Sunteți pe pagina 1din 2

Bertrand Russell despre relativismul valorilor morale

Religie şi ştiinţă este un volum oarecum asimetric din punct de vedere valoric. O primă parte
care prezintă câteva momente istorice ale “conflictului” dintre ştiinţă şi religie şi o a doua parte în
care Russell analizează punctele de tensiune teoretică dintre discursul ştiinţific şi cel religios şi felul în
care subversiva înaintare a ştiinţei a obligat continuu religia, de la Copernic încoace, să-şi reviziteze
ideile şi să-şi nuanţeze poziţiile. Dacă prima parte e schematică, incompletă, voit părţinitoare şi
aprooape ideologică (chiar nu-l recomand pe Russell din acest volum în calitate de istoric al ştiinţei),
cea de-a doua uimeşte şi bucură prin cunscuta combinaţie de ironie, spirit analitic şi calitate
discursivă.

Pentru Russell, ştiinţa este, ca pentru mulţi seculari, nu doar un corp de cunoştinţe şi un
bazin nesecat de invenţii tehnologice. Ştiinţa relevă treptat o nouă imagine a lumii, redesenează
poziţia omului în Cosmos şi fundamentează premisele plecând de la care putem pune bazele unei noi
etici. Ştiinţa refuză autoritatea supremă, refuză infailibilitatea dogmei si propune în schimb o etică a
failibilităţii şi a fragilităţii umane. Dar pe ce se va fonda această etică? Dacă nu există autoritate
ultimă, pe ce ne vom întemeia valorile? Prin ce anume un lucru poate fi declarat superior valoric, fie
şi temporar? Etica ce decurge din ştiinţă pare a avea aparenţa unui turn nesfârşit de broaşte
ţestoase, cocoţate una în spinarea alteia, care nu găseşte niciunde un pământ ferm pe care să stea.

Russell înfruntă cu curaj şi, bineînteles, cu ironie toate aceste probleme. Şi, îndrăznesc să
spun, argumentaţia lui este sclipitoare şi convingătoare. Conştiinţa are, pentru Russell, o origine
perfect naturală. Ea survine şi capătă o „voce” atunci când regulile rituale externe ale primitivului se
interiorizează, se automatizează şi devin impersonale, ca însăşi zeii cei ascunşi (sau ca Supraeul
feudian). Ea învaţă prin educaţie ce e rău şi ce e bine, deşi nimic nu este rău sau bun în mod absolut.
Binele şi răul trebuie „inventate” înainte de ajunge în conştiinţă: „Diversitatea verdictelor conştiinţei
este un lucru de aşteptat atunci când este înţeleasă originea ei. În perioada copilăriei, anumite tipuri
de acte sunt întâmpinate cu aprobare, iar altele sunt dezaprobate; iar prin procesul normal al
asocierii, plăcerea şi disconfortul se ataşează treptat de acte, nu doar de aprobarea şi respectiv
dezaprobarea produse de ele... Pentru introspecţie, aceste procese sunt misterioase, întrucât nu ne
mai amintim circumstanţele care le-au cauzat; şi prin urmare este firesc să le atribuim vocii lui
Dumnezeu din inimile noastre. Dar, de fapt, conştiinţa este un produs al educaţiei şi poate fi
antrenată să aprobe sau să dezaprobe, la marea majoritate a oamenilor, după cum considerră
educatorii că este potivit.” Astfel, pentru Russell, nu există şi nici nu poate exista de principiu un test
decisiv al validităţii unei teorii morale. Bătălia dintre teoriile morale nu este altceva decât un concurs
de persuasiune: „Într-o problemă ca aceea în care se stabileşte care este Binele ultim, nu există nici o
dovadă, de nici o parte; fiecare participant la dispută nu poate decât să facă apel la propriile emoţii şi
să folosească instrumente retorice de natură să stârnească emoţii similare în alţii...” Rusell este
desigur pregătit să admită, laolaltă cu teologii, că domeniul moralei cade în afara reglementării
ştiinţifice, dar şocant este că este dispus să meargă chiar mai departe. Morala cade chiar în afara
cunoaşterii: „Atunci când afirmăm că un lucru sau altul are „valoare”, ne exprimăm propriile emoţii,
nu un fapt care ar rămâne adevărat şi în cazul în care sentimentele noastre personale ar fi diferite.”
De aici nu mai este decât un pas până la o definire perfect relativistă a eticii, de care ar fi fost mândru
şi Gorgias însuşi: „ Etica este o încercare de a oferi o importanţă universală, nu numai personală,
anumitor dorinţe ale noastre...Teoria pe care am susţinut-o este o formă a doctrinei care se numeşte
„subiectivitatea valorilor”. Această doctrină constă în susţinerea faptului că, dacă doi oameni au
opinii diferite despre valori, nu există niciun dezacord cu privire la vreun tip de adevăr, ci doar o
diferenţă de gust... Temeiul principal pentru adoptarea acestei viziuni este imposibilitatea totală de a
găsi vreun argument pentru a dovedi că un lucru sau altul are valoare intrinsecă”.

