SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI BANILOR

La început, rolul banilor era îndeplinit de unele produse: animale, piei, scoici. Treptat,
din totalitatea bunurilor folosite ca intermediare ale schimburilor, omenirea a reţinut metalele
preţioase, datorită avantajelor pe care le prezintă: durabilitate, divizibilitate, caracter limitat
(valoare ridicată), stabilitatea valorii.
Iniţial, metalele preţioase erau folosite sub formă de lingouri. Dificultatea utilizării
acestora (costuri ridicate de transport, costuri şi timp ridicate pentru cântărire), pe măsura
amplificării şi extinderii ariei geografice a schimburilor de mărfuri, a dus la apariţia monedei
sub forma pieselor din metal preţios. Monedele metalice (din aur şi argint) erau realizate şi
puse în circulaţie, de obicei, sub autoritatea monarhului. Cu dimensiuni, durabilitate şi valoare
certificată prin sigiliul casei regale, monedele din metal preţios au constituit timp de peste 20 de
secole o inveţie extrem de necesară şi potrivită în dezvoltarea producţiei şi a schimburilor.
Utilizarea lor ca instrumente ale schimbului nu a fost însă lipsită de dificultăţi. Banii erau
obţinuţi dintr-un amestec de metale preţioase şi erau apoi imprimaţi cu valoarea lor nominală
dată de cantitatea de metal inclusă şi certificaţi cu sigiliul monarhului pentru a le confirma
valoarea. La un moment dat, însă, monedele nu au mai putut fi folosite la valoarea lor nominală,
ca urmare a frecventelor falsificări, inclusiv de către autorităţi. Treptat, în circulaţie au apărut tot
mai multe monede depreciate, antrenând un proces de creştere a cererii pentru monede la
valoarea lor nominală.
Odată intrate pe piaţă, acestea dispăreau însă rapid şi cererea era mereu într-un
dezechilibru faţă de ofertă, dezechilibru tot mai greu de gestionat pe măsura amplificării
schimburilor. Deşi în esenţă negativ (deprecierea monedelor a dus la creşterea preţurilor),
procesul falsificării a favorizat conştientizarea faptului că banii pot circula şi pot fi folosiţi în
procesul schimbului doar în baza unui simbol al conţinutului lor metalic oficial; conţinutul lor
real (cantitatea de metal preţios inclusă) putea fi separat de conţinutul lor nominal (valoarea
înscrisă, imprimată); altfel spus, funcţiile monedei puteau fi îndeplinite independent de
conţinutul ei metalic. În planul evoluţiei banilor, această idee s-a concretizat mai întâi prin
apariţia fişelor din metal preţios, apoi a celor din metal nepreţios şi, în final, a bancnotelor.

1
După apariţia bancnotelor, timp de aproximativ trei secole (1600 - 1900), moneda din metal
preţios a circulat în paralel cu acestea, având rolul principal în procesul schimbului. De la
sfârşitul secolului XIX, moneda principală a devenit bancnota, iar după al doilea război mondial
ea a înlocuit total moneda din metal preţios.
Bancnotele au apărut pentru prima dată în China (Sichuan, 1024) ca înscrisuri folosite în
procesul de schimb.TF20FT În Europa, primele apariţii sunt plasate în Italia secolului XVIITF21FT
şi sunt legate de încercarea claselor înstărite de a evita pierderea de avere generată de
falsificarea monedelor. Aurul monetar era depus în seifurile bijutierilor (mai târziu, a băncilor de
depozit) şi se primeau în schimb chitanţe ce confirmau cantitatea aurului depozitat. Chitanţele,
numite apoi bancnote, erau convertibile la cerere în metal preţios. În baza încrederii
reprezentată de bijutier/bancă, chitanţele erau acceptate ca mijloc de schimb şi de plată.
Vânzătorii primeau chitanţele în locul monedelor metalice şi le transformau ulterior în aur sau
îşi plăteau datoriile. De asemenea, negustorii puteau folosi chitanţele obţinute de la banca din
localitatea de rezidenţă pentru transformarea în monedă metalică la bănci din alte zone, aflate
în relaţii cu banca emitentă. Prin urmare, bancnotele serveau ca instrument de credit comercial
(similar unei cambii) şi ca certificat de depozit.
Într-o primă etapă, bancnotele (sau biletele de bancă) reprezentau doar metalele
preţioase, certificau existenţa în depozitele băncilor emitente a aurului înscris pe ele. În
procesul utilizării lor, s-a observat însă că în seifuri rămânea mereu o cantitate mare de aur şi că
astfel se putea obţine un câştig din acordarea de împrumuturi prin emiterea de înscrisuri peste
valoarea aurului depozitat. A fost primul pas de la moneda hârtie (convertibilă, cu acoperire în
aur) la hârtia monedă (strict convenţională, fără acoperire, circulând doar pe bază de încredere).
Afacerile se puteau derula în siguranţă atâta timp cât nu se decideau toţi indivizii în
acelaşi timp să solicite convertirea bancnotelor în aur. Cea mai delicată problemă a acoperirii
parţiale în aur era cea a menţinerii unui raport optim, garantând lichiditatea (convertirea
permanentă a bancnotelor în aur), între valoarea bancnotelor în circulaţie şi cantitatea de metal
preţios aflată în depozitele bancare. Un raport inadecvat putea să însemne fie pierderi
potenţiale (în cazul în care se emiteau prea puţine bilete), fie risc ridicat de faliment (dacă se
puneau în circulaţie prea multe bilete). Istoria monetară abundă de exemple de faliment în

