ISSN: 2068 - 2026

http://suspans.ro/ Cuvântul redactorului

N
sului. Nici la acest capitol nu suntem mai prejos. An-
S e-au troienit zăpezile. Cu întârziere, dar ne-
au troienit bine, ca să nu ne plângem.
tuza Genescu, Laura Frunză, Laura Sorin, Dan Boe-
riu şi subsemnatul s-au străduit să vă îmbie la lectura
Şi asta e bine, în ceea ce ne priveşte pe noi, ci-
cărţilor care le-au plăcut. Mai departe, Oliviu Crâznic
titorii înveteraţi de mistere şi orori. Ne oferă
ne aduce în faţă imaginea unui om diabolic, Gilles de
o scuză să nu ieşim din casă, să tândălim dimineaţa-n
U pat şi să amânăm îndatoriri mai puţin plăcute.
Cu acest gând vine Suspans în casele voastre, trecând
Rais, în continuarea seriei sale de eseuri de real suc-
ces (o spune statistica accesărilor, nu o spun eu!). Cât
despre cinema, ei bine, Răzvan T. Coloja prezintă nu
peste nămeţi şi înfruntând viforniţa. Să vă ofere un
mai puţin de trei filme: unul unguresc (Kontroll), altul
motiv în plus de-a zăbovi în casă. V-am pregătit un
belgian (Calvaire) şi ultimul american, film-cult (Na-
S sumar bogat. Ne-am axat în principal pe proză. Pov-
estiri de toate facturile, mai lungi sau mai scurte, mai
ked Lunch). O tripletă de citit, Răzvan ştie despre ce
vorbeşte. La urmă, deşi locul pe care şi l-a câştigat în
sumbre sau mai senine, mai cu tâlc sau mai fruste.
timp este cel dintâi, (re)vine George Arion cu a sa pipă.
Autorii sunt unul şi unul. Talentatele domniţe Raluca
De data aceasta, contribuţia poartă incitantul titlul de
Băceanu, Cătălina Fometici, Alexandra Niculae, Au-
P relia Chircu. Iscusiţii mânuitori ai cuvintelor Eugen
Edificiul groazei.
Nu închei acest survol până nu amintesc şi de un con-
Ovidiu Chirovici, Paul Tudor, James R. Blaisse, Felix
curs. De un alt concurs. Nu acela săptămânal cu care
Tzele, Karel Cispic. Pe unii îi ştiţi, poate, iar cu alţii
v-aţi obişnuit deja şi care aduce pentru cinci norocoşi
aveţi abia acum ocazia să vă întâlniţi. Un lucru e ga-
câte un exemplar dintr-o apariţie recentă în colecţia
A rantat, însă: calitatea textelor. Marca Suspans, ne place
să credem. Şi nu e vorba doar de povestiri. Vă oferim
Suspans a Editurii Nemira. Acum vorbim despre un
concurs lunar pe care îl face posibil DuNE PH, edi-
în acest număr şi a patra parte din foiletonul lui Nico-
torul pentru România al Alfred Hitchcock Mystery
lae Cornescian, atât de misterios şi pasionant, pre-
Magazine. Căutaţi pagina concursului şi participaţi.
N cum şi două fragmente de roman, semnate Alexandru
Ioan Despina şi Florin Irimia, romane despre care cu
Revista merită urmărită.
Un sumar generos, spuneam, un sumar bogat. Profitaţi,
siguranţă se va vorbi într-o bună zi. (Iar noi vom putea
deci, de răgazul pe care vi-l oferă (încă) iarna grea şi
spune mândri că am spicuit din ele încă din februarie
parcurgeţi-l pe îndelete. Fulg cu fulg, pic cu pic, ca să
2012, în Suspans #21!)
S Acesta este grosul. Proza. Orice revistă care se respectă
ajungă până luna viitoare.

Mircea Pricăjan
mizează pe asta. Dar nu e suficient. Este nevoie şi de
reversul medaliei: discuţia despre proză, analiza scri-
 Simon Toyne – Sanctus
Traducere de Andreea Boldura
Editura Allfa, Colecţia Strada Ficţiunii, Bucureşti, 2011
Nu mă număr printre cei care s-au înscris în curentul iscat de Codul lui da Vinci. Am pus
cartea deoparte după prima sută de pagini şi n-am aflat cum se încheie decât după ce a ieşit în
cinematografe ecranizarea. Nu contest capacitatea de-a inventa conspiraţii a autorului, aceasta
este evidentă. Contest în schimb, ca alţi câţiva, capacitatea sa de a pune povestea pe hârtie într-o
manieră literară acceptabilă.
Am avut, astfel, o strângere de inimă când am văzut că …

Aşa da! capacitatea sa de a pune povestea

Simon Toyne – Sanctus
Traducere de Andreea Boldura
Editura Allfa, Colecţia Strada
Ficţiunii, Bucureşti, 2011
Nu mă număr printre cei care s-au
înscris în curentul iscat de Codul
lui da Vinci. Am pus cartea deop-
arte după prima sută de pagini şi
n-am aflat cum se încheie decât
după ce a ieşit în cinematografe
ecranizarea. Nu contest capaci-
tatea de-a inventa conspiraţii a
autorului, aceasta este evidentă.
Contest în schimb, ca alţi câţiva,
pe hârtie într-o manieră literară
acceptabilă.
Am avut, astfel, o strângere de
inimă când am văzut că romanul
lui Simon Toyne, lansat de curând
şi în ediţie românească, este mar-
ketat pretutindeni prin asociere
cu isprava lui Dan Brown. După
primele două capitole, însă, mi-a
fost clar că „situaţia pe teren” este
în acest caz mult mai roză.
Simon Toyne se vădeşte a fi un
bucătar mult mai iscusit, iar ceea
ce face el din reţeta danbrowniană
echivalează cu veritabil festin.
E vorba şi aici despre o conspiraţie,
şi aici apare un secret păstrat cu
străşnicie de-a lungul veacurilor,
un secret teribil, care ar dinamita
Credinţa dacă ar fi adus la lumină.
Avem şi aici acel ritm trepidant din
Codul lui da Vinci şi pleiada aceea
de personaje care nu ştii niciodată
de ce parte a baricadei se situează.
Avem, pe scurt, destul de multe
dintre ingredientele conţinute de
reţeta folosită întâi de Dan Brown,
iar mai apoi de-o armată de
scriitoraşi dornici să renunţe la ale
lor slujbe în speranţa unei vacanţe
continue ca scriitori de ficţiune.
Numai că…
Numai că Simon Toyne se vădeşte
a fi un bucătar mult mai iscusit,
iar ceea ce face el din reţeta
danbrowniană echivalează cu veri-
tabil festin.
Avem în Sanctus (o primă parte
a unei anunţate trilogii) un ro-
man exemplar articulat, bine
gândit, populat cu personaje în-
chegate, ale căror acţiuni nu par
dictate de voinţa supremă a firului
naraţiunii spectaculoase, ci de re-
sorturi logice, fireşti. Răsturnările
de situaţie, şi ele, sunt introduse cu
delicateţe şi parcimonie, reducând
astfel riscul neverosimilului. Mis-
terul e întreţinut cu pricepere, ele-
mentele lui constitutive sunt intro-
duse discret, adesea în subsidiar. Şi
– cel mai important – personajele
ocupă poziţia centrală pe scenă.
Datorită lor, şi nu neapărat tensiu-
nii situaţiei, cititorul simte nevoia
de a continua lectura, grija faţă
de destinul lor întoarce paginile
cărţii.
Un alt atu al cărţii este modul
deloc intruziv în care sunt intro-
duse informaţiile istorice, sociale,
politice… E indubitabil faptul că
în spatele romanului stă o asiduă
muncă de documentare – nici
nu se poate altfel, când acţiunea
poartă personajele pe mai multe
meridiane. Simon Toyne reuşeşte,
deci, performanţa de-a nu cădea în
didacticism.
Am ţinut să punctez toate aceste
aspecte, omiţând o prezentare fie
şi numai în survol a subiectului
propriu-zis (oricum, sunt sigur că
cei interesaţi au aflat deja sinop-
sisul), ca o pledoarie în favoarea
romanului adresată celor care, ca
mine, s-au fript cu ciorba lui Dan
Brown şi acum se feresc a se mai
atinge de orice abureşte în farfurie.
În concluzie: Sanctus nu e Codul
lui da Vinci, deşi se foloseşte de el
ca vehicul promoţional, iar Simon
Toyne nu este Dan Brown, deşi are
toate datele să-l pună în umbră.
Mircea Pricăjan

3
http://suspans.ro/
Lupta cu sistemul
Bentley Little – The Store
Edituta Signer, SUA, 1998
Î
n graniţele literaturii horror fără
pretenţii de acaparare a sce-
nei mainstream, Bentley Lit-
tle e maestru de necontestat. E un
meseriaş care îşi cunoaşte meseria la
perfecţiune. Şi pe lângă asta, Little e
un deschizător de drumuri. Am mai
spus asta şi am s-o tot spun cu fiecare
ocazie.
Romanele lui – întrucât a scris cu
precădere romane, toate purtând
titluri simple, generice, singura sa
culegere de povestiri existentă până
acum pe piaţă fiind, evident, The Col-
lection – romanele lui se împart net
în mai multe categorii. De departe,
cea mai interesantă pentru mine este
categoria romanelor anti-sistem. Din
aceasta fac parte cărţi precum The
Policy, The Academy, The Resort, dar
şi acest The Store, despre care am
ales să vă vorbesc acum. În aceste
romane, personajele – oameni de
rând – se văd încolţiţi din senin sau,
mai adesea, încet, insidios de nor-
mele absurde ale societăţii, totul cul-
minând cu înrobirea lor.
Precum în cărţile cu vampiri, acest
Magazin, odată pătruns în orăşelul
de provincie (aici, Juniper, Arizona),
stoarce de viaţă totul.
Aşa stau lucrurile şi în The Store,
unde elementul acaparator, întruchi-
parea răului, este un lanţ de maga-
zine purtând, şi el, numele generic
The Store. Precum în cărţile cu vam-
piri, acest Magazin, odată pătruns
în orăşelul de provincie (aici, Juni-
per, Arizona), stoarce de viaţă totul.
Sugrumă economia locală, creând
monopol, îi înrobeşte pe locuitori,
ademenindu-i cu oferte de lucru
tentante şi punându-i să semneze
contracte cu clauze aberante, ajunge
să se amestece şi în treburile oficiale
ale oraşului, finanţând forţele de
poliţie, serviciile publice, ba chiar
promovându-şi propriii oameni în
conducerea primăriei ş.c.l. Totul
meticulos, pas cu pas, pe nesimţite,
totul făcut să pară a fi cea mai bună
şi firească soluţie posibilă, salva-
rea providenţială a momentului,
promiţând bunăstare şi oferind în
schimb robie. (Nu mă pot abţine să
nu întreb: Vi se par cumva cunoscute
etapele astea?)
Sigur că până la urmă cineva trebuie
să înţeleagă cum stau de fapt lucru-
rile şi să intuiască unde se va ajunge,
şi sigur că acest reprezentant al bin-
elui va trebui să acţioneze. În cazul
de faţă, acel cineva este Bill David,
care adoptă în lupta sa cu Magazinul
o tactică ce ar putea părea extremă
– şi tocmai de aceea, credibilă. El se
hotărăşte să lupte cu sistemul chiar
dinlăuntrul său. Dacă până în acest
moment al acţiunii admiram forţa lui
Little de-a evoca procesul de „vampi-
rizare” a oraşului de către sistemul
numit The Store, de aici înainte e
musai de remarcat abilitatea auto-
rului de-a prezenta modul în care
Bill David reuşeşte, dovedind forţă
lăuntrică şi dârzenie, să infiltreze el
sistemul.
4
Drumul, nu destinaţia
Sophie Hannah – O păpuşă sau alta
Traducere de Irina Negrea
Editura Nemira, Colecţia Suspans,
Bucureşti, 2011
De autoare nici nu aveam habar
înainte să apară acest roman la
Editura Nemira. De atunci însă mă
lovesc tot mai frecvent de numele ei
– şi încă în contexte dintre cele mai
pozitive.
Înainte să purced eu însumi la lectu-
ra romanului, am citit trei recenzii
ale lui. Una nu foarte entuziastă,
semnată de Diana Morăraşu şi
publicată chiar în revista noastră,
iar celelalte două mai îngăduitoare,
dacă nu chiar pozitive: George Arion,
în Jurnalul naţional, şi Dan Boeriu,
pe blogul personal. Datele proble-
mei le cunoşteam, aşadar, ştiam în
linii mari încotro se îndreaptă cartea
Sophiei Hannah – şi mai ştiam că
atuurile pe care le vedeau unii deve-
neau în ochii altora defecte.
Recenzii
Alternanţa celor două planuri,
dublată de indubitabilul talent scrii-
toricesc al autoarei, au darul de a in-
sufla poveştii acel dram de suspans
care te face să duci o carte până la
capăt.
Ei bine, vă spun din capul locului că,
după lectură, mă revendic hotărât
din a doua tabără – adică, O păpuşă
sau alta este un roman psihologic
care a reuşit să mă convingă, chit că
intriga, să-i spunem, detectivistică
nu m-a impresionat foarte tare.
Sophie Hannah reuşeşte însă să
prezinte materia epică într-un fel
atractiv, abordând două planuri tem-
porale, dar şi personale: perspectiva
victimei, a mamei care e convinsă
că i s-a răpit copilul nou-născut, cu
toate că pătuţul lui nu este câtuşi de
puţin gol, şi perspectiva detectivilor
însărcinaţi cu elucidarea misteru-
lui. Alternanţa celor două planuri,
dublată de indubitabilul talent scrii-
toricesc al autoarei, au darul de a in-
sufla poveştii acel dram de suspans
care te face să duci o carte până la
capăt.
Nici nu mai contează că soluţia
problemei mi s-a relevat din prima
jumătate a cărţii. În cazul de faţă,
plăcerea stă într-adevăr în drumul de
parcurs, iar nu în destinaţia ţintită.
Am să mă număr de aici înainte,
fără doar şi poate, printre cititorii
devotaţi ai Sophiei Hannah.
Mircea Pricăjan
http://suspans.ro/
O recoltă bogată
Alfred Hitchcock Mys-
tery Magazine, nr. 2,
noiembrie 2011
Traducere de Mircea Bucurescu
Editura DuNE, Bucureşti
P
entru o perioadă, în urmă cu
nişte ani, am avut ocazia să
urmăresc câteva numere din
celebra Ellery Queen Mystery Magazine.
Mi-amintesc şi acum plăcerea cu care
deschideam fiecare exemplar în parte,
convins că voi găsi povestiri poliţiste de
bună calitate. Apoi, din diverse pricini,
n-am mai avut acces la revistă. Şi am
rămas cu nostalgia.
Din aceeaşi categorie face parte şi Al-
fred Hitchcock Mystery Magazine. O
revistă de tradiţie în care au debutat,
de-a lungul anilor, autori ca Dorothy
L. Sayers, Robert Bloch şi Ed McBain.
M-am bucurat, astfel, peste poate când,
graţie Adinei Barvinschi, am aflat că
această revistă a pătruns în octombrie
anul trecut şi pe piaţa românească. Ad-
ina a scris despre primul număr în Sus-
pans, aici. Este vorba despre o traducere
cvasi-integrală a revistei americane.
Al doilea număr al AHMM apărut în
limba română plusează. O foarte bună
traducere a textelor (semnată de Mircea
Bucurescu), note de subsol foarte bine
documentate şi, în ciuda lungimii un-
ora, deloc redundante, o gamă variată
de teme şi stiluri (de la thriller scandi-
nav medieval lahard-boiled şi până la
mystery de ultimă oră).
Adina încheia recenzia de care amintesc
cu speranţa că ediţia românească
AHMM va continua să apară regulat. Ei
bine, ea apare. Am avut ocazia să cit-
esc numărul al 2-lea, cel pe noiembrie
2011. (A apărut el şi al 3-lea, am intrat
în posesia lui, însă o recenzie va trebui,
din păcate, să aştepte apariţia Suspans
nr. 22.)
Acest număr se deschide cu o proză
semnată de L.A. Wilson Jr., intitulată
Dans în furtună. De autor n-am mai
auzit până acum, dar din scurta
prezentare pusă la dispoziţie în revistă
aflu că este medic practician în Atlanta
şi că are de gând ca din anul acesta să
renunţe la meseria în favoarea scrisu-
lui. Acţiunea textului său se desfăşoară
în America anilor ’40, iar stilul în care
este scrisă aminteşte de curentulhard-
boiled şi, în special, de Raymond Chan-
dler, cel mai de seamă reprezentant al
lui. Travis Redman, alias Memphis, îşi
duce viaţa în New York mai mult în
compania negrilor. Locuieşte într-un
apartament închiriat deasupra unui lo-
cal şi are o aventură pe care nici el nu
şi-o poate explica prea bine cu soţia
proprietarului. În acelaşi timp, este
vizitat deseori de Geraldine, o fată
săracă cu duhul din cartier, aflată într-
o continuă căutare a copilului ei pierdut
– în fapt, o păpuşă. Lucrurile se pun în
mişcare când Bazemore, un prieten de
culoare al lui Memphis, este găsit mort
pe o alee din spatele faimosului Cotton
Club. Memphis miroase imediat că ceva
nu e în regulă şi porneşte o anchetă pe
cont propriu, care îl face să descopere
că lumea politică şi lumea „nespălată”
a Harlem-ului au multe în comun. Un
text, cum spuneam, scris în maniera
lui Chandler, unul însă cu destulă forţă
proprie cât să poată sta în picioare fără
proptele. Mi-a plăcut. Autorul merită
încurajat să-şi dedice mai mult timp
scrisului.
Al doilea text se intitulează Scăparea
lui Archie şi este semnat de William F.
Smith. Autorul aflăm că s-a stins din
viaţă în 2009, dar că în 1997 a mai publ-
icat un text în AHMM. Nu ştiu acela cum
era, dar acesta e interesant de-a binele.
Archie din titlu deţine o băcănie, nu-
mai că la un moment dat asupra lui
se abat două năpaste. Întâi, băcănia
devine ţinta mai multor grupuri de
spărgători, ceea ce-l determină pe Ar-
5
chie să apeleze la serviciile unei „firme”
de protecţie (Big M), după care, tocmai
când afacerile încep să meargă prost,
soţia lui se îmbolnăveşte grav. La mo-
mentul când se deschide povestirea, Ar-
chie a ajuns la capătul puterilor, nu mai
suportă să plătească taxa săptămânală
de protecţie şi hotărăşte să nu se mai
supună. Îşi pune planul în aplicare şi to-
tul decurge uns. Până aproape la sfârşit,
când scăparea lui se mută în cu totul
alt plan, unul pe care Archie nu şi l-ar
fi dorit. – Un text scurt, dar percutant.
M-a făcut curios de cealaltă poveste a
lui William F. Smith apărută în AHMM.
Răfuiala scandinavă de Mike Culpepper.
Un text mai greu încadrabil în genul
mystery. Aşa cum spune titlul, acţiunea
se petrece în nordul continentului, în
perioada medievală. Un fost sclav se
întoarce de pe mare, după o intensă
activitate de corsar. Şi găseşte că soţia
sa a căpătat în stăpânire o fermă. Toate
bune şi frumoase până când stabilitatea
le este ameninţată de un mic grup de
războinici. Şi urmează răfuiala din ti-
tlu. Dacă n-ar fi scriitura meşteşugită,
traducerea foarte inspirată şi, mai cu
seamă, notele de subsol extrem de
utile şi documentate ale traducătorului,
povestea lui Culpepper ar fi greu de dus
până la capăt.
Energie electrică eoliană de Doc Finch.
Un caz de sabotaj la un parc de turbine
eoliene. Frumos scrisă, curgătoare,
cu firul principal, detectivistic, se
împleteşte şi începutul unei aventuri
amoroase. Mai multe informaţii despre
cum funcţionează o astfel de afacere, şi
impactul ei asupra zonei, decât despre
procedurile urmate de detectivul anga-
jat a găsi sabotorul.
Atelierul de creaţie literară de Janice
Law. Cea mai interesantă povestire
din acest număr. La un curs de creaţie
literară, elevii învaţă care sunt elemen-
tele unei bune povestiri cu suspans.
Unul dintre aceştia, chiar naratorul, se
dovedeşte prea sârguincios şi ajunge
până la urmă să predea el însuşi un ast-
fel de curs – dar la închisoare, colegilor
săi de detenţie.
Bine scris, cu umor, alert atât cât
trebuie, cu acţiunea bine dozată, plus
finalul-surpriză – toate fac din pov-
estea lui Law vedeta nr. 2 al AHMM.
Recenzii
Cartea Karnikov de Kristine Kathryn
Rusch. Naratorul se ocupă cu organiza-
rea de convenţii pentru fanii de tot felul.
Şi lucrurile merg strună. Chiar şi pentru
afacerile sale din spatele acestor nevi-
novate convenţii. Până când îl întâlneşte
pe Dmitri Karnikov, actor celebru, dar
controversat, invitat special la cea mai
recentă convenţia a fanilor (CelebCon).
Acesta, prin atitudinea şi cererile sale, îi
va da o lecţie naratorului nostru.
Povestire interesantă mai ales prin
prisma informaţiilor despre organizarea
unor asemenea convenţii. Trama mys-
tery este într-adevăr cam palidă.
Pe lângă această bogată recoltă de
povestiri şi nuvele, AHMM nr. 2 ne mai
oferă şi rubrica lui Robert C. Hahn,
„Cronica enigmelor”. Acul, el se opreşte
asupra ultimelor romane scrise de trei
britanici: Ken Bruen (The Devil), Brian
McGilloway (Bleed a River Deep) şi Ann
Cleeves (Blue Lightning).
Nu lipseşte nici povestirea câştigătoare
la concursul „Fotografia misterioasă”
anunţat în numărul trecut. Este vorba
despre Ceva mai adânc de Kent Brown.
Scurtă, foarte scurtă, dar cu tâlc. Con-
cursul e continuat şi în acest număr, cu o
altă fotografie. Important de ştiut este
faptul că şi cititorii români pot participa.
Una peste alta, al doilea număr
al AHMM apărut în limba română
plusează. O foarte bună traducere a tex-
telor (semnată de Mircea Bucurescu),
note de subsol foarte bine documen-
tate şi, în ciuda lungimii unora, deloc
redundante, o gamă variată de teme şi
stiluri (de la thriller scandinav medieval
la hard-boiled şi până la mystery de
ultimă oră)…
O revistă celebră de care se pot bucura
de acum şi cititorii români.
P.S. Şi tot de acum, vreme de trei
luni, revista Suspans, în colaborare cu
AHMM, organizează un concurs. Premii
sunt nu mai puţin de 10 exemplare din
cel mai recent număr Alfred Hitchcock
Mystery Magazine, ediţia românească,
pentru zece cititori în fiecare lună.
Mircea Pricăjan
http://suspans.ro/
Voinţa de putere
Dean Koontz – The Door to December
Edituta Signer, SUA, 2002
E
vorba
d e -
spre
un roman mai
vechi – din
1985, mai exact
– unul apărut
iniţial sub
pseudonimul
Richard Paige.
Este, de altfel,
singurul roman
pe care Dean
Koontz l-a pub-
licat sub acest pseudonim. Ne explică pe îndelete şi
cu umorul său caracteristic, în postfaţa acestei ediţii
din 2002, care a apărut în sfârşit cu adevăratul nume
pe copertă; n-am să stărui asupra acestui aspect.
Dean Koontz, în acest roman de tinereţe, reuşeşte să
ne pună în gardă într-un mod convingător – meta-
foric, dacă vreţi – cu privire la dimensiunea răului la
care pot ajunge cei însetaţi de putere.
Ce ne interesează este însă doar amănuntul cu care
am început: e vorba despre un roman din anii ’80.
Astfel, avem de-a face cu o poveste alertă, bine
închegată, cu tonuri fantastice puternice şi nu la fel
de apăsat moralizatoare cum ne-a obişnuit autorul
în timpul din urmă. Asta nu va să zică nicidecum că o
astfel de valenţă lipseşte – nu la o carte marca Dean
Koontz. Este, aşa cum autorul citează un biograf
al său, „o analiză a influenţei nefaste a puterii şi a
pornirii totalitare” (subiect care, în condiţiile date, în
România, ar trebui să ne preocupe – şi pe unii chiar
ne preocută!).
Laura se trezeşte într-o dimineaţă şi află de la agenţii
de poliţie care-i bat la uşă că fiica sa, Melania, dată
dispărută de mult timp a fost găsită pe străzile
din Los Angeles hoinărind debusolată. În acelaşi
timp, aproape de locul unde a fost ea găsită, într-
un subsol s-a petrecut ceva inexplicabil: mai mulţi
cercetători aparent neafiliaţi vreunei organizaţii
a statului au fost ucişi de o forţă extraordinară,
supraomenească. Una dintre victime este chiar tatăl
Melaniei, fostul soţ al Laurei. La faţa locului soseşte
poliţia şi, la scurt timp, Laura însăşi. Dan Haldane,
detectivul care preia cazul, e un tip simţitor, modelul
poliţistului nesupus şefilor obtuzi şi se oferă imediat
să o ajute pe tulburata Laura în tot ceea ce va urma.
Şi de urmat urmează multe lucruri teribile. Întâi de
toate că Melania, acum în vârstă de nouă ani, pare
afundată ireversibil într-o stare catatonică vecină
cu autismul, din care nici chiar mama ei, psiholog
de profesie, nu e convinsă că o va putea scoate.
Apoi, pare-se că mai multe organizaţii, deopotrivă
oficiale şi acoperite, sunt dispuse la orice pentru
a pune mâna pe fată. La ce experimente a fost ea
suspusă ani întregi de tatăl ei dement şi de colegii
acestuia, la fel de smintiţi? Cine le finanţa experi-
mentele şi în ce scop? Ce explicaţie au fenomenele
supranaturale care se petrec într-o succesiune tot
mai rapidă şi cărora le cad victime, rând pe rând, toţi
cei aparent implicaţi în experimentele cu pricina? Ce
este acea „uşă spre decembrie” de care aminteşte
Melania în rarele sale momente de luciditate? La
toate aceste întrebări trebuie să răspundă Laura şi
Dan, străduindu-se în acelaşi timp să o protejeze pe
Melania.
Explicaţiile, desigur, nu întârzie să vină şi ele sunt
înfricoşător de credibile.
Dean Koontz, în acest roman de tinereţe, reuşeşte să
ne pună în gardă într-un mod convingător – meta-
foric, dacă vreţi – cu privire la dimensiunea răului
la care pot ajunge cei însetaţi de putere. Cu ajutorul
unor personaje cu care cititorului îi vine uşor să em-
patizeze, mesajul său nu are cum să-şi rateze ţinta.
Mircea Pricăjan
Kohai, sempai & samurai
Michael Crichton — Noaptea samurailor
Traduce de Claudia Şerbănescu
Editura Elit Comentator, Bucureşti, 1994
L
una trecută am ales o carte la
întâmplare de pe nişte rafturi
pline de praf. Iniţial, văzând cât
de subţire e coperta, cât de caraghioasă
6
Recenzii
imaginea de pe ea şi cât de proastă hârtia,
am vrut s-o aşez la loc. Titlul românesc,
penibil, mă zgâria şi el pe ochi. Totuşi,
am trecut peste inconveniente când am
văzut autorul: Michael Crichton. Bibliote-
ca respectivă nu era a mea, evident, nici
cartea. Dar, nu ştiu cum, în jurul meu s-a
făcut brusc Japonia şi m-am hotărât să
adopt normele de comportament ale ţării
acesteia, fiind ele cât se poate de stricte
şi renumite pentru caracterul lor punitiv.
Aşadar, am considerat că-mi însuşesc car-
tea într-un mod absolut cinstit, adică pe
tăcute, urmând ca tot aşa s-o şi returnez,
dacă vreodată se va face iar Japonia în ju-
rul meu.
Arsă la degete de numele lui Crichton,
după primele pagini, am constatat că
traducerea Claudiei Şerbănescu este
făcută cu bun simţ şi, de ce să n-o spun,
cu conştiinţă profesională. Bravos! Sunt şi
scăpări – titlul, de care m-am plâns deja,
probabil ales ca să atragă masele, şi uti-
lizarea perfectului simplu la persoana I.
Deranjează, dar la nivel suportabil. Cartea
se citeşte cu multă plăcere. Numai după
ce-am parcurs câteva capitole mi-am dat
seama că văzusem şi filmul făcut după ea:
Rising Sun, cu Sean Connery.
Pe scurt: la petrecerea de inaugurare a
sediului din Los Angeles al companiei
Nakamoto, o prostituată de lux e găsită
moartă într-o sală de consiliu. Cine a
omorât-o? Un japonez? Un american?
O să afle căpitanul John Connor şi loco-
tenentul Peter Smith. După ce trec prin
multe peripeţii.
Cartea împlineşte douăzeci de ani, filmul,
nouăsprezece. Cartea vine cu informaţii
incomode despre americani, filmul se
concentrează exclusiv pe relaţiile ten-
sionate dintre ei şi japonezi. Ca să-ţi mai
tragi sufletul greu încercat de suspans,
Crichton, maestru ţesător de intrigi, face
pauze de acţiune şi apelează la dialoguri
despre câteva din rănile deschise ale unei
societăţi în care oamenii se cred buricul
pământului. Sunt cam lungi şi explicative
aceste dialoguri şi e prea clară intenţia
autorului de a spune lucrurilor pe nume,
de a-şi crea ocazii special ca să ia în râs
naţiunea clefăitoare de grătare la BBQ.
Dar aflăm treburi interesante şi şocante.
De pildă:
http://suspans.ro/
În SUA, elevii şi studenţii cei mai buni sunt slab
pregătiţi. O treime din absolvenţii de gimnaziu au
probleme cu descifratul orarului autobuzelor. Un
personaj de-al lui Crichton afirmă: copiii prezen-
tului sunt leneşi. Nu vor să audă de muncă, ci de
metodele îmbogăţirii. Aşa că se îndreaptă spre
domeniul avocaţilor şi-al bancherilor. Într-un am-
fiteatru al unei universităţi americane, din treizeci
de studenţi la fizică, numai trei sunt albi. Când îşi
termină studiile, cei douăzeci şi şapte de coreeni,
indieni sau pakistanezi se întorc în patria mumă,
ca să se umple de faimă acolo. În America, ştiinţa
oferă mult mai puţine posibilităţi decât avocatura
sau domeniul bancar. America nu are destui in-
gineri, dar „a devenit Ţara Avocaţilor. Toată lumea
se judecă, toată lumea are ceva de împărţit. Tribu-
nalele sunt pline.” Păi, cum să nu fie, doar trebuie să
aibă ce lucra sutele de mii de avocaţi. Să mănânce
şi ei un hamburgher cât deliberează juriul sau o
dăunat cu strat de zahăr gros cât nămeţii de la Ur-
ziceni.
Şi în România se înghesuie bacalaureaţii la
facultăţile de drept şi economie. E drept că se mai
pierd din ei pe parcurs, mulţi nu fac faţă efortu-
lui de a citi, de a sintetiza, de a se exprima. Dar
apetitul nu e pentru muncă, ci pentru făcut bani. Să
fim cumva rude cu americanii? De ce nu, doar avem
şi noi ce mănâncă ei, chiar dacă le zicem pârjoale
ori pancove. Iar la BBQ îi zicem grătar.
Americanul obişnuit gândeşte astfel: dacă toată
lumea ştie că America e cea mai tare, dacă până
şi Soarele se învârteşte numai în jurul ei, atunci
eu de ce să-mi fac de lucru şi să mă îngrijorez de
restul omenirii? (Vorbele acestea nu din gura
mea au ieşit, ci de pe buzele unei americance cu
multă şcoală, venită în vizită în România la în-
ceputul anilor 1990, când noi tocmai săream în
balta pseudodemocraţiei, ca să ne spălăm de râpul
comunismului.) Păi, atunci, e de mirare că ameri-
canul a căzut în capcana japonezilor? Că nu şi-a
dat seama cum îi fură ei economia şi-l ruinează?
America şi-a pierdut, în favoarea Japoniei, indus-
tria oţelului şi-a construcţiilor de vapoare (anii
1960), cea producătoare de televizoare (anii 1970)
şi de maşini (anii 1980). Nu mai produce compo-
nentele de bază ale securităţii naţionale. Toate le
fac japonezii în locul americanilor. În scenariul de
rele prevestitor al lui Crichton, prin vânzarea către
japonezi a companiei MicroCon, aceştia vor ţine sub
control toată industria americană de computere.
Japonezii consideră că şi-au câştigat dreptul să
decidă cum trebuie condusă America. I-au împru-
mutat o căruţă de bani. Au investit într-o ţară cu
cetăţeni care nu ştiu să fie uniţi la greu, ci se iau la
harţă. Nu se omoară cu învăţatul la şcoală, nu prea
ştiu ce e cu lumea în care trăiesc şi-şi fac cultură de
televizor, tinzând, în adâncul sufletului, spre starea
de couch potato (starea de tip „muieţi-s posmagii”
la români), în care sunt scutiţi de orice efort intelec-
tual.
Cred că cel mai mult m-a scos din sărite în carte ati-
tudinea tipică a politicianului american aspirant la
preşedinţie. Senatorul John Morton, piscălit şi di-
chisit de o turmă de fotografi în vederea unui clip
electoral, declară mai întâi cu tărie că e împotriva
vînzării companiei MicroCon. Ţine discursuri axate
pe ideea mioritică „Nu ne vindem ţara”, apoi, peste
noapte, îşi schimbă atitudinea. Sigur că există un
motiv pentru schimbarea asta. E unul cu miros de
gură de canal, de care nu are cum scăpa şi care îl
determină, până la urmă, să facă un gest ireme-
diabil. Mari penibili sunt şi cei din echipa sa, care
îi albesc părul ca să-i dea prestanţă în faţa camere-
lor, îl iau la mişto şi-i zic întruna „fii înţelegător”,
după aceea îi impun ce termeni să folosească: de
exemplu, nu are voie să rostească „economisire”,
pentru că economisire înseamnă reducerea nive-
lului de trai. Iar în campania electorală nu le spui
cinstit alegătorilor că trebuie să strângă cureaua,
că „economisirea ajută competitivitatea”, că ei nu
reprezintă încă o naţie competitivă. Îţi tai singur
craca de sub picioare.
Culmea dispreţului manifestat de japonezi faţă de
americani l-am simţit în cuvintele rostite cu obidă
de şeful cel mare al niponilor atunci când vorbeşte
despre subordonatul său, posibilul criminal: „Sincer
să fiu, cred că a petrecut prea mult timp în America.
A luat multe obiceiuri rele de aici.” Nu că japonezii
ar fi curaţi ca lacrima. Nici vorbă. Dar ei sunt limitaţi
7
Recenzii
de reguli peste reguli. Atât de limitaţi, încât la ei
„rostirea e inhibată”. Japonezul se poate trezi că nu
are voie să vorbească despre un subiect şi-atunci
partenerul de conversaţie e obligat să priceapă
despre ce e vorba din gesturile şi poziţia corpului
său. Chiar din tăcerea lui. Cine nu e japonez, e bar-
bar, adică unul „prost, vulgar, care pute a nespălat.”
Niponii „se poartă însă politicos cu străinii, căci îşi
dau seama că aceştia, săracii, nu sunt vinovaţi că
nu s-au născut în Japonia.” De ce procedează aşa?
se întreabă kohai. „De ce mănâncă sushi?” replică
sempai. „Ăsta e stilul în care fac ei afaceri.” Dar de ce
nu pricep americanii că li se fură economia? se miră
intrigatul kohai. „De ce mănâncă americanii ham-
burger? replică iar Connor-san. „Aşa sunt ei făcuţi,
kohai.” În grai nipon, kohai e un fel de ucenic ajuns
pe mâna unui maistru zis sempai, de la care învaţă
cum se tace şi cum se ia piuitul.
Cât a lucrat la scenariu împreună cu Michael Backes,
Crichton a elaborat personajul-sempai John Connor
avându-l în minte pe Sean Connery. Dar a abando-
nat întreg proiectul pentru că nu a fost de acord cu
regizorul şi producătorul Philip Kaufman ca unul
din personajele principale să fie jucat de un actor
afro-american. Eu zic că n-a fost de acord pentru
că de la bun început a conceput personajul Peter
Smith ca aparţinând rasei albe, şi nu din alte mo-
tive. Nu cred că poate fi acuzat de rasism. Wesley
Snipes mi-a plăcut în rol de kohai – şi sunt convinsă
că nu doar mie – chiar dacă e cam zvăpăiat. Mi-l
închipuisem mai potolit. Mai responsabil. Mai mult
tată, doar îşi creşte singur fetiţa. Lui sempai şi ko-
hai li se acordă aceeaşi importanţă în carte. Nu aşa
se întâmplă şi în film. Iar ca actor, e greu să ieşi în
evidenţă când joci cu Sean Connery. N-ai cum să fii
mai bun ca el.
În film, numele personajelor sunt schimbate faţă de
cele din carte. Numai de John Connor n-a îndrăznit
nimeni să se atingă la scenariu. Locotenentul Peter
Smith a devenit Web(ster) Smith. Schimbată e şi
identitatea criminalului. Mare păcat.
Dacă n-aţi văzut deja Rising Sun, aveţi ocazia să-l
urmăriţi duminica viitoare, seara, la un post pe
care nu vi-l pot preciza. Fetele vor suspina după Sir
Sean Connery într-un rol scris special pentru el. Se
descurcă bine în japoneză, deşi i-am surprins, în
nemernicia mea, urme de accent scoţian. Iar băieţii
vor privi cu nesaţ la fetiţa hawaiiană Tia Carrere, în
rol de japonezo-americancă.
Antuza Genescu
http://suspans.ro/
Muzeul obsesiilor
Baudoin – Travesti de Mircea Cărtărescu
Editura Humanitas & Jumătatea plină,
Bucureşti, 2011
C
red că prima carte a lui Mircea
Cărtărescu pe care am citit-o a
fost Travesti şi am fost uimit să
constat atunci că un mare au-
tor poate arăta aşa. Desigur, eram tânăr
şi neexperimentat şi aveam o groază
de clişee penibile în legătură cu felul în
care trebuie să sune literatura bună. Nu
neg că plăcerea pe care mi-a stârnit-o
micro-romanul lui Cărtărescu (o nuvelă
mai stufoasă, după capul meu) a fost
aproape vinovată, întrucât aceleaşi
jenante prejudecăţi despre literatură mă
îndemnau oarecum să strâmb din nas.
Numai că n-am mai putut. Chiar dacă re-
ceptarea critică a volumului, la momen-
tul apariţiei, a fost slăbuţă, rămân la
ideea că Travesti e o carte bună, în care
imagologicul se îmbină spectaculos cu
întâmplări de o colosală mediocritate. Şi
tocmai asta o face interesantă.
Desenând această derivă a personajului
principal, Baudoin atribuie poveştii noi
dimensiuni. Accentul nu mai cade atât
pe zbaterea interioară a eroului nostru,
ci pe reliefarea ei grandioasă într-un ex-
terior al imaginarului.
Cred că pe acelaşi lucru a mizat şi Edmond
Baudoin, care s-a hotărât, după citirea în
franceză a cărţii, s-o transforme într-un
roman grafic. Zis şi făcut. Numai că mor-
bul creator al lui Baudoin avea nevoie de
mai mult decât propria lui imaginaţie
raportată la vocea cărţii. De aceea, au-
torul francez a venit în România, s-a
întâlnit cu Mircea Cărtărescu, a colindat
împreună cu acesta locurile descrise
în carte şi abia pe urmă s-a hotărât să
transforme experienţa aceasta într-un
produs literar de sine stătător. Iar ceea
ce a ieşit a depăşit, pesemne, chiar
aşteptările lui Cărtărescu.
Romanul, în varianta sa originală, e o
sumă de fotograme care-şi găsesc origi-
nea într-un trecut al tinereţii puberale,
acolo unde identităţile sunt lesne mode-
labile şi, din această cauză, foarte fragile.
Plecat cu şcoala într-o excursie, tânărul
personaj principal are parte de nişte
întâmplări la limita grotescului infantil,
presărate cu ieşiri triviale şi abuzuri ba-
hice specifice unor adolescenţi scăpaţi
de sub control. Ideea însingurării abso-
lute (o marotă a scrisului cărtărescian,
însă netratată ca un refugiu al omului
superior, ci cu o maladivă invidie şi
o veşnică neputinţă de adaptare) se
îmbină cu un onirism controlat cerebral
până în detaliile cele mai şocante. Mir-
cea din roman pendulează mereu între
realitatea aridă şi tulbure şi un tărâm
al visului care comprimă ţelul cel mai
tainic al eroului: acela de a se confun-
da, în această lume a imposibilului, cu
fratele său geamăn, Victor, care nu mai
trăieşte. Această dorinţă de identificare
cu alteritatea ia forma cea mai hâdă în
viaţa zilnică a personajului: Mircea îl
întâlneşte pe Lulu deghizat în femeie,
într-un tablou horror-carnavalesc, iar
identitatea sexuală a colegului are darul
de a sădi subit în conştiinţa lui Mircea în-
doiala cu privire la propriul contur.
Desenând această derivă a personajului
principal, Baudoin atribuie poveştii noi
dimensiuni. Accentul nu mai cade atât
pe zbaterea interioară a eroului nostru,
ci pe reliefarea ei grandioasă într-un ex-
terior al imaginarului. Prin intermediul
iscusinţei grafice a lui Baudoin, Mircea
îşi exhibă orgiastic obsesiile, care îl vor
însoţi pe tot parcursul poveştii. Transfer-
ul subtil dinspre ermetismul fantasme-
lor unui băiat însingurat către un prea-
plin al lumii dinafară este chiar farmecul
acestei remixări a poveştii iniţiale.
Pentru că Baudoin face mai mult decât
să redea fidel şi cinematografic decorul
unei istorisiri oarecare: el face posibilă
penetrarea curajoasă a gândului soli-
tar în lumea înconjurătoare. Desenele
lui Baudoin au o adâncime care aduce
o prospeţime nebănuită poveştii lui
Cărtărescu. Nu e doar o muncă de fi-
delizare a imaginii cu textul iniţial ci, mai
degrabă, efortul concentrat de filtrare a
poveştii printr-o sensibilitate artistică
8
de o altă anvergură. Riscul banalizării
subiectului cărţii lipseşte cu desăvârşire
aici (deşi acest risc e destul de mare în
cazul transformării unui roman în benzi
desenate), întrucât Baudoin refuză
graniţele cuvântului care naşte istoria şi
o creează dintr-un aluat nou, folosindu-
şi propria potenţă artistică.
Imaginile cărţii sunt terifiante, sunt
sumbre, sunt groteşti, însă factorul
reconfortant în tot acest tablou semi-
apocaliptic este convingerea că autorul
lor ştie ce face. Baudoin a transformat
Travesti-ul cărtărescian într-un specta-
col grandios al minţii şi al nostalgiilor
muşcătoare. Senzaţia de siguranţă te
poartă de-a lungul întregii cărţi. Pare
că suntem luaţi de mână şi plimbaţi
printr-un imens muzeu al anxietăţii, al
luptei cu propriii demoni, al universului
obsesiilor şi traumelor personale. Şi, cul-
mea, ne place!
Dan Boeriu
Şampanie la căsuţa
cu zorele
Rodica Ojog-Braşoveanu – Stilet cu
şampanie
Colecţia Suspans, seria Opere Alese. Rodi-
ca Ojog-Braşoveanu
Editura Nemira, Bucureşti, 2012
S
tilet cu şampanie face parte din-
tre ultimele apariţii la editura
Nemira, în seria de autor Rodica
Ojog-Braşoveanu, şi este, cel mai
probabil, prima carte din seria cu Minerva
Tutovan, iniţial publicată în 1977, la editura
Militară, cu titlul Panică la căsuţa cu zorele,
titlu sub care se mai găseşte şi astăzi în bib-
lioteca mea veche de acasă.
Decorul cărţii contrastează teribil cu per-
Recenzii
sonajele care îşi joacă rolul bine stabilit, şi
asta face ca romanul să fie şi mai savuros.
Minerva, proaspătă ca o garofiţă după
noaptea de Revelion, şi Dobrescu, istovit de
petrecerea festivă, investighează o crimă
aparent perfectă: un inginer a fost ucis cu un
stilet înfipt în spate în noaptea de Revelion,
în timp ce toţi ai casei au un alibi perfect.
În stilul ei caracteristic, fosta profesoară de
matematică rezolvă crima ca şi cum ar re-
zolva o ecuaţie: ia paranteză cu paranteză,
necunoscută cu necunoscută şi pune cap la
cap întâmplări aparent banale, care, până la
urmă, dezvăluie soluţia complotului şi con-
duc spre un final cel puţin neaşteptat, care
seamănă puţin cu Crima din Orient Express
a Agathei Christie, însă mult mai spumos.
Doar vorbim de şampanie, nu?
Ceea ce şochează în această carte, ca în
mai toate cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu,
e felul în care a ales să caricaturizeze per-
sonajele. De cele mai multe ori, personajele
ei nu au şi bune şi rele, ci sunt ataşate unei
tipologii, ca libelulele într-un insectar, şi nu
mai pot scăpa de acolo. Această tipologie
e, de altfel, şi cea care le stabileşte desti-
nul, destin imuabil în cazul lor, pentru că
personajele Rodicăi Ojog-Braşoveanu au
doar rareori control asupra propriilor vieţi
şi, de cele mai multe ori, mor aşa cum s-au
născut: avari, escroci, serioşi, singuratici,
invidioşi, ghinionişti, melancolici, nefericiţi.
Puţine sunt personajele cu adevărat feric-
ite în cărţile ei şi asta te face să te întrebi
de unde s-a inspirat autoarea, de a creionat
atât de realist personajele, de la cel mai
pedant aristocrat până la cel mai josnic in-
fractor.
Un alt lucru care atrage atenţia în această
carte este modul în care Rodica Ojog-
Braşoveanu alege să descrie Bucureştiul an-
ilor ’70: cu magazine în care se vindeau Kent
şi whisky, cu sindrofii elegante, cu doamne
care se vopseau cu L’Oreal, cu struguri şi
crengi de liliac în februarie, cu vol-au-vent
pe masa de Crăciun, cu bucătărese educate
la şcoli specializate în menaj, cu miliţieni
preocupaţi de binele cetăţeanului. Decorul
cărţii contrastează teribil cu personajele
care îşi joacă rolul bine stabilit, şi asta face
ca romanul să fie şi mai savuros. Adăugaţi
la toate astea şi faptul că scriitoarea a reuşit
să evite cu graţie orice menţiune a comunis-
mului şi veţi avea o lectură mai mult decât
plăcută pentru o seară geroasă de iarnă în
care doar o crimă şi o anchetă fictive ne mai
pot încălzi.
Laura Frunză
 Naked
E greu să scrii despre Naked Lunch
fără să scapi de teama că poate nu
vei reuşi să descrii exact cât de reuşit
e filmul. Şi asta din cauză că absurdul e
la el acasă între scenele peliculei. Teama
e parţial justificată de faptul că filmul
e o ecranizare a romanului cu acelaşi
nume de William S. Burroughs, roman
definitoriu
pentru curen-
tul Generaţiei
Beat. Ori să rişti
să faci terci aşa
ceva e o încer-
care.
Privit detaşat,
filmul este o
reprezentare a
minţii lui Wil-
liam S. Bur-
roughs, a părerilor lui legate de droguri,
homosexualism şi societate, totul într-o
aură politică dibaci ascunsă în metafore
vizuale.
Regizat de faimosul David Cronenberg
în 1991, Naked Lunch nici că s-ar fi pu-
tut bucura de atenţia unui nume mai
important. Poate doar David Lynch ar
mai fi fost capabil să scoată ceva similar
în domeniul abstractului cinematograf-
ic, dar nu bag mâna în foc nici pentru el.
În termeni simpli, Naked Lunch este
povestea unui exterminator prins într-
o lume suprarealistă în care gângăniile
transmit mesaje venite de la o societate
secretă, iar prietenii se transformă în
inamici din motive puerile. Cu Peter
Weller în rolul principal, filmul face loc şi
Lunch
altor nume importante de pe ecranele
anilor ’90, şi anume Ian Holm şi Roy
Sheider. Adaptarea romanului nu este
exactă, Cronenberg preluând scene şi
din alte lucrări ale lui Burroughs, pre-
cum şi elemente din viaţa personală a
autorului. De exemplu, personajul Hank
este bazat pe Jack Kerouac, un alt autor
important al curentului Beat, prieten
cu Burroughs. La fel, Martin e reprezen-
tarea poetului Allen Ginsberg. Anumite
scene din film sunt şi ele inspirate din
viaţa reală, precum modul în care Joan
Lee moare împuşcată în cap într-un joc
tembel á la Wilhelm Tell. Soţia lui Bur-
roughs, Joan Vollmer, a murit în acelaşi
mod, chiar de mâna autorului.
Naked Lunch atinge limitele esteticii
dezgustului într-un fel în care puţine
filme reuşesc să o facă. Atmosfera
incertă şi apăsătoare, combinată cu dia-
logul absurd şi secvenţele ca de vis te
ţin în priză până la sfârşit. Filmul e cu
atât mai şocant cu cât are referinţe ho-
moerotice prezentate într-un mod care
cochetează cu grotescul. Privit detaşat,
filmul este o reprezentare a minţii lui
William S. Burroughs, a părerilor lui leg-
9
ate de droguri, homosexualism şi soci-
etate, totul într-o aură politică dibaci
ascunsă în metafore vizuale.
Naked Lunch merită vizualizat fie şi
pentru a vedea ce altceva mai poate
scoate cinematografia Statelor Unite
ori pentru a privi scurt în bizareria a
ceea ce este o coproducţie americano-
japoneză. Este un vis lung, transpus
în scenete, este ceea ce mintea unui
drogat ar putea să scuipe dacă este
stimulată corespunzător. Merge într-
atât de departe încât, la un moment
dat, absurdul devine greu interpretabil
şi cedezi în faţa acţiunii. E genul de film
pe care trebuie să-l vezi şi revezi pentru
a putea percepe jumătate din simbolis-
tica lui – un deliciu pentru orice cinefil
serios.
Maşini de scris care se transformă în
gândaci imenşi care pasează mesaje
secrete, extratereştri ale căror organe
salivează substanţe narcotice, insecti-
cide folosite pe post de droguri – filmul
le are pe toate. Rămâne la latitudinea
minţii privitorului să le prelucreze la
nivel subconştient.
http://suspans.ro/ Cinema
Kontroll Un element reprezentativ pentru film e proba de bărbăţie
pe care aproape fiecare dintre controlori trebuie să o treacă. Calvaire prezintă o lume părăsită, umedă, tristă. O lume ruptă
Aceasta e remarcabil de similară cu scena din Fight Club când de regulile societăţii care încetează să mai funcţioneze în clipa
Tyler Durden şi acoliţii lui gonesc cu maşina pe autostradă şi în care personajul principal intră în satul bizar ca să caute aju-
rânjesc în faţa morţii. În Kontroll, Bulcsú e campion neînvins la tor. Modul în care restul personajelor evoluează de la normal
cursa contra metroului – un joc care presupune ca doi control- la absurd e demn de un roman de Kafka sau Stanislaw Lem.
ori să sară pe şine şi să o ia la fugă prin tunelul îngust dintre
două staţii înainte ca metroul să-i ajungă din urmă. Calvaire prezintă o lume părăsită, umedă, tristă. O lume ruptă
de regulile societăţii care încetează să mai funcţioneze în clipa
Filmul nu e lipsit nici de mister, eroul principal încercând să în care personajul principal intră în satul bizar ca să caute aju-
descopere cine este maniacul care împinge pasagerii în faţa tor. Modul în care restul personajelor evoluează de la normal
metroului fără motive discriminatorii. Modul în care Sándor la absurd e demn de un roman de Kafka sau Stanislaw Lem.
Csányi îşi joacă rolul e demn de performanţa actorilor de peste Nu doar că eroul principal este împiedicat să plece din pen-
ocean, restul actorilor urmându-l îndeaproape. siunea în care este cazat, dar încet-încet este transformat în
jucăria bolnavă a proprietarului de han. Şi chiar când ai crede
că restul locuitorilor satului sunt mai normali şi vor sări în aju-
torul său, afli că aceştia încep să ducă o bătălie pentru drep-
tul de a-l chinui. De la scene de violenţă fizică necenzurată şi
până la acte sexuale cu animale domestice, Calvaire are toate
ingredientele unui film psihologic tulburător. Genul de film pe
care l-ai pune amicilor în caz că ai vrea să-i marchezi cale de
Recunosc că am o aversiune nesănătoasă faţă de filmele euro- vreo două zile.
pene. O fi de vină îndoctrinarea Hollywood-ului sau faptul că
engleza este limba universală a cinematografiei, dar am fost Nu atât violenţa fizică ori psihică, cât ameninţarea lor fac din
reticent în ceea ce priveşte Kontroll. Ca să fiu sincer, singurul Dacă Kontroll nu e unul din cele mai bune filme europene pe Calvaire un film bun. Groaza e cu atât mai mult piperată cu cât
impuls care m-a mişcat în direcţia filmului a fost faptul că do- care l-am văzut vreodată, este cu siguranţă cel mai bun film lucrurile evoluează tot mai mult spre absurd. Imaginaţi-vă in-
ream să îmi exersez maghiara ca pe vremea comuniştilor, când maghiar pe care am apucat să-l vizionez. Atât de „bun”, încât a certitudinea de a vă găsi pierduţi în pustietate şi multiplicaţi-o
la televizor, pe TVR mergea „Viaţa satului”, iar ungurii dădeau doua zi după ce l-am văzut prima oară, l-am pornit din nou şi de vreo zece ori atunci când observaţi că regulile societăţii
desene animate şi seriale din Germania comunistă, cu ceva m-am uitat până la sfârşit a doua oară. civilizate nu se mai aplică. Pe la jumătatea filmului începi să
mai atractive decât emisia de jumătate de oră a Bucureştiului. realizezi că Texas Chainsaw Massacre e o glumă proastă şi că
Până în ziua de azi l-am revăzut cam de opt ori… seria Saw a coborât vreo două niveluri pe scara tulburării.
Subiectul principal din Kontroll este lumea subpământeană
a controlorilor din metroul din Budapesta, prezentată ca un Producţia belgiană trece spre absurd la un moment dat, o
purgatoriu al societăţii, un punct de trecere între momentul
în care intri într-o staţie şi cel în care ieşi la suprafaţă prin alta. Calvaire scenă definitorie a filmului fiind cea în care patronul hanului
intră în crâşma satului şi-i ameninţă pe restul că soţia lui (ar-

