Proiect Limba Română

În contra direcției de astăzi în cultura română

de T. Maiorescu
A doua jumătate a secolului al XIX-lea stă sub semnul interesului pentru
modernizarea culturii românești și se acordă o atenție sporită valorii estetice a operelor
literare. Un rol important în acest sens îl are Junimea ai cărei membrii, tineri intelectuali
formați la școala germană vor fi preocupati de dezvoltarea și modernizarea literaturii și
de cultura și civilizația românească. Conferințele susținute de Titu Maiorescu, spirtus
rector al Junimii, mai întâi la Iași și, apoi, la București constituie un prim pas in această
direcție. În această epocă de mari realizări culturale și sociale este adusă în discuție
problema relației dintre modernitatea occidentală și tradiție.
Studiul ,, În contra direcției de astăzi în cultura română” de Titu maiorescu impune
un concept nou, cel al formelor fără fond. Prin acest studiu, Titu Maiorescu susține
ideea modernității, dar prin adpatarea formelor occidentale la specificul național. Apărut
pentru prima dată în revista ,,Convorbiri literare” studiul lui Maiorescu, deși la prima
vedere pare a fi un răspuns la o critică adresată revistei lui din partea unei alte reviste
literare, Transilvania, este o ideală ilustrare a teoriei sale a formelor fără fond.
Maiorescu afirmă că până la începutul secolului al XIX-lea cultura română era
cufundată în cultura orientală, fiind mai , apoi, cuprinsă de ideile Revoluției Franceze
care au străbatut întreaga Europă. Acest lucru a determinat reorientarea literaturii
române, la început de secol XIX spre occidental. Tinerimea română, surprinsă de
fenomenele mărețe ale culturii moderne, a adoptat imediat ideil occidentale ignorând
fundamentele și istoria care stateau la baza ideilor preluate, lucruri fără de care cultura
occidentala poate nici nu ar fi existat. Această preluare a avut loc fără nicio adaptare
pentru societatea română care, la acel moment, nu avea nicio legatură cu societatea
apuseană.
Ce Maiorescu consideră grav în toată această occidentalizare este falsificarea
indentiații poporului român atât prin adoptarea unei culturi necaractersitice și total
nepotrivite, cât și prin tendința de dovedire că noi suntem descendenții necorupți ai
romanilor. Își argumentează punctul de vedere prin lucrarea lui Petru Maior de la 1812
în care Maior scrie istoria sa despre începutul românilor în Dacia afirmând că dacii au
fost total exterminați de romani, astfel încât nu a avut loc niciun amestec între popoare.
Totodată, Maiorescu pomenește de,, Lexiconul de la Buda” apărut în 1825 în care se
încearcă deomnstrarea faptului că limba română este de origine pur romană, fără niciun
amestec de cuvinte slavone. Este precizat și ,,Tentamen criticum in linguam
romanicam” publicat la 1840 despre care Miorescu declară ,, Scrisa în latinește,
această carte are scopul de a arăta străinilor ce fel de limbă curată este aceea ce se
vorbește de poporul român, însă arată o limbă care nu s-a vorbt și nu se va vorbi
niciodată în poporul român.” Maiorescu sintetizează aceste idei spunând,, Cu
asemenea procedare începe știința noastră desore latinitatea cuvintelor române, și
primul pas se face printr-o falsificare a etimologiei” și ,, Și astfel, gramatica română
începe cu o falsificare a fiolologiei.”
Titu Miorescu remarcă și faptul că, dacă astăzi străinii recunosc latinitatea limbii
române, acest lucru nu se datorează celor trei studii menite parca mai mult să încurce,
ci filologilor Dietz, Raynourd, Fuchs, Miclosich și Max Muller care cu ajutorul științei au
reusit sa dovedească latinitatea limbii.
Titu Maiorescu afirmă atât în studiul său ,, În contra direcției de astăzi în cultura
română” cât și în ,, Direcția nouă în poezia și proza română” importanța pe care o are
descurajarea medicorității în poezie, în proză, în discursuri argumentandu-și punctul de
vedere prin citatul ,, Așa zicem de 30 de ani și incurajăn la oameni nechemați și nealeși!
Domnul X e proclamat poet mare, domnul Y- jurnalist eminent, domnul Z- bărbat de stat
european, și rezultatul este că de atunci încoace mergem tor mai rău, că poezia a
dispărut din societate, că jurnalistica și-a pierdut orice influență.”
În același timp, interesul pentru cultura și literatura română se dovedește în cazul
lui Maiorescu atât prin studii teoretice cât și prin studii aplicate, astfel publică în 1871 un
studiu intitulat ,, Direcția nouă în proza și poezia română” în care se dovedește un fin
interpret al liricii eminesciene pe care o definește pornind numai de la câteva poezii
,,Iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, dar, în fine poet,
poet în toată puterea cuvântului este Dl. M. Eminescu.(...) Poezia lui are și farmecul
limbajului și cunoaște ca nimeni altul la noi filosofia antica.”
Pe de o parte, Mihai Eminescu reușește să revoluționeze poezia română, iar, pe
de alta parte,este un foarte bun cunoscător al mitologiei și al culturilor orientale și
occidentale reușind să le îmbine foarte bine în operele sale, cum ar fi, spre exemplu,
în ,, Luceafărul”în care se întunresc elemente din mai multe culturi.
Acest lucru îl și determină pe Titu Maiorescu să susțină și să încurajeze poezia
eminesciană, iar Mihai Eminescu reusește să continue teoria formelor fără fond
enunțată de Titu Maiorescu în ,, În contra direcției de astăzi în cultura română”.
Citatul ,, Al doilea adevăr și cel mai însemnat de care trebuie să ne pătrundem,
eate acesta: forma fără find nu numai ca nu aduce niciun folos, dar este de- a dreptul
stricăcioasă, nimicind un mijloc puternic de cultură. Și prin urmare vom zice: este mai
bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem
deloc o pinacotecă decât să o facem lipsită de artă frumoasă(...) decât să le facem pe
toate acestea fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi” reușește să
sintetizeze ideea fundamentală a studiului lui Maiorescu; aceea că odată preluate
formele și cultura occidentală trebuie adaptate la specificul național.
Spre deosebire de Titu Maiorescu care consideră modernizare un lucru important,
da care trebuie făcut în ritmul propriu al fiecărei societăți fără împrumuturi din alte limbi,
Eugen Lovinescu pretinde o modernizare a literarturii române prin sincronizarea cu
literatura occidentală. Acest lucuru este sugerat în studiul său ,, Istoria literaturii române
contemporane” în care își enunțează teoria Sincronismului.

