Sunteți pe pagina 1din 9

Maghiari

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Maghiari
Magyarok

Ștefan I al Ungariei · Matia Corvin · Gabriel Bethlen · Béla Bartók · Vilma


Hugonnai · Tivadar Kosztka ·János Bolyai · Emma Orczy · József
Eötvös ·Loránd Eötvös · Zoltán Kodály · János Arany ·István
Széchenyi · Francisc Rákóczi al II-lea · Róza Laborfalvi

Populație totală

14.500.000

Regiuni cu populație semnificativă


Ungaria 9 416 015
Statele Unite ale Americii 1 563 081[1]
România (mai ales în Transilvania) 1 237 746[2][3]
Slovacia 520 528[4]
Canada 315 510[5]
Serbia 293 300[6]
200 000-250
Israel
000[7]
Ucraina 156 600[8][9]
Germania 120 000[10]
Austria 40 583[11]
Croația 16 600[12]
Slovenia 6 500[12]
Alte teritorii cu populație maghiară (cca. 280 de
semnificativă: mii)
75 000 – 85
Europa de Vest
000[12]
Australia și Oceania cca. 65 000[12]
40 000 – 50
America de Sud
000[12]
40 000 – 50
Europa de Nord
000[12]
Asia cca. 30 000[12]
Africa cca. 10 000[12]

Limbi vorbite
Maghiară
Religii
catolici (romano-catolici, greco-catolici, armeno-
catolici), protestanți (reformați, unitarieni, lutherani, baptiști), mozaici (evrei
maghiari, secui sâmbotași) etc.
Grupuri înrudite sau legate cultural
Finlandezi, Estoni, Laponi
din punct de vedere genetic (privind populația de azi):
Polonezi, Croați[13], Maghiarabi[necesită citare], Madjari din Kazahstan[14]

Maghiarii sau ungurii sunt un popor rǎspândit în Europa centrală, vorbitor al limbii maghiare. Etnia
maghiară alcătuiește majoritatea absolută a cetățenilor din Ungaria (în maghiară Magyarország, în
trad. "Țara Maghiară"), cu o pondere de 92,3 % conform recensământului din 2006. Importante
comunități maghiare trăiesc și în țările vecine Ungariei, respectiv
în România, Slovacia, Serbia, Austria și Ucraina.

Cuprins
[ascunde]

 1Maghiari și unguri
 2Istoria
 3Răspândire
o 3.1Maghiarii din România
o 3.2Maghiarabi
 4Note
 5Vezi și

Maghiari și unguri[modificare | modificare sursă]