P
oate unul
Kontroll nu e ca alte filme maghiare. Umorul e negru, iar at- dintre cel
mosfera apăsătoare. Judecând după construcţie şi filmare, ai mai subap-
jura că e făcut de un american. Chestia e că după un sfert de reciate filme
oră eşti deja băgat prea adânc în poveste ca să mai reuşeşti să ale Euro-
ieşi, şi aici stă jumătate din frumuseţea filmului. pei este Calvaire.
Lansată în 2004,
Subiectul principal din Kontroll este lumea subpământeană pelicula prezintă
a controlorilor din metroul din Budapesta, prezentată ca un povestea unui art-
purgatoriu al societăţii, un punct de trecere între momentul în ist care călătoreşte
care intri într-o staţie şi cel în care ieşi la suprafaţă prin alta. între staţiuni şi pen-
Întreaga acţiune se petrece la lumina neoanelor nesănătoase siuni ca să ţină mici
ori în tunele slab luminate, cu protagoniştii profund afectaţi spectacole muzicale
de meseria lor şi izolarea faţă de restul societăţii. pentru bătrâni. Apoi
apare clişeul drumu-
Kontroll e un Fight Club al Ungariei şi se apropie cel mai mult lui lăturalnic pe care maşina te lasă baltă, urmat îndeaproape
de ideea din filmul lui David Fincher. Şi aici avem clubul select de cel al pensiunii dubioase în care eroul principal este nevoit
cu obiceiurile lui ciudate, avem personaje care ies din tipar, să înnopteze.
violenţă, minţi distruse, lipsa unui viitor cert. Ca în Fight Club,
avem un început de relaţie cu un personaj feminin care e de- Pe o scară a groazei, i-aş acorda lui Calvaire nota nouă. Este
parte de stereotipul feminin. unul din cele mai terifiante filme pe care le-am vizionat
vreodată, depăşit doar de The Human Centipede şi Salo.
Eroul principal (Bulcsú) şi echipa lui de controlori prezintă o
altă faţă a societăţii, diferită de cea pe care oamenii o afişează Un lucru e sigur: Calvaire nu e pentru oricine şi nu oricând.
la suprafaţă. E ca şi cum subteranul scoate la iveală tot ceea Nu e genul de film pe care ai vrea să-l vezi cu familia şi cu
ce-i mai rău din om, peroanele lungi şi mizere fiind câmp de siguranţă nu va fi difuzat înainte de ora 23.00 în nici o ţară
bătălie între pasageri şi autoritatea metroului reprezentată civilizată. E exact genul de film pe care doar europenii îl pot
aici de cei în putere să verifice biletele. scoate, cu studiourile americane limitate de rating-ul de di-
naintea lansării.
tistul captiv) s-a întors acasă şi că nu o va da nimănui. Drept
răspuns, ceilalţi bărbaţi din bar se ridică şi încep să danseze
în cupluri pe o melodie bolnăvicioasă care prevesteşte numai
rele.
Calvaire este nu doar un film despre dezumanizare, ci şi unul
simbolic. Oare cum ar fi lumea lipsită de femei? Cum s-ar com-
porta bărbaţii dacă frumuseţea sexului opus nu ar exista şi ce
substituent pentru acesta ar găsi?
Pelicula este apăsătoare şi greoaie, dură ca un cărbune
proaspăt scos din stomacul pământului, deloc previzibilă. Fi-
nalul este la fel de absurd şi-ţi rămâne în memorie ore întregi.
Calvaire este o încercare. Un test.
Dacă reuşeşti să te uiţi la el, cu siguranţă va scoate ceva
emoţie din tine, fie ea scârbă, fie şoc. Problema e că viaţa ţi se
va părea mult mai urâtă ulterior, iar toate filmele americane
despre cupluri fericite, care reuşesc să facă faţă piedicilor, doar
nişte reprezentări patetice, ireale.
Răzvan T. Coloja

10
 Despre Gilles de Rais, Mareşalul Diavolului
P
racticile oculte şi experienţele interzise au
suscitat întotdeauna interesul oamenilor,
de multe ori doar ca idee, în unele cazuri
însă şi ca practică. Ceea ce nu au reuşit însă adepţii
artelor negre şi ai viciilor să înţeleagă este faptul
că astfel de obiceiuri sfârşesc, întotdeauna, prost,
fie că asta se întâmplă din cauze naturale, fie că
explicaţia rezultatului este mai puţin simplă. Exem-
plele sunt nenumărate, dar un caz clasic ar fi cel al
lui Gilles de Rais, erou şi răsfăţat al sorţii, prăbuşit
în decadenţă şi crimă în numele demonilor, până
dincolo de salvare. Dar să detaliem (cronologia şi
elementele factuale de mai jos sunt desprinse din
documentele autentice ale Procesului inchizito-
rial de la Nantes din 1440, aşa cum sunt acestea ci-
tate, redate sau sumarizate în operele unora dintre
cei mai importanţi biografi ai lui Gilles de Rais: G.
Bataille, J. Benedetti, L. Wolf, J.K. Huysmans etc.)
Baronul Gilles de Rais (1404–1440; o viaţă cam
scurtă pentru cineva care spera să obţină, prin ritu-
aluri odioase, puterea supremă, bogăţia absolută
şi viaţa veşnică), membru al Casei de Montmoren-
cy-Laval, a fost unul dintre conducătorii armatei
franceze în Războiul de o sută de ani şi companion
al Ioanei d’Arc (misticismul afişat de aceasta este
posibil să fi avut o înrâurire serioasă asupra compor-
tamentului ulterior al lui Rais), obţinând ca urmare
a realizărilor sale militare şi a faptelor sale de vitejie
titlul de Mareşal al Franţei. Impulsurile demente
ale personajului în discuţie, fără îndoială reprimate
de educaţia catolică, de disciplina militară şi de
mâna de fier a tutorelui Jean de Craon, este posibil
să îşi fi găsit o manifestare în timpul campaniilor
efectuate, actele de bravură reprezentând, proba-
bil, nimic altceva decât metode de descătuşare a
caracterului său sălbatic. În orice caz, conform pro-
priilor declaraţii făcute înaintea Inchiziţiei în timpul
procesului (Nantes, 21 octombrie 1440), mareşalul
a comis prima sa crimă monstruoasă în 1432 sau
1433, în Champtoce, în acelaşi an în care Craon a
decedat, lăsându-şi nepotul stăpân pe situaţie. Nu
avem detalii despre fapta care a dezlănţuit avalanşa
de orori consemnate de documente, dar putem pre-
supune că a fost similară cu ticăloşiile care au ur-
mat. Este foarte straniu cum acest bărbat care avea
totul, bogăţie, glorie, putere, lumea la picioare, care
totodată se considera un creştin pios (fiind convins
că propria căinţă „sinceră” urma să îi obţină iertar-
ea Bisericii, ceea ce s-a şi întâmplat… înainte de
execuţie), avea să arunce totul de râpă pentru nişte
11
plăceri bolnave şi încercări penibile de a ajunge
acolo unde în cele din urmă, probabil, a şi ajuns: la
diavol.
În 1435, odată retras din viaţa militară, „redesco-
perindu-se pe sine”, redescoperire în cadrul căreia
şi-a înţeles şi reevaluat propria natură – aceea de
violator de copii, torţionar, ucigaş şi necrofil, Gilles
de Rais s-a izolat la Machecoul, dedicându-şi viaţa
unui lux fabulos şi unor grozăvii nemaiîntâlnite. Va
mai trece însă ceva vreme până când, cu teamă şi
după numeroase şovăieli, convins şi terifiat de peri-
colul ce îi paşte sufletul, va face totuşi şi ultimul pas
necesar pentru a obţine un loc ce pare că îi era des-
tinat – acela de slujitor al Satanei.
Documente şi dovezi despre faptele lui Rais avem
începând cu răpirea unui băiat de doisprezece ani,
fiul lui Jean Jeudon, de către Gilles de Sille, vărul şi
unul dintre numeroşii complici ai lui Rais. Inchiziţia
a coroborat ulterior mărturiile lui Guillaume Hi-
lairet, a lui Jeudon, ale soţiilor acestora şi ale altor
cinci persoane din Machecoul cu probe rezultate
din faptele cunoscute ale mareşalului şi s-au tras
concluziile care se impuneau: victima fusese dusă la
castelul nobilului, unde acesta a torturat-o, violat-
o şi ucis-o. Sille le-a comunicat părinţilor bietului
copil, ce îi fusese încredinţat la cerere, că habar nu
are ce s-a întâmplat cu acesta, dar că probabil a fost
răpit de nişte tâlhari oarecare odată ce a părăsit
castelul seniorului. Cea de-a doua victimă de la Ma-
checoul a fost procurată tot de către Sille, care pare
să fi fost primul care a jucat rolul de asistent sau de
mână dreaptă a mareşalului în comiterea crimelor.
http://suspans.ro/
Curând, cel de-al doilea văr al lui Rais, Roger de Bric-
queville, a început să ia parte la „activităţile” odio-
ase, ajutându-l pe dement să-şi procure victime.
Conform documentelor procesului, în doar câteva
săptămâni au avut loc cinci dispariţii de copii în
Machecoul, ceea ce a dus la răspândirea unui val de
panică şi a zvonurilor că o prezenţă supranaturală
acţionează în zonă. Mărturia lui Andre Barbe arată
că atât Rais, cât şi cei doi veri ai săi au fost imediat
suspectaţi că, îmbrăcaţi în mantale negre şi cu
văluri de aceeaşi culoare pe feţe, ar fi responsa-
bili pentru întâmplările necurate, dar nimeni nu a
îndrăznit să ridice vocea împotriva stăpânitorului
ţinutului, căci ar fi riscat pedepse cumplite. Totuşi,
reputaţia sinistră a regiunii a ajuns până în Saint-
Jean-d’Angely, unde, conform aceluiaşi Barbe, se
vorbea deja că „în Machecoul se mănâncă copii”.
J. Benedetti, unul dintre cei mai de seamă biografi
ai lui Gillles de Rais, consemnează în lucrarea sa The
Real Bluebeard: The Life of Gilles de Rais că, foarte
curând după aceste întâmplări, o bătrână hidoasă
pe nume Perrine Martine, poreclită „Teroarea”, a în-
ceput să bântuie zona, răpind copii sau atrăgându-i
cu promisiuni la castelul mareşalului. În mărturia lui
Guillaume Fouraige se specifică faptul că ticăloasa
femeie era îmbrăcată în haine cenuşii şi purta o
glugă neagră. Cred că, în „lumina” unor astfel de
evenimente, poveştile cu vrăjitoare şi căpcăuni
mâncători de copii nu mai par, dintr-odată, atât de
lipsite de substanţă…
Forţat de agitaţia creată în zonă de dispariţiile tot
mai numeroase, Sille a răspândit vestea că într-
adevăr copiii erau răpiţi, dar că acest lucru se făcea
la ordinul regelui şi că erau trimişi în Anglia să
devină paji. Între timp, alţi doi complici, Henriet şi
Poitou, au fost implicaţi în „afacere”, ultimul fiind, în
fapt, o victimă violată dar cruţată de la moarte pen-
tru „frumuseţea” ei, apoi inclusă în cercul de nebuni
care se ocupa de pregătirea crimelor şi de ştergerea
urmelor acestora (cadavrele erau îngropate, arse
sau aruncate în latrine; pe unele dintre ele, precum
şi bucăţi din acestea cum ar fi capetele şi mem-
brele „celor mai frumoase victime”, Rais le păstra).
Mărturiile ulterioare ale lui Poitou în faţa inchizito-
rilor (Nantes, 23 octombrie 1440) vorbesc despre
decapitarea copiilor răpiţi, precum şi despre acte
de sodomie, vampirism, dezmembrări, eviscerări,
necrofilie, perversiuni sau torturi de neconceput.
Aceste declaraţii se corelează cu mărturisirile
mareşalului însuşi. Interesant: Huysmans
semnalează faptul că, după efectuarea actelor de
vampirism, Rais era cuprins, pe parcursul zilei, de
stranii perioade de letargie, care deveneau tot mai
dese şi mai lungi ca durată pe măsură ce activitatea
specifică se petrecea mai des şi mai intens…
Între timp, averea lui Rais începuse să scadă, datorită
traiului său extravagant, ceea ce l-a îndemnat să
caute, începând cu anul 1438, sprijin în alchimie
şi arte negre, spre care oricum avea o înclinaţie
morbidă, la care se adăugau, pe lângă nevoia
menţionată, şi fascinaţia pentru experienţe extreme
şi amintirea „miracolelor” săvârşite de tovarăşa sa
Ioana d’Arc. Deşi educat şi aparent inteligent, Rais
a fost ţinta mai multor şarlatanii evidente cărora
nu a fost capabil niciodată să le înţeleagă natura
iluzorie, ceea ce ne poate face fie să ne îndoim to-
tal de capacitatea sa de a raţiona, fie să ne punem
întrebarea cât de tare e afectat intelectul celor care
încearcă să se joace cu magia. Spre exemplu, un au-
to-numit „făuritor de aur” l-a convins pe mareşal să
îl întâlnească într-o tavernă din zonă, unde i-a cerut
un ban de argint pentru a-l transforma în aur prin
vrăji. Odată obţinută moneda de argint de la Rais,
„alchimistul” i-a cerut acestuia să părăsească localul
pentru a-şi putea „face numărul”. După ce mareşalul
a plecat, bărbatul şi-a cumpărat liniştit băutură de
moneda respectivă şi a consumat-o fără reţineri.
Neînvăţându-se deloc minte, Rais a continuat să
îi ceară preotului său favorit, Eustache Blanchet
(mărturiile ulterioare ale acestuia şi ale lui Franc-
esco Prelati, făcute în faţa inchizitorilor – Nantes,
1440 – o confirmă), să îi găsească fie noi alchimişti,
fie magicieni capabili să invoce diavolul şi să îl
oblige pe încornorat să îi dea aur şi alte lucruri de
trebuinţă. În mod cert, Rais considera că sacrilegi-
ile şi ororile comise nu puteau decât să îi câştige
favorurile necuratului, căci ar fi trebuit să fie exact
genul de fapte pe placul acestuia. Blanchet a venit
12
Eseu
cu un individ, Jean de la Riviere, care l-a convins pe
mareşal că putea să invoce un diavol în formă de
leopard şi care apoi i-a cerut o sumă semnificativă
de bani pentru a putea efectua invocarea. Riviere
a dispărut îndată ce a căpătat banii, cum era de
aşteptat. Totuşi, încăpăţânatul Rais a insistat să se
facă noi încercări în „domeniu”.
Primele rezultate „pozitive” au fost obţinute de la un
evocator al cărui nume nu s-a păstrat. Conform lui
J.K. Huysmans, a cărui relatare despre viaţa lui Gilles
de Rais (Liturghia neagră) se bazează pe documen-
tele autentice ale procesului mareşalului, într-una
dintre camerele castelului de la Tiffauges, evocato-
rul în cauză a trasat un cerc magic în care i-a invitat
să intre pe Sille şi pe Rais, avertizându-i că orice s-ar
întâmpla, nu trebuie să invoce cele sfinte. Dacă se
vor putea abţine, diavolul se va ivi şi le va da tot ce
doresc, bani, măriri, plăceri şi putere. Dacă nu, avea
să fie vai de ei. Sille, cuprins de o premoniţie stranie
şi învins de frică, a refuzat să păşească în cerc, dar
mareşalul a acceptat. Odată ceremonia începută,
Sille şi-a simţit trupul şi membrele cuprinse de un
tremur incontrolabil, şi a început să se îndepărteze,
prudent, de cerc, murmurând câteva exorcisme
şi deschizând preventiv fereastra, lângă care a
aşteptat încordat evenimentele. În mijlocul cercu-
lui, Rais a simţit în acelaşi moment cum este „atins
de diavol” şi, cuprins de groază, a încercat să-şi facă
semnul crucii, chemând şi sfinţii în ajutor. După
cum se vede, în ciuda faptelor sale abominabile,
„pioşenia” nu îl părăsise. Scoţând chiar atunci un
teribil urlet de avertisment dar şi de furie sălbatică,
evocatorul l-a îmbrâncit pe Rais în afara cercului,
ceea ce l-a făcut pe acesta să-şi piardă cu totul
cumpătul şi să o ia înnebunit la fugă, fără să se mai
uite înapoi, în vreme ce Sille se arunca, speriat de
moarte la rândul lui, pe fereastra deschisă, convins
că diavolul se află în încăpere. În urma lor, cei doi au
auzit ţipete înspăimântate, pe care le-au asemănat
cu „cele ale unui om în pericol de a fi asasinat”, îm-
pletite cu „grohăieli şi urlete animalice”. Mult după
ce zgomotele nefireşti s-au potolit brusc, Rais şi
Sille au îndrăznit să se întoarcă în cameră, numai
pentru a-l găsi pe evocator zăcând într-o baltă de
sânge, cu fruntea zdrobită şi trupul cumplit muti-
lat. Înspăimântaţi din cale-afară, cei doi l-au cărat
până la cel mai apropiat pat şi l-au îngrijit cu toată
atenţia, în vreme ce ocultistul se zbătea între viaţă
şi moarte. După câteva zile, evocatorul era în afara
pericolului, dar a refuzat să îi mai ajute şi a părăsit,
în scurtă vreme, palatul.
http://suspans.ro/
Având acum întărită convingerea că poate să
ajungă la diavol şi chiar să îl stăpânească, cu aju-
torul potrivit, Rais a fost extrem de încântat când
Blanchet i l-a adus din Florenţa pe Francesco Pre-
lati, un cleric de nici douăzeci şi trei de ani, frumos
şi renumit pentru blasfemiile şi mârşăviile sale,
cunoscut în anumite cercuri pentru că ar fi sem-
nat un pact cu un demon numit „Barron”. O primă
ceremonie ţinută de Prelati a adus ca rezultat o
furtună şi un „zgomot făcut ca de un animal cu
patru copite” pe acoperişul camerei în care Rais
şi demonolatrul efectuau invocaţia. Mareşalul
avea pregătită o carte de vrăji scrisă, se pare, cu
sânge de copil, şi un contract cu diavolul pe care
îl semnase, dar în care introdusese o clauză con-
form căreia, deşi era dispus să îi dea lui „Barron”
tot ce doreşte, nu accepta totuşi să îşi cedeze viaţa
sau sufletul (condiţie destul de restrictivă, fiindcă
oare ce multe alte lucruri şi-ar fi putut diavolul
dori?…)
La puţină vreme după această întâmplare stranie
şi interpretabilă, Eustache Blanchet a fost abor-
dat pe unul dintre culoarele castelului, în faţa
unei camere din care se auzeau zgomote îngro-
zitoare, de mareşalul înlăcrimat, care l-a implorat
să intervină, deoarece „diavolul îl bate pe scumpul
de Francis (Prelati)”. Preotul, speriat, a refuzat să
intre în încăpere, dar chiar în acel moment uşa
s-a deschis şi Prelati, sângerând abundent, s-a
prăbuşit în braţele disperatului Rais. Imediat, oc-
ultistul a fost cuprins de delir şi febră. Când şi-a
revenit, cu mare greutate, l-a anunţat pe mareşal
că „Barron” este furios pe ei pentru că Rais nu a ac-
ceptat să îşi vândă sufletul, şi că singura cale de a-l
linişti pe demon este să i se ofere în grabă ochii,
inima şi organele sexuale ale unui copil. Rais nu
a pregetat să îndeplinească cererea magicianului,
cu toate că a continuat să evite, cu aceeaşi grijă
pentru propriul suflet, să efectueze personal vreo
ceremonie satanică.
Huysmans atrage atenţia asupra asemănărilor
dintre cele două presupuse apariţii ale diavolu-
lui şi dintre soarta celor doi magicieni implicaţi,
evenimente susţinute cu documente ale proce-
sului, constând în mărturii ale acuzaţilor şi mar-
torilor, mărturii care nu îi puteau duce pe aceştia
altundeva decât pe rug, ceea ce face acuzaţia de
falsitate a declaraţiilor să fie cu totul improbabilă.
Mai mult, rănile grave ale evocatorilor, căpătate
de aceştia în vreme ce se aflau singuri în cameră,
intră în sfera dovezilor materiale, nemaiavând
în aceste două cazuri de-a face cu fenomene ce
pot fi interpretate ca halucinaţii ori iluzii. Rămân,
desigur, ipotezele rănilor autoprovocate, precum
şi cele ale unei intervenţii dacă nu supranaturale,
atunci cel puţin misterioase…
În mod evident, odată asociat cu Prelati şi ac-
ceptând pe deplin calea satanismului, depravarea
şi crimele de neimaginat comise de Rais nu au
făcut decât să sporească. Nu se cunoaşte exact
numărul copiilor care au căzut victimă demonu-
lui; în cursul investigaţiei ce avea să vină, procu-
rorul Jean de Touscheronde a întocmit liste ofi-
ciale interminabile cu copii dispăruţi. Huysmans
menţionează că ţinuturile aflate sub dominaţia
lui Gilles de Rais deveniseră, pur şi simplu, „de-
populate”, şi nu pentru că oamenii ar fi plecat – la
acea vreme, să îţi laşi locuinţa şi pământul nu era
treabă uşoară, şi nici să ieşi de sub stăpânirea unui
senior bogat. Estimările istoricilor ajung până la
800-1000 de oribile asasinate; dovezile accep-
tate în cursul procesului vorbesc, în orice caz, de
cel puţin 140, dar este de menţionat că audierea
martorilor s-a oprit îndată ce Inchiziţia a con-
siderat că există suficiente elemente pentru a se
susţine acuzarea. Gilles de Rais singur a declarat
că nu îşi mai aminteşte câţi copii a ucis, dar ştie
sigur că erau cu adevărat foarte mulţi. Sporadic,
căpcăunul era cuprins de accese de remuşcări şi
de perioade de furie împotriva lui însuşi ori de
apatie, dar, cu toate că încerca să îşi „salveze su-
fletul” prin fapte „pioase”, cum ar fi susţinerea bi-
sericilor sau preconizarea de pelerinaje în vederea
pocăinţei, crimele îngrozitoare continuau şi con-
tinuau, din ce în ce mai oribile şi mai perverse…
13
Eseu
Din fericire, sfârşitul monstrului era destul de
aproape, excesele sale neputând fi muşamalizate
cu totul, în ciuda vastelor sale mijloace materiale
şi a puterii sale politice. Fratele său mai tânăr,
Rene de la Suze, precum şi alţi membri ai fami-
liei, îl suspectau de comiterea ororilor sau, cel
puţin, luau în calcul faptul că era posibil ca Rais
să fi înnebunit complet, reprezentând astfel o
ruşine şi, totodată, un pericol. Fie că a dorit, aşa
cum susţin unii, să intervină pentru a opri actele
demente ale mareşalului, despre care zvonurile
se răspândiseră, fie că habar nu avea ce anume se
petrece şi a acţionat în interes propriu, pentru a se
asigura că nu este risipită întreaga avere a familiei
de către nesocotitul său frate, cheltuitor fără lim-
ite şi subjugat de fast, de la Suze a preluat cu forţa
castelul de la Champtoce. La auzul veştii, Rais a
intrat în panică, înţelegând că fratele său are de
gând să ocupe şi Machecoul, îndată ce va avea
ocazia. În grabă, le-a ordonat lui Poitou şi Hen-
riet să scape cumva de cele patruzeci de cadavre
de copii pe care le păstrase în turn. Aproape că
era prea târziu – în mai puţin de trei săptămâni,
fratele său confisca Machecoul. Sille şi un alt
servitor s-au ocupat cu grijă de îndepărtarea
oricăror urme de sub ochii tânărului de la Suze,
dar căpitanul gărzilor acestuia a reuşit totuşi să
descopere două schelete uitate de către demon-
olatri. Interogaţi de căpitan, Poitou şi Henriet au
negat că ar avea cunoştinţă de provenienţa aces-
tora şi lucrurile s-au oprit pe moment aici, dar
zilele lui Rais, a cărui nebunie sălbatică devenise
evidentă pentru toată lumea, erau numărate, în
ciuda colaborărilor sale intense cu Prelati şi cu
„Barron”.
Totuşi, poziţia şi puterea mareşalului erau încă
prea mari iar zvonurile prea extraordinare şi
prea neclare pentru ca statul să îndrăznească să
intervină, iar familia mareşalului se temea de
oprobriul care s-ar fi reflectat şi asupra ei dacă nu
proceda cu grijă. Mai exista o singură autoritate
spre care se puteau îndrepta ţipetele disperate
ale părinţilor înlăcrimaţi din regiune: Biserica.
Cel care va acţiona în numele ei va fi episcopul
Jean de Malestroit, la urechile căruia ajunseseră
destule. Prudent, a început o investigaţie în secret,
adunând mărturii şi dovezi şi trimiţând oameni să
îl supravegheze şi să îl spioneze pe mareşal, încer-
când să îşi dea seama cât de reale erau zvonurile.
Lămurindu-se repede, Malestroit a pus la cale un
plan, dar pentru a-l aplica avea nevoie ca Rais să
comită o greşeală. O singură greşeală, fie ea cât
de mică, dar o greşeală – pentru ca Malestroit să
poată cere, oficial, intervenţia Inchiziţiei.
http://suspans.ro/
Şi, ca toţi cei plecaţi de pe drumul
drept, Rais avea să comită acea
greşeală. Orbit de propria-i putere
şi „strălucire”, înconjurat de indivizi
dezaxaţi şi slugarnici, Rais nu şi-a
mai dat seama cât de departe poate
merge, nu a observat pericolul care
îl păştea şi nu numai că nu a încetat
crimele (ultima documentată având
loc în august 1440 şi avându-l ca
victimă pe fiul unui oarecare Éon-
net de Villeblanche), dar a acţionat
ilegal în public, răpind şi maltratând
un preot, ridicat din biserică în timpul
slujbei (incidentul este detaliat de L.
Wolf în lucrarea Bluebeard: The Life
and Times of Gilles De Rais). Profitând
de ocazie, Malestroit a făcut pub-
lice concluziile sale printr-un raport
detaliat (29 iulie 1440) care prezen-
ta numeroase mărturii împotriva
mareşalului, solicitând imediat spri-
jinul Inchiziţiei. Marele Inchizitor al
Franţei, Guillaume Merici, îl va del-
ega personal pe Vice-Inchizitorul de
Nantes, dominicanul Jean Blouyn, să îl
asiste pe episcop în investigaţiile sale
şi să preia instrumentarea acuzaţiilor
de blasfemie, sacrilegiu, sodomie şi
practici magice. Rais, în continuare
mult prea încrezător, era încă con-
vins că nimeni nu va îndrăzni să ia Tif-
fauges cu forţa şi, prin urmare, nu s-a
sinchisit prea tare. Însă în vreme ce
reprezentanţii Bisericii, cu Malestroit
în frunte, străbăteau zona adunând
mărturii, promiţând protecţie celor
care vor îndrăzni să vorbească şi ju-
rând că se va face dreptate, două cor-
puri de armată au fost detaşate din
ordinul direct al ducelui Jean al V-lea,
convins de pledoariile lui Malestroit
să înainteze către castel, şi astfel Tif-
fauges s-a trezit, cu totul surprinzător,
sub asediu. Mai mult decât atât, Jean
de Malestroit a semnat pe 13 sep-
tembrie 1440 mandatul de arestare al
mareşalului şi a poruncit preoţilor din
subordinea lui să îl aresteze pe ticălos
şi să îl predea Inchiziţiei. Bricqueville şi
Sille, conştienţi de ceea ce se petrece,
au reuşit să scape din încercuire; Pre-
lati a încercat şi el, dar a fost captu-
rat. Terifiat de pedeapsa care sosea,
Henriet şi-a făcut cunoscută intenţia
de a-şi lua viaţa, cu toate că nu avea
să meargă până la capăt; Poitou şi
Blanchet s-au arătat relativ împăcaţi
cu soarta. Între timp, căpitanul Jean
Labbe, omul ducelui Jean al V-lea,
împreună cu delegatul bisericesc
Robin Guillaume, care acţiona în nu-
mele lui Malestroit şi al Inchiziţiei, în
fruntea mai multor oameni, l-au ar-
estat, în sfârşit, pe îngrozitorul servi-
tor al Satanei, fostul erou al Franţei,
Gilles de Rais (15 septembrie 1440).
Scotocind peste tot în castelul de la
Tiffauges în căutarea dovezilor mate-
riale, Guillaume a reuşit să descopere
haine îmbibate de sânge şi oase de
copii parţial calcinate, de care Prelati
încercase să scape aruncându-le în
latrină…
Pentru proces, Jean de Malestroit
a adunat special un grup de jurişti
eminenţi, la care s-au adăugat oame-
nii Inchiziţiei, specializaţi în astfel de
cazuri. Procesul a început cu mărturiile
şi dovezile prezentate de părinţii vic-
timelor şi de alţi locuitori ai regiunii,
incluzând declaraţiile îngrozitoare ale
unor mame forţate să îşi dea copiii
pe mâna monstrului. Pe 13 octom-
brie 1440, s-a decis că dovezi erau
deja destule, actul de acuzare cuprin-
zând 34 de puncte, printre care crima,
sodomia şi erezia. Cerându-i-se să îşi
recunoască faptele şi să se căiască,
Rais a răspuns obraznic, atacându-şi
verbal judecătorii. Ca reacţie, Jean de
Malestroit şi Vice-Inchizitorul au decis
imediat excomunicarea acuzatului,
ceea ce, în mod ciudat, l-a speriat pe
Rais foarte tare – se pare că acesta încă
îşi păstrase speranţa că sufletul îi va fi
salvat. Îngrozit de perspectiva iadului
veşnic şi plin de umilinţă, mareşalul
a acceptat o parte a acuzaţiilor, nu
însă şi pe cele referitoare la invocarea
diavolului. Pus în faţa mărturisirilor
făcute de către Poitou, Henriet, Blan-
chet şi Prelati (este de remarcat că
pe declaraţiile acestora nu figurează
formula clasică ce atestă faptul că
mărturisirile s-au făcut de bună voie,
de unde se poate deduce că au fost
obţinute sub tortură de către in-
chizitori), Rais s-a văzut nevoit să-şi
14
Eseu
admită tacit vina, declarând că într-
adevăr confesiunile acestora trebuie
făcute publice spre a servi ca avert-
isment şi exemplu, dar susţinând în
continuare că nu mai are nimic de
adăugat. Nemulţumiţi de rezultat,
inchizitorii au cerut (şi au obţinut)
permisiunea de a aplica tortura acu-
zatului, pentru aflarea „adevărului în-
treg”. Condus în camera de tortură,
unde i s-au arătat cu răbdare instru-
mentele pe care Inchiziţia avea să le
folosească asupra lui, instrumente pe
care le cunoştea prea bine deoarece
el însuşi le folosise nu o dată pe vic-
timele-i nevinovate, odiosul ucigaş
s-a pierdut cu totul cu firea, acceptând
să facă mărturisiri complete. Confe-
siunea, menţionată a fi fost făcută de
bunăvoie, a fost atât de teribilă, cu
detalii atât de îngrozitoare, încât in-
chizitorii au decis îndepărtarea anu-
mitor fragmente explicite din actele
oficiale, blestemăţiile mărturisite de
mareşal depăşind limitele suportabi-
lului. Pentru a fi siguri că au aflat tot
ce era de aflat, oamenii Inchiziţiei au
corelat mărturisirile lui Rais cu cele ale
lui Francesco Prelati, şi potrivirile celor
două declaraţii separate s-au dovedit
a fi destul de convingătoare.
Începând din acest moment, toate
eforturile lui Rais, conştient că nu îşi
mai poate salva trupul, s-au îndreptat
spre o disperată încercare de a-şi salva
sufletul. Plângând, târându-se în ge-
nunchi şi implorând, „eroul” a obţinut
iertarea Bisericii, comunicându-i-se
totodată, în data de 25 octombrie
1440, că a fost condamnat la moarte
prin spânzurătoare împreună cu cei
doi acoliţi ai săi care participaseră
efectiv la crime, Henriet şi Poitou.
Pe 26 octombrie 1440, vinovaţii au
fost executaţi, complicii fiind şi lăsaţi
pradă flăcărilor după execuţie. Înainte
de moarte, Rais a ţinut o cuvântare
publică în care îşi recunoştea spăşit
toate păcatele şi îi sfătuia pe cei
prezenţi să îşi crească copiii în respect
faţă de morală şi faţă de Biserică şi să
nu se lase purtaţi de impulsuri necug-
etate, pentru a nu păţi ceea ce a păţit
el.
http://suspans.ro/
Pentru ajutorul acordat mareşalului în hidoasa sa
activitate, ocultistul Prelati a fost condamnat la în-
chisoare pe viaţă. A reuşit însă să evadeze şi să îşi
reia vechile obiceiuri – desigur, a fost din nou prins
şi, de data aceasta, spânzurat. Un alt complice,
bătrâna Martine, „Teroarea”, a fost condamnată la
închisoare pentru rolul ei în evenimente şi acolo
şi-a sfârşit zilele, după ce şi-a mărturisit multele ei
păcate.
Bineînţeles, în perioada modernă şi contemporană
au apărut speculaţii cum că Gilles de Rais ar fi fost
nevinovat, iar procesul său o înscenare a Inchiziţiei
şi a ducelui Jean al V-lea, acesta din urmă co-
laborând cu Biserica pentru a obţine pământurile
mareşalului, care într-adevăr i-au revenit. Printre
susţinătorii inocenţei lui Rais s-a numărat nimeni
altcineva decât… Aleister Crowley. Istoricii serioşi
nu iau însă în considerare această ipoteză, pentru
simplul motiv că nu există nici un fel de dovadă în
sprijinul ei, pe când dovezi în contra teoriei sunt
suficiente. Mai mult decât atât, nici contempora-
nii evenimentelor, nici istoricii secolelor următoare
nu au pus nici o clipă evenimentele sub semnul
întrebării, de unde putem presupune liniştiţi că nici
nu erau motive pentru acest lucru. În ceea ce priveşte
acuzaţia de lăcomie adusă lui Jean al V-lea, aceasta
nu se coroborează cu faptele – ducele nu numai că
nu a arătat vreun entuziasm pentru arestare, dar s-a
lăsat convins destul de greu, şi doar când Biserica în-
cepuse deja, public, propria operaţiune, expunând
raportul detaliat al mărturiilor adunate. Chiar şi
atunci, Jean al V-lea a preferat să lase Inchiziţia să
se ocupe, el şi autorităţile civile mulţumindu-se să
aprobe acţiunile acesteia. Atitudinea reticentă a
ducelui Jean al V-lea este foarte uşor explicabilă,
dacă avem în vedere faptul că nimeni altul decât
Gilles de Rais a fost cel responsabil cu eliberarea
ducelui din mâinile contelui de Penthievre, care
îl capturase cu ani în urmă. Această eliberare, de
altfel, a declanşat spectaculoasa carieră militară
a mareşalului, devenit automat protejat al celui
pe care îl salvase. Ducele l-a copleşit cu onoruri
şi pământuri (da, pământuri – cam greu de cre-
zut că Jean al V-lea a înscenat totul pentru a
obţine pământurile mareşalului, când el însuşi, de
bunăvoie şi din recunoştinţă, îi cedase mareşalului
pământ…). Astfel, Jean al V-lea nu putea să ac-
cepte cu multă uşurinţă ideea că eroul Franţei şi sal-
vatorul său era doar un ucigaş dement de copii şi un
demonolatru… Ceea ce este, totuşi, uimitor, este
cu cât entuziasm sunt îmbrăţişate de oameni te-
oriile „revoluţionare”, care pretind a răsturna lucruri
bine ştiute de sute de ani, şi asta fără a aduce alte
argumente decât cele de „logică” interpretativă…
15
Eseu
Ca şi în alte cazuri despre care am mai vorbit (Bathory,
Jack Spintecătorul etc.), în urma atrocităţilor comise
ne-a mai rămas însă ceva, pe lângă învăţăturile pe
care cu uşurinţă putem să le tragem (şi pe care se
pare că până şi Rais le-ar fi tras puţin după ce a fost
prea târziu, dacă îi luăm în considerare cuvântarea
finală). Ne-a rămas o moştenire culturală destul de
puternică, o sursă de inspiraţie pentru cărţi, filme şi
muzică, dar nu numai. Inspirat de cazul mareşalului
diabolic, Charles Perrault a scris Barbă-Albastră
(Rais purta o barbă neagră cu reflexe albăstrii…),
J.K. Huysmans i-a relatat povestea în cadrul cărţii
sale Liturghia neagră, iar H.G. Wells a vorbit despre
el pe larg în Crux Ansata şi ‘42 to ‘44. În ceea ce mă
priveşte, Gilles de Rais a fost una dintre sursele de
inspiraţie pentru personajul meu „Conrad Lorenz”,
licantropul nebun din …Şi la sfârşit a mai rămas
coşmarul. În muzică, avem Ancient Rites (Morbid
Glory), The Black Dahlia Murder (The Window),
Brodequin (Gilles de Rais), Cannibal Corpse (Butch-
ered at Birth, albumul include un citat din Gilles de
Rais), Celtic Frost (Into the Crypts of Rays), Cradle
of Filth (Godspeed on the Devil’s Thunder – The
Life and Crimes of Gilles de Rais, un întreg album
conceptual), GWAR (Blimey), Macabre (The Black
Knight), The Residents (The Beards), Sangraal (Un-
earthly Night, din nou album conceptual), White-
house (Gille De Rais) etc. Dintre filme, aş menţiona
In A Glas Cage, cu o transpunere modernă a crime-
lor mareşalului, dar mai ales portretizările lui Paul
Naschy, în El Mariscal Del Infierno şi Horror Rises
From The Tomb (ultimul introducând personajul
Alaric de Marnac, bazat pe Gilles de Rais din toate
punctele de vedere).
Oliviu Crâznic
http://suspans.ro/
Povestiri clasice: Cum prinde rădăcini o legendă
Washington Irving – The Legend of Sleepy Hollow (1819)
E
i bine, dragi copii, The Legend of Sleepy
Hollow, cunoscută la noi drept Legenda
călărețului fără cap şi ecranizată de mai
multe ori – o dată cu Johnny Depp şi Christina
Ricci în distribuție, în regia lui Tim Burton (1999)
– nu e povestirea dătătoare de fiori în care vari-
atele interpretări şi reinterpretări cinematografice
au transformat-o. În varianta originală ea este în
mod explicit istoria unei farse, povestită, de altfel,
cu destulă ironie şi cu prea puțini fiori pentru gustul
meu.
Ichabod Crane este director la şcoala din Tarry Town,
localitate fondată de olandezi. Temperamentul lor
pragmatic şi calm nu se prea potriveşte cu Ichabod,
spre dezavantajul acestuia şi spre amuzamentul
autorului, care îl ironizează copios. Crane e sărac şi
vanitos, prea teatral în acțiuni şi prea declamativ
în vorbe prin comparaţie cu cei printre care îşi face
veacul. Pe deasupra, nici fizicul nu-l ajută: este slab,
deşirat, ciolănos, cu urechi mari şi un nas coroiat, cu
mâini care sunt mult mai lungi decât mânecile. Este
credul, dar are, în acelaşi timp, un soi de viclenie
primitivă. Sentimentul pe care îl inspiră cititorului
este unul de milă amestecată cu dispreț față de
această făptură ridicolă.
Povestirea te face să te întrebi cum este posibil ca un
text cu atât de puține intenții supranaturale să ge-
nereze o asemenea pleiadă de ecranizări, de piese
de teatru, de music-hall-uri, ba chiar şi de tablouri
clasice sau moderne.
Crane, care, cum ziceam, nu e lipsit e viclenie, aspiră
la mâna Katrinei van Tassel, o tânără fermecătoare,
dar, în acelaşi timp, fiica unui fermier bogat. Intră
astfel în competiție cu un alt aspirant la mâna fetei,
Brom van Brunt. Van Brunt este nițeluş ceea ce peste
un secol şi ceva americanii vor numi „bully”, adică
genul de ins care nu se dă înapoi de la a-i teroriza
şi lua peste picior pe cei mai slabi decât el. Sau cel
puțin mie impresia asta mi-a lăsat-o, chit că, fiind
antiteza lui Ichabod, ar trebui să fie personajul pozi-
tiv.
Pentru îndrăzneala de a-i face concurență tânărului
van Brunt, Crane va plăti un preț crunt – cu atât mai
crunt cu cât este şi ridicol. Aici intră în scenă legenda
locală a călărețului fără cap, un soldat decapitat de o
ghiulea în timpul Războiului de Independență, care
umblă călare noaptea căutându-şi capul printr-o
anumită vâlcea, unde se presupune că l-a pierdut.
La plecarea de la o petrecere organizată de fer-
mierul van Tassel, Crane va avea, la ceas de noapte,
o întâlnire sinistră şi nimeni din Tarry Town nu-l va
mai vedea vreodată.
Povestirea te face să te întrebi cum este posibil ca un
text cu atât de puține intenții supranaturale să ge-
nereze o asemenea pleiadă de ecranizări, de piese
de teatru, de music-hall-uri, ba chiar şi de tablouri
clasice sau moderne. (Însăşi ilustrația cărții, aşa
cum este ea prezentată mai sus, reproduce tabloul
The Headless Horseman Pursuing Ichabod Crane,
pictat în 1858 de John Quidor). Accentul cade mai
mult pe descrierea lui Crane şi a interacțiunilor sale
cu sătenii decât pe supranatural. Mai mult, autorul
nu vrea să lase nicio urmă de îndoială cu privire la
adevărata soartă a nefericitului, punând în text nu
mai puțin de trei indicii clare că acesta a fost victima
unei întâmplări mult mai lumeşti decât o întâlnire
cu fantome. Nu în ultimul rând, el subliniază, cu
vădită ironie, că gura satului, care ştie ea mai bine,
se încăpățânează să spună că dispărutul şi-a aflat
un sfârşit funest, dând astfel credibilitate relatărilor
anterioare despre soldatul decapitat. Probabil că,
totuşi, cititorii, seduşi de miezul întunecat al istoriei
cu călărețul – luată dintr-o legendă germană – s-au
încăpățânat să închidă ochii la finalul explicit pe
care l-a scris Irving.
Colecționarul de pseudonime
The Legend of Sleepy Hollow face parte dintr-o
16
Eseu
colecție de povestiri şi eseuri intitulată The Sketch
Book of Geoffrey Crayon, Gent , care au fost publi-
cate în serial în presa vremii, între 1819 şi 1820. Mai
nostim este că ele au fost publicate chiar sub pseu-
donimul Geoffrey Crayon. Ca să prelungească glu-
ma, unele dintre textele din carte sunt prezentate
de Crayon – care este Irving – drept legende locale
culese de istoricul Diedrich Knickerbocker. Knicker-
bocker era însă… un pseudonim sub care Irving îşi
publicase prima carte şi subiectul unei farse organi-
zate de scriitor cu acel prilej.
În 1809, în presa newyorkeză au apărut o serie de
anunțuri care raportau dispariția unui anume Die-
drich Knickerbocker, istoric olandez, din camera sa
de hotel. În urma lui, se spunea, ar fi rămas un manu-
scris intitulat A History of New-York from the Begin-
ning of the World to the End of the Dutch Dynasty, iar
patronul hotelului avea de gând să-l dea publicității
dacă împricinatul nu revenea să plătească nota la
hotel. Publicul, caritabil, se îngrijorează, autoritățile
iau în calcul ideea de a oferi o recompensă pentru
găsirea bietului istoric, iar Irving îşi publică lucrarea,
sub numele de Knickerbocker, cu un considerabil
succes. „Istoria” era, de fapt, o satiră la adresa stâlpi-
lor societății locale şi a pretențiilor acestora şi nu era
scrisă de un olandez, ci de un tânăr american de 26
de ani care practica fără succes avocatura şi cu ceva
mai mult succes gazetăria, în special pamfletul.
Crayon şi Knickerbocker nu sunt singurele pseudon-
ime utilizate de Irving, dar sunt cele mai cunoscute.
I-a făcut buletin lui Batman
Mai spun unii – dar aici n-am cercetat mai departe
de Wikipedia, aşa că nu bag mâna în foc – că tot el
este primul care a asociat numele de Gotham cu
New York-ul. Gotham, un oraş din Anglia, era pe
atunci cam echivalentul folcloric al Caracalului nos-
tru şi numele-i venea de la „goat home”, adică, mai
pe şleau, țarc de capre, dovadă că autorul nostru era
lesne vărsătoriu de ironii. Oricum, numele a prins,
fiind adoptat ulterior de tot soiul de firme new-
yorkeze şi aşa, pare-se, a dat peste el unul dintre
creatorii lui Batman, în cartea de telefon, în timp
ce căuta o denumire pentru oraşul celebrului erou
înaripat. Dar, cum ziceam, aici nu am avut timp să
cercetez, aşa că, dacă greşesc, cine ştie mai bine să
mă corecteze.
Laura Sorin
http://suspans.ro/
Moartea se împrăştie prin seringi
Felix Tzele
M
-a sunat Tatiana acum o jumătate de oră. M-a întrebat, cu o
voce tremurândă, dacă am cumpărat sacoul pentru Codin.
Şi dacă am rezolvat ce era de rezolvat.
— Sunt pe drum acum. Să te pregăteşti…
I-am închis telefonul înainte să răbufnesc.
Am traversat podul Colentina şi am parcat Land Rover-ul undeva pe dreapta.
Trebuia să prepar doza. Am turnat praful din pliculeţ în lingură şi l-am stropit
cu puţin helas. Am încălzit amestecul cu bricheta şi am aşteptat până când s-a
transformat într-un lichid maroniu. Am umplut aproape jumătate de seringă şi
am luat-o de la capăt. Aveam nevoie de zece mililitri.
Tatiana nici măcar nu m-a mai privit în ochi din seara aceea când ne-au sunat
legiştii. Într-un fel foarte ciudat, mă consideră vinovat de toată nenorocirea.
Doar ştiu cine i-a vândut lui Codin, cine l-a îndopat pe fiul nostru cu heroină.
— Dacă stai cu mâinile în sân, mă omor, mă auzi?
Era foarte serioasă. Ţinea în mâna dreaptă folia de diazepam şi mi-o flutura
ameninţător prin faţa ochilor.
— Eşti nebună, Tatiana, nebună de legat! Ce dracului crezi că rezolvi cu asta?
De parcă era cineva de vină pentru ce se întâmplase. Am lăsat capul în jos şi am
înghiţit în sec.
— Tatiana, gândeşti iraţional, să lăsăm puţin timp să treacă, să se limpezească
apele. Ai să vezi altfel…
A sărit pe mine şi şi-a înfipt unghiile în gâtul meu. Ca o leoaică în apărarea pui-
ului. Nu glumea deloc Tatiana, era pregătită să meargă până în pânzele albe cu
dreptatea şi eu, care ştiam atâtea despre echitate şi despre cât de relativă este,
doar lucram cu talerele justiţiei, urma să îmi intru pentru ultima oară în rol şi
să iau apărarea.
— Nu eşti tu avocatul diavolului? mi-a strigat.
Pe jumătate, avea dreptate. Satană cu chip de Dumnezeu. Patron al unei reţele
18
Proza
de cluburi de lux, pentru cine întreabă şi, pentru cunoscători, furnizor de
cocaină, heroină şi Dumnezeu mai ştie ce, strict pentru copii de bani gata, ca
fiul meu. Şi, cel mai important, unul dintre cei mai dedicaţi filantropişti.
M-a angajat anul trecut, când l-au reţinut procurorii treizeci de zile pentru
trafic de marijuana. Au găsit în unul dintre restaurantele lui câţiva saci. A avut
noroc că doar atât au reuşit să adulmece poliţiştii. L-am scăpat folosindu-mă
de un precedent, o sentinţă a unei judecătoare care a declarat nevinovaţi nişte
traficanţi pe motiv că ceea ce cultivaseră era cânepă. Nu mi-a fost uşor să-i mi-
tuiesc pe cei cu expertiza, dar până la urmă am obţinut dovezile pentru o geantă
plină cu fibre textile şi actele unei fabrici de prelucrat cânepă industrială. După
eliberare a dat o petrecere la vila lui din Snagov.
— Eşti un geniu, Dane, o bomboană de om!
Mă bătea pe umăr cu mâna lui cu degete lungi de pianist. Un interlop cu suflet
de artist. Un diavol cu o existenţă de om cumpătat. Fără tutun, deloc alcool,
droguri nici atât. Vegetarian convins. Cu toate astea, arăta în seara aceea ca
proaspăt scos din coşciug, palid la faţă, cu ochi galbeni, şterşi.
— Sunt doar afaceri, Dane, economie, atât. Unde să mai încapă şi oamenii în
toată treaba asta? Mai ales că e vorba despre nişte indivizi care şi-au pierdut
definitiv speranţa.
L-am aprobat atunci fără să clipesc. Ce-mi păsa mie de nenorociţii din stradă,
de vieţile irosite ale toxicomanilor, de familiile lor răvăşite? Ce, le băgasem eu
în vene? Îşi meritau soarta. Şi muzicantul ăsta pirpiriu o făcea pentru un scop
cât se poate de nobil. Aziluri de bătrâni, burse de studii pentru copiii săraci,
investiţii în cercetarea medicală. Fără publicitate, fără tamtam, doar miracol.
— Eu sunt balanţa în jocul ăsta, Dane. Asta e Menirea mea, Dane…
*
Ieri am luat la puricat agenda din telefonul lui Codin. L-am sunat pe dilărul lui
şi i-am spus că vreau să ne întâlnim în câteva ore. Încă nu aflase de supradoza
lui Codin.
I-a picat faţa când m-a văzut. A crezut că sunt de la poliţie şi a luat-o la fugă.
L-am prins din urmă şi l-am pus la pământ. În clipa aia l-aş fi strâns de gât.
M-am stăpânit. I-am povestit despre Codin şi l-am rugat să îmi vândă zece
grame. Voiam să văd ce l-a făcut pe fiul meu să îşi intoxice corpul cu aşa ceva.
Trebuia să testez. Doar pierdusem totul, asta poate că era ultima mea dorinţă.
*
Scutur din cap, parcă să scot din minte toate imaginile astea obsedante, Codin
şi inconştienţa lui, Tatiana şi absolutismul ei şi dragostea mea pentru ea – de
fapt, pentru tot ce mi-a rămas – şi pianistul meu, stăpânul meu luminat, se-
cerat de boală, încă sperând la vindecare.
Iau servieta de pe scaunul din dreapta şi mă îndrept, ca un robot, spre intrarea
spitalului. Reuşesc să trec de asistente şi o iau pe scări, către salonul şaişpe de
 http://suspans.ro/
Proza
la etajul unu, unde îşi petrece convalescenţa artistul meu. Din tinereţe se luptă
cu chisturile care i-au cuprins, ca nişte licheni, ficatul. I-au transplantat unul
nou.

