ÎNTRODUCERE

Structura morfologică complexă a aparatului locomotor (os, articulaţii, muschi,

nervi, ţesut conjunctiv nespecializat, piele), relaţia stransa cu sistemul nervos
central si periferic si, nu in ultimul rand, gradul ridicat de expunere la agenţii
traumatici, justifica posibilitatea dezvoltării unor disfuncţii de gravitate variabilă,
indiferent de etiologia sau topografia leziunii unora sau mai multor componente
ale aparatului locomotor.
Reabilitarea pacienţilor cu patologii ale aparatului locomotor include terapia
medicamentoasă şi chgirurgicală,fizioterapie,kinetoterapie şi psihoterapie.Terapia
ocupaţională şi aprecierea gradului de funcţionalitate ,adaptarea mediului pentru
pacientul cu deficiente restante, determină integrarea profesională şi socială a
persoanelor cu patologii ortopedice sau posttraumatice.

EVALUAREA APARATULUI LOCOMOTOR

Evaluarea aparatului locomotor - se realizează imediat ce anamneza si

examenul clinic general s-a terminat si ne ajută să căutăm toate simptomele
pentru stabilirea diagnosticului clinic şi funcţional.
Aceste simptome se împart în două categorii, si anume:
- subiective (durerea, impotenţa funcţională,atitudinile vicioase si diformităţile,
tulburările de sensibilitate, membrul fantomă),
- obiective -realizate prin evaluarea directă a pacientului
A. Simptome subiective
1. Durerea. Este un simptom care se defineste ca o experienţă senzorială
dezagreabilă, trăită cerebral si apărută după stimularea unei structuri vii.
Clasificări ale durerii:
După locul apariţiei si percepţiei ei de către pacient:
- zonă singulară mică si bine localizată, fără iradiere denotă o probabilă leziune
uşoară sau/si relativ superficială;
- o zonă difuză ca sediu primar, denotă o probabilă leziune mai severă sau/si
situată mai profund;
- durerea iradiantă, este cea care se depărtează de punctul ei de origine, de cele
mai multe ori distal, pe un traiect nervos si apare în: leziuni severe, leziunea
structurilor somatice profunde, leziunea ţesuturilor nervoase.
- durerea referită este cea care îsi are originea într-o zonă bine determinată, dar se
percepe într-o altă zonă, în general mai superficială decât cea de origine, fără să
existe vreo conexiune patologică între zone; are caracter difuz si poate avea
originea în: viscere, structuri somatice profunde, nerv radicular.
După calităţile ei:
-durere ascuţită, bine localizată denotă leziune superficială; durere ascuţită,
în“junghiuri” denotă leziune a nervului (de obicei la nivelul rădăcinii)
-durere tip“furnicătură”
-durerea surdă este tipică pentru originea somatică profundă.
După caracterele prezentate:
-durere matinală denotă afectare articulară de tip inflamator;
- durerea care-l trezeste pe pacient din somn este tipică pentru umăr sau/si sold
(se agravează la decubitul pe partea afectată);
-durerea care îl trezeste pe pacient si îl obligă să meargă denotă o patologie mai
gravă;
-durere continuă, intermitentă denotă afectare cronică, cronic-acutizată;
- durere pulsatilă (rezultă din coliziunea undei pulsatile sangvine cu organele
sensibile la durere) denotă inflamaţie;
- profundă, sâcâitoare denotă o patologie mai complexă (gravă).
După evoluţia în timp:
- durerea musculară acută este dată de o perfuzie sangvină inadecvată (ischemie)
care face ca produşii de catabolism (în special acidul lactic si potasiul) să nu fie
îndepărtaţi, stimulând astfel receptori de durere din muschi, cunoscută si sub
denumirea de „claudicaţie intermitentă”;
- durerea cu un început insidios, nelegat de vreun traumatism sau de o activitate
neobişnuită denotă leziuni degenerative, leziuni pe ţesuturi “obosite”sau
neoplasm;
- durerea care nu se agravează prin activitate sau nu cedează la repaus denotă
suspiciunea unei alte patologii (excepţie: hernia de disc care poate fi agravată în
poziţia asezat si să cedeze la ridicarea în ortostatism si la mers);
- durerea musculară întârziată, cea care apare după 2-4 de ore de la încetarea
programului, e dată
de leziunea (ruperea) ţesuturilor de legătură din muschi si tendoane;
- durere musculară de tip „febră musculară”, ce apare după 24-48 de ore de la
încetarea programului si se datorează acumulării în cantităţi mari de cataboliţi
(urmare a unei sapradozări de intensitate a efortului);
- durere de tip „oboseală” denotă artroza articulaţiilor portante: în fazele
incipiente, după activitate prelungită; în fazele avansate, durerea este resimţită la
începutul activităţii (mersului), apoi cedează întrucâtva, după care revine dacă
activitatea se prelungeste.
Fiind un simptom subiectiv, durerea se apreciază pe baza unor scale care lasă la
latitudinea pacientului să aprecieze modul în care „simte” durerea.De exemplu
SCALA VAS.
2. Impotenţa funcţională. Poate îmbrăca două forme si anume:
- Impotenţă funcţională parţială;
- Impotenţă funcţională totală.
De asemenea, ea poate fi limitată la un segment, pe tot membrul sau pe mai multe
membre, iar din punct de vedere al evoluţiei poate fi progresivă sau regresivă,
trecătoare sau definitivă si staţionară.
Cauze generatoare ale impotenţei funcţionale pot fi: întreruperea continuităţii
osoase (fracturi);rupturi musculo-tendinoase; blocaje articulare; anchiloze
articulare; reacţii antalgice; leziunile nervilor rahidieni; leziuni ale sistemului
nervos central; crizele pitiatice (o idee fixă, obsedantă, care provoacă inhibiţia
parţială a centrilor de elaborare psihică constientă si dezlănţuirea de acte
inconstiente).
3. Atitudinile vicioase si diformităţile. Îl pot determina pe bolnav să se prezinte la
medic si pot îmbrăca diverse forme legate de regiunea interesată si de boala care
le determină. Diformitatea ca simptom subiectiv , care se înregistrează în foaia de
observaţie, nu trebuie clasificată decât după regiunea în care a apărut (coloană
vertebrală, membru inferior - genunchi, membru superior – cot, etc.).
4. Tulburările de sensibilitate. Se prezintă sub forma unor senzaţii (prezentate de
pacient) la nivelul diferitelor ţesuturi: amorţeli, furnicături, înţepături. Ca o formă
particulară a tulburărilor de sensibilitate, la amputaţi, se descrie “membrul
fantomă” , ca o percepţie falsă a segmentului corporal amputat.
B. Simptome obiective
 Constă în utilizarea unor aparate si teste pentru determinarea deficienţelor
aparatului locomotor în urma căruia va fi determinat diagnosticul funcţional.
1. Somatoscopia este metoda de examinare caracterizată prin cercetarea vizuală a
întregului organism,a unei regiuni, a unui segment sau a unei zone strict
localizate. Ea reprezintă prima si cea mai simplă metodă obiectivă de investigaţie
semiologică.
În ceea ce priveste modalitatea tehnică de realizare a inspecţiei, aceasta trebuie să
ţină cont de anumite reguli: se face sistematic, cu atenţie, după un anumit plan si
o anumită metodologie; se face direct, pe pacientul dezbrăcat si din toate poziţiile
necesare observaţiei; examinatorul va urmări permanent reacţiile pacientului
(grimase, paloare, geamăt, schiopătarea etc.); examenul va fi atât static cât si
dinamic;orice semn care indică stare de oboseală sau disconfort în timpul
examinării va duce la încetarea acesteia;examenul va fi atât general cât si local.
Somatoscopic se apreciază:
- Starea tegumentelor (aspect, culoare) cu precizarea elementelor semiologice
existente periarticular, supraiacent si subiacent pentru articulaţia respectivă;
- Mărirea de volum a articulaţiei (tumefacţiei articulare) cauzată de acumulare de
lichid, proliferare sinovială, modificări ale structurilor periarticulare, hipertrofie
osoasă, etc.);
- Tulburările de statică generate de articulaţiile afectate (deformări, dezaxări,
deviaţii);
- Fixarea în poziţii anormale ale diferitelor segmente ale corpului;
- Simetria/asimetria pentru diferitele segmente ale membrelor, egalitatea lungimii
acestora;
- Examinarea maselor musculare cu aprecierea vizuală a formei regiunii
respective, determinată de troficitate si tonusul muscular
- Aprecierea atrofiei, hipo- sau hipertrofiei musculare(volumul masei musculare);
- Distribuţia stării de astenie musculară, care va fi confirmată prin bilanţul
muscular. O stare de astenie musculară la nivelul centurii pelvine determină un
mers legănat, localizată la nivelul musculaturii paravertebrale determină un spate
lordotic, cu hiperextensia toracelui superior;
- Miscările involuntare, mai ales spasmele musculare vizibile;
- Ortostatismul, simetria corporală;
- Mersul.
Exemplificarea somatoscopiei poate fi redată prin evaluarea aliniamentului
poziţiei orostatice la care se urmăresc reperele corporale din faţă, spate si profil.
Pentru inspecţia din faţă se vor identifica, pe ambele hemicorpuri, următoarele
repere antropometrice: unghi extern al ochilor, comisura buzelor, claviculă,
acromion, epicondil humeral, ombilic, spină iliacă superioară si inferioară,
simfiză pubiană, condili femurali, marginile patelei, cap fibulă, cap tibie,
maleole, cap talus, cap metatars III.
Pentru un aliniament normal este necesar ca: a) liniile care unesc următoarele
repere anatomice să fie în plan transversal: unghiurile externe ale ochilor,
comisurile gurii, acromioanele, spinele iliace anterosuperioare, condilii femurali
omologi, marginile superioare si inferioare ale rotulelor, maleolele omoloage;
b) firul cu plumb fixat pe menton să treacă în dreptul manubriului, ombilicului,
simfizei pubiene si echidistant între condilii femurali interni si maleolele tibiale;
c) MI, având genunchii extinsi, se apropie în 4 puncte: maleola internă, l/3 medie
a gambelor, genunchi, l/3 medie a coapselor.
Somatoscopia din faţă a diferitelor segmente se pot observa: cap – dimensiune si
formă (macro-, micro-, dolico-, hidro-cefalie); faţă – asimetrii (date de pareze
faciale); gât – poziţie (torticolis); claviculă– lungime, asimetrii de poziţie (ridicat-
coborât); stern – formă (înfundat, în carenă); torace – formă(„butoi”, „viespe”, cu
coaste evazate); abdomen – volum si formă („în sorţ”); cot – valg, var; pumn
(gâtul mâinii) – abdus, addus; mână-degete – deviate cubital-radial, din
articulaţiile MCF; bazin – asimetrie (basculat în plan frontal, ridicat – coborât -
translat); genunchi – valg, var; gamba – formă (curbată înafară - înăuntru); gleznă
si picior – valg, var, plat, equin; degete – ciocan, hallux valgus.
Pentru somatoscopia din spate se vor identifica următoarele repere
antropometrice: tubercul occipital, margini scapulare, olecran, procese stiloide
radiale si ulnare, oasele carpiene, cap metacarp III, procesele spinoase ale
vertebrelor (în special C7, T12, L2, S1), creastă iliacă, spină iliacă posterioară,
tuberozitateischiatică, condili femurali, maleole, tuberozitate calcaneu. Pentru un
aliniament normal este necesar ca:
a) liniile care unesc următoarele repere anatomice să fie în plan
transversalrespectiv vârfurile omoplaţilor, spinele iliace postero-superioare,
tuberozităţile ischiatice, condilii si maleolele omoloage;
b) firul cu plumb fixat pe tuberculul occipital să treacă în dreptul proceselor
spinoase ale tuturor vertebrelor, sanţului interfesier si echidistant între condilii
femurali, maleolele tibiale si tuberozităţile calcaneene;
c) linia dreaptă care trece peste crestele oaselor iliace este în mod normal
orizontală si întretaie coloana lombară la nivelul superior al corpului vertebrei L
4. La inspecţia din spate a diferitelor segmente se pot observa: cap – dimensiune
si formă (macro-, micro-, dolico-, hidro- cefalie); gât – poziţie (torticolis);
omoplat – asimetrii de poziţie (ridicat-coborât, basculat în sus-jos, addus-abdus);
torace – formă („butoi”, „viespe”, cu coaste torsionate = gibus); coloană
vertebrală – scolioză; cot – valg, var; pumn (gâtul mâinii) – abdus, addus; degete
– deviate cubital-radial din articulaţiile MCF, „în Z”, „în butonieră”; bazin –
asimetrie (basculat în plan frontal: ridicat-coborâttranslat);genunchi – valg, var;
gleznă si picior – valg, var, equin.
Pentru somatoscopia din profil se vor identifica următoarele repere
antropometrice: tubercul occipital, tragus, proces mastoid, tubercul mare al
humerusului, creastă iliacă, linie corespunzătoare nivelului ombilicului, spină
iliacă antero-superioară, spină iliacă postero-superioară, trohanter mare, condil
lateral femural, cap fibulă, maleolă externă, tubercul navicular (heterolateral).
Pentru un aliniament normal este necesar ca:
a) liniile corespunzătoare nivelului ombilicului, spinei iliace antero-superioară si
spinei iliace postero-superioară, să fie sensibil echidistante (regula „celor trei
planuri a lui Piollet”);
b) linia care uneste spina iliacă antero-superioară si spina iliacă postero-
superioară să facă un unghi cu orizontala de 12-15;
c) firul cu plumb fixat în dreptul tragusului să treacă în dreptul tuberculului mare
al humerusului, marelui trohanter, condilului femural lateral, capului fibulei si
maleolei externe. Linia care uneste aceste puncte, în limite normale, poate să facă
un unghi (să fie înclinată înainte) de 5-l2cu verticala.
La somatoscopia din profil a segmentelor se pot observa: cap – poziţia faţă de
coloana cervicală (flectat, extins, rotat, proiectat înainte-înapoi); omoplat –
protractat (lipit de torace), desprins(„scapula latta”); torace – formă (bombat, plat,
„în carenă", gibus); coloană vertebrală – cifoză-lordoză nefiziologică, spate plan;
cot – flexum, extensum; abdomen – formă si volum (bombat-aton, supt,
adiposîncute); bazin – asimetrie (basculat în plan sagital: anterior-posterior);
genunchi – flexum, recurvatum (extensum); gleznă si picior – equin, talus, plat.

