Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj–Napoca

Facultatea de Stiinte Politice, Administrative şi ale Comunicării

Specializarea Ştiinţe Politice
Anul universitar 2013 - 2014
Semestrul II

UNIUNEA EUROPEANĂ :
DREPT, INSTITUŢII ŞI POLITICI COMUNITARE

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Conf. Univ. dr. Flore POP Uniunea Europeană: drept, instituţii şi politici
comunitare
Birou: Strada Traian Moşoiu, nr. 71, Cluj-
Napoca, cod poştal: 400 132 [Codul cursului:

Telefon: 0264 431 505, int 6219 Anul III, Semestrul II

Fax: 0264 40 60 54 Curs obligatoriu

E-mail: florepop@yahoo.fr Tutori: Flore POP

Consultaţii: vineri, orele 14 – 15. florepop@yahoo.fr

1.1. Condiţionări şi cunoştinte prerechizite

Cursul este obligatoriu, dar nu est condiţionat de parcurgerea şi promovarea altor discipline.

1. 2. Descrierea cursului

Urmărim, în cuprinsul acestui curs, prezentarea concisă a temelor clasice ale dreptului şi politicilor comunitare, a
unui corpus de teorii şi concepte fundamentale, precum şi observarea evoluţiei actuale a Comunităţilor europene,
prin analizarea problematicii şi ariilor de interes maxim, trecînd astfel în revistă noile fenomene integraţioniste
contemporane. Propunem, deci, spre studiu un ansamblu de teme şi exerciţii legate de cooperarea şi integrarea
regională, în limitele spaţiului nostru geografic, din care ne vom putea da seama de aplicarea efectivă a dreptului
şi politicilor comunitare la dinamica nouă a organizaţiilor europene. Prezentăm astfel pe scurt câteva ipoteze de
lucru prin care incercăm să punem în evidenţă şansele posibile ale ţărilor din regiunea noastră de a reuşi o mai
bună cooperare în Est şi o rapidă integrare în organizaţiile din Vest, o participare la ceea ce numim spaţiul
economic european integral.

1. 3. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este organizat pe cinci module de învăţare, corespunzând celor mai importante teme ale dreptului
comunitar şi cu ilustrarea uneia dintre politicile comune importante. Înţelegerea în profunzime şi asimilarea
teoriilor şi informaţiilor disponibile în acest curs vor fi optimizate cu ocazia întâlnirilor periodice, precum şi

1
 prin utilizarea bibliografiei selective indicate şi prin realizarea temelor de cercetare prezentate. Bibliotecile
Universităţii noatre dispun acum de fondul de carte necesar realizării acestor aplicaţii, precum şi de
infrastructura informatică necesară unor investigaţii pe Internet sau in bazele de date europene mai
importante.

1. 4. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Formatul cursului şi tipul de activităţi ce vor fi abordate în acest cadru: aşa cum am arătat mai sus, cursul este
organizat pe cinci module de învăţare, corespunzând celor mai importante teme ale dreptului comunitar şi
politicilor comunitare, urmând ca parcurgerea acestora să ofere o perspectiă actualizată asupra intregului proces
integraţionist contemporan. Vor avea loc întâlniri periodice, faţa în faţă (sub forma consultaţiilor), urmate de
şedinţe de muncă individuală, gestionată de fiecare cursant în ritmul său propriu, prin parcurgerea surselor
bibliografice indicate şi realizarea temelor de cercetare descries în suportul de curs. Aceste modalităţi de lucru vor
permite studentului să îşi planifice de la început intervalele de timp pe care va trebui să le aloce pentru studiu la
această disciplină. Vor avea loc discuţii pe temele mai importante şi cu ocazia consultaţiilor, există posibilitatea
angajării în proiecte de cercetare - ce presupun însă prezenţa la sediul facultăţii, activităţi care sunt considerate
facultative.

1. 5. Materiale bibliografice obligatorii

Sunt necesare, în principal, următoarele lucrări (aproape toate disponibile în bibliotecile de la facultate, la
BCU, precum şi în alte biblioteci, ale altor facultăţi din universitate):

D. DRAGOŞ, Uniunea Europeană, Instituţii şi mecanisme, Accent, Cluj-Napoca, 2004.

I. P. FILIPESCU, A. FUEREA, Drept instituţional comunitar general, ediţia a 4-a, Editura Actami,
Bucureşti, 1999.
F. GYULA, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004, dar mai ales
2008, cu completările vizând Tratatul de la Lisabona.
I. JINGA, Uniunea Europeană, realităţi şi perspective, Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

O. MANOLACHE, Drept comunitar, vol. 1-3, All Beck, Bucureºti, volumul din ediţia din 2002. Drept
comunitar, tratat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.

R. MUNTEANU, Drept european, Oscar Print, Bucureşti, 1996.

F. POP, S. GHERGHINA, G. JIGLĂU, Uniunea Europeană: drept, mecanisme şi instituţii comunitare,

Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.

O.ŢINCA, Drept instituþional comunitar general, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti, 1999.

V. VESE, A. IVAN, Tratatul de la Nisa, traducere, comentarii şi note, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

M. VOICU, Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona, Universul Juridic, Bucureşti,
2009.

Glosar pentru Tratatul de la Lisabona, Institutul European, Bucureşti, 2009.

Tratatul de la Lisabona, în limba română.

2
 1. 6. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Echipamentele, instrumentele şi materialele suplimentare necesare la activităţile cursului: calculator (cu

imprimantă) conectat la Internet, pentru accesarea anumitor cursuri online, softuri specifice (pentru a vizualiza
aplicaţiile necesare, pentru a prelucra date obţinute, pentru a comunica sincron, în cadrul corespondenţei
electronice uzuale, acces la sursele bibliografice de la BCU), accesul la tehnica de fotocopiere, etc.

1. 7. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului şase al anului universitar, când se studiază disciplina de faţă, vor fi programate două
întâlniri faţă în faţă cu toţi studenţii, acestea fiind destinate soluţionării directe a oricăror chestiuni nelămurite,
a problematicii mai largi disciplinelor comunitare, precum şi rezolvarea sarcinilor individuale de învăţare şi
cercetare.Ordinea în care vor fi abordate temele de curs este cea indicată în acest suport scris, activităţile de
învăţare şi cercetare premergătoare fiecărei teme fiind indicate la secţiunea “aplicaţii practice şi teme de
cercetare”, studenţii urmând sa aleaga pe cele care le considera relevante pentru direcţia pe care o vor urma.
Studentii trebuie sa parcurgă, pe lângă prezentul suport de curs, cel puţin două manuale din cele indicate la
bibliografia obligatorie descrisă mai sus.Orarul consultaţiilor, al şedinţelor de curs sau al altor întâlniri e
susceptibil de a fi modifica, dar va fi anunţat cu cel puţin 48 de ore înainte. Datele referitoare la examene sau
alte verificări sunt prezentate în calendarul sintetic al disciplinei.

1. 8. Politica de evaluare şi notare

Modalităţii de notare şi a expectanţe:

Evaluarea finală se va realiza sub forma unui examen scris (tip grilă, combinat cu chestiuni teoretice), nota finală
fiind constituită din următoarele entităţi: a) 40 la sută examenul final, b) 30 la sută aplicaţii practice şi teme de
cercetare (cel puţin două la fiecare modul de curs), 10 la sută evaluarea proiectului de semestru – a care se adaugă
10 la sută contribuţii de cercetare originale (contribuţie personală), pe baza studiului de caz ales sa ilustreze
proiectul. Lucrările de la secţiunea “aplicaţii practice si teme de cercetare” (câte două obligatorii la fiecare modul
– în limitele indicate acolo, la alegerea studenţilor din lista prezentată) vor fi predate odată cu proiectul de
semestru, la termenele stabilite de titularul de curs. Instrucţiuni suplimentare în vederea îndeplinirii acestor sarcini
vor fi dispensate cu ocazia întâlnirilor periodice cu cursanţii. Studenţii vor putea solicita întrevederi suplimentare
ori de câte ori va fi nevoie pe parcursul semestrului pentru a-şi putea duce la îndeplinirea programul şi sarcinile de
cercetare. Studenţii vor primi feed-back la sarcinile realizate (prin afişarea rezultatelor la serviciul ID, prin e-mail,
de către tutori şi titularul de curs), iar în cazuri speciale cursanţii vor putea solicita feedback suplimentar prin
contactarea titularului de curs prin e-mail.

Cerinţe speciale:

Activităţile ce presupun un termen limită, sunt notate cu deduceri din punctajul aferent sarcinii daca nu au fost
realizate sau depuse la timp.( 50 la sută deduceri din punctajul aferent sarcinii).

Solicităm studenţilor să păstreze toate sarcinile realizate pe parcursul cursului până la primirea notei finale.

3
 Sarcinile sau testele parţiale ce condiţionează intrarea în examenul final: realizarea a cel puţin două aplicaţii
practice/teme de cercetare la fiecare modul de studiu, conform celor indicate în suportul de curs.

Modalitatea şi cerinţele pentru a intra la examenul de mărire: trei aplicaţii practice şi teme de cercetare la fiecare
modul, la care se adauga proiectul de semestru revăzut, cu un studiu de caz suplimentar.

1. 9. Elemente de deontologie academică

Vor fi avute în vedere următoarele aspecte legate de organizarea examenelor, a lucrarilor practice şi temelor de
cercetare:

- Întreaga activitate se va desfăşura după normele UBB şi ale facultăţii în ceea ce priveşte
deontologia academică şi procesul de învăţare/cercetare.
- - Întreaga activitate desfăşurată în cadrul examenelor şi verificărilor va trebui să fie opera
cursanţilor, cu caracterul de originalitate/autenticitate cerut, orice altă formă de contribuţie fiind
exclusă, orice tentativă de fraudă, precum şi frauda depistată fiind sancţionate conform Cartei
UBB (acordarea notei minime, exmatriculare).
- - Rezultatele examenelor şi ale verificărilor vor fi puse la dispoziţia studentilor de către serviciile
departamentului ID prin afişaj electronic, soluţionarea eventualelor contestaţii nu va depăşi 48 de
ore de la momentul depunerii lor.

1. 10. Studenţi cu dizabilităţi

Avem disponibilitatea de a lua legătura cu studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale pentru a
identifica în timp util eventuale soluţii in vederea oferirii de şanse egale acestora. Putem fi contactaţi prin e-mail,
telefon, fax sau prin corespondenţa scrisă – în limitele impuse de constrângerile de orar, ori de timp in general.
Putem adapta, de asemenea, conţinutul şi modalităţile de transmitere a informaţiilor şi datelor necesare acestor
cursanţi, precum şi modalităţile de evaluare (eventual – realizarea de examene orale, on line, etc., în condiţiile
impuse ori acceptate de către UBB), în funcţie de dizabilităţile cursanţilor respective, facilitarea accesului la toate
activităţile didactice (în măsura posibilităţilor oferite de universitate) la activităţile didactice şi de evaluare.