Miroase a crini roşii în cameră, are un buchet mare în vaza de pe noptieră.

Câteva aparate piuie ca nişte pui abia scoşi din clocitoare pe lângă pianist.
Coloana lui sonoră. Încearcă să îngâne ceva, dar nu reuşeşte să rostească ceva
coerent. Clipeşte şi mă priveşte cum mă aşez lângă el. Se uită la mine cu ochii
lui de sfânt păcătos, parcă se scuză în faţa mea. Nu am avut de ales, Dane, al-
tfel nu puteam să fac binele, eu am înţeles lumea asta şi mi-am asumat rolul,
parcă îmi explică prin zâmbetul lui, tu eşti mâna mea dreaptă în lucrarea asta,
Moartea se împrăştie prin seringi

partitura asta a Domnului, împreună o vom duce la capăt, El m-a binecuvântat

şi mi-a dat câţiva ani în plus, o minune.

Oare chiar o să am curaj să o fac?

Soţia mea sau omul ăsta care a salvat mii de vieţi?

Cum pot să decid?

Un suflet contra a o mie?

Cea mai dificilă pledoarie a mea.

Scot seringa din diplomat, e plină cu substanţă galbenă ca icterul. O doză

letală chiar şi pentru un elefant. Blochez perfuzia şi, cu ochii închişi…

Îmi pare rău pianistule, tare rău, dar până la urmă trebuia să se întâmple, eşti
traficant de droguri şi ăştia tot timpul sfârşesc nasol, dacă nu eram eu, poate îţi
făcea felul un glonţ, nu îţi face griji, o să am grijă de moştenirea ta, va ajunge
pe mâini bune, sincer îmi pare rău, dar sunt nevoit să o fac, altfel rămân fără
nimic şi tu eşti singurul care poate să îmi redea ultimul lucru de care îmi mai
pasă pe lumea asta. Tu ai luat, tu să dai înapoi.

… injectez conţinutul în furtunaşul care transportă lichid în vene. Pianistul

îşi înfige unghiile în piciorul meu drept, apasă Grave, Larghissimo până când
piuiturile ajung la Presto, Prestissimo şi se întrepătrund.

Îmi simt gâtul greu ca un calorifer de fontă. Ies şi nu mai privesc în urmă, nu
vreau să mai văd, să aud, să gândesc, vreau doar să ajung la morgă, să îmi
îmbrac băiatul şi să îl aduc acasă.

19
http://suspans.ro/
Păpuşarii
Karel Cispic
C
e-i cu stagiul ăsta naşpa? De o săptămână sunt stagiar la neuropsihiatrie
şi deja mi s-a acrit…”
„Pacienţi dificili cu traume neînţelese, care în timp se vor ameliora, însă
niciodată nu se vor vindeca complet, asistente pline de ifose, perfect fardate,
doctori acizi şi personal auxiliar abrutizat. Între cei în suferinţă există uneori
o frăţie, greu de înţeles din exterior, încălcată adesea de nou-veniţi, care n-ar
ezita să fure ultima ţigară sau cei câţiva bănuţi ascunşi sub perna tare ca piatra.”
Aceste sumare observaţii pline de subiectivitate mi-au fost împărtăşite încă
de pe drum, de un coleg medicinist, Sergiu, cu câţiva ani mai mare, cam fus-
tangiu, campion de box thailandez, amator de cazuri imposibile, compatibile
(cum spune el) cu terapia de şoc. E o zi mohorâtă, rece şi cenuşie. Cerul gri pare
atât de aproape de vârful castanilor din curtea spitalului, încât ai impresia că
ploaia curând se va revărsa în cascade peste întregul oraş. Pe cele câteva bănci
din faţă, stau înghesuiţi, zgribuliţi, câţiva bolnavi care fumează. Privirile uşor
pierdute şi gesturile de marionete dovedesc că, deja, au primit tratamentul de
dimineaţă.
Spre dreapta, pe o grămadă de moloz roşiatic (spitalul e într-o continuă ren-
ovare) stau retraşi doi indivizi ce vorbesc grav cu gesturi frânte. Primul, supra-
numit Einstein, student întârziat la Fizică, îi explică partenerului de discuţie o
ecuaţie complicată, care ar revoluţiona cunoaşterea universului. Cel de-al doi-
lea, blond şi foarte trist, Poetul, dă înţelegător din cap, visând, însă, la zborul
coplanar al Luceafărului printre aştri.
– Îi vezi pe cei doi? N-au bani, n-au casă. Îi ştiu de mult timp, încât acum pot
spune că suntem prieteni. Starea lor s-a ameliorat considerabil. Mi-au spus
nişte chestii teribile despre Secţia închisă, unde au fost şi ei cândva. Mai nou
accesul nostru în această secţie e restricţionat. Acolo nu se mai intră. Deseară
m-am trecut de gardă, să mai fac cercetări. Dacă e un sâmbure de adevăr în
spusele lor, sunt în pragul unei descoperiri şocante.
– Fii serios, Sergiule! Ai început să depăşeşti bariera medic-pacient. Doar n-ai
încredere în ei? Priveşte atent în ochii lor. Vei observa cu uşurinţă cât sunt de
sedaţi…
20
Proza
– Ţine-ţi gura, omule! Hai, că întârziem.
Păşim spre sala de tratament unde sunt aliniaţi o mulţime de pacienţi care
aşteaptă… Iată că a venit asistenta Ani, uşor parfumată şi impecabil aranjată.
– E ora medicaţiei, în rând, vă rog!
Pacienţii răbdători întind mâna cu gesturi mecanice după pilulele prestabilite
de un forum superior şi păhărelul de apă, părăsind apoi sala rece şi neprimi-
toare.
– Ştii ce face Ani asta? Am urmărit-o de o bucată bună de timp. O s-o dau în
gât… Schimbă, cu pila ei de la farmacie, medicamentele prescrise de medi-
cul curant, care sunt străine, cu medicamentele autohtone, mult mai ieftine.
Bănuiesc că umblă şi la dozaj.
– Adică? Ce medicamente? Se poate aşa ceva? Ce are ea de câştigat?
– Naiv mai eşti. Evident, o grămadă de bani. În loc să dea pacientului un Xanax
de 50 mg îi dă un Alprazolam de 25 mg, în loc de Stilnox merge şi un Sanval şi
să nu uităm că dacă în străinătate s-au scos din uz Haloperidolul şi Diazepamul,
la noi mai au căutare. Asta e ceva la scară mică. Dacă ai şti toate dedesubturi-
le… Bine că nu le ştii!
– Glumeşti! Dar cine o ajută?
– Păi e o întreagă mafie. Totul e coordonat de fiu-său, mare „om de afaceri”,
patron la vreo 20 de firme, inclusiv la pizzeria New Shark de vis-à-vis.
– Bieţii pacienţi! Se mai vindecă?
– Desigur, dacă ai bani, pile şi, nu în ultimul rând, noroc să nu nimereşti prea
des în tura lui Ani. Hai, nu pica aşa pe gânduri. Vezi că-i vizita de dimineaţă.
Îndreaptă-ţi halatul, pune mâna pe o fişă şi ia-ţi o expresie inteligentă.
Stupefiat de cele auzite, mă alătur convoiului care însoţeşte alaiul medicu-
lui şef. Suntem peste o duzină, care mai de care cu o figură gravă şi plină de
importanţă.
În faţa mea merge legănat doctoriţa Popescu (şefa), nepoata marelui doctor
Popescu (fondatorul clinicii), fiica renumitului doctor Popescu (cu descoperiri
revoluţionare în terapia cu electroşocuri) şi nu în ultimul rând sora celebru-
lui doctor Popescu (întemeietorul Secţiei închise, o facilitate menită să ajute
descoperirea sinelui interior zbuciumat şi eventual vindecarea lui prin metode
mai mult sau mai puţin invazive).
Pacienţii docili, închişi în lumea grea a alienării impregnată de antipsihotice
şi sedative, cu pijamale vărgate, par nişte deţinuţi amărâţi care aşteaptă, fără
speranţă, recursul la sănătate mintală. De undeva se aud hohote sinistre ur-
mate de o tăcere amară. Un ţipăt stingher ne sfredeleşte timpanele. Cu toţii
tresărim, deşi ar fi trebuit să ne intre în obişnuinţă atmosfera locului. Parcă
din subteran, răzbate încet o melodie stranie, îngânată într-o limbă greu de
recunoscut. Locul pare îmbibat de o lentoare grea.
 http://suspans.ro/ Proza
anxios când văd o pată roşie de moloz pe bombeu.
Probabil acest lucru îl simte şi medical şef, care se întoarce brusc, ocolind uşa pe
care scrie Şocuri electrice. Ne comunică lapidar că, un timp, aşa cum ştim, din „Ce ţi-au făcut, Sergiule?”
cauza lucrărilor de extindere, nu vom mai face, în maniera obişnuită, vizite la
Secţia închisă. Acolo vor intra doar câţiva specialişti în neuropsihiatrie însoţiţi *
de un număr redus de personal auxiliar. Mi se pare foarte ciudat când Sergiu
mă prinde brusc de halat. Vrând parcă să mă atenţioneze, mă calcă uşor cu O senzaţie acută de disconfort şi o mână rece mă aduc în simţiri. De undeva, de
adidaşii de firmă, achiziţionaţi recent cu bani grei adunaţi din salariul nostru sus, aud glasul hârşâit al asistentei Ani:
mizer. După turul de rigoare, ajungem în camera destinată stagiarilor. Medicii
rezidenţi plini de ifose se retrag strategic lângă cafetiera din colţ, râzând zgo- – Doctoraşule, nu te mai zbate! Curând vei scăpa de cămaşa de forţă…
motos la bancurile cu nebuni spuse cu haz de amicul Sergiu.
Disting apoi, cu greu, vocea inconfundabilă a doctoriţei Popescu:
Mă simt stingher. Sunt foarte obosit, uşor deprimat, deşi a trecut puţin din ziua
de stagiu. Îmi iau caietul şi câteva fişe de observaţie pe care mă fac a le completa – De mâine treci la şocuri electrice. Să vedem, eşti mai rezistent ca Sergiu?
de zor. În minte mi-au rămas suspiciunile colegului… Încerc să mă concentrez
la altceva. Îl observ pe Sergiu preocupat, neatent. Remarc o pată roşie de moloz
care i-a rămas de dimineaţa pe bombeu. Ştiu cât ţine la adidaşii ăştia. Încearcă
zadarnic, cu un tampon de acetonă dat de o infirmieră, să micşoreze „dezas-
trul”. La televizor se dau pe toate programele de ştiri, secvenţe cu protestele din
Păpuşarii

Piaţa Universităţii. Comentăm pe multe voci participarea studenţilor la miting.

E a şaptea zi de proteste. Apoi crainicul anunţa vizita unor comisari ONU, care
vor cerceta din nou existenţa unei închisori americane de maximă securitate pe
teritoriul nostru. Unul glumeşte:

– Doar nu e şi la noi un Guantanamo?

– Poate unul mai mic… zice prietenul meu cu ochii ficşi, lipsiţi de expresie.

Completez distrat alte fişe. Mănânc fără poftă sandvişul uşor rânced, cumpărat
de aseară, şi mă pregătesc s-o şterg fără a atrage prea mult atenţia.

– Sergiule, te las… Ne vedem deseară în Piaţa Universităţii!

– Bă, nu ştiu dacă reuşesc să vin. Poţi să iei steagul meu, dacă vrei. Vezi să nu te
caftească jandarmii. Eu am ceva de cercetat… Mâine s-ar putea să explodeze
o bombă mediatica. Ţine-mi pumnii!

E din nou frig. Merg grăbit spre spital. Mai am câteva zile de stagiu la Psihiatrie.
Lovitura din tâmplă, primită de la un jandarm plin de zel, pulsează mereu,
deşi a trecut ceva vreme de atunci. Dispariţia lui Sergiu mă preocupă mai mult
decât credeam. Nu a mai trecut pe la spital. Prietenii lui cei mai buni mi-au spus
indiferenţi, că, poate, e parcat pe la vreo gagică. Pe grămada roşie de moloz din
curte, Einstein şi Poetul stau trişti, tăcuţi. Privirile lor mohorâte parcă încearcă
să-mi comunice ceva. Privesc spre o roabă cu gunoaie abandonată şi disting
conturul unui adidas. Îl ridic îngheţat, cu gesturi reflexe. Îl scutur uşor. Devin

