Receptori de celule T: structura și funcții în activarea celulelor T

 Ca și celulele B care sintetizează imunoglobuline (Ig) cu specificitate pentru antigene,

celulele T exprima receptori (receptorii celulelor T, TCR-uri) care se leagă specific la
peptide antigenice. Fiecare celula matura T exprimă aproximativ 30.000 de TCR-uri. Deși
ambele celulele B care sintetizeaza Ig și TCR-uri poate recunoaște și se leagă la antigene,
există mai multe caracteristici importante care disting TCR de imunoglobulinele Ig.
 În primul rând, TCR este o molecula integrală membranara celulară și nu este un produs de
secreție ca anumite Ig-uri. În al doilea rând, IgG este bivalent si se leaga de antigene
solubile; TCR este monovalent și poate recunoaște și lega peptide antigenice când aceste
peptide sunt încorporate în canelura MHC clasa I sau clasa II și complexele antigen-MHC
prezentate de către o celulă prezentatoare de antigen (APC).
 Complexul TCR are două molecule distincte: TCR care leagă antigenul-MHC, și
moleculele CD3, care funcționează ca componentele pentru transducția de semnal.
Este nevoie exprimarea atât a CD3 și cat si a TCR pentru activarea celulelor T și
generarea de celule T efectoare.

STRUCTURA ANATOMICA A RECEPTORILOR CELULELOR T (TCR)

 TCR este un heterodimer conținând lanțuri αβ sau lanțuri δγ. Cele mai multe celule T
periferice ale organelor limfoide secundare, cum ar fi ganglionilor limfatici și splină,
exprima lanțuri TCR αβ. Situsul de legare a antigenului la TCR este codificat de
segmentele genetice VDJ recombinate ale β, δ și VJ ale α, γ.
 Regiunile moleculei TCR care formează suprafața complementară cu antigenul sunt
denumite regiuni de determinare complementare, sau CDR.
 Astfel, cele trei CDR-uri ale TCR, CDR1, CDR2 și CDR3, formează situsul de legare cu
antigenului.
 CDR3 este în centru, afișează cel mai mare diversitate, și interacționează direct cu
antigenele, în timp ce CDR1 și CDR2 sunt la periferie și interacționeaza cu spirala α a
moleculelei MHC.
Diversitatea TCR ca și imunoglobuline este generata de rearanjare a genelor. Pentru lanțurile
TCR α și γ, CDR-urile sunt produsele finale ale rearanjarii VJ, iar pentru β și δ, CDR-urile
sunt generate prin recombinarea segmentelor VDJ.
 În procesul de rearanjare a genelor, completarile de nucleotide la fiecare joncțiune a fiecărui
segment cresc diversitatea TCR și extinde repertoriul TCR. Adaosul de nucleotide este
catalizat de enzima deoxinucleotidiltransferaza terminală (TdT) și nu necesită matriță de
ADN.
 Astfel, aceste nucleotide sunt denumite nucleotide N-regiune (nucleotide non-șablon).
Odată rearanjata, secvența de codificare a fiecărei TCR rămâne neschimbata și nu afișează
hipermutatii somatice ca la imunoglobulinele derivate din celulele B.
 La nivelul suprafeței celulare a celulei T, TCR-uri sunt exprimate ca heterodimeri fie de αβ
sau γδ. Nu au fost descoperite alte combinații sau un singur lanț TCR. Toate cele patru
lanțuri TCR sunt molecule ale membranei celulare integrale care afișează un domeniu
extracelular, un domeniu transmembranar, și o coadă citoplasmatică scurtă. Domeniile
extracelulare constau in regiuni variabile, regiuni constante, și balamale.
 Cele trei CDR-uri se gasesc pe regiunea variabilă. CDR3 afișează cea mai mare diversitate
generată de îmbinarea segmentelor D și J și nucleotide N-regiune la fiecare intersecție. În
contrast, CDR1 și CDR2 sunt codificate de genele Vα și Vβ.
 CDR3 formează centrul situsului de legare a antigenului, în timp ce CDR1 și CDR2
formează periferia situsului de legare a antigenului și prezinta mai puțina diversitate. Când
un TCR se leaga de complexele antigen-MHC de pe o APC, CDR3 se leaga direct de
peptida antigenică, și CDR1 și CDR2 iau contact ce spiralele α ale celor două domenii MHC
exterioare. S-a sugerat că numerele limitate ale segmentelor genice V genereaza diversitatea
1
 necesara pentru recunoașterea moleculelor MHC și marea diversitate intalnita la regiunile
joncționale, si asigurara recunoașterea majoritatii peptidelor antigenice.