2. Palparea - este metoda semiologică bazată pe informaţiile pe care le obţinem

în cadrul examenului obiectiv cu ajutorul simţului tactil si simţului volumului
(stereometrie). Palparea trebuie să se realizeze cu pacientul în poziţie optimă
pentru segmentul de palpat, examinatorul să cunoască poziţiile optime pentru
palparea diferitelor segmente plasându-se corespunzător faţă de bolnav.
Se pot realiza mai multe tipuri de palpare:
- Palparea superficială - prin apăsarea usoară cu faţa palmară a mâinii si degetelor
pe segmental sau regiunea care ne interesează, luând informaţii despre anumite
caracteristici ale zonei respective:temperatură, umiditate, denivelări, cicatrici etc.,
- Palparea profundă - prin exercitarea unei presiuni asupra zonei cercetate pentru
a obţine informaţii de profunzime privind forma, localizarea, dimensiunile sau
consistenţa organelor sau ţesuturilor din straturile subcutanate. Palparea profundă
poate fi monomanuală, bimanuală, penetrantă, prin balotare si palpări specifice.
3. Evaluarea amplitudinii articulare. Evaluarea amplitudinii articulare sau
bilanţul articular constă în aprecierea gradului de mobilitate într-o articulaţie, prin
măsurarea analitică a unghiurilor de miscare, pe direcţiile anatomice posibile, în
planurile si axele corespunzătoare.
Realizarea măsurătorilor presupune o oarecare experienţă din partea
speccialistului, iar acurateţea măsurătorilor este si în funcţie de obiectivul lor.
Pentru orientarea unui examen clinic general se pot admite variaţii de 8 - 10°;
pentru alcătuirea unui program de kinetoterapie în vederea recuperării unui
deficit funcţional e nevoie de mai multă precizie, erorile nedepăsind 5 - 6°, iar
dacă este vorba de măsurători pentru studii de cercetar, nu se admit erori peste 3°.
Mobilitatea articulară poate fi măsurată prin evaluare directă, subiectivă, „din
ochi”; cu ajutorul goniometrului; prin măsurarea distanţei dintre două puncte
situate pe segmentele care alcătuiesc unghiul de miscare; cu ajutorul firului cu
plumb; prin suprapunerea a două radiografii la nivelul excursiilor maxime de
miscare; prin goniometre încorporate în circuite electronice, care pot măsura
unghiurile si în miscare.
Pentru o bună reuşită a goniometrizării, trebuie să avem în vedere câteva reguli si
anume:
- Pacientul să fie relaxat, asezat confortabil, să fie instruit asupra manevrelor care
vor urma. Starea de contractură, teama, etc., limitează amplitudinea de miscare
pasivă, iar necooperarea, pe cele de miscare activă;
- Segmentul de testat trebuie corect asezat pentru obţinerea poziţiei 0, dar si într-o
poziţie preferenţială pentru desfăsurarea miscării si aplicarea goniometrului;
- Goniometrul va fi aplicat întotdeauna pe partea laterală a articulaţiei, cu câteva
excepţii ( ex. măsurarea supinaţiei);
- Braţele goniometrului trebuie poziţionate în paralel cu axele segmentelor care
formează articulaţia;
- Goniometrul nu trebuie presat pe segmente, ci aplicat usor, pentru a nu
împiedica miscarea;
- Amplitudinile miscărilor articulare în direcţii opuse se vor măsura fiecare în
parte, apoi se va nota si suma lor, care reprezintă gradul de miscare a unei
articulaţii într-un anumit plan;
- Gradul de miscare a unei articulaţii este egal cu valoarea unghiului maxim
măsurat al acelei miscări, dar numai dacă s-a plecat de la poziţia 0. În cazuri
patologice, scăzând din valoarea acestui unghi, valoarea unghiului de la care
porneste miscarea, obţinem gradul de mobilitate a acelei articulaţii;
- Genunchiul si cotul nu au miscare de extensie, deoarece poziţia de extensie
maximă a lor este 0.
Se măsoară însă deficitul de extensie, care, scăzut din unghiul maxim de flexie
realizat, ne dă gradul de mobilitate a cotului sau genunchiului;
- Mobilitatea coloanei vertebrale si a falangelor nu poate fi măsurată decât cu
goniometre de construcţie specială.
Goniometrizarea se realizează pornind din poziţia 0, de start, cu câteva excepţii
(ex. rotaţia internă si externă a umărului).
În realizarea practică a evaluării articulare se va ţine seama de: poziţia iniţială a
pacientului, a segmentelor de testat si a medicului; locul de aşezare a centrului
goniometrului, care va fi în majoritatea cazurilor în centrul articulaţiei de testat
;evitarea poziţiilor vicioase care ar mării sau micsora aparent unghiul de miscare
(ex. în testarea extensiei braţului se va evita flexia trunchiului); comanda verbală
va fi fermă si explicită; reperele vor rămâne aceleasi atât pentru poziţia iniţială,
cât si pentru cea finală.