Istoria literaturii române contemporane

de E. Lovinescu
E. Lovinescu susţine în Istoria civilizaţiei române moderne că procesul
civilizaţiei noastre, ca şi al tuturor statelor intrate în contact cu Apusul, nu s-a făcut
evolutiv, ci, brusc.
Principiul in jurul caruia Lovinescu isi sustine intreaga opera a fost denumit
sincronism, pe baza căruia civilizaţia noastră actuală s-a format prin importaţie
integrală, fără refacerea treptelor de evoluţie .
Sincronismul poate fi definit ca o ideologie europeana care s-a conturat
în perioada interbelică în jurul elitelor proeuropene din România . Numele de
„sincronism” are înțelesul de „sincronizare” între România subdezvoltată și Occident,
concept pe care Eugen Lovinescu l-a preluat din sociologia franceză.
Acesta a fost dezvoltat în Istoria civilizaţiei române moderne si violent contestat
de toată literatura tradiţionalistă a timpului. Se poate afirma că adevăratul spirit critic a
fost reprezentat de Titu Maiorescu. El este cel dintâi la noi care a considerat
fenomenul estetic ca un fenomen izolat, eliberându-l din simbioza altor elemente, cu
care se amesteca şi se confunda.
Ideea de sincronism ce implică modernismul, ca un principiu de progres, a fost
aplicată apoi în Istoria literaturii române contemporane (1900—1925). In aceasta opera,
scriitorii sunt criticati, din punctul de vedere al caracterului lor de sincronism în
dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale şi în legătură cu mişcările din Apus , ca un
criteriu de valorificare al efortului de diferenţiere faţă de ceea ce a fost înainte.
Teoria sincronista se bazeaza pe faptul că literatura unui popor trebuie să se
dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe
calitative majore. Lovinescu pleacă de la ideea că aşteptându-se evoluţia fondului până
în momentul în care ar fi apt să împrumute o formă nouă, s-ar putea ca această evoluţie
să nu se producă niciodată.
Principiul dupa care se ghideaza aceasta idee este acela ca literatura necesita
un schimb de valori, de elemente ce confera originalitate, deci, modernitatea
fenomenului literar. Rezultatul nu se doreste a fi un imprumut fara discernamant, ci
integrarea literarturii intr-o formula estetica viabila, conform evolutiei artei europene.
Pe de o parte, Titu Maiorescu sustine ca prin aceasta imitare a culturii apusene,
tinerimea avea impresia ca va definitiva cultura, arta, si literatura romana, asa cum se
regaseste si in Occident, relevant fiind citatul : “ Avem de toate cu imbelsugare- isi
inchipuiesc ei- si cand ii intrebi de literatura,iti citeaza cifra coalelor innegrite pe fiecare
an cu litere romane si numarul tipografiilor din Bucuresti, si cand le vorbesti de stiinta, iti
arata societatiile mai mult sau mai putin academice si programele discursurilor tinute
asupra problemelor cele mai grele ale inteligentei omenesti”. Titu Maiorescu pune in
evidenta faptul ca motivul pentru care au fost preluate aceste lucruri fara niciun
fundament nu a fost interesul sau pretuirea poporului pentru cultura, ci demonstrarea
popoarelor straine ca le suntem egali.
Pe de alta parte, concepţia lui E. Lovinescu nu surprinde o adaptare
întâmplătoare la ritmul culturii europene moderne, ci o „trăire în acelaşi spaţiu
sufletesc”. Adversar hotărât al închistării tradiţionaliste, autorul nu este însă un adept al
inovaţiei de orice natură, el nefiind de acord cu negarea caracterului naţional.
Se poate spune că la popoarele tinere imitaţia este prima formă a originalităţii.
Lovinescu nu a recomandat , fireşte, principial, imitaţia. Numărul „invenţiilor“ sau al
„ideilor originale“ al fiecărui popor în parte fiind foarte limitat, iar originalitatea oricărei
civilizaţii stă mai mult în capacitatea de adaptare şi prelucrare, decât în elaboraţie
proprie.
Diferenta ideilor dintre E Lovinescu si T Maiorescu nu a ramas doar în cadrul
discuţiilor teoretice, ci s-a realizat în mişcarea „Junimii“ în care unii din cei mai mari
scriitori ai noştri au lucrat într-un ritm uniform: Vasile Alecsandri, ca punct de legătură cu
generaţia trecută, — Eminescu, Creangă, Caragiale, ca pietre de hotar ale literaturii noi.