1. 11. Strategii de studiu recomandate

Strategiile de parcurgere a modulelor din silabus/curs, metode de abordare a activităţilor şi sarcinilor pentru a
obţine performanţa maximă) sunt caracteristice învăţământului la distanţă: planificarea exactă, riguroasă a
activitiţilor şi segmentelor de studiu individual, precum şi de cercetare, coroborată cu o foarte bună comunicare cu
titularul de curs şi cu totorii. Trebuie lecturate toate modulele de curs, cu bibliografia minimală indicată,
realiuzarea la timp a aplicaţiilor practice şi a temelor de cercetare, a proiectului de semestru şi a celorlalte sarcini
recomandate.

Obiectivele cursului

Prezentul curs este realizat pe formatul cursului introductiv din anii precedenţi, însă cu o componentă de politici
schematică. Având ca grup-ţintă studenţii de la facultatea de ştiinţe politice şi din domeniile conexe cursul îşi
propune să redea aspectele fundamentale care ţin de cadrul instituţional al Uniunii Europene, de procesul şi de
mecanismele de luare a deciziilor din interiorul acesteia, să familiarizeze studenţii cu prevederile şi evoluţia

4
documentelor şi tratatelor care stau la baza Uniunii Europene, de la înfiinţarea ei şi până astăzi, să introducă
aspectele fundamentale ale politicilor importante de la nivel comunitar. Astfel, ne propunem să oferim o bază
solidă de cunoştinţe pentru studenţi, care să le faciliteze înţelegerea fenomenelor de la nivel european atât dintr-o
perspectivă politică, cât şi dintr-una juridică, tehnică. Aşadar, obiectivele acestui curs sunt în esenţă următoarele:
Familiarizarea cu unele noţiuni de bază ale politicilor comunitare şi dreptului instituţional, cu conceptele şi
instituţiile operante în Comunităţile europene, referitoare la procesul decizional comunitar şi la implementarea
politicilor comunitare.
Urmărirea momentelor mai importante ale evoluţiei actuale ale instituţiilor şi dreptului comunitar, pentru a
înţelege aplicarea dreptului comunitar şi procesul decizional european, care vor putea fi comparate, eventual, cu
instituţiile şi dreptul din ordinea juridică internă, putându-se degaja astfel atât deosebirile cât şi asemănările
instituţionale necesare unei bune asimilări a procesului de luare a deciziilor, a culturii juridice comunitare şi
internaţionale, la tot ceea ce în final va duce la un spor de cunoaştere, precum şi la înţelegerea importanţei
implementării acquis-ului comunitar la noi.
Înţelegerea rolului şi importanţei politicilor, proceselor şi procedurilor comunitare în etapa actuală de lărgire a
Uniunii şi de extindere spre estul continentului.
Înaintarea noastră în cercetări mai detaliate, pe teme variate şi de mare interes în viitor, cum sunt cele din
domeniul guvernanţei europene, în funcţie de afinităţile şi interesele proprii.

Introducere

Ideea europeană în istorie până la începutul secolului XXI şi redemararea construcţiei europene după 1945

Ideea integrării europene, explicită şi proprie ca atare gândirii secolu-lui XX, a fost considerată multă vreme o
utopie. Ea a devenit de-a lungul anilor un proiect pe cale de împlinire, la care au participat în cadrul valu-ilor
succesive de extindere majoritatea naţiunilor europene.
Explicaţia succesului acestui proces şi materializarea, după lungi tatonări istorice, a ideii de unificare europeană
rezidă, după majoritatea analiştilor, în existenţa unei comunităţi de culturi apropiate ca esenţă (în ciuda
disensiunilor dintre ele), cu o lingua franca şi o religie comună până în Evul Mediu, cu rădăcini adânci în
antichitatea clasică, dubla moştenire greacă şi romană fiind în mod esenţial întregită de apariţia creştinismului,
care a acţionat ca şi catalizator, rezultând de aici marea tradiţie iudeo-creştină, cu o largă deschidere spre
universal.

Originile procesului de integrare înaintea secolului XX

Europa începe să aibă o conştiinţă cât de cât clară despre ea însăşi începând cu secolele XV şi XVI, o dată cu
apariţia statului modern, elibe-rat de sub tutela cezaro-papismului. Evoluţia ulterioară, din secolele XVI şi XVII,
duce la o anumită organizare a diferitelor state europene, ca rezultat al Păcii din Westfalia (1648).
Multă vreme relaţiile dintre comunităţi n-au fost decât relaţii de vecinătate, cele promovate, în special, de către
state fiind preocupate mai ales de chestiunile de securitate, legate de siguranţa frontierelor, a debu-şeelor de
materii prime, a cetăţenilor rezidenţi sau călătorind în străinăta-te, etc. Ţinând cont de apariţia statelor în Europa,
cu mai multă pregnanţă în Occidentul medieval, începând - după cum am văzut - cu secolul al XVI-lea, acestea
constituie după această dată forma dominantă de organi-zare politică şi devin astfel unităţile de bază ale unei
societăţi internaţio-nale moderne incipiente. Dar abia începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea se simte o
schimbare de substanţă în relaţiile dintre aceste entităţi, făcându-şi loc tot mai mult ideea unei solidarităţi în sânul
societăţii internaţionale, solidaritatea de fapt între oameni şi state a transformat astfel climatul de până atunci, prin
urmărirea unor obiective de coope-rare, unificare sau integrare, în principal de natură politică şi econo mică, fără a
neglija însă preocupările mai vechi sau mai noi legate de securitate.
Utilizând tot mai mult un concept modern de suveranitate, care se degajă cu deplină claritate după pacea
westfaliană, statele ajung să creadă că au dreptul să dispună de soarta lor, să determine conţinutul şi formele
relaţiilor dintre ele, fără vreo referinţă la o ipotetică autoritate politică superioară, în fapt inexistentă la acea dată.
In plan teoretic, tot în această perioadă apar încercări doctrinare ca aceea a Abatelui de Saint-Pierre (1658-1743),
care scrie un Proiect de tratat pentru pacea perpetuă între suveranii creştini, în care schiţează pentru prima dată un

5
nucleu de instituţii europene, sub umbrela unei federaţii (un Senat, un secretariat permanent şi un corp de armată),
iar Immanuel Kant (1724-1804) consideră, în lucrarea Pacea perpetuă, că pacea globală şi, prin consecinţă, cea
europeană, nu pot fi asigurate decât printr-o organizare europeană a statelor, cu asigurarea separaţiei puterilor.

1
CRONOLOGIA INTERGRARII EUROPENE SI REPERE TEORETICE FUNDAMENTALE

Recompunerea peisajului politic european la începutul secolului XX

În istoria dinamică a secolului XX, care a început târziu, după unii analişti , în 1914 - şi s-a terminat devreme, în
1989 (avem de a face, desigur, doar cu o figură de stil...), vedem că Europa din 1914, rezultat al mişcărilor
naţionale şi culturale din a doua jumătate a secolului XIX - care au dus la unificarea Italiei, a Germaniei, la
crearea statului belgian, rămânea încă dominată de către patru mari imperii: german, austro-ungar, ţarist şi
otoman. Războaiele din Balcani din ultimul sfert al veacului al XIX-lea au dus la scăderea influenţei Imperiului
otoman şi retragerea lui spre Asia Mică, ceea ce a condus, în 1877, la obţinerea independenţei Principatelor Unite,
pe urmă a Bulgariei, Albaniei, Serbiei şi Muntenegrului. Numeroase alte naţionalităţi rămâneau sub tutelă în
Finlanda, în Irlanda, în Polonia, românii din Ungaria, în perioada dualismului austro-ungar, precum şi cei din
Rusia, din provinciile istorice ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ocupate de pravoslavnici încă din 1812. Astfel
conflictele între aceste naţionalităţi şi diversele imperii se ţin lanţ, prin jocuri de alianţe şi de influenţă, şi, în cele
din urmă încurajate şi de doctrina wilsoniană a dreptului la autodeterminare al popoarelor, dau naştere primului
război mondial, antrenând recompunerea peisajului politic european.
Tratatul de la Trianon a permis după aceea confirmarea acestor evolu-ţii în planul dreptului internaţional public şi
deci crearea de noi state, cele mai multe pe spezele imperiilor şi puterilor învinse. Schimbările de frontiere au fost
destul de numeroase şi importante, dar ţările învinse, în primul rând Germania (care acuza între altele şi o sarcină
prea mare a datoriilor de război) şi Ungaria, au cerut cu vehemenţă revizuirea trata-tului, fragila construcţie de
drept internaţional de la Versailles rezistând până în preajma celui de-al doilea război mondial, fiind însă pe
punctul să se prăbuşească pentru prima oară chiar mai înainte.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi împărţirea durabilă a continentului european

După o scurtă perioadă de stabilitate de nici douăzeci de ani, al doilea război mondial va întoarce totul pe dos.
România va pierde, pentru patru ani, o mare parte din Transilvania, ocupată între 1940 – 1944 de către trupele
hortiste, precum şi teritoriile dintre Prut şi Nistru, acestea din urmă rămânând în mâinile Moscovei până după
Războiul Rece, ca să nu mai vorbim de cele din nordul Bucovinei şi din sudul Basarabiei integrate până azi în
Ucraina. Aspectul cel mai tragic era însă acela că spre sfârşitul războiului mondial ocuparea de către armatele
sovietice a Europei centra-le şi de sud-est va da ocazia impunerii prin forţă a unei schimbări brutale a sistemului
politic şi economic prin înlocuirea democraţiei şi a economiei de piaţă de-abia constituite cu un sistem totalitar şi
o economie hiper-centralizată, planificată de sus după criterii absurde şi anarhice. Sistemul partidului unic va fi
impus de către sovietici în toate ţările din Răsărit (mai puţin Grecia), considerate a fi în sfera lor de influenţă, în
ciuda rezultatelor urnelor la ultimele alegeri libere dinaintea Războiului Rece.
Europa centrală şi de sud-est de după al doilea război mondial ne apare astfel larg remaniată, ca urmare a
Conferinţei de Pace de la Paris: fosta URSS şi-a regăsit o parte dintre teritoriile pierdute pe seama vecinilor săi, în
special România şi Polonia, aceasta din urmă fiind compensată cu teritorii istorice germane. România a păstrat
Transilvania, recuperată manu militari între august şi octombrie 1944, dar a pierdut Basarabia şi Bucovina,
ocupate de sovietici încă de la sfârşitul lui iunie 1940, în virtutea protocolului adiţional secret al Pactului
Ribbentrop-Molotov (semnat de sovietici cu naziştii în august 1939).
După al doilea război mondial se produce o ruptură între Aliaţi, învingătorii Germaniei, Italiei şi Japoniei rup
alianţa şi lumea este împăr-ţită din nou în două tabere: Estul şi Vestul. Uniunea Sovietică domină estul, iar Europa
Occidentală îşi orientează speranţele spre Statele Unite. Conducătorul de fapt al sovieticilor (care a păstrat,
nominal, atribute de putere executivă numai pe timpul războiului, după aceea revenind la funcţia politică, aceea de
secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice), Stalin, credea că: „cine ocupă un teritoriu, îşi
impune, deopotrivă, propriul său sistem social. Fiecare îşi impunen sistemul pe cât de departe înaintează armata