4. Evaluarea manuală a forţei musculare. Bilanţul muscular reprezintă evaluarea

forţei musculare prin examen manual; este deci o metodă subiectivă, dependentă
de experienţa testatorului.
F0 (zero)- muschiul nu realizează nici o contracţie evidentă;
F1 (schiţată)- reprezintă sesizarea contracţiei muschiului prin palparea lui sau a
tendonului; se poate aprecia numai pentru muschii superficiali; pentru cei
profunzi nu se observă diferenţă între F0 si F1;
F2 (mediocră)- permite muschiului să mobilizeze segmentul în amplitudine
completă, numai cu eliminarea gravitaţiei; pentru aceasta se utilizează planuri de
alunecare (plăci de plastic sau lemn talcat) sau se susţine segmentul de către
kinetoterapeut;
F3 (acceptabilă)- reprezintă forţa unui muschi capabil să mobilizeze segmentul în
amplitudine completă împotriva gravitaţiei, fără alte mijloace rezistive;
F4 (bună)- este forţa unui muschi capabil să mobilizeze segmentul în amplitudine
completă si împotriva unei rezistenţe cu valoare medie;
F5 (normală)- reprezintă forţa unui muschi capabil să mobilizeze segmentul pe
toată amplitudinea de miscare, împotriva unei rezistenţe maxime, aplicate pe
segmentul de mobilizat, cât mai distal.
Pentru o diferenţiere mai clară a forţelor, se utilizează si cotaţiile de + si -. Se
notează cu + atunci când miscarea pe sectorul respectiv nu depăseste jumătate din
amplitudinea maximă posibilă pentru acea miscare, si cu - atunci când depăseste
jumătate din amplitudine, dar totusi nu se poate realiza pe întreg sectorul de
mobilitate.
În ceea ce priveste scopul bilanţului muscular, acesta este multiplu:
-permite stabilirea diagnosticului funcţional si a nivelului lezional (măduvă, plex,
trunchi nervos), al bolii neurologice;
-stă la baza alcătuirii programului de recuperare si stabileste, secvenţial,
rezultatele obţinute prin aplicarea acestui program;
-determină tipul unor intervenţii chirurgicale de transpoziţii tendo – musculare;
-conturează deseori prognosticul funcţional al pacientului.
Pentru realizarea corectă a bilanţului muscular, sunt necesare respectarea
anumitor condiţii: un testator bine antrenat pentru aceste manevre si cunoscător al
anatomiei funcţionale a sistemului muscular si al biomecanicii; o colaborare
totală din partea pacientului, bilanţul muscular fiind un proces activ; va fi
precedat întotdeauna de bilanţul articular, căci starea articulaţiei (redoare, durere)
poate influenţa precizia bilanţului muscular; se va realiza în sedinţe succesive
dacă este cazul pentru a nu obosi pacientul; se efectuează în condiţii de confort:
cameră caldă, liniste, pe o masă specială de testare, etc.; retestările să fie făcute
de acelasi kinetoterapeut pentru a reduce gradul de subiectivism; rezultatele vor fi
exprimate într-un sistem de cotare internaţional (0-5).
În realizarea practică a bilanţului muscular se va ţine seama de:
- Poziţia iniţială a pacientului, a segmentelor de testat si a medicului;
- Utilizarea poziţiilor fără gravitaţie pentru forţele 1 si 2, si antigravitaţionale
pentru forţele 3, 4, 5;
- Efectuarea corectă a prizelor si contraprizelor de către kinetoterapeut;
- Explicaţii (eventual demonstraţii) acordate pacientului despre: miscarea dorită
(ori prin denumirea deplasării unui segment faţă de alt segment, ori prin
denumirea miscării la nivelul articulaţiei respective), fixarea de către pacient a
segmentului (segmentelor) adiacente segmentului ce urmează a fi mobilizat
(stabilizare activă);
- Comanda verbală va fi fermă si explicită;
- Se vor evita miscările trucate, care pot duce la obţinerea unor valori mai mari de
forţă musculară decât cea reală;
- Bilanţul muscular va fi analitic.
5. Evaluarea mersului. Importanţa evaluarii mersului este triplă:
a. Pe de o parte pentru că mersul poate reprezenta exteriorizarea unei afecţiuni
(coxartroza) punând în acest caz chiar diagnosticul.
b.Pe de altă parte, analiza mersului reprezintă înregistrarea deficienţelor articulare
musculare sau de coordonare.
c. În al treilea rând mersul reprezintă în sine o metodă excelentă în recuperarea
unor deficite (pentru aparatul cardiovascular-cura de teren).
Se consideră (analitic vorbind) un “ciclu de pasit” ca unitate de măsură a
mersului, distanţa între punctele de contact cu solul al unui picior si următorul
punct de contact al aceluiasi picior.
“Pasul” este distanţa între punctul de contact al unui picior (stâng) si punctul de
contact al celuilalt picior (drept).
Deci “un ciclu de pasit” are doi pasi unul cu stângul si celălalt cu dreptul.
Descriem în continuare câteva astfel de tipuri de mers patologic:
Mersul stepat: este un mers compensator utilizând o excesivă flexie a soldului si
genunchiului pentru a atenua un membru inferior “prea lung funcţional”, datorită
căderii labei piciorului (în equin).
Apare fie în spasticitatea gastrocnemianului, fie in paralizia dorsiflexorilor
piciorului;
Piciorul equin în faza de balans se datorează retracturii tendonului achilian,
spasticităţii solearului, gastrocnemianului sau tibialului posterior si scăderii forţei
(parezei) tibialului anterior;
Genunchi recurvat în faza de susţinere apare în contractura flexorilor plantari,
pareza cvadricepsului, spasticitatea flexorilor plantari, spasticitatea
cvadricepsului;
Mersul cu semnul Trendelemburg, înclinarea laterala a trunchiului, pe partea
piciorului de sprijin. Apare în scăderea forţei abductorilor soldului si în durerea
de sold în timpul mersului (coxartroza).
Bilateralitatea semnului dă mersul legănat (de raţă);
Mersul cu hiperextensia trunchiului, mers legănat pe spate (pentru a impiedica
căderea înainte) ce apare in paralizia extensorilor soldului;
Mers târsit care reduce mult faza de balans sau realizând-o cu menţinerea unui
usor contact cu solul. Apare la bătrâni, persoane cu slăbire severă etc.
Mers bradikinetic, rigid (ca in parkinson) este un mers cu pasi mici, ţepeni etc.
Observarea se face printr-o testare standardizată: bolnavul stă pe scaun – se ridică
– începe să meargă (iniţierea mersului) – merge 10 metri – se întoarce, revine în
sezând pe scaun.
Reabilitarea modificărilor degenerative ale structurilor coloanei
vertebrale şi articulaţii

Discartroza este o afecţiune caracterizată prin degenerarea discului

intervertebral cu implicarea ulterioară a articulaţiilor intervertebrale şi a
aparatului ligamentar.Multiplele forme ale patologiei implică diferite tipuri de
tratament ortopedic, medicamentos, fizioterapic şi kinetic.

Discartroza cervicală
Obiective:
-generale:fortificarea generală a organismului, diminuarea impulsaţiei
proprioceptive din regiunea cervicală spre centura scapulo-humerală şi invers,
ameliorarea circulaţiei în zona afectată, diminuarea proceselor de iritaţie.
-specifice:
 În periartroza scapulo-humerală: diminuarea durerilor în centura scapulo-
humerală şi membrul superior,profilaxia contracturii
neurogene,recuperarea amplitudinei fiziologice de mişcare.
 În sindromul simpatic cervical:profilaxia modificărilor discogene.
 În mielopatia ischemică discogenă:fortificarea muşchilor slăbiţi,
diminuarea spasticităţii.
Kinetoterapia se implică din perioada acută în tratament prin indicarea
exerciţiilor pentru muşchii şi articulaţiile mici şi medii,exerciţii pentru relaxarea
musculaturii centurii scapulo-humerale şi a membrului superior. Toate exerciţiile
se efectuiază din culcat şi şezut pe scaun.
Pe parcusul diminuării sindromului dureros în program se includ exerciţii de
respiraţie şi relaxare musculară,de coordonare şi echilibru al mişcărilor.
Mişcările active în regiunea coloanei vertebrale cervicale sînt contraindicate în
perioada acută şi subacută a patologiei, deoarece pot să ducă la îngustarea
orificiilor intervertebrale cu compresia formaţiunilor vasculo-nervoase.
În perioada acută toate mişcările active se efectuiază din poziţii
cruţătoare(decubit dorsl,ventral).
La externarea din staţionar bolnavilor li se recomandă:
-odihnă pe suprafaţă semidură cu pernă mică sub cap,
-purtarea gulerului cervical tip Şanţ (în poziţii de suprasolicitare a coloanei
cervicale),
-fortificarea muşchilor cervicali şi acenturii scapulo-humerale,
-înot
.
Discartroza regiunii lombo-sacrate a coloanei vertebrale
Obiective: ameliorarea circulaţiei locale cu regenerarea inelului fibros,
decompresie radiculară, diminuarea sindromului dolor, relaxare musculară.
În perioada acută, subacută a patologiei pacientul va fi culcat pe suprafaţă
semidură cu un suport sub genunchi pentru a relaxa musculatura dorsală afectată.
Pentru decompresie radiculară şi ameliorarea circulaţiei se indică tracţie
scheletală după scheme ortopedice.
La indicarea programei de gimnastică medicală se îndeplinesc următoarele
condiţii:
1 Exerciţiile se efectuiază din poziţii de descărcare acoloanei vertebrale( decubit
dorsal, ventral, lateral, patrupedie).
2 Se includ exerciţii pentru relaxarea muşchilor trunchiului, membrelor.
3 Sînt contraindicate mişcările de extensie acoloanei vertebrale lombare.
4 Nu se indică exerciţii cifozante(flexia trunchiului mai mult de 15-20 grade)
5 Benefice sînt exerciţiile de întindere acoloanei vertebrale.
 Pentru stabilizarea coloanei vertebrale afectate,fortificarea corsetului muscular
paravertebral sefolosesc contracţii musculare izometrice cu expoziţie minimă(2-
3sec.) apoi treptat se creşte durata conterracţiei.
În perioada de remisie bolnavilor li se permite să mărească gradul de efort prin
includerea exerciţiilor izotonice. Gimnastica medicală în această perioadă are
scopul de a fortifica musculatura abdominală, spatelui, centurilor, coapselor.
Lombosacralgia
Această denumire desemnează durerea lombară inferioară de cauză mecanică,
generată de suferinţa atît a ţesuturilor moi lombare, cît şi a structurilor vertebrale
(disc, ligamente intracaniculare, articulaţii vertebrale posterioare, pedicli
vertebrali) afectate printr-un proces degenerativ.
Sub raport clinic, includem: durerea lombosacrată izolată, durerea lombosacrată
cu algii referite pe membrul inferior, cît şi durerea lombosacrată cu algie iradiată,
radiculară.
Kinetoterapia este orientată- atît ca obiectiv, cît şi ca mijloace tehnice- de starea
clinică a pacientului. Diferenţiem astfel patru perioade:
Perioada acută, caracterizată prin dureri intense lombosacrate, cu sau fără
iradiere; bolnavul nu-şi poate calma durerile nici în decubit, prezentă contractura
lombară, cu sau fără blocadă. Obiectivele kinetoterapiei în această perioadă sunt:
1 Reechilibrarea sistemului nervos vegetativ;
2 Relaxarea generală;
3 Scădărea iritaţiei radiculare sau a nervului sinuvertebral;
4 Relaxarea musculaturii lombare dureroase
Perioada subacută, în care durerile din decubit au dispărut, bolnavul se poate
mişca în pat fără dureri, se poate deplasa prin cameră, poate să stea pe un scaun
un timp mai mult sau mai puşin limitat, durerea fiind suportabilă dacă nu-şi
mobilizează coloana. Obiectivele kinetoterapiei sunt:
1 Relaxarea musculaturii contracturate;
2 Asuplizarea trunchiului inferior;
Perioada cronică permite pacientului să-şi mobilizeze coloana, durerile fiind
moderate, astfel încît nu-l mai forţează să adopte autoblocarea lombară; în
ortostatism şi mers durerile pot apărea după o perioadă mai lungă de timp; pot
persista contracturi paravertebrale. Kinetoterapia în această perioadă îşi pune
uirmătoarele obiective:
1 Asuplizarea lombară;
2 Tonifierea musculară;
Perioda de remisiune completă, între perioadele de boală evidenţiate clinic,
considerînd cauza lombosacralgiei mecanice ca „nevindecabilă”, potenţial
putîndu-se repeta oricînd puseul dureros. Obiectivele kinetoterapiei sunt:
1 Conştientizarea poziţiei (corecte) a coloanei lombare şi a bazinului;
2 „Înzăvorîrea” („înlăcătarea”) coloanei lombare;
3 Menţinera forţei musculare
Fizioterapia.Mijloacele fizioterapeutice se indică pentru ameliorarea
metabolismului şi microcirculaţiei tisulare, cât şi pentru diminuarea sindromului
dolor şi a hipertonusului muscular.
Se indică câmpuri electromagnetice de diferită fregvenţă, curenţi pulsativi de
fregvenţă joasă, hidro- şi termoterapie.
Inductotermia se indică prin aplicrea inductorilor paravertebrali în doză
oligotermică şi termică cu durata de 10-15 minute în număr de 14 şedinţe.
Pentru efect antalgic se prescrie: CDD, CSM, MT, RUV.
Pentru efect antiinflamator: UUS, MT, UDL, US şi fonoforeza cu unguente
antiinflamatoare.
Termoterapia în perioadele acute: se aplică crioterapia sub formă de aplicaţii cu
gheaţă sau aerosoli. În perioadele subacute şi cronice- aplicaţii de parafină şi
ozocherită t 50-55 grade timp de 20-30 minute 10-15 şedinţe.
Exemplu de program de kinetoterapie pentru bolnavii cu
osteocondroza coloanei vertebrale cervicale