Sensul tradiției
de Nichifor Crainic

Scopul acestui discurs este de a analiza una dintre miscarile ideologice din
perioada interbelica, sub numele de traditionalism.
Traditionalismul este curentul literar aparut la inceputul secolului al XX-lea si dezvoltat
de-a lungul perioadei interbelice. Se remarca prin promovarea valorilor traditionale ale
spiritualitatii romanesti. Se evidentiaza nucleele traditionaliste: Samanatorismul,
Poporanismul si Gandirismul. Samanatorismul lui Nicolae Iorga sau poporanismul lui G.
Ibraileanu au in comun nevoia de a avea o literature originala si unitara pentru intregul
popor roman si propun teme precum: natura, folclorul, traditiile, istoria nationala sau
frumusetea patriei.
Conotatiile purificatoare pusesera stapanire asupra ideii de trecut a
traditionalistilor, fapt ce explica opozitia acestora fata de modernisti(lucru evidentiat prin
articolele critice din “Gandirea” adresate lui Eugen Lovinescu si in general
modernistilor). Daca modernistii propun o ruptura de traditie, avand o mentalitate
anticonservatoare, atunci traditionalistii sunt la polul opus, respingand modernizarea
literaturii fara un anumit fundament. Traditionalismul romanesc se caracterizeaza prin
valorificarea resurselor expresive, entice si etice ale folclorului, dar si prin tendinta de
pastrare al trecutului istoric.
Nichifor Crainic este redactorul literar si cultural al miscarii ideologice din
perioada interbelica si, prin intermediul revistei “Gandirea”(1921-1944), promoveaza
valorile traditionale carora le adauga o puternica nota ortodoxista. Desi “Gandirea” a
aparut la Cluj in mai 1921 sub directia lui Cezar Petrescu, doar dupa mutarea la
Bucuresti, cand conducerea sa este preluata de Nichifor Crainic devine, dupa vorbele
lui Eugen Lovinescu in 1937, “un organ de lupta si de atitudine literara”.
Crainic argumenteaza superioritatea culturii bizantine , criticand tendintele de
occidentalizare a culturii si a spiritului civic romanesc. In “Nostalgia originilor”, Crainic
argumenteaza importanta ortodoxismului ca temelie a traditionalismului. (“Omul e
faptura lui Dumnezeu, arta e faptura omului, arta e, deci faptura fapturii lui Dumnezeu.
Scopul geniului este eternul…revelatia in forme sensibile a tainelor de sus.”).
Crainic sustine ideile conform carora Romania ar putea devein un adevarat centru al
bizantinismului. In aceasta orientare, arta ar trebui sa fie numai de origine religioasa.

