Tema:5 Contractul Comercial Internaţional

1. Noţiunea, caracterile juridice şi clasificarea contractelor comerciale internaţionale.

2. Elementele contractului comercial internaţional
3. Forma şi limba contractelor comerciale internaţionale
4. Dreptul aplicabil contractului comercial internaţional.

1. Noţiunea, caracterele juridice şi clasificarea contractelor comerciale internaţionale.

Contractul comercial internaţional este principalul instrument juridic de realizare a
schimburilor economice comerciale internaţionale.
Contractul comercial internaţional este acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi subiecţi
ai dreptului comerţului internaţional din state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge
raporturi juridice de comerţ internaţional. El constituie unicul instrument, ce dă naştere la
raporturi juridice comerciale bilaterale între partenerii de afaceri. Sfera contractului de comerţ
internaţional cuprinde orice contract comercial convenit în raport cu străinătatea. Altfel putem
menţiona: contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţional, contractul de mandat
comercial internaţional, contractul de transport internaţional de mărfuri şi de persoane, contractul
internaţional de asigurare etc.
Specific contractului comercial internaţional îi sunt două elemente şi anume: comercialitatea şi
internaţionalitatea. Aceste două atribute trebuie să existe cumulativ, deoarece absenţa unuia din
ele face ca acest contract să se situeze în lista contractelor civile sau comerciale, supuse
incidenţei exclusive ale dreptului naţional. Ex: Operaţiunea de introducere sau scoatere din ţară
prin colete de către călători, a unor bunuri de uz personal sau familial, deşi prezintă elemente de
extraneitate, nu pot fi considerate contracte comerciale internaţionale din cauza absenţei
caracterului comercial.
Caracterele juridice ale contractelor comerciale internaţionale.
Cu toate că există o multitudine şi o diversitate de contracte comerciale internaţionale, acestea
au un set de caractere juridice prin care îşi exprimă specificitatea în raport cu contractele
reglementate de dreptul comun.
Astfel, contractele comerciale internaţionale:
a) Sunt contracte cu titlu oneros. Toate contractele comerciale internaţionale urmăresc ca
finalitate obţinerea unui profit. Părţile la încheierea unui contract comercial internaţional
urmăresc scopul obţinerii unui profit.
b) Sunt contracte sinalagmatice perfecte. Contractul sinalagmatic,
bilateral, crează obligaţii reciproce, fiecare parte având şi drepturi şi obligaţii
Reciprocitatea obligaţiilor determină implicit interdependenţa lor. Drept exemplu de contracte
sinalagmatice perfecte servesc: vânzarea-cumpărarea, transportul, mandatul, depozitul.
c) Sunt contracte comutative, întrucât existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de părţi sunt
certe şi determinate (sau determinabile) din chiar momentul încheierii contractului. Aceasta este
regula, însă există şi o derogare de la ea, în activitatea de comerţ internaţional există şi contracte
aleatorii. Aşa sunt, de exemplu, contractul internaţional de asigurare şi contractul internaţional
de reasigurare împotriva riscurilor, în care existenţa şi întinderea prestaţiilor depind de un
eveniment viitor şi incert.
d) Sunt contracte consensuale, deoarece se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă
al părţilor. Contractul comercial internaţional se încheie, deci, prin manifestarea de voinţă a
părţilor, fără a fi necesară vre-un fel de formă pentru formarea valabilă a contractului.
De regulă, părţile se înţeleg să consemneze în scris acordul lor de voinţă, dar aceasta nu pentru
validitatea contractului, ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea şi conţinutul
contractului.
Clasificarea contractelor comerciale internaţionale.

a) După corelaţia existentă între ele, contractele comerciale internaţionale se clasifică în:

46
principale şi accesorii.
Contractele principale sunt acelea, care au valoare juridică de sine stătătoare şi nu depind de
vre-un alt contract. Majoritatea contractelor comerciale internaţionale sunt principale, exemplu
vânzarea comercială internaţională, transportul internaţional de mărfuri, mandatul comercial
internaţional etc.
1. Contractele accesorii sunt acelea care nu au o existenţă şi o valoare juridica de sinestătătoare,
ci depind de existenţa unui contract principal, încetarea contractului principal atrage în mod
automat încetarea contractului accesoriu . Au caracter accesoriu contractul de gaj comercial,
fidejusiunea bancară, ipoteca.

b)în funcţie de obiectul obligaţiilor pe care le generează, distingem:

— contracte de livrare de mărfuri ca, de exemplu: vânzarea-cumpărarea şi schimbul cu
variantele lor;
— contracte de executare de lucrări cum sunt: contractul de antrepriză pentru lucrări de
construcţii-montaj, de proiectare, de ingineering etc şi
— contracte de prestare de servicii, de exemplu: mandatul, Comisionul, depozitul,
transportul, consultingul, asigurarea, unele contracte de servicii bancare etc.
- Contracte de aport valutar. Din această categorie fac parte cumpărarea de mărfuri din
străinătate cu scopul reexportării lor, operaţiunile speculative realizate prin arbitrajul bancar etc.

c) în raport cu subiecţii de drept care participă la încheierea contractului, se disting:

— contracte perfectate între subiecţii de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din state
diferite. Specific acestor contracte este faptul,
ca partenerii contractuali au calităţi şi natură juridică similară, precum
comercianţi-persoane juridice şi comercianţi-persoane fizice, aceste contracte au fost numite
obişnuite;
— contracte perfectate între subiecţi de drept aparţinând ordinii jur idice internaţionale şi
subiecţi aparţinând ordinii juridice naţionale din diferite state. Aceste contracte sunt numite
"State Contracts", la aceste contracte una din părţi este un stat, ce acţionează de jure gestionis,
iar cealaltă parte este o persoană fizică sau juridică ce aparţine ordinii juridice interne a unui alt
stat. în doctrina juridică aceste contracte au fost numite semiinternaţionale sau mixte.

d) În baza duratei pentru care se încheie, contractele comerciale internaţionale se clasifică în:
Contracte de scurtă durată. Aceste contracte se încheie pentru operaţiuni ocazionale şi, de
regulă, se execută imediat, sau executarea lor nu depăşeşte un an. Asemenea contracte se
întâlnesc rar în comerţul internaţional.
Contracte de durată medie, care se încheie pe o perioadă de până la cinci ani. Aceste contracte
prezintă avantaje pentru ambii parteneri contractuali şi sunt frecvent întâlnite în practică.
Astfel, importatorul are siguranţa aprovizionării cu marfa dorită şi cerdtitudinea obţinerii
serviciilor de care are nevoie pentru desfăşurarea în condiţii normale a activităţii sale
comerciale. Exportatorul are siguranţa comercializării produselor şi, respectiv, serviciilor sale pe
o piaţă sigură, pe o perioadă suficient de mare pentru ca afacerea respectivă să fie rentabilă.
Contracte de lungă durată. Aceste contracte se încheie pe o perioadă mai mare de cinci ani.
Contractele de lungă durată sunt preferabile în anumite ramuri ale comerţului şi anume:
aprovizionarea cu materii prime şi energie, domeniu în care durata contractelor comerciale
internaţionale este, în mod obişnuit de 15-25 ani.

2. Elementele contractului comercial internaţional.

In lipsa unor reglementări speciale, condiţiile de validitate ale contractelor comerciale

internaţionale, adică elementele sunt cele de drept comun şi anume: capacitatea părţilor,
consimţământul părţilor, obiectul şi cauza.