Până în sec. al XIX-lea denumirea de "ungur" era folosită pentru a-i desemna pe toți
locuitorii Regatului Ungariei, indiferent de etnie. Dieta de la Pojon edicta în anul 1791 privilegii
pentru sârbii refugiați din Imperiul Otoman, cu argumentul că "și pe aceștia [pe sârbi] îi socotim
unguri. Astfel îi declarăm și pe ei, ca și pe celelalte naționalități care locuiesc în Regatul Ungariei,
drept unguri, drept compatrioții noștri."[15]
În limba română substantivul "ungur" respectiv "ungurean" îi desemna de asemenea pe toți locuitorii
"Țării Ungurești", indiferent de etnie.[16]
Receptarea principiilor Revoluției Franceze a dus la ideea că toți locuitorii Ungariei ar forma
"națiunea politică ungară", fapt formulat în preambulul la Legea Naționalităților, nr. XLIV/1868, în
sensul că "toți cetățenii Ungariei formează conform principiilor constituționale o națiune în sens
politic, anume națiunea unitară și indivizibilă ungară, între ai cărei membri se numără fiecare
cetățean al patriei, indiferent cărei naționalități ar aparține."[17]
Industrializarea si modernizarea Regatului Ungariei începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-
lea a însemnat înlocuirea treptată a elitelor urbane germane cu noua burghezie maghiară în
formare. Naționaliștii maghiari au impus o maghiarizare forțată pentru cei proveniți din toate
grupurile etnice (șvabi dunăreni, slovaci, români etc.) [18][19] În ultimii ani ai sec. al XIX-lea și în
primele decenii ale secolului XX maghiarizarea ca mijloc de integrare urbană s-a accelerat și a fost
însoțită de măsuri politice menite să o faciliteze. Aceasta a dus la o reacție de opoziție vie din partea
elitelor intelectuale ale naționalităților nemaghiare din Ungaria, al căror interes nu era integrarea
urbană a grupurilor aflate sub influența lor (ca preoți, avocați etc.)[20]
Istoria[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Ungariei.
Istoria timpurie a maghiarilor este puțin cunoscută. Trecutul îndepărtat al poporului maghiar poate fi
reconstituit, în linii generale, în funcție de izvoare lingvistice și doar pe un plan secundar de izvoare
istorice.
Izvoarele arheologice referitoare la maghiari anterioare secolului IX sunt disputate. Lingviștii și
istoricii consideră, de comun acord, că ungurii provin din teritoriul aflat la granița dintre zonele
împădurite ale Munților Urali și stepa euroasiatică. Acolo s-a consumat și o primă etapă a
etnogenezei ungurilor. Din simbioza a două elemente etnice de tip ugric a luat naștere o populație
de limbă uralică. Denumirea maghiari este rezultanta contopirii denumirii celor două entități etnic-
tribale.
Ungurii s-au autodenumit totdeauna maghiari ("magyar"), însă populațiile vecine i-au denumit unguri
dupa numele țării lor, Ungaria (în latină - Hungaria). Maghiarii au asimilat în cursul timpului populatii
turcice care li s-au alăturat, îndeosebi după strămutarea din locurile ancestrale spre sud-vest, spre
fluviile Volga și Don. Teritoriul se cheamă în izvoarele istorice Magna Hungaria, zona din bazinul
râului Kama fiind locuită până în secolul XIII de o populație ugrică înrudită. Pe aceste teritorii, ungurii
au intrat în contact și cu popoare de origine turcică. Dintre triburile turcofone, o influență majoră și
durabilă au exercitat-o protobulgarii, adică bulgarii de Volga, și hazarii (vorbitori ai unui dialect turc
apropiat celui vorbit de protobulgari; urmașii direcți ai acestor turcici, care trăiesc și astăzi în acea
regiune, sunt ciuvașii și bașkirii). Aproximativ din secolul V, ungurii s-au strămutat în stepele din
nordul Mării Negre. Astfel, ungurii au ajuns în sfera de influență a imperiului hazar, al cărui centru de
putere se afla pe cursul inferior al Volgăi. Influența hazarilor nu a fost minoră, având în vedere și
faptul că în fruntea uniunii tribale care s-a strămutat din Ucraina în Pannonia s-au aflat trei
triburi hazare (v. kabarii respectiv cowari din cronicile medievale).
Impunerea lui Árpád în calitate de conducător al uniunii de triburi unguresti revine, se pare,
unui kaganhazar. Împinși spre vest de pecenegi, ungurii se stabilesc temporar, pe la mijlocul
secolului IX, în Atelkuzu (în maghiară Etelköz = "teritoriul dintre râuri"; atil, itil înseamnă fluviu în
diverse dialecte turcice vechi), delimitat de Marea Neagră și
râurile Siret ("Seretos"), Nistru și Prut ("Brutos") (vezi Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-
959), De administrando Imperii). Ungurii vor întreprinde de aici o serie de raiduri și campanii militare.
În 862, ungurii au trecut Carpații (din zona ucraineano-slovacă) și au atacat părțile răsăritene
ale Imperiului Carolingian și Moravia, adică vremelnica formațiune statală slavă "Moravie Magna",
care cuprindea o mare parte a Ungariei de azi.