21
http://suspans.ro/
Foileton: Surplusuri (4)
Nicolae Cornescian
7.
T otuşi, ştiam că în acel haos de fapte şi închipuiri, în mixtura celor
întâmplate cu ceea ce s-a petrecut doar la nivelul subconştientului,
transei ori visului, în mod cert s-au strecurat şi câteva erori,
neconcordanţe ori păreri susceptibile. Singura justeţe ce mă ob-
liga să continui lupta cu inamicii tainici se rezuma la şocul indus de ideea crimei.
„ – Nu săvârşisem nici un act abominabil”, mă linişteam. Încercam să-mi recapăt
cumpătul, să gândesc ca în timpul celor mai dificile partide de şah. Plănuiam zeci
de posibilităţi şi ajungeam la o singură concluzie: discernământul Almei era cât se
poate de îndoielnic. Pe deasupra, ca din senin, în minte îmi răsunară vorbele preo-
tului: „ – Alma e soţia lui Hans, e mama oropsitului…” sau ceva de acest gen. Prin
urmare, mă întrebam de ce în timp ce mi-a anunţat tragica veste, ea se folosi de
expresia „… fiul lui Hans”. Acel copil nu era şi fiul ei? Şi de ce m-a rugat s-o primesc
sub acest acoperiş? Concluzionam că, cel mai probabil, oricât de nebună nu ar fi
părut, nu accepta să locuiască în aceeaşi casă cu un beţiv ordinar şi, pe deasupra,
să joace şi rolul de mamă, îngrijind un bastard sau rodul aventurii de o noapte a
preaiubitului şi ipoteticului ei soţ. Oricum ar fi fost, îmi displăcea să mă amestec în
destinele altora. Chiar şi o simplă întrebare de genul: „ – Ce ai mai făcut în ultimul
timp?” îmi apărea a fi drept o încercare subtilă de a descoase câte ceva din intimi-
tatea interlocutorului. Dar la ce îmi puteau folosi asemenea amănunte, dacă nu
urmăream nici un scop precis? Cât timp rămâneam doar un anonim în mintea lor,
observam că străinii demonstrau un fel de respect pentru că nu analizau persoana
şi felul ei de a fi, ci, mai degrabă, apreciau doar roadele spiritului, ideile detaşate
de orice fel de fapte reale. În cazul Almei însă această răceală nu ar fi dat rezultate-
le scontate. Vrând-nevrând mă simţeam obligat să intervin în viaţa ei. Prizonier al
jocului confuziei, un joc lipsit de reguli şi scopuri precise, resimţeam vina şi râvna
de răzbunare. „ – În această dimineaţă, în Râpa Şperlei, a fost găsit trupul unei
copile, un trup spintecat cu zeci de lovituri de cuţit”, îmi răsunau în minte cuvin-
tele Almei. „ – Ce ai făcut, Amina? Ce m-ai obligat să fac? Ai spus că vom distruge
sanctuarul nebunei, însă eu ciopârţeam un… un… Şi, de fapt, unde ai dus-o pe
Ana în acea noapte? Ai îngropat-o asemenea păsării ce murise în ultimul ei zbor?”
Evident că în acest context setea de răzbunare era cât se poate de explicabilă. Îmi
rămânea doar să o găsesc pe Amina şi să-i cer clarificările cuvenite. Mă îngrozea
ideea, pe cât de spontană, pe atât de stranie, că n-am să o mai revăd niciodată.
Probabil că totul era plănuit până la cel mai neînsemnat detaliu. Pe moment,
luând în considerare şi starea în care mă aflam, chiar m-am întrebat de prezenţa
armei, de apariţia imprevizibilă a cuţitului. Mai existau şi alte obiecte pe care nu
le văzusem niciodată în această casă: foarfecele şi seringa, spre exemplu. Ceea
ce gândeşti, mi se întâmplă. Ai lăsat prea mult timp între cele două capitole. În
acest caz se cerea prezenţa unei terţe persoane, iar complicele nu putea fi decât
Alma, cu fiertura-i de ierburi inducându-mi starea de neputinţă, asemuită transei
22
Proza
prelungi. Mă pregăteam ca din clipă în clipă să fiu vizitat de sergenţii de poliţie
„…pentru că e doar o verificare de rutină”, s-ar fi scuzat. Urma să fiu interpelat în
privinţa sesizărilor probabile. Mă şi vedeam decretând cu un aer sfidător că nu îi
puteam ajuta cu informaţiile necesare. „ – Domnule comisar, cred că visul meu nu
are nici o relevanţă în desfăşurarea anchetei”, aş fi recurs la deriziuni doar pentru a
îndepărta, pe cât era cu putinţă, orice fel de supoziţie. Nu ştiu de ce, dar presupu-
neam că Amina a şters absolut toate urmele. Lucra cu o meticulozitate demnă de
invidie. Cu excepţia părerii că la un moment dat pâlpâise ceva în spatele ei, ceva ca
o siluetă străină, nu resimţeam teama că lucrurile ar putea degenera şi că în timpul
interogărilor sastisitoare aş fi putut dezvălui vreun element concludent. Oricum,
chiar şi în vis ori la un nivel subliminal, eu nu săvârşisem nici o meschinărie.
Urmărind-o pe Alma cum ştergea praful de pe marginile oglinzii, mă întrebam
dacă puteam să-i dau crezare. Cunoşteam mult prea bine labilitatea ei psihică,
cum ştiam şi faptul că asemenea persoane confundă planul realului cu cel al im-
aginarului. Pentru ei anumite discrepanţe, îndeosebi ceea ce nouă uneori ne apare
într-o lumină mai puţin plăcută, capătă alte aspecte. E ca şi cum am urmări vreun
film interesant şi am admite că ceea ce regizorul mascase graţie trucajului, nu e
altceva decât adevărul pur. Dar tocmai asemenea episoade ne fascinează şi ne
obligă să le dăm crezare. Alma, îmi ziceam, niciodată nu s-ar fi împăcat cu ideea
că munca ei de o viaţă, mitul ei şi credinţa în ceea ce înţelegea numai ea, toate
astea puteau fi spulberate într-o singură clipită. Prin urmare, trebuia să inventeze
altceva, ceva ca un fel de remediu ori refuzul de a crede în sfârşitul neaşteptat. Tru-
pul neînsufleţit al copilului, prezent probabil doar în imaginarul ei, se justifica prin
analogia cu dispariţia celor şapte copile. Evident că în mintea ei zvonurile local-
nicilor, referitoare la respectivul incident, căpătau alte proporţii. Nu ştiam cât de
bine percepea noţiunea timpului. Poate că, în concepţia ei, trecutul nu era altceva
decât o constantă reluare a mereu aceloraşi secvenţe, de fiecare dată iradiind alte
nuanţe şi generând alte neclarităţi.
În sufletul ei dospea un fel de beznă, ceva ce nu se putea descrie sub nici o formă.
Şi nu era vorba de acea beznă ce îşi face simţită prezenţa odată cu ivirea amur-
gului. Nu! Acel întuneric era mult prea intens, mult prea fascinant şi aproape viu.
Nucleul său, asemuit magnetului ascuns într-o sferă de şperlă umedă, emana
nimburi şarmante. Te făcea să-i doreşti prezenţa, să-i rămâi alături şi să uiţi că
asemenea săgetări scrutătoare iradiază doar străfundurile morţii. Dacă sufletul
are vreun contur, gândeam, atunci el poate fi perceput doar în absenţa luminii.
Încântarea ce o resimţisem în clipa în care din neatenţie i-am atins umărul stâng,
acea stare de euforie inexplicabilă, îşi găsea rădăcinile de cealaltă parte a acestei
vieţi. Izvora de dincolo, dintr-o dimensiune imposibilă, neţărmurită, absorbitoare
şi de neînţeles. Cu fiecare clipă petrecută în preajma ei, tot mai mult mi se părea
că începeam să mă afund în acel întuneric fără de margini. Nu întrevedeam nici o
posibilitate de a mă elibera din strânsoarea acelei ispitiri. Exista ceva în acea fiinţă,
ceva mult mai puternic decât orice închipuire, ceva ce inducea frica şi anxietatea
în faţa viitorului apropiat. Aşteptam următoarea-i reacţie. Începeam să înţeleg de
ce pentru ceilalţi Alma nu era altceva decât un înger al întunericului şi pieirii. Ei nu
vedeau ceea ce se ascundea îndărătul umbrei respingătoare. În ochii ei închega
luciul orizonturilor nepământene. Dospea acolo un amalgam confuz de păreri şi
penumbre, imagini şi mijiri, formele altor posibilităţi. Tot ce mă făcea să văd în
femeia din faţa mea fiinţa creionată aparent doar în scrierile prăfuite de colbul
timpului, totul îmi provoca un ciudat sentiment de râvnă neînţeleasă. Aproape că
nici nu mai înţelegeam ce îmi doream de fapt. Dincolo de trup, dincolo de expresia
chipului, de lumina ochilor şi luciul aurei percepute doar la nivelul imaginarului
 http://suspans.ro/
exista sufletul, un suflet tot atât de clar şi de hieratic ca şi imaginea spectrului din
visele covârşitoare.
— Alma, am rupt filonul tăcerii stânjenitoare. Dar femeia nu schiţă nici un gest
ce mi-ar fi putut confirma faptul că reuşisem să-i atrag atenţia. Alma, am repetat.
— Da, zise ea în cele din urmă. Te ascult cu toate că nu îmi place să fiu întreruptă
cât timp mintea îmi e ocupată cu alte idei.
— Alte idei? am întrebat ostentativ. Nici măcar nu ştii ce vreau să te întreb. Ce tot
îndrugi acolo?
— Cum e şi firesc în asemenea situaţii, ştiu că vei încerca să afli câte ceva din
existenţa mea de până acum. Cel puţin bănuiesc că tocmai asemenea idei te
frământă în aceste momente. Şi, oricât de bizar nu ar suna, tind să-ţi dau drep-
tate. Da, confirmă femeia pe acelaşi ton aproape hipnotic. Orice om normal, mai
devreme sau mai târziu, în primul rând se întreabă cine e persoana de alături. E o
formă de apologie. Cunoscând anumite aspecte, mai mult sau mai puţin intime,
putem preveni viitoarele nenorociri. Incertitudinea, de altfel, în mod obligatoriu
(4)
induce frica în faţa necunoscutului.
— Nu mă tem! Răbufnisem consternat de faptul că Alma încerca să preia controlul
situaţiei, se voia superioară, demonstrându-mi totodată că mă aflam pe teritoriul
Surplusuri
ei. Nu de asta vreau să te întreb, am schimbat cursul discuţiei. Şi când zic „asta”,
înţelegi că mă refer la viaţa ta. Nu! Nu mă interesează câtuşi de puţin. Copilul,
trupul…
— Copilul? ricană ea, dându-mi de înţeles că nu mai voia să abordeze respectivul
subiect. Un trup mumificat, zise, deschizându-mi, astfel, torentul întrebărilor fără
nici un răspuns. Cuvântul „mumificat” mă aruncă în fluxul paradoxurilor incomen-
surabile. Îmi ziceam că trebuia să treacă foarte mult timp ca trupul să se mumifice,
că în acest caz nu mai putea fi vorbă de nici o bănuială. Mă simţeam eliberat de po-
Foileton:
vara răspunderii. Era ca şi cum o mână nevăzută, pe neaşteptate, ar fi îndepărtat o
piatră mortuară de pe umbra trupului meu învăluit în colb şi-n întuneric.
În conformitate cu previziunile meteorologice ninsoarea se înteţea. Fulguia neînc-
etat, iar vântul, strecurând albul cernut din depărtările celeste, conferea peisa-
jului infernal afluxul aspectelor bizare. Aveai impresia că nu eşti altceva decât
un naufragiat supus aşteptării clipelor când valurile de zăpadă se vor mai potoli.
Şi atunci, pentru că într-un ungher al depărtării se întrevedeau pâlpâirile salva-
toare, erai obligat să ignori orice fel de stavile şi, ca un bezmetic, să alergi înspre
scânteia salvatoare. În acele zile respectivul opaiţ, pentru mine şi doar pentru
mine, se numea „sufletul Anei”. Ea era acolo, pe un mal îndepărtat. Mă aştepta,
ştiind că prin simpla-i prezenţă mă va elibera de viitura gândurilor negre, gener-
ate de prezumtiva omucidere. „ – Ana!” îmi venea să strig pe când scrutam mi-
rajul fulgilor de nea, jocul lor haotic, dezlănţuirea puterilor tainice, de neînfrun-
tat şi de nestăpânit. Şi totuşi, chiar în clipa în care hotărâsem să mă depărtez de
geam, undeva în apropierea platanului de lângă foişor, ca o muchie din stinghia
ce încadra acel tablou apocaliptic, pe podeţul de piatră şi gheaţă mi s-a părut că
apăruse o siluetă albă, mult mai albă decât zăpada acelei seri, o frântură de vis
ori un halo înspăimântător. N-am mai stat pe gânduri. Ignorând faptul că purtam
doar o flanelă uşoară şi jeanşii de nuanţa lutului ars, valvârtej am ieşit afară şi în
câteva clipe mă şi văzusem stând în locul în care mi s-a părut că mijise acel spectru.
Nu era nimeni acolo. Erau doar urme de paşi îndepărtându-se în direcţia râului ce
purta enormele bucăţi de gheaţă ca pe nişte oglinzi diforme, reflectând şi stâlcind
azurul acestor împrejurimi. Un trandafir alb, ca însemnul recunoştinţei, răsări în
23
Proza
apropierea unei eşarfe pierdute. Ridicând ambele lucruri, mi s-a părut că ele nu
fuseseră lepădate doar din neatenţie. Poate că mi-au fost lăsate ca nişte simboluri
ale căror rostul nu puteam să-l deduc. Voalul iradia un iz îmbietor, amintindu-mi
copilăria, batistele de damasc ce le aveam mereu la îndemână. Un miros dulceag şi
ademenitor m-a făcut să recurg la analogii bizare: aşa mirosea părul Anei. Petalele
florii fuseseră brodate cu iţele fine de gheaţă aproape celestă. Câţiva stropi roşiatici
se conturau pe marginile frunzelor tari, aidoma smaraldului. Planta era fragilă.
Atunci, în mâna mea, în acel frig insuportabil, părea, mai degrabă, un obiect de
artizanat, decât simbolul frumuseţii înzestrate cu viaţă. Şi totuşi, locul în care
fuseseră găsite ambele lucruri, momentul nepotrivit şi lipsa oricărei semnificaţii
îmi induceau un singur gând: mă afundam în hăul fantasmagoriilor incomensu-
rabile.
Evident că nu-mi rămânea timp pentru deducţii deşarte. Ninsoarea şi viscolul ne-
milos mă obligau să mă retrag la adăpost. Dar, înainte de a intra în casă, ştiind
că Alma fusese prinsă în iureşul treburilor casnice, hotărâsem, totuşi, să arunc o
privire în anexa adiacentă clădirii. Probabil că respectiva construcţie cu zidurile
coşcovite şi geamurile înnegrite, unde bănuiam că de ceva timp nu mai intrase
nimeni, probabil că în timpuri imemorabile slujea drept bucătărie de vară,
grajd ori depozit pentru cine ştie ce agoniseli preţioase. Practic, respectivul edi-
ficiu reprezenta aripa de apus a casei în sine. Dar nu ştiam dacă între cele două
construcţii exista vreo punte de legătură, vreo uşă secretă, ascunsă, să zicem, în
spatele rafturilor ticsite cu volumele prăfuite ori mascată de vreun dulap absolut
gol. Ceea ce cunoşteam cu certitudine se rezuma doar la rugămintea Ingăi: „ –
Exceptând camerele pentru care îmi plăteşti chiria, cercetarea celorlalte spaţii îţi e
interzisă în totalitate. Nu că ar ascunde cine ştie ce secrete, dar acolo, zise gazda, în
debara, spre exemplu, păstrez lucrurile din copilăria mea. Sunt amintiri, dacă vrei
să înţelegi. Amintiri la care ţin şi care fac parte din viaţa mea”.
Înţelegeam destul de bine şi poate că nu aş fi intrat niciodată acolo, dacă în ul-
timele zile nu m-aş fi confruntat cu cele mai bizare situaţii. Oarecum, îmi ziceam,
lăsând la o parte principiile eticii şi educaţiei exemplare, mă simţeam obligat să in-
tervin în haosul celor petrecute. Ceea ce vedeam, auzeam ori simţeam făcea parte
din existenţa mea. Mă vedeam obligat să cunosc, pe cât se putea de amănunţit,
absolut tot ce mă înconjura. Fiecare cotlon, gest, vorbă ori respiraţie străină
tăinuiau fărâme de confuzii misterioase. Am deschis uşa şi ceea ce mi-a fost dat să
văd întrecu orice fel de aşteptare.
8.
Pereţii fuseseră capitonaţi cu oglinzi peste care se aşternuseră straturi de păienjeniş,
iradiind excesul reflexelor fosforescente. În centrul încăperii enorme trona o masă
de metal, spintecată în partea ei superioară de semicercul fierăstrăului circular. Pe
masă se aflau mâini de plastic gălbejit, capete fără ochi şi păr, de aceeaşi nuanţă
lăptoasă. Probabil că acele forme, acoperite cu praf şi rugină, nu erau altceva
decât părţile manechinelor supuse experimentelor inimaginabile. Mai era acolo
şi un acvariu cu pereţii groşi. M-am apropiat şi am presupus că substanţa albă
din fundul recipientului nu era altceva decât un amestec de ceară şi cine ştie ce
 http://suspans.ro/
fel de solvent. Astfel, brusc, mi-am amintit că, mutându-se în casa Ingăi, Alma
adusese cu ea o valiză plină cu lumânări. Nu! Nu că aş fi încercat să scotocesc prin
lucrurile ei. Când am întrebat-o ce tot căra în acele cufere, femeia mi-a răspuns
cât se putea de firesc: mosc, pene, lumânări; ceea ce mai rămăsese din aripi şi
trupuri. N-am insistat. Ştiam că vorbea de porumbei. Înţelegeam că trecea printr-
o nouă perioadă de criză. A schiţat câteva gesturi bizare. Cu paşii mărunţi măsura
camerele de la etaj. Scotea nişte sunete supărătoare, iar, uneori, dacă mă refer
doar la tonul şi la ritmul pronunţiei, pot să spun că izbutea chiar să lege câteva
fraze ilogice. „ – În zbor surpate suflete de fum, trecând pe apă spre nemărginire.
Iar zborul închegase-n gol de aer.” Şi alte elucubraţii de acest gen. Că aiurea, era
destul de evident. Dar o lăsam să-şi depene ideile haotice, să pălăvrăgească în
voie, crezându-se cine ştie ce personaj din acele cărţi ce nu vor fi scrise vreodată.
Nu interveneam în halucinantele-i bâzdâganii şi nu mă lăsam stârnit cu toate că
în expunerile ei se ghiceau acele replici ce mi se adresau într-un mod cât se putea
de clar. O priveam zăbovind în faţa geamului, privind în gol ori dincolo de crustele
realităţii alarmante. „ – E un alb ca de vis”, zise la un moment dat, făcându-mă să
înţeleg că îşi revenea.
Alături de masă, între două taburete îmbrăcate în postav spintecat şi soios, ex-
(4)
ista o noptieră din lemn de esenţă tare. Cu toate că părţile frontale ale sertare-
lor fuseseră smulse şi lăsate să atârne într-un mod ciudat, interiorul lor părea
aproape intact. Am găsit acolo tot felul de broşuri şi caiete cu notiţe de o caligrafie
impecabilă, bucăţi de cretă, foarfece şi cuţite inoxidabile, albume cu poze făcute
Surplusuri
probabil în timpuri imemorabile. Toate, absolut toate fotografiile fuseseră reali-
zate în sepia. Singuraticii visători şi cuplurile ce aminteau statuetele sculptorilor
începători te fixau cu priviri golite de orice fel de sentiment. Expresiile lor nu îţi
spuneau absolut nimic. Pe toţi, însă, îi unea aceeaşi prezenţă bizară: păsări, păsări
albe şi mari completau spaţii şterse ori întunecate, conferind fiecărei fotografii
misterul necesar.
Mă simţeam urmărit şi chiar mi s-a părut că auzisem ceva. Undeva în spatele meu
ceva se mişcase. Probabil că era doar o impresie ca multe altele. Ori poate că, într-
Foileton:
adevăr, cineva chiar mă urmărea tot acest timp, însă din pricina oglinzilor, frigului
sau altui impediment, nu reuşeam să identific acea prezenţă persistentă. Stăteam
în apropierea zidului de apus şi aveam senzaţia că ceea ce vedeam în acele mo-
mente era doar o frântură de vis, o imposibilitate ce trezea mii de întrebări fără
nici un răspuns. Pe murul mâncat de igrasie, decojit şi aflat în faţa zidului de
oglinzi, asemuit altarului dintr-o biserică aflată în paragină, acolo, drept sub ochii
mei, exista un portret pe care nu aş fi dorit să-l fi văzut vreodată. Acolo eram eu
şi Amina, iar în faţa noastră Ana ţinea în mânuţele-i albe un porumbel reprezen-
tat în aceleaşi tonuri de sepia. Portretul era atât de real, încât aveam impresia că
fusese realizat în urmă cu doar câteva ore. Apoi fotograful misterios, tăinuindu-l
în această încăpere pentru a şterge orice urmă de adevăr, într-un mod intenţionat
aşternuse peste pânza gălbejită straturi fine de colb şi câteva iţe de păienjeniş,
lăsând impresia că nu el, ci însuşi timpul a lucrat în locul său. Se putea crede că, în
acord cu anumite reflexe, jocuri de penumbră şi lumină, nu doar elementele plan-
ului secundar, dar şi hainele noastre, poziţia aleasă, locul de care nu reuşeam să-
mi amintesc, dar care îmi părea cunoscut, absolut totul recompunea din cioburile
sparte ale memoriei fresca realităţii situate la graniţa imaginarului cu reveria. Şi
atunci, tocmai în acel spaţiu interzis, în acea chelărie ca într-un fel de locaş tainic,
la auzul foielilor străinului nevăzut, aflat mult prea aproape de trupul şi umbra
mea, pentru întâia oară am înţeles un adevăr înfiorător: nu-mi recunoşteam
trecutul. Mă întrebam de ce nu reuşeam să-mi amintesc absolut nimic din viaţa
mea de până atunci. Oare tot ce trăisem era chiar atât de placid? Nu exista vreo
urmă, vreun licăr de lumină de care m-aş fi putut agăţa doar cât se găsesc drumul
ce ducea spre limanul adevărului neînţeles?
24
Proza
„ – La naiba, suduiam! Cine e Ana? Unde e? Trăieşte?” Dacă trecutul meu se re-
zuma doar la câteva ore, destinul era la fel de ireal ca şi ceea ce, seară de seară,
notam pe nişte foi numerotate şi adunate cu atenţie în dosarele de carton. Mă
întrebam dacă nu cumva în vălurirea ideilor întipărite pe crustele fragile ale eter-
nului ipotetic, dacă nu copiam pe acele foi tocmai ceea ce se putea defini prin
adevăr ori realitate. Poate că îmi descriam propria viaţă, dar tindeam să cred că
inventam sorţi şi spaţii fictive.
Tremurul crengilor de dincolo de lucarnele adumbrite, ninse de luciul orizontului
aproape metalic, mă întorcea la realitate. Mă simţeam obligat să mă debarasez
de toate întrebările inducând adevăruri şocante şi chiar izbuteam să recâştig
stăpânirea de sine. Cineva, o siluetă înveşmântată în poleială sticloasă, se în-
drepta înspre râu. Apropiindu-mă de geam, încercam să înţeleg cât din ceea ce
vedeam se putea atribui visului cu străinii, purtând sutane lungi şi pământii, şi
cât anume reprezenta reflexele realităţii din care nu mai pricepeam absolut nimic.
În dreapta mea putrezeau rafturile goale. Câteva volume, legate în pielea de
nuanţa scoarţei de copac, lâncezeau pe scândurile podelei înnegrite. Erau titluri
din alte timpuri. Nu prezentau nici un interes. „ – Şi nici nu meritau să fie ridicate”,
ar fi adăugat Hans, văzându-mă cum scotoceam în căutarea părerilor derutante,
ca şi cum aş fi încercat să găsesc vreun licăr, oricât de neînsemnat, în tot acel haos.
Borcanele de sticlă mată, umplute cu pietre şi cochilii de melci, fuseseră înşirate
chiar sub tabloul în care Amina ţinea în mâna dreaptă, deasupra umărului copilei,
un obiect greu de ghicit. Timpul izbuti să şteargă anumite detalii semnificative.
În schimb, bizară îmi apărea ţesătura păienjenişului verzui. Privită din lateral, din
locul în care mă oprisem, ca şi cum aş fi aşteptat vreun dezastru iminent, acea
plasă ţesută cu o măiestrie demnă de invidie avea forma şi aspectul gardului de
sârmă ghimpată, ţinându-ne pe toţi trei în prizonieratul unei statornicii sinonime
cu moartea.
Brusc am înţeles că nu-mi mai permiteam să-mi pierd timpul cu acele contemplări
deşarte. Absenţa mea putea trezi bănuieli. Dacă Alma m-ar fi găsit acolo, în acea
aripă de apus, eram ferm convins că i-ar povestit totul Ingăi, surorii sale, şi atunci
îmi mai rămânea să pun punctul de final. N-aş fi aflat niciodată cine era Amina,
ce rol juca în existenţa mea şi, cel mai dureros, n-aş fi ştiut dacă Ana supravieţuise
calvarului din noaptea trecută.
— Nick! m-am auzit strigat. Alma se îndrepta înspre râu. Urmele mele, lăsate
pe poclada zăpezii sticloase, o purtau înspre locul în care găsisem trandafirul pe
care încă îl ţineam în mână. Depărtându-mă de uşa încăperii tainice, oprindu-mă
lângă şopronul ticsit cu lemnele de foc, am răspuns chemării disperate.
— Nick, zise Alma, respirând tot mai greu. Înăuntru te aşteaptă un copil.
— Un copil? am întrebat nedumerit.
— E o fetiţă. Zice că se numeşte Ana şi că tu o cunoşti.
— Da, am confirmat spre mirarea nebunei. Vestea ei mi-a indus o undă de
speranţă. Îmi venea să o strâng în braţe şi să-i mulţumesc pentru că îmi infirma
toate bănuielile anterioare. Copilul mort, descoperit în acea dimineaţă în Râpa
Şperlei, nu era Ana. „ – Auzi? îmi venea să strig. Nu era Ana!!!” Ana trăia. Era aici.
În această casă. S-a întors pentru că…
Nu cunoşteam motivul revenirii şi nici nu mă strofocam să-l deduc. Mă mulţumeam
 http://suspans.ro/
cu faptul că o ştiam alături, că o priveam în ochii iradiind lumini nepământene, că
îi simţeam mirosul dulceag al respiraţiei, făcându-mă să înţeleg că de acel copil
mă lega ceva tainic şi destul de confuz. Scotoceam printre paginile prăfuite ale
amintirilor sau ceea ce credeam că se putea atribui amintirii, dar nu găseam nimic
relevant. Probabil că senzaţia de apropiere se datora mixturii de imagini şi sen-
timente dintr-o copilărie trecută în uitare. O priveam cum ciugulea din strugurii
aduşi de Alma, cum degetele ei albe se jucau cu boabele rubinii şi diamantine.
— Ana, aproape că am şoptit, profitând de faptul că nebuna s-a retras în dormi-
torul de la etaj. Ana, am repetat şi i-am întins mâna, aşteptând răspunsul firesc.
Gestul ei era cel aşteptat. Degetele îi erau reci. „Mult prea reci”, gândeam.
— Îţi mulţumesc, murmură ea. A închis ochii şi am văzut cum două lacrimi de
nuanţa cerului matinal îi alunecară pe obrazul palid. N-am reuşit să mă întorc, zise
pe neaşteptate. Podul de gheaţă peste care trecusem venind aici, a cedat tocmai
când am ajuns la mal. Ei mă chemau de cealaltă parte a râului, dar înţelegeau cât
de zadarnice le erau strigătele.
— Dincolo de râu? am întrebat, aşteptând infirmarea supoziţiei că dincolo de râu
(4)
nu se afla nimic, absolut nimic.
— Da, bâigui ea.
Surplusuri
— Eşti sigură?
— Acolo e altfel.
— Altfel, am repetat ca într-un vis confuz.
— Nu există nici o pasăre, zise ea. Cerul e gol ca şi văzduhul. Casele noastre nu
sunt numerotate, iar străzile curg spre un singur hotar, înspre ţărmul apei peste
care ni se interzice să trecem.
Foileton:
— Însă tu eşti aici, am întrerupt-o.
— Pentru că va trebui să vii cu mine, s-a explicat. Vom găsi momentul oportun şi
vom pleca fără să lăsăm vreo undă de bănuială în minţile celorlalţi. Abia atunci ai
să înţelegi ceea ce acum îţi apare atât de bizar.
Ceva îmi zicea că tocmai acel copil putea să-mi explice semnificaţia tabloului din
debara. Dar nu mă decideam să mă aventurez în alte nonsensuri. Nu găseam forţa
necesară. Şi nici nu puteam să fiu sigur că vorbele ei erau întru totul adevărate.
Mă întrebam dacă Ana nu era doar un pion esenţial în complicatul joc al confuziei,
indus de persoanele din preajma mea. Mi-a zis că se va retrage. M-a sfătuit să
mă odihnesc pentru că ne aşteaptă un drum anevoios. Vorbea ca şi cum totul s-ar
fi întâmplat într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. Ştia că îi dădeam
crezare şi că eram pregătit să-i îndeplinesc orice doleanţă. Cred că slăbiciunea mea
pentru acel înger era destul de evidentă. Aerul ca de sticlă lichidă, lumina sidefie
şi calmul acelei seri ne distanţa, oarecum, de realitatea înconjurătoare. Priviţi din
exterior, de dincolo de geamul de sticlă şi gheaţă, nu păream altceva decât două
păsări aciuate într-un cotlon de cer. Detaşaţi şi îndepărtaţi de haosul dezlănţuit,
ne povesteam întâmplările aparent banale, dar aşteptam cu atenţie sporită ca ori-
care dintre noi, supus presiunii celuilalt, să greşească, destăinuind, astfel, adevărul
hotărâtor. Însă nimic din ceea ce aş fi vrut să aud, nu mi-a fost dat să descopăr,
să deduc ori să încerc să provoc. În ciuda vârstei, copila se dovedea a fi mult mai
deşteaptă decât îmi puteam imagina. Se oprea tocmai când bănuiam că urma să
25
Proza
cedeze. Se tăinuia în spatele cuvintelor ce croiau un fel de universuri imposibile şi
nicidecum veridicităţi cu vreun dram de relevanţă.
— Unde am să dorm? întrebă, dându-mi de înţeles că urma să se retragă.
— Alături de dormitorul meu există o cameră pentru copii. Ori, dacă doreşti, poţi
alege şi compania Almei.
— Voi rămâne singură, zise ea.
Am condus-o în camera copiilor. M-am oferit s-o ajut, dar a refuzat, dându-mi
de înţeles că ar trebui să mă retrag. În unele cazuri, cum era şi acel episod când o
urmăream aranjându-şi patul, îmi apărea mult mai matură decât era, de fapt, în
realitate. Exista ceva straniu şi indefinibil în făptura ei, ceva ce îi conferea un fel de
siguranţă şi o totală stăpânire de sine. Inflexiunile vocii, formele bine conturate ale
corpului zvelt şi graţios, lumina tăioasă a privirii, absolut totul mă făcea să cred că
Ana nu mai era doar un copil. Devenea femeie.
Nu reuşeam să adorm. Cred că a trecut mai bine de o jumătate de oră de când
căutam să mă agăţ de vreo imagine sau idee ce ar deschide calea înspre vidul
întremător. Imaginar, pe o tablă de lemn lăcuit, mutam pionii albi, caii şi nebunii.
Mă vedeam atacat de regina adversarului. Apoi percepusem vocea zeflemitoare a
Almei. O vedeam deschizând uşa salonului. În mâinile-i ca de var ţinea un porum-
bel vopsit în roşu. „ – Ce ai făcut?” am strigat. Şi aproape că reuşisem să adorm.
Însă în voalul tăcerii apăsătoare, pe neaşteptate, s-a infiltrat un zgomot metalic.
Ştiam că venea din baie. Am îmbrăcat halatul cenuşiu şi, în ciuda orei înaintate,
am decis să verific cine anume îndrăzni să tulbure liniştea acelei nopţi. Credeam
că de cealaltă parte a uşii albe, în cadă sau în faţa oglinzii o voi găsi pe Alma,
prinsă fiind în afluxul noilor bizarerii. Mă aşteptam la orice. Dar, când intrasem
înăuntru şi am închis uşa în urma mea, am înţeles că supoziţiile mele nu erau alt-
ceva decât nişte lamentări deşarte. În cada umplută cu apă fierbinte, cu spatele
încovoiat şi cu părul curgându-i peste genunchi şi coapse, Ana ori vocea desprinsă
de pojghiţa subţire a visului şoptea cuvintele ce-mi stârneau sentimentul unei frici
incontrolabile: „ — Din tot acest joc nu ai înţeles un singur amănunt: tot ceea ce
scriai, crezând că e doar o ficţiune, era un surplus pentru existenţa mea. Te căutam
dintotdeauna. Te credeam invincibil până în clipa în care am realizat că tot ceea ce
reuşeşti să edifici din chinuri şi disperări, incontestabil, ar fi trebuit să facă parte şi
din existenţa ta”. În partea dreaptă a coloanei vertebrale pielea copilei de o albeaţă
imposibilă fusese brăzdată de câteva dungi vineţii. Când m-am apropiat şi, graţie
unui impuls de neînţeles, i-am atins umărul stâng, am văzut cum în faţa ei, pe
oglinda apei, s-a conturat o pată sângerie de mărimea şi forma aripii de porumbel.
— Nu sunt doar un copil, murmură ea. M-a apucat de încheietura mâinii şi m-a
implorat să o privesc în ochi. Buzele ei îmi atingeau gâtul, lobul urechii, obrazul.
M-a îmbrăţişat şi a şoptit:
— Te căutam dintotdeauna…
(Va urma)
http://suspans.ro/
Ceva trebuie să se întâmple
Eugen Ovidiu Chirovici
A
şa credeau bătrânii şi ceilalţi erau siguri că aveau dreptate. Se
căţărau pe zidurile cetăţii şi priveau în zare, spre deşertul roşu, as-
cultau ţipetele ascuţite ale păsărilor şi fiecare şoptea ca pentru sine:
Ceva trebuie să se întâmple…
Oamenii se năşteau şi mureau, mergeau la şcoli şi deprindeau meserii, cân-
tau la nunţi şi jeleau la înmormântări. Uneori îşi ţineau respiraţia, ascultau
vuietul nedesluşit al deşertului şi păreau că-şi aduc aminte de ceva. Apoi îşi
reluau treburile, care or fi fost acelea.
Izbucneau revolte, oamenii se ucideau între ei pentru lucruri şi idei pe care
mai apoi aproape că le uitau. Dărâmau statui şi ridicau altele în locul aces-
tora. Inventau maşinării care să le facă viaţa mai uşoară, dar după aceea erau
obligaţi să constate că nu era deloc aşa. Unele dintre aceste maşinării rug-
ineau în şoproane, altele erau păstrate doar pentru amintirea celor care le
concepuseră. Rămâneau doar naşterea şi iubirea şi moartea şi deşertul roşu
de dincolo de ziduri. Nimeni nu pleca şi nimeni nu venea. Nu aveau unde să
plece şi nu avea cine să vina.
Unii scriau cărţi pe care ceilalţi le citeau şi cădeau pe gânduri. Erau poveşti
despre ceea ce a fost, ceea ce este sau ceea ce va fi. Dar ceea ce a fost ştiuseră
doar bătrânii, care acum erau pulbere împrăştiată de mâinile aspre ale vân-
tului, ceea ce este se străduiau în zadar să descopere, iar ceea ce urma să
vină era mereu altfel decât crezuseră ei. Cărţile erau uitate la rândul lor, se
îngălbeneau uitate pe rafturi şi se preschimbau şi ele-n praf. Şi oamenii îşi
spuneau doar că ceva trebuie să se întâmple…
Câteodată, foarte rar, se ridica un nor mic de pulbere la orizont, ca acela stâr-
nit de copitele unui cal sau de roţile unui camion sau de palele unui elicopter.
Urcau iar pe ziduri şi priveau, ridicau ruguri al căror fum să-i ghideze pe even-
tualii călători, trimiteau iscoade care îndrăzneau să se aventureze dincolo de
ziduri şi care nu mai reveneau niciodată.
Apoi norul se împrăştia, rămânea doar linia de foc a orizontului – tare şi
strălucitoare ca o lamă de cuţit – şi pământul crăpat, lipsit de viaţă. Rămânea
trecutul, care se străduia să-şi scuipe viitorul ca pe o îmbucătură rămasă în
gâtul unui comesean prea lacom. Timpul era capcana unui vânător aşezată
26
Proza
peste o biată pasăre fără scăpare.
Avea regi buni şi regi răi, oameni înţelepţi şi oameni cruzi şi nedrepţi, apoi to-
tul se uita – cerul albastru sau vineţiu sau portocaliu nu se schimba niciodată,
rămânea deasupra lor ca o amintire de care nu poţi să scapi, ca o melodie pe
care o fredonezi fără să vrei şi fără să-ţi placă. Le aducea mereu aminte că ei
sunt jos, înconjuraţi de ziduri de care nu erau siguri dacă-i apără de ceva sau
îi despart definitiv de altceva.
Îşi puneau aceleaşi întrebări şi nimeni nu le dădea răspunsuri. De aceea, spu-
neau ei, ceva trebuie să se întâmple…
Câteodată un grup mic de oameni hotăra să schimbe ordinea lucrurilor, or-
dine care pentru ceilalţi era firească şi naturală. Dar cei din grupul mic vor-
beau frumos, aveau ochii scânteietori şi credeau în ceea ce spuneau şi atunci
îi convingeau şi pe sceptici. Sau îi sileau, după caz. Mereu, în asemenea ocazii,
se clădeau noi închisori, care se umpleau imediat de bărbaţi şi femei care nu
ştiau bine de ce au ajuns acolo şi se dărâmau clădirile vechi. Nu doar oamenii
erau proscrişi, ci şi cărţile. Străzile se umpleau de cetăţeni care vorbeau tare,
apoi, nu după mult timp, toţi începeau să vorbească în şoaptă. Treceau anii,
oamenii cu ochii scânteietori uitau ce-şi doriseră şi încotro plecaseră şi nu
mai credeau în ceea ce spuseseră odată. Se ridicau noi închisori şi iar erau
dărâmate cele vechi.
Timpul râdea hoţeşte din cerul înalt şi vineţiu şi albastru şi portocaliu, vân-
turile şuierau prin deşertul roşu pe care nimeni nu-l străbătuse vreodată,
oamenii se căţărau pe ziduri, îşi îngustau ochii privind spre orizontul prăfos
şi ziceau, deşi aproape nimeni nu mai credea că aşa va fi, că ceva trebuie să
se întâmple…
Colectie ce poarta numele unuia dintre cele mai importante monumente
ezoterice din Europa, amplasat la Roma, Porta Magica ofera cele mai
recente si pasionante carti despre filozofia esoterica, alchimie, gnoza,
vechile mistere, societati secrete si conspiratii mondiale. O colectie de o
minutioasa eruditie, ce intregeste tabloul aventurii universale a spiritului
si ofera cititorului puncte de reper in labirintul misterioaselor practici si
curente de gandire.
Misterul a fascinat dintotdeauna. Cunoasterea secreta a fost ravnita pen-
tru puterea ei oculta. Trecutul, asa cum ajunge pana la noi, reflecta doar
suprafata evenimentelor, in timp ce adevarul se ascunde in subteranele
istoriei. Carti ce lumineaza tainele cele mai obscure, mai puternice si mai
periculoase. Porta Magica: ai curaj sa ii treci pragul?
http://suspans.ro/
F i a r a
Alexandru Ioan Despina
C
ând ajunse în faţa ferestrei împărţite în patru cadrane inegale de
două cercevele murdare, mâncate de cari şi roase de timp, în care cu
ţinte erau ţinute de două ori mai multe geamuri sparte sau crăpate
pe la jumătate, femeia se opri şi îşi duse instinctiv mâna la burtă. Neliniştile ce
îşi făcuseră brusc loc în trupul ei gârbovit în urmă cu un an de zile, când murise
nea Fane, fără să ştie, doamne, fără să ştie, şi care încet, încet, o acaparaseră,
se amestecau şi se năclăiau acum într-un mod hidos cu sentimentul dureros şi
scabros al zămislirii unei astfel de fiare fără asemănare. Căci Samuel asta era,
o fiară scârboasă şi perfidă ce mirosea a peşte şi catran, precum sosul acela alb
şi puturos în care-şi muia pe vremuri friptura centurionul roman. Iar în această
privinţă nu mai încăpea nicio urmă de îndoială. Văzuse vara trecută, pe când
Serafim se tunsese chilug, semnul fiarei pe care singur şi-l făcuse, cu acul şi
cu pixul, pe chelbe, de la o ureche la cealaltă, lăsându-şi apoi părul să crească
pentru ca lumea să nu cunoască cine este cu adevărat. Şi chiar dacă nimeni
altcineva nu-l vedea, ea ştia, ştia că este acolo, sub părul lins cu gel, îl zărise
şi nu-l mai putea uita. Ca ars cu fierul roşu, semnul i se întipărise în minte şi
începuse să se răspândească în jurul ei precum o boală contagioasă, acaparând
şi întinând toţi oamenii pe care îi întâlnea în cale. Acum nu-l mai zărea doar în
propriul său fecior, dar şi în ogorul reavăn atunci când era răscolit toamna cu
plugul, în umbra soioasă a lunii pe care copacii o lăsau iarna pe stradă ori prin
ogradă, sau în râul ce se lăbărţase în primăvară, înghiţise porci, capre şi vaci şi
le scuipase devale, în dreptul barajului. Albi, umflaţi, crăpaţi şi puţind a peşte.
Semnul se mărise, cuprinsese frunzele viţei de vie, furase roşiile şi mâncase
porumbul, se răspândise în tot satul şi nu mai putea fi văzut decât de sus, de
sus de tot, ca-n hărţile acelea pe care le mai arată uneori la televizor şi din care
nu pricepi nimic. Jos sunt doar semnele lui, dar de acolo, de sus, dacă ai ochi să
vezi şi minte să înţelegi, ai să pricepi că semnul fiarei se întinde până dincolo
de vale şi creşte în continuare. În fiecare zi şi în fiecare noapte, creşte, răspândit
de rudari şi samsari, creşte, purtat de cămătari şi zlătari, creşte, cucereşte şi se
întunecă întunecând nu pământul, ci pe oamenii care refuză să-l muncească,
nu viţa de vie, ci pe oamenii care renunţă să o mai îngrijească, nu casele, ci pe
oamenii care stau în ele, uitând să mai trăiască.
Femeia îşi apropie faţa cătrănită de marginea ferestrei acoperite pe interior de
o pătură prinsă în cuie de perete şi încercă să bage de seamă, prin muzica tân-
guitoare ce răzbătea dinăuntru, cine vorbeşte atât de tare. Era doar el, fiul ei,
discutând la telefon, ştia prea bine că nu putea să fie decât el, fiul ei, de astă
dată singur, aşteptându-i pe rudarii ăia de devale, ăia cu care se înhăitase şi de
la care luase semnul pe care avea să-l dea mai apoi mai departe, prin pumnul
ce avea să lovească, prin cuţitul ce avea să înjunghie sau prin pistolul pe care-
l cumpărase doar pentru a da mai departe prin el semnul acela morbid care
avea, într-o nefastă zi, să cucerească întreg pământul. Căci odată însămânţată,
ura creşte-n om, şi creşte şi devine prea puternică pentru a rămâne un timp
27
Proza
îndelungat în acelaşi trup, aşa că se revarsă şi îndeamnă mâna să lovească,
gura să ponegrească şi gândul să murdărească, urmărind în acest fel să se
răspândească. Şi se răspândise şi se răspândea, iar pe Samuel nu multă vreme
îl despărţea – ştia asta, ştia, ochiul ciclopic al lunii i-o spusese şi ochii ceilalţi,
ascunşi în tecile de fasole ce se uscaseră pe gard şi pe pârleaz, i-o spuseseră, iar
ea nu avea decât să creadă şi să aştepte, temându-se – de momentul în care
avea să săvârşească o faptă murdară, dacă nu cumva o săvârşise deja. Căci ridi-
case mâna asupra ei, iar de când cu tărăşenia asta, cu dispariţia, femeia nu ştia
ce să mai creadă. Cum, măi Samuele, îl întrebase, cum să plece aşa de nebun
fără să-mi spună nimic şi nici telefonul să nu şi-l ia cu el, îi spusese ea, iar el
rânjise, ca o fiară rânjise, şi-i zise că mai pleacă oamenii, iar câteodată oamenii
aceştia de mai pleacă nu se mai întorc, dar că poate, cine ştie, el avea să se
întoarcă, că doar nu plecase decât până-n capitală să facă nişte afaceri. Ce afac-
eri, măi Samuele, să facă, că doar nu cunoaşte pe nimeni pe acolo, îi zise, iar el
îşi supse gingiile, scuipă o sămânţă neagră şi goală în bătătură şi-i răspunse că
a plecat cu alde Jean să ia bani de la fraieri, că sunt mulţi fraieri pe acolo care au
să-i dea bani. Şi ea l-a crezut, deşi s-a îndoit la început de spusele lui, l-a crezut,
gândindu-se că semnul s-a întins de la unul la celălalt, dar când acesta i-a spus
că din capitală a plecat mai departe, în Franţa, să ia bani şi de pe la fraierii ăia
de pe acolo, a ştiut că minte şi că Samuel sau prietenii ăia ai săi, rudarii, sau mai
degrabă şi unul şi alţii, i-au făcut ceva şi că bărbat-su nu are să se mai întoarcă
niciodată. Dar îl aşteptase, chiar şi acum, în timp ce intra în odaia ei mică şi
joasă, îl aştepta şi spera să se întoarcă. Şi se ruga să se întoarcă, să se îndure
de ea şi să se întoarcă, deşi nu mai credea că o să revină şi deşi într-o noapte îl
visase bătut de Samuel, iar într-o alta îl visase, tot de Samuel, dus la groapă.
Şi nu colo în cimitir, la groapă, unde se duce tot mortul pe picioarele altora, ci
la marginea câmpului, pe un teren lăsat în pârloagă, unde oamenii mergeau
cu pungile, sacii, căruţul ori căruţa să arunce gunoiul, cu toate că poliţistul din
comună, care tot acolo îşi arunca şi el zoaiele, le spusese să n-o mai facă şi
deşi ţăranul care-şi avea acolo terenul pe care îl lăsase în pârloagă (îl lăsase,
săracul, ce era şi el să facă, se săturase să tot plătească de pomană tractorul şi
însămânţatul şi săpatul, că oricum nu mai scotea nimic de pe pământul lui de
când se strângeau şi-i furau vara ştiuleţii, toamna cocenii, iar iarna hambarul
şi cotineţele din grădină) îi ameninţase că dacă or s-o mai facă o să vină şi el
şi o să le mute gunoiul înapoi de pe câmp în curte ori în casă. Şi-ntr-o bună
dimineaţă încercase să-l strămute, venind cu noaptea-n cam şi revolta-n ochi
şi luase la spinare un sac pe care îl cărase peste câmp, pătrunsese într-o casă,
însă renunţase la scurt timp după aceea, căci poliţistul îl prinsese şi-l amendase
pentru că intrase în curte prin efracţie, iar ăia de la primărie, care treceau în
drumul lor pe acolo şi mai luau, când se făceau, o plasă, două, de ştiuleţi, să-i
fiarbă, îl amendaseră şi ei pentru că îşi lăsase terenul în pârloagă şi făcuse din el
o groapă de gunoi neautorizată, refuzând să-l mai muncească. Aşa că omul se
lăsase păgubaş şi mai mult obligat decât motivat cultiva jumătate din pământ
pentru alţii şi lăsa, tot pentru alţii, cealaltă jumătate să-i fie umplută cu gunoi,
ce altceva ar fi putut şi el să facă decât să renunţe, însă ea, ea era plămădită
din alt aluat, era prea ataşată de ce avea şi nu putea, sub nicio formă nu putea
renunţa. Aşa că se duse să-şi caute bărbatul prin sacii de nailon şi plasele de
rafie, o zi întreagă îl căutase în vreme ce oamenii care veneau dinspre primărie
şi treceau pe acolo râdeau de ea, iar ea plângea, ce altceva ar fi putut, doamne,
să facă decât să plângă, să scormonească şi să deplângă zilele tot mai fade ce
treceau pe lângă ea şi nopţile ce se prelingeau pe pereţii casei şi se scurgeau pe
pământul bătătorit, prelungindu-se ca nişte mâini, ca nişte mâini, doamne, ce
 http://suspans.ro/
scurmau în căutarea lui. Iar ea stătea în cămăruţa aceea mică şi joasă şi privea
absentă ştirile seci de la televizor, ca seminţele ce-i atârnau lui Samuel de
limbă şi-n care nu se află nimic, ca şi-n cap şi-n inimă şi-n suflet, absolut nimic:
o femeie – răsună glasul lipsit de inflexiuni al unei fete tinere şi frumoase, ai
cărei ochi scânteiau, de ce scânteiau, doamne, de plăcere scânteiau?, iar gura
îi rânjea în timp ce spunea că pe undeva, printr-un sat uitat de lume, o femeie
– şi-a pus capăt zilelor după ce şi-a petrecut singură sărbătorile. Se pare că
soţul acesteia era plecat de mai mult timp la muncă în străinătate, continuă ea,
exaltată şi surescitată, iar fiul femeii se dusese să se distreze, spuse ea sfidând
nepăsătoare moartea altcuiva, o moarte fără însemnătate, cu nişte colegi de-ai
săi la munte. Care munte, doamne, se gândi femeia privind-o revoltată, care
munte, că şade în camera lui şi se îmbată cu rudarii ăştia nenorociţi, apoi merg
prin sat să ceară bani şi să se bată. Sonorul televizorului căzu brusc şi femeia
auzi, prin peretele din cărămidă nearsă, brăzdat în locurile în care erau puse
proptele din lemn, de crăpăturile ce-şi făcuseră loc prin cele trei sau patru rân-
duri de zugrăveală, sunetul deşănţat al manelor ce răgeau groaznic, acompani-
ate de izbiturile celor trei petrecăreţi, duduiturile podelei din lemn şi chiuiturile
lor îngrozitoare, de animale perfide şi stupide, bătute de soartă şi conduse de
instincte. Rămase nemişcată câteva clipe, apoi se ridică în capul oaselor şi dădu
o palmă în cutia televizorului. Sunetul reveni, fără ca totuşi să mai poată aco-
peri zgomotele acelea terifiante ce veneau din camera cealaltă. Doar de s-ar fi
dus la munte, doamne, să mă lase şi pe mine să-mi trag sufletul două, trei, zile,
doar de s-ar fi dus, doamne.
Proza
diat după aceea prin micul difuzor îi spuse nu vrei să te duci tu, măi Samuele,
la munte, cu băieţii ăştia ai tăi, să vă distraţi şi voi acolo, la munte, iar acesta îi
răspunse că pe ce bani şi râse, pe pensia ta, şi râse, moment în care femeia tăcu
ruşinată, lăsând telefonul să-i cadă din mână pe podea. Dar era prea târziu,
auzise deja, prin muzica jeluitoare, uşa deschizându-se în camera cealaltă şi
din camera cealaltă îşi auzi fiul venind şi peste puţin timp acesta ajunse la ea
şi începu să-i caute prin geantă, iar femeia nu-i spuse nimic, după atâţia ani
petrecuţi sub acelaşi acoperiş ce ar mai fi putut, doamne, să-i spună, şi îl lăsă să
se uite, iar după ce plecă, răsuflă uşurată. Se aşeză o clipă în pat, să-şi mai tragă
sufletul, că tare obosită se mai simţea, plănuind să se ducă mai târziu să caute
prin magazie sau prin vecini o sfoară, ceva, ba nu, nu prin vecini, pentru că n-ar
mai fi putut trăi după aceea ştiindu-se datoare cuiva, aşa că mai degrabă prin
magazie sau debara, o sfoară să caute şi nimic altceva.
Fragment dintr-un roman în curs de elaborare.

Pe podea, în faţa ei, lumina acelui ciclop antic, acelui Polifem ce o privea neînc-
etat, de parcă ar fi ştiut că a călcat strâmb şi ar fi încercat să spună asta lumii prin
F i a r a

razele sale ce profilau pe drum ori prin ogradă imagini fatidice şi dezmăţate,
desene în basorelief, destrăbălate şi murdare, strecurate prin cercevelele fere- George R.R. Martin reuseste prin operele sale sa acopere o arie foarte
strei, imprima pe covorul dungat o cruce macabră pe care nici lumina televizor-
mare a fictiunii. Numeroasele sale nuvele SF premiate international si
ului şi nici lucoarea flăcărilor ce se încăierau în sobă nu o puteau spăla. Îşi duse
instinctiv mâna la pântecele din care se născuse acel diavol, carne din carnea
maiestria ce sta la baza seriei fantasy “Cantec de Gheata si Foc” l-au
ei şi sânge din sângele ei şi dacă din ea a ieşit, doamne, atunci nu înseamnă transformat pe George R.R. Martin intr-un autor de succes al zilelor
că e şi ea, într-un ungher al minţii sale, pe undeva… de ce nu-mi răspunzi, noastre.
doamne, de ce, pentru că am sărit pârleazul la nea Fane, doamne, că eu nici nu
ştiu dacă l-am sărit, cred că am intrat pe poartă din spate, dar am greşit, ştiut
că am greşit, dar a trecut o viaţă de om de atunci, doamne, şi m-am căit, ce
altceva mai trebuia să fac ca să vezi şi tu că m-am căit? Că mi-am pierdut zilele
şi săptămânile mi le-am pierdut şi lunile şi anii şi pentru ce, doamne, pentru ce
am sacrificat tot ce am visat şi sperat? Pentru ceva ce nu-mi doresc? Dar ţie nu-
ţi pasă, doamne, nu e aşa că nu îţi pasă, doar stai şi asculţi ca un surd şi taci ca
un mut şi te uiţi la noi prin ochii tăi orbi, prin miile tale de ochi orbi, ca din de-
gete ochi, ca din păstăi ochi, ca din găuri şi găoace şi flăcări şi vânt şi degeaba
mă frământ, că ţie nu-ţi pasă, doamne, şi niciodată nu ţi-a păsat.

Prin faţa ferestrei trecu o umbră, iar un cântec cadenţat, la început slab auzit,
apoi tot mai tare şi mai grăbit, îi întrerupse şirul gândurilor. Tresări. Sări din pat
şi puse mâna pe telefon, după care îşi căută în grabă ochelarii pentru a citi pe
ecranul albastru numele sau numărul celui care o suna, însă nu mai apucă să
o facă pentru că sunetul crescuse şi el, ca şi semnul, paroxistic şi neîndurător,
punând stăpânire pe ea, pe simţurile şi gândurile ei, aşa că răspunse şi cu su-
fletul la gură, încrezătoare şi bucuroasă, spuse: bărbate, tu eşti, bărbate, însă
atât din micul difuzor, cât şi din şi prin perete, vocea fiului mugi înspăimântător,
urlând la ea să pună lemne pe foc că moare de frig, şi de frig să nu moară, fe-
meia s-a ridicat din pat şi a băgat lemne în sobă, peste cele care erau deja
acolo şi se mistuiau, aşa cum dorul şi vina şi neputinţa o mistuiau pe ea. Luă
telefonul şi sună înapoi, iar când auzi glasul fiarei răzbind prin perete şi ime-