6
sa !”(1). Bazându-se pe această convingere, sovieticii doreau să-şi extindă influenţa şi dominaţia cât mai departe
cu putinţă, în Europa şi în restul lumii. Reacţia occidentalilor nu se lasă aşteptată. Ei constată că o „cortină de
fier” s-a interpus între aliaţii de mai ieri. Primul care foloseşte expresia este fostul prim ministru „de război” (cum
mai este numit, aluzie la faptul că a asigurat conducerea executivului britanic tot timpul războiului dar a pierdut
alegerile din 1945), Winston Churchill, în celebrul discurs de la Fulton (SUA), din 5 martie 1946: „De la Stettin,
pe malul Balticii la Trieste, pe Adriatica, o cortină de fier a coborât de-a lungul continentului european. În spatele
acestei linii, toate capitalele fostelor state ale Europei centrale şi de est sunt, de acum înainte, incluse în sfera de
influenţă sovietică”(2). Se pare că expresia a mai fost folosită de către eminentul om politic britanic în iarna lui
1945, într-o telegramă trimisă F. D. Roosevelt, înainte de moartea acestuia din urmă. Discursul lui W. Churchill
de la Fulton apare ca un semnal de început al războiului rece. Această cortină de fier a separat cele „două
Europe”, de est şi de vest, timp de peste patruzeci de ani (1945 - 1991, momentul disoluţiei Pactului de la
Varşovia şi al imploziei fostei Uniuni Sovietice), sovieticii dominând autoritar popoarele subjugate din Europa
centrală şi orientală, după ce mai întâi le-au aplicat „strategia salamului” (ce nu constă în atacarea frontală a
adversarului, dintr-o dată, ci în „decuparea” lui felie cu felie) (3).
Americanul G. Kennan, fost diplomat la Moscova, a indicat într-un articol cu titlul „Containment”, publicat sub
pseudonim în „Foreign Affairs” (1947), termenii politicii amerciane postbelice faţă de sovietici. El susţinea că
„elementul principal al întregii politici americane faţă de URSS trebuie să fie o stăvilire (îndiguire) pe termen
lung, răbdătoare dar fermă şi urmărind cu atenţie tendinţele expansioniste ale Rusiei, în vederea punerii în
opoziţie faţă de ruşi a unei contraforţe inalterabile în orice punct în care îşi vor arăta semnele voinţei de a încălca
interesele unei lumi paşnice şi stabile”(4). El nu se gândea la a-i obliga pe sovietici, prin violenţă, să se retragă de
pe poziţiile avansate pe care se găseau la sfârşitul războiului, ci de a duce o politică fermă pentru ca aceştia să nu
aibă curajul de a merge mai departe şi de a subjuga noi ţări, ci eventual să se retragă fără conflicte directe din
anumite zone (estul Austriei, Finlanda, etc.). Era vorba doar de nişte „diguri” ori „baraje” pentru a stăvili even-
tualele ofensive ale forţelor lui Stalin. Diplomatul american a avut drep-tate, odată oprită expansiunea URSS,
diverşii responsabili de la Kremlin, succesori ai lui Stalin, au revenit treptat la o politică mai rezonabilă.
Cu toate eforturile diplomatice conjugate ale americanilor şi europe-nilor, n-a trecut deci mult după al doilea
război mondial şi Vechiul Continent a fost tăiat în două de Războiul Rece (5) care n-a făcut decât să consolideze
antagonismele pe plan militar între Pactul de la Varşovia şi Alianţa nord-atlantică. Germania, marea putere de mai
ieri, este împărţită în două state, situaţie care va dura până la 3 octombrie 1991, data reunifi-cării celor două state
germane, primă mare consecinţă a căderii Zidului Berlinului, eveniment considerat simbolul major al întoarcerii
în Europa a ţărilor din centrul şi estul european.
Încordării maxime de după război i-a urmat „destinderea”. Printre semnificaţiile acestui concept care ne
interesează aici în perspectiva evolu-ţiei care va schimba faţa Europei se numără „lipsa de încordare”, într-un
context nou în care nu mai era vorba de negarea diferenţelor dintre cele două sisteme, dar nici de posibilitatea unei
înţelegeri între acele regimuri, ci mai degrabă de limitarea tensiunilor şi a rivalităţii, de acum tradiţionale dintre
cele două mari blocuri, situaţie ce caracterizează relaţiile interna-ţionale în perioada 1962 - 1979. Promotorul
acestei linii erau, în Statele Unite, Richard Nixon şi consilierul său în probleme de securitate naţiona-lă, Henri
Kissinger. Una din devizele primei campanii electorale reuşite a lui R. Nixon, este necesitatea trecerii de la
confruntare la negociere, în raporturile cu fosta URSS. În ce-i priveşte pe sovietici, în epocă linia generală a
politicii lor externe consacra principiul coexistenţei paşnice.
De-a lungul aceleiaşi perioade, dar sub aspect economic, împărţirea continentului a devenit vizibilă şi prin
evoluţiile paralele ale Comunităţii Economice Europene (CEE, până la schimbarea denumirii în Uniunea
Europeană şi a siglei în UE), a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) şi a Consiliului de Ajutor
Economic Reciproc (CAER).
După opinia majorităţii specialiştilor din domeniul relaţiilor internaţionale, bipolaritatea „şi-a trăit traiul”,
neexistând premisele reinstaurării ei, antagonismul celor două mari blocuri militare, care a dat o amprentă
specifică relaţiilor internaţionale în a doua jumătate a acestui secol, a dispărut de asemenea, însă „puterea e mai
difuză” azi, după H. Kissinger („Diplomaţia”), ea s-a diluat, Statele Unite nu-şi pot exercita în mod real puterea pe

1
P. Boniface, RelaŃiile Est-Vest: 1945–1991, trad. rom. la Institutul European, col. Istorie, Iaşi, 1999, Stalin este citat la p.
9.
2
Ibidem, p. 10.
3
Ibid.
4
Ibid. ;G. Kennan este citat de P. Boniface, op. cit., p. 13.

7
care se presupune că o au ca unic „jandarm” al lumii, America ne mai e atât de puternică în noua situaţie creată. În
acest context se susţine de către unii analişti că războiul rece a lăsat locul unei lumi multipolare (5). Conform altor
specialişti e vorba doar de instaurarea unei lumi unipolare sau chiar apolare, dar de o mai mare complexitate, cu
zone pradă instabilităţii, cu crize multiple, proteiforme, care au luat locul rigidităţii războiului rece(6).

Scurtă cronologie a integrării europene

1948 - are loc semnarea acordului privind instituirea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE),
având ca membri fondatori şaptesprezece state.
1949 – la 5 mai are loc semnarea tratatului ce pune bazele Consiliului Europei, pentru început cu zece state
semnatare.
9 mai 1950 - ministrul de externe francez, Robert Schuman, asumă politic şi face cunoscut proiectul lui Jean
Monnet de punere în comun a producţiei de cărbune şi otel între Franţa şi Germania federală. La acest proiect se
vor ralia încă patru state.
1951 - este semnat - de către „cei şase” (Franţa, Germania, Italia şi ţările Benelux: Belgia, Olanda şi Luxemburg)
- Tratatul de Creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în vigoare la 23
iulie 1952.
1952 – Cei şase membri fondatori ai CECO“ semnează la Paris Tratatul asupra Comunităţii Europene de Apărare.
1953 – în urma intrării in vigoare a CECO în 1952, „cei şase” înlătură, la 10 februarie, barierele vamale şi
restricţiile cantitative cu privire la cărbune şi oţel, „piaţa comună” în acest domeniu devenind astfel funcţională.
1954 – Adunarea Naţională franceză refuză ratificarea Tratatului asupra Comunităţii Europene de Apărare.
1957 - are loc semnarea de către “cei şase”, la 25 martie, la Roma, pe Capitoliu, a Tratatului de instituire a
Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Tratatului de creare a Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(Euratom), organizaţii care alături de CECO vor avea o adunare parlamentară unică şi o curte de justiţie unică, dar
trei comisii şi trei consilii ministeriale diferite, până la momentul realizării tratatului zis “de fuziune”, din 1965,
intrat în vigoare în 1967. Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
1959 – au loc negocieri între alte ţări europene, care considerau la acea dată că nu au vocaţie să intregreze
Comunităţile Europene, pentru a pune pe picioare o nouă organizaţie, dar fără pretenţii de integrare.
1960 – la 3 ianuarie ste creată, prin Tratatul de la Stockholm, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), la
iniţiativa Regatului Unit al Marii Britanii, însoţită de Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia şi Suedia,
tratatul urmând să intre în vigoare patru luni mai târziu, la 3 mai.
1961 – intervine... neadoptarea Planului Fouchet privind cooperarea politică interguvernamentală, iar după
Conferinţa de la Stresa , Italia, este implementată Politica Agricolă Comună (PAC), vizând crearea unei pieţe
unice a produselor de profil şi realizarea Fondului European de Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA).
1963 – prin hotărârea Van Gend & Loos din 5 februarie – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE)
stabileşte principiul aplicabilitaţii directe a dreptului comunitar.
1964 – prin hotărârea Costa & Enel – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene stabileşte principiul întâietăţii
(primordialităţii) dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre.
1965 - prin Tratatul de la Bruxelles se instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene,
această „fuziune a executivelor” intrând în vigoare de la 1 ianuarie 1967.
1966 – ca urmare a crizei “scaunului gol”, intervenită începând cu iulie 1965, are loc semnarea Compromisului de
la Luxembourg, relativ la Politica Agricolă Comună, cu menţiunea că pentru viitor toate statele membre vor putea
beneficia de acelaşi statut în situaţii similare celor discutate cu acea ocazie (continuarea dezbaterilor pe marginea
unui proiect de act legislativ comunitar, chiar amânarea votului, în situaţia în care interese naţionale importante ar
fi afectate).
1968 – realizarea uniunii vamale între statele fondatoare (introducerea unui tarif vamal comun).

