiune, flexând din
genunchi membrele inferioare.

Căţărări la scară fixă:

Exerciţiul 1. Căţărarea cu braţul şi piciorul opus, simultan, corpul apropiat de scară.
Exerciţiul 2. Căţărare folosind ambele braţe simultan şi apoi săltarea pe un picior, cu
schimbarea lui pe cealaltă treaptă.
Exerciţiul 3. Căţărarea prin săltare , mutând ambele mâini deodată şi apoi ambele picioare
deodată.
Exerciţiul 4. Căţărarea prin săltare, mutând munai picioarele din treaptă în treaptă până la
ghemuire, apoi întinderea lor şi mutarea braţelor din ce în ce mai sus pe scară, până la
întinderea completă a trunchiului.
Exerciţii de respiraţie: mişcările se vor executa în ritm lent, cu amplitudine mare, corpul
având un echilibru stabil.
 Ridicarea braţelor la orizontală sau mai sus contribuie la uşurarea inspiraţiei,
iar la coborârea lor, ajută expiraţia;
 Răsucirea înafară şi supinaţia braţelor ajută la inspiraţie, iar răsucirea înăuntru
şi înainte a lor ajută la expiraţie;
 Extensiile corpului ajută inspiraţia iar flexiile, expiraţia;
 Ridicarea genunchilor, la piept favorizează inspiraţia, iar coborârea şi
întinderea lor, expiraţia;
 Îndoirea laterală a trunchiului ajută inspiraţia de partea opusă şi expiraţia de
aceiaşi parte;
 Poziţiile declive şi ghemuirile favorizează expiraţia.

Exerciţii pentru abdomen:

Exerciţiul 1. Ridicarea membrelor inferioare la 900 cu genunchii bine întinşi şi coborârea
lor, dar fără să fie sprijinite cu mâinile.
Exerciţiul 2. Decubit –dorsal foarfecarea pe verticală a membrelor inferioare; se creşte
amplitudinea de forfecare.
Exerciţiul 3. Blicicleta.
Exerciţiul 4. Decubit-dorsal, membrele inferioare răsturnate peste cap, vârfurile degetelor
picioarelor ating duşumeaua; membrele superioare se sprijină cu palmele pe duşumea,
membrele superioare părăsesc duşumeaua, membrele superioare ajung la verticală.

În faza de întreţinere se pratică mersul pe jos pe distanţe lungi, gimnastica igienică,

exerciţiile respiratori, înotul, canotajul, ciclismul.
Practica exerciţiilor fizice trebuie să se facă cu măsură progresând încet şi evitând
oboseala, tratamentul va continua şi susţinut, nu se va urmări obţinerea unor rezultate
spectaculoase.

4. TERAPIA
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ (Ergoterapia).
(Ergoterapia).

Este o metodă de reeducare activă care completează gimnastica folosind diverse activităţi
adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
 Mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
 Dezvoltarea forţei musculare;
 Restabilirea echilibrului psihic.
Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi:
 Urcatul şi coborâtul scărilor;
 Săritul cu coarda;
 Mersul pe plan înclinat;
 Mersul pe teren accidentat (deal- vale)
 Plimbări pe jos, prin parcuri, păduri, pe marginea unui râu, etc.
Important este ca aceste plimbări să se facă zilnic, timp de 1h – 2h, preferabil seara
înainte de culcare. Aceste activităţi au un efect liniştitor asupra sistemului nervos.
 Excursiile de sfârşit de săptămână au acelaşi efect, dar trebuie să subliniem că ele nu pot
compensa în întregime efectele sedentarismului.
Se mai pot include şi unele activităţi sportive- fără compeţii - şi sporturile individuale
(unele jocuri cu mingea, patinajul, hochei, turism, nataţie, schi, înotul, canotajul, atletismul,
ciclismul, etc.) toate au efecte binefăcătoare.
Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a
ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.
5. TRATAMENTUL BALNEOLOGIC (ape minerale, nămoluri)

Poate fi foarte utilă dacă:

În alegerea staţiunilor ne vom orienta după reactivitatea bolnavului şi bolile asociate.
În funcţie de substanţele chimice pe care le conţin apele minerale amintim urmatoarele
staţiuni:
 Băile Felix-sunt băi oligo-metalice slab mineralizate şi radio-ionice;
 Băile Herculane, Pucioasa, Vulcana-sunt băi termale si sulfuroase;
 Govora-sunt băi sulfuroase, iodate şi sărate; (nămol silicos şi iodat);
 Bazna-sunt băi iodate şi sărate;
 Sovata, Amara, sunt băi sărate şi cu nămoluri de lacuri sărate.
 Litoralul (Eforie siTechirghiol) - băi sărate şi cu nămol sapropelic
În staţiunile de tratament se aplică o gamă largă de proceduri balneofizioterapice. Pe lângă
aceste proceduri cel mai important factor îl constituie climatoterapia ce are un deosebit rol
asupra psihicului bolnavului.