P.I.-ortostatism
1.”Presarea” în palmă cu fruntea ( încordarea muşchilor cervicali), menţinerea
poziţiei 5-7sec.(3-4ori)
2”Presarea” în palmă cu regiunea occipitală ( încordarea muşchilor cervicali),
menţinerea poziţiei 5-7sec.(3-4ori)
3.Încordînd muşchii cervicali se aoasă cu regiunea temporală stîngă în palma
stîngă cu menţinerea încordării 5-7 sec.,se repetă cu partea dreaptă (3-4 ori pentru
fiecare parte)
4.Lateroflexia capului spre umărul drept cu revenirea la poziţia iniţială, apoi spre
stînga (3-4 ori pentru fiecare parte)
5.Flexia capului şi revenirea la poziţia iniţială, se repetă pentru extensie (3-4 ori
pentru fiecare parte)
6.Rotirea lentă a capului spre stînga apoi spre dreapta (6-8 ori)
7.Ridicarea umerilor sus-jos. (3-4ori)
8.Respiraţie liberă

Program de kinetoterapie pentru bolnavii cu osteocondroza coloanei

vertebrale lombo-sacrate (perioada de remisie).

Poziţia iniţială –culcatpe spate:

1 Braţele în lateral-inspir,revenirea la poziţia iniţială-expir(4-5ori)
2 Îndoirea şi dezdoirea degetelor în pumn concomitent cu flexia dorsală a
plantelor(10-12ori)
3 Flexia alternantă în articulaţia genunchilor cu alunecarea plantei pe
suprafaţă(10-12 ori pentru fiecare picior)
4 Respiraţie diafragmală.
5 Ridicarea lentă a piciorului întins cu flexia plantară pînă la 90 grade, revenire la
poziţia iniţială. Se repetă pentru celălalt picior(5-8 ori pentru fiecare picior).
6 Relaxarea muşchilor gambei, coapsei, trunchiului.
7 Mîinile pe umeri, coatele se unesc înaintea pieptului.Coatele în lateral-inspir,
coatele în faţă –expir.
8 Mîinile se întind în faţă-palmele înăuntru.Se întinde mîina dreaptă înainte pînă
la desprinderea umărului de la podea, se repetă cu stînga (6-8 ori pentru fiecare
braţ).
9 Imitarea mersului pe bicicletă.
10 Alternativ se presează podeaua cu capul, omoplaţii, regiunea lombară, bazinul,
coapsele, gambele cu relaxarea ulterioară a lor( durata încordării 5-7 secunde).
Poziţia iniţială-decubit lateral :
1 Mîina dreaptă sub cap,stînga fixată pe podea.Flexia şi extensia în articulaţia
coxofemurală stîngă cu membrul inferior întins(6.8 ori).
2 Abducţia membrului inferior stîng întins cu menţinerea poziţiei 5-7
secunde.Revenirea la poziţia iniţială(5-6 ori).
3 Pauză pentru odihnă.
4 Mîina dreaptă sub cap, stînga de-a lungul trunchiului, picioarele flectate-
inspir.Se întind picioarele, mîina stîngă în sus, întindere- expir(5-6 ori).
5 Mîina dreaptă sub cap, stînga de-a lungul trunchiului, picioarele întinse-
expir.Flexia maximă a picioarelor spre abdomen-expir(6-8 ori).

Poziţia iniţială- decubit ventral:

1 Imitarea înotului: inspir, se duc mîinile în lareral- la expir se revine la poziţia
iniţială.
2 Mîinile sub bărbie,sprigin pe degetele de la picioare. Extensia genunchilor cu
revenire la poziţia iniţială (10.12 ori).
3 Mîinile în sus , picioarele împreună.Se întinde mîina dreaptă, apoi cea stîngă
(6- 10 ori pentru fiecare mîină)
4Relaxare

Osteoartroza deformantă

Osteoartroza deformantă –patologie degenerativă, cronică a articulaţiilor

patogenia căreia este determinată de dereglările circulatorii ,cu stază venoasă ce
determină hipoxia ţesuturilor articulare cu distrugerea cartilajului.
Radiologic se determină 4grade ale osteoartrozei:
gradul I- îngustarea neînsemnată a fantei articulare cu iniţierea osteofitozei,
gradul II- îngustarea însemnată a fantei articulare, osteofite, ostescleroză
subcondrală şi chisturi.
gradul III- osteofitoză avansată,deformarea şi îngroşarea suprafeţelor epifizelor,
chisturi subcondrale.
gradul IV- gradul III plus prezenţa subluxaţiilor.
Obiective: diminuarea hipoxiei ţesuturilor prin ameliorarea circulaţiei generale şi
locale, diminuarea stazei venoase şi edemului, aameliorarea metabolismului
articular, descărcare articulară şi fortificarea musculaturii stabilizatoare.
Kinetoterapia dozată şi sistematică în asociere cu masajul duc la formarea
mecanismelor compensatorii cu adaptarea funcţională a organismului.
Principiile kinetoterapiei în artroze:
1”Abordare pe trpte-amplituda de mişcare se creşte treptat şi cu atenţie.
2”Mobilizări în zona indoloră”-la apariţia durerilor se stopează exerciţiile.
3”Mişcare fără suprasolicitare”-exerciţiile nu trebuie să fie prea intensive pentru
a nu trauma articulaţia bolnavă.
4”Kinetoterapia cu aparate”-folosirea diferitor mijloace care fac tracţia şi
relaxarea articulară.
5”Regularitatea „efectuării exerciţiilor.Repetarea frecventă a execiţiilor pe
parcursul zilei tim de cîteva minute.

Coxartroza de obicei duce la pierderea funcţiei articulaţiei şi la invalidizarea

pacientului.Persoanele acuză dureri în regiunea articulaşiei coxo-femurale cu
iradiere în regiunea inghinală, genunchi, coapsă şi fese. Uneori poate apărea
claudicaţie în membrul afectat.Iniţial este limitată rotaţia internă apoi abducţia şi
rotaţia externă mai tîrziu-adducţia,flexia şi extensia.Foarte precoce se dezvoltă
hipotrofia muşchilor coapsei şi feselor, mai tîrziu apare contractura flezorie în
articulaşia lezată cu hiperlordoza compensatorie, dereglări de ţinută şi mers( pînă
la claudicaşie severă), iar la lezare bilaterală „mers de raţă”.
Perioada acută
Obiective: :ameliorarea funcţiei sistemului cardio-vascular şi bronho-
pulmonar,diminuarea sindromului dolor, relaxarea muşchilori flexori şi adductori
ai coapsei,ameliorarea circulaţiei şi metabolismului articular.
Pe o perioadă de cîteva zile bolnavului i se indică regim la pat,iar pentru
autodeservire se permite mersul cu cîrje axilare( fără încărcarea membrului
afectat).În şedinţa de kinetoterapiepe pe lţngă exerciţiile de tonizare generală se
efectuiază exerciţii izotonice pentru regiunile distale ale membrelor(degetele
picioarelor ,articulaţia talo-crurală în toate planurile de mobilizare),încordări
izometrice pentru muşchii fesieri(2-3sec.) cu relaxarea ulterioară alor. Exerciţiile
fizice trbuie de combinat cu masajul muşchilor flexori, extensori ai coapsei.
(Articulaţia afectată în perioada acută nu se masează).
Fiecare şedinţă de gimnastică medicală se sfîrşeşte cu tratamentul prin poziţie.
Perioada subacută
Obiective: ameliorarea stării generale a pacientului,antrenarea sistemului cardio-
vascular şi respirator, adaptarea organismului la efort,ameliorarea proceselor
trofce în membrul afectat,normalizarea tonusuloui muscular şi aamplitudei de
mişcare în articulaţia afectată(gr.I-II).
Programele de kinetoterapie pe lîngă exerciţiile de tonizare generală şi
respiratorii se folosesc şi exerciţii speciale:
-mişcări active pentru regiunile distale ale membrelor;
-exerciţii efectuate în condiţii de descărcare(pe suprafeţe lunecoase, deccubit, ş.a)
-încordări izometrice ale muşchilor extensori şiabductori ai coapsei curelaxarea
ulterioară a lor;
-exerciţii active în bazin, înot;
-tracţii articulare
Perioada de remisie
Obiective:. ameliorarea stării generale apacientului,antrenarea sistemului cardio-
vascular şi respirator, adaptarea organismului la efort, menţinerea volumului de
mişcări articulare, fortificarea şi antrenarea musculaturii stabilizatoare articulare,
corecţia dereglărilor statice de coloană, recuperarea stereotipului motor optimal.
Pe fondalul exerciţiilor de tonizare generală se efectuiază contracţii izometrice a
muşchilor extensori a coapsei cu durata de pînă la 5 sec.cu relaxarea ulterioară a
lor.Obligatoriu sînt incluse exerciţii active pentru fortificarea muşchilor spatelui,
presulei abdomenale şi corecţiamusculaturii centurii pelviene din decubit dorsal,
ventral şi patrupedie.Fortificarea acestor grupe de muşchi are drept scop
stabilizarea regiunii lombare a coloanei vertebrale şi centurii peelviene.
În coxartroza gradul III,cînd sint limitări severe de mobilitate articulară,scopul
kinetoterapiei este de a antrena mecanismele compensatorii. Sînt contraindicate
tracţiile articulare şicreşterea volumului de mişcare.Se recomandă mers cu
sprijin ,iar antrenări în mers nu se efectuiază.
Schema scopurilor şi mijloacelor kinetoterapeutice folosite în perioada
subacută în coxartroză
Ameliorarea circulaţiei articulare
şi a membrelor inferioare