5
F. Gere, “De la nouvelle stratégie de Bush à la diplomatie totale de Clinton”, in Revue de la Défense Nationale (RDN),
iunie 1993, pp. 28–30.
6
EvoluŃia schiŃată mai sus a provocat o mutaŃie în termeni de securitate. Prăbuşirea Pactului de la Varşovia şi
disoluŃia sistemului de alianŃe din Europa de Est (azi redevenită Europa centrală şi orientală), simbolizată mai ales de căderea
zidului Berlinului la 9 noiembrie 1991, considerată ca o mare, veritabilă ruptură, au provocat apariŃia unui vid strategic, un aşa
zis “no security land ».

8
1971 - are loc semnarea la Bruxelles a Tratatului ce semnifică prima extindere a Comunităţii Europene, prin
aderarea Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei, care devine efectivă la 1 ianuarie 1973 – avem astfel “Europa
celor nouă”.
1973 – Norvegia respinge, într-o primă ocazie, prin referendum aderarea la Comunitatea Economică Europeană.
1974 - are loc incercarea de instituţionalizare a Consiliului European, la propunerea preşedintelui de atunci al
Franţei, Valery Giscard d’Estaing, în decembrie şefii de state şi/sau guverne iau hotărârea de a se întâlni periodic
“la vârf”, pentru a decide asupra orientărilor fundamentale ale Comunităţii.
1976 - la 20 septembrie s-a luat decizia alegerii prin vot direct a parlamentarilor europeni, aplicabilă începând cu
iunie 1979, următoarele alegeri europene.
1979 – în martie este înfiinţat Sistemul Monetar European şi instituită unitatea monetară de cont European
Currency Unit.
Grecia semnează Tratatul de aderare la CEE.
1981 – Tratatul de aderare a Greciei la CEE intră în vigoare la 1 ianuarie, moment din care avem “Europa celor
zece”.
1985 - este semnat Actul Unic European (AUE), marcat insă, parţial, de eşecul tentativei de inserare în AUE a
unei părţi a reglementării referitoare la cooperarea poliţienească dintre ţările membre.
Se semnează Acordul de la Schengen de către Franţa, Germania şi ţările Benelux.
1985 - este semnat Tratatul de aderare la CEE privind Spania şi Portugalia, cele două ţări devenind efectiv
membre ale Comunităţii Europene la 1 ianuarie 1986.
1986 - În februarie este semnat Actul Unic European (AUE). Prin aderarea Spaniei şi Portugaliei – avem “Europa
celor 12”.
1987 - la 1 iulie a intrat în vigoare Actul Unic European.
1989 – Consiliul decide reorganizarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE), prin înfiinţarea
Tribunalului de Primă Instanţă (TPI).
1992 - la 7 februarie a fost semnat la Maastricht Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE), care a intrat în vigoare
la 1 noiembrie 1993, arhitectura Uniunii fiind structurată pe trei pilorni: Comunitatea Europeană (primul pilon, cel
comunitar), Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Justiţia şi Afacerile Interne (JAI) – piloni
interguvernamentali, Comunitatea Europeană persistând ca parte esenţială a Uniunii Europene, dotată cu
personalitate juridică externă.
1992 - la 2 mai a avut loc semnarea Acordului pentru crearea Spaţiului Economic European (SEE) între CEE şi
AELS, acord intrat in vigoare la 1 ianuarie 1994. Elveţia refuză să participe la SEE.
1993 – de la 1 ianuarie intră în vigoare Piaţa unică, iar printr-o decizie din 8 noiembrie, „Consiliul CE” devine
Consiliul UE, iar „Comisia CE” devine Comisia Europeană. Intră în vigoare Tratatul de la Maastricht.
1995 - are loc extinderea Comunităţii la Austria, Finlanda şi Suedia. Norvegia respinge pentru a doua oară prin
referendum aderarea la UE. Avem de a face cu “ Europa celor 15”
1997 – la 2 octombrie are loc semnarea Tratatului de la Amsterdam, intrat însă în vigoare la 1 ianuarie 1999.
1998 – are loc înfiinţarea Băncii Centrale Europene (BCE).
1999 – la 1 ianuarie se lansează moneda unică europeană, Euro.
2000 - a avut loc Conferinţa interguvernamentală de la Nisa. Summit-ul de la Nisa, în ciuda compromisului
realizat în ultimul moment, a scos la iveală limitele metodei interguvernamentale (7), ceea ce a dat de gândit
elitelor politice europene. Această metodă trebuia înlocuită cu o largă dezbatere democratică, plurială, între toate
componentele de bază ale societăţii europene. O mutaţie era astfel pe cale să se producă, adepţii opţiunii
federaliste, supranaţionale, având de ce să spere într-o realizare concretă, de mare amplitudine, pe baza metodei
convenţionale comunitare, prin asocierea şi participarea directă a tuturor mediilor interesate: politice,
parlamentare, opinia publică - societatea civilă, grupurile de reflecţie şi cercetare, acest proces democratic fiind
garantul impulsionării şi succesului integrării europene. Are loc semnarea Cartei drepturilor fundamentale.
Câştigul de fond a fost totuşi compromisul care a permis redactarea Tratatului de la Nisa.
2001 - are loc semnarea, la 26 februarie, a Tratatului de la Nisa, referitor în mod esenţial la problemele
instituţionale şi la viitorul proces de lărgire a UE. Un pas înainte a fost de asemenea „Declaraţia pentru viitorul
Uniunii Europene”, adoptată la Laeken, în 2001, cu intenţia vizibilă de a purcede la reorganizarea tratatelor, la
„topirea” lor într-un text unic, pentru a asigura o mai mare coerenţă, coeziune şi eficacitate a integrării şi a
extinderii Uniunii la alte 12 state.
2002 – la 1 ianuarie se încheie procedura de trecere la moneda unică şi punerea efectivă în circulaţie a monedei
Euro. La 28 februarie are loc deschiderea lucrărilor Convenţiei privind viitorul Europei, iar la 1 martie este

9
declarată lansarea Convenţiei. În decembrie - la Summit-ul de la Copenhaga este lansată de către UE invitaţia de
aderare pentru zece noi state. Toţi aceşti paşi mărunţi s-au concretizat, până la urmă, în parcursul de succes al
Convenţiei Europene - în iulie 2003 (urmat de semnarea textului definitiv la 27 octombrie 2004), şi în cele două
tranşe ale ultimului val de extindere. La 23 iulie iese din vigoare Tratatul CECO, odată cu indeplinirea
obiectivelor sale pe termen de 50 de ani.
2003 – la 1 februarie are loc intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa. Are loc, la 16 aprilie, semnarea Tratatului
de aderare la UE a celor zece: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria. În iulie se încheie lucrările Convenţiei Europene şi redactarea proiectului de Tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa.
2004 - la 1 mai are loc aderarea la UE a sus-amintitului grup de zece state. Are loc semnarea la Roma, la 29
octombrie, a Tratatului Constituţional.
2005 - la 13 aprilie, are loc acordarea avizului conform de către Parlamentul European - pentru alte două state
candidate, iar la 25 aprilie este semnat Tratatul de aderare la UE de către România şi Bulgaria. La 29 mai Franţa
respinge prin referendum proiectul de Tratat Constituţional.
2007 - România şi Bulgaria au aderat la UE (şi implicit la Spaţiul Economic European - SEE) la 1 ianuarie 2007.
Din acest moment vorbim de „ Europa celor 27”.
Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa, text definitiv acceptat în vederea ratificării în 2004, n-a
fost însă ratificat de către Franţa şi Olanda, ceea ce a dus practic la redemararea discuţiilor pentru un nou text de
tratat „constituţional”.
2007 – semnarea (la 13 decembrie, în capitala Portugaliei), Tratatului de la Lisabona.
2009 – la 1 decembrie are loc intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
2010 – februarie – are loc învestirea Comisiei Barroso II, Dacian Cioloş fiind desemnat comisar pentru
agricultură.

Repere teoretice şi concepte fundamentale privind noul regionalism economic în Europa şi în lume

De câţiva ani asistăm la un progres al acordurilor de integrare regională şi al acordurilor de cooperare

subregională cu vocaţie de comerţ liber (sau de liber schimb), fără vreun ţel de integrare profundă imediată, cu o
structură instituţională suplă şi adaptată la schimbările raporturilor şi fluxurilor comerciale ale diferitelor regiuni.
Aceasta prezintă implicaţii economice şi juridice deosebite, mai ales pentru ţările proaspăt ieşite din comunism şi
din economia de comandă şi decise să treacă cât mai repede posibil la un nou model de societate economică.
Acţiunea de constituire a organizaţiilor cu vocaţie subregională sau regională este anterioară celei care vizează
organizaţiile cu vocaţie de universalitate (sau mondiale). Totusi, multiplicarea lor rapidă se datorează într-un prim
moment, în anii ’50, presiunii exercitate de către noile ţări independente, foste colonii, şi mai nou, după 1989,
presiunii fostelor ţări comuniste, doritoare de progres economic şi de integrare la scară continentală. Astfel,
regionalismul economic se manifestă ca o caracteristică fundamentală a relaţiilor economice contemporane, şi cu
o trăsătură aparte, aproape paradoxală, aceea de împărţire a lumii în blocuri comerciale. Extinderea
regionalismului economic apare, după unii analişti, ca o reacţie contra universalismului, sau a organizaţiilor cu
vocaţie mondială, resimţind nevoia de a crea o prelungire economică unor organizaţii create iniţial numai cu
atribute politice sau militare.
Acest fenomen în diseminare al regionalismului economic a adus la lumină organizaţii care cuprind state pe care
geografia le împinge la o unificare economică (e vorba în general de marile bazine hidrografice, de marile
depresiuni, platouri etc.) sau organizaţii care asigură apărarea şi promovarea în comun de către anumite state a
unor interese economice specifice. În această ultimă distincţie recunoaştem două posibilităţi : prima aparţine
organizaţiilor orizontale, în sensul că reunesc state cu niveluri de dezvoltare relativ omogene şi comparabile, a
doua aparţine organizaţiilor verticale, care adună laolaltă, într-o provocare comună, state care cunosc niveluri de
dezvoltare inegale, de exemplu : unele doar cu un embrion de economie de piaţă, concurenţială, altele cu o
economie solidă, hipercompetitive, fiind vorba de ţările avansate cu economie de piaţă.
Unii analişti occidentali fac distincţia între regionalismul economic al ţărilor industrializate şi regionalismul
economic al ţărilor în curs de dezvoltare.7 Putem recunoaşte aici, fără îndoială, polarizarea pe continentul nostru
între Uniunea Europeană şi zonele de comerţ liber din centrul şi estul european, sau în contextul pan-american
între Zona de comerţ liber nord americană (North American Free Trade Area - NAFTA) şi Mercosur, un proiect