850 Balcanii înainte de venirea maghiarilor


950

Chemați în sprijin de împăratul bizantin Leon al VI-lea, ungurii au trecut în anul 895 Dunărea de
Jos și l-au atacat pe țarul bulgar Simeon. Profitând de această împrejurare și în alianță cu bulgarii,
pecenegii au atacat împreună cu aceștia în 895/896 așezările ungurești din Atelkuzu (Etelköz).
Lipsiți de apărare, ungurii și grupuri de populații asociate, printre care și trei triburi hazare, se
refugiază din nordul Mării Negre în 896 spre vest pe valea Nistrului, și trec Carpații prin Pasul
Verețki, ajungând pe Valea Tiseimijlocii. De aici au lansat timp de câțiva ani atacuri de pradă și jaf
spre teritorii din Vest-Europa, printre care Germania, Italia, Franța și Spania. În anii 900/901 când
triburile ungurești s-au reîntors, nu au mai revenit la vechiul loc pe Tisa, ci s-au așezat în
centrul Bazinului Panonic, în vecinătatea lacului Balaton.
Istoria ungurilor în prima jumătate a secolului X este marcată de numeroase raiduri de jaf întreprinse
în întreaga Europă. Oștile ungurești, conduse frecvent de Bulcsú (Bulciu) și Lél, (Lehel
sau Lelu[necesită citare]), au îngrozit creștinătatea. Aplicând o tactică de luptă specifică popoarelor de
stepă, bazată pe atacuri și retrageri surprinzătoare, inventivitate și disciplină, războinicii unguri au
reușit să iasă învingători în numeroase confruntări militare, mai ales folosind cu abilitate arcul
asiatic. În calitate de aliați ai ducelui de Bavaria Arnulf, maghiarii pătrund în anul 899 în Italia. În
continuare, ei atacă, pe rând, între anii 911-933, Spania, Franța și Italia. Seria victoriilor ungurești
este stopată temporar în anul 933 de ducele bavarez Heinrich I. Același Heinrich va întreprinde în
anul 950 un raid în Câmpia Pannoniei, incursiunea rămânând însă fără rezultate semnificative.
În anul 954, oști ungurești conduse de același Bulciu atacă Franța și Germania, susținând opoziția
față de împăratul german Otto I. Raidurile ungurești încetează complet abia după victoria decisivă
obținută de Otto I în Lechfeld, de lângă Augsburg, la 10 august 955, ocazie cu care Bulciu însuși a
fost capturat, apoi executat. Această înfrângere catastrofală a determinat aristocrația tribală să-și
reorienteze politica internă și externă. Înțelegând situația în care se aflau ungurii, conducătorul
uniunii tribale, principele Géza (971-997), a pregătit premisele creștinării ungurilor și ale întemeierii
statului maghiar. Fondarea Regatului Ungar și începutul convertirii ungurilor la catolicism au fost
înfăptuite de fiul său, Ștefan I al Ungariei (997-1038). Maghiarii și-au extins statul atacând și
cucerind pe rând Moravia, Francia Răsăriteană. După stingerea dinastiei Arpadiene, Carol Robert
de Anjou a luat tronul. Fiul său Ludovic a pus capăt anarhiei, a extins statul maghiar și a creat o
uniune statală maghiaro-polonă. Statul maghiar va atinge o mare dezvoltare economică și militară,
care îl va transforma în centru de rezistență anti-otoman. După bătălia de la Mohacs, partea centrală
a Ungariei este supusă Imperiului Otoman. În partea nord vestică va guverna o dietă din vechea
nobilime ungurească. Vechea cultură maghiară va conviețui în Principatul Transilvaniei.

Răspândire[modificare | modificare sursă]