SUPERANTIGENE
 Superantigenele sunt o clasă unică de antigene bacteriene și virusuri, care au capacitatea de
a se lega la complexul TCR-MHC într-o manieră mai puțin stricta și activeaza un mare
număr de celule T, care conduce la diferite boli severe cum sunt toxiinfecția alimentară și
sindrom de șoc toxic.
 Deși cele mai multe peptide antigenice sunt prezentate TCR prin inserarea între două spirale
ale moleculelor MHC, superantigenele se leaga de suprafețele laterale ale MHC I sau
MHC II.
 Mai mult, acestea se leagă direct la porțiunea TCR codificata de genele Vβ care nu fac parte
din locusurile de legare a antigenului (CDR3). Este important de remarcat faptul că legarea
superantigenelor la TCR αβ este independentă de lanțul α și de segmentele DJ ale lanțurilor
Vβ, segmentul care codifică CDR3.
 Toate cele cinci lanțuri ale moleculelor CD3 conțin o regiune conservată în coada
citoplasmatica care are rol în transducția semnalului.
 Domeniul conservat este denumit receptor imun pe bază de tirozină sablon de activare
(ITAM) și conține o pereche de reziduuri de tirozină și leucina. Reziduurile de tirozina sunt
substraturi pentru proteinele tirozin-kinazelor în timpul activării celulelor T. Lanțuri CD3 γ,
δ, ε au doar un ITAM în coada lor citoplasmatica, în timp ce ξ și η au trei copii ale ITAM.
 Fosforilarea, acestor regiuni duce la recrutarea de mai multe ZAP-70 la complexele TCR-
CD3 si la activarea ZAP-70.

CORECEPTORI CD4 SI CD8

 Deși TCR-CD3 este direct responsabil de legarea la complexul antigen-MHC si livrarea
semnale în celule, legarea optimă și activarea celulelor T necesită co-receptori și molecule
de suprafață celulară. CD4 și CD8 sunt co-receptori importanți pentru legarea TCR la MHC
I și MHC II, precum și pentru activarea celulelor T. Atât CD4 și CD8 sunt asociate cu
proteina tirozin-kinază.
 Prin procesul de selecție pozitivă, celulele T maturate în timus sunt selectate în funcție de
capacitatea TCR de a se lega la moleculele MHC I și II.Capacitatea de a lega MHC I sau II
este dictată de CD8 și CD4. Astfel, CD4 se leagă la domeniul invariabil a MHC II, în timp
ce CD8 se leagă la domeniul invariabil a MHC I. Din acest motiv, moleculele CD4 și CD8
sunt numite co-receptorii TCR.
 CD4 și CD8 sunt membri ai superfamiliei de imunoglobuline. Molecula de CD4 conține
patru domenii de tip imunoglobulină (D1-D4); primele două domenii sunt separate de D3 și
de D4 de o regiune balama. CD4 este exprimată ca o singur lanț proteic de membrană. În
contrast, CD8 este exprimată ca αβ heterodimeri sau ca αα homodimeri. Mai mult decât atât,
porțiunea extracelulară a moleculelor CD8 are un singur domeniu de tip imunoglobulină.
Cozile citoplasmatice ale ambelor CD4 și CD8 sunt asociate cu lck.
 Când TCR-CD3 a unei celule T CD4+ leaga molecule MHC II pe APC, domeniul D1 a
moleculelor CD4 se leaga simultan la domeniul β2 al MHC II. În mod similar, porțiunea αβ
a moleculelor CD8 se leagă la domeniul α3 MHC I, atunci când celulele T CD8+ recunosc
antigenul prezentat de APC. Legarea CD4 la MHC II și CD8 la MHC I stabilizează
interacțiunea celula T-APC și facilitează activarea celulelor T. Activarea celulelor T este
mediată de o proteină asociată receptorului tirozin-kinaza, Ick, care este asociat cu cozile
citoplasmatice ale moleculelor CD4 și CD8.
 În plus față de co-receptorii CD4 și CD8, există și alte molecule accesorii exprimate pe
celulele T și APC care participă la activarea celulelor T. Moleculele accesorii actioneaza ca
perechi ligand-receptor care participa adeziunea celulă-celulă și transducția semnalului.