7
M. Belanger, Institutions Economiques Internationales, ediŃia a 4-a, Economica, Paris, 1989.

1
de viitoare „piaţă comună” a principalelor ţări din America Latină, actualmente doar o zonă de liber schimb slab
instituţionalizată (chiar şi după semnarea înţelegerii cu NAFTA pentru crearea unei zone de liber schimb a celor
două Americi). Interdependenţa economiilor continentale şi chiar a celor la scară globală, duce adesea la crearea
unor organizaţii verticale, precum se prefigureză Uniunea Europeană a anilor 2008 - 2010 cu nu mai puţin de 27
de membri (ţinând cont de toate cererile de aderare şi de nominalizările deja făcute pentru începerea negocierilor)
sau de Zona de comerţ liber pan-americană (AFTA), ce va fi creată ca urmare a acordului semnat în octombrie
2000, între NAFTA şi Mercosur, de reunire a potenţialelor economice a celor două Americi. Acest fenomen este
vizibil, chiar dacă la scară mai redusă, şi în alte părţi ale lumii. În acest sens, crearea Organizaţiei pentru
Cooperarea Economică la Marea Neagră, alături de alte proiecte de integrare în Europa centrală, ca organisme
complementare Uniunii Europene, nu semnifică altceva decăt tentativa de a realiza într-un termen rezonabil un
spaţiu economic european integral. În această mişcare de regionalizare economică sunt prinse atât organizaţiile
care au confirmat pe deplin şi reprezintă un pol de atracţie pentru toţi ceilalţi, cum sunt Uniunea Europeană şi
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS – din care doar trei ţări nu fac parte actualmente din UE), care
împreună au şi realizat deja un Spaţiu Economic European (un ansamblu de 19 ţări), prin acordul din 2 mai 1992,
cât şi organizaţiile mai tinere şi mai puţin puternice cum sunt cele din centrul, estul şi nordul Europei, fiind vorba
de „grupul de la Visegrad” devenit Zona de liber schimb central europeană (Central European Free Trade
Association - CEFTA), Iniţiativa Central Europeană (ICE), Organizaţia pentru Cooperare Economică de la Marea
Neagră (OCEMN) şi de Cooperarea (sau Hansa cea nouă, pentru a ne raporta la tradiţiile evului de mijloc) de la
Marea Baltică. Evenimentele istorice din 1989 şi din anii următori au favorizat aceste proiecte, care se arată tot
mai mult ca fundamental interdependente şi complementare.

DREPTUL COMUNITAR

În tratarea problemelor ce ţin de dreptul comunitar, vom începe prin a prezenta, pe scurt, tratatele care
stau la baza Uniunii Europene, aşa cum arată ea astăzi. Mai apoi, este utilă o discuţie pe tema „defunctului”
Tratat Constituţional, care propunea noi modificări cadrului instituţional şi de drept, dar care a eşuat, după ce
ratificarea sa a fost respinsă prin referendum de Olanda şi Franţa. Au fost reluate descuţiile şi un alt text a fost
semnat la 13 decembrie 2007, în Portugalia, devenit astfel Tratatul de la Lisabona. După peripeţiile noului refuz
irlandez, acest ultim tratat n-a putut intra in vigoare la 1 ianuarie 2009, cum era prevăzut, ci abia după un al doilea
referendum în Irlanda, ba chiar după o lungă aşteptare din partea Cehiei, care ezita să facă pasul necesar
ratificării. În cele din urmă, la 1 decembrie 2009 Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare.
În contextul de faţă, partea a doua a capitolului este rezervată unei discuţii mai ample asupra dreptului
comunitar.

Tratatele europene, bazele dreptului comunitar

Tratatul internaţional, scurtă prezentare

Putem distinge cel puţin două accepţiuni ale noţiunii de tratat: facem astfel diferenţa între noţiunea de tratat în
sens larg şi cea de tratat în sens restrâns. Aceasta din urmă implică în general un aspect solemn şi respectarea unei
proceduri mai simple sau mai complexe de ratificare.
Doctrina juridică a consacrat tratatul ca pe o manifestare de voinţe concordante a două sau mai multe
subiecte de drept internaţional, destinată să producă efecte de drept în conformitate cu dreptul internaţional
general, iar derivând din acesta - o situaţie aparte este cea a ordinii juridice comuni-tare, unde tratatele constituie
dreptul originar.
Practica internaţională a consacrat şi ea, prin Convenţiile de la Viena din 23 mai 1969 şi din 21 martie
1986, tratatul ca fiind un acord internaţional, încheiat în formă scrisă între state, între un stat şi o organizaţie
internaţională sau numai între organizaţii internaţionale, pe baza şi cu respectarea dreptului internaţional. Astfel,
tratatele pot fi încheiate pe baze bilaterale, multilaterale sau plurilaterale (de exemplu, tratatul pentru crearea
OMC).

1
 Tratatele trebuie să îndeplinească anumite condiţii de validitate de fond şi formale, primele ţinând de
capacitatea juridică a părţilor sau subiectelor de drept internaţional de a încheia acte internaţionale valabile, de
realita-tatea consimţământului lor (adică neafectarea lui de către viciile de consim-ţământ), de obiectul licit şi de
compatibilitatea tratatului cu alte obligaţii convenţionale anterioare, iar cele din urmă condiţii vizează traiectoria
formală a realizării şi redactării unui tratat tradiţional în anumite condiţii de solemnitate, trecând prin următoarele
trei faze: negociere, semnare, ratificare.
În aplicarea şi executarea tratatelor părţile sunt ţinute să-şi respecte obligaţiile cu bună credinţă şi în mod
rezonabil, conform principiului cutumiar Pacta sunt servanda, consacrat şi de marile convenţii internaţionale. În
interpretarea tratatelor părţile pot utiliza o interpretare expresă, conform clauzelor interpretative incluse în tratat
sau în acorduri interpretative ulterioare, sau pot recurge la o interpretare tacită. În cazul unui posibil diferend, în
general, se impune recursul la arbitraj (în Comunităţile Europene se impune retrimiterea în interpretare în faţa
CJE pentru orice chestiune privitoare la dreptul comunitar originar sau derivat). Metodele de interpretare consistă,
conform convenţiilor internaţionale, într-o regulă generală şi în mijloace complementare. În practica
jurisprudenţială s-au impus interpre-tarea extensivă a tratatelor, interpretarea evolutivă şi interpretarea teleologică.
Doctrina juridică distinge, în ce priveşte extincţia tratatelor sau dispariţia lor din ordinea juridică
internaţională, între încetarea provizorie a efectelor lor (sau suspendare) şi încetarea definitivă a efectelor lor (sau
extincţia efectivă, definitivă).

Tratatele în ordinea juridică comunitară

În comparaţie cu dreptul internaţional, dreptul comunitar cuprinde acel set de reguli care sunt aplicabile nu numai
statelor membre, ci şi cetăţenilor acestora, creează instituţii adecvate pentru aplicarea şi adoptarea normelor
juridice, relaţiile dintre statele semnatare având un caracter mai profund decât simpla cooperare, ele participând la
un proces de integrare. În raport cu dreptul naţional, noua ordine juridică comunitară se remarcă prin aceea că
dreptul comunitar nu reglementează toate domeniile vieţii sociale, ci numai acela al relaţiilor şi proceselor
(inclusiv cele interstatale) pentru care a fost transferată competenţa către Comunităţi. Aşadar, dreptul comunitar
este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice de provenienţă diversă, ordonate şi ierarhizate de o manieră bine
determinată, cristalizând astfel ordinea juridică comunitară, diferită de ordinea juridică internă a statelor membre,
cât şi de ordinea juridică internaţională.
În acest context, al noii ordini juridice comunitare, principalul izvor de drept îl constituie tratatele
constitutive, cele modificatoare şi cele de aderare (acestea din urmă, asimilate de către doctrină tratatelor
fondatoare), denumite astfel izvoare principale sau primare, urmate de normele şi regulile juridice adoptate de
către instituţiile comunitare - în procesul de aplicare a tratatelor, numite, în consecinţă, izvoare derivate sau
secundare. Tratatele fondatoare sau constitutive ocupă prima poziţie într-o ierarhie a izvoarelor sau surselor
dreptului comunitar, reprezentând adevărate norme constituţionale. În cele ce urmează vom face o scurtă trecere
în revistă a tratatelor instituind Comunităţile europene, precum şi a celor modificatoare, ce au la bază acordul de
voinţă juridic exprimat al statelor membre.
Tratatul de la Paris, semnat în 18 aprilie 1951, dar intrat in vigoare la 23 iulie 1952, pentru instituirea
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), dă naştere unei organizaţii internaţionale atipice, pentru o
durată de cincizeci de ani, cu o structură de decizie supranaţională, menită să asigure integrarea economică a
ţărilor semnatare, pentru început prin punerea împreună a resurselor de cărbune şi oţel, într-un scop pacifist,
având drept consecinţă finală crearea unei pieţe unice în acest domeniu.
Tratatele de la Roma. Aceleaşi şase state semnatare ale CECO au semnat şi Tratatele de la Roma, la 25
martie 1957, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958: Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene
(CEE) şi Tratatul Euratom (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice). Aceste tratate au avut ca obiectiv
principal realizarea unei cooperări mai strânse, a unei veritabile integrări, din punct de vedere economic, trecerea
la uniunea vamală şi la piaţa comună, o adevărată piaţă internă europeană. Tratatele de la Roma consacră
instituţiile fundamentale ale Comunităţilor, statele semnatare optând pentru o durată de acţiune nedeterminată,
nelimitată.
Raporturile dintre cele trei tratate au la bază principiul autonomiei, rela-ţiile mutuale fiind reglementate
de dispoziţiile art. 305 (232) ale Tratatului CEE, prin care ale Tratatului CEE, prin care era marcată independenţa
funcţională a unui tratat faţă de celelalte, chiar dacă TCEE are caracterul unui tratat general, faţă de CECO şi
CEEA, care sunt considerate tratate speciale.
Tratatele şi acordurile de modificare (ori revizuire), fac şi ele parte - aşa cum am arătat - din categoria
izvoarelor principale sau originare, fiind rezultatul procesului de perfectionare a cadrului juridic comunitar,

