Într-o gară

(Acesta e un monolog care incepe pe un ton obiectiv, impartial si se termina intr-o nota subiectiva.
Incepe cu “noi ” si se termina cu “eu” – ceea ce permite un crescendo al emotiilor exprimate ; de
asemenea are si o conversatie cu un interlocutor imaginar, ceea ce permite un joc variat al
actorului. )

Nu există prieteni care pleacă. Aceia nici nu erau prieteni, ci doar cunoştinţe. Stăm cu toţii într-o
gară, pe un peron, aşteptăm ceva, nici noi nu ştim ce. Suntem singuri. Trenurile vin şi pleacă dar nu
sunt pentru noi. Dacă ar fi le-am recunoaşte. Stăm singuri pe o bancă, îngheţaţi de frig şi
singurătate. Apoi vine cineva şi se aşează lângă noi. E tot un călător. Şi el aşteaptă un tren.
Aşteptarea apropie oamenii aşa că intrăm în vorbă, ce să facem şi noi?

„- Bună ziua

– Bună ziua. Ce mai faci?

– Aştept un tren, tu?

– Şi eu.

– Urată vreme.

– Da…”

Apoi tăcem. Dar liniştea nu stă prea mult. Vorbim. Schimbăm cuvinte fără semnificaţie despre vreme
şi trenuri, despre trecătorii mai norocoşi care au găsit un tren, trenul lor. Trebuie să spunem ceva.
Aşa e politicos, nu? Pe urmă, cu cât vorbim mai mult, cu atât spunem lucruri mai importante. Celălalt
nu mai e un străin. Aşteptarea aceasta împreună ne-a împrietenit. Îi vorbim despre fericire şi visele
noastre, îi spunem cât ne e de greu şi el ne înţelege, poate şi plângem un pic. Dar nu,nu e timp de
asta. Iată, a venit un tren, e pentru el. Trebuie să plece, dar o sa ne scrie. Sigur că da, o să ne
scriem, o să ne sunăm, rămânem prieteni, leăgtura asta nu poate să dispară. Cuvintele ce s-au rostit
între noi nu sunt cuvinte de străini. Cel ce le-a auzit este un prieten.

Apoi zilele trec, apar cărţile poştale scrise scurt, cuvinte banale şi politicoase, el a ajuns în altă gară,
aşteaptă alt tren, e în altă etapă. Şi noi am devenit doar o cunoştinţă plicticoasă faţă de care are
datoria de a scrie. Dar trece şi asta. Nu ne scrie mult. Între timp apare altcineva pe peron, un alt
călător. O să vorbim şi cu el, ne împrietenim şi cu el, altfel cum? Nu din asta e făcută viaţa? Nu din
prieteni pe care îi pierzi?

Am avut prieteni în liceu cu care am băut şi am plâns de anul nou sau la cine ştie ce petreceri, lor le-
am spus lucruri pe care nici eu nu le bănuiam despre mine, ei erau alături de mine, nici nu visam că
într-o zi nu o să ne mai vorbim. Ne întâlnim uneori pe stradă şi eu traversez ca să nu îi salut.
Saluturile astea politicoase mă omoară. La ce bun? Dacă nu suntem decât nişte cunoştinţe distante
acum, de ce să ne chinuim 5 minute cu un subiect de conversaţie? Nu mai sunt prietenii mei. Au
murit pentru mine. Şi nici atunci demult nu erau prieteni dacă acum nu mai sunt. Doar s-a întâmplat
să ne petrecem un timp împreună, un timp în care fiecare aştepta altceva. Dar dacă aceia erau
prieteni adevăraţi, nu plecau cu primul tren, ci rămâneau lângă mine, aici. Pentru că nu trenul pe
care îl aştepţi contează, ci alături de cine aştepţi. Ei nu au înţeles asta. Nu am nevoie de prieteni
întâmplători, de vagi cunoştinţe pe la petreceri care să îmi dea mesaje banale de crăciun. Nu vreau
politeţea voastră! La ce bun cuvintele acestea reci şi stupide? Nu îmi sunteţi obligaţi cu nimic! Nu
trebuie să mă salutaţi, nu trebuie să îmi trimiteţi mesaje banale, nu trebuie să mă sunaţi dacă chiar
nu aveţi ce îmi spune. Vă eliberez din funcţia de falşi prieteni, foste cunoştinţe, colegi. Am nevoie de
oameni adevăraţi care să nu mai plece de lângă mine. De aceea stau aici şi aştept. Nu am să iau
nici un tren, nu am să merg mai departe. Aştept pe cineva care să rămână aici pentru mine, lângă
mine, mereu.