Lucrarea îşi propune să stabilească ,,sensul tradiţiei”, acceptat ca ortodoxism,

precum şi influenţa modelatoare a gândirismului în literatura română.
Ce este aşadar gândirismul? Deşi nu s-a dorit ,,un curent sau o
tendinţă”, Gândirea, întemeiată în 1921, la Cluj, sub conducerea lui Cezar Petrescu,
devine cu timpul, sub influenţa lui Nichifor Crainic, din 1928 până în 1944, o mişcare
ideologică. Ideile promovate în multe din articolele publicate în ,,Gândirea” se află sub
influența germanului Oswald Spengler, cu a sa filozofie a vieţii (Lebensphilosophie)
din ,,Declinul Occidentului” („Der Untergang des Abendlandes”), în care erau explicate
deosebirile dintre cultură şi civilizaţie şi se proclamă prabuşirea Occidentului sub povara
lipsei de cultură, a mesinismului şi a civilizaţiei.
Ca modele poetice apreciază pe Coşbuc, Goga, Vlahuţă, Voiculescu, dar îi
consideră mai valoroşi pe evreii ,,alogeni ortodocşi”, decât pe românii atei. Gândirea nu
a fost exclusivistă, dimpotrivă a tolerat diverşi autori, aşa putem explica afilierea lui
Blaga, Arghezi, la Gândirea consideraţi atât tradiţionalişti cât şi modernişti. De ce sunt
aceştia gândirişti? Noţiuni ca autohtonism, religios, valorificarea fondului folcloric sunt
de origine gândiristă, în schimb, cultivarea credinţelor cu substrat păgân, a miturilor, a a
expresionismului (Blaga), esteticii urâtului îi încadrează la opusulul ideologiei
mesagerului lor.
În articolele sale programatice, „Isus în ţara lui” (1923), „Parsifal” (1924) şi
„Sensul tradiţiei” (1929) Nichifor Crainic promovează tradiţionalismul culturii române,
conceput ca îmbinare între autohtonism şi ortodoxism, între temele şi valorile naţionale
promovate de mişcările literare anterioare, paşoptism, junimism şi sămănatorism şi
spiritualitatea ortodoxă, văzuta ca un „coviltir de aur” al bisericii române, ca o zare
metafizică în care se proiectează toată existenţa şi aspiraţiile poporului român. În
articolul Sensul tradiţiei din 1929, Nichifor Crainic sintetizează principiile
tradiţionalismului de esenţă gândiristă: ,,Cum noi ne aflăm, geografic, în Orient, şi cum,
prin religiunea ortodoxă deţinem adevãrul lumii răsăritene, orientarea noastră nu poate
fi decât spre Orient, adică spre noi înşine, spre ceea ce suntem prin moştenirea de
care ne-am învrednicit. Moştenim un pământ răsăritean, moştenim părinţi creştini, –
soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice. …Occidentalizarea
înseamnă negarea orientalismului nostru; nihilismul europenizat înseamnă negarea
posibilităţii noastre creatoare. Ceea ce înseamnă negarea principială a unei culturi
româneşti, unui destin propriu românesc şi acceptarea unui destin de popor născut
mort.”
Consider că influenţa Gândirii a fost mare, întrucât a favorizat prin climatul ei
cultural apariţia multor scriitori, a unor opere care devin ,,canonice”, adevărate ,,puncte
cardinale în haosul” contemporan. Creaţia lor literară se raportează la tradiţie fie
acceptând-o, fie negănd-o, or tocmai acest spirit combativ a fost un climat propice
pentru progresul literaturii interbelice. ,,Dacă iniţial gândiriştii s-au multumit să reliefeze,
nu fără talent şi subtilitate particularităţile sufletului…, curând ei îşi vor defini o orientare
proprie(…).
În concluzie, sensul tradiţiei în concepţia lui N. Crainic este ortodoxismul. Un
adevărat artist tradiţional trebuie să îmbrăţişeze preocuparea religioasă. Respingând
paseismul sămănătoriştilor, întemeiază tradiţia pe elemente mai durabile, mai
substanţiale. Cultura este un amestec de factori vizibili: sânge, limbă, pământ
românesc, folclor, ortodoxie sau tocmai aceste amestecuri i-au fost recunoscute ca fiind
nişte metafore fără suport real. Cele două mișcări literare din perioada interbelică susțin
ideile lui N. Crainic : constanța, recurența și circularitatea. Şi mai semnificativă este
împrejurarea următoare: la recurenţa perpetuă a elemetelor tradiţionale se adaugă în
mod inevitabil, prin actul însuşi al creaţiei, un element nou. La rândul lor, toate
elementele recurente sunt regrupate prin acelaşi act de creație într-o eternă nouă
ordine.

Realizat de : Banu Ioana

Drăgan Robert
Lazăr Laura
Manea Daniel