Maghiarii în secolul XXI

Distribuţia Maghiarilor în România

Numărul total al vorbitorilor limbii maghiare ca limbă maternă este estimat la cca. 14,5 milioane de
oameni, dintre care 10 milioane trăiesc pe teritoriul Ungariei. O parte a populației vorbitoare de limba
maghiară este răspândită, începând din anul 1920, urmare a tratatului de pace de la Trianon, în
afara Ungariei, în țările vecine. Numărul le este de aproximativ 2,5-3 milioane. Minoritatea maghiară
din România numără circa 1,45 milioane de locuitori. În Slovaciatrăiesc circa 500.000,
în Serbia (Voivodina) circa 293.000, în Ucraina aproximativ 200.000, în Slovenia și Croația
aproximativ 25.000-35.000 în total, în Cehia în jur de 50.000, în Austria numărul lor este estimat la
câteva sute de mii (în jur de 200.000-250.000). Comunități maghiare importante există în Europa
occidentală, Statele Unite, Canada, Australia și Noua Zeelandă, precum și America
Latină (îndeosebi în Brazilia, cu 150.000-200.000, Argentina, Chile, Venezuela, Uruguay, Costa
Rica). În afara maghiarilor etnici sau a ungurilor, mai există în Ungaria, Israel și în alte țări câteva
zeci de mii de evrei vorbitori de maghiară ca limbă maternă. Romii din Ungaria și unii romi
din România(Transilvania) și Slovacia sunt de asemenea vorbitori de maghiară sau bilingvi. În
Ungaria și România (Transilvania) există și o mică comunitate armeană maghiarofonă.
Maghiarii din România[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Maghiarii din România.
În urmă cu aproximativ 5 decenii, în anii instaurării regimului comunist, minoritatea maghiară din
România era constituită dintr-un număr de aproximativ 1,5 milioane de membri, număr ce reprezenta
7,5% din populația țării.
Numărul persoanelor de etnie maghiară, rezultat în urma recensământului din anul 2002, se ridica la
1.434.377, număr ce reprezenta 6,6% din populația țării, într-o oarecare scădere față de
recensământul realizat în anul 1992, când minoritatea maghiară era mai numeroasă cu aproape
0,6% din întreaga populație a țării. Minoritatea maghiară din România, se găsește îndeosebi în
spațiul intracarpatic în județele: Harghita, Mureș si Covasna.
Maghiarabi[modificare | modificare sursă]
Magyarab este o comunitate care trăiește lângă râul Nil, în sudul Egiptului și în partea nordică
a Sudanului. Dar există câteva localități și la granița cu Etiopia. Magyarab au o istorie de 500 ani, au
emigrat în Africa în două mari grupe. În secolul XVI au venit ca soldați maghiari, iar în secolul XVIII
au venit maghiari care au fost alungați de către Maria Tereza, fiindcă ea n-a permis funcționarea
comunităților maghiar-islamice pe teritoriul Imperiului Habsburgic. Astăzi în Africa trăiesc 7000 de
magyarabi.
Preistoria maghiarilor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Preistoria maghiarilor (în limba maghiară: magyar őstörténet) se referă la istoria ungurilor din
momentul în care s-au separat din gupul principal fino-ugric (se estimează că evenimentul ar fi avut
loc la începutul primului mileniu) până la cucerirea Bazinului Panonic la sfârșitul secolului al IX-
lea (în istoriografia maghiară „honfoglalás” descălecarea)[1]. Principatul Ungariei, despre a căurui
existență există puține surse de informații, este inclus de către unii instorici în perioada preistoriei
maghiare[1]. Termenii „istorie veche” și „istorie timpurie” [2] sunt folosiți de diferiți cercetători pentru a
descrie aceeași perioadă din istoria maghiară.

Cuprins
[ascunde]

 1Formarea poporului maghiar


o 1.1Apariția vorbitorilor de limbă maghiară
o 1.2Urheimatul maghiar
o 1.3Etnonimul
o 1.4Primele consemnări ale ungurilor
 2Migrațiile
o 2.1Magna Hungaria
o 2.2Regiunea Don-Kuban
o 2.3Levedia
o 2.4Etelköz
 3Vezi și
 4Referințe și note
 5Surse
 6Bibliografie

Formarea poporului maghiar[modificare | modificare sursă]


Istoria Ungariei

Acest articol este parte a unei serii

Panonia, formarea Ungariei

Panonia

Preistoria maghiarilor

Cucerirea Bazinului Panonic

Anii incursiunilor militare


Evul Mediu

Principatul Ungariei

Regatul Ungariei

Regatul Ungariei la începutul Epocii Moderne

Ocupația otomană

Regatul Ungariei Răsăritene

Principatul Transilvaniei

Războiul de independență condus de Francisc


Rákóczi al II-lea (1703-1711)

Ungaria Regală

Istoria maghiară în secolul al XIX-lea

Epoca reformelor

Revoluția Maghiară din 1848-1849

Compromisul austro-ungar din 1867

Imperiul Austro-Ungar

Istoria maghiară în secolul al XX-lea

Revoluția Mîja-de-toamnă

Republica Ungară (1918-1919)

Republica Ungară a Sfaturilor

Tratatul de la Trianon

Regatul Ungariei (1920–1944)

Ungaria în cel de-al Doilea Război Mondial

Statul Maghiar (1944-1945)

Republica Populară Ungară

Revoluția din 1956

Ungaria contemporană

Republica Ungară

Portal Ungaria
v•d•m

Apariția vorbitorilor de limbă maghiară[modificare | modificare sursă]