47
 Capacitatea părţilor. Unele subiecte ale dreptului comerţului internaţional aparţin ordinii
juridice internaţionale, altele — ordinii juridice naţionale din diferite ţări. In funcţie apartenenţa
lor la ordinea juridică internaţională sau la ordinea juridică naţională, precum şi legea aplicabilă
statutului lor juridic aceştia au capacitate subiectivală şi capacitate de exerciţiu diferită ca
întindere.
Orice persoană fizică este capabilă de a contracta în mod valabil atâta timp cît legea nu o
declară incapabilă. Prin urmare, capacitatea de a contracta este regula, iar incapacitatea este
excepţia.
Potrivit legii personale ar trebui să rezulte următoarele consecinţe:
a) dacă o persoană este capabilă după legea sa personală, ea va fi considerată capabilă în orice
ţară se duce;
dacă o persoană este considerată incapabilă potrivit legii sale personale, ea va fi considerată
astfel în orice altă ţară.
Capacitatea de a contracta a persoanelor juridice, subiecţi de drept internaţional, este determinată
de lex societatis.
Organizaţiile interguvernamentale au un statut juridic special în ceea ce priveşte capacitatea de a
contracta. Organizaţiile interguvernamentale, fiind create de statele semnatare a convenţiei , au
calitatea de subiecţi de drept derivaţi a căror capacitate juridică este subordonată realizării
finalităţii avută în vedere la înfiinţarea acestora.
Consimţământul părţilor. Consimţământul reprezintă vointa internă de a încheia
contractul.Într- o accepţiune mai largă, consimţământul este acordul de voinţă între două sau mai
multe persoane, care încheie un contract sau un act juridic bilateral (sau multilateral).
Condiţiile de valabilitate ale consimţământului sunt următoarele să provină de la o persoană cu
discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat, adică să
fie manifestat în exterior; să nu fie alterat de vre-un viciu de consimţământ (eroare, doi, violenţă,
leziune).
Leziunea. Prin leziune se înţelege paguba ce rezultă pentru o parte contractantă din disproporţia
existentă între prestaţiile reciproc stipulate în contractul respectiv. O parte contractantă este
lezată când se obligă la o prestaţie care este disproporţională faţă de prestaţia ce î se promite de
către cealaltă parte.
Eroarea constă în credinţa greşită în care se poate afla una din părţile contractante în legătură cu
contractul încheiat sau în falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui contract.
Dolul constituie faptul de a surprinde, printr-o eroare provocată, consimţământul unei persoane şi
de a o determina în acest mod să încheie un contract. O parte este indusă în eroare prin acţiunile
viclene ale celeilalte.
Prin violenţă se înţelege folosirea unor mijloace de constrângere asupra unei persoane pentru a o
determina să încheie un contract, în contractele comerciale internaţionale violenţa nu poate
constitui viciu de consimţământ, deoarece perfectarea unor asemenea contracte are loc după
negocieri prealabile între partenerii contractuali. Este greu de imaginat, că unul dintre partenerii
de negocieri să fie constrâns prin violenţă de către celălalt partener pentru a accepta condiţiile de
contractare impuse de acesta. De asemenea, majoritatea , contractelor comerciale
internaţionale se încheie prin corespondenţă.
Obiectul contractului constituie prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) la care părţile sau una dintre
ele se obligă prin contract. Prestaţia care constituie obiect al contractului poate fi pozitivă — o
obligaţie de a da ori una de a face (livrarea de mărfuri, executarea de lucrări), sau negativă — o
obligaţie de a nu face (de exemplu, concurenţa neloială şi contraprestaţiile pecuniare: preţ, navlu,
comision, prima de asigurare).
Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
— Să fie determinat la momentul încheierii contractului sau
determinabil în viitor, pe baza unor elemente de determinare stabilite în contract. Caracteristic
pentru contractele comerciale internaţionale este obiectul determinabil în viitor.