Mişcări libere în Mişcări de des- Masajul de rela-

articulaţiile dis- cărcare a articu- xare a membru- Exerciţii în apă
tale ale mem- laţiei coxofemo- lui afectat
brelor rale

Normalizarea tonusului muscular

Relaxarea flexo- Contracţii izo-

rilor şi adducto- metrice în muş- Tonizarea muş- Înotul
rilor coapsei chii extensori şi chilor fesieri
abductori

Recuperarea amplitudei de miş-

care

Tratament prin Gimnastică în Tratament prin Exerciţii libere

poziţii apă poziţii în apă în articulaţii
Scopurile şi mijloacele kinetoterapiei în perioada de remisie a
coxartrozei
Menţinerea mobilităţii articulare

Exerciţii dinamice active Înotul Ocupaţii la cicloergometru

Fortificarea şi antrenarea muşchilor

stabilizatori articulari

Mişcări active cu Exerciţii dinamice Contracţii izomet- Exerciţii statice

rezistenţă în apă cu rezistenţă rice

Profilaxia şi corecţia dereglărilor de

ţinută

Fortificarea muşchilor Fortificarea musculaturii Fortificarea muşchilor

presei abdominale paravertebrale gambieni şi plantari

Adaptarea şi antrenarea mersului

corect

Mersul în apă Mersul cu hipercorecţia Reeducarea ţinutei în

piciorului mers
 Gonartroza-artroza articulaţiei genunchiului cu afectarea frecvent bilaterală .
Durerea mai frecvent apare în regiunea anterioară sau medială a articulaţiei cu
intensificarea în timpul mersului (preponderent pe scări) sau în ortostatism
îndelungat, diminuiază în repaos.La palpare se determină dureri în proiecţia
fantei ariculare, crepitaţii la mişcări, limitarea flexiei în articulaţie. În gonartroză
frecvent se instalează hipotrofia cvadricepsului femural cu contractură ulterioară.
Slăbiciunea muşchiului va duce la dereglarea funcţiei articulare cu
suprasolicitarea aparatului ligamentar şi suprafeţelor articulare.Durerea reflector
va determina hipertonusul muşchilor paraarticulari ai genunchilor. Aceasta din
urmă va solicita articulaţia şi va intensifica durerea.
Obiective:: diminuarea sindromului dolor, profilaxia şi corecţia contracturii
articulare, fortificarea muşchilor extensori ai genunchiului, ameliorarea stabilităţii
şi a rezistenţei la efort fizic.
Kinetoterapia. În perioada subacută se indică exerciţii active, ce se efectuiază în
poziţie de descărcare articulară: decubit ventral, dorsal, lateral pe suprafeţe
lunecoase sub membrele inferioare.Încordări izometrice a muşchilor coapsei (5-7
secunde) cu relaxarea ulterioară a lor. Se poate de indicat şi relaxări
postizometrice a muşchilor coapsei.
Este binevenită gimnastica medicală după masajul de relaxare a muşchilor flexori
ai gambei(articulaţia nu se masează).
Şedinţa se termină cu tratamentul prin poziţii-membrul afectat în extensie 10-15
minute.
Pentru diminuarea sindromului dolor, micşorarea hipertonusului muscular,
mărirea diastazei intraarticulare- se indică tracţionările 2-3 ori pe zi cîte 20-30
minute cu greutatea de 4-6 kilograme.
În perioada de remisie se indică ezerciţii respiratorii, tonizare generală şi
speciale. Fortificarea muşchiului cvadriceps se efectuiază treptat iniţial prin
extensia gambei şi menţinerea membrului întins din culcat pe spate, apoi din
şezut, mai tîrziu din ortostatism cu sprijin. Flexia şi extensia liberă în articulaţia
genunchiului se complică cu greutăţi fixate la nivelul articulaţiei talocrurale sau
prin folosirea rezistenţei de către metodist şi-sau folosirea benzilor elastice.
Antrenamentul în regim izotonic trebuie cumbinat cu exerciţii statice: încordările
ezometrice ale muşchilor coapsei şi gambei prin menţinerea piciorului întins timp
de 5-7 secunde.
Fizioterapia în artroze se indică din perioada acută a maladiei şi are ca scop
diminuarea sindromului dolor şi inflamator, ameliorarea metabolismului ţesutului
cartilaginos. Putem indica electroforeza medicamentoasă, RUV în doze eritemice,
CSM, DDT, UDL de intensitatea termică şi slab termică, LASER infraroşu. La
vârstnici se indică mai mult metodele bnde ca magnitoterapia,
inductoelectroforeza cu soluţie de novocain, analgin, calciu.
Hidrobalneoterapia: băi sulfuroase, terebentină, NaCl, duşuri circulare, duş-
masaj cubacvatic, băi turbulente. Aplicaţii de parafină, ozocherită şi nămol atât
locale, cât şi generale.
Program de kinetoterapie în osteoartroza articulaţiilor
membrelor inferioare

P.I-decubit dorsal cu membrul flectat în articulaţia coxofemurală şi a

genunchiului
1.Flexia şi extensia în articulaţia genunchiului (6-8ori pentru fiecare picior)
2.Exerciţiul № 1 se repetă pentru ambele picioare concomitent (4-6ori)
3. Imitarea mersului pe bicicletă (6-8ori)
4.”Foarfecele verticale”(6-8ori)
5.Extensi articulaţiilor genunchilor cu revenire la P.I.(6-8ori)
P.I.-decubit ventral
1.Ridicarea şi coborîrea piciorului întins(6-8ori pentru fiecare)
2.Flexia altenativă a articulaţiilor genunchilor (8-10ori)
3.Abducţia piciorului întins cu revenirea la P.I. (6-8ori pentru fiecare picior)
4.Abducţia în articulaţia coxofemurală cu genunchiul flectat . (6-8ori pentru
fiecare picior)
 Poliartrita reumatoidă

Poliartrita reumatoidă reprezintă o boală inflamatorie cronică sistemică cu

etiologie necunoscută,caracterizată mai ales prin afectarea articulaţiilor care de
obicei evoluiază continuu spre degradare, deformări, avînd ca rezultat instalarea
infirmităţilor, a incapacităţilor şi în majoritatea cazurilor a handicapurilor.
Tendinţa spre evolutivitate şi agravare justifică aplicarea conceptului de
profilaxie secundară, iar cea de infirmitate pe cel de recuperare. Din acest motiv,
metodologia celor două tipuri de asistenţă se intrică.
Preocuparea pentru aceşti bolnavi nu este justificată doar de severitatea
disfuncţională a manifestărilor clinice ale bolii, ci şi de frecvenţa destul de mare a
poliartritei reumatoide în populaţia activă (0,5% 1,5%), această boală putînd
apărea la orice vîrstă inclusiv în copilărie (poliartrita juvenilă), avînd însă ca
incidenţă de debut maximă decada 35-45 de ani.
De asemenea nu trebuie de uitat faptul că poliartrita reumatoidă nu este o boală a
articulaţiilor, ci ea poate afecta treptat multe alte organe (rinichi, plămîni, cord,
ochi etc.)
În cadrul reabilitării medicale se vor aborda următoarele probleme:
1. Menţinera sau corectarea aliniamentului segmentelor şi posturilor fiziologice;
2. Menţinerea sau ameliorarea mobilităţii articulare;
3. Menţinerea sau ameliorarea forţei musculare;
Kinetoterapia (tipuri de exerciţii, număr de repetări, intensitate, durată, număr
şedinţe etc.) în poliartrita reumatoidă trebuie ajustată mereu stării clinico-
funcţionale a pacientului, stării de activitate a bolii, gradului de inflamaţie
articulară.
Bolnavul cu poliartrita reumatoidă va executa cel puţin 2 şedinţe a 15 min.
fiecare de kinetoterapie pentru mobilizare articulară. Modalitatea de executare-
metodologia- este ţn funcţie de starea fizică articulară, de stadiul procesului
inflamator. Uneori este necesar ca bolnavul să fie ajutat de un membru din
familie pentru executarea mişcărilor pasivo-active şi activo-pasive.
 Intensitatea exerciţiilor este determinată de durerea şi disconfortul care pot
apărea după programul de gimnastică. Dacă acestea apar sau se exacerbează şi
durează mai mult de 1-1,5ore după executarea programului este o dovadă că s-a
depăşit intensitatea adecvată a exerciţiilor pentru starea bolnavului din acel
moment.
Deoarece starea clinică a articulaţiilor unui bolnav cu poliartrită reumatoidă nu
este întotdeauna aceeaşi, desigur că şi tipurile de exerciţii pentru mobilizarea
articulară vor fi diferite, ca şi intensitatea acestora.
Pacientul va învăţa programul complet de kinetoterapie într-un centru
specializat (serviciile şi secţiile de recuperare medicală şi fizioterapie). Pentru
medicul generalist vom selecţiona în continuare doar cîteva exerciţii de bază, pe
care acesta le va urmări să fie respectate de bolnav.