28
http://suspans.ro/
Supravieţuitorul
Alexandra Niculae
N
aşterea gemenilor n-a fost un prilej de bucurie. Moaşa s-a chinuit
ore întregi să scadă febra mamei şi să uşureze durerile facerii, dar
nici remediile superstiţioase – cărămizile pe care o pusese să stea
– sau tichia tatălui aşezată pe pântece – n-au ajutat. Până la urmă, a trebuit
să taie ca să scoată copiii, iar primul a ieşit cu cordonul ombilical răsucit în jurul
gâtului. Dupa ce i l-a retezat şi a scos al doilea geamăn, au văzut ca acesta
strângea în mânuţele sale minuscule restul bucăţii de cordon. Ca şi cum ar fi
încercat să-şi sugrume fratele. Primul copil era cianotic, de o culoare vineţie
nesănătoasă; stătuse prea mult fără aer. Ochii săi albaştri priviră lumea cu
groază înainte de a se închide pentru totdeauna. Mama, văzându-şi întâiul
născut murind, ţipase până leşinase.
Moaşa, scrâşnind din dinţi, îşi şterse cu dosul palmei sudoarea care îi brobonea
fruntea, mânjindu-se de sânge; apoi acoperi leşul cu o cârpă şi se îngriji de
copilul rămas. Acesta tăcea, strângând în continuare bucata de cordon. Ochii îi
erau negri ca tăciunele şi aveau o fixitate supărătoare. Moaşa îşi făcu semnul
crucii cu limba pe cerul gurii înainte de a ridica copilul. Îl plezni, şi în fracţiunea
de secundă de dinainte ca acesta să ţipe pentru a-şi umple plămânii cu aer,
i se păru că a privit-o cu duşmănie conştientă. Doar o părere, dar moaşa se
înfioră, neputându-şi reprima gândul că mai bine ar fi murit acest copil în locul
geamănului său cu ochi albaştri.
În săptămânile de după naştere, în ciuda eforturilor de a o consola, mama nu
păru să accepte supravieţuirea unui singur geamăn, pedepsindu-l pe celălalt.
Uita să-l hrănească, iar atunci când îi era pus la sân îl privea rece, ca pe unul
care nu era carne din carnea ei. Braţele i se înfăşurau moi, lipsite de afecţiune
în jurul copilului tăcut, ţinându-l ca pe un colet lipsit de importanţă. Nu o dată
fusese cât pe-aci să-l scape dacă n-ar fi sărit slujnica să-l sprijine. De câteva ori,
în timp ce-i dădea să sugă, tresărise ca trezită dintr-o visare, şi privind chipul
mic cu ochi negri care i se lipise de piept, începuse să plângă neconsolat, ţipând:
— Nu e al meu, daţi-mi copilul meu! Daţi-mi copilul meu! Daţi-mi copilul…
O îmblânziseră cu vorbe bune asigurând-o că e al ei, ca viaţa îi era cu atât mai
preţioasă cu cât doar el rămăsese, că avea nevoie de dragostea ei. Dar mama,
atunci când nu era apatică, se încăpăţâna să privească boţul de om cu suspici-
une şi îl hrănea doar pentru că îi alina durerea din sânii plini de lapte.
Într-un altul din episoadele ei de criză şi negare, după urletele obişnuite “Daţi-
mi copilul meu, ce-aţi făcut cu copilul meu?!” ceruse să vină moaşa care o asist-
ase. Doar atunci avea să creadă că acela era copilul care îi ieşise din pântece.
Trimiseseră după femeie, dar aceasta nu veni. Fusese găsită moartă în casă
la o săptămână după acea nefericită naştere. Se părea că se împiedicase de o
mobilă, iar în cădere îşi zdrobise capul. Păstrară tăcerea în faţa leuzei, spunân-
29
Proza
du-i că moaşa plecase în alt oraş pentru o vreme.
— Dacă ea nu vine, atunci nimeni nu mă mai poate ajuta! rostise mama cu
voce slabă şi privirile rătăcite.
În acea seară, din nou, refuză să hrănească bebeluşul, iar când acesta îi fu totuşi
adus, îl strânse încercând să vadă dacă avea tăria de a-l zdrobi. Părea atât de
fragil, de neajutorat… De durere, copilul o muşcă. Gura sa cu gingii chele se
apucase de pielea sânului, strângând până ce mama slobozi un ţipăt, aruncân-
du-l din braţe. Venind în goană, slujnica găsise copilul pe podea, iar pe stăpâna
sa privind consternată la rana sângerândă ce îi înflorise pe piept.
După acea întâmplare nefericită, geamănul fu dat în grija unei dădace care îl
alăpta şi îngrijea, în timp ce mama sa refuză să-l mai vadă. Lunile trecură. Co-
pilul crescu liniştit, privind mereu cu ochii săi negri lumea din jur. Observaseră
şi alţii că aceştia aveau uneori o fixitate dătătoare de fiori şi că expresiile care
păreau să se succeadă pe faţa lui micuţă aveau o gravitate ce îi depăşea cu
mult vârsta. Apoi, aceiaşi adulţi atoateştiutori scuipau copilul să nu-l deoache,
dorindu-şi în taină să fi putut scuipa în sân pentru a îndepărta răul.
Rana din pieptul mamei se vindecă, iar depresia i se transformă într-o mel-
ancolie tăcută. Venea din când în când să-şi privească progenitura, îndeosebi
când acesta dormea şi nu era nevoită să-i suporte privirea.
Apoi, într-o dup-amiază, dădaca intră în cameră pentru a o surprinde aplecân-
du-se deasupra pătuţului cu o pernă în mâini.
— Doamnă! Ce faceţi?! strigase aceasta.
Mama clipise repede, surprinsă şi izbucni în plâns. Deranjat de zgomot, copilul
se trezi. Nu scoase niciun sunet, dar o fixă cu ochii săi răi, plini de cerneală.
— Ăsta nu-i copilul meu! Ce-aţi făcut cu copilul meu?! Avea ochi albaştri, ştiu
eu bine! Ce-aţi făcut cu copilul meu?!
Doctorul, devenit un obişnuit al casei de când cu naşterea, îi diagnostică oftând
o revenire a stării de zdruncinare a nervilor de care suferise ca lăuză. Dacă
atunci o pusese pe seama tristeţii de care suferă unele mame la încheierea
sarcinii, acum îi recomandă tratament şi chiar internarea dacă lucrurile nu se
îmbunătăţeau. O ţinură apoi departe de copil, într-o altă aripă a casei, încuiată
cea mai parte a zilei. Iar lucrurile intrară într-o normalitate stranie.
Nimeni n-ar fi putut să prevadă evenimentele din ziua când cel mic împ-
linea nouă luni. Fusese linişte în cea mai mare parte a dup-amiezii şi pen-
tru că băieţelul dormea în pătuţul său, dădaca se strecurase la bucătărie să
trăncănească cu slujnica. Revenise peste nici jumătate de oră pentru a găsi o
privelişte ce o făcu să urle de se auzi la kilometri distanţă.
În camera copilului, în cămaşă de noapte albă şi lungă şi cu picioarele goale,
agăţată de lustră, spânzura mama acestuia. Târâse un scrin până sub tavan,
apoi pusese desupra un scaun pe care apoi îl împinsese jos în timp ce laţul i se
strângea în jurul gâtului, frângându-i coloana. O făcuse repede, fără ezitări, cu
mişcările precise ale unui om care ştie că doar atât i-a mai rămas. Geamănul
stătea cuminte în ţarc, privind-o cum atârnă acolo, răsucindu-se uşor odată cu
funia. Desigur că era prea mic să înţeleagă ce se petrecuse, dar felul scrutător
şi crâncen în care se uita o făcură pe dădacă să-i acopere ochii cu palma înainte
de a-l lua de-acolo.
*
Cu unul dintre copii mort şi o soţie care preferase să aibă grijă de cadavru
decât de fiul care-i rămăsese, tatăl gemenilor se trezi văduv şi cu prea puţină
îndemânare pentru a fi părinte singur. Descoperi că se simţea stânjenit în prea-
jma odraslei sale; îi amintea de moartea celuilalt, de minţile rătăcite şi de sinu-
ciderea soţiei sale, dar cel mai mult, îl lua cu friguri pe şira spinării atunci când
se aflau singuri în casă şi băieţelul îl privea cu acea căutătura pustie a sa.
 http://suspans.ro/
Tot mai des, serile, bărbatul căuta în sticla de tărie amorţirea senzaţiei de rece
pe care i-o dădea prezenţa fiului său. Fusese un om cumpătat până atunci,
ferit de viciul beţiei, însă de când toamna lăsase loc iernii şi nopţile deveniseră
mai lungi şi mai întunecate, avea coşmaruri pe care doar somnul profund dat
de alcool le putea lecui. I se părea că o vede pe soţia sa, târşâindu-şi poalele
lungi ale linţoliului către patul lui, cumplit de palidă, cu o dâră stacojie în jurul
gâtului, întinzând braţele şi plângând: “Copilul meu…ce-ai făcut cu copilul
meu?”. Noapte de noapte, moarta se căţăra pe peretele casei ajutată de funia
cu care se spânzurase, ridica geamul şi îi intra în cameră şi în somn. “Ăsta nu
e copilul meu! Ce-ai făcut cu copilul meu?” se lamenta ea, iar bărbatul împi-
etrea în pat până la sosirea zorilor. Treptat, neliniştea pe care o simţea când se
apropia amurgul se transformă în groază. De câteva ori se smucise din somn
pentru a găsi la capul patului, stând şi privindu-l, copilul pe care soţia sa nu-l
recunoştea. O siluetă scundă – de-abia de-i treceau ochii de marginea patului,
dar tocmai acei ochi nemişcaţi, guri de abis, îl aduceau în pragul isteriei.
— Du-te, du-te la tine! Ce naiba cauţi aici?! striga la băiat, iar acesta, după ce
continua să îl mai fixeze câteva secunde, lipăia pe picioruşele micuţe înapoi în
camera sa.
— O să-mi pierd minţile! gemea bărbatul.
Îşi găsea de lucru astfel încât să vină cât mai târziu acasă; în timpul zilei avea
dădaca grijă de copil, dar nopţile rămâneau doar ei doi şi umbrele. Copilul era
taciturn, rareori scotea o vorbă, o gângureală măcar, însă din ochii de smoală,
atunci când nu priveau ceva ce nu se afla acolo, i se revărsa o stare de nefiresc,
Supravieţuitorul
de rău.
Începură ninsorile şi nu mai conteniră. Se prăvăli atâta zăpadă din cer până
când drumurile dispărură iar casele fură îngropate. Tatăl deveni prizonier
laolaltă cu fiul său în acelaşi univers mult prea îngust, în care ferestrele se de-
schideau către un zid alb. Noaptea se pogorî mai înverşunată ca niciodată.
* crescuseră ochi. Albaştri.
În prima zi de după limpezirea vremii, slujnica veni dis-de-dimineaţă. Bătu,
dar nu îi deschise nimeni. Cărăruia din faţa casei era neumblată, semn că
cei dinăuntru încă nu ieşiseră. Bătu din nou, strigă, dar strigătul rămase fără
răspuns. Clipocitul zăpezii era singurul sunet ce mişca zorile. Chemă oameni
din sat şi dărâmară uşa. Lumina tăie bucăţi din bezna pragului, dar casa tăcea
în continuare. Ajunşi în camera de zi, oamenii îşi potoliră avântul. Slujnica îşi
făcu cruce, apoi începu să bocească isteric.
Lângă şemineu zăcea tatăl, cu capul într-o baltă de sânge şi acul de oţel al unei
sule de cizmărie înfipt în gât. Murise de câteva zile, dar frigul crunt din încăpere
îi păstrase expresia de nefirească uşurare de pe chip. Ceva mai departe de el
era cadavrul copilului. Acesta avea ochii scoşi, probabil cu acelaşi instrument
pe care bărbatul îl folosise apoi pentru a se sinucide. Întorcând copilul pe spate
pentru a se holba în găvanele sale pustiite în care sângele se uscase, realizară
că încă trăia. Gerul avusese grijă de el, închizându-i groaznicele răni înainte ca
acestea să termine ce începuse tatăl său. De fapt, gândiră oamenii mai apoi,
probabil că bărbatul nu dorise să-l omoare; doar să îndepărteze de la el acea
privire malefică, neliniştitoare, în care unii citeau deja nebunia ce o stăpânise
şi pe maică-sa.
Se făcură slujbe la biserică pentru alinarea sufletelor celor trei morţi din acea
casă şi, pentru că nu se putuseră hotărî dacă să o facă sau nu una cu pământul,
se mulţumiră să tămâieze încăperile. Prea purtau o teribilă povară de vieţi cur-
mate violent în doar câţiva ani.
Orfan de ambii părinţi, cu pleoape moi şi zbârcite întinzându-se peste găurile
din cap, geamănul supravieţuitor fu luat de suflet de familia dădacei sale. Unde
sunt hrănite cinci guri, e loc şi de a şasea.
La început, ceilalţi copii râdeau de el pentru că părea să meargă dormind, cu
pleoapele veşnic plecate; dar când şi le ridica totuşi, din reflexul încă viu de a
30
Proza
privi, fugeau ţipând. Pielea din dosul ochilor era ceva ce nu trebuia nicicând
văzut.
La sfârşitul primăverii, băiatul îndrăznea deja să iasă singur pe drum. Lumea îl
ştia şi se ferea din calea lui.
Tot mai des era văzut ducându-se la cimitir, la mormântul familiei sale. Petrecea
acolo ceasuri întregi, singur, în tăcere şi întuneric. De câteva ori, întorcându-se
la noua sa casă, văzură că avea chipul şi mâinile murdare de ţărână. În alte dăţi
pieptul cămăşii era mânjit de noroi până sus pe bărbie. Iar sub unghii avea
mereu pământ reavăn. Bănuiră că se împiedicase şi căzuse, fie pe stradă, fie în
cimitir. N-avea cum să ştie unde răsăreau crucile. La ce altceva să te aştepţi de
la un orb? El se încăpăţâna să nu spună nimic, privindu-i nemişcat, cu chipul
său somnolent.
Într-o zi de duminică, îngrijoraţi că ar putea totuşi să se rănească, dădaca şi
bărbatul ei se ţinură pe ascuns după el. Să-l vegheze măcar de la distanţă.
Trecuse săracul prin atâtea; dacă nu l-ar mai fi lăsat să-şi aline durerea mută
aşa cum ştia el, cine ştie ce nenorocire se mai putea petrece? Intenţiile lor bune
fură însă teribil înşelate.
Nu era vorba de nicio căzătură. Copilul mergea drept, sigur pe el, ocolind gro-
pile, şerpuind printre monumentele funerare ca şi cum privirea sa era la fel de
bună ca a oricărui altuia. Se dusese ţintă la marginea cimitirului, acolo unde
erau înmormântaţi de obicei nelegiuiţii şi sinucigaşii, la groapa alor săi. Două
cruci mari de lemn aminteau de cei doi pe care povara vieţii de părinte îi înneb-
unise; pe a tatălui cerneala încă nu se ştersese. Alături, acolo unde îl aşezaseră
pe geamănul său, putrezea o cruce mică. Îngenunche încet. Apoi îşi vârî mâinile
în ţărână. Mama sa adoptivă slobozi un ţipăt scurt, ca de pasăre rănită.
Când i-au interzis să se mai întoarcă în cimitir şi să mănânce pământul în care
putrezea carnea părinţilor săi, el a tăcut după cum îi era firea. Dar pentru prima
dată, şi-a ridicat înspre ei pleoapele adormite şi au înţeles că era prea târziu. Îi
Ascunde-te de furtunile anuntate pentru acest weekend si refugiaza-te in pag-
inile pline de mister si atmosfera ale unei carti bune!
Si pentru a te ajuta sa iti alegi o carte ideala, noi iti oferim reduceri de cel putin
35% la toate volumele semnate de Rodica Ojog-Brasoveanu.
Alerta produse noi:
Introduceti adresa dumneavoastra de email in campul de mai jos pentru a va
abona la sistemul de alerte Nemira.
In acest fel veti primi email de fiecare data cand apar carti noi in promotia Rodica
Ojog Brasoveanu.
http://suspans.ro/
Proza
O fereastră întunecată
youtube-ul, au fost destui care s-au uitat. Printre aceştia şi eu. Ca şi cum n-aş fi
avut destule coşmaruri.
Apoi i-au încărcat în camioane şi i-au dus la groapa de gunoi unde ar fi trebuit
să le dea foc. Iar prin foc să-şi spele păcatele. Doar că n-au mai fost bani nici
de foc. Vreun secretar, vreun consilier, vreun vice-primar dorise să-şi schimbe
Florin Irimia maşina şi nu mai găsise Logan. Aşa că-şi luase BMW. Cât să fi stat movilele
acolo? Măcar o săptămână, la sfârşit erau aşa de mari că le vedeam de pe geam
din Colentina, iar dacă bătea vântul cum trebuie, le simţeam mirosul din casă.
Apoi o fabrică de medicamente a vărsat ceva peste ele. Nu se ştie exact ce nici
până-n ziua de azi. Nu se ştie dacă era o fabrică de medicamente. Cică să se
dizolve şi să nu mai miroasă. Numai că nu s-au dizolvat. Nu în întregime.
Ce s-a întâmplat o fost o eroare, s-a spus oficial. O oroare, cred că au vrut să
spună. Unii ziceau c-a fost ghinion, alţii c-a fost intenţionat, un experiment
„scăpat” de sub control, alţii c-a fost un accident. Eu zic c-a fost răzbunare.
Nu provoci un genocid şi apoi crezi că n-are să ţi se întâmple nimic. Nici chiar

D
e-aici a început totul, din Bucureşti, România, B de la B-movies, o capitală
nemţilor nu le-a fost tocmai bine după ce-au omorât şase milioane de suflete
de mâna a doua, R, de la Restricted, o ţară unde nu e bine să-ţi laşi copiii
dar fiind nemţi, au scăpat destul de uşor. Dar asta-i o altă poveste.
neînsoţiţi. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că eram tot timpul arătaţi cu de-
Când au atacat prima dată? Nici asta nu s-a putut stabili cu exactitate. La trei luni
getul, daţi ca exemplu negativ, ca şi cum n-ar fi fost suficient că nu mai ieşeam
după, la şase luni? Dacă am fi fost în Germania, am fi ştiut până şi minutul care
odată din criză, ca şi cum n-ar fi fost destul că-mi respinseseră pentru a nu ştiu
a declanşat toată urgia. Nu că acum ar mai folosi la ceva. La început, atacurile
câta oară romanul. Au trebuit s-o facă şi pe asta. Da, de aici, a început totul. Din
au fost izolate, unii susţineau că nu e decât un mit, o legendă urbană. Apoi s-au
ţara asta mizerabilă, din oraşul ăsta de căcat. Nu că acum ar mai conta.
înteţit. Întoarcerea lui Colţ Alb au scris, chipurile cu umor, ziarele. Doar că n-a
A început de la câinii vagabonzi, de la milioanele de câini fără stăpân, pe care,
prea râs nimeni. Lumea era speriată. Tot mai mulţi oameni plecau dimineaţa la
într-o zi, au hotărât să-i eutanasieze. Doar că nu i-au eutanasiat. Nu le-au făcut
serviciu şi nu se mai întorceau acasă. Parcurile erau ocolite. Parcurile şi orele de
injecţia nedureroasă, trimiţându-i rapid în raiul patrupedelor unde nimeni nu
seară. Începuse se se-ntunece tot mai devreme. Apoi s-au raportat cazuri şi în
moare de foame şi de sete, sau dacă le-au făcut-o, serul s-a terminat repede aşa
alte oraşe. Atacau de-acum în haită, nu-i auzeai decât când era prea târziu, ca
că la restul de zece milioane n-a mai ajuns. Şi-atunci, ce s-au gândit, hai să le
şi cum numai atunci ar fi vrut să-i auzi, un gâfâit sinistru care venea de nicăieri
dăm să bea antigel, suculeţ rece pentru căţei însetaţi, era vară, 45 de grade Cel-
şi totuşi de atât de aproape, iar apoi erai culcat la pământ. Când te trezeai, nu
sius la umbră, şi câinii l-au băut, era dulce, de unde aveau ei să ştie? Le-au dat
mai erai tu. Erai unul de-al lor, cel mai nou membru al găştii.
să bea antigel după care s-au desfătat privindu-i cum se zvârcoleau încercând
Le-au spus zombi, lor şi celor ca ei, oameni şi câini deopotrivă. Au publicat,
să iasă din cuştile morţii, de le rămâneau smocuri de blană pe caldarâm. Apoi
chipurile, şi câteva fotografii cu ei, îi înfăţişau cu ochii roşii, cu balele prelingân-
n-a mai ajuns nici antigelul, aşa că cei mai mulţi au sfârşit omorâţi în bătaie. Nu
du-li-se din gură, aproape fără blană, cu carnea desprinsă de corp, atârnându-
ştiu cum s-au făcut angajările, dar pentru o zi, toţi demenţii Bucureştiului, toţi
le în fâşii, nişte creaturi coborâte din benzile desenate cu monştri. Numai că
cretinii şi toţi smintiţii, toţi bezmeticii, luzării, perverşii şi frustraţii, toate scur-
zombii sunt lenţi şi sunt morţi vii. Ăştia sunt iuţi, ca nişte zvârlugi, nu-i vezi
surile şi jigodiile, au avut o slujbă. S-au bătut de la ea. S-au bătut literalmente,
când se apropie, iar carnea nu li se ia de pe os. În plus, nu sunt morţi. S-a zis
ca să poată să snopească în bătaie nişte bieţi maidanezi. Unii dintre ei aveau
că provin din movilele de leşuri câineşti. S-a zis că, într-un fel sau altul, spu-
nume, alţii ochi blânzi, unii învăţaseră comenzi. Credeau că dacă fac şezi sau
ma turnată peste ei i-a readus la viaţă. Cât de proşti puteau să mai fie! Cât
culcat cineva se va-ndura şi-i va cruţa. Nu i-a cruţat nimeni. Credeau că dacă-şi
de aroganţi! Au crezut că i-au omorât pe toţi, până la ultimul. Au preferat să
scot limbuţele să le lingă, mâinile acelea se vor apuca să-i alinte. S-au înşelat.
creadă că au înviat câinii din morţi decât că unii din ei ar fi putut totuşi scăpa.
Fiecare ghiolban în putere, dornic să facă muncă în folosul comunităţii (aşa
Idioţi încrezuţi! Imbecili ignoranţi! Normal c-au fost şi care au scăpat. Normal
i-au spus, muncă în folosul comunităţii) a primit un ciomag şi-o misiune. Apoi
că apoi i-a atras mirosul pestilenţial. Trebuia să-i atragă. Trebuiau să mănânce.
au aşteptat să se facă întuneric şi-au plecat după ei, comandouri de zece indi-
Pentru că mâncând, a început răzbunarea.
vizi, cei mai mulţi beţi sau drogaţi şi însetaţi, de-a dreptul însetaţi, de sânge şi
Parcă abia aştepta Europa un motiv ca să ne facă vânt din Uniune. După ce toate
creier. Destoinicii, se spunea, omorau cam câte cinci pe minut. Îi momeau cu
organizaţiile pentru protecţia animalelor au lătrat la noi, după ce toată presa
câte-o halcă de carne, după care îi loveau direct în moalele capului. Uneori mai
internaţională a scris despre „masacrul din Carpaţi”, după ce toate agenţiile
erau muşcaţi. Nu le păsa. De fapt, îşi doreau să fie muşcaţi, din când în când
de presă şi toate ONG-urile au trimis corespondenţi la Bucureşti să relateze
aveau nevoie de un impuls, de o motivaţie în plus. Sau pur şi simplu le plăcea
grozăvia, când atacurile au început să se-nteţească şi cineva a lansat zvonul
să simtă durerea. Ţopârlanii aveau nevoie cam de cinci lovituri de exemplar. Ei
că la mijloc e-un virus, agresiv şi incontrolabil, toţi străinii s-au făcut, brusc,
erau amatorii de creier în sânge, servit cald, acolo, pe loc. Ce să-i faci, unii leşină
nevăzuţi. Imediat am fost declaraţi zonă calamitată, toate exporturile şi im-
la vederea sângelui, altora li se face foame. Chinezii băteau din obişnuinţă, me-
porturile s-au sistat, ni s-a recomandat să ne rezolvăm singuri problemele, căci
todic, pe toată suprafaţa corpului. Tăbăcarii li s-a spus. Au fost şi câţiva, mai
nimeni n-are dreptul să se amestece în treburile interne ale unei naţiuni. Ziceţi
rafinaţi, care şi-au zis că simpla ciomăgeală e pentru ţărani şi că adevărata artă
mersi că nu vă bombardăm, ne-a spus, între patru ochi, Germania. Ziceţi mersi
a sadismului este jupuirea de viu. Şi pentru că nu erau egoişti, s-au filmat în
că nu vă radem de pe faţa pământului, a plusat Marine Le Pen, nou-instalata
câmpul muncii după care şi-au postat filmuleţele pe internet. Până s-a prins

31
 http://suspans.ro/
preşedintă a Franţei. Poate mai bine o făceau. Poate n-ar fi fost tocmai o idee
proastă. Unii au sperat ca au să vină americanii, cum mai speraseră şi altă dată.
Doar că de data asta, americanii erau deja aici, n-aveau cum să mai vină, în
schimb puteau să plece şi exact asta au făcut. Şi-au făcut băgăjelele şi duşi au
fost. Numai că la momentul acela era deja prea târziu. Nu mai avem preşedinte,
nu mai avem guvern, nu mai avem instituţii. Nimeni nu le mai are. La noi nu
prea simţeai că existau nici atunci când le aveam, dar acum toată planeta
e-aşa. În sfârşit, suntem egali. În sfârşit, s-a terminat cu corupţia din vămi iar
justiţia nu mai poate fi cumpărată. În sfârşit, s-a terminat cu exodul masiv al
creierelor în alte ţări. În sfârşit, nu se mai moare cu zile prin spitale, în sfârşit
nu te mai umileşte nimeni pe la interminabile cozi ca să-ţi plăteşti toate im-
pozitele impuse retroactiv. Domnul preşedinte ar fi mulţumit. Doar că domnul
preşedinte hălăduieşte cu alţi bezmetici ca el, încercând să-şi înfigă colţii în cât
mai multe gâtlejuri.
Păcat. În sfârşit, am făcut şi noi ceva demn de a rămâne în istorie iar acum nu
mai are cine s-o scrie
* Tot la ele ne şi încălzim. Aprindem lumânările şi, dintr-o dată, afară e şi mai
Cât de repede s-a schimbat totul! Parcă mai ieri mă jucam cu Şnur, puiul de
căţel cu care ne-am trezit, într-o zi, în faţa blocului şi încercam să-l învăţăm să
O fereastră întunecată
latre la comandă, şi pe care apoi aveam să-l caut, plângând, printre mormanele
de cadavre. Sper ca măcar să-l fi terminat cu seringa. Şnur cel Şiret îi spuneam,
pentru că avea o blăniţă cârlionţată, rasta, şi o privire şireată, de vulpoi bătrân.
Poate nici nu l-au prins, cine ştie. Poate s-a fofilat, în stilu-i caracteristic, şi a
devenit unul din Răuvoitori. Ceea ce nu-nseamnă că acum nu-i tot un monstru.
Un “zombi”. Mă întreb dacă l-aş mai recunoaşte. Nu mă întreb dacă el m-ar mai
recunoaşte pe mine pentru că e o întrebare stupidă iar întrebări stupide am
încetat să-mi mai pun de pe vremea când mă întrebam dacă taică-meu, bolnav
de cancer, n-ar putea totuşi să scape.
O, Bucureşti, oraş infect, oraş mizer, oraş şantier, oraş grosier, mahala şi rai al
copilăriei mele, ce linişte s-a aşternut peste tine! Chiar şi acum, după atâta
timp, tot mi se mai pare ciudat. Piaţa Victoriei, Unirii, Universităţii, peste tot
e pustiu. Linişte şi pustiu. Şi aer curat. Mult râvnitul aer curat pe care credeam
că n-o să-l mai respirăm niciodată, s-a întors. Asta dacă nu cumva e plin de
radiaţii, ceea ce oricum n-ar mai avea importanţă. În rest, niciun claxon agresiv,
nicio ţeavă de eşapament înecăcioasă, nicio tamponare, nici un vaiet de sirenă,
nicio duduială venită de la vreun motor tunat, nicio rafală de pickamer care
să mitralieze asfaltul, nici un ţignal de locomotivă, nicio înjurătură de mamă,
nimic nu mai poluează aerul. Nici măcar vreun glas familiar care să te strige din
mulţime. Nicio mulţime. Ne plimbăm pe bulevarde, eu şi Semplista, mai urcăm
din când în când în câte-o maşină abandonată şi, pentru câteva minute, cât
suntem înăuntru, parcă nimic nu s-a schimbat. Am putea fi în drum spre Cora,
vineri după-amiază, să ne facem cumpărăturile, sau pregătindu-ne să ieşim
din oraş, ca să mergem un weekend la mare. Dar apoi benzina se termină şi
sentimentul dispare. O luăm la picior şi imediat de undeva se aude un gâfâit,
dacă e de om sau de câine, nu ne dăm seama pentru că toate seamănă între
ele. Sau poate ni se pare nouă. În orice caz, suntem pregătiţi. Suntem imuni dar
cât se poate de pregătiţi. Virusul nu ne otrăveşte sângele dar de colţi ascuţiţi
am avut parte de câteva ori. Şi n-a fost plăcut. Odată, mai demult, Semplista a
zăcut două săptămâni cu greţuri şi febră. I se infectase rana şi dacă n-ar fi fost
doctorul Oprescu, n-ar fi scăpat.
Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că toată lumea ne abandonase iar atacurile de-
veneau pe zi ce trecea tot mai dese, cam la vreo lună după ce, oficial, începuse
războiul împotriva Răuvoitorilor, ne-a lovit un cutremur. Pământul a mârâit
lugubru şi şi-a scuturat blana ca un câine uriaş. Străzile s-au desfăcut în două,
mormintele au crăpat, clădirile s-au scufundat în pământ, ca şi cum ar fi fost
făcute pe nisip, şi din acel moment am ştiut că bătălia e pierdută. Apocalipsa
32
Proza
după români, au scris ziarele. Iadul e România, au titrat altele. A doua venire
a lui Cristos, au spus unii, în speranţa că de data asta chiar va veni. Dar n-a
venit nimeni. Cum la fel, nimeni n-a făcut legătura. Şi poate chiar n-a fost vreo
legătură. Poate a fost doar o coincidenţă. Tot timpul ajungem la concluzia că e
o coincidenţă când ne sperie prea tare ce-ar presupune faptul de a nu fi. Cert
e că după aceea n-a mai fost cale de întoarcere. Cathedral Plaza s-a prăbuşit
peste biserica Sf. Iosif, BRD Tower peste America House, Arcul de Triumf s-a
frânt în două, marcând sfârşitul tuturor victoriilor. Dealul Arsenalului s-a surpat
iar Catedrala Neamului a devenit o imensă căsuţă de turtă dulce din care Tim-
pul a gustat şi a zis că-i place. În schimb, Casa Poporului, cum i se zicea odată,
a rezistat. Şi pentru prima dată de când fusese construită, chiar a devenit a
poporului. A tuturor celor oropsiţi, rămaşi fără casă, fără părinţi, soţi, soţii sau
copii. Fără speranţă. Cel puţin aşa a fost la-nceput. Între timp au “revendicat-o”
Ceilalţi.
Noaptea e cel mai rău. După cutremur, curentul electric n-a mai venit înapoi.
În blocurile rămase în picioare aprindem lumânări, ca pe vremea lui Ceauşescu.
întuneric. Pentru noi, cel puţin. Pentru ei, e pe dos. Noaptea văd cel mai bine,
aşa că noaptea ies la vânătoare. Noaptea e rezervată carnagiului. Mai nou au
început să se mănânce între ei. S-au terminat rezervele de Neatinşi. Cadavrele,
sau ce-a mai rămas din ele, rămân întinse pe caldarâm. Ceva le face să nu se
descompună, ca nişte moaşte ale unei religii groteşti. Păsările se prefac că nu le
văd, viermii întorc capul într-o parte ca nişte câini bine dresaţi. Ziua, când de-
monii dorm, unii dintre noi iau mostre ca să vadă despre ce anume e vorba. Dar
spitalele s-au prăbuşit, doctorii sunt puţini şi tehnologia aproape inexistentă.
Ca odinioară. Aşa că mergem pe ghicite, pe presupuneri, pe bâjbâite.
Mă numesc Bătrânu. Nu-i o poreclă, e chiar numele meu. Mircea Bătrânu.
Ştiu, ştiu, seamănă cu Mircea cel Bătrân. Aşa-mi spuneau în şcoală, aşa mi-
au mai spus unii şi după. Şi nu, nu sunt bătrân, sunt ceea ce altădată s-ar fi
numit tânăr. Treizeci de ani. Neîmpliniţi. Deşi acum, cu barba mea lungă, ca
de călugăr, arăt probabil de patruzeci. Înainte, când lumea era coruptă, când
Bucureştiul era plin, gălăgios, murdar şi frumos, când supermarketurile ne vin-
deau E-uri, coloranţi şi conservanţi iar vinerea începea migraţia spre Valea Pra-
hovei, lucram ca şofer de taxi şi încercam să termin o facultate. În timpul liber,
dacă-l mai aveam, scriam la un roman. Pe Semplistă am cunoscut-o când am
luat-o odată din Vitan s-o duc acasă, în Colentina. I-am zic că în Colentina stau
şi eu. Am întrebat-o cu ce se ocupă. Mi-a spus că face sampling, cam peste tot
unde e nevoie. I-am spus că, dacă vrea, poate să mă cheme oricând şi o duc ori-
unde. I-am lăsat numărul meu de telefon. Mi-a plăcut din prima. Dar ea nu m-a
sunat. Au trecut câteva luni, timp în care am văzut încă o mie de feţe. Ochii ei
azurii, mari, parcă tot timpul miraţi, îmi stăruiau în minte. Apoi, într-o noapte,
pe la două, tocmai când mă pregăteam să ies din tură, am primit un telefon.
Pe vremea aia răspundeam la orice apel, putea fi un client, un client bogat, un
client generos care trebuia s-ajungă urgent undeva. Era ea. N-am recunoscut-o
imediat. S-a recomandat Semplista. Aş fi râs dacă ea nu plângea. Cică fusese la
o petrecere dată de patronul unei firme pentru care făcea sampling şi acesta se
dăduse la ea. Dar nu cu vorbe, cu aluzii mai mult sau mai puţin deocheate. Se
dăduse la ea şi, când văzuse că nu cedează, dăduse în ea. După care o dăduse
afară. Era plin Bucureştiul de asemenea specimene. Şi de altele, mai rele. Banii
îi făcuseră uşor iar acum trăiau cu impresia că puteau avea absolut tot ce-şi
doreau. Şi ce-şi doreau era în primul rând să se fută. Voiau supermodele cu care
să se-afişeze pe la petreceri mondene iar acasă să-i aştepte fete frumoase dar
modeste, recunoscătoare că se-nduraseră să le arunce o vorbă. Voiau amante,
una pentru fiecare zi, şi neveste din ce în ce mai tinere. Voiau să fie veneraţi,
adulaţi ca nişte zei. Cei mai mulţi erau impotenţi, nu li se scula decât cu Viagra.
Sifilisul îi bătuse pe umăr şi le promisese că se va întoarce. Erau răsfăţaţii zilei
 http://suspans.ro/
dar dedesubtul costumelor Armani colcăiau o mie de viermi. Deveneau ime-
diat agresivi dacă erau refuzaţi. Din domnii manieraţi, mirosind a parfum, se
transformau în nişte troglodiţi. Când se descălţau, mirosea a grajd. Ştiu asta
pentru că unii o făceau la mine în maşină. Îi incomodau pantofii, le era dor de
opinci. Dacă la volan ar fi fost o femeie, una frumuşică, aşa ca Semplista, i-ar fi
cerut să tragă pe dreapta ca să i-o tragă. Unii voiau să li se sugă degetele de la
picioare, imediat după ce se descălţau. Am dus şi câteva curve cu taxiul. Nu c-ar
fi fost curve. Însoţitoare, se recomandau ele. Dame de companie. Unele erau
fete deştepte cu două doctorate la activ dar doctoratele nu le deschiseseră nicio
uşă. Altele ar fi putut s-o facă geloasă şi pe Heidi Klum. Se uitau la mine cu ochii
lor migălos migdalaţi iar eu le vedeam ghinionul din priviri. Aşa ajunseseră să
facă trotuarul. Le spun curve pentru că erau tratate ca nişte curve. “Mă speli
şi pe mine pe picioare, drăguţo? Nu, nu cu săpun. Cu guriţa, scumpete. Hai
că tăticu’ n-are toată noaptea la dispoziţie.” Şi în timp ce degetele cu unghii
lungi, gălbejite le dispăreau în gurile rujate ale companioanelor lor, ţopârlanii
se căutau după puţulica sfrijită pe care, când o găseau, reuşeau s-o stoarcă
de câteva picături de lichid puturos. Nu toţi erau oameni de afaceri sau foşti
securişti. Unii erau politicieni. Senatori, deputaţi, preşedinţi de comisii parla-
O fereastră întunecată
mentare. S-a terminat şi cu ăştia. S-a terminat cu toţi.
Ştiam bine adresa pe care mi-o dăduse Semplista. Mai fusesem acolo. Cartier
de ştabani, viloaice de prost gust, înălţate pe patru etaje. Din Loganul meu
istovit, vedeam cum ochii încruntaţi ai BMW-urilor lucitoare mă priveau cu
dispreţ. Am mai trecut de vreo două ori pe acolo. Acum toată putreziciunea a
ieşit la suprafaţă. Ca să se admire în oglinda băltoacelor ori de câte ori plouă.
Am dus-o acasă. Acasă la mine. Astea au fost instrucţiunile. Pe drum şi-a mai
revenit. Şi-a şters rimelul care-i cursese pe obraji, şi-a reîmprospătat rujul. Îi
plăcea să se machieze. I-ar plăcea şi-acum. Nu făcuse facultate, ar fi vrut dar
ai ei erau săraci, nu-şi permiteau, taică-său paralizase în urma unui accident şi
trăia dintr-o pensie de invaliditate, maică-sa era casieriţă la un C.A.R. comunal,
câştiga mai prost ca femeia de serviciu de la cea mai amărâtă bancă, iar ea, ea
pur şi simplu era frumuşică. Micuţă de statură şi frumuşică, combinaţia ideală
ca oamenii să nu se simtă ameninţaţi de făptura ei. Să nu se simtă ameninţaţi,
în schimb s-o poată ameninţa cât poftesc. Nu era prima oară când i se-ntâmpla
aşa ceva. Doar că de data asta individul nu se limitase doar la ameninţări. Îi
rupsese ciorapii, îi rupsese chiloţii, voia s-o rupă în două. Locuiam singur pe
vremea aceea. Taică-meu făcuse un cancer la pancreas care îl curăţase în câteva
luni, iar maică-mea, după doliul de rigoare, se reculese, plecase la muncă în
Italia şi se căsătorise acolo cu un italian bogat, lăsându-mă stăpân peste apar-
tamentul copilăriei când credeam că viaţa e gogoaşă din care voi molfăi per-
manent. Din când în când mai aveam câte o musafiră, vreo colegă de facultate
sau vreo tipă din cele pe care le luam în maşină. Alteori mai găzduiam vreun
prieten certat cu nevastă-sa. Dar atunci eram singur. Şnur era pui, tocmai se
aciuase în faţa blocului şi îi făcusem o căsuţă dintr-o cutie de carton. Am vrut să
i-l arăt chiar atunci dar nu l-am găsit. Sus, i-am făcut o cafea şi i-am dat să bea
o gură de whisky. Nu era foarte bun, ştiam asta, dar ea n-a comentat. Apoi am
lăsat-o să vorbească. Mi-a povestit despre ai ei, de unde venea şi încotro ar fi
vrut să se-ndrepte, despre o prietenă, Carmen şi despre motanul ei, Luţ. Despre
Luţ mi-a vorbit cel mai mult. Mi-a plăcut că-i plăceau animalele. N-am făcut
dragoste atunci, doar am dormit unul lângă celălalt. La un moment dat, am
simţit căldura cum iese din ea ca un suflet şi vine să-şi facă culcuş lângă mine.
Lucra în mall-uri, în super- şi hypermarket-uri, în shopping city-uri şi galerii
comerciale, oriunde şi oricând era chemată. Zeii capitalismului se pogorâseră
asupra Bucureştiului şi peste tot unde îşi aruncaseră fulgerele de aur mai
răsărise câte o construcţie. Nu stătea o clipă locului. Se mişca graţios din Titan
în drumul Taberei, din Militari în Băneasa, din Berceni în Pantelimon. Nici la
mine nu-i prea venea să stea la început. A trebuit s-o iau cu binişorul, s-o iau
33
Proza
încet, să am răbdare, s-o îmblânzesc ca pe un câine bătut care şi-a pierdut în-
crederea în oameni. Am mângâiat-o şi i-am vorbit frumos. I-am spus că la mine
e-n siguranţă. I-am cumpărat cadouri. Am mers cu ea prin magazine, i-am
oferit flori. Dimineaţa îi pieptănam părul lung, ondulat, care se ciufulea peste
noapte. Uneori din cauza mea. Ca o dovadă de încredere, mi-a umplut casa cu
mostre, lucruri mici, esenţe preţioase. Eram Gulliver, în ţara eşantioanelor. Mi-a
plăcut. Mi-ar fi plăcut să dureze.
În jumătate de an se mutase la mine cu totul. Îl luase cu ea şi pe Luţ, motanul
birmanez care stătea mereu pe pervaz şi se uita la păsările de-afară, doar că
acum pervazul nu mai era la unu ci la etajul zece. Când nu lucram, ne ocu-
pam de Şnur. Vorba vine. Încercam să-l domesticim, să-l convingem să intre
în casă. Dar nu reuşeam niciodată. Uneori dispărea cu zilele de credeam că l-a
otrăvit cineva sau c-a dat o maşină peste el. Apoi se întorcea, viu şi nevătămat,
şi mereu parcă un pic mai rebel. Crescuse acum, era mare, un tăciune cu blană,
avea ceva de ciobănesc în el. Când am aflat că vor să omoare toţi vagabonzii,
Şnur era plecat într-una din expediţiile lui. Poate dacă ar fi fost acasă, l-am fi
luat mai mulţi vecini şi l-am fi urcat cu de-a sila în lift până la mine la zece. Sau
l-ar fi dus Semplista la ţară. Nu l-am mai văzut de-atunci niciodată. Am doar
câteva poze cu el făcute cu telefonul mobil la care, de când nu mai avem curent,
n-am cum să mă mai uit. Nu c-aş vrea să-l mai văd. Sau poate aş vrea. Nu vreau
să-l văd “zombi”.
Am rămas aproape singuri în bloc. În tot Bucureştiul, dacă mai suntem câteva
mii. Neatinşii. Imunii. Supravieţuitorii. Împărţim capitala şi cele douăzeci şi
patru de ore ale unei zile cu creaturile întunericului. I-am numit Răuvoitorii.
Urlătorii, le mai spun unii, pentru că adeseori le auzim urletele, în noapte, ca
şi cum ar fi nişte lupi. Împieliţaţii, li se mai spune prin alte cartiere, Lighio-
anele sau chiar Întrupaţii. Ziua noi, noaptea ei, estul noi, vestul ei. În teorie.
În practică, suntem pe cale de dispariţie. Mai întâi au fost zimbrii, lupii, râşii şi
acvilele, acum a venit rândul nostru. Dar pe noi nu ne mai protejează nimeni.
Nici măcar noi înşine. Mulţi s-au sinucis. Şi-au dat seama că nu vor putea trăi
în noile condiţii şi au închis prăvălia. Nu înainte de a-şi fi omorât copiii. Altora
le fuseseră luaţi dinainte, de Răuvoitori sau de Cutremur, aşa că n-au mai avut
pe cine să omoare, alţii rămăseseră complet singuri, fără nimeni din familia
de odinioară. La început, lăsau bilete de adio, apoi şi-au dat seama că nu avea
rost să le mai lase. Şi aveau dreptate. În curând nu va mai exista nimeni care să
le citească. Câţiva din cei care s-au omorât făcuseră parte din Echipele Morţii.
Dacă nu se sinucideau ei, i-am fi omorât noi probabil.
Nu ne ştim foarte bine. Mai mult din auzite. Mai mult după nume sau după
reputaţie. Vizionarii, Dragonii NoiiVestiri, Neo-ortodocşii, Prorocii Mileniului,
Asceţii Mântuirii, Frăţia Drepţilor, Cavalerii Apocalipsei, Ultra-credincioşii, de-
numiri optimiste, gândite la-nceput, când încă mai credeam că vom învinge.
Ne-am stabilit în partea de est a Bucureştilor, sectoarele doi, trei şi patru. În
Colentina suntem noi, Vizionarii, dar şi Dragonii, în Pantelimon, Neo-ortodocşii
şi Frăţia Drepţilor, în Titan, Asceţii şi Prorocii Mileniului, în Balta Albă, Cavalerii
Apocalipsei şi Ordinul Nepătaţilor, în Berceni, Ultra-credincioşii. Sau ce-a mai
rămas din noi. În pofida numelor, nu suntem prea diferiţi unii de ceilalţi. Unele
grupuri s-a întâmplat să fie mai mari, altele mai mici, unele mai bine înarmate,
altele mai puţin dar toţi ne credeam un fel de Cruciaţi într-un război sfânt, apoi
a venit Marele Cutremur şi am ajuns cu toţii nişte alcoolici debusolaţi, care
aşteaptă să li se întâmple ceva ca să iasă odată din scenă. De fapt, n-am prea
avut răbdare. De unde, la început, încercam să facem tot felul de alianţe, în
final am ajuns să ne încăierăm între noi. Tipic românesc, nu? Poate. Sau poate
tipic omenesc. Când ne-am dat seama că nu vom câştiga niciodată împotriva
Lor (sunt pur şi simplu prea mulţi pentru câţi suntem noi), ne-a cuprins aşa o
disperare, şi-o furie, şi-un necaz, încât n-am mai judecat cum trebuia. Ţineam
morţiş să câştigăm împotriva cuiva, eram Neatinşii, virusul nu ne putea omorî,
 http://suspans.ro/
dar eram muritori. La o adică, ne cam plictiseam, trebuia să facem ceva, nu?
Aşa că ne-am luat la bătaie, am atacat, am dat foc, am jefuit şi am violat şi uite
aşa au mai murit câţiva. Apoi ne-am plictisit şi de asta.
E noapte acum. Am aprins lumânările şi scriu la lumina lor, la fel cum, pe vre-
muri, pe vremea lui Ceauşescu, îmi scriam lecţiile sau citeam. Într-un fel bizar,
ne-am întors în anii aceia, aceeaşi preocupare pentru raţionalizare, acelaşi în-
tuneric pe străzi, acelaşi frig în case. Dar în acelaşi timp, lumea e mai onestă
acum. Cărţile nu mai pot fi măsluite. Agresorii nu mai pot pretinde că sunt
pacifişti, prostovanii nu te mai pot păcăli că ei sunt minţile luminate, turnătorii
nu mai pot susţine că-ţi sunt cei mai buni prieteni. Securistul nu te mai serveşte
c-o ţigară înainte de-aţi trage una în meclă. Dacă-mi place ceva la lumea de
astăzi e că nimeni nu se mai poate preface.
Scriu în fiecare noapte. Scriu şi beau. Mi-am făcut un obicei. Când măcelul începe
să-şi urle furia pe străzi, eu m-apuc de scris. Aprind două, trei lumânări, mă aşez
la o masă, iau un creion şi-o foaie de hârtie şi la lumina lor tremurândă, m-apuc
de scris. Nu mă uit niciodată la ce-am scris cu o zi înainte. Nu mă interesează
coerenţa. E fascinant însă, şi în acelaşi timp aproape pervers, să pun faţă în faţă
liniştea cuvintelor, înşirându-se ordonat pe foaia de hârtie, cu ţipetele haotice
O fereastră întunecată
Proza
ziua târşâindu-ne picioarele pe trotuarele descompuse, noaptea ascunzându-
ne ca nişte şobolani în văgăunele blocurilor şi caselor care mai stau în picioare.
În ultima vreme a început un nou val de sinucideri. Foarte bine. Şi-atunci de ce
să ne întâlnim iar? Au descoperit un leac pentru virus? Nu. Au descoperit vreo
otravă, ceva cu care să-i putem anihila? Nu. Şi-atunci? Ştiu, sunt beat. Şi când
sunt beat, sunt pesimist. Ca şi cum, treaz, aş avea motive să nu fiu.
P.S.
Uneori închid ochii şi parcă nimic din toate acestea nu-i adevărat ci doar o
plăsmuire diabolică a unei minţi bântuite. Îi ţin închişi şi văd cum toate în jurul
meu încep să dispară: pustiul Bucureştiului, dărâmăturile, Răuvoitorii şi sen-
timentul zădărniciei. Sunt undeva într-o pădure, într-un luminiş, aşezat pe o
pătură, e cald dar mi-e bine. Îi văd pe Şnur şi pe Semplistă undeva în zare, două
puncte în mişcare, pe fundalul unei liziere multicolore. Zâmbesc. Doar că ceva
e dubios în povestea asta. Nu suntem la picnic, aşa cum mergeam odinioară,
ceva e bizar, ceva e greşit şi când mă uit în jurul meu văd că nu sunt singur. Un
bărbat tânăr, dar acum mort, zace pe spate la doi paşi lângă mine. Din cauza
căldurii, muştele au început să i se plimbe pe faţă, hrănindu-se cu sângele
proaspăt care-i năclăieşte figura. Mă uit mai atent şi văd că de fapt mortul sunt

de-afară. E sfidător. O mostră de subversiune, inutilă, inofensivă şi idioată. În eu, şi-atunci îmi dau seama că nu le cunosc pe cele două fiinţe din fundal, că
acelaşi timp, nu sunt îndeajuns de subversiv ca să merg cu nesăbuinţa până la Semplista nu a venit cu mine ci cu el, tipul bâzâit de muşte, şi că, de fapt, fe-
capăt, aşa că, înainte de toate, am grijă să acopăr fereastra cu o pătură, să nu se meia şi câinele îşi caută soţul, respectiv stăpânul. Iar acum că m-au localizat,
vadă lumina de afară. Dacă Răuvoitorii ar vedea lumina, ar găsi o cale să urce îmi fac din mână şi se îndreaptă spre mine. Ceva mă ţine pe loc, aş vrea să mă
şi nu s-ar lăsa până nu m-ar rupe-n bucăţi. Sau m-ar transforma într-unul de- ridic şi să fug, în schimb nu fac nimic, va trebui să mă apăr cumva dar în acelaşi
al lor. Le e foame, le e foame mereu şi sunt tot timpul furioşi. Dar cu pătura în timp ştiu că nu va fi necesar. Şi-atunci, viziunea sau visul se destramă iar eu mă
geam, sunt invizibil. O fereastră întunecată, ca oricare alta. trezesc, transpirat şi confuz, dar perfect convins că ăsta nu-i decât începutul.
Mi-am făcut o provizie înfricoşătoare de whisky şi bere, şi beau în ordinea asta. Fragment din romanul omonim,
Beau mult. Uneori le combin. De obicei nu rezist mai mult de câteva ore, după aflat în curs de elaborare
care mă prăbuşesc, inconştient, pe saltea. Uneori, înainte de a cădea, prepar
un cocktail Molotov şi-l arunc pe geam în dreptul unuia dintre mutanţi. Ceva
se-ntâmplă cu ei de iau foc foarte repede. Din păcate, cele mai multe staţii de
benzină au ars la Cutremur. N-avem foarte multă de irosit. Într-o vreme, când
credeam că e o chestiune de timp până aveam să-i stârpim, improvizasem nişte
aruncătoare de flăcări cu care ieşeam noaptea pe străzi. Ne pitulam pe după
copaci, ziduri, maşini, pubele de gunoi, şi când îşi făceau apariţia îi împroşcam
cu flăcări. Iar ei ardeau ca brazii. Ce vremuri! Poate într-una din incendierile
astea, l-am ucis şi pe Şnur. Sau poate într-o zi, mă va ucide el pe mine. Deşi mai
probabil este să fiu ucis de alcool. Sau de radiaţii.
„Pentru cine scrii?” mă întreabă Semplista. „Nu ştiu”, îi răspund. Scriu ca să mă
aflu în treabă. Am scris deja un roman, de ce n-aş mai scrie unul?” Ştiu însă
pentru cine nu scriu. Nu scriu pentru posteritate. Posteritatea e un arhaism. Nu
scriu pentru cei care mai sunt încă în viaţă. Cei care mai sunt încă în viaţă nu dau
doi bani pe ce scriu eu. Ar râde, ar arde, ar rade … toate paginile pe care le-am
scris de pe faţa pământului. Nu scriu nici măcar pentru Semplistă. Ei i-am dat
să-mi citească romanul, pe vremea când încă mai credeam c-am să-l public, şi
nu i-a plăcut. Spunea că ce relevanţă au toate dialogurile acelea cu personajele
pe care le întâlnesc eu în taxi? Spunea că dialogurile nu sunt veridice. „Dar sunt
reale”, o contraziceam eu, „le înregistrez şi apoi le transcriu”. „Atunci, nu ştiu”,
zicea ea, fără să se sinchisească, „poate că literatură nu trebuie să fie neapărat
o transcriere a realităţii.”
Nu scriu nici măcar pentru mine, pentru sănătatea mea mintală.
Nu scriu pentru nimeni.
Scriu din acelaşi motiv pentru care beau. http://www.nemira.ro/serie-autor-julian-barnes
Scriu pentru că pot.
Tocmai a venit Semplista să-mi spună că se doreşte o nouă întâlnire între
clanuri. Oficial, securea războiului e încă dezgropată. Neoficial, suntem toţi
terminaţi, adevăraţii zombi ai planetei, slabi, amărâţi, mai mult morţi decât vii,

34
http://suspans.ro/
Proza
Regis de Aeternum
Poate că Stelianos nu voise să-l pună în pericol, dar lucrul acesta se întâmplase
şi nu-i plăcea deloc. De când aiuritul de unchiul său le făcuse cunoştinţa, per-
sonajul a cărui vizită o aştepta cu încordare îl urmărise îndeaproape. Situaţia
era diferită, însă Lotus prefera să-l asemene cu admiratorul fanatic ce te va
răsturna cu picioarele în infern.
Deodată, uşa se deschise de la sine, provocând un curent, care, străbătând
încăperea, trânti unica fereastră a cabinei. Tânărul sări de pe scaun şi văzu cu
mirare cum zăvorul ferestrei se închide singur. Înghiţi în gol şi îşi îndreptă priv-
Aurelia Chircu irea către uşă, în cadrul căreia se ivise un om într-o mantie liliachie. Chipul şi-l
ţinea ferit în spatele glugii.
Lotus se gândi cu ironie că o asemenea intrare triumfală merita să fie felicitată.
Dar cum omul îşi alesese un moment inoportun pentru vizită, se hotărî să-i
atragă atenţia asupra acestui fapt; de parcă atunci când trebuie să-ţi pui capul
sub ghilotină, ai putea cumva să spui că ai răcit şi fierul acela rece nu-ţi face
bine la gât.