48
Dacă obiectul este un bun individual determinat, obiectul este determinat. Dacă obiectul
contractului este un bun de gen, obiectul este determinabil, cu condiţia ca părţile să fi prevăzut
criterii în acest scop, adică pentru determinarea calităţii şi cantităţii.
— Să fie posibil, deoarece nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Această condiţie trebuie
înţeleasă în sensul de imposibilitate absolută.
— Să fie licit şi moral. în contractele comerciale internaţionale caracterul licit al obiectului se
raportează atât la ordinea juridică internaţională cât şi la ordinea juridică naţională existentă în
ţările de provenienţă a partenerilor contractuali. Astfel, comerţul cu droguri, precum şi comerţul
cu sclavi contravin atât ordinii juridice internaţionale, cât şi ordinii juridice naţionale din statele
membre
ale comunităţii de naţiuni.
Cauza este scopul în vederea căruia partenerii contractuali îşi dau consimţământul. Pentru a
asigura validitatea contractului comercial internaţional, cauza trebuie să fie licită şi morală.
Condiţiile menţionate diferă în funcţie de legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părţi.
Există, în general, o unitate de concepţie legislativă în toate legislaţiile naţionale privind
criteriile de determinare a ceea ce este licit sau ilicit.

3. Forma şi limba contractului comercial internaţional.

Contractele comerciale internaţionale pot fi încheiate verbal sau în formă scrisă. Forma scrisă
nu constituie o condiţie de validitate a contractului comercial internaţional, ci doar o cerinţă de
ordin probator. Perfectarea contractelor comerciale internaţionale în formă scrisă prezintă
multiple şi importante avantaje, dintre care:
— creează pentru părţi posibilitarea de a preciza în termeni clari
conţinutul contractului şi, prin consecinţă, se reduce riscul apariţiei unor neînţelegeri ulterioare
între partenerii contractuali atât cu privire la existenţa contractului, cât şi referitor la întinderea
drepturilor şi obligaţiilor generate de
acesta pe seama fiecăruia ditre ei;
— conferă certitudine momentului încheierii contractului şi delimitează astfel obligaţiile
contractuale propriu-zise în raport cu negocierile precontractuale, lipsind de eficienţă juridică
toate documentele anterioare care nu au fost inserate în contract;
— facilitează controlul şi supravegherea modului de executare a obligaţiilor contractuale, fapt ce
prezintă o importanţă deosebită mai cu seamă în cazul contractelor de lungă durată.
Unele sisteme de drept naţional, de exemplu legislaţia franceză, admit posibilitatea încheierii
contractelor verbale în raporturile comerciale. O asemenea posibilitate nu este agreată de
doctrină. Raporturile de comerţ internaţional se caracterizează prin acceleraţie şi subiecţii acestor
raporturi nu au posibilitatea în toate cazurile să redacteze în scris contracte negociate. Uneori
prin acordul de voinţă al partenerilor contractuali se realizează spontan, iar prestaţiile asumate
prin contract încep să se execute imediat. Numai ulterior se redactează înscrisul constatator al
contractului. Există însă situaţii, când nici nu se redactează un asemenea înscris, existenţa
contractului fiind probată prin factura de livrare a mărfii sau prin documentele de plată a
acesteia.
Îndeplinirea formei scrise poate fi realizată în diferite moduri, în funcţie de felul cum se
perfectează contractul.
Astfel, contractele între prezenţi (inter praesentes) sunt constatate, de regulă, printr-un înscris
unic în care sunt stipulate toate clauzele convenite de părţi şi pe care acestea îl semnează (sau,
după caz, reprezentanţii lor autorizaţi). Acest înscris este supus formalităţilor
Contractele încheiate între absenţi [inter absentes) nu se consacră printr-un înscris unic. Sigur,
dacă părţile doresc ca acordul lor de voinţă să fie consemnat printr-un asemenea înscris, nimic nu
le împiedică să facă acest lucru.
Practica relevă, că majoritatea contractelor comerciale internaţionale, încheiate între absenţi sunt
realizate prin, cel puţin, două înscrisuri distincte, şi anume oferta şi acceptarea.
Contractele comerciale internaţionale, nefiind acte juridice solemne, nu se cere ca înscrisul