Pentru mîină:
- Mobilizarea pumnului şi mişcări de flexie-extensie şi abducţie-adducţie se
realizează din toate cele 3 poziţii ale antebraţului ( supinaţie, pronaţie,
neutră). De asemenea, se execută cu degetele întinse şi degetele flectate.
- Mobilizarea în metacarpofalangiene se face pe flexie-extensie cu
interfalangienele extinse şi cu ele flectate. Abducţia-adducţia degetelor se
efectuiază cu degetelepe masă..
- Mobolizarea interfalangiană se antrenează menţinînd MCF extensie, apoi în
flexie de 90 grade.
Pentru cot:
- Exersarea flexiei- extensiei cotului din poziţii cît mai variate al membrului
superior: braţla trunchi, braţ la orizontală în plan frontal şi/sau sagital, braţ la
zenit.
- Mişcări de prono-supinaţie cu cotul lipit de trunchi. Ţinerea în mîină a unui
bastonaş facilizează exerciţiul.
 Pentru umăr:
- Mişcări globale ale umărului:ridicări –coborîri, rotaţii într.un sens sau altul.
- Mişcări de abducţie-adducţie, flexie extensie ale braţului (cotul întins).
- Cu ajutorul unui baston, care se apucă cu ambele mîini, se execută mişcări de
ridicare deasupra capului, mişcări de basculare a braţului (întinse) spre stînga
şi dreapta etc.
Pentru şolduri:
- Mişcări de flexie şi abducţie executate din poziţia de decubit dorsal şi lateral.
- Mişcări de „pedalare” din decubit dorsal prin care sunt antrenaţi şi genunchii.
- Mişcări ale întregului membru inferior prin alunecarea picioarelor pe o placă
lucioasă, flectînd şi extinzînd şoldurile (şi genunchii) sau executînd abducţii
cît mai ample.Poziţia este de decubit dorsal.
Pentru genunchi:
- În cadrul mişcărilor pentru şolduri sunt antrenaţi şi genunchii.
- Flexii-extensii din genunchi din poziţia stînd pe un scaun.
Pentru picioare:
- Din decubit dorsal sau poziţie şezînd pe scaun se execută toate mişcările
posibile din gleznă (flexie-extensie, circumducţie, inversie-eversie).
- Mişcări de flexie.extensie ale degetelor din decubit ca şi din şezînd pe scaun
cu piciorul uşor spriginit pe sol.
Din mijloace fizioterapice în perioada acută- exudativă sunt indicate lampa
SOLLUX, RIR, baia de lumină la articulaţiile afectate 15-20 minute zilnic de 2-3
ori în zi.
Pentru efectul antiinflamator se indică diatermia cu unde scurte segtmentar şi
articulaţiile afectate, electroforeza după Vermell sau local electroforeza cu ihtiol
şi calciu.
Pentru obţinerea efectului antalgic: RUV articular şi segmentar în doze
eritemice, electranalgezia transcerebrală.
În perioada subacută exudativ-proliferativă: electroforeza medicamentoasă cu
novocain, calciu salicilat zilnic sau peste o zi număr 10-15 şedinţe; CSM, DDT
pentru articulaţii; înpachetări umede cu temperaturi calde; vibroterapie; duş-
masaj subacvatic.
În perioada cronică a artritei reumatoide se indică metode cu proprietăţi de
fibrozare: ultrasunet, ultrafonoforeză cu hidrocortizon 1%, razele LASER
infraroşii, aplicaţii de nămol, parafin- ozocherită.
Din hidrobalneoterapie sunt recomandate băile cu radon, terebentină, salvie,
sulfuroase.

Reabilitare medicală în deformităţi de plantă

Piciorul plat – reprezintă o deformaţie a plantei cu coborîrea boltei

piciorului, pronarea calcaneului şi deviaţia antepiciorului. Deformaţia este
determinată de poziţia deficitară a oaselor şi dereglări de trofică.
Deseori piciorul plat este asociat cu hallux valgus( deviaţia externă a halucelui )
şi alte deficienţe şi deformităţi ale aparatului osteo-articular ( dereglări de ţinută,
devieri de coloană, deformităţi ale cutiei toracice). Insuficienţa aparatului osteo-
musculo-ligamentar se manifestă prin slăbirea formaţiunilor de sprijin şi
dezvoltarea inegală a diferitor grupuri de muşchi.
Fiziologic planta are două arcuri în plan sagital şi transversal. Bolta
anteroposterioară este formată din arcul extern şi cel intern.
După etiologie, piciorul plat, este determinat de cauze congenitale ( vicii de
dezvoltare intrauterine, care alcătuiesc 5%) şi dobîndite ( rahitism, paralizii,
reumatism, care alcătuiesc 35%).
Clinic pacienţii acuză slăbiciuni la sfîrşitul zilei, dureri în diferite regiuni ale
plantei sau gambei, însă gradul platipodiei nu corespunde întotdeauna acuzelor
pacientului. Dacă piciorul plat se dezvoltă lent, uniform, atunci organismul
reuşeşte să se adapteze modificărilor staticodinamice şi diagnosticul se pune după
datele obiective.
Linia Feiss- se determină din partea medială a piciorului unde se apreciază bolta
anteroposterioară a piciorului prin notarea maleolei interne, tuberculul osului
navicular şi articulaţia metatarsofalangiană ce atinge podeaua. Toate aceste trei
puncte în normă formează o linie- linia Feiss. Dacă tuberculul navicularului se
află sub linie la 2/3 distanţă de podea, atunci prăbuşirea bolţii este de gradul I
(uşoară); dacă este la o treime de podea- gradu lI (medie); dacă este chiar pe
podea , atunci gradul III (severă)
Diagnosticul platipodiei se poate de confirmat prin podometrie, plantografie,
examenul radiologic.
În majoritatea cazurilor tratamentul poartă un caracter conservativ prin
kinetoterapii sistematice, alegerea încălţămintei corecte, supinatori, masaj. Este
important de efectuat mijloacele kinetoterapeutice pînă la vîrsta de 20-25 de ani,
cînd se termină creşterea osoasă.
Scopurile kinetoterapiei: diminuarea sindromului dolor, relaxarea muşchilor
suprasolicitaţi, fortificarea aparatului musculoligamentar plantar, corecţia
deformităţii plantare.

Program de kinetoterapie în picior plat

1 Aşezări pe călcîie (vîrfurile orientate înnăuntru, călcîiele în lateral).

2 Aşezări pe vîrful degetelor (plantele paralel).
3 Ridicare pe vîrful degetelor (vîrfurile împreună, călcîiele în lateral).
4 Ridicare pe vîrful degetelor (picioarele paralele).
5 Mers semişezut pe vîrful degetelor orientate înnăuntru.
6 Mers pe vîrful degetelor pe o linie dreaptă.
7 Mersul pe diferite obiecte(scaun de gimnastică, baston).
8 Mersul pe partea externă a plantei.
9 Mers cu ridicarea coapselor, vîrful degetelor orientate înnăuntru.
10 Mersul pe mingi medicinale.
11 Din şezut pe scaun, apucarea cu degetele picioarelor a obiectelor mici.
12 Din şezut pe scaun , apucarea cu plantele a mingilor de diametru mic.
13 Urcarea pe scara de gimnastică, jocuri active.
Picior strîmb congenital
Cea mai frecventă formă de picior strîmb congenital se caracterizează prin
adducţia, supinaţia şi flexia plantară a tălpii. Ea este rotită cu partea plantară în
interior, partea anterioară este curbată în jos, toată talpa este în flexie plantară.
Kinetoterapia este utilizată precoce(începînd cu a 7-10-a zi de viaţă), cînd
ţesuturile sunt uşor extensibile şi talpa poate fi adusă în poziţia dorită, favorabilă
pentru creştere şi dezvoltare.. La tratamentul conservativ sunt utilizate metode de
pansament corectiv, pansamentele de gips pe etape, alte dispozitive. La orice
procedeu de tratament conservativ şi chirurgical este obligatorie aplicarea
kinetoterapiei medicale. Sarcinile ei constau în crearea condiţiilor fiziologice
satisfăcătoare pentru creşterea şi dezvoltarea normală a bolţii plantare,
consolidarea rezultatelor corectării, sporirea adaptibilităţii organismului la
condiţiile fizice, dezvoltarea deprinderilor motrice etc. În afară de exerciţiile
fizice accesibile sunt utilizate şi cele pasive de extensie a ligamentelor şi
muşchilor scurtaţi (extensia, depărtarea şi pronarea tălpii). În perioada de corecţie
pe etape kinetoterapia alternează cu masaj şi exerciţii speciale pentru membrul
afectat.
La corectarea chirurgicală, cu ajutorul kinetoterapiei se asigură pregătirea
preoperatorie; ea include exerciţii de scădere a gradului de deformitate şi
contractură. În perioada postoperatorie kinetoterapia asigură convalescenţa prin
restabilirea funcţiei bolţii plantare operate, activităţii motrice normale,
perfecţionarea mersului şi alergării.
Reabilitarea medicală în traumatismele de membre
Principii de recuperare a bolnavilor cu fracturi:
1 Iniţierea precoce a tratamentului
2 Alegerea metodei şi dozarea efortului individual
3 Incontinuitatea procesului recuperator
4 Etapizarea
5 Cooperarea activă a pacientului
6 Complexitatea
Din toate metodele de reabilitare, un rol important în recuperarea fracturilor îl
reprezintă metodele fizioterapeutice, kinetoterapeutice, terapiei ocupaţionale.
În alcătuirea programului de recuperare a pacienţilor cu fracturi e necesar de luat
în consideraţie următoarele condiţii:
1 Fragmentele osoase deplasate necesită repoziţie şi osteosinteză stabilă.
2 Metodele de tratament nu trebuie să fie însoţite de dureri.
3 Respectarea duratei de imobilizare şi încărcare a fragmentelor.
Tratamentul recuperator-funcţional se împarte în 3 perioade:
1 imobilizare
2 postimobilizare
3 restabilire
1 Perioada precoce a imobilizării poate să corespundă etapei de reanimare,
unde kinetoterapia este indicată chiar -după scoaterea bolnavului din şoc.
Obiective:profilaxia şi lupta cu complicaţiile precoce( traheobronşite, atelectaze,
tromboze, pneumonii); ameliorarea circulaţiei periferice şi locale; diminuarea
fenomenelor hipoxice-tisulare.
Contraindicaţii pentru kinetoterapie: pneumotorax, atelectazii, hemoragii şi
predispuneri la hemoragii, suspecţia leziunilor organelor interne, colaps,
insuficienţa cardiovasculară acută, stare febrilă.
Mijloacele de bază ale kinetoterapiei sunt:
1 Exerciţiile respiratorii statice şi dinamice cu accentuare pe respiraţia
diafragmală
2 Poziţii pentru facilitarea drenajului bronşic.
3 Contracţii izometrice 2-3 secunde(a musculaturii membrelor neafectate).
4 Exerciţii idiomotorii
5 Masajul manual sau cu aparate a cutiei toracice
Durata exerciţiilor 7-10 min de 3-5 ori pe zi.