S
— E o oră cam târzie pentru autografe, spuse Lotus în sinea lui. Vă pot ajuta cu
urprinzător pentru un magician care face trucuri periculoase să îi fie
ceva? întrebă cu simplitate.
teamă de spaţiile închise” , se gândea Lotus, pe când se întindea în sic-
— Te numeşti Lotus Stavrinos? rosti bărbatul pe un ton grav, de parcă urma
riul de plumb din mijlocul scenei. Deşi făcuse numărul acesta de multe
să-i pronunţe sentinţa.
ori, urmări şi acum tensionat cum Samir, asistentul lui, aşează parţial capacul
— Şi dacă m-aş numi?… Ar fi oare o crimă? spuse mai în glumă, mai în serios.
deasupra sa. Îi căută privirea, sperând într-o infimă încurajare, dar bărbatul îl
Pot să mi-l schimb, dacă e nevoie.
ignoră complet; întinse braţele şi Samir îi strânse încheieturile într-o pereche
Şi, zicând acestea, se apropie ca să închidă uşa, dar străinul îl opri.
de cătuşe.
— Deci, mă enervezi, să ştii, spuse el intrând şi trăgând uşa după el. Bănuiesc
După asta, trase capacul, gest care îl determină pe Lotus să-şi întoarcă în lat-
că ştii cine sunt. Ţi-am fost prezentat săptămâna trecută de către un prieten
eral capul şi, curând, auzi paşii lui ce se îndepărtau. Singur în întuneric. Din
comun.
nou acea amorţeală pe care trebuia s-o învingă; îşi închise ochii, căutând să
Lotus se întoarse la scaunul lui, oftând. Era conştient că persoana din faţa lui
nu adoarmă şi, cu o mişcare involuntar leneşă, îşi scoase acul cu gămălie din
era un Regis, o fiinţă supranaturală destul de greu de întâlnit. Dar care, spre
buzunarul vestei.
liniştea lui, avea fobii ca oricare, iar Lotus se pricepea de minune să le afle şi să
Introduse acul în fiecare din cele două încuietori ale cătuşelor şi în câteva se-
le exploreze.
cunde obţinu clinchetele dorite. Restul de două minute din timpul acordat
— De ce te enervez?… întrebă el, plictisit. Reacţia mea e cumva o noutate?
până ce sicriul avea să fie incendiat de Samir era mereu insuficient.
Toţi cei pe care i-ai vizitat s-au îndepărtat cu teamă, numai văzându-te?… Ei
Simbolul era mereu acolo, seară de seară, îl simţea cum îi arde fruntea, cum
bine, află că nu eşti atât de înspăimântător. Bine, domnule… Elnur, am auzit
crapă carnea şi îi aprinde creierul. Presimţea că într-o zi îl va ucide, dar nu-i
de domnia ta, că ai să vii după mine, mai devreme sau mai târziu – deloc, ne-
păsa, moartea nu i se părea atât de înfricoşătoare, ba chiar şi-o dorea, o chema
fiind una din variante… Presupun că ai textele tale care merg de fiecare dată,
la reprezentaţiile lui ca invitată de onoare. Publicul nu conta, pentru ea era
dar după cum vezi, pe mine nu mă sperie câtuşi de puţin. Şi asta ar trebui să-ţi
acest număr de magie. Iar ea întârzia să apară.
dea de gândit.
Plumbul se sfărâmă din nou şi Lotus ieşi din sicriu, prefăcându-se că rupe în
— Nu te bizui pe asta, amice, vom vedea curând care-i adevărul. E vremea să
bucăţi ceea ce credeau toţi a fi un material perisabil. Samir tresări, se retrase
plăteşti şi dacă te gândeşti bine, cred că vei fi şi tu de acord.
şi, revenindu-şi, stinse făclia din mână în găleata cu apă din dreptul lui. Lotus
— Aaa, asta era replica din finalul prezentării, nu?… făcu Lotus, silindu-se să
îl privi cu uimire, neînţelegându-i reacţia şi păşind dincolo de marginea lăzii,
râdă. Scuză-mă, dar n-am de unde să-ţi cunosc textele.
îşi împinse pe ceafă gluga pelerinei cafenii, lăsându-şi pletele bogate şi brune
— Vrei, te rog, să mă asculţi şi să încetezi cu ironiile??
peste umeri, apoi înălţă victorios cătuşele către publicul din sală.
— Şi să continui cu frica?… Vrei poate să plâng şi să-mi smulg părul din cap
„Ipocrit şi egoist”, se autocaracteriză el. Cu asemenea defecte, nici nu-i păsa de
că moartea pe care o aştept a venit în persoana ta?… Pune-te o clipă în locul
spectatorii care-l priveau cu invidie ori cu pasiune. Privirea lui glacială îmbrăţişă
meu, omule, şi după aia, vorbeşte!
sala încremenită în extaz şi, în liniştea aceea chinuitoare, Lotus putea să simtă
— Deci recunoşti că ţi-e frică, ştii că ai greşit.
erosul din sânul publicului. Făcu o altă reverenţă şi părăsi încăperea în ropote
— Dacă şi eu am făcut rele… pufni el, clătinând din cap. Ochii i se umeziră.
de aplauze.
Elnur văzu asta şi se încruntă uşor. Suntem de aceeaşi parte, amice, să nu uiţi
*
asta…
Cabina de machiaj era o cămăruţă cu pereţi tapetaţi cu oglinzi şi o masă de
— Nu, Lotus, eu nu mă răzbun, ci îmi fac datoria. Am venit să te ajut.
toaletă înţesată cu tot soiul de creme, pudre şi alte nimicuri, folosite probabil
Tânărul îl privi lung, neştiind ce să răspundă. Se părea că Stelianos găsise o
de actorii teatrului.
bucurie în a-i povesti străinului despre surioara lui ucisă şi că el trăia acum doar
În faţa oglinzii, Lotus îşi aranja lavaliera de mătase neagră. Indispoziţia din ul-
ca să găsească criminalul.
timele zile nu-l părăsea nici acum. Faptul că nu puteau pleca din oraş decala
Era foarte straniu că nu reuşea să pătrundă suficient de adânc în mintea
programul circului şi îi încurca planurile.

35
 http://suspans.ro/
bărbatului ca să-i poată citi fobiile. Ar fi fost cumplit să nu aibă nicio fobie.
— Să mă ajuţi?…
— Vreau să-ţi salvez sufletul. Dar mă tem că pentru asta va trebui să te ucid.
Şi un zâmbet sardonic i se aşternu pe buze.
— Să mă ucizi! repetă Lotus, cu indignare. Hai, domnule, nu începe iar cu d-
astea!!…
— Îmi cer iertare pentru ce voi face, adăugă el cu glas stins.
Văzând că-şi desface laţul de ciucur roşu al mantiei, Lotus îşi strecură două de-
gete în mâneca stângă după stiletul de platină, dar se opri uimit, văzând că
omul scoate de sub pelerină un flaut.
Era comic, marele Regis de Aeternum folosea vechiul procedeu al căluşarilor, pe
care nici acei Regis mai mici nu-l mai utilizau, fiind banal; aceştia atacau direct,
dacă reuşeau să te surprindă, punându-ţi la gât sabia de lemn. Dar fobiile erau
prea puternice, aşa că renunţau curând şi plecau, lăsându-se păgubaşi.
Elnur începu să cânte, dar se opri după primul acord, căci în loc să se zvârcolească
pe covor, chinuit de muzica lui, Lotus îl asculta cu nespusă încântare.
— De ce te-ai oprit?… îl întrebă cu inocenţă.
— Ceva nu e în ordine… murmură omul şi se pregăti să înceapă alt cântec.
Ştiam că va fi mai greu cu tine.
— Bine, eu te las să cânţi, chiar mă delectez, dar mă tem că-ţi consumi de-
geaba energia.
— E imposibil! Ţi-ai vândut sufletul diavolului, trebuie să plăteşti pentru asta!
Regis de Aeternum
— Mi-am vândut sufletul… cui?! Şi Lotus izbucni în hohote de râs. Fii serios,
omule!
Elnur se aşeză pe un fotoliu, oftând.
— Nu plec la vânătoare fără să mă informez asupra ţintelor. Niciodată. Citesc,
învăţ, mă lămuresc asupra persoanei pe care urmează s-o salvez…
— Adică, s-o ucizi, îl corectă Lotus.
Elnur îl privi cu tristeţe.
— Tu eşti altfel, trebuie să recunosc asta. Credeam că ştiu totul despre tine, dar
sunt multe lucruri pe care nu le pot înţelege; rămâi un mister şi eu nu suport
asta.
— Şi ce vrei de la mine?
— Nu te pot salva…
— Ucide…
— Termină! Ziceam… nu te pot salva, fără să aflu secretul tău. Spune-mi,
cum ai făcut pactul? Ai puterea să sfărâmi plumbul de parcă ar fi carton, pe
când constituţia ta fizică nu-ţi permite asta; te-am văzut cum te chinui cu gea-
mantanul cu haine, deci e imposibil să spargi acel metal, nici dacă ai cunoaşte
disciplinele asiatice. Şi nu înţeleg de ce îţi ia atât de mult timp; aseară, Samir
apucase să aprindă lada şi tu întârziai. E o prostie, în fond, că tu îţi desfaci re-
pede cătuşele.
— Ce să-ţi spun? continuă el, încrucişându-şi braţele. Încerc să menţin iluzia;
sunt foarte priceput în domeniul acesta şi n-ar avea niciun farmec dacă m-aş
descătuşa când publicul nici n-a apucat să se îngrijoreze pentru mine. Şi n-am
făcut niciun pact, cuiele sunt bătute puţin ca să pot desface plăcile.
— Tu nu desfaci cuiele, ci spargi metalul, spuse Elnur care se juca, absent, cu
garda spadei. Vrei să mori din pricina trufiei?
— Cine te crezi, mă rog, fiul Inchiziţiei?… pufni Lotus. Au trecut acele vre-
muri. Nu sunt obligat să-ţi spun nimic.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare.
— E o iluzie, ţi-am spus.
— Nu, eşti doar mai versat în uneltirile tale malefice…
Elnur luă din nou flautul şi începu să cânte altă piesă. În momentul acela, Lotus
scoase un ţipăt şi se repezi la carafa cu apă, în care îşi introduse mâna stângă, a
cărei mânecă luase foc din senin. Străinul zâmbi mulţumit.
36
Proza
— Exact ce spuneam. Credeai că-ţi merge, fiinţă a întunericului??…
— Ah, taci!… strigă Lotus, apoi răsuflă uşurat, văzând că focul nu-i atinsese
pielea. Nu e de la cântecul tău, adăugă supărat, mi se întâmplă deseori din
cauza flăcărilor care ard sicriul la sfârşitul spectacolului.
— Asta e o explicaţie stupidă. Cum să iei foc dintr-odată şi să spui că este din
cauza flăcărilor care abia te ating şi asta la ore bune după spectacol?! râse omul.
Eşti nebun! Şi în caz că ar fi aşa, ţi se pare normal?… Eu cred că este un revers
al pactului făcut. Şi dacă nu ai altă explicaţie, înseamnă că eu am dreptate.
Elnur se ridică, frământând garda spadei de lemn.
— Nu, asta e o nebunie, nu se face!
Se ridică de pe scaun, într-o stare de agitaţie.
— Ţi-e frică… Până la urmă, te-ai dat de gol, râse străinul.
Scoase sabia şi o îndreptă, în joacă, spre gâtul lui Lotus.
— Nu, idiotule, nu mi-e frică de nebunia ta!! răbufni Lotus, înlăturând arma.
Nu eşti decât un misionar nenorocit şi asta nu poate să inspire decât compasi-
une! Ştii ceva? Gata! M-am săturat, ieşi afară de aici!!
Şi se năpusti asupra străinului, împingându-l spre uşă. Dar în momentul acela
se petrecu ceva la care Lotus nu s-ar aşteptat… Îl privi îngrozit şi-şi acoperi
gura ca să nu ţipe: în faţa ochilor săi defilau scene ireale, de o cruzime fără
margini, iar protagonistul acestora era chiar Elnur, care se întoarse spre el, cu
un zâmbet feroce şi-l împinse spre mijlocul camerei.
— Da, amice, tot ce-ai auzit despre mine e real. Gata cu joaca!
Lotus îl privi îngrozit şi se târî spre scaunul lui. Înşiruirea acelor imagini îl is-
tovise. Trebuie să fi fost peste cincizeci de imagini, transmise cu o frecvenţă
de, poate, chiar două pe secundă, căci uneori formele se contopeau unele în
altele. Cea lăsată pentru final, îi transmise fiorii ce şira spinării; victima ucisă,
cu capul despărţit de trup şi chipul desfigurat, era întinsă pe podeaua murdară
de sânge, iar pe frunte, Elnur îi scrijelea cu vârful spadei cuvintele care eliberau
sufletul.
Lotus îşi trecu mâinile peste faţă, apoi oftă adânc. Buzele i se arcuiră involuntar
într-un zâmbet schimonosit şi un râs de om nebun se revărsa pe poarta gurii
sale. Elnur îl privi, satisfăcut.
— Ai să plăteşti pentru asta, murmură Lotus, reuşind să se oprească. Îţi dau
dreptate acum, eşti tare, omule. Dar acum ieşi, să nu te mai văd! urlă el deodată,
făcând semn spre uşă.
Pe chipul lui Elnur nu se clinti niciun muşchi.
— Bine, Lotus, dar credeam că vrei să afli adevărul despre sora ta…
Lotus îl privi uimit şi o lacrimă i se prelinse pe obrazul stâng.
— Las-o în pace! mârâi Lotus. Las-o să se odihnească…
Se aplecă înainte şi-şi acoperi faţa cu palmele, suspinând.
— Nu se poate odihni, căci s-a sinucis.
— Nu, nu e adevărat, strigă el, a fost omorâtă, au complotat împotriva Gine-
strei şi au pus totul pe seama dezamăgirii ei. Dar n-a fost aşa, nu s-a sinucis din
cauza regelui, femeile din haremul lui au provocat accidentul. Şi o voi dovedi,
adăugă cu hotărâre, voi ajunge în faţa regelui şi îi voi dezvălui adevărul; voi
spăla onoarea surorii mele şi criminalele vor cădea în mâinile călăului!
— Ce legătură are spectacolul cu răzbunarea ta? Are sau e doar forma de artă
pe care te simţi obligat s-o prestezi?
— Regele acesta cârmuieşte într-un oraş închis. Doar cu ajutorul magiei, cu
grandoarea spectacolului pot intra la curtea lui. Ginestra a lucrat prima dată la
număr şi cu el am intrat în cetate întâia oară.
— Ştiu că ai suferit mult şi încă suferi, spuse omul, pe un ton complice, aşa
că-ţi voi da o şansă pe care n-am oferit-o nimănui vreodată. Lotus îşi ridică
privirea, suspinând. Te las să-ţi luminezi calea spre cealaltă lume.
Lotus se încruntă.
— Mai bine ascultă-mă, Elnur, replică cu energie în glas, acceptă propunerea
 http://suspans.ro/
mea, ajută-mă ca să te pot ajuta. Stelianos mi-a spus că ţi-ai pierdut sora şi
nici tu nu ştii cine e ucigaşul. Avem un scop comun, amândoi am pierdut fiinţe
dragi; puterile tale combinate cu puterea mea… Am reuşi, Elnur, conchise el,
cu palmele împreunate.
— Puterea ta? Îl privi curios. Deci, recunoşti că ai o putere.
— Da, recunoscu el, dezarmat. Citesc fobiile. Dar nu şi pe a ta, adăugă cu
regret.
— Aha. Dacă vrei să fim parteneri, trebuie să fii sincer cu mine, ştii? Ce te
împiedică să nu spargi mai curând plumbul?
— Capacul sicriului are o cruce pictată pe interior. Semnul îmi încetineşte re-
flexele.
Elnur izbucni într-un hohot de râs ce făcu geamul să vibreze.
— Eram sigur, eşti un nenorocit de vampir, zâmbi el, studiindu-l ca pe un
specimen pe cale de dispariţie. Dar nu unul care consumă sânge, căci te-ai
născut din nefericire. Probabil, te hrăneşti cu suferinţele altora. E riscant să
lucrez cu tine, mai ales că sunt doar un misionar nenorocit. Ce te face să crezi
că am nevoie de ajutorul unui damnat?… Ai lumânări aici? întrebă el cu cor-
dialitate, schimbând vorba şi începu să caute pe măsuţă, ridicând şi mutând
obiectele; văzând cutiile cu pudră de obraz şi realizând ce conţin, plescăi cu un
fel de silă şi se întoarse spre tânăr.
Lotus observă gestul misionarului. Iată că bănuiala i se confirmase, omului îi
era frică de… pudră. Iată ceva ieşit din comun.
Regis de Aeternum
— Nu, nu am lumânări, îl lămuri Lotus, fără a mişca un deget să-l ajute.
— Regret, ţineam să-ţi îndeplinesc această ultimă dorinţă. E primul punct din
lucrarea mea şi parcă îmi pare rău acum că nu l-am folosit niciodată, adăugă el,
căutând mai departe prin sertarele măsuţei.
— Ei, asta e acum, făcu Lotus pe un ton nesincer, dacă nu sunt, nu folosim…
— Dar chiar voiam… murmură el, zâmbind amar. Dar Samir nu are?…
Lotus tăcu un moment, privindu-l cu neîncredere. Dispoziţia omului era uimi-
toare şi îl speria mai tare decât spada aia de lemn, pe care de altfel nici n-o
credea în stare să-i facă vreun rău. Şi totuşi, ceva trebuie să fi fost adevărat.
— Aş putea să fabric o lumânare, am cele necesare…
— Ştii să faci lumânări?… îl chestionă omul. Păi, fă o lumânare; nu se
întâmplă nimic dacă mai întârzii puţin aici… oricum, nu mă aşteaptă decât o
cămăruţă goală şi extrem de neprimitoare…
Râse. Lotus făcu o grimasă de neplăcere şi, la insistenţele omului, luă dintr-un
sertar un borcan cu ceară albă şi un şnur.
— A, dă-mi voie să te ajut! spuse Elnur şi, atingând borcanul cu arătătorul,
făcu ceara să se topească sub presiunea jetul electric ce-i ţâşnise din deget.
Lotus se aşeză la măsuţă şi introduse fitilul în ceară, îl ţinu puţin, apoi îl scoase şi
îl lăsă să se usuce. Repetă operaţia de vreo patru ori; străinul deveni nerăbdător.
— Îmi pare rău, dar merge greu, se scuză Lotus, râzând în sinea lui.
Elnur îi făcu semn să continue. Şi aşa, se mai scurseră câteva minute.
— Ah, nu-l ţii tu cât trebuie, se supără omul şi îi luă fitilul din mână ca să-i
arate cum se face.
Dar în graba gestului, îi atinse braţul. De data asta, Elnur nu-i transmitea
nicio imagine terifiantă, ceea ce văzu Lotus se afla undeva, în colţul cel mai
îndepărtat al creierului misionarului. Imaginea îl lămuri, dar îl şoca la culme.
— Vezi?… Trebuie să-l ţii mai mult în ceară. Hai, continuă, ce-ai rămas aşa?
Lotus apucă borcanul cu o aşa forţă, că acesta se crăpă şi ceara, încă fluidă,
începu să curgă prin crăpătură, arzându-i degetele. Dar el nici n-o simţi.
— Hai, gata! izbucni omul. E destul de groasă lumânarea aia ca să ardă şi după
ce termin treaba!…
Şi fără a-i da răgaz să se dezmeticească, omul se dădu înapoi câţiva paşi şi
înalţă spada de lemn, scoţând-o din teacă.
— Stai! urlă Lotus, sărind într-o parte, deşi ştia că lemnul nu-l poate răni. Stai
37
Proza
puţin, să înţeleg ceva! Te rog!…
Elnur încremeni cu sabia în mană. Insistenţa lui Lotus îl făcu curios.
— Ce vrei?… întrebă el, lăsând sabia în pământ.
— Ai omorât o femeie care făcea magie neagră ? Am văzut imaginea în mintea
ta.
În vocea lui se citea disperare. Elnur îl privi încruntat.
— Da, răspunse el, cu dispreţ. Trebuia să-ţi cer ţie voie?
— Din cauza ei, a murit sora mea, se destăinui Lotus, oftând.
— Ei, atunci, înseamnă că ţi-am făcut un bine, fără să vreau, zise Elnur, rid-
icând din umeri.
— Nu, şopti el ca pentru sine, m-ai distrus. Aveam nevoie de ea în viată, de
mărturia ei. Fără ea, răzbunarea mea nu mai are niciun sens…
— Asta ce mai vrea să fie? Renunţi la tot? Termini cu prostiile astea, cu sicrie şi
cătuşe? zâmbi el, ironic.
— Nu. Din contră. Înseamnă că vei plăti pentru ce-ai făcut, curând…
— Hmm, nu prea cred, amice, zise el şi, cu un zâmbet feroce, ridică brusc sabia,
rotind-o spre capul lui Lotus.
Acesta se aplecă şi, întinzându-se peste masă, reuşi să răstoarne o cutie albastră
de bomboane nemţeşti, al cărei capac zbură cât colo. Conţinutul pulberos se
împrăştie pe faţa şi pe hainele străinului.
Elnur scoase un icnet de surpriză. Lotus se pregăti să folosească stiletul.
— Ce faci?!
— Mă apăr, tu ce crezi? strigă Lotus.
— Ce-i asta? Cu ce-ai aruncat pe mine? ţipă omul ca scos din minţi, privindu-şi
hainele.
— Pudră… răspunse tânărul, cu tristeţe în glas.
Elnur suspină, iar mâinile sale, încă albe de pudră, începură să tremure spas-
modic.
*
Sub pulberea aceasta fină se ascunde toată urâţenia lumii, tot ce e considerat
inestetic şi respingător, de la riduri de bătrâneţe şi pete de varicelă până la
moartea însăşi.
— De ce nu-mi răspunzi, sufletul meu? Eşti încă supărată pe mine?…
Dar ea nu-i vorbeşte, nici măcar nu-şi ridică privirea de pe cartea din poală.
— E târziu, draga mea…
Îi atinge părul, dar capul îi alunecă pe umărul stâng. Fratele se înfioară. O ridică
pe braţe şi o aşează pe pat; îi descheie rochia, îi freacă tâmplele – nimic. Şi
totuşi, pielea ei e caldă, deci nu poate fi moartă.
Abia mai târziu descoperi urmele strangulării, sub stratul gros de pudră.
*
— Nici nu-ţi închipui ce-ai făcut! îl ameninţă omul.
— Nu meriţi să trăieşti, şopti Lotus cu hotărâre.
Elnur, care scăpase arma din mâini, îl lovi cu sete pe artist şi se aruncă asupra
lui, dezarmându-l.
— Nu te împotrivi! Nu vreau să te chinui… murmură el. Îşi înfipsese mâna
stângă în gâtul lui Lotus, sugrumându-l, în timp ce cu dreapta pipăi covorul,
căutând sabia. Trebuie să renunţi la răzbunare, nimeni n-a ieşit vreodată din
Aeternum. Iar sora ta era o stricată, nu merită.
— Moartea. Moartea te învăluie, aşa cum o învăluia şi pe sora ta… şopti Lo-
tus, gâfâind. Nu te împotrivi, n-ai cum, adăugă susţinându-i privirea.
Simţind mânerul sabiei lângă piciorul drept, o trase spre el, apoi îşi încleştă
mâna pe tăiş, în încercarea de a-l folosi ca pe un cuţit. Deşi era din lemn, era
bine ascuţită şi tăia ca una adevărată. O picătură neagră de sânge căzu din pal-
ma omului pe fruntea lui Lotus, care-l privea îngrozit. Voia să-i scrie pe frunte
cu tăişul sabiei cuvintele care-i eliberau sufletul…
— Nu face asta, Elnur, se rugă Lotus, zbătându-se să-i desfacă mâna de pe
 http://suspans.ro/
Proza
grumazul lui.
Cu gura deschisă, tânjind după aer, Lotus îşi înfipse o mână în părul asasinu-
lui său, forţându-l să-şi întoarcă capul spre masa de toaletă. Elnur scoase un
geamăt şi cutiile de pe masă săriră ca împinse de suflul unei explozii, unele
căzând pe jos, altele lovindu-se de oglindă.
Lotus se folosea de capacităţile telekinetice ale lui Elnur pentru a-şi atinge
scopul. O parte din cutii căzură peste ei, pudra murdărind pelerina Regis-ului.
— O simţi? Totul e pudră, totul e moarte…
— Taci! Taci! murmură Elnur, la capătul puterilor.
Scoase un alt geamăt şi mâna cu care îl sugruma pe Lotus se aşeză pe propriul
piept, strângând spasmodic cămaşa, de parcă ar fi vrut să oprească o durere
atroce. Îşi întoarse capul şi ochii săi ce exprimau suferinţă fixară neputincioşi
tavanul.
Marele Regis de Aeternum murea din cauza unui banal atac de panică.
— S-a terminat, prietene, spuse Lotus, înlăturând trupul aproape inert.
Se aşeză pe scaun, răsuflând din greu. Aprinse lumânarea şi o strecură între
degetele crispate ale omului, ale căror unghii deveniseră vineţii.
— Ce faci?… întrebă omul, în agonie. Cine eşti? Ce eşti?…
— Sunt cel care-ţi va spulbera nemurirea, răspunse Lotus, cu simplitate.
Elnur mârâi neputincios, iar chipul i se făcu pământiu.
— Iată testul pe care trebuie să-l dai, Stavrinos, şopti el cu o bucurie răutăcioasă.
Arată-mi cât eşti de tare, arată că poţi rezista Cutiei ce-ai deschis-o, că nu eşti
Regis de Aeternum

doar un fraier care-a prins un Regis de picioare… Vezi să poţi; de nu, te iau cu
mine în Iad! îl ameninţă cu un rânjet sinistru.
Lotus clătină din cap. Scoase din buzunar o batistă, o udă bine cu apa din
carafă, apoi se aplecă asupra lui Elnur şi, desfăcându-i cămaşa la piept, îi aplică
compresa pe inimă. Regis pufni uşor, dar zâmbetul abia se schiţă,
— Nu, nu se poate termina aşa! murmură cu disperare în glas. Nu, nu pot să
mor acum, eu nu pot să mor!…
Încercă să înlăture lumânarea, dar degetele hipocratice nu-l mai ascultau.
— Nu, nu vreau în Iad, ajută-mă… ajută-mă… Eliberează-mi sufletul, fă-o,
acum… Nu! Ce-ai făcut? Filonia, surioara, niciodată… eu, niciodată…
Ochii lui Lotus se umeziră.
— Ce să fac? Doamne! bolborosi el, pierzându-şi cumpătul. Nu ştiu ce să fac.
Spune-mi ce vrei să fac şi fac, spune!
— Ai grijă de viitorul Regis, să nu ajungă ca mine… murmură Elnur, uşor iron-
ic, privind amuzat către flacăra lumânării. Nu vrăjitoarea ţi-a ucis sora, Lotus. Şi
apropo… cred că l-ai trecut…
Apoi, muşchii feţei se destinseră încetişor, iar ochii uitară să mai vadă.
— Îţi promit. Acum, odihneşte-te, Elnur Endocartes!
Lotus îi închise pleoapele.
— L-am trecut sau tu ai trecut… dincolo? Cred că ambele răspunsuri sunt
valabile. Eh, Lotus dragule, ai făcut prostia vieţii tale… sau ţi-ai asigurat un loc
în eternitate. Mai am motive sa trăiesc… Ce va fi, vom vedea.
Şi zicând acestea, deschise alt sertar, de unde scoase un flacon gol. Rămase la
câţiva paşi de trupul de Regis, aşteptând. Nu era sigur, dar presimţea că ceva
trebuie să se întâmple.
În câteva secunde, trupul lui Elnur căpătă un aspect bizar, ca şi cum şi-ar fi
modificat starea de agregare; începu să se volatilizeze, pierzându-şi forma şi
curând se preschimbă într-un fel de abur, ca un djinn, pe care Lotus îl captă cu
grijă în flaconul său.

38
http://suspans.ro/
Renaşterea
Raluca Băceanu
P
robabil că afară ploua cu găleata, pentru că pământul devenise umed
şi se lăsa mai greu peste pieptul meu. Nu respiram decât ca să simt mi-
rosul ploii, plămânii mei nu aveau nevoie de aer, deşi, încă străduindu-
mă, inspiram şi expiram cumva sacadat. Poate şi din cauza pământului
ce îmi intra în gât şi în nas. Până când nu am mai respirat deloc.
* durere, iar o furie cu care nu mă mai întâlnisem niciodată până în acel moment, îmi
Timpul trece atât de greu şi de rapid totodată, încât uit cât s-a scurs de atunci...
Aproape că nici nu mai sunt conştient dacă am fost vreodată ceea ce îmi amintesc vag
că aş fi fost, dar e acolo ceva în mine ce pulsează până şi la simplul cuvânt care îmi
răsună în minte, un cuvânt pe care nu am cum să îl uit, pentru că îl rostesc prea des.
Cu toate astea, cu fiecare zi ce trece mi se pare că degeaba îl rostesc, nu mai are nicio
însemnătate pentru mine.
Dar nu renunţ şi îl îngân mai mereu… sau când îmi amintesc că trebuie să îmi spun
mie ceva, involuntar o voce sună în minte şi spune:
Om, om, om… om… om… o-OO-oo-mîîîîîî… OOOO-oo-OOOm-îîîîîîî… oom…
om…om.
* găină vie ce i se zbătea inutil în braţe ca şi cum ar fi ştiut că ceva rău o aşteaptă. Îi reteză
Apoi ca şi cum în eternitatea mea trează aş reuşi cumva să adorm, văd totul clar, exact
ca atunci, dar atât de exact, atât de clar, încât simt cum retrăiesc fiecare secundă a
acţiunii. Şi o trăiesc cu atâta poftă, o trăiesc pentru că în acel vis încă ştiu cum se simte
viaţa, deşi… chiar şi atunci eram mort. Sau…?
Incertitudine.
Dar văd! Atât de clar e fiecare pas pe care îl fac. Mă văd păşind afară din pământ.
* pe chipul schimonosit de emoţii imposibil de înţeles. Acum privea cu nerăbdare spre
Cu dificultate ies din marea grea de ţărână ce îmi striveşte trupul, dar fără să îl vatăme.
Încerc cu unghiile să zgârm în masa grea până când o mână iese, apoi cealaltă.
Triumfător mă împing şi îmi scot capul ca şi cum m-aş naşte pentru a doua oară. Dau
afară din piept pământul înghiţit cu un sunet ce pare un ţipăt. Şi nu mă satur să repet,
şi să repet până ce simt cum gâtul, şi aşa zgâriat, cedează sub forţa vibraţiilor ce îmi
ies fără oprire parcă nu din gât, ci din întreaga mea fiinţă răscolită de un sentiment
imposibil ce nu îmi dă pace.
Deschid ochii de parcă ar fi prima oară. Clipesc buimac, privind ca şi hămesit de foame
culoarea fără de culoare. Negrul nopţii îmi răsare străpuns ici-colo de nişte cruci gri. Mă
învârt cu capul, încercând să cuprind întregul orizont. Corpul îmi stă pe loc, capul având
o incredibilă mobilitate pe care nu mă plictisesc să o tot folosesc.
Nu ştiu ce fac acolo; nu ştiu nici măcar ce reprezintă locul de unde tocmai m-am ridicat
şi am început să merg, dar simt! Simt o ameţeală groaznică la nivelul capului, acum.
Mă ţin de crucea mare din faţa mea, dar nu reuşesc să capăt un echilibru. Vâjâie totul
39
Proza
în jurul meu. Sunetele nopţii, negrul străpuns de nişte irizaţii colorate, puncte colorate,
toate amestecate în văzul meu. Nu ştiu ce fac, unde mă îndrept în starea asta. Nici chiar
cine sau ce sunt nu pot să realizez. Totul e ca o ceaţă în mintea mea. Când întrezăresc
ceva pe după vălul lăptos al amintirilor, când uit până şi ce e aceea o amintire. Alternez
între o stare de conştienţă şi una de vis, până când cele două se amestecă, încât nu
mai pot face distincţia între ele. Cât e de neobişnuit! Doar atât pot face, să contemplez
ineditul stării ce mă încearcă secundă de secundă, mai ciudată, mai greu de înţeles cu
cât timpul trece.
După câţiva paşi făcuţi cu grijă, simt cum tot trupul îmi cedează… fără să cedeze. Aş
vrea să mă opresc, dar ceva mă ghidează prea puternic spre… spre… nu ştiu… spre
ceva. De parcă trebuie să fac lucrul acela, indiferent care ar fi el.
Şi merg, şi durerea îmi străpunge trupul precum mii de ace reci, fără ca măcar să mă
chircesc de durere. Instinctiv îmi ridic braţele şi observ că astfel îmi păstrez un oarecare
echilibru. Ameţeala e aceeaşi, dar măcar ştiu că nu voi cădea. Nu am voie sub nicio
formă să cad.
Continui să pun un picior în faţa celuilalt ca şi cum, dacă nu aş face asta, cel mai inim-
aginabil rău mi s-ar întâmpla. Doar gândul că aş putea să mă opresc îmi provoacă şi
mai multă durere, aşa că mi-l alung cu uşurinţă din minte, de parcă nu ar fi fost acolo
niciodată.
Dar mergând, nu înţeleg cum, simt deodată cum capul îmi explodează de la prea multă
electrizează trupul. Simţeam în acel moment o dorinţă atât de puternică de a face ceva
rău… să devorez.
*
Durerea şi furia din trup păreau singurele care mă animau. Mă simţeam atât de mort,
fără pic de vlagă. Ca printr-o minune, m-am prăbuşit la pământ, ca secerat.
*
De undeva de sus priveam la o scenă mai mult decât bizară. Un loc atât de familiar mie
era inundat de un cerc de flăcări. Locul de unde mă ridicasem eu!
O femeie cu pielea mai neagră decât noaptea, având nişte ochi vizibil bulbucaţi bol-
borosea cuvinte încrucişate, fără sens. Scoase dintr-o ascunzătoare a veşmintelor sale o
gâtul cu un pumnal scurt dintr-o singură mişcare şi stropi cu sânge peste pământ.
Transpiraţia de pe faţa femeii strălucea diavolesc în lumina focului, de parcă pe chipul
ei se aflau rubine de foc, nu broboane de sudoare.
Îşi dezgoli dinţii spre noapte, nişte dinţi care contrastau puternic cu tenul prea neg-
ru. Abia o puteai distinge de noapte, doar veşmintele largi şi colorate o puteau face
vizibilă. Focul se stinse singur, tot cercul simultan. Atunci femeii îi pieri zâmbetul de
pământul care începu să îi fugă de sub picioare.
Scăpă un râs cum nu mi-a fost dat niciodată să aud, un râs ce îmi înfioră toată fiinţa, un
râs ce ar fi putut să trezească şi un mort din somnul său veşnic.
*
M-am ridicat de unde căzusem. Am realizat în acea clipă ce se întâmplase. Fusesem
readus la viaţă de femeia nebună. Acel loc nu era nimic altceva decât mormântul meu.
Fusesem o fiinţă vie, un bărbat, dar nu ştiam nimic legat de viaţa mea de dinainte de
moarte. Ştiam doar că fusesem altceva înainte să mă trezesc, şi nu o creatură. Însă de
ce mă trezise? Şi cum de văzusem totul de sus?
De ce nu îmi aminteam nimic? Să fi devenit o creatură non-umană? Atunci, cum de încă
gândeam, de păşeam?
Mai aveam eu oare un suflet? Sau tocmai fiindcă nu îmi aminteam viaţa, mi se arăta că
de fapt nu mai aveam un suflet?
Dumnezeule, şi de ce totul devenise o durere continuă? O durere pulsatorie ce mă înfu-
 http://suspans.ro/
ria, mă făcea să vreau să ucid? Ce se întâmpla cu mine?
* Uimită, făcu nişte ochi mari la mine, vrând parcă să îmi mulţumească, nesigură, din
În lungul şir de gânduri ce îmi fulgerau mintea, nici nu observasem că reîncepusem
să merg legănat spre o ţintă pe care nu o cunoşteam. Păşeam ca ghidat de o forţă
supranaturală spre ceva ce… mmm... mirosea atât de bine.
Am mers spre sursa mirosului, îmbătat de poftă, de o sete ce nu îmi usca doar gâtul, ci
întregul trup.
Am simţit cum nu mai pot înainta, şi abia atunci am văzut că mi s-a smuls un picior în
mersul meu poticnit. Între două pietre, piciorul drept îmi fusese prins, şi de la gleznă
în jos acolo rămăsese. Am privit preţ de câteva secunde în întunericul aproape deplin,
fără să îmi pese de durere. Cel puţin, durerea de mai devreme nu se mai continua până
jos. Dacă se diminua astfel, cu atât mai bine.
Abia după mi-am dat seama că nu era bine deloc, şi că lipsa labei piciorului îmi în-
greuna prea mult mersul. Furia crescu şi mai mult în mine. Abia aşteptam să ajung la
destinaţie, să-mi îndeplinesc scopul. Da! De asta fusesem readus la viaţă. În sfârşit ceva
ce se putea lega în mintea mea!
Scurtul moment de bucurie nu dură mult, pentru că imediat am înţeles cum urma
să îmi potolesc dorinţa nebună de a devora. De copacul imens şi dezbrăcat de frunze
din faţa mea era legată o fată tânără. Rochia ce probabil trebuia să fi fost albă stătea
înfăşurată în jurul picioarelor fetei, care erau goale. Când văzu că de fapt nu un om se
apropia de ea, scoase un ţipăt mult prea puternic din pieptul ei mic. Începu să se zbată,
să urle. Legăturile strânse din jurul încheieturilor îi făcuseră să sângereze mâinile slabe
şi aproape la fel de deschise la culoare precum rochia.
Mă apropiam de ţinta mea, încet, dar sigur, cu o emoţie ce îmi circula prin trup cum ar
Renaşterea
fi trebuit sângele să circule în trupul unei fiinţe vii, emoţie ce mă încălzea, mă bucura,
într-un fel macabru.
— NUUUUUUUUUU!!! Piei! NU!!!
Pentru o secundă m-am oprit. Dar doar pentru o secundă. Foamea creştea cu fiecare
pas pe care îl făceam. Atât de dulce se simţea aroma fetei în noapte, contrastând puter-
nic cu mirosul pe care începusem să îl sesizez abia atunci în aer, un miros de pământ, de
carne putredă, de mucegai, de moarte. Mirosul meu.
Foamea făcu să îmi explodeze de-a binelea capul atunci când mi-am apropiat gura de
trupul fetei.
— AJUTOOOOOOOOOOOOOOR! NU!!!!
Dar amuţi când mi-am înfipt dinţii în carnea dulce a gâtului ei. Am smuls cu greu o mică
bucată şi am încercat să mestec. Dinţii mi se plimbau nesiguri prin gură, amestecându-
se cu carnea. Îmi căzuseră din locul lor iar acum nici că mai aveam cu ce să mestec.
Sângele era singurul care mă putea ajuta să înghit, fiindcă nu aveam salivă în gură, aşa
cum ar fi trebuit. Era incredibil de greu, fiecare înghiţitură era un chin, simţeam cum
mă zgârie pe gât, cum îmi provoacă greaţă.
Însă nu mă puteam opri, trebuia, aşa puteam să opresc furia pe care o simţeam în
minte, furia care mă anima… şi durerea. Doar aşa puteam să le potolesc.
Am privit fata tânără. Pieptul încă i se mişca de parcă ar fi respirat. Nu o ucisesem. Toc-
mai când am simţit un impuls puternic ce îmi spunea să îi zdrobesc capul, m-am oprit.
Ce făceam? Cum puteam să ucid fără milă? Cum? Când ea încă era în viaţă? Îi auzeam
inima bătând uşor, îi simţeam pielea caldă la atingere, şi mai important ca orice, miro-
seam viaţa din ea. Nu puteam să i-o iau, deşi trebuia să o fac. Nu. Trebuia să mă lupt cu
impulsul de a o ucide pe biata fiinţă.
Aşa am putut să mă opresc. Abia când am conştientizat că viaţa pe care urma să o iau
nu m-ar fi înviat pe mine, decât pentru scurtul moment în care muşcam din ea, inutil,
pentru că durerea pe care o simţeam ucigând-o era mult mai mare decât plăcerea strict
animală.
Iar eu nu eram un animal, chiar dacă nici om nu se mai putea spune că eram.
Fata deschise ochii mari la mine, şi iar am simţit nevoia de a muşca din ea, de a-i simţi
sângele cald cum îmi încălzeşte trupul în descompunere. Nu reuşi să ţipe, era paralizată
de frică.
40
Proza
M-am apropiat de mâinile ei şi i-am muşcat legăturile strânse ce o ţintuiau de copac.
priviri. Se ridică greu şi se târî. Când îşi reveni în simţiri, fugi cât de repede putu, fără să
mai privească în urmă.
*
Rochia-i lungă, fluturându-i în noapte printre cruci, e singura imagine pe care o mai
văd, de care mă mai bucur. Încă o văd alergând, precum o căprioară ce a reuşit să scape
din colţii unui lup, fiinţă nevinovată zburdând şi plină de viaţă, cum şi trebuia să fie.
Când am realizat ce am făcut, furia m-a cuprins din nou, mai strâns, mai ademenitoare.
În minte nu mai aveam decât un singur gând: să o caut din nou prin cimitir şi să o ucid.
Nu ştiu nici eu cum am putut să alung blestematul gând din minte, dar am făcut-o.
Ultima parte umană din mine m-a condus cu greu spre mormântul de unde mă ridi-
casem de curând.
Ajuns acolo, am început să mă lupt cu pământul şi să îmi sap cu mâinile scheletice un
nou mormânt sub care să zac pentru eternitate.
Ştiind că furia şi foamea mă vor trezi la un moment dat, şi pentru că ştiam că nu mă
voi putea lupta cu ele la nesfârşit, mi-am pecetluit trupul unui singur loc prin unicul
mod posibil.
Am început să îmi mănânc propriile picioare. Iar durerea se simţea atât de pronunţat,
încât parcă gâtul meu ar fi căpătat o conştiinţă proprie şi ar fi început să tremure spas-
modic, vrând să dea afară ceea ce înghiţea.
Nu reuşeam să mai mănânc din propriul leş… am încercat să îmi desprind capul de pe
umeri, dar braţele refuzau să se folosească de atâta forţă împotriva propriului trup. Îm-
potriva mea, lupta se dădea cu şi mai multă dificultate. Nu puteam să îmi curm zilele,
nu puteam să mă imobilizez.
Am făcut groapa şi mai mare, apoi m-am aşezat în ea. Am încercat cu greu să mă îngrop
de unul singur, dar nu mă puteam acoperi decât până la jumătate.
Simţind cum explodez, de furie, de durere, de inutilitatea propriei fiinţe, am reuşit să
îmi smulg şi celălalt picior pe care nu putusem să îl mănânc. L-am afundat mai adânc în
groapă, împingând cu ultimul strop de putere pe care îl mai simţeam în mâini.
Apoi, ca printr-o minune, propriul trup nu a mai opus rezistenţă. Cu grijă şi răbdător,
am suportat durerea de a mesteca şi înghiţi. Chiar şi fără dinţi, cumva am reuşit să îmi
sfărâm oasele mâinii cu oasele mandibulei. Mestecam în neştire, simţind fiecare strop
de durere cum îmi face mintea să crape. Încă puţin… astfel mă amăgeam.
A durat întreaga noapte să îmi consum ambele braţe. Chiar înainte să se lumineze, am
reuşit să mă bucur de culorile frumoase ale zilei care urmau să vină negreşit.
O furtună a început, iar cerul ce urma să se deschidă spre albastru, redeveni violet.
Apa mă stropi, îmi calmă focul ce îmi devora întreg trupul. Fără mâini, fără picioare,
doar un trunchi. Cumva, natura a ascultat un ultim gând al meu, acela de a nu fi văzut.
Pământul umed se scurse parcă singur în groapă, acoperindu-mă pe de-a întregul.
*
Cine ştie cât a trecut de atunci… poate decenii, poate veacuri. Nu pot spune cu ex-
actitate.
Să fi fost un vis totul? Poate. Însă singurul lucru de care pot fi cu adevărat sigur e că încă
exist atâta timp cât îmi aud propriile gânduri.
Nu mă mai simt, nici nu ştiu dacă mai sunt ceva, vreun os, o fărâmă din omul pe care îl
întregeam vreodată. Nu trebuie să gândesc aşa, altfel aş accepta că sunt un suflet prins
sub pământ pentru o eternitate.
Nu, încă nu sunt descompus în totalitate. Când asta se va întâmpla, voi înceta să mai
fiu.
Nu? Nu?
Aşa e?
Nu?!
*
Om… om…o-OO-m…oo..m..o…o… …
http://suspans.ro/
Proza
Spune-mi Abadon!* (1)
*
Maia Almad se trezi ţipând, în braţele soţului ei.
― Maia! Femeia ţipa în continuare, zbătându-se.
― MAIA! repetă Paul Almad mai tare, strângând-o de braţe. Gata, Maia…
gata… a fost doar un vis. Soţia sa se oprise din ţipat, dar tremura puternic şi
James R. Blaisse faţa ei era schimonosită de groază.
― Maia? i se adresă bărbatul pe un ton cât de cald putea. Iar visul ăla? Femeia
dădu din cap, dar apoi negă. Treptat îşi linişti tremurul mâinilor, trecându-şi-o
pe cea dreaptă prin părul lung şi roşcat.
― Nu… nu… a fost mai rău. Mult mai rău… Când Paul o întrebă ce se întâm-
plase, refuză să îi spună mai multe. El ştia deja de acel vis straniu, repetitiv, în
care urca un drum de munte până la o cabană veche, părăsită, în care nu reuşea
1. Când dormi…
niciodată să intre. Întotdeauna când punea mâna pe clanţa ruginită visul se
năruia, iar ea se trezea speriată.
Era dimineaţa devreme. Soarele începuse să lumineze coastele golaşe ale
Dar cum să-i spună că acum şi singurul ei copil făcea parte din coşmar. Cum să-i
munţilor, dar chiar şi aşa frigul îţi pătrundea numaidecât în oase, ajutat şi de
spună că nu îl recunoscuse şi că privirea lui o îngrozise. Cum… Chiar dacă nu
adierea slabă, îngheţată, care venea dinspre vest.
voia să recunoască, îi fusese teamă. Chiar dacă fusese doar un vis… un coşmar,
Femeia îşi suflă în palme, încercând fără succes să şi le încălzească, apoi îşi
sentimentul acela de groază şi durerea insuportabilă care îl însoţise păreau chi-
continuă urcarea. Drumul era șerpuitor şi uneori întrerupt de bolovani căzuţi,
ar şi aici, în realitate, palpabile.
pe care se aşeza din când în când să se odihnească. Nu-şi mai amintea de când
Şi dacă nu ar fi fost atât de sigură că totul se petrecuse doar în mintea ei, ar fi
mergea, dar probabil trecuse ceva vreme, având în vedere că picioarele îi erau
dat mai multă atenţie ţiuitului slab, dar continuu, care îi răsuna în urechi.
amorţite.
*
Oricum ar fi fost, în câteva minute ajunse la capătul călătoriei. O cabană din
Curtea de Argeş putea echivala perfect într-un dicţionar de specialitate cu sin-
bârne de brad înnegrite de vreme se ridica şubredă pe marginea prăpastiei.
tagma „orășel de provincie”. Fostă capitală a Ţării Româneşti, deşi nu mulţi mai
Acoperişul era găurit în câteva locuri şi uşa părea că de abia se mai ţine în bala-
ştiau asta acum, avea câteva monumente cu care să se mândrească, şi aici se
male. Ferestrele erau negre, pătrăţoase. Nişte hăuri fără fund.
oprea enumerarea „lucrurilor mişto”. Totul mersese întotdeauna încet în acel
Se dădu câţiva paşi înapoi. Ştia că nu e bine să se afle acolo. Chiar deloc. Dar
loc, dar în ultimii douăzeci de ani viteza de dezvoltare se apropiase periculos de
ceva o atrăgea. Înaintă din nou, după care se opri, holbându-se neîncrezătoare
mult de zero şi uneori mulţi aveau impresia că aceasta chiar coborâse sub acel
la uşa veche care, contrar aşteptărilor, se deschise fără vreo urmă de zgomot.
prag total dezarmant.
În prag stătea un băieţel care nu părea să aibă mai mult de zece ani, palid, cu o
Chiar şi aşa, viaţa nu se oprea pentru nimeni. Fiecare zi începea şi se sfârşea
claie de păr blond căzându-i în şuviţe peste fruntea lată. Purta haine murdare,
la fel, fără prea mari diferenţe, dar uneori apăreau micuţe victorii, semnifica-
zdrenţuite, dar cel mai ciudat, în mâna dreaptă ţinea un fel de corn răsucit de
tive într-un anumit mod pentru fiecare în parte. Asta făcea, ca întotdeauna,
culoarea sidefului, ce arăta la fel de ros de timp ca şi casa.
existenţa suportabilă.
Femeia lăsă să-i scape un oftat. Era nedumerită şi speriată. Şi în același timp
*
mai era ceva. Ceva care nu îi dădea pace. Voia să plece de acolo imediat, dar
Apăsă butonul întrerupătorului, cufundând camera într-un întuneric rarefiat
privirea băieţelului nu o lăsa. Ochii lui de un verde şters o urmăreau, fără să se
de lumina provenită de la ecranul televizorului. Se uită neatent într-acolo şi
mişte, fără să clipească. Ştia că îl mai văzuse undeva… atât de familiar.
văzu cum decolează un avion, în ciuda avertismentelor turnului de control.
Vântul se înteţise de pe acum şi îi şuiera în urechi, asemenea mugetului unei
— L-am văzut, comentă Paul, aşezându-se pe pat, lângă soţia sa, cu o sticlă de
fiare hăituite. Tot mai tare, până simţi că timpanele aveau să-i explodeze. Apoi
Tuborg în mâna stângă.
totul se opri brusc şi o şoaptă umplu, parcă, lumea. Simţi cum vocea aceea, pe
— Da, şi eu, dar nu mi-l mai amintesc aproape deloc. Şi oricum, nu am găsit
care o auzea atât de des, i se propagă prin trup, asemenea curentului electric.
altceva mai interesant.
Se auzea de peste tot, din pământ, din copaci, din smocurile de iarbă uscată.
— Poate găsim împreună ceva mai interesant, ce zici, murmură bărbatul în
Un singur cuvânt: Mami…
vârstă de douăzeci şi cinci de ani, apropiindu-se de urechea soţiei lui. O muşcă
― ALEEEX! strigă dintr-odată femeia disperată, alergând spre copilaşul care în-
uşor.
cepuse să ridice mâna în care ţinea cornul. Îl duse la buze şi suflă.
— Au! Paul, termină! Ştii că mă enervează când faci asta.
Sunetul nu semăna cu nimic din ce auzise femeia până atunci. Era jos şi la fel de
— O, da? Pai dacă tu ai voie să mă muşti de limbă, eu de ce nu…
puternic ca cel al tunetului. De fapt aducea, chiar dacă foarte puţin, cu acesta.
— De-aia, că nu vreau eu!
Urletul unui tunet derulat cu încetinitorul şi amplificat de zece ori. Căzu în ge-
— Reao, se prosti bărbatul, ciupind-o din nou.
nunchi şi îşi acoperi urechile cu palmele, însă cornul se auzea la fel de tare. Văzu
— Ești aşa un nesuferit, râse ea, sărutându-l. Paul îi răspunse, apoi începu să-i
cum aerul începu să vibreze, contururile lumii devenind neclare. Zgomotul se
atingă sânii, dar Maia îl respinse.
transformă treptat într-un ţipăt asurzitor, care se alătură propriului ei ţipăt de
— Ce?
durere.
Femeia îşi îndreptă arătătorul spre tavan, apoi îl îndoi.
Când totul ajunse de neîndurat, cerul şi pământul se pierdură în întuneric odată
— Ţi-ai luat pastiluţa? Chicoti şi îşi coborî mâna spre pantalonii lui.
cu ea.