49
constatator al unui astfel de contract să fie autentificat. Aceasta este regula, însă ea suportă o
derogare şi anume: se cere înscris autentic atunci când în raportul obligaţional de natură
comercială este necesară îndeplinirea unei operaţiuni juridice civile, pentru a cărei valabilitate
însăşi legea civilă pretinde redactarea unui înscris autentic. Exemplul este constituirea unei
ipoteci convenţionale.
Este important de reţinut, că dacă contractul iniţial a fost redactat in formă scrisă, această formă
este obligatorie şi pentru orice modificare ulterioară adusă acestuia.
In practica de încheiere a contractelor comerciale internaţionale există o tendinţă de simplificare
a operaţiunii de redactare a înscrisului unic constatator al contractului. Astfel, părţile utilizează
condiţiile generale, contractele-tip sau contractele cadru, elaborate prin unificarea şi
standardizarea uzanţelor comerciale domeniului căruia aparţine contractul concret perfectat.
Limba contractului. în sfera condiţiilor de formă se include şi limba de redactare a
contractului, pe care părţile o aleg prin consens.
Contractele comerciale internaţionale, de cele mai multe ori se încheie în două sau trei
exemplare originale, având conţinut identic, dar fiind redactate în limbi diferite. Un exemplar
din contract se redactează în una din limbile de largă circulaţie internaţională şi constituie
elementul de referinţă pentru ipoteza apariţiilor ulterioare a unor neînţelegeri între partenerii
contractuali.
De obicei, părţile preferă limba, care conţine noţiuni, formule şi expresii adecvate tehnicii
comerciale, capabile să redea specificul contractului şi care sunt în mod obişnuit utilizate în
comerţul internaţional. De exemplu, limba engleză este frecvent utilizată ca limbă a
contractelor din domeniul transportului maritim.

4. Dreptul aplicabil contractului comercial internaţional.

Orice contract intern sau internaţional este cârmuit de o lege, deoarece numai ea îl poate
valida şi permite contractului să producă efecte juridice. Pentru contractul comercial intern
problema nu se pune, pentru că este firesc ca un astfel de contract să fie cârmuit de legea
naţională a părţilor. Pentru contractul comercial internaţional problema se pune, deoarece nu
există nici o lege care să se aplice în mod automat în comerţul internaţional.
Comerţul internaţional implică posibilitatea apariţiei unor conflicte între dispoziţii normative
comerciale ale diferitelor state sau între uzanţele comerciale ale acestora.
Prin elementul de extraneitate contractul comercial internaţional prezintă inevitabile legături cu
mai multe legislaţii. Spre exemplu, dacă raporturile juridice au fost stabilite între o firmă din
Moldova şi o altă firmă din Belgia, operaţiunea încheiată va avea legături cu dispoziţiile
normative din cele două state. La o primă examinare fiecare dintre sistemele de drept ale acestor
state pare îndreptăţit, dar, aplicarea cumulativă a legislaţiilor din ambele ţări este practc
irealizabilă, datorită inevitabilelor deosebiri de fond dintre conţinutul celor două reglementări.
Pentru evitarea conflictului de legi părţile, în baza principiului lez voluntatis, pot desemna ex-
plicit sau implicit legea aplicabilă contractului comercial internaţional. In cazul în care părţile
nu şi-au exprimat voinţa cu privire la această lege, determinarea ei revine organului de jurisdicţie
competent
Atunci când părţile desemnează legea aplicabilă contractului lor, se rezolvă, de regulă, această
problemă înaintea negocierii unor aspecte specifice precum: transmiterea riscurilor între partenerii
contractuali, modul şi procedura de recepţie, garanţiile de calitate, Condiţiile de plată şi cele de
credit.
Determinarea dreptului aplicabil de către părţi se mai numeşte “alegerea dreptului", deoarece
părţile contractante în faţa mai " mu lt or l eg i în conflict" cu privire la contractul lor, aleg sistemul
de drept pe care îl cred mai apt de a guverna raporturile lor juridice
De obicei, determinarea legii aplicabile contractului se face prin însăşi contractul încheiat de
părţi şi anume printr-o clauză a acestuia, numită convenţional pactum de lege utenda. Această
clauză convenţională constituie una din clauzele specifice contractelor comerciale Internaţionale.
Părţile, însă, se pot referi la o lege străină Astfel, în loc ca părţile să copieze dispoziţiile legii