Avem impresia că am ajuns în mijlocul unui întuneric profund sau al unei lumini la fel de
profunde şi de orbitoare. După ce ne-a tăiat toate crăcile teoretice şi cârligele asiguratoare, Russell
ne-a adus pe marginea prăpastiei ca să vedem abisul. Să ştim că-i acolo. Şi cu această spaimă în suflet
să începem să reconstruim etica. Mi se pare că avem de-a face aici cu unul dintre procedeele alea
radicale din gândirea filosofică, după care se aspiră la o nouă întemeiere. Îndoiala hiperbolică a lui
Descartes, epoché-ul lui Husserl sau „vălul ignoranţei” al lui Rawls nu-mi par mai radicale decât ce
face Russell în cartea asta. Consecinţele unei astfel de viziuni sunt tulburătoare: „Consecinţele acestei
doctrine sunt considerabile. În primul rând, nu poate exista un lucru precum „păcatul” în vreun sens
absolut; ceea ce un om numeşte păcat, altul numeşte „virtute” şi, deşi se pot antipatiza unul pe altul
din cauza acestui deacord, nici unul nu-l poate convinge pe celălalt de eroare intelectuală... În al
doilea rând, este imposibil de susţinut modul de a vorbi despre valori care este obişnuit printre cei
care cred în scopul cosmic. Argumentul lor este că anumite lucruri care au evoluat sunt „bune” şi prin
urmare lumea trebuie să fi avut un scop admirabil din punct de vedere etic. În limbajul valorilor
subiective, acest argument devine: „Unele lucuri din lume sunt pe placul nostru şi deci trebuie să fi
fost create de o Fiinţă cu gusturile noastre, pe care, prin urmare, o plăcem de asemenea şi Care, în
consecinţă, este bună.”

Acesta este momentul în care, după o deconstrucţie convingătoare, Russell trebuie fie să
propună un alt punct, fie şi provizoriu, de a întemeia morala, fie să ne abandoneze de-a pururi hăului
amoralităţii. Există din fercire o soluţie, un teren comun pe care fiinţele umane se pot întâlni şi pot
întemeia o structură etică generală, fără a pretinde vreun moment obiectivitatea valorilor, care nici
nu mai este necesară din punct de vedere teoretic. Şansa noastră stă în cultivarea acelor dorinţe prin
care oamenii vizează binele (înţeles mai degrabă ca bunăstare, good life) semenilor, acea dorinţă
improbabilă şi admirabilă prin care depăşim cadrul motivelor personale. Russell evită cercul vicios
care se conturează şi admite, admiţând totodată paradoxul din miezul propriei teorii, că şansa
noastră este să dorim fericirea umanităţii, dar că a dori fericirea umanităţii nu este în sine un scop
mai „obiectiv” sau superior intrinsec celui de a dori răul umanităţii, de exemplu. Russell e un
cartezian care eşuează în acelaşi fel ca Descartes, doar că o face conştient. Desigur, acest eşec nu
înseamnă că poziţia morală susţinută de el este greşită. Tocmai am argumentat că validarea eticii
cade în afara epistemologiei. Înseamnă mai degrabă că trebuie să ne ducem vieţile plecând de la
existenţa neliniştitoare a acestui abis: „O dorinţă nu poate, în sine, să fie nici raţională, nici iraţională.
Poate fi în conflict cu alte dorinţe şi să ducă deci la nefericire; poate stârni opoziţia în alţii şi, prin
urmare, nu poate fi satisfăcută. Dar nu poate fi considerată „iraţională” doar pentru că nu putem să
juştificăm faptul că o simţim... De fapt, nu teoria etică, ci cultivarea dorinţelor mari şi generoase prin
inteligenţă, fericire şi eliberarea de frică poate face oamenii să acţioneze mai mult decât o fac în
prezent în concordanţă cu fericirea generală a omenirii. Oricare ar fi definiţia pe care o avem despre
Bine şi indiferent dacă credem că acesta este subiectiv sau obiectiv, cei care nu doresc fericirea
omenirii nu se vor strădui să o urmărească, în timp ce aceia care o doresc, vor face tot ce pot pentru
a o realiza.”