1
modifi-carea şi completarea tratatelor fondatoare facându-se nu numai prin semnarea de noi tratate între statele
membre, urmate de ratificările naţionale, ci şi printr-o diversitate de alte instrumente juridice, în cadrul unor
proceduri simplificate de revizuire, alteori în probleme punctuale adoptându-se decizii ce ulterior au fost supuse
ratificării statelor membre ale Comunităţilor.
Astfel, la 8 aprilie 1965 are loc la Bruxelles semnarea Tratatului zis de „fuziune a executivelor” sau a
instituţiilor, urmare căruia Comunităţile - deşi dotate fiecare cu propria personalitate juridică - nefuzionând astfel
integral, au instituţii comune: Comisia Europeană (devenită astfel unică, prin fuziunea Înaltei Autorităţi cu
Comisia), Consiliul unic, alături de Curtea de Justiţie şi de Adunarea Parlamentară, ce va deveni Parlamentul
European, noul tratat intrând in vigoare la 1 august 1965. Amintim de o manieră succintă de Tratatele bugetare de
la Luxemburg din 2 aprilie 1970 şi de la Bruxelles din 22 iulie 1975, urmare cărora au fost atribuite competenţe
sporite Parlamentului European vizând stabilirea şi votarea bugetului, şi a fost creată Curtea de Conturi. Merită
amintită importanta Decizie din 20 septembrie 1976, a Consiliului, adoptată în baza art. 190 (138) din Tratatul
CE, referitoare la alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal, intrată în vigoare la 1 iulie 1978.
Astfel, viitorii parlamentari europeni vor fi aleşi în1979 prin vot universal, egal, direct şi secret.
Actul Unic European (AUE) - convenit la 2 decembrie 1985 la Luxemburg, adoptat la 28 februarie 1986 -
a intrat in vigoare la 1 iulie 1987, realizând o adevărată revizuire a tratatelor constitutive şi o relansare a
construcţiei europene. AUE aducea mai multe amendamente Tratatului de la Roma şi prevedea măsuri concrete
pentru ameliorarea procesului de formare a pieţei unice şi realizarea acesteia până la 1 ianuarie 1993. Se evocă
introducerea principiului subsidiarităţii, se urmăreşte „integrarea pozitivă”, pasul necesar pentru a realiza uniunea
ecnomică şi monetară.
Tratatul de la Maastricht - semnat la 7 februarie 1992 şi intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993 - după
ratificare de către toate statele membre, realizează o nouă revizuire a tratatelor fondatoare şi creează Uniunea
Europeană - principiul urmat fiind acela că statele membre renunţă efectiv la o parte din suveranitatea lor,
delegând-o unei organizaţii internaţionale cu puteri specifice de decizie şi cu personalitate juridică distinctă, fiind
făcut un pas uriaş spre integrarea comunitară (numită şi supranaţională, ca aprofundare a integrării), în opoziţie cu
integrarea interguvernamentală. Merită notate emergenţa codeciziei în planul procesului decizional comunitar şi
definirea cetăţeniei europene, chiar dacă tributară încă modelului clasic al apartenenţei.
Tratatul de la Amsterdam - semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat in vigoare la 1 mai 1999, aduce
simplificări şi modificări substanţiale, realizându-se cu această ocazie şi o nouă numerotare a articolelor. S-a
încercat eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor, capitalurilor şi
serviciilor, o mai bună cooperare interstatală în cadrul Europol, s-a urmărit ponderarea voturilor în Consiliu,
posibilitatea utilizării mai susţinute a votului majoritar in Consiliu, alocarea locurilor în Comisia Europeană,
completând astfel în mod fericit dispoziţiile Tratatului de la Maastricht prin reformarea instituţiilor de manieră să
facă faţă unei Europe lărgite. Se extinde câmpul codeciziei, se fac paşi noi, revoluţionari, în domeniul cetăţeniei
europene.
Tratatul de la Nisa conţinea dispoziţii importante menite să favorizeze aprofundarea integrării europene
prin reformarea şi perfecţionarea mecanismelor şi proceselor decizionale, pentru a face posibilă lărgirea Uniunii la
27 de state, adică extinderea istorică spre Estul Europei. Astfel instituţiile Uniunii au suferit adaptări şi modificări
- atât în privinţa competenţelor ce le revin, cât şi a organizării lor efective (a se vedea, spre exemplu, cazul
reorganizării Curţii de Justiţie, ponderarea voturilor în Consiliu, stabilirea numărului maxim de parlamentari
europeni, afinarea procedurilor de vot, etc.). Chiar dacă a fost considerat un compromis între deţinătorii poziţiei
interguvernamentaliste şi ai celei federaliste, supranaţionale, Tratatul de la Nisa a fost o reuşită, asigurând
extinderea spre noile state asociate din Est şi deschizând posibilitatea unei reforme ulterioare, mai profunde, ceea
ce s-a încercat, de altfel efectiv, prin dezbaterile Convenţiei Europene, care au dus la redactarea Tratatului
Constituţional pentru Europa. Acesta din urmă a suportat, după cum ştim, vicisitudinile unui complex proces de
ratificare, fiind în cele din urmă refuzat de francezi şi olandezi, marcat de reţineri şi din partea britanicilor, ceea ce
a dus la noi discuţii şi la deschiderea posibilităţii redactării unui nou text, mai restrâns şi mai clar, care a fost
semnat in decembrie 2007 la Lisabona şi a intrat în vigoare, după ratificarea de către toate statle membre, la 1
decembrie 2009.

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa: câteva repere istorice

La 12 mai 2000, la Berlin, la Universitatea Humboldt, Joschka Fischer, ministrul de externe al Germaniei,
propunea statelor membre ale Uniunii Europene, decise să avanseze rapid pe calea aprofundării integrării, să se

1
constituie într-o „avangardă deschisă”, cu scopul de a pregăti punerea pe picioare a unei federaţii de state pe
continentul european. Această propunere, e lesne de îneţeles, nu întrunea adeziunea tuturor.
Ideea, însă, a redactării şi adoptării unui Tratat Constituţional pentru Europa a fost promovată în cadrul
Parlamentului European încă din 1984 de către Altiero Spinelli, şi a fost dezbătută pe larg, în detaliu, încă din
1996 în cadrul Centrului Robert Schuman, al Institutului Universitar European de la Florenţa (Italia), dezbatere
concretizată până la urmă într-un raport intitulat „Reorganizarea tratatelor”. Acest studiu propunea reunirea,
„topirea” elementelor constitutive ale Uniunii într-un text unic, un tratat de bază, coerent, transparent şi inteligibil
pentru orice cetăţean european. Alte grupuri de reflecţie şi numeroşi cercetători au preluat această idee, ea
facându-şi cu timpul loc în dezbaterea publică. În acest cadru se înscrie de altfel, în mediile politice, şi intervenţia
sus-amintită a ministrului de externe german.
Chiar dacă propunerea lui Spinelli a fost primită cu rezerve la vremea ei, negenerând o reală dezbatere publică,
după numai câţiva ani, această temă a trezit un interes real în mediile politice, juridice, academice, şi un ecou pe
măsură în opinia publică, în special după intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht (de notat, în acest sens,
Hotărârea Curţii Constituţionale germane asupra acestui tratat, care a stârnit vii controverse între specialiştii de
drept public european şi experţii în drept constituţional).
Dezbaterea, devenită de anvergură europeană, se concentra asupra a două aspecte, dihotomice, importante: are
Europa nevoie de o Constituţie? Dacă da, ce criterii ar trebui să întrunească o asemenea cartă constituţio-nală
pentru a se armoniza şi a fi compatibilă cu sistemele ori ordinile constituţionale naţionale ale statelor membre,
implicit cu principiile funda-mentale ale acestora? Desigur, mai toate dezbaterile care au avut loc privilegiau
posibilitatea reformării instituţiilor comunitare şi lărgirea Uniunii la statele asociate Comunităţilor.
Un real pas înainte a fost, astfel, „Declaraţia pentru viitorul Uniunii Europene”, adoptată la Laeken, în 2001, cu
intenţia vizibilă de a purcede la reorganizarea tratatelor, la „topirea” lor într-un text unic, pentru a asigura o mai
mare coerenţă, coeziune şi eficacitate a integrării şi a extinderii Uniunii la alte 12 state, cele mai multe dintre ele
din centrul şi estul Europei. Toţi aceşti paşi mărunţi s-au concretizat până la urmă în parcursul de succes al
Convenţiei Europene, în iulie 2003, şi în cele două tranşe a ultimului mare val de extindere - la cele 10 state - la 1
mai 2004 şi la alte două, România şi Bulgaria, la 1 ianuarie 2007.
Înainte de aceasta, însă, Summit-ul de la Nisa, în ciuda compromi-sului realizat în ultimul moment, a scos la
iveală, aşa cum am arătat, limitele metodei interguvernamentale(8), ceea ce a dat de gândit elitelor politice
europene. Această metodă trebuia înlocuită cu o largă dezbatere democratică, plurială, între toate componentele
de bază ale societăţii europene. O mutaţie era astfel pe cale să se producă, adepţii opţiunii federaliste,
supranaţionale, având de ce să spere într-o realizare concretă, de mare amplitudine, pe baza metodei
convenţionale comunitare, prin asocierea şi participarea directă a tuturor mediilor interesate: politice,
parlamentare, opinia publică - societatea civilă, grupurile de reflecţie şi cercetare, acest proces democratic fiind
garantul impulsionării şi succesului integrării europene.
Menţinerea în vigoare a trei tratate diferite, cu toate revizuirile succe-sive, într-un interval de timp atât de lung a
fost mai degrabă rezultatul reticenţei unor state - ca Regatul Unit al Marii Britanii, Spania, uneori chiar Franţa, -
de a adera la ideea unui super-stat federal, cu ambiţii vădit supranaţionale, pentru care opiniile publice respective
şi o buna parte a elitelor politice din aceste ţări nu erau încă pregătite. Era de altfel de dorit evitarea unui eşec de
amploare în acel moment, care ar fi minat pentru multă vreme procesul integraţionist european. Pe de altă parte,
trebuie reţinut că eşecurile precedente (refuzul ratificării de către Adunarea Naţională franceză a Tratatului asupra
Comunităţii Europene de Apărare în 1954, neadoptarea în 1961 a Planului Fouchet privind cooperarea politică
interguvernamentală, eşecul tentativei din 1985 de inserare în Actul Unic European a unei părţi a reglementării
referitoare la cooperarea poliţienească dintre ţările membre, necesitatea revizuirilor succesive, în grade diferite,
ale mecanismelor instituţionale ale Comunităţilor din ultimii ani, ş. a.) au dus, conjunctural sau nu, la realizări
alternative, permiţând punerea pe picioare a unui model exemplar de integrare economică, proiectul de cooperare
politică, precum şi cel al politicii de securitate fiind reluate cu succes mai târziu. De aceea, aşa-zisul „eşec de la
Bruxelles” din decembrie 2003, când Uniunea era confruntată cu o dublă provocare: extinderea spre Est, deci
lărgirea Uniunii începând cu 2004, şi adoptarea în perioada următoare a unui Tratat Constituţional, prin „topirea”
textelor existente într-un text unic, n-a fost, din fericire, supralicitat (în ciuda declaraţiilor formale, la cald) şi n-a

8
Robert Toulemon, Quelle Constitution pour quelle Europe ?, Revue du Marché commun et de l’Union Européenne, n° 448,
mai 2001, p. 293.