41
 http://suspans.ro/
Proza
— Ha! Ha! Ha! Foarte amuzant! Lăsă sticla de bere pe noptieră şi îşi puse ocean de negură.
mâinile de o parte şi de alta a capului soţiei sale, apoi o sărută. Ea îi răspunse. (Va urma)
După câteva minute începuse să geamă. Uitase complet de coşmarul pe care îl _____
avusese noaptea trecută. Şi de ce şi-ar fi amintit? Fusese doar un vis, nimic mai * „Abadon”, cuvânt provenit din limba ebraică, se traduce ca „nimicire” sau
mult. Un simplu vis… „pierzanie”; de asemenea, el desemna numele unuia dintre îngerii menţionaţi
― Mami… Aceeaşi şoaptă. Cuvântul îi explodă în minte, umplând-o de spaimă. în cartea biblică a Apocalipsei, „îngerul abisului”
Sunase exact la fel ca şi în vis: rece, lipsit de orice emoţie. Atât doar că de data
aceasta el avea o singură sursa: un băieţel cu pielea palidă ca ceara şi părul
blond ca spicul grâului, ciufulit în toate direcţiile, pe care femeia îl observă dea-
supra umărului soţului ei.
― Paul… Alex! Bărbatul se dădu imediat la o parte, puţin stânjenit şi încurcat,
acoperindu-se repede cu pilota.
― Alex, ce faci aici? întrebă mama, fără să se poată ridica din pat.
Băiatul se uită la ea absent pentru câteva clipe, înclinându-şi puţin capul în
partea dreaptă, apoi un zâmbet i se lăţi pe faţă.
― Mami… Glasul era de această dată mult mai gros, aproape gutural şi….
parcă amuzat.
― Da, drăguţule, ce s-a întâmplat? De ce nu dormi?
― Mami… Acum vocea era de-a dreptul înspăimântătoare, mai baritonală şi
mai bătrână.
― Alex… Alex, du-te în camera ta… şopti Maia Almad neîncrezătoare şi
Spune-mi Abadon!* (1)

înfricoşată.
― O să vină, mami… o să vină după tine… Băieţelul rânji, descoperindu-şi
dinţii albi.
― Ce… Cine… Alex, vrei să vină mami cu tine până în cameră? Ai…. ai visat
urât, puiule?
Un chicot.
― Visat… mami… îi doare. Îi doare rău, mami… îi doare când simt un suflet
viu. Îi răneşte, mami. Ar face orice, doar să nu-i mai doară…
― Despre ce vorbeşti, Alex?
Rânjetul îi schimonosise faţa şi trăsăturile i se înăspriseră.
― Ar rupe, ar sfârteca, ar… orice, doar să nu-i mai doară…
― Alex… Paul, zi ceva! Se întoarse spre soţul ei şi inima i se opri. Urlă şi se
aruncă, goală cum era, pe podea frecându-şi cu palmele porţiunea de piele
unde o atinsese soţul ei… sau ce mai rămăsese din el. Ceea ce era acum în
pat nu arăta a om. Era… putred. Şi mirosul îi invadă imediat nările. Miros de
moarte, crud şi dezgustător. Mortăciunea scoase un geamăt slab şi se mişcă
uşor spre ea. Stephen King a scris povestea fantastica Ochii dragonului in 1987 pentru
Maia fugi în patru labe până în cealaltă parte a camerei. Îi era cumva teamă să fiica sa, Naomi, pe atunci adolescenta, careia nu-i placea ce scria tatal ei.
se apropie de fiul ei. Dar chiar şi aşa, privirea îi era în totalitate atrasă de mon-
strul care căzu din pat, aterizând pe podea cu un bubuit, exact unde stătuse ea Flagg, vrajitorul regelui, incearca cu orice pret sa distruga monarhia ordo-
cu câteva secunde mai înainte. nata din Delain si sa aduca haosul. Pentru asta are un plan bine ticluit, insa
― Mami… Femeia, tremurând oripilată, se întoarse spre fiul ei. Acum vedea
in calea lui sta Peter, fiul mai mare al regelui, care ar putea urma la tron daca
ceva ce mai înainte nu era acolo. Un corn. Un fel de trâmbiţă veche, de un
regele Roland moare. Flagg ii intinde atunci o cursa lui Peter: il otraveste
cenuşiu deschis ca de… os.
― Îţi aminteşti, mami? E frumoasă, nu? şopti băieţelul, arătând spre instrumen-
pe rege si da vina pe Peter, care este incarcerat in Turn, in timp ce Thomas,
tul ce căpătase o uşoară sclipire alburie. A şaptea trâmbiţă, mami… a şaptea. mezinul regelui, urmeaza la tron. Dar Thomas este usor de manipulat, iar
Ultima… sfârşitul… un altfel de sfârşit decât cel din cărţile voastre… şi vrajitorul Flagg ar putea distruge acum regatul. Insa istetul Peter are un
totuşi, nici mai mult, nici mai puţin decât… sfârşitul… plan de evadare.
Un alt geamăt şi femeia realiză că ceea ce fusese odată soţul ei ajunsese la mai
puţin de jumătate de metru de ea. “Intr-o zi, m-am asezat la masa mea de lucru si am inceput sa scriu aceasta
Strigă după ajutor, dar nu se auzi nimic. Doar linişte; una totală, în timp ce poveste. Cand am terminat-o, i-am dat manuscrisul lui Naomi care l-a luat
mâinile descărnate îi atingeau coapsele şi duhoarea îi umplea nările. Apoi iarăşi cu o lipsa de entuziasm nedisimulata. Insa, foarte repede, a fost captivata
tunetul jos, transformat treptat într-un ţipăt inuman, care-i sfredelea creierul. de intriga. Ce bucurie sa o vad luandu-ma in brate si spunandu-mi ca sin-
Înainte să-şi piardă iar cunoştinţa, Maia Almad văzu chipul schimbat al fiului gura ei dezamagire era ca povestea se terminase!” Stephen King
ei. Un chip atât de alb şi de radios încât o orbea. Apoi lumea se înecă într-un

42
http://suspans.ro/ Proza
Dracul din Bucegi
— Eh… nu-i călită, râse ea. O să-şi revină.
— Ce să-i faci. În Timişoara nu sunt munţi. Lasă, te muţi aici, şi să vezi cum
zbârnâi pe urcuş data viitoare. Nici n-o să-l simţi.
Lorena se opri pentru a mia oară, gâfâind, şi zâmbi palid spre Dinu. Nu mai ur-
case pe munte de doi ani, rucsacul i se părea cumplit de greu, la fel ca şi bocan-
cii pe care abia îi târa după ea. Panta era abruptă şi pietroasă, dădea senzaţii
Cătălina Fometici de sufocare şi leşin. Picioarele nu voiau să înainteze, nici urcuşul să devină mai
blând. Şi ăsta e abia începutul, gândi ea cu ciudă. Niciodată n-a fost atât de
greu. Aproape că îi ura pe cei doi copii ai lui Mircea, Andreea de cincisprezece
ani şi Cristi de doisprezece, care erau în frunte şi mai că nu alergau în sus. Şi
puştiul ăla, tot de vreo doisprezece-treisprezece. Şi mai erau şi nebunii ăia ale
căror nume nu le reţinuse, mergeau când înaintea, când în spatele grupului, şi
cărau nişte toporişti în mâini. „Ca să dăm la urs în dinţi”, au zis ei rânjind, şi au

A
pornit-o pe lângă potecă, printre copaci, cu aerul unora care cunoşteau perfect
devăratei Amelia.
zona.
Pentru că nu lasă pe nimeni în urmă.
— Facem aproximativ două ore până în poiană, la indicator, vorbi Dinu. Şi de-
acolo, în mers lejer, cam patru până sus… Pauză la Omu, cam două ore. Ne
ajunge. Mâncăm o ciorbiţă, bem un ceai… Şi coborâre la Mălăieşti, două-trei
— Nu-mi place pădurea asta, zise Amelia brusc, oprindu-se din mers.
ore. Înnoptăm acolo. Iar mâine o luăm de la capăt. Urcăm pe Brâna Caprelor,
Erau înconjurate de întuneric. Un întuneric mult mai dens decât s-ar fi aşteptat
şi…
să găsească la ora aceea a dimineţii. Poate din cauza ramurilor dese, prea
— N-o să facem atât, obiectă Lorena, îngrozită de planurile îndrăzneţe pe
dese, care se întâlneau undeva foarte sus şi nu lăsau nici o rază de lumină să
care le expunea Dinu. Nu urcase niciodată pe Brâna Caprelor, dar ştia exact ce
pătrundă printre ele. Sau poate că din cauza trunchiurilor groase, drepte ase-
înseamnă. Şi, oricât de tentant sunase totul cu o săptămână înainte, când se
meni coloanelor unui templu străvechi. Jos, pământ negru şi gol, fără un fir de
întâlniseră toţi pentru a pune la cale excursia, acum totul părea imposibil. În
iarbă. Fără vreo urmă de vegetaţie. Fără nimic.
ritmul meu, o să fie dublu. Ne prinde noaptea pe drum.
Lorena mai înaintă câţiva paşi, apoi se întoarse către verişoara ei, care se oprise
— Nu-ţi face griji, zise Mircea. E mai greu acuma la început, că te-ai dezobişnuit.
în mijlocul potecii şi privea în jur la trunchiurile pietrificate, ireal de drepte.
Dar, într-o oră, ne întreci pe toţi. Îţi spun eu. Ia respiră adânc, şi când mergi
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
întinde bine piciorul din urmă…
— Nimic. Ne întoarcem.
Îi urmă, recunoscătoare. Se aşteptase la reproşuri, că ţine grupul pe loc. Dar
— De ce? Abia dacă am mers zece minute.
erau cu toţii atât de bine dispuşi, iar organizatorii excursiei o încurajau cu
Amelia nu răspunse. Îşi scoase rucsacul şi îl puse la loc, îndreptând o bretea
glume şi sugestii în loc să o trimită acasă. Ba mai mult, rămăseseră în urmă,
sucită. Privi iar în jur, în sus, la coroanele care ţeseau o plasă opacă deasupra
lângă ea, pentru a echilibra ritmul de mers.
capetelor lor, şi spre fata cu păr lung, castaniu, care dădea semne că vrea să
— Hai, copilule, hai că poţi, zise şi Amelia. Uite şi la ăia din faţă. Sunt copii
înainteze.
mici, lăsăm nişte copii mici să ne-o ia înainte?…
— Opreşte-te, Lorena. Hai să ne întoarcem. Nu-mi place aici.
Parfumul tare de brad era ameţitor în aerul rece al dimineţii. Pădurea îi încon-
Lorena se opri, bosumflată. Se aplecă pentru a strânge şireturile unui bocanc.
jura din toate părţile, neagră, imensă, tăcută, ca într-o îmbrăţişare întunecată.
— Dar e devreme, protestă ea. Mai este atâta până trebuie să ne întâlnim cu
Îi aştepta.
ceilalţi. Măcar să ne încălzim puţin…
*
— Nu, vorbi Amelia cu fermitate. Nu mai mergem nici un pas. Ne întoarcem şi
— Şi ia zi… care e treaba cu „pădurea sinistră”? o întrebă Mircea pe Amelia.
îi aşteptăm. Haide.
Lore, dă-mi şi mie un biscuite, că văd că te-ai garnisit bine, ai adus tot magazi-
Lorena vru să stăruie, dar nu găsi nici un argument. Rămase puţin pleoştită pe
nul de dulciuri cu tine.
dâmbul pe care se oprise, încercând să mai tragă puţin de timp. Deodată, în
Se opriseră într-o poiană, pe un buştean răsturnat, pentru a-şi trage sufletul
liniştea încremenită, răsună un scârţâit prelung, sonor, ca o uşă în întuneric.
câteva clipe. Erau obosiţi, dar veseli şi îmbujoraţi de la efort. Chiar şi Lorena
Pădurea se înfioră de o adiere abia perceptibilă.
părea mai vioaie, râdea şi glumea în rând cu ceilalţi. Reuşise, în final, să ţină
— Gata, plecăm, zise Lorena, în sfârşit convinsă, şi o urmă pe Amelia cu pas
pasul cu ei.
grăbit, privind mereu în urmă, abia stăpânindu-se să nu o ia la fugă.
— Nu ştiu, zise Amelia, în timp ce Lorena scotea un pachet de biscuiţi din ruc-
*
sac. Era aşa… goală. Şi neagră. Mă simţeam ca într-o catedrală părăsită. Şi
Grupul de excursionişti urca cu spor, pălăvrăgind şi fredonând fragmente de
copilul ăsta nebun îmi tot povestea nu-ştiu-ce filme cu fantome a văzut ea,
cântece. Se vedea culmea primului pisc de pe care abia se ridica ceaţa. „Va
deja îmi şi imaginam că ne urmăresc tot felul de ochi de prin copaci… Ai văzut
fi vreme frumoasă pe munte… în Masivul Bucegi, soare şi o maximă de 28
copacii ăia?… Ce trunchiuri, ce coroane… brr. Nu mai intru acolo în veci.
de grade Celsius”, anunţase la televizor, cu o seară înainte, crainica în rochie
Mircea izbucni în râs.
albastră de plajă şi cu părul întins cu placa.
— Aoleo, ce imaginaţie aveţi şi voi… Auzi la ele, s-au speriat de nişte copaci.
— Hai, fetele, strigă Dinu, oprindu-se şi privind în urmă. Ce are, îi este rău? o
— Nu eu, Amelia, se auzi din spatele rucsacului verde vocea Lorenei. Cine vrea
întrebă pe Amelia, arătând spre Lorena care abia păşea.

43
 http://suspans.ro/
ciocolată?…
— Nu, ea nu, făcu Amelia cu ironie. Ea doar a luat-o la fugă când a auzit
scârţâitul ăla…
Dinu deveni serios; mulţumi pentru batonul de ciocolată primit şi se depărtă
câţiva metri, cu ochii în sus, spre vârf. Părea îngrijorat, veselia de până atunci
îi pălise de pe chip. Privi cu atenţie la cetinile neclintite, la întunericul ce se
întindea în spatele copacilor. Scoase telefonul mobil.
— Vasile, luaţi-o mai încet, zise el scurt. Aşteptaţi-ne şi pe noi. Suntem prea
departe unii de alţii.
Puse telefonul înapoi în buzunar şi se întoarse spre fete şi spre Mircea.
— Nu e de râs. S-au întâmplat multe acolo. Şi nu numai acolo… Este ceva care
doarme în pădurile astea, şi ar fi bine să nu se trezească prea curând.
Lorena zâmbi.
— Hai Dinule, nu începe şi tu. Acuşi ne spui că pădurea e bântuită de Bau-Bau,
care vine noaptea şi nu-ştiu-ce face.
Dinu nu râdea. Privi iar în sus.
— S-au depărtat prea mult, şopti el. Nu-mi place…
* persoane în ultimele două zile. Doar azi-dimineaţă, pe la 11:30, a trecut o gaşcă
Lăsaseră pădurea în urmă de vreo oră. Se vedea cabana Omu în faţă, departe,
pierdută în ceţuri, dar trebuia făcut un ocol imens pentru a ajunge pe creastă.
Mai aveau cel puţin două ore de mers. Bătrânul Vasile rămăsese şi el în spate,
în grupul „fetelor”, urca şi sufla greu. Făcea eforturi să nu privească în stânga,
Dracul din Bucegi
unde prăpastia se căsca ameninţătoare, ca o gură flămândă.
— Vasile, nu mai veni până la Omu, îi zise Dinu prinzându-l de umăr. N-are rost.
Uite, o iei pe acolo şi mergi pe drumul ăla — e traseu lejer până la Mălăieşti.
Ajungi în vreo două ore, te odihneşti…
Îi arătă acoperişul verde al cabanei Mălăieşti, jos în fundul văii. Părea incredi-
bil de aproape, la cel mult o jumătate de oră de mers. E doar o iluzie, explică
Dinu. Din cauza clarităţii aerului. Vasile clătină din cap şi porni. Şapca lui roşie
se depărtă încet, resemnată, şi apucă pe poteca albă şi lină.
— Cum e, Lore, merge, sau cobori şi tu?
Fata râse. Glumea Dinu; Lorena mergea destul de repede acum, fără să mai
provoace greutăţi şi întârzieri. Simţea doar un tremur uşor în zona genunchilor,
aperitivul febrei musculare ce urma să se instaleze în trupul ei la sfârşitul zilei.
Asta dacă nu făcea rost de nişte aspirină, între timp. Poate are Mircea în rucsac.
Sau individul ăla cu batic înfăşurat în jurul capului şi cu pantaloni scurţi verzi,
care se lăuda că a luat cu el trusa medicală a maşinii. „Să nu fie nevoie de ea,
dar să fie acolo, pentru orice eventualitate”, a completat el. Cum o fi zis că îl
cheamă.
— Unde sunt ceilalţi, măi…
Amelia se oprise puţin mai sus, cu telefonul în mână.
— Ai semnal? întrebă Mircea. Telefonul meu s-a închis de tot, a murit bate-
ria…
— Am reuşit să-l sun pe Ionel, dar nu am înţeles nimic din ce-a zis. Se aude cu
întreruperi şi cu vâjâituri.
— Uite-i. Nu-s ei? arătă Lorena în sus.
Pe drumul de creastă către Omu, un grup de vreo zece oameni se oprise şi
privea în jos, spre ei, făcându-le semne cu mâinile printre fuioarele de nori albi
şi deşi ce învăluiau stâncile. Poate că şi strigau, dar distanţa era mult prea mare
pentru a se auzi ceva desluşit.
— Mergeţi prea repede, nebunilor, urlă Dinu. Opriţi-vă!
Însă ei dădeau din mâini cu veselie, fluturau eşarfele şi porneau mai departe,
dispărând într-un nor mare care se lăsă peste ei greu, cenuşiu; probabil râdeau
şi se zbenguiau. Probabil că spuneau ia uite şi la ăştia, ce încet se mişcă, ia să le
dăm cu tifla şi să mergem mai departe.
— Lasă-i în pace, zise Amelia, dacă ajung ei primii, poate ne aşteaptă cu mân-
44
Proza
carea gata şi corturile întinse.
— Pe dracu’, mârâi Dinu, privind neliniştit la norul care îi înghiţise. Ce i-a apu-
cat de au luat aşa viteză. Hai, să mărim pasul.
*
În cabană mirosea îmbietor a mâncare caldă. A ciorbă la cazan şi a friptură abia
scoasă din cuptor. Se auzea zăngănitul cănilor de ceai sau ciocolată caldă, al
farfuriilor adânci de ciorbă şi al lingurilor. În sala de mese — doar chipuri ne-
cunoscute. Nici urmă de cei zece.
Lorena lăsă rucsacul jos — deja era sătulă de el, oricât de mândră fusese de
asemenea achiziţie când îl cumpărase. Şi când te gândeşti că am vrut unul de
optzeci de litri, zise ea printre dinţi. Scoase sticla cu apă şi se aşeză sfârşită pe
banca lungă, negeluită.
— Hai să mâncăm ceva cald, zise Amelia, aranjându-şi eşarfa verde cu modele
tribale în părul roşu. Mă duc să comand ciorbă pentru toată lumea.
Dinu veni la masă încet, parcă apăsat de o povară mai mare decât rucsacul pe
care abia îl lepădase. Era negru de gânduri.
— Am vorbit cu cabanierul. Spune că n-a venit nici un grup mai mare de trei
de şapte inşi. Cinci băieţi şi două fete. Au urcat de la Padina şi au apucat-o în
partea cealaltă, spre Poartă, să coboare pe la Săritori. Dar nu, nu ştie nimic de
un grup de zece persoane, şapte adulţi şi trei copii.
Mircea îngălbeni.
— Dă-mi telefonul tău, Dinule.
Formă din cap numărul Andreei şi aşteptă, încordat. Se lăsă o linişte sumbră.
Cabanierul se apropie şi el de masa celor patru, cu ochii aţintiţi pe chipul lui
Mircea.
— Andreea. Unde dracului sunteţi?!
Se relaxă vizibil, devenind, în schimb, extrem de supărat.
— Poftim?? Nu te aud, stai într-un loc!… Bucşoiu?? Aţi înnebunit?… De ce
nu ne-aţi aşteptat?… Andreea, nu te aud!… Andreea!…
Oarecum mai calm, dar foarte încruntat, Mircea închise telefonul şi i-l dădu
înapoi lui Dinu.
— Se aude cu întreruperi, zise el. Şi e un vâjâit enervant, nu se înţelege nimic.
Coboară pe Bucşoiu, aşa a zis.
— Ăştia s-au ţăcănit? explodă Dinu. Cu trei copii după ei?… Numai Ionică
putea să vină cu asemenea idioţenie. Sau Raul.
— Nişte demenţi. Ăştia nu gândesc!
— Nu. Şi data viitoare nu mai au ce căuta cu noi. Să plece singuri să-şi rupă
gâtul, dacă vor, nu să îmi facă mie probleme. Hai, mâncăm câte o ciorbă şi o
luăm la galop pe Traseul de Vară, e mai scurt şi le ieşim înainte…
— Fraţilor, zise deodată Amelia. Ăştia pe unde au mers, dacă nu au ajuns la
Omu?
Linişte. Lorena îşi muta privirea de la unul la altul, fără să înţeleagă. Dinu păli
cumplit. Părea că nu primeşte aer, iar mâna lui Mircea se crispă pe lemnul me-
sei.
— Mâncăm şi plecăm. Nu facem nici o pauză.
*
Nenorociţilor.
Stâncile de pe Bucşoiu erau acoperite de ceaţă. Se înălţau, ameninţătoare şi
prăpăstioase, în dreapta, şi printre ele se strecurau, în şir indian, cei zece re-
beli. Înaintau neobişnuit de repede, apărând şi dispărând prin ceaţă şi umbre.
Îl văzură pe Ionel în frunte, cu baticul lui roşu înfăşurat în jurul capului şi cu
ochelarii de soare negri, şi pe Andreea imediat după el. Cristi era puţin mai în
spate, părea că verifică siguranţa unui cablu prins de perete.
— NE-NO-RO-CI-ŢI-LORRR!
Dinu era pe marginea potecii de deasupra văii şi le făcea semne disperate. Ionel
 http://suspans.ro/
răspunse cu o fluturare vagă din mână, iar Andreea sărea în sus, cu strâmbături
comice.
— Mai au chef şi de glume. Răspunde dracului la telefon.
Ionel se opri şi el pe marginea văii, faţă în faţă cu Dinu, cu telefonul la ureche.
Îl acoperea umbra unui colţ de stâncă; i se vedea desluşit doar tricoul alb cu
imprimeu.
— Unde umblaţi, nenorociţilor?… Nu te aud!… Ioane!… Ioane, mă auzi?…
Să-l ia dracu’ de semnal! urlă Dinu furios, închizând telefonul şi aruncându-l în
buzunar. Haide, ne întâlnim jos şi de nu ţi-l iau de guler pe Ion, să nu-mi spui
pe nume. Stai să vezi când aude tat-su de asta.
— Tat-su? făcu Lorena, amuzată.
— Da. Tatăl lui e salvamontist, o lămuri Amelia. De fapt, l-ai cunoscut acum
două zile, nu mai ştii?… Ăla cu mustaţă care vorbea mult. Ţi-a povestit că l-a
cules pe fiu-său de pe munte beat-mort, făcea scandal la Curmătura, şi l-a dus
în şuturi până acasă. Despre Ionel era vorba…
— Un imbecil, bombăni Dinu. Şi eu i-am promis lu’ tat-su că sunt cu ochii pe
el. Nu-ţi face griji, ‘nea Iorgule, se maimuţări cu un ton iritat, am eu grijă de
el. Îl ţin din scurt. Nu face nici o prostie dacă merge cu mine. Îl omor cu mâna
mea!…
Siluetele celor zece se topiră cu repeziciune în umbrele negre, şi o ceaţă deasă,
albă, înghiţi umărul muntelui.
* destul că a rămas în urmă de la început, şi că din cauza asta s-a rupt grupul.
Dracul din Bucegi
Câţiva măgăruşi şi doi cai albi ca laptele păşteau liniştiţi pe pajiştea de lângă
cabană. Terasa era ocupată de turişti obosiţi, dar guralivi, care ciocneau sti-
cle de bere şi mâncau cu poftă ciorbe şi fripturi de la bucătărie. Locul pentru
corturi era mai jos, lângă pârâul pe jumătate secat, însă cei mai îndrăzneţi îşi
instalaseră taberele până departe, la marginea văii. De jur împrejur, pereţii de
piatră se înălţau drepţi, uriaşi, întunecaţi.
— Ce frumos! zise Lorena, cu ochii după cei doi superbi cai albi ce se plimbau
liberi, scuturându-şi coamele lungi.
— Bem o bere până vin nebunii ceilalţi? propuse Dinu. Întindem corturile
când ajung şi ei, şi tot atunci pregătim grătarul… Ce e, Amelia? Ce cauţi?
Amelia îi scruta cu atenţie pe cei de la mese şi părea că nu auzise nimic.
— Pe Vasile, zise ea încruntată. Nu-l văd pe Vasile.
Într-adevăr, Vasile nu se afla acolo. Nu era nici pe terasă, şi nici în cabană.
— Nu se poate… Trebuia să fie aici încă de acum şase ore!…
— Să i se fi întâmplat ceva pe drum? întrebă Lorena cu teamă.
— Ce să i se întâmple, măi fată, că avea drum drept până aici!…
Cabanierul nu ştia nimic de omul scurt, îndesat, cu mustaţă căruntă şi şapcă
roşie, şi cu un rucsac de armată în spate. Nici salvamontistul, care stătuse cu
binoclul la ochi toată ziua şi cercetase văile şi stâncile din jur, nu-l văzuse. Iar
turiştii de la mese erau prea preocupaţi de propriile grupuri şi propriile planuri
ca să mai fie atenţi la altceva.
— Poate că s-a dus după ceilalţi, îndrăzni Lorena.
Dinu pufni.
— Nu e în stare să urce pe Ţigăneşti până la capăt, şi tu vrei să urce pe
Bucşoiu?… Tu ştii ce-i acolo?… Urci la verticală, pe lanţuri! Nu ai pe ce să pui
piciorul!…
— Undeva trebuie să fie! zise Mircea. Că de rătăcit, n-avea unde. O fi coborât,
s-a dus acasă!
— Singur?…
— Lorena, AI GRIJĂ!
Fata se feri, dar nu la timp. Auzi zgomotul de copite şi văzu fulgerul alb. Urmă
lovitura. Propulsarea prin aer. Pocnetul sec. Negru.
— Încet, încet…
Nu putea să respire. Forţa loviturii o împinsese în gardul scund care mărginea
45
Proza
terasa cabanei, în barele groase de metal. Îşi auzea propriile gemete şi simţea
durerea cruntă din coaste şi şold, în partea stângă.
— Rupte?…
— Da, mai mult ca sigur. Hai, încearcă să respiri. Încet. Nu te ridica, stai cuminte.
O să fii bine, nu e foarte grav. Îţi dau nişte faşă elastică, şi într-o săptămână nu
mai ai nimic, o să vezi. Mircea, hai totuşi să ridicăm tabăra acum. Amelia, stai
cu ea şi veniţi când poate să umble. Las-o să se ridice singură când crede ea că
poate să meargă.
Cei doi bărbaţi luară bagajele şi se depărtară în direcţia pârâului. Ochiseră un
loc ferit unde să se stabilească, destul de mare pentru cele şase corturi ale gru-
pului. Era şi o vatră cu cenuşă acolo, gata pregătită, şi nişte lemne de foc.
— Ce naiba a fost asta? întrebă Lorena, când reuşi în sfârşit să vorbească.
— Te-a lovit unul din cai, răspunse Amelia, cu ochii spre valea pe care trebuiau
să coboare ceilalţi. Nu ştiu ce l-a apucat. Ai întins mâna spre el?
— Nici nu l-am văzut! Poate… poate am făcut o mişcare care l-a speriat.
Amelia ridică din umeri.
— Poţi să mergi?… Haide, băieţii au întins corturile.
Mergea greu şi respira întretăiat. Durerea era groaznică, şi simţea un gol imens
acolo unde erau coastele de jos. Fiecare pas era un chin, o tortură. Fiecare încer-
care de a trage aer în piept. Fără să vrea, privi cu groază la rucsac. Cum o să car
chestia asta, mâine? întrebă. Cum o să merg mai departe? Ca şi cum n-ar fi fost
— Prostii, zise Dinu, cu un ton ce nu admitea replică. I se putea întâmpla ori-
cui. Grupul nu avea voie să se rupă, oricât de încet ai fi mers. Gata, să nu mai
vorbim despre asta. Uite, bea asta, până e gata mâncarea.
Îi întinse un pahar de plastic, plin cu ceva incolor. Lorena se strâmbă, în timp ce
focul lichid îi arse gura şi îi invadă măruntaiele. Era ţuică tare, de prune, făcută
acasă de către Mircea. Mai este câtă vrei, zâmbi el, apoi se apucă să facă focul.
Capul i se îngreună, durerea deveni parcă mai suportabilă. O cuprinse o căldură
plăcută şi o stare de somnolenţă. Toată oboseala şi încordarea zilei se făcea
resimţită în picioarele grele. Se lăsă pe coasta sănătoasă, cu ochii închişi.
Se trezi după vreo oră de picoteală. Începea să se întunece. De afară venea
un miros îmbietor de carne pusă pe grătar. Ia du-i bucata asta rănitei, vezi să
mănânce tot, se auzi vocea lui Dinu. O mână se strecură prin deschizătura cor-
tului, cu o felie mare de pâine şi o bucată de carne friptă, învelite într-un şervet.
— Ce faci, Lore? Trăieşti? întrebă Mircea. Hai, ia şi mănâncă.
— Au venit?…
— Încă nu. Dar trebuie să ajungă, din clipă în clipă. E greu pe-acolo, trebuie
să fie foarte atenţi… Să meargă încet… Şi mai sunt şi copiii… Ce viaţă pe ei.
Vin la masa gata pusă. Ne sunt datori vânduţi.
Zâmbi prieteneşte şi se întoarse lângă foc.
Se ridică şi ea, cu greutate, căutând-o din priviri pe Amelia. O găsi trebăluind în
jurul cortului, îl ancora şi întindea prelata deasupra.
— O să plouă la noapte, zise ea. Cum îţi este coasta? Te doare?
Lorena zâmbi strâmb. O durea, o durea groaznic, la fiecare mişcare, la respiraţie.
Amelia veni în cort, scotoci în rucsacul ei şi scoase o sticlă cu un lichid de culoar-
ea caramelului. Turnă în două pahare.
— Bea şi culcă-te.
Coniacul era dulce şi arzător. Înţepa în fundul gurii şi îngreuna pleoapele. În-
tuneric…
*
Zgomotul domol al ploii în pânza cortului. Pâlpâitul timid al focului, întreţinut
cu greu de cei doi oameni care se învârteau pe lângă el, frecându-şi mâinile,
înfofoliţi în fâşurile groase. Întunericul dens ce se revărsa de pe creste şi inunda
toată valea.
Capul greu de febră. Durerea cruntă din coastă.
 http://suspans.ro/
Calul.
Calul era frumos ca din basm, alb ca laptele şi cu o coamă deasă, lungă… Avea
ochi bolnavi, privire sălbatică şi un rânjet sinistru… I se auzeau paşii copitelor
pe pământul tare, pietros, aproape, tot mai aproape… Lovitura… Durerea…
Tresări cu un geamăt.
Amelia se întoarse spre ea şi îi puse o mână pe frunte.
— Ai febră, copilule, zise ea, şi îi închise până sus fermoarul sacului de dormit.
Stai bine? Te doare rău?
Lorena nu răspunse, doar scânci uşor şi se ghemui mai adânc în sac.
— Oamenii ăştia n-au venit nici până acuma, vorbi Amelia încet, ca pentru
sine. Mircea e disperat. Nu spune nimic, dar mai are puţin şi cedează nervos.
Stă afară în ploaie şi se învârte în jurul focului.
Fata se trezi de-a binelea şi o privi mirată.
— Nu au ajuns?… Nici la ora asta?…
Amelia nu avea stare. Nu dormise deloc, iar acum părea că vrea să iasă şi ea
în ploaie, să vegheze focul şi să aştepte. Bărbaţii de afară nu vorbeau, stăteau
doar zgribuliţi şi priveau flăcările. Doar din timp în timp, Dinu arunca un lemn
în foc şi răscolea jarul. Mircea stătea nemişcat ca o statuie, cu capul înfundat în
glugă.
În liniştea nopţii, un urlet înfiorător spintecă deodată întunericul, rostogolin-
du-se de pe piscurile negre, dintre brazi şi stânci, şi ecoul îi răspunse din toate
părţile.
Dracul din Bucegi
— Ce a fost asta?
A fost urlet? Răget? Hohot batjocoritor?
Amelia era încordată ca un arc şi asculta cu atenţie. Deschise fermoarul cortului.
— Aţi auzit?…
Cei doi nu apucară să răspundă. Un al doilea urlet, mai puternic decât primul,
fu slobozit din înalt. Gâlgâitor, tremurat.
— Îmi vine să cred, murmură Mircea, că însuşi Dracul îşi bate joc de noi.
Dinu îl privi gânditor, pe sub marginea glugii de fâş.
— Eu sunt aproape sigur, zise el.
Se aplecă după un lemn gros şi îi dădu drumul în flăcări.
* întunecată care îi înghiţise pe toţi.
Dimineaţa era cenuşie şi ceţoasă. Dinu şi Mircea erau tot acolo, lângă focul pe
jumătate stins. Amelia stătea pe malul înalt al pârâului, privind în zare.
— Nimic…? întrebă Lorena.
Mircea nu răspunse. Avea chipul împietrit. Dinu, absent, răscolea jarul cu un
băţ lung.
— Bea şi tu un ceai, se auzi vocea Ameliei. Vezi că e lângă cort, pe butelie.
— Mai dă-mi telefonul, zise Mircea către Dinu, cu o voce spartă. Să mai
încerc…
Formă numărul şi aşteptă. Avu o primă tresărire, apoi se întunecă. Păli cumplit,
şi părul i se ridică în vârful capului. Lăsă telefonul jos, fără să-l închidă, şi fiecare
putu să audă, printre vâjâituri şi zgomote de fundal, vocea de copil a Andreei,
care repeta la nesfârşit:
— Salut, tati!… Suntem pe Bucşoiu… Da, pe Bucşoiu… Leneşilor, pun
pariu că nici la Omu n-aţi ajuns… Salut, tati!… Suntem pe Bucşoiu… Da, pe
Bucşoiu…
Dinu strânse puternic din fălci. Smulse telefonul din mâinile lui Mircea şi îl
aruncă în bolovanul sur din stânga, unde se sfărâmă în bucăţi. Merse hotărât
la Amelia.
— Fii atentă. Noi mergem după ei. Dacă…
Respiră adânc şi continuă, cu glas scăzut.
— Dacă nu ne întoarcem în cel mult trei ore, o iei pe fată şi plecaţi. Ai înţeles?
Mergeţi numai pe potecă, fără oprire, până ajungeţi jos, la drumul de maşină.
Amelia îl privi ţintă în ochi.
46
Proza
— Ce se întâmplă aici, Dinule?
— Pădurea sinistră, răspunde el scurt. Ochi ce te privesc de peste tot, de după
trunchiuri, din copaci. Urletele de azi-noapte. Bezna.
Îl prinse pe Mircea de umăr şi apucară împreună, domol, spre stâncile abrupte
de pe valea Bucşoiu. Se mai întoarse o dată, pentru o clipă, spre fete, slobozind
un hohot de râs nervos.
— Şi ştiţi, zise el, sus pe creastă… şi mai târziu, printre stânci… nu erau ei.
Cele două siluete îndesate se pierdură în depărtare, mişcându-se mecanic,
parcă lipsite de vlagă. Ca şi cum ar fi fost deja morţi.
Amelia se înfioră când constată acest lucru, dar nu lăsă să se vadă. Lorena avea
chipul răvăşit de febră, o urmărea din priviri cu nelinişte şi aştepta să spună
ceva. Nu, nu-i va arăta că îi este frică. Nu îi va spune nimic.
— Să mâncăm ceva. Băieţii se întorc repede.
Încercă să zâmbească, însă nu reuşi decât să îşi strâmbe buzele într-o grimasă.
*
Timpul se târa cu greutate. Minutele se topeau unul în altul, în timp ce focul
se stingea şi jarul prinse o culoare albicioasă. Nu mai veneau. Nu vor mai veni
niciodată. Vântul sufla cu putere, răscolind cetinile întunecate.
Amelia stătea pe o stâncă, lângă pârâu, şi privea nemişcată spre direcţia în care
dispăruseră Mircea şi Dinu. Apoi, altceva îi atrase atenţia. Calul ăla. Ceva nu
era în regulă cu el. Era pe malul celălalt, şi se uita la ea cu nişte ochi răi, de
animal turbat. Sunt paranoică, murmură ea, şi se întoarse spre Lorena. Fata era
în spatele ei, tăcută.
— Poţi să mergi? o întrebă.
Trebuie să poţi, spunea tonul vocii ei. Trebuie.
— Nu ştiu. Amelia. Calul ăla se uită la noi.
Animalul îşi scutură coama deasă, fără să îşi ia ochii de la ele.
— Ţi se pare, îi spuse Amelia, cu un ton indiferent. Eşti încă speriată, de la
lovitură. O să îţi fie frică de cai, un timp. Asta e.
Se uită la ceas. Trecuseră aproape două ore de la plecarea băieţilor. Dacă nu ne
întoarcem în cel mult trei ore, plecaţi. Mai aveau o oră. Dar timpul trecea prea
greu. Şi calul ăla. Nu, nu calul. Calul era perfect normal. Pădurea. Pădurea cea
Se hotărî. Nu mai era vreme de pierdut. O prinse pe Lorena de bărbie şi o în-
toarse cu faţa spre ea.
— Ascultă-mă cu atenţie. O să mergi. Şi o să mergi repede. Dacă te doare coas-
ta, o să strângi din dinţi şi o să continui să mergi. Dacă te împiedici şi cazi, te
ridici şi mergi mai departe. E clar? Strânge-ţi lucrurile. Plecăm.
Lorena făcu ochii mari.
— Dar… Amelia… Şi ceilalţi?
Arătă spre pădure, spre valea prăpăstioasă. Amelia zâmbi amar.
— Lorena… ACOLO NU ESTE NIMENI!
*
Mergea cu paşi întinşi, fără oprire. Doar din timp în timp, întorcea capul spre
Lorena, să vadă dacă o urmează. Fata respira greu, rucsacul apăsa puternic pe
coasta rănită şi fiecare pas era un chin de nedescris.
— Te rog, Amelia. Trebuie să mă opresc puţin. Trebuie să las rucsacul jos…
Nu îi lua în seamă implorările, şi încerca să nu se uite la chipul ei palid de la
febră şi durere. Se va odihni acasă. Acum nu se putea. Nu era timp. Nici un mo-
ment nu trebuia irosit. Şi în nici un caz nu se va opri în mijlocul pădurii.
— Nu mai pot, auzi în spate.
Se oprise. A trebuit să se oprească, exact acum. Şi se ţinea cu mâna de coasta
stângă, o durea rău şi gemea uşor, avea respiraţie şuierătoare. Amelia aruncă o
privire rapidă în jur. Nu-i plăcea încremenirea copacilor, liniştea de granit.
— Haide, Lorena. Nu ne putem opri. Nu acum.
— Nu pot, şopti ea. Nu mai pot…
 http://suspans.ro/ Proza
Lăsă rucsacul jos, cu un geamăt reţinut, şi se sprijini de un brad. Un telefon
începu brusc să sune. Tare, insistent. Lorena deschise buzunarul de sus al ruc-
sacului, şi văzu pe ecran afişat numărul lui Dinu.
— NU RĂSPUNDE! strigă Amelia, întinzând o mână spre ea.
Prea târziu. Lorena duse aparatul la ureche, apoi, albă şi cu ochii goi, îl lăsă în jos.
Din receptor se auzea un hohot de râs, un râs sinistru, rostogolit, asemănător
oarecum cu urletele din noaptea trecută.
— Amelia, zise ea privind în gol. Ai avut vreodată impresia că eşti privită?
În spatele Lorenei se înălţa ceva întunecat, ca un fum negru. Se lăţea în toate
părţile, vaporos, tăcut, învăluitor. Şi ochii. Nişte ochi răi, strălucitori în mijlocul
întunecimii ăleia care se lăbărţa grea spre copaci, spre ele.
— FUGI!
Porniră în viteză pe potecă în jos. Lorena nu apucase să-şi mai pună rucsacul,
iar Amelia şi-l aruncase pe-al ei. Alergau cât le ţinea picioarele, sărind peste
rădăcinile ce se întindeau în afară ca nişte şerpi şi bolovanii din cărare. Bezna se
ţinea după ele, le înconjura tăcută, le urmărea de după cetinile brazilor. Copacii
păreau că şoptesc, că întind crengile spre ele. Durerea din coastă era accentuată
de zdruncinăturile cauzate de sărituri.
— Nu mai pot! gemu Lorena, agăţându-se disperată de braţul Ameliei.
Amelia se întoarse brusc, cu o privire de gheaţă.
— Lorena. Dacă te opreşti acum, te omor.
Nu folosise niciodată vocea asta. Nici privirea de gheaţă. Dar bezna le urmărea,
Dracul din Bucegi

ameninţa să le înghită. Şi ochii. Ochii ăia.