2
perioade de scădere a încrederii populaţiei în banca emitentă, când avea loc o cerere în masă de
răscumpărare a monedei.
Treptat, către sfârşitul secolului XIX, convertibilitatea bancnotelor în aur a fost
suspendată. Bancnotele au devenit hârtie monedă, simple înscrisuri cu putere de circulaţie
monetară iar dreptul de emitere a revenit cu timpul doar băncilor centrale. Ele reprezintă
monedă strict convenţională, fără acoperire şi garanţie din parteastatului. Rolul hârtiei monedă
este de mijloc de circulaţie (schimb şi plată) iar circulaţia se realizează în baza unui curs forţat
decis de stat. Prin cursul forţat, biletele de bancă obţin curs legal, în sensul că deţinătorii lor
sunt obligaţi să accepte biletele cu acelaşi titlu ca şi moneda metalică. Acceptarea lor le
transformă în mijloc de schimb/plată. Circulaţia hârtiei monedă se realizează doar în baza
încrederii că ea este
acceptată, prin convenţie (lege), într-un spaţiu monetar dat, ca mijloc de schimb şi de stingere a
obligaţiilor. Din acest motiv ea este numită generic monedă fiduciară.
Dacă puterea de cumpărare a monedei fiduciare este relativ stabilă, moneda devine şi
mijloc de măsurare şi de rezervă de valoare. Prin urmare, un simplu înscris, fără valoare şi
neconvertibil în ceva valoros, poate îndeplini toate funcţiile unei monede. În plus, oferă o serie
de avantaje certe: costuri minime de emisiune (de producţie); costuri minime de tranzacţie
(implicate de realizarea schimbului); flexibilitate în echilibrarea pieţei monetare (poate fi relativ
uşor pusă şi scoasă din circulaţie). Riscul foarte mare este cel al deprecierii. O emisiune
exagerată de hârtie monedă duce la deprecierea ei şi la apariţia inflaţiei, cu efecte
dezechilibrante asupra economiei în ansamblul ei.
În prezent, în lumea modernă, circulaţia se realizează predominant în monedă fiduciară.
Bancnotele şi moneda divizionară realizată din metal ordinar nu reprezintă însă decât 10% din
circulaţia monetară şi chiar mai puţin în economiile dezvoltate, cu sisteme monetare stabile.
Rolul principal revine monedei de cont (banilor scripturali). Banii scripturali sunt exprimaţi
printr-un cont bancar ce poate fi lichidat la cerere. Utilizarea lor se poate face prin ridicare de
numerar sau doar prin simple inregstrări în conturile corespondente, înregistrări operate în baza
unor cecuri sau a unor viramente. Banii de cont, numiţi frecvent şi bani de depozit sunt tot o

3
formă a monedei fiduciare şi au evoluat pe măsura dezvoltării unor noi tehnologii. Astăzi se
folosesc pe scară din ce în ce mai largă cardurile bancare sau moneda electronică.
În concluzie, banii au evoluat de la forme concrete spre simple simboluri prin două
procese: unul de „desubstanţializare”, prin trecerea de la moneda metalică la hârtia monedă
(fără acoperire), urmat de un proces de „dematerializare”, prin trecerea de la hârtia monedă
la banii de cont.

Principalele etape pe care le-au parcurs banii în această evoluţie sunt:

• schimbul nemijlocit de bunuri, apreciate de către indivizi ca având valoare egală;
• folosirea unor bunuri cu valoare intrinsecă, alese în baza unor proprietăţi legate de nevoile de
facilitare a schimburilor;
• utilizarea metalului preţios, mai întâi sub formă de lingouri şi apoi sub formă de monede;
• emiterea de bancnote ca certificate de depozit, cu acoperire, convertibile la cerere în metal
preţios (moneda hârtie);
• moneda convenţională reprezentativă (hârtia monedă), fără convertibilitate, circulând în
baza unui curs forţat stabilit de către stat;
• bani scripturali, exprimaţi sub forma unor cifre înscrise în conturi bancare şi circulând prin
intermediul viramentelor, cecurilor, cardurilor, transferurilor electronice; au rol predominant în
circulaţia monetară.