Cînd pacientul este transferat în salon , kinetoterapia are drept scop ameliorarea
troficii membrului imobilizat, profilaxia hipotrofiei musculare şi a rigidităţii
articulare.
Pe lîngă exerciţiile respiratorii şi de tonizare generală care realizează scopurile
generale ale kinetoterapiei, în program sunt incluse următoarele tipuri de exerci
ii:
1 Exerciţii reflectorii pentru membrul sănătos ( îmbunătăţesc trofica şi
mobilitatea articulară la membrul imobilizat)
2 Exerciţii active în articulaţiile libere ale membrului afectat ( ameliorează
trofica, stimulează regenerarea în zona leziunii, profilaxia redorilor)
3 Exerciţii idiomotorii pentru profilaxia hipertonusului muscular
4 Contracţii musculare în regim izometric( profilaxie atrofiilor musculare şi
stimularea proprioceptivă periferică).
La alcătuirea programului de kinetoterapie se iau în consideraţie posibilităţile de
facilitare a mişcărilor( folosirea suprafeţelor plane); de localizarea fracturii; de
gradul de mobilitate articulară;tipul exerciţiilor; folosirea diferitor obiecte;
apariţia sau intensificarea durerilor.
Tratamentul fizioterapic în perioada de imobilizare are drept scop
diminuareasindromului dolor, edemului tisular, dereglărilor microcirculatorii şi
creşterea capacităţii de restabilire ale organismului. Se indică câmp electric de
fregvenţă înaltă prin metodă transversală sau longitudinală în doză oligotermică.
RIR, RUV regiunea membrelor afectate.În cazul imobilizării ghipsate fototerapia
se aplică prin „ferestrele” tăiate în ghips sau la membrele sănătose (reflector).
Magnitoterapia, inductotermia se aplică doar în absenţa fixatoarelor metalice.
Masajul manual se efectuiază segmentar şi în regiunile adiacente fracturii.
2 Perioada postimobilizare
În această perioadă kinetoterapia are următoarele scopuri:
-pregătirea pacientului pentru verticalizare (în caz de regim la pat);
-antrenamentul spriginului pe membrul sănătos;
-corecţia ţinutei;
-recuperarea funcţiei membrului traumat;
-ameliorarea troficii, circulaţiei;
-creşterea amplitudinii de mişcare în articulaţii;
-fortificarea muţchilor centurilor, toracelui, membrelor.
În această perioadă creşte efortul fizic prin dozarea numărului şi gradului de
dificultate a exerciţiilor fizice. În program sunt incluse exerciţii respiratorii, de
echilibru, statice şi de relaxare, cu folosirea a diferitor obiecte, mişcări active în
toate articulaţiile, încordări musculare în regim izometric (5-7 sec), menţinera
statică a membrelor.
Iniţial exerciţiile se efectuiază în condiţii de descărcare a efortului prin folosirea
suprafeţelor plane,în apă. Mişcările active au ca scop recuperarea mobilităţii
articulare şi alternează cu exerciţii pentru fortificarea şi relaxarea musculaturii.
În această perioadă se continuă mijloacele fizice indicate în prima perioadă ,
adăugând electrostimularea musculară, balmeoterapie ( băi NaCl, iodobromice,
sulfuroase şi radon), hidrokinetoterapie, mecanoterapie.
3 Perioada de restabilire
În această perioadă scopul kinetoterapiei constă în creşterea amplitudinii
articulare, creşterea forţei şi rezistenţei musculare, recuperarea capacităţii de
muncă.
Efortul fizic general este mărit pe baza creşterii duratei procedurilor, numărului
de exerciţii şi repetări, poziţiilor iniţiale diverse. Exerciţiile de tonizare generală
sunt asociate cu mersul dozat, înot, jocuri.
Pe larg în această perioadă se folosesc metode ale terapiei ocupaţionale care au
scopul de a asigura amplituda maximă, stabilitatea şi coordonarea în timpul
mişcărilor necesare în viaţa cotidiană şi profesională.
SCHEMA PROGRAMELOR DE GIMNASTICĂ MEDICALĂ ÎN PERIOADA
POSTIMOBILIZATORIE

Perioada şedinţei Durata Conţinutul

-de iniţiere 8-10 min. -Gimnastică respirazorie
-Contracţii statice
musculare ale membrelor
superioare cu relaxarea
ulterioară a lor.
-de bază 20-25 min -Exerciţii de tonizare
generală
-Exerciţiispeciale pentru
membrele superioare.
-Exerciţii active, pasive,
cu autoajutor pentru
membrul bolnav .
-Flexia şi extensia
articulaţiilor cu redori.
-Mişcări active ale
membrului sănătos.
-de încheiere 3-5 min. -Gimnastică respiratorie
-Exerciţii de relaxare
muşchilor membrelor
superioare.

Leziunea posttraumatică a nervilor periferici

Lezarea nervilor periferici determină trei sindroame de bază: sindromul motor,

sindromul senzitiv şi cel vasculotrofic. Kinetoterapia ocupă primul loc în
rezolvarea primelor două şi ajută tratamentul celui de-al treilea.
 Recuperarea în sindromul motor
1 Evitarea apariţiei deformităţilor şi atitudinilor vicioase, deoarece paralizia unor
grupuri musculare determină dezechilibrul forţelor aplicate asupra unui segment.
Musculatura intactă (antagonistă) duce la deviaţii, retracturi musculotendinoase,
ele însele cauze ale unor disfuncţionalităţi.
Posturările sunt tehnicile de elecţie pentrurealizarea acestui obiectiv, dar nu cu
mijloace improvizate, ci prin atele simple sau mulate din material plastic, prin
orteze simple sau dinamice, prin benzi adezive corectoare etc.
2 Evitarea atrofierii muşchilor paralizaţi, în aşteptarea apariţiei reinervaţiei
spontane. Activarea muşchilor paralizaţi se face fie prin stimulări electrice, fie
prin manevre kinetoterapeutice(întindere musculară pentru declanşarea „stretch-
reflex-ului”, mobilizări pasive pentru menţinerea imaginii kinestetice şi a supleţei
articulare, tehnici de facilitare prin exerciţii contralaterale pe membrul neafectat
sau pe cel afectat, utilizînd toate posibilităţile de promovare proprioceptive,
exteroceptive etc. )
3 Creşterea forţei fibrelor musculare restante sănătoase, deoarece în majoritatea
cazurilor lezrea nervului nu afectează toate fasciculele sau fibrele din structura
muşchiului, inervaţia conservîndu-se la unele dintre ele.
4 Refacerea imaginii kinestetice este un obiectiv cu atît mai important,cu cît
segmentul paralizat a fost supus şi unei imobilizări gipsate mai prelungite.
5 Creşterea în continuare a forţei şi rezistenţei musculare pe măsură ce
reinervarea se produce, pentru ca pacientul să se apropie cît mai mult posibil de
performanţele motorii de dinaintea accidentului.
5 Recîştigarea coordonării şi abilităţilor, ca etapă finalp a refacerii complete,
utilizează atît exerciţiile descrise pentru realizarea acestor obiective, cît şi terapia
ocupaţională, care va asigura- mai ales pentru membrul superior- întreaga
capacitate de autoservire, cît şi pe cea profesională.
Recuperarea în sindromul senzitiv
Reeducarea propriu-zisă a sensibilităţii se realizează după începerea refacerii
spontane a sensibilităţii protopatice, avînd două obiective: refacerea stereognoziei
şi a corectei localizări a sensibilităţii.
1 Refacerea stereognoziei înseamnă recîştigarea capacităţii de recunoaştere a
obiectelor atinse sau ţinute în mîină (volum, formă, greutate, consistenţă), fără ca
aceste obiecte să fie văzute. Metodologia pentru realizarea acestui obiectiv a fost
discutată.
2 Refacerea localizării senzaţiei este necesară, deoarece reinervarea se poate face
anarhic.
Refacerea în sindromul vasculotrofic
Exerciţiile făcute în scopul recuperării celor cu sindrom motor au prin ele însele
şi un efect favorabil asupra sindromului vasculotrofic. Mai rămîn de adăugat o
serie de exerciţii cu adresă directă circulatorie periferică ( posturile antideclive ).