50
străine în contractul lor, ele fac în conţinutul contractului o referire la legea străină, din care să
rezulte că ele convin ca, fie întregul contract sau numai anumite elemente sau efecte ale
contractului să fie reglementate aşa cum sunt reglementate în legea la care se referă. De exemplu,
părţile unui contract de vânzare-cumpărare internaţională în loc să indice în conţinutul
contractului drepturile şi obligaţiile vânzătorului şi cumpărătorului, ele se referă la legea engleză
Sale ofGoodsAct 1979 şi astfel drepturile şi obligaţiile lor contractuale vor fi cele arătate de
această lege, ale cărei dispoziţii au fost inserate în contractul lor.
Exprimarea voinţei părţilor cu privire la alegerea dreptului aplicabil are drept scop
evitarea unui conflict de legi, soluţionându-1 anticipat. De aceea, voinţa părţilor astfel exprimată
îndeplineşte funcţia unei norme conflictuale, denumită lex voluntatis. Lex voluntatis este norma
conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia părţile contractante pot să aleagă ca lege
competentă a guverna raporturile lor contractuale (lex causae) sistemul de drept al unui stat.
Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de organul de
jurisdicţie.
Cu toate avantajele pe care le prezintă alegerea sistemului de drept naţional care urmează să se
aplice contractului comercial Internaţional, practica demonstrează, că deseori părţile nu
desemnează lex contractus.
Desemnarea dreptului aplicabil este mai dificilă atunci, când partile la încheierea contractului nu
au prevăzut, cel puţin implicit, legea aplicabilă.
In lipsa unei desemnări convenite expres sau implicit de către părţi a lex contractus, această
sarcină revine organului de jurisdicţie competent.
Atât doctrina juridică, cât şi practica internaţonală se referă la diferite criterii principale pentru
determinarea dreptului aplicabil şi intime: lex loci actus (locul încheierii contractului) şi lex
executionis (locul executării). Codul civil al Republicii Moldova consacră principiul lex loci act
Sunt însă situaţii, când faţă de particularităţile rapor turilor dintre părţi, locul încheierii
contractului poate fi lipsit de Interes. Spre exemplu, contractul se poate încheia la un târg
internaţional de mostre, unde părţile se aflau ocazional, într-un tren sau pe vapor în cursul unei
călătorii de afaceri, în asemenea situaţii
mai util este de a se recurge la lex executionis.
In raporturile dintre două bănci din state diferite prevalează legea băncii care îndeplineşte în
folosul celeilalte atribuţii de mandatar, comisionar ori alte obligaţii similare.
În toate situaţiile evocate, practica arbitrală se întemeiază pe soluţii colizionale predeterminate
din necesitatea de a asigura previzibilitate regimului juridic al actelor de comerţ internaţional.
În sistemul de common law, în lipsă de electio juris se aplică legea care are cele mai strânse
legături cu contractul (the proper law ofthe contract), fără ca ea să fie anticipat nominalizată.
Domeniul de aplicare a legii contractului.
Lex contractus se referă, în principiu, la formarea, efectele şi stingerea obligaţiilor contractuale.
Această soluţie este valabilă atât pentru cazul când legea contractului a fost aleasă de părţi, cât şi
situaţia când legea aplicabilă a fost stabilită de organul de jurisdicţie competent.

51