Limba maghiară este clasificată în mod tradițional ca fiind o ramură ugrică a limbilor uralice[1][3][4][5].
Este posibil ca limbile uralice să se fi separat cam între 4000 î.Hr. – 2000 î.Hr.[3][4].
Modificările climaterice din jurul anului 1300 î.Hr. a dus la extinderea spre nord a stepelor, ceea ce a
făcut ca popoarele prot-ugrice să adopte modul de viața nomad[3][4][6]. Această modificare a fost
întărită de o serie de grupuri proto-iraniene nomade, care trăiau mai spre sud și care le-au influențat
pe popoarele ugrice, după cum o dovedesc o serie de cuvinte de împrumut[7]în limbile lor[3][4][8].
Formarea limbii maghiare a avut loc cam în această perioadă (1000 î.Hr. – 500 î.Hr.) și poat fi
localizată în regiunile sudice ale Munților Urali[1].
După o nouă modificare climatică de prin anul 800 î.Hr., care a cauzat o expansiune a taigalei,
grupurile proto-ugrice, (cel mai probabil strămoșii ungurilor) s-au mutat spre sud. Prin această
mutare s-au separat de strămoșii popoarelor hantî și mansi[1][3].
Urheimatul maghiar[modificare | modificare sursă]
Urheimat maghiar (magyar őshaza) este teritoriul de origine al vorbitorilor de maghiară.
Termenul urheimat este împrumutat din lingvistică există tendința să se creadă că este folosit doar
în discuțiile despre originea unei limbi. Când este aplicat la originea națională a ungurilor, se referă
la regiunea unde strămoșii poporului maghiar au format o unitate etnică, au vorbit maghiara veche și
au practicat păstoritul nomad. Cercetătorii sund de acord că urheimatul în sens etnogenetic a fost
situat undeva în zona de stepă de la sud de Urali[1][3].

 Un punct de vedere[9] este acela conform căruia urheimatul maghiar este același cu vorbitorilor
de limbi ugrice – în regiunea de vest a Munțior Urali[10]. Momentul în care proto-maghiarii s-au
mutat spre vest din regiunile estice ale Munților Urali și s-au așezat în Bașchiria (la confluența
fluviilor Kama și Volga) este încă un subiect de cercetare[4]. Mutarea lor a putut fi cauzată
de migrația popoarelor din secolul al IV-lea, dar ar putea să aibă legătură cu apariția unei noi
culturi arheologice (cultura Kușnarenkovo) în regiune în secolul al VI-lea[4].

 Un alt punct de vedere este cel conform căruia urheimatul maghiar este aproximativ
teritoriul Yugra de la răsăritul Uralilor, unde trăiesc în prezent populațiile hantî și mansi. Yugra
este considerată de către unii dintre cercetători ca urheimat al limbilor ob-ugrice (o ramură
ipotetică a limbilor uralice) și nu a mai vechilor limbi ugrice. De aceea, regiunea din vestul
Uralilor, din vecinătarea râului Kama ar fi urheimatul limbilor ugrice[11]. Prin urmare, maghiarii s-
au format în acest urheimat din vestul uralilor, dezvoltarea limbii lor fiind influențată de limba
komi[10].

 Abordările bazate pe „stratificarea hărților” au comparat cimitirele, motivele ornamentale,