*
În faţă se vedea luminişul, pajiştea verde şi drumul forestier. În stânga, chiar
sub nişte brazi bătrâni, era o masă lungă cu streaşină şi două bănci, de-o parte
şi de alta. Iar la masă, pe banca dinspre pădure, stătea un om. Un om scurt,
îndesat, cu şapcă roşie. Lângă el, sprijinit de masă, un rucsac kaki, de armată.
— E Vasile, zise Amelia, uşurată. Vasile! Vasile!
Omul se întoarse. Părea groaznic de obosit, cu cearcăne adânci şi trăsăturile
lăsate în jos. Se mişca greu, dezarticulat.
— Voi, şopti el. Fetelor. Ceilalţi…? Manechinele sunt modele de referinta in zilele noastre, iar fru-
Întrebase de formă. Ştia ce răspuns va primi.
musetea se legitimeaza prin bani, exhibitii sau indiscretii, dar
Amelia lăsă capul în jos şi oftă, neputincioasă.
— Au rămas acolo, şopti ea. Toţi. nu prin eleganta si rafinament. Intr-o lume in care sensibilitatea
Se întoarse spre Lorena, care se prăbuşise în iarbă, sfârşită. fata de frumos nu se mai educa, femeile risca sa uite ca mai au si
— Ai văzut că ai putut? zise ea. Apoi, cu o voce mai moale: te doare? Haide, o minte deosebita. Povestile dau sens vietii noastre de cand eram
copilule. Plecăm acasă. copile si inca o mai fac. Povesti de dragoste, de data aceasta, pen-
Lorena izbucni într-un plâns de nestăpânit. Amelia se lăsă jos lângă ea,
mângâindu-i uşor părul.
tru femeile care au curajul si dorinta sa se refugieze in propriul lor
— Gata, linişteşte-te, îi spuse, deşi simţea că şi ea este pe punctul de a ceda. zambet.
S-a terminat. S-a terminat… Nemira Damen Tango - cele mai frumoase romane de dragoste,
Vasile le întinse sticla cu apă, apoi se ridică cu mare greutate de la masă şi îşi adunate pentru placerea ta de zi cu zi. Nu iti vom spune cate
săltă rucsacul pe umeri. premii au luat, in cate milioane de exemplare s-au vandut sau
— Să plecăm de-aici, zise el. Să plecăm naibii de-aici.
Lorena tremura din tot corpul, de oboseală, de frică. Se lăsă ridicată în picioare
zecile de limbi in care au fost traduse. Doar atat: uita de griji,
de Amelia şi se agăţă de braţul ei, scâncind din când în când ca un copil. Vasile, zambeste, bucura-te si sufera alaturi de eroinele tale preferate.
cu şapca lui roşie în cap, cu rucsacul în spate, le urmă târându-şi bocancii grei. Delicate sau puternice, visatoare sau frumoase, intru totul ase-
Un fum negru ca păcura ieşea din trupul lui, întinzându-se în toate părţile, în manatoare tie.
lături, în urmă-i, înainte, iar ochii lui răi prinseră luciri de jar, în timp ce gura i se
“Intr-un univers in care toate femeile sunt frumoase, cele destepte
strâmbă într-un rânjet hidos.
au castigat din start toate bataliile.” Alice Nastase

47
http://suspans.ro/
Bătrânul care şi-a uitat numele
Paul Tudor
I
nspectorul se legitimă cu dexteritate, apoi pătrunse în zona de securi-
tate a aerogării, urmărit de privirile curioase ale agenţilor de pază. Mai
era doar o jumătate de oră până la decolarea aeronavei către Montreal.
Sala era plină de vuiet, de bagaje şi de oameni, aşa că îi luă ceva timp
până identifică persoana care-l interesa. O văzu lângă o poartă de îmbarcare,
rezemată de o balustradă colorată, în vecinătatea căreia se formase un rând
şerpuitor. Începuse controlul paşapoartelor.
— Domnişoara Mariana Felciuc?
— Marianne, îl corectă ea.
—Inspectorul Mănescu de la poliţia Capitalei.
Fata clipi iute de câteva ori.
— Poliţia?
Inspectorul o apucă politicos de braţ şi o trase într-o parte. Nu voia să fie auzit
de ceilalţi călători, care se foiau în jur. Coada poseda o geometrie variabilă, cei
din spate înaintând mai repede decât cei din faţă, pentru a compensa diferenţa
de şanse. Rezulta o busculadă însoţită de icnete şi înjurături aruncate cu
jumătate de gură.
— Spuneţi repede ce aveţi de spus, se zburli tânăra. Pierd avionul spre casă!
— O să fiţi despăgubită, zise inspectorul, deşi habar n-avea dacă se va întâm-
pla chiar aşa. Îşi luă un ton solemn, îngroşându-şi o idee vocea… Domnişoară,
am neplăcuta misiune de a vă aduce la cunoştinţă trista veste că străbunicul
dumneavoastră a decedat!
Chiar atunci un copil începu să zbiere. Un zgomot aducând destul de mult cu o
răpăială de palme îl linişti instantaneu.
— A murit?
— A fost omorât.
— E mort? Marianne nu păru afectată de veste, ba chiar inspectorului i se
năzări că în ochii ei se aprinsese o luminiţă. De parcă ai putea zări aşa ceva!
— Quelle folie!… Înţeleg că va trebui să-mi prelungesc vizita în Bucureşti! Of,
îngrozitor oraş, comentă ea.
La secţie, Inspectorul o invită în cabinetul său mobilat auster, o rugă să şadă
pe singurul scaun tapiţat din încăpere, după care o servi cu o cafea neîndulcită,
fără lapte.
— Black Coffee, cum spun canadienii.
— Americanii, îl corectă fata.
Pe drum, în maşină, Inspectorul îi oferise primele lămuriri. Cu trei zile în urmă,
adică marţi, 6 decembrie 2011, Cornel Felciuc fusese ucis în reşedinţa sa din
Primăverii. Ucigaşul era chiar prietenul lui, Dumitru Oprişan, cu care împărţea
de ani buni imobilul cu şase camere. În dimineaţa zilei cu pricina, din motive
încă necunoscute, Oprişan îşi înjunghiase tovarăşul, în inimă, o singură dată, cu
un cuţit de bucătărie, moartea producându-se instantaneu.
Tot Oprişan sunase la 112, după câteva minute de la comiterea faptei. Când
echipa tehnică îl examinase pe Felciuc, corpul, aflat într-un cărucior cu rotile,
nu intrase încă în rigor mortis.
Momentan, poliţia deţinea doar o mărturisire incoerentă a criminalului, dar nu
48
Proza
şi un mobil al crimei. La apariţia poliţiştilor, tremurând din toate mădularele,
Dumitru Oprişan susţinuse că Felciuc îşi meritase soarta, bâiguise ceva de-
spre închisoare, apoi povestise nişte amintiri confuze din copilărie. La sfârşit,
plânsese fără lacrimi. Comportamentul său delirant nu era doar un efect al
şocului. Oprişan avea 100 de ani. Victima lui, Cornel Felciuc, împlinise 99!
Inspectorul îi studiase perplex pe cei doi bătrâni, criminal şi victimă, care arătau
mai degrabă ca nişte mumii, sau ca nişte paiaţe din care se scursese tot fânul,
şi-şi spusese că Dumnezeu le luase mai întâi trupul, iar după aceea minţile.
Cine naiba decretase că bătrâneţea este autocritica naturii? Cioran, parcă.
— Cum vi s-au părut cei doi? întrebă poliţistul după ce se aşeză la birou.
Fata mimă stânjeneala. Dar fără talent.
— Nu am reuşit să-l vizitez pe bătrân. Nu am avut răgazul necesar. Dar peste
câteva luni aş fi revenit în România anume pentru asta!
Inspectorul îşi mască nedumerirea, sorbind la rândul său din cafea. Buah, ce
amară o făcuse!… Un martor, ghidându-se după fotografia obţinută de către
poliţie, îi comunicase că o zărise pe fată plimbându-se agale pe strada din ime-
diata apropiere a casei. Zona era atât de puţin frecventată, încât orice intrus
atrăgea imediat atenţia.
Căutând rudele mortului, pentru a anunţa tragedia, inspectorul descoperi că
Felciuc era aproape singur pe lume. Unicul fiu îi pierise cu aproape 50 de ani în
urmă, într-un groaznic accident auto, imediat după ce se căsătorise. În urma lui
rămase o nevastă neconsolată, care peste nouă luni dădu naştere unui băieţel.
Înainte de a împlini 30 de ani, în 1991, acesta emigră în Canada, împreună cu
soţia şi fetiţa sa de nici şase anişori, Mariana.
Spre surpriza lui, inspectorul descoperise că strănepoata lui Felciuc, deşi nu mai
fusese în ţară, de când se stabilise în Canada, decât o singură dată, în 1996,
împreună cu ambii părinţi, se afla în România în timpul crimei. Tocmai se
pregătea să se înapoieze la Montreal. Sejurul fetei durase două săptămâni. Nu
ştia cu ce se ocupase Marianne în acest răstimp. Dar intenţiona să afle…
Inspectorul mai gustă de câteva ori, fără mare plăcere, din licoarea neagră, îşi
îndreptă spatele, şi ascultând pocniturile surde ale coloanei vertebrale, se
sugestionă că tensiunile acumulate în ultimele zile au dispărut ca prin farmec.
— Deşi ancheta este mai curând finalizată, iar dosarul cazului completat, nu
vă ascund că există câteva aspecte mai… obscure, pe care mi-aş dori să le
lămurim împreună. Dacă nu vă deranjează…
Fata dădu din cap, invitându-l să vorbească. Apoi ceru nişte zahăr.
— Neobişnuită viaţa străbunicului dumneavoastră! Ştim din puţinele docu-
mente de
arhivă că s-a născut în 1912, într-un sat de lângă Botoşani, în nordul Moldovei,
într-o familie săracă. Apoi, nu am mai aflat nimic! Oricum, la mijlocul anilor
’40, odată cu impunerea regimului comunist, intră brusc în viaţa politică şi
ocupă diferite funcţii mărunte în organigrama Partidului Muncitoresc. Era
pasămite lăcătuş. Dar, în 1948, renunţă la meserie şi devine gardian la una din-
tre puşcăriile comuniste.
Tânăra ridică din sprâncene. Dar nu lansă nici un comentariu.
— Umbla o vorbă pe atunci, probabil mai mult ca un soi de exonerare colectivă.
Că toţi directorii închisorilor politice erau ruşi, toţi gardienii, evrei, şi că doar
oamenii de serviciu şi groparii erau români. Cei care strângeau mizeria, în orice
caz. Nu prea se potriveşte cu situaţia noastră. Originea românească nu l-a împ-
iedicat pe străbunicul dumneavoastră să avanseze foarte rapid. În 1955, de-
venise deja directorul puşcăriei. Era renumit în epocă pentru excesul său de zel.
Urletele deţinuţilor nu încetau niciodată… A fost un om foarte crud!
— Aproape că vă bucuraţi că a fost omorât!
 http://suspans.ro/
— Vă înşelaţi… Ştiaţi de povestea asta?
— Că străbunicul a fost şef într-o puşcărie comunistă? Deloc! Şi nici acum nu mă
interesează! Am părăsit România, împreună cu părinţii când încă nu fusesem
înscrisă la şcoală. Istoria pe care am învăţat-o e complet diferită! În Canada am
reluat totul de la zero. De la început, am ocolit comunitatea de români, puţin
numeroasă pe vremea aceea. Ai mei se săturaseră până peste cap de văicărelile
conaţionalilor… Mai vorbesc româneşte doar pentru că părinţii nu au reuşit
să înveţe niciodată aşa cum se cuvine franceza, şi foloseam acasă doar limba
maternă. Cum nici mama nu prea mai avea rude în ţară, legăturile s-au rupt
de la sine… E adevărat, ştiam de străbunicul din partea tatălui, l-am şi vizitat
o dată, acum foarte mulţi ani, parcă i-am trimis şi nişte felicitări, cu diverse
ocazii, dar nu ne-a răspuns niciodată… aşa că… de ce m-ar interesa?
— Deoarece partea cea mai stranie abia acum vine… Unul dintre deţinuţii
pentru care Felciuc dezvoltase o veritabilă obsesie, şi pe care s-a străduit din
răsputeri să-l anihileze atât psihic cât şi fizic, a fost Dumitru Oprişan.
— Vorbiţi de prietenul lui?! De cel pe care-l primise în casă?
— Exact. Închis ca duşman al poporului, Oprişan a fost deţinut politic între
1948 şi 1964. Din puţinele date pe care le avem la dispoziţie, ştim că a avut
parte de un tratament special din partea conducerii închisorii. A fost torturat
Bătrânul care şi-a uitat numele
mai des decât colegii săi, uitat la izolare cu lunile, lăsat să flămânzească cu
săptămânile. A supravieţuit, totuşi. După eliberare, lui Oprişan i s-a impus
domiciliu forţat o perioadă, fiind considerat în continuare un element periculos
de către regim, apoi, înaintând în vârstă, i s-a îngăduit o oarecare libertate de
mişcare. A muncit ca portar câţiva ani, puţini, beneficiind la final chiar de o
pensie, insuficientă, e adevărat.
Inspectorul făcu o pauză, sorbind o ultimă gură din cafea. Amăreala îi cuprinse
limba, gingiile, şi parcă i se scurse pe esofag, până în stomac, inducându-i o
puternică stare de disconfort.
— După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, Oprişan şi-a căutat
torţionarul. Mulţi ar susţine că scopul demersului său nu putea fi decât
răzbunarea. Deşi se apropia de 80 de ani, i-a luat doar câteva luni până ce l-a
găsit pe Felciuc, în vila sa din Primăverii. Sau poate ştiuse locul dinainte. De-
spre întâlnirea dintre cei doi nu putem decât specula. Poate că Felciuc şi-a cerut
iertare, poate i-a oferit lui Oprişan anumite compensaţii materiale, asigurarea
unui spaţiu generos de locuit până la sfârşitul zilelor fiind doar una dintre aces-
tea. Repet: aici nu putem decât specula. Felciuc nu avea prieteni, nu întreţinea
nici un fel de relaţii cu vecinii, trăia izolat ca un pustnic. Se gospodărea singur.
L-aţi vizitat în 1996, când cei doi bătrâni locuiau de ceva vreme împreună.
— Acum, evocând acele zile din trecut, să ştiţi că îmi aduc aminte de… o…
tuse… care răzbătea prin pereţi. Atât.
— Din cercetările noastre reiese că Oprişan nu contribuia în nici un fel la chel-
tuielile casei. Contul său era aproape intact. Retrageri nesemnificative, de-a
lungul anilor. Se pare că şi medicamentele amândurora le cumpăra tot Felciuc.
— Deduc de aici că se înţelegeau bine. Oare ce îşi spuneau?
— Îşi împărtăşeau marile neajunsuri ale unei vârstei înaintate. Cu vreo 10 ani
în urmă, Felciuc a acuzat dureri tot mai mari la şoldul stâng, achiziţionându-şi
în cele din urmă un cărucior cu rotile. Foarte rar, cei doi erau văzuţi deplasân-
du-se cu încetinitorul, Felciuc în căruţ, Oprişan împingând căruţul. Neobişnuită
situaţie, nu-i aşa?
— Neobişnuită, într-adevăr, recunoscu Marianne.
— Ştiţi ce este cel mai curios în întâmplarea asta? Faptul că lui Oprişan i-au
trebuit mai mult de 20 de ani ca să se răzbune. Asta, calculând doar răstimpul
scurs de la prăbuşirea comunismului. Din 1964, de la eliberarea din temniţă,
au trecut aproape 50 de ani.
— Credeţi că e vorba de răzbunare?
— Nu-mi vine în cap altceva. Discutăm despre un gardian deosebit de crud şi
49
Proza
un prizonier care a îndurat suplicii îngrozitoare. Un călău şi o victimă.
— Şi victima a aşteptat 20 de ani ca să-şi facă dreptate? După ce au locuit
împreună toată această perioadă?
— De ce nu? Nu cred în varianta accidentului, în pofida dovezilor evidente
de şubrezenie fizică şi mentală pe care le prezenta agresorul. Unu: rana indică
fără dubii că Felciuc picotea în scaun când a primit lovitura, poziţie care face
improbabilă împrejurarea ca totul să aibă drept cauză un gest neîndemânatic,
împiedicat, al presupusului criminal. Doi: chiar Oprişan a recunoscut că a înfipt
cuţitul în pieptul prietenului său, apoi şi-a justificat crima, deci ne referim la o
acţiune premeditată….
Inspectorul făcu o pauză, contemplând ceaşca de cafea. Desenul de pe cană ilus-
tra un bătrân înţelept înconjurat de tineri, cărora le împărtăşea din experienţa
sa de viaţă.
— … De asemenea, nu cred că l-aţi ucis dumneavoastră, iar Oprişan a luat
vina asupra sa!
— Ce prostie! Sper că nu vorbiţi serios!
— … Ce variante am mai avea? O ceartă din cauza banilor? Se săturase
Oprişan de amicul schilod? Ajunsese să i se pară aberant să aibă grijă de cel
care îi distrusese viaţa?
— Vreţi să vă răspund eu la toate întrebările acestea?
— Le treceam în revistă…
Inspectorul îşi drese glasul, tot mai deranjat de gustul amar care îi rămăsese
în gură.
— Dar poate punem noi greşit problema, căutând un mobil, care a existat de
fapt dintotdeauna, şi nu un factor declanşator. Nu mă refer la o ocazie, ci mai
curând la nişte circumstanţe speciale. Poate că ceva anume a declanşat crima.
Dar ce?
— O amintire? sugeră fata.
Inspectorul începu să amestece cu degetul arătător în zaţul gros rămas pe fun-
dul ceştii de cafea. Îi plăceau ghicitorile. Cele cu final neaşteptat.
— S-ar putea. Cu voia dumneavoastră, mai adaug un aspect semnificativ.
Oprişan nu avea nici un fel de rude. A fost căsătorit în timpul războiului, i s-a
născut un băieţel, dar atât soţia, cât şi copilul, lipsiţi de orice fel de sprijin mate-
rial, s-ar fi stins aproape imediat după ce el a fost arestat. Până acum, nu le-am
identificat mormintele…
Inspectorul realiză că se mânjise pe arătător şi căută în sertarul biroului un
şerveţel de hârtie. Îşi şterse cu atenţie degetul.
— Ştiţi cum îl chema pe bunicul dumneavoastră?
— Pe… bunic? se arătă nedumerită fata. Parcă Ion sau geva în genul… A
murit foarte tânăr. L-a zdrobit o maşină. Ce legătură are bunicul?
— Poate niciuna, făcu pe misteriosul Inspectorul.
Se ridică brusc. Prea brusc. Dădu din greşeală cu cotul peste ceaşca de cafea,
care se rostogoli de câteva ori pe birou, murdărindu-l, apoi căzu pe parchet şi
se sparse în mai multe bucăţi maronii. Fata privi cioburile murdare.
—Cadavrul străbunicului dumneavoastră a fost depus la morga sectorului
unu. Va trebui să-l identificaţi. Nu e departe de aici. Un drum de 10 minute cu
maşina.
— Oui. Dar după îndeplinirea tuturor formalităţilor, mi se va permite să intru
în casa în care s-a petrecut tragedia? întrebă Marianne şi se uită fix în ochii
poliţistului.
Apoi surâse.
—Cafeaua a fost deosebită!
*
Inspectorul rupse sigiliul şi înlătură banda de control. Descuie uşa principală, o
deschise larg, intră primul, după care îi făcu loc şi fetei. Vila avea parter şi etaj,
jos un salon, o sufragerie, bucătăria şi o baie mare, iar sus, încă patru odăi, plus
 http://suspans.ro/
două băi, ceva mai micuţe. Din sufragerie se ieşea pe terasă şi în grădină, o
grădină nu prea mare, dar adumbrită de arbori bătrâni şi scorţoşi.
Stăteau în picioare în salon, privind la tablourile de pe pereţi, la covoarele încă
pufoase, la mobila clasică, toate foarte vechi, dar bine păstrate, şi probabil
foarte valoroase. Camera mirosea a bătrâneţe, o bătrâneţe acră, care dura de
prea multă vreme.
Peste tot era aşternut un start foarte gros de praf.
— Elegant acest bufet Ludovic al XIV-lea, dar nici canapeaua Renaissance nu-i
de lepădat. Se asortează perfect cu tablourile impresioniste de pe pereţi, ce
ziceţi?
— Ce tot bolborosiţi acolo?
Inspectorul începu să râdă.
— Am vrut să vă impresionez. Mă dau în vânt după detectivii tobă de carte,
care pot recunoaşte orice operă de artă cu care iau contact întâmplător în
investigaţiile lor, de la pictura flamandă la mobilierul rococo. Mă întreb doar
cum de s-au mai făcut detectivi şi nu critici de artă.
— Dar dumneavoastră nu vă descurcaţi deloc. Mobila este englezească. Du-
lapul e confecţionat din lemn masiv de nuc, în stil Queen Anne, iar canapeaua
aparţine colecţiei Morris. Tablourile provin din şcoala expresionistă germană.
Bătrânul care şi-a uitat numele
Mai toate piesele au fost achiziţionate cu siguranţă în perioada interbelică.
— Nu am curaj să vă contrazic. Cum de vă pricepeţi atât de bine?
— Îmi plac antichităţile. M-au atras întotdeauna. Se vând scump. Sunt foarte
mulţi bani în casa asta. Dar cred că aţi intuit şi dumneavoastră acest lucru.
Marianne se apropie de o măsuţă superbă din stejar poleit, pe care trona un
fel de gramofon. Tot pe măsuţă, într-un cadru special din esenţă de mahon, se
înşira o colecţie de albume. Unul dintre discuri se afla încă pe suportul rotativ
al gramofonului.
— Pot atinge?
—Am colectat deja amprentele.
Femeia aşeză cu grijă acul gramofonului pe placa de vinilin. O voce profundă
umplu încăperea cu o melodie tristă.
— O-la-la, râse ea. E muzica aceea, cum îi spune? Veche, de jale, o cântă
bătrânii de la ţară…
— Doină.
Cântăreţul pomenea ceva de strajă, de cuci şi de codri.
— Sună groaznic!
Opri gramofonul şi se uită din nou cu maximă curiozitate în jur. Un zgomot în-
fundat, ca o trosnitură lină, sau ca silaba „poc” rostită doar din buze, veni dintr-
un colţ al salonului.
— Ce s-a auzit? făcu speriată tânăra, apropiindu-se cu paşi grăbiţi de Inspec-
tor. Merde!
— Nişte cari nerăbdătoare, un şoricel neastâmpărat sau poate doar o fantomă
îndrăzneaţă, spuse poliţistul.
— Ei, nu spune aşa ceva! Cine şi-ar mai dori o casă bântuită? Ştii că vila din
Albertville nu s-a mai putut vinde? Deşi s-a dovedit că întâmplarea a fost doar
o farsă. Ai văzut filmul?
— Să revenim la filmul nostru, replică poliţistul. Îşi îngroşă puţin vocea. Cu
o zi înainte de comiterea crimei, aţi fost văzută pe străduţa pe care am parcat
maşina.
Marianne avut un gest de nerăbdare.
— Merde! Dar ştiu că nu te laşi!
Apoi începu să vorbească! Repede, repede şi fără pauze, amestecând cuvintele
româneşti cu cele franţuzeşti, enervarea cu indiferenţa, scuzele cu îndrăzneala.
Pe scurt, în Montreal, lucrase, până la începutul anului, la o agenţie imobiliară,
dar firma dăduse faliment. De atunci, nu-i mai reuşise nimic. Avea nevoie ca de
aer de un capital de pornire, pe care să-l investească într-o afacere proprie. Tot
50
Proza
în domeniul imobiliar. Îşi crease conexiunile necesare, dar rotiţele întreprin-
derii trebuiau unse zdravăn ca să meargă aşa cum trebuie. Venise în România
doar ca să vadă casa. Să facă o apreciere. Era unica moştenitoare şi nu credea
ca bătrânul avusese vreodată gândul să-şi înstrăineze avutul. Ţinea la casă prea
mult şi avea bani berechet. Aşadar, era convinsă că i-ar fi revenit ei. Spera doar
să nu treacă prea mulţi ani până când ar fi intrat în posesia vilei. Într-un fel,
moartea străbunicului echivala cu un noroc venit la momentul oportun. Şi-ar
fi dorit să vândă imobilul imediat, pentru a face rost de bani. Era ingrată dacă
punea astfel problema?
— Nici nu am intrat, am examinat casa doar pe dinafară, m-a interesat star-
ea tencuielii şi a ornamentelor, cum se prezenta acoperişul, ferestrele. M-am
declarat mulţumită de ce am văzut. Dar am preferat să evit orice contact cu
bătrânii. Sunt convinsă că străbunicul nici nu m-ar fi recunoscut. Dar nu ştiam
că am fost remarcată.
Inspectorul nu o întrerupse iar, la sfârşit, o servi cu un pahar cu apă. Marianne
îl bău pe tot. Poliţistul îi zări limba roşie atingând sticla paharului de mai multe
ori. Când fata se uită în altă parte, împături atent paharul în batistă, şi-l as-
cunse în buzunar.
*
Peste trei zile, luni, cunoştea deja rezultatele testului. Era exact aşa cum îşi
imaginase. Mariana (Marianne) Felciuc era urmaşa lui Dumitru Oprişan. ADN-
ul nu putea minţi în această privinţă. Fata era strănepoata criminalului şi nu a
victimei. Crima căpăta un sens. După ce Oprişan intrase la puşcărie, Felciuc îi
luase băiatul. Pe Ion. Poate şi soţia. Pe Ana. Aşa s-ar fi explicat perseverenţa
cu care a încercat tot timpul să-l extermine pe Oprişan. Pentru a scăpa de un
posibil rival. E adevărat că numele nu coincideau, pe soţia şi pe fiul lui Oprişan
îi chema altfel, dar acestea ar fi putut fi schimbate intenţionat. Pentru a şterge
urmele. Din păcate, Ana, soţia lui Felciuc (şi a lui Oprişan?), a decedat în 1955
de o boală care nu iartă. Nici Ion (copilul lui Oprişan?) nu a avut baftă de o viaţă
prea lungă. A murit în 1962.
Oare câte ştia bătrânul deţinut? În lipsa dovezilor, poate doar bănuia adevărul.
Şi-a dat brusc seama când a văzut-o pe Mariana? Dar de ce abia acum, şi nu
când fata avea o vârsta fragedă? Doar o mai zărise şi în 1996. Sau nu? De cine
i-a adus aminte tânăra de 26 de ani? De chipul propriei soţii? „O amintire”, sug-
erase Marianne, când discutaseră despre factorul declanşator al crimei. Fata
provocase totul. Oprişan o văzuse şi după câteva ore acţionase. L-a ucis cu o
lovitură de cuţit pe fostul gardian. Apoi a chemat poliţia.
*
Femeia resimţi impactul acestei veşti. Se albi la faţă, se fâţâi nervoasă prin
camera din hotelul în care se cazase de la prelungirea vizitei în Bucureşti, apoi
se proţăpi războinică în faţa inspectorului.
— Ar trebui să simt ceva?
— Nu simţiţi nimic?
— Frustrare… Multă frustrare…
— Nimic altceva?
— Nu mă lua cu alde astea, domnule poliţist. Nu am minţit sau nu atât de
mult pe cât sugerezi dumneata. Ţi-am spus că nu am intrat în casă. Dar, la un
moment dat, cei doi bătrâni au apărut pe neaşteptate în curte, foarte aproape
de gardul lângă care stăteam. M-am ferit şi eram convinsă că nu m-au văzut.
Şi chiar de m-ar fi descoperit, eram încredinţată că habar n-aveau cine eram.
Îşi mărturisesc că nici eu nu ştiam care dintre cei doi era străbunicul. Cel din
cărucior sau cel care împingea căruţul. Pentru mine, erau doi străini. Dădeau
amândoi din cap, ca nişte păpuşi stricate, fără să înţeleg dacă vorbeau între ei
sau sufereau de parkinson. De auzit nu se auzea nimic.
— Nici măcar vântul… presupuse inspectorul.
— Cum? Nici măcar… Mi-ai schimbat radical istoria familiei, domnule. Încă
 http://suspans.ro/
nu ştiu dacă trebuie să cred sau să accept asta. Nu exclud posibilitatea de a
mă adresa fără întârziere ambasadei ţării mele. Mă simt îndreptăţită să cer
despăgubiri statului român. Sau poliţiei, pentru prejudiciile create… În aceste
condiţii, pierd casa?
— Un avocat ne va lămuri în această privinţă. Sincer, n-am idee cui revine vila!
Fata păru că-şi aduce aminte de ceva.
— Ai afirmat că ancheta nu mai era necesară! Investigaţia reprezintă doar o
curiozitate a ta. Ei, bine, ţi-ai satisfăcut-o! Ai intuit perfect. Te-ai dovedit un
foarte bun poliţist. Nici nu mă îndoiam de asta. Dar om, om bun, pur şi simplu
om, poţi să fii? Lasă naibii trecutul. Revino în prezent. Fă pasul următor!
— Pasul următor?
— Ajută-mă în carieră, îl rugă ea.
* dintre bătrânii de peste 80 de ani suferă de demenţă. La 100 de ani, procentul
Era perioada aceea când nopţile devin îngrozitor de lungi şi de friguroase.
Inspectorul se gândea. Sau doar suferea de insomnie. Atunci sună telefonul.
Într-a treia sau a patra noapte polară. Îl căutau de la spitalul puşcăriei. Mitică
Oprişan se stinsese.
* ajuns pur şi simplu să se amestece între ele. Probabil, nici ei nu mai ştiau bine
Medicul spitalului închisorii era clăpăug, dar se făcea că nu aude mârâiturile ce-
Bătrânul care şi-a uitat numele
lor internaţi. Toate paturile era ocupate. Mirosea a usturoi şi a ciorapi murdari.
Când Inspectorul intră în salon, mai mulţi pacienţi îl fixară cu ură. Descoperiseră
poliţistul din el. Duşmanul. Într-un colţ, o lumânare arzândă îi indică patul pe
care se afla trupul lui Oprişan. Bătrânul părea la rândul său făcut din ceară.
— A spus ceva înainte să moară? îl chestionă pe doctor.
— Părea să-şi fi recăpătat luciditatea. Măcar o parte din ea.
— Ce a spus?
Medicul îşi consultă carneţelul de note, mai mult pentru a demonstra că era un
tip organizat. Erau doar câteva cuvinte.
— Că regretă tot ce a făcut şi că… aşa au fost vremurile, atât a zis.
Inspectorul medită puţin la vorbele muribundului. Aşa au fost vremurile! Su-
nau aiurea. Ca un şablon.
— A vorbit mai mult ca un călău decât ca o victimă! conchise poliţistul.
— Nu mortul e criminalul? se miră doctorul.
* explicaţii. Ce căuta Oprişan în scaunul lui Felciuc? Se pare că nu doar Oprişan îl
Era genul de poveste care se spune încet. Inspectorul vorbea cu glas monoton,
concentrat la propriile cuvinte. Când spui puşcărie eşti blocat în cuvântul
„puşcărie”. Fata stătea în fotoliu, în camera ei de hotel, şi respira pe gură.
— În 1948, când a fost arestat, Dumitru Oprişan avea vreo 37 de ani. Procesul
a fost sumar, rapid şi fără speranţă. Deşi avocat de meserie, priceperea nu i-a
folosit la nimic. Nu i s-a iertat nici un păcat. Era bogat, şcolit la Paris şi-şi iubea
ţara. Pe timp de pace, dezvăluise în nenumărate articole de presă unde se află
adevăraţii duşmani ai României. În timpul războiului, luptase pe frontul de Est.
Medalia primită l-a incriminat pentru totdeauna. A încercat să lupte şi după
război, dar prea puţini dintre români înţeleseseră pericolul. A fost capturat,
apoi condamnat, ca duşman al poporului, la muncă silnică pe viaţă.
În temniţă, l-a cunoscut pe Cornel Felciuc. El era de partea cealaltă a gratiilor.
Nu vom şti niciodată de ce gardianul şi mai apoi directorul închisorii a revărsat
atâta ură asupra sa. Poate că Felciuc vedea în avocat ceea ce şi-ar fi dorit el să
fie, dar soarta, ori vremurile, i-au dat prea târziu şansa de a recupera. Sau nu
atât de târziu.
Erau doi bărbaţi cam de aceeaşi vârstă. Nu mai erau tineri, dar bătrâneţea era
încă departe. Timp de 16 ani, Felciuc s-a străduit să distrugă ceea ce poate ad-
mirase întotdeauna. În parte, a reuşit. După eliberarea lui Oprişan, petrecută
în 1964, Felciuc s-a cerut la pensie. Se stabilise în cel mai luxos cartier al
Bucureştilor într-o casă care aparţinuse unui boier de stirpe veche. Rămăsese
singur. Soţia şi băiatul îi muriseră. Avea un nepot, dar se interesa rar de el.
51
Proza
După mai bine de 25 de ani, cei doi, Oprişan şi Felciuc, aveau să se revadă. Fos-
tul condamnat l-a găsit pe cel care-l torturase. Se gândea la răzbunare sau pur
şi simplu a vrut să ştie de ce? Poate că Felciuc i-a satisfăcut curiozitatea, deşi
mă îndoiesc. Probabil, habar n-avea de ce fusese atât de rău. Altminteri, răul
nu s-ar mai face din ignoranţă. Poate că, în viaţa de toate zilele, gardianul era
un tip bonom, cu ticuri simpatice şi chef de vorbă. Poate şi-a cerut iertare în ge-
nunchi, sfâşiat de regrete. Drept e că bătrânii au început să locuiască împreună
în vila cea uriaşă, gândindu-se că tot nu aveau să o mai ducă mult. Dar au mai
trăit încă doi decenii şi mai bine.
Iar viaţa are întorsăturile ei. Timp de 22 de ani, cei doi bătrâni au vorbit de una,
de alta, au mai pomenit uneori şi de închisoare, şi-au rememorat tinereţile,
până când uitarea senilă a început să-şi facă lucrarea. M-am interesat. 50%
trece de 90%.
Şi s-a întâmplat un lucru curios, dar care nu ar trebui pus în totalitate pe seama
nebuniei. Copleşit de viaţa colocatarului, Felciuc a început încetul cu încetul
să i se substituie lui Oprişan. Mintal, doar. Cu vârsta, amintirile celor doi au
cine sunt. Dintr-o anumită perspectivă, temutului gardian i s-a părut mai
atrăgătoarea viaţa victimei sale. În basmul pe care îl trăiseră cei doi, cu atât
de multă vreme împreună, nu era nici o îndoială că eroul fusese Oprişan, iar
Felciuc, ticălosul. Şi nu dorise mereu Felciuc să ducă o viaţă ca a lui Oprişan? Sau
să fie un personaj ca Oprişan?
Oh, nu vă fac nici o vină că, la morgă, nici nu v-aţi dat seama că decedatul nu era
străbunicul dumneavoastră. Toţi oamenii ajunşi la vârste venerabile seamănă
între ei, dar nu pentru că posedă trăsături foarte asemănătoare, ci pentru că nu
mai au deloc trăsături. Oricum, nici el nu se mai recunoştea pe sine. Bineînţeles,
cel ucis nu era Felciuc, ci Oprişan. Când substituirea a ajuns aproape perfectă,
Felciuc – transplantat în pielea lui Oprişan – a împlântat cuţitul în tovarăşul
său, convins că îşi ucidea călăul. Într-un fel ciudat, ceea ce nu-i reuşise ca Fel-
ciuc – să-l anihileze pe Dumitru Oprişan – i-a reuşit ca Oprişan. Felciuc-Oprişan
l-a asasinat pe Oprişan-Felciuc. De ce tocmai pe 6 decembrie, în ziua de Sf.
Nicolae? Pentru că atunci a sosit clipa răzbunării. Nu am de gând să caut alte
plimba pe Feciuc, ci şi Felciuc pe Oprişan. Făceau cu schimbul. Amândoi erau la
fel de bolnavi. La fel de neputincioşi.
Anterior, mă înşelasem. Felciuc nu i-a luat lui Oprişan, în tinereţe, nici nevasta
şi nici copilul, dar i-a răpit, mult mai târziu, e adevărat, amintirile. Poate că atât
soţia, cât şi băiatul fostului deţinut au supravieţuit. Încă îi căutăm. Pe ei sau
pe urmaşii lor. Or fi mai aproape de noi decât credem. Probabil şi-au schim-
bat numele, ca să nu aibă necazuri. Deţineţi ADN-ul criminalului, pentru că
Felciuc era, de fapt, autorul crimei. Dar când l-am găsit lângă cadavru, el era
convins că se numeşte Oprişan şi că – în sfârşit! – se răzbunase pe cel care-l
chinuise atâta vreme. Felciuc şi-a dorit cu ardoare alt trecut. Şi în tinereţe, dar
şi la bătrâneţe. Cred că toţi ne dorim un alt trecut. Sau alte vremuri. Sau poate
nu toţi. Semănăm între noi, dar nu chiar până la identificare. La fel cum toţi
bătrânii matusalemici seamănă izbitor între ei, însă doar la suprafaţă.
— Deci până la urmă casa va fi a mea, concluzionă fata.
Se ridică din fotoliu şi se duse spre fereastră. Cerul se făcuse violet, cu pete
alburii. Deşi afară era mult zgomot, în încăpere se aciuase liniştea. Tănăra de-
chise larg geamul.
— Cum se numeşte pasărea micuţă, cu cioc galben şi faţă roşie? Parcă ar zice
tiglit, tiglit! întrebă Marianne.
— Călătoare, răspunse neatent inspectorul.
*
Deciseră împreună să renunţe la înhumarea tradiţională, optând pentru cre-
 http://suspans.ro/ Proza
matoriu. Aşa se proceda în Canada. Îi incinerară pe amândoi bătrânii, le aşezară îi răscoli sufletul. Se întrebă dacă scârnăvia fusese tot timpul acolo, dar n-o
cenuşa în nişte urne de ceramică, apoi merseră pe malul Dâmboviţei, la mar- văzuse el. Se simţea ca o… ca un… şi ar fi vrut să… cum naiba se spune
ginea Capitalei. Aruncară cenuşa amândurora, separat, dar vântul le amestecă la…. dar la… ?! … Rahat!
rămăşiţele, care se împrăştiară în toate părţile.
— „Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,
Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor.
S-o împrăştiem, sămânţă pe şesul viitor,
Nădăjduind culesul, târziu, cu întristare,” recită poliţistul.
— Eminescu! stabili tânăra femeie.
— Arghezi, o corectă el.
Câţiva puradei care stăteau rezemaţi de malul de beton al râului priviră fulgii
de funingine pe care o adiere îi aduse în apropierea lor. Unul dintre ei, fără să-şi
schimbe poziţia, încercă să prindă un licurici dintr-acela, dar fulgul i se strecură
printre degete, ca un pui de peşte cenuşiu şi se lipi de caldarâm. Un punct pe o
piatră de granit. Tot mai multe puncte.
*
Tranzacţia se desfăşură cu o rapiditate nemaipomenită. Poate şi pentru că
el o însoţise peste tot, iar unii funcţionari îl recunoscuseră. Dar se apropiau
sărbătorile, iar oamenii se cramponau mai puţin de detaliile nesemnificative.
Bătrânul care şi-a uitat numele

Multe chestiuni se puteau rezolva direct din Canada. Nici măcar nu era nevoie
de procură. Notarii puseră toate ştampilele şi înhăţară purcoiul de bani. Un tip
cu burta revărsată peste cureaua cu cataramă de aur oferi preţul de pornire,
fără să se tocmească. Cash. Când fata numără banii, găsi câteva bancnote cu
valoare mare în plus.
*
La final, trăgând linie şi adunând, Mariana se alese cu o sumă frumoasă,
perfectă pentru un nou început. Inspectorul refuză indignat mia de dolari, ca
răsplată pentru parteneriatul ad-hoc, dar acceptă cu plăcere aldămaşul, pe care
îl consumară la unul dintre restaurantele de lux ale Bucureştiului. Marianne nu
fu deloc zgârcită şi-i satisfăcu poliţistului toate poftele. La sfârşit îl sărută pe
obraz.
*
Aeroportul se dovedea şi mai agitat decât în urmă cu o săptămână. Terminalul
era luat cu asalt de popoarele migratoare ale secolului al XXI-lea. Peste tot se
intersectau hoarde de oameni nerăbdători să plece. Bărbaţi, femei, copii. Cer-
cul se închidea. Inspectorul se aştepta să audă zbierătul unui copil. Poate al
aceluiaşi copil. Dar percepu doar plânsetul înăbuşit al unei mame singure. Avea
ochii foarte roşii.
— O să mai vii în ţară?
— Cine ştie! Cu siguranţă! Ce să-ţi trimit din Canada? ţipă fata, peste umăr, în
timp ce se îndrepta spre autobuzul care-i transporta pe pasagerii pentru Mon-
treal la aeronava de pe pistă.
— Puţină zăpadă, strigă tare inspectorul, şi apoi se amuză de unul singur
aducându-şi aminte că, în slangul american, zăpada desemnează cocaina.
Dar poate că vecinii canadienii vorbesc altfel. Poate că ei spun zăpadă doar la
zăpadă. Snow? Neige? Sneige?
Fără să se mai poată abţine, începu să chicotească. O femeia în vârstă, mirosind
a căpşuni, se uită speriată la el şi îşi mută repezită bagajele mai încolo.
*
Avionul se făcea tot mai mic. Semăna cu o pasăre solitară tăind vertiginos
văzduhul în căutarea stolului ocrotitor. În aer plutiră câteva pene sau doar
câţiva fulgi de funingine, care îl făcură să se gândească la ninsorile de altădată,
la amintirile despre el însuşi şi despre lucrurile din jur. Toate numele duc înapoi.
Dar cât de departe? http://www.nemira.ro/
*
Un sentiment neplăcut, precum imaginea unei troiene de zăpadă spurcată,

52
53