Reabilitarea funcţională în dereglările de ţinută

Ţinuta-poziţia trunchiuului şi capului în statică şi mers. Este determinată de

curburile fiziologice ale coloanei vertebrale, poziţia capului faţă de
trunchi,proiecţia bazinului,lungimea egală amembrelor, poziţia plantelor.
Dereglările de ţinută şi postură sînt influienţate de factorii ereditari, stări
patologice, obişnuinţă.Tipurile de ţinută fiziologică:
Spate normal
Spate rotund
Spate plat
Spate concav-plat
Spate concav-rotund
Tipurile de ţinută patologică(fig.2)
Atitudine scoliotică
Scolioza
Hiperlordoza
Cifoza
 fig:2
Scoliozele se definesc ca deformări ale coloanei,caracterizate prin curbură
laterală (în plan frontal) şi rotaţie vertebrală.Convexitatea (respectiv ghibozitatea)
este aceea care conferă denumirea direcţiei scoliozei.Rotaţia vertebrală se face
spre concavitatea coloanei.
Scoliozele pot fi: -funcţionale
- structurale
Majoritatea scoliozelor structurale sînt cele ideopatice (genetice)-80-85%:
-infantile(0-3ani)
-juvenile(3-10-12 ani)
-de adolescenţă(10-12-20 ani111)
-ale adultului
Scoliozele mai pot fi de natură congenitală(defecte vertebrale sau
costale),neuromusculare(miopatice, poliomielitice), posttraumatice( totalizează
20-25%)
Din punct de vedere acurburilor, scoliozele pot fi:
a) Cu curbură toracică ( de obicei pe dreapta) (Th4-5-6-Th11-12): dau
gibozitate mare, cu potenţial evoşutiv mare şi prejudicii cardio-pulmonare.
b) Cu curbură toracolombară fie pe dreapta, fie pe stînga(Th4-5-6-L2-3-4): au
curbe minore,dau distorsiunecostală, mai puţin periculoase cardio-
pulmonar.
c) Cu curbură lombară(Th11-12-L5): nu dau diformitate prea mare.
d) Cu dublă curbură majoră
Faţă de centrul de greutate scolioza poate fi:-echilibrată
-dezechilibrată
Gravitatea scoliozei este determinată de mărimea unghiului curburii
primare(măsurată radiologic):
-uşoară (sub 20-30 grade)
-medie (30-50 grade)
-grave(peste 50grade)

Stadii clinice
Gr.I-Curbura se reduce la flexia coloanei vertebrale sau la tracţia ei.
Gr.II-Curbura nu se reduce complet, apare rotaţia vertebrilor cu gibus costal
Gr.III-Curbura primară ireductibilă,ghibus pronunţat, curbura compensatorie tot
cu rotaţie.
Gr.IV-Scolioză sudată.
Diagnosticul se stabileşte după examenul clinic şi radiologic.
Tratamentul scoliozelor este axat pe principiile de bază:
1Eficacitatea tratamentului depinde de diagnosticarea precoce
2Kinetoterapia este folosită în asociere cu alte metode de tratament fizio-
funcţionale
3Gimnastica medicală este indicată în dependenţă de gradul scoliozei
4Tratamentul optimal constă în kinetoterapie+ corset( scolioze sub 50%) sau
operaţie+ kinetoterapie.
În tratamentul scoliozei de gradul I şi a scoliozei gradul II neprogresivă unicul
sau principalul procedeu de tratament este kinetoterapia
Obiectivele kinetoterapiei în scolioze sînt:
1 Ameliorarea poziţiei coloanei
2 Creşterea flexibilităţii coloanei
3 Creşterea forţei musculare( abdominale şi paravertebrale)
4Ameliorarea respiraţiei
În cazul scoliozelor juvenile aceste obiective concomitent cu purtatrea corsetului
vor fi urmărite pe toată perioada creşterii pînă la stabilizarea scoliozei.
În scoliozele de gradul I se indică exerciţii pentru fortificarea simetrică a tuturor
grupelor de muşchi în regim dinamic şi static, cu rezistenţă şi îngreunare.Toate
exerciţiile se efectuiază din decubit dorsal şi ventral.Atenţie dseosebită li se dau
procedurilor de călire.
 În toate cazurile de scolioză copii vor dormi noaptea pe suprafaţă dură,rigidă.Se
vor asigura condiţii de a şedea corect, iluminarea necesară alocului de
activitate.Sînt contraindicate săriturile, exerciţiile cu înclinări mari de trunchi
înainte,acrobatică,transportarea de greutăţi mari.Este binevenit înotul, schiul.
În electroterapie se utilizează curenţi cu efect antalgic şi miorelaxant pe
musculatura paravertebrală contracturată, curenţi de joasă şi medie
frecvenţă: curenţii diadinamici, curenţii interferenţiali. Ultrasunetele au un rol
important prin efectul antalgic, hiperemiant şi decontracturant.
Atitudinea fizioterapică modernă vizează folosirea laserului multifocal – MLS –
pentru efectul deosebit atât antiinflamator şi antalgic cât şi de biostimulare a
ţesuturilor.

Program de gimnastică medicală pentru scolioze

Exerciţii pentru reeducarea ţinutei corecte
1.P.I.- ortostatism.Se atinge peretele cu occipitul, omoplaţii, fesele,muşchii
gastrocnemieni şi călcîile. Se depărtează de perete cu 1-2 paşi,menţinînduşi ţinuta
corectă.
2.P.I-culcat pe spate, braţele de-a lungul trunchiului.Capul, trunchiul, picioarele
formează olinie dreaptă.Se ridică capul şi umerii cu revenirea la poziţia iniţială.

Fortificarea corsetului muscular paravertebral

P.I.-Decubit ventral
1. Măinile pe talie, se ridică capul şi umerii( omoplaţii uniţi, abdomenul
încordat), se menţine poziţia 3-5 sec.(6-8ori).
2. Ridicînd capul şi umerii, lent se ridică în sus, în părţi şi la umeri.(4-6ori).
3. Cu capul şi umerii ridicaţi de la podea, mîinile în părţi cu flexia şi extensia
degetelor în pumn.(6.8ori).
4. Alternativ se ridică cîte un picior întins de la podea în ritm moderat.(6-8ori
pentru fiecarepicior).
5. Ridicarea ambelor picioare cu menţinerea poziţiei 5-10 sec.(3-4ori)
6. Concomitent mîinile şi picioarele se duc în lateral, cu menţinerea 3-5sec.(3-
4ori).

Fortificarea musculaturii abdominale

P.I-decubit dorsal cu regiunea lombră fixată de sprijin.

1.Flexia şi extensia picioarelor genunchilor şi coxo-femurale succesiv(4-6ori)
2.Imitatrea bicicletei în aer.(10-12ori)
4.Mîinile la ceafă.Ridicarea succesivă a picioarelor extinse înainte, combinarea
cu diferite mişcări de braţe.(6-8ori).
5.Ridicarea picioarelor extinse în aer cu menţinerea 3-5sec.,revenirea lentă la
poziţia iniţială(4-6ori).
6. Foarfeca cu picioarele(6-8ori)
7.Respiraţie diafragmală.

CIFOZA- deformarea regiunii toracale ale coloanei vertebrale cu convexitatea în

posterior.
După etiologie cifoza mai frecvent este dobîndită şi este determinată de
slăbisiunea musculară paravertebrală ce progresează în accentuarea cifozei
toracale fiziologice într-un tip patologic de ţinută. Cifozele mai frecvent se
dezvoltă la copii în perioada de creşter intensivă cînd prevalează dezvoltarea
sistemului muscular asupra celui osos.
Rolul de bază în tratamentul cifozelor alături de ortezare şi intervenţie
chirurgicală îi revine mijloacelor kinetoterapeutice.
Scopurile kinetoterapiei:
1 Corecţia posturii şi aliniamentului corpului în statică şi mers.
2 Fortificarea musculaturii paravertebrale.
3 Relaxarea musculaturii pectorale şi centurii scapulohumerale.
Gimnastica medicală este combinată cu înotul preponderent pe spate, masajul
diferenciat al spatelui şi cutiei toracice, tratament postural de relaxare şi corecţie
a coloanei vertebrale.
Complex exerciţii pentru cifoze şi atitudine cifotică
1 P.I: culcat pe spate, fixarea regiunii lombare cu „strîngerea” mm. abdominali,
ridicarea ambelor picioare cu menţinerea 5-7 sec. Revenirea la poziţia iniţială.(4-
5 ori)
2 Menţinerea regiunii lombare fixate – ridicarea picioarelor cu efectuarea
„foarfecelor”- 8 mişcări de 3-4 ori.
3 Mîinile pe talie cu ridicarea trunchiului la 30 grade şi menţinerea poziţiei 5 sec.
Revenirea la poziţia iniţială. (3-4 ori)
4 Mîinile la ceafă – aceleaşi exerciţii ca la punctul 3.
5 Fixarea regiunii lombare, iniţierea „mersului pe bicicletă” cîte 8 repetări, 3-4
seturi.
6 P.I. culcat pe burtă: sub bazin un suport (rulou). Ridicarea alternativă a
membrelor întinse cu menţinerea fiecăruia 5 sec.(6-8 repetări)
7 Mîinile în lacăt,întinderea mîinilor înainte cu ridicarea trunchiului 6-8 repetări.
8 Imitarea cu ajutorul mîinilor a mişcărilor de înot 6-8 repetări.
9 Mîinile pe talie cu menţinerea mm. abdominali încordaţi, se unesc omoplaţii cu
ridicarea trunchiului de la podea, menţinerea 5 sec.(6-8 repetări)
10 P.I. ortostatism. În mîini se ţine bastonul de gimnastică, se ridică mîinile în sus
şi pe spate (nu se face flexia în coate) cu revenirea la poziţia iniţială. (3-4
repetări)
11 Bastonul se ţine la spate la nivelul omoplaţilor cu flexia lentă a trinchiului pînă
la nivelul orizontal. Menţinerea poziţiei 5 sec. şi revenirea la poziţia iniţială. ( 6-8
repetări)
12 Exerciţii de respiraţie liberă.
BIBLOOGRAFIA

1.Baciu ClementAparatul locomotorAnatomie

funcţională,biomecanică,semiologie clinică,diagnostic diferenţial).-
Bucureşti,1981

2.Tache Georgiana-Ozana Ghid de medicină fizică şi recuperare medicală.-

Bucureşti,2001.

3.Sbenghe Tudor Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare.-

Bucureşti,1987

4.Marcu V., Dan.M., Kinetoterapie/Physioterapy.-Oradea 2006

5.Боголюбова В.М. Медицинская реабилитация,том I, II,-Москва,2007

6.Gotovţev P., Subotin A., Cultura fizică medicală şi masajul –Chişinău 1992

7.Епифанов В.А. Лечебная физическая культура и врачебный

контроль,Москва,1990

8.Епифанов В.А Лечебная физическая культура,Москва,2002

9. Корнилов Н.В., Грязнухин Э.Г.,Ортопедия-Санкт-Петербург,2001.

10.Каптелина А.Ф.,Лебедева И.П.,Лечебная физкультура в системе

медицинской реабилитации-Москва,1995.

11.Kiss I.,Fizio-kinetoterapia şi recuperarea medicală,Bucureşti 2008

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie
„N. Testemiţanu”

PRINCIPII ŞI MIJLOACE DE
RECUPERARE FIZIO-
FUNCŢIONALĂ ÎN PATOLOGIILE
APARATULUI LOCOMOTOR