obiectele de îmbrăcăminte din piele sau pâslă, imaginile mitologice, altarele de sacrificiu, muzica
și poezia populară, cântecele deleagă plus documentele scrise și cercetările genetice pentru ca
să desemneze ca cel mai probabil urheimat maghiar regiunea câmpiilor cu vegetație bogată
dintre patru lacuri cu apă dulce: Caspic, Aral, Balhaș și Baikal. Pornind din această regiune,
proto-maghiarii ar fi migrat spre vest, probabil pe mai multe căi, în principal prin
„poarta” Ekaterinburgului din sudul Uralilor (după cum ar indica cimitirele), spre Levedia și în
cele din urmă în „Etelköz” (considerat leagănul poporului maghiar), unde au devenit
aliații hazarilor. Cercetările genetice au demonstrat legăturile maghiarilor cu uigurii din
estul Eurasiei, în regiunea orașului Ürümqi (China)[12].
Pe de altă pare, o serie de cercetători consideră că acest concept al urheimatului este depășit din
punct de vedere științific, de vreme ce popoarele au o dezvoltare continuă[13].
Etnonimul[modificare | modificare sursă]
Originea numelui „maghiar” (cum se autonumesc ungurii) poate avea legătură cu momentul în care
proto-ungurii s-au separat de alte grupuri proto-ugrice. Există însă mai multe teorii cu privire la
această origine. Cuvântul ar putea fi compus din două părți (magy și ar)[1], dau ar putea fi
împrumutat dintr-o limbă proto-iraniană[14].
Cuvinte similare cu elementul maghi al cuvântului „maghiar” sunt folosite de popoarle hantî și mansi
(prin care ei se autodefinesc mos, respectiv mansi), ceea ce ar sugera că „maghi” este de origine
ugrică și ar putea să însemene „cel care vorbește” [o limbă][1]. Elementul ar al cuvântului „maghiar”
ar putea fi de origine ugrică sau turcică și ar putea însemna „om”[1][3]. Cei care cred că elementul „ar”
este de origine turcică consideră că el numește un trib turcic care s-ar fi alăturat grupului prot-ugri,
pentru ca să formeze împreună poporul maghiar[3].
Cele mai vechi surse de informații folosesc mai multe nume cu referire la maghiari (unguri)[15].
 În sursele scrise arabe, maghiarii sunt numiți madjfarīyah ori madjgharīyah (de exemplu de
către Ahmad ibn Rustah), badjghird ori bazkirda (de către al-Mas’udi), unkalī (de către Abraham
ben Jacob), sau turk (de către Ibn Hayyan)[15][16].
 În sursele bizantine, maghiarii sunt numiți Οΰγγροι /Ungroi/, Τουρκοι /Turkoi/ (de exemplu de
către împăratul Leon al VII-lea), sau Σάβαρτοι άσφαλοι/Sawartoi asfaloi/ (de
către Constantin Porphyrogennetos)[17].
 Atunci când fac referire la maghiari, sursele medievale scrise în limba latină îi numesc pe
aceștia ungri, hungri, ungari sau hungari, dar există și surse care îi numesc avari ori huni[18]
. Numele latine ale maghiarilor (ungri, hungri, ungari, hungari) și derivatele lor în alte limbi se
consideră că au derivat din numele dat de slavi onogurilor, o federație de triburi turcice (dar nu
numari) din secolele al V-lea – al VIII-lea din regiunea Mării Azov[1][18].
Primele consemnări ale ungurilor[modificare | modificare sursă]
Herodot a descrisun popor pe care l-a numit Іϋρκαι /Iurkai/, care ar fi fost vânători călare și care
trăiau în regiunea dintre râurile Kama și Belaia. O serie de cercetători consideră că aceasta este
prima consemnare a strămoșilor ungurilor[17]. Poporul menționat de Strabon cu numele
de oΰγρου /Ugroi/ ar putea fi de asemenea vechii unguri, deși este mai probabil să fie vorba de unul
dintre triburile de sarmați [17].
Alți cercetători, luând în considerație numele pe care împăratul Constantin Porfiregenet l-a dat
ungurilor – σάβαρτοι άσφαλοι /sawartoi asfaloi/ - apreciază că
sursele bizantine, musulmane și armenești, care pomenesc de poporul
numit σάβιροι /sawiroi/, σεβορτιοι /sewortioi/, siyāwardiya și sevordi nu fac decât să certifice
prezența strămoșilor ungurilor la nord de Munții Cauaz în secolele al V-lea – al X-lea[17]. Pe de altă
parte, alți autori consideră că această identificare bazată doar pe argumente lingvistică este
incertă[17].
Autorul bizantin care a continuat cronica lui Ghiorghios Amartolus a amintit faptul că pe la anul
837, Primul Țarat Bulgar a căutat să formeze o alianță cu un
popor păgân numit ungri, turc ori hun împotriva locuitorilor originari din Macedonia, care se
răsculaseră împotriva bulgarilor. Rebelii au reușit să îi înfrângă pe păgâni[17][19]. Poporul păgân
menționat în sursa bizantină a fost identificat ca fiind vechii unguri, aceasta fiind prima mențiune
scrisă credibilă despre maghiari care nu a fost pusă la îndoială de niciun cercetător contemporan[19].
Annales Bertiniani consemnează faptul că în 839, împăratul bizantin Teofil l-a rugat pe regel
franc Ludovic cel Pios să îi ajute pe ambasadorii rusi, care vizitaseră Constantinopolul, să se
reîntoarcă în patrie, deoarece „popoarele barbare și sălbatice” le puneau în primejdie călătoria spre
casă[4]. Identificarea „popoarelor barbare și sălbatice” ca fiind aceleași cu triburile maghiare nu a fost
acceptată de către toți istoricii[19].
Constantin al VII-lea Porfirogenet a consemnat în „De Administrando Imperio” faptul
că haganul și hagan bekul hazarilor i-a cerut împăratului Teofil să le cedeze cetatea Sarkel[19].
Această cetate le era necesară datorită apariției la frontierele statului a unui nou inamic, iar singurul
popor care le-ar fi amenințat securitatea nu putea fi decât cel maghiar[19]. Ahmad ibn Rustah a
menționat de asemenea în scrierile sale măsurile de apărare luate de hazari împotriva maghirilor și
a altor popoare[19].