1
contat, până la urmă, foarte mult în economia aprofundării(9) integrării europene. Absenţa, la Bruxelles - în 2003,
a unui rezultat concret, a unui pas înainte, a fost până la urmă preferată unui compromis decepţionant, care să
amintească de cel de la Nisa.
Aşa-zisul „eşec de la Bruxelles” a pus totuşi pentru o clipă sub semnul îndoielii rezultatul eforturilor Convenţiei,
prin scoaterea la lumină a neajunsurilor proiectului de Tratat Constituţional. Aceste neajunsuri au fost înlăturate
progresiv prin propunerile de amendamente avansate de către guvernele statelor membre, textul final aprobat la
sfârşitul lui octombrie 2004 fiind mulţumitor, iar - pe de altă parte - metoda convenţională a fost reţinută ca bază a
reformelor următoare şi consacrată prin Tratatul Constituţional. Se caută astfel punerea în valoare a resurselor şi
disponibilităţilor pentru dialog între partenerii procesului de integrare, penrtru realizarea unui compromis
“pozitiv” ori de câte ori apare riscul unui impas - şi promovarea interesului european, nu neapărat în dauna celui
naţional, dar în tandem cu acesta.
În acest context, problema care se punea era aceea a momentului propice pentru adoptarea şi semnarea noului
proiect, ţinând cont de pretenţiile unor ţări ca Finlanda şi Polonia de a se proceda la aplicarea unor amendamente
importante textului iniţial al proiectului constitu-ţional, în timp ce în alte ţări era nevoie de un interval de timp mai
mare pentru realizarea procedurilor şi consultărilor interne. Consiliul European din zilele de 24 şi 25 martie 2004
stabilea aproape imperativ ca un acord asupra proiectului de tratat constituţional să aibă loc înaintea Consiliului
European din iunie acelaşi an, având în vedere că spre mijlocul lunii iunie urmau sa aibă loc alegeri pentru
stabilirea noului Parlament European. Dar în ciuda tuturor presiunilor, mai întâi ale preşedinţiei italiene a
Consiliului Uniunii - care au dus în cele din urmă la insuccesul Conferinţei interguvernamentale din decembrie
2003, apoi ale preşedinţiei irlandeze - începând cu ianuarie 2004, care nu a reuşit (în ciuda unor reuniuni
informale ori consultări bilaterale cu unii dintre partici-panţii la conferinţa interguvernamentală) să profite decât
parţial de situaţia favorabilă creată după alegerile parlamentare din Spania (se ştie că fostul guvern condus de
Aznar se opunea puternic schimbării ordinii stabilite la Nisa, în mod particular în zona procesului decizional,
ponde-rarea voturilor stabilită aici fiind apărată şi de Polonia, în numele „statelor mici”, prin vocea premierului de
atunci - Leszec Miller), au condus la ideea necesităţii prelungirii discuţiilor şi realizării amendamentelor
considerate esenţiale, înainte ca un consens să fie obţinut. Astfel, un câştig important a fost consolidarea
convingerii generale a necesităţii unei „Constituţii” europene, în contextul în care Uniunea Europeană se dorea
percepută - atât de către cetăţenii ei dar şi in exterior - ca un actor global(10), nu numai în domeniul economic, ci
să vorbească cu o singură voce, alături de marile puteri mondiale, şi în domeniul politic şi militar, pentru a ieşi
definitiv din cadrul peiorativ al expresiei: „uriaş economic, pitic politic şi licurici militar”. Cu toate aceste
vicisitudini, după cum se ştie, ca urmare a aprobării de principiu a textului în cadrul CIG din iunie, şi după
realizarea amendamentelor propuse, textul definitiv a fost aprobat la 27 octombrie 2004, moment din care începe
odiseea ratificărilor naţionale ca manifestare de esenţă a unui proiect politic european coerent, deoarece nu trebuie
să vedem textele comunitare şi revizuirile lor succesive doar din punctul de vedere al conţinutului lor. Integrarea
europeană trebuie văzută în acelaşi timp în lumina ratificărilor de către statele membre a acestor „acte
fundamentale”, chiar dacă de regulă, în realitate, aceste procese trec aproape neobservate, mai puţin, ce-i drept, în
cazurile excep-ţionale ale refuzului ratificării pe cale referendară (sau şi mai rar, ordinară), ca să amintim
exemplul irlandez, vis-a-vis de Tratatul de la Nisa, sau de dată mai recentă refuzul cel al Franţei şi Olandei - în
cazul Tratatului Constituţional. Astfel, în momentul în care Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, deja
amintit adineauri, n-a fost ratificat de către toate ţările membre şi n-a intrat in vigoare, europenii au reflectat şi
militează în continuare pentru o nouă revizuire a tratatelor, mai mult chiar la o operaţiune de anvergură,
redactarea unei noi propuneri, revolu-ţionare, aceea a unui nou tratat, care să vină în întâmpinarea necesităţilor
majore din viitor. Astfel, obervăm că procedurile naţionale de ratificare a Tratatelor au o importanţă decisivă
pentru realizarea cu succes a proiec-tului politic european, pe care toate textele comunitare de o oarecare
anvergură tind sa-l promoveze.
Vom evoca în continuare câteva puncte de vedere prezente în doctrina europeană, referitoare la elaborarea şi
structura fostului proiect de Tratat Constituţional.
Doctrina s-a pronunţat nuanţat, în unele din ţările membre ale Uniunii Europene, asupra elaborării unui proiect de
„Tratat Constituţional pentru Europa” (Spania, Polonia, Finlanda, Marea Britanie), evident dincolo de ideea

9
Irina Tică-Diaconu, Are Uniunea Europeană nevoie de o ConstituŃie ? - O radiografie a stadiului dezbaterii constituŃionale
europene - , Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2004, p. 29.
10
Lazăr Comănescu, ConstituŃia Europeană şi rolul Uniunii Europene ca actor global, Revista Română de Drept Comunitar, nr.
2/2004, p. 11.

1
necesităţii - ori oportunităţii - efective a unui astfel de “act fundamental”, - care se constituie - conform Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene - ca „o cartă constituţională a unei comunităţi de drept”(11), atingând mai
degrabă zonele mai specializate ale structurii intime a textului sau ale conotaţiilor fundamentale ce trebuie
acordate unui astfel de proiect.
Mai multe luări de poziţie interesante au putut fi recenzate, dar noi încercăm în cele ce urmează - să prezentăm pe
scurt, pentru necesităţile acestui curs, doar una dintre ele, care ilustrează foarte bine poziţia doctrinei franceze de
drept comunitar. După părerea a doi cunoscuţi profesori de la Universitatea Paris I - Sorbonne, Bertrand Mathieu
şi Michel Verpeaux(12), Tratatul ce instituie o Constituţie pentru Europa trebuie analizat la cel puţin trei niveluri:
juridic, politic şi instituţional.
Din punct de vedere juridic, utilizarea conceptului de „Constituţie” ne obligă să ne punem intrebarea dacă este
posibil să concepem o ordine juridică constituţională în afara cadrului statal (etatist), deci în afara ordinii juridice
interne a statelor membre.
Din punct de vedere politic, această nouă referinţă la un cadru sau o ordine constituţională la nivel unional (deşi
termenul de „unional” pare oarecum prea încarcat ideologic...) face proba unui voluntarism care constă în primul
rând în intenţia de a ţine seama de posibila transformare a naturii Uniunii Europene şi a provoca, prin aceasta
însăşi, o nouă - sau oricum - diferită percepţie a cadrului ei geografic, politic şi cultural de către cetăţenii
europeni.
Din punct de vedere instituţional, acest proiect viza restructurarea „guvernării” europene - adică a ceea ce unii
autori numesc actualmente „executivul dual” al Uniunii(13) - dotarea Uniunii cu un sistem de guvernare coerent,
raţionalizarea siste-mului normativ comunitar, o mai bună repartiţie a competenţelor între Uniune şi statele
membre, dotarea Uniunii cu personalitate juridică, precum şi inserţia, într-un cadru solemn, a drepturilor
fundamentale în ordinea juridică comunitară, toate acestea pentru a face mai bine cunoscut proiectul european,
mai transparent, a realiza o structură instituţională, o administraţie europeană mai apropiată de cetăţeni, a
democratiza astfel Uniunea şi a evita re-naţionalizarea ei.
Aceste chestiuni, interesante prin ele însele, sunt tot atâtea ocazii de a deschide o dezbatere internă, în cadrul
cursului, pentru a ne da seama în ce măsură ele pot deveni un pretext pentru o dezbatere mai largă la noi, în
contextul în care România - proaspătă membră a Uniunii Europene - are disponibilităţi şi resurse în acest sens,
fiindcă e ştiut de toată lumea, ţara noastră are pe lângă drepturile recunoscute de tratat - şi obligaţii
corespunzătoare, pe termen scurt, mai ales în zona implementării acquis-ului comunitar şi a armonizării legislative
şi instituţionale cu UE(14).

Tratatul de la Lisabona: semnat în decembrie 2007, ratificat de către statele membre până în noiembrie 2009,
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 (noutăţile aduse de acest tratat necesită precizări punctuale şi nuanţate,
care vor fi discutate cu studenţii cu ocazia întâlnirilor periodice).