2
ACTIVAREA CELULELOR T
 Pentru a realiza funcții efectoare, cum ar fi activitatea celulelor T helper CD4 sau CD8
citotoxice, celulele T trebuie să fie activate. Activarea celulelor T este inițiată prin
agregarea complexelor TCR-CD3 cauzata de legarea antigenului.
 Aceasta agregare activeaza o fosfataza proteica de pe suprafața celulară (CD45), o serie de
proteine tirozin-kinaze asociate receptorului, și protein-kinaza C (PKC).
 Aceste evenimente intracelulare activeaza ulterior o serie de factori de transcriere care se
transloca la nivelul nucleului și inițiază transcripția citokinelor și receptorilor pentru
citokine.
 Celulele mature T, atunci când părăsesc timusul, rămân inactive în faza G0 a ciclului
celular. Aceste celule T, care nu au confruntat încă niciun antigen străin sunt celule T naive.
Celulele T naive, atunci când recunosc un complex antigen-MHC pe o APC, se va fi activa,
si va iniția un răspuns primar.
 Ca o consecință a răspunsului primar, celule T efectoare sau celule T activate și cu memorie
sunt generate. Celulele T activate au o viață scurtă și vor muri prin apoptoza la 2-3 zile după
răspunsul primar. Dimpotrivă, celulele cu memorie au o durată de viață mai lungă (luni sau
ani) și răspund viguros la contactul cu același antigen intr-o infectie ulterioara, raspuns
secundar. Când un număr suficient de molecule TCR-CD3 se angajeaza cu complexe
antigenice MHC, are loc agregarea complexelor TCR-CD3 la nivelul suprafeței celulară și
rezulta in recrutarea de co-receptorilor suplimentari, cum ar fi CD4 sau CD8, și de molecule
accesorii CD45 la receptori. Se estimează că agregarea a aproximativ 100 molecule TCR-
CD3 este suficientă pentru a activarea inițiala a celulelor.

Celulele T cu memorie
 Celulele T cu memorie (și B), cum sugerează și numele, confera sistemului imun capacitatea
de a răspunde rapid și viguros timp de mulți ani după expunerea inițială la un microb
sau alte materiale străine.
 Acest tip de răspuns la un antigen specific se datorează mai multor caracteristici:
1. Mai multe celule de memorie sunt produse, astfel încât răspunsul secundar este mai
mare decât răspunsul primar, în care foarte puține celule răspund;
2. Celule de memorie trăiesc de mai mulți ani sau au capacitatea de a se reproduce;
3. Celule de memorie sunt activate de cantități mai mici de antigen și necesită mai
puțina co-stimulare decat celulele naive, celule T neactivate;
4. Celule de memorie activate produc cantitati mai mari de interleukine decat celulele T
naive atunci cand acestea activate primele.

Caracteristicile celulelor T
Celulele T reprezintă 65-80% din fondul de recirculare de limfocite mici. În cadrul
ganglionilor limfatici, acestea sunt situate în regiunea interioară, subcorticala, nu în centrele
germinale. Celule B alcătuiesc cea mai mare parte din restul de limfocite mici și se găsesc în
principal în centrele germinale ale ganglionilor limfatici. Durata de viață a celulelor T este lunga: de
luni sau ani. Ele pot fi stimulate să se divida când sunt expuse la anumiti mitogeni, de exemplu,
fitohemaglutinina sau concanavalina A (endotoxină, o lipopolizaharidă de pe suprafata bacteriilor
gram negative, este un mitogen pentru celulele B, nu si pentru celulelor T). Cele mai multe celule T
umane au receptori pentru eritrocitele de oaie pe suprafața lor și pot forma "rozete" cu ele; aceasta
constatare servește ca un mijloc de identificare a celulelor T într-o populație mixtă de celule.
Există două componente importante ale apărare ale gazdei mediate de celulele T:
hipersensibilitate întârziata și citotoxicitatea.