CARACTERISTICILE DREPTULUI COMUNITAR

Dreptul comunitar se distinge atât de dreptul intern al statelor membre ale Comunităţilor (în care se integrează
totuşi, fiind aplicat de tribunalele naţionale), cât şi de dreptul internaţional public general, în care îşi are de fapt
rădăcinile prin tratatele fondatoare, iniţiale. Principiul integrării comunitare este acela care a dat naştere, prin
intermediul pilonului comunitar, acestei noi ordini juridice, numită dreptul comunitar, deosebindu-se de principiul
cooperării (al doilea şi al treilea pilon), care utilizează mai mult tehnicile juridice al dreptului internaţional
general. Ordinea juridică comunitară poate fi analizată prin prisma izvoarelor ei - scrise şi nescrise -, a tratatelor
fondatoare, iniţiale - şi ale celor următoare, precum şi prin realizarea sa efectivă. Să analizăm, pentru început, pe
scurt, izvoarele dreptului comunitar.

Izvoarele scrise ale dreptului comunitar

11
Gil Carlos Rodriguey Iglesias, La constitucionalization de la Union Europea, Revista de Derecho Comunitario Europeo, nr.
16, septiembre-diciembre 2003, p. 893.
12
Bertrand Mathieu, Michel Verpeaux, Brčves remarques sur le projet de « Constitution européenne », in La Semaine
juridique, Edition Générale, n° 45 du 5 novembre 2003, p. 1909.
13
Gilles Ferreol, DicŃionarul Uniunii Europene, Polirom, 2001, p. 51.
14
O analiza a noului Tratat european va putea fi, eventual, inclusă in ediŃia de anul viitor a cursului nostru.

1
Avem de a face cu un sistem ierarhizat al izvoarelor dreptului comunitar, asemănătoare celei clasice din sistemul
intern. Putem vorbi de izvoare scrise sau nescrise, prevăzute de tratatele fondatoare sau care s-au degajat din
evoluţia raporturilor practice. Dintre izvoarele scrise distingem în mod tradiţional dreptul originar şi dreptul
derivat.

Dreptul originar
Tratatele fondatoare costituie dreptul originar, sursa de bază a legalităţii comunitare, căreia se subordonează toate
celelalte. Intră în această categorie tratatele constitutive ale Comunităţilor (inclusiv cel al CECO, până la ieşirea
din vigoare în 2002), precum şi modificările ulterioare care li s-au adus. Acordurile de aderare sunt asimilabile
tratatelor fondatoare. Practica integrării europene a dezvoltat o serie de convenţii şi protocoale anexă (în special
după Maastricht, Amsterdam, Nisa şi chiar Lisabona). Conform doctrinei dominante, simplele declaraţii n-au
valoare juridică constrângătoare, dar pot facilita interpretarea dreptului originar. O altă categorie o reprezintă
actele comunitare prevăzute de tratate (de ex., cel referitor la alegerea Parlamentului prin sufragiu universal
direct) sunt adoptate după o procedură specială, dar presupun şi aprobarea statelor membre conform procedurilor
lor constituţionale. Acestea au, conform doctrinei, valoarea tratatelor constitutive. În rezumat, dreptul originar este
constituit de tratatele de la Roma, Actul Unic European, tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa şi Lisabona,
tratatul zis „de fuziune” din 1965, tratatele zise „bugetare” din 1970 şi 1975, deciziile zise „resurse proprii”, toate
tratatele de aderare, protocoalele şi convenţiile anexă la aceste tratate.

Dreptul derivat
Dreptul comunitar derivat, în special actele unilaterale ale instituţiilor comunitare, reprezintă de departe o
cantitate mult mai mare decât dreptul originar. Aceste acte creatoare de drept sunt regulamentul, directiva şi
decizia.
Regulamentul este asemănător cu legea din ordinea juridică internă, intră în vigoare după publicarea în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene – la data stabilită sau în a 20-a zi de la publicare, are o întindere generală, este
obligatoriu în toate elementele sale şi aplicabil în mod direct în toate statele membre, fiind singura categorie de
acte unilaterale de drept derivat pentru care tratatele prevedeau în mod expres efectul direct. Regulamentul este
utilizat în numeroase ipoteze, mai ales în câmpul competenţelor transferate, pentru realizarea mecanismelor
comunitare.
Directiva reprezintă tipul de act unilateral cel mai caracteristic sistemului comunitar, are un caracter obligatoriu
doar în ceea ce priveşte rezultatul urmărit (e vorba de măsuri de aplicare şi nu de recepţie ca în dreptul
internaţional, de aceea se vorbeşte de „transpunerea... directivelor”, ele nu au efect direct decât în situaţiile în care
sunt indeplinite anumite condiţii, iar în cazul directivelor adresate tuturor statelor membre ori adoptate prin
procedura codeciziei - intrarea lor în vigoare depinde de notificarea adresată, absenţa notificării sau a publicării
făcându-le inopozabile potenţialilor destinatari), deci lasă statelor membre alegerea formelor şi mijloacelor de
realizare. Acest act apare ca un mijloc prin excelenţă de apropiere şi armonizare a dispoziţiilor legislative,
administrative, etc., din statele membre, neavând aplicabilitate generală decât în situaţii deosebite. Este prin
excelenţă instrumentul de reglementare al realizării pieţei interne.
Decizia este obligatorie în toate elementele ei pentru destinatarii pe care-i desemnează (cf. art. 189 TCE - renum.
art. 249; după caz - statele membre, societăţile comerciale şi particularii), îşi este suficientă sieşi, nici o măsură de
aplicare nefiind necesară, efectul direct fiind indiscutabil în lumina jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie. În
cazuri speciale, însă, opozabilitatea anumitor decizii este condiţionată de publicarea sau notificarea lor
destinatarilor desemnaţi.
Acordurile internaţionale - fac parte din categoria izvoarelor scrise de drept comunitar derivat, printre care putem
distinge mai multe forme.
Acordurile încheiate de către Comunitatea europeană sunt reglementate de TCE (art.228, renumerotat 300), care
prevede procedura efectivă de negociere şi încheiere a acestora. Tratatul nu precizează nici condiţiile de intrare în
vigoare şi nici locul acestor acorduri în ordinea juridică comunitară. Curtea s-a pronunţat însă asupra lor (hot. din
30 aprilie 1974, Haegeman, aff. 171/73), cosiderând că „fac parte integrantă, începând cu intrarea lor în vigoare,
din ordinea juridică comunitară”. Conform doctrinei (în interpretarea art. 228.6 TCE - referitor la controlul
compatibilităţii unui acord internaţional cu tratatul iniţial sau ulterior) şi practicii ulterioare a instituţiilor
comunitare (recurs în anulare din 7 martie 1996, Parlament v./Consiliu, 360/93), acordurile internaţionale se

1
încadrează la un nivel inferior celui al dreptului originar, în ordinea juridică comunitară, şi la un nivel superior
celui al dreptului comunitar derivat (art. 228.7 TCE).
Convenţiile dintre state - sunt acorduri (ca de ex.: Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968, privind
competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Convenţia de la Roma din 19 iunie
1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, sau chiar acordurile ce intervin între reprezentanţii ţărilor
membre reuniţi în Consiliul (fost de Miniştri al Comunităţilor) Uniunii, încheiate cu concursul instituţiilor
comunitare, în domeniile de referinţă (art. 220 TCE prevede patru domenii în care atari convenţii pot fi negociate
între statele membre, în scopul armonizării dreptului în interesul cetăţenilor lor: eliminarea dublei impozitări,
recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale, recunoaşterea şi aplicarea hotărârilor din justiţie, protecţia
persoanelor şi a drepturilor individuale), dar nu fac parte din dreptul comunitar, ci ţin de dreptul internaţional
public, nefiind deci izvoare de drept comunitar.
Alte acte prevăzute de către tratate - sau rezultând din practica integrării europene - pot fi enumerate, ca măsurile
de organizare internă: regulamentul de procedură al Curţii, regulamentul interior al Comisiei, Consiliului şi
Parlamentului, care intră în categoria izvoarelor scrise de drept comunitar pe care persoanele particulare nu le pot
invoca; recomandările şi avizele, care nu creează nici o obligaţie juridică (mai puţin pentru cazuri excepţionale ori
atipice, armonizarea politicilor economice, unde se pot aplica şi sancţiuni); acordurile inter-instituţionale, care
sunt neprevăzute de tratate, nu creează drepturi, totuşi ele leagă politic şi moral instituţiile respective (declaraţii
comune, diverse angajamente); codurile de conduită, programele de acţiune, comunicările, rezoluţiile,
deliberările, concluziile, care exprimă luările de poziţie ale instituţiilor comunitare vis-a-vis de proiectele lor dar
nu sunt izvoare de drept comunitar, având un rol auxiliar, de soft low, de facilitare a comunicării, înţelegerii, etc.

Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar: principiile generale de drept şi jurisprudenţa

Vorbim deci de izvoare nescrise şi avem în vedere doar principiile generale de drept şi jurisprudenţa, deoarece
cutuma este aproape absentă din sistemul juridic comunitar. Jurisprudenţa este opera Curţii Europene de Justiţie
(CJE), secondată începând cu anul 1989 de către Tribunalul de Primă Instanţă (TPI). Curtea asigură respectul
dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor, contribuind prin jurisprudenţa sa la cristalizarea caracterelor
fundamentale ale dreptului comunitar.
Jurisprudenţa este constituită din deciziile CJE şi TPI, principiile generale de drept comunitar fiind consacrate de-
a lungul deceniilor de către judecătorul comunitar.
Analiza jurisprundenţei CJE şi a principiilor generale de drept excede, însă, de departe, spaţiul şi cadrul acestui
curs, astfel că ne limităm doar la a le enunţa. Astfel, ordinea juridică comunitară nu poate funcţiona în vid, ea
trebuie să facă apel la principiile generale, altfel tratatele n-ar putea fi interpretate. Curtea de Justiţie, care deţine
după cum am văzut monopolul interpretării lor, a recurs de-a lungul timpului la principiile generale de drept în
numeroase domenii (unele fiind desprinse din natura însăşi a Comunităţilor, cum ar fi echilibrul instituţional,
fidelitatea comunitară, libera circulaţie, nediscriminarea, etc.) unde i s-a părut că e necesară completarea
izvoarelor scrise ale dreptului comunitar.

Specificul dreptului comunitar - aspectele admise de jurisprudenţă

În comparaţie cu dreptul internaţional public, dreptul comunitar se caracterizează prin aplicarea sa imediată, ceea
ce însemnează că normele comunitare sunt susceptibile de a avea efect imediat în ordinea juridică internă a
statelor membre (indiferent dacă sistemul este monist sau dualist)(15) acest principiu fiind consacrat de către
jurisprudenţă, referindu-se atât la dreptul comunitar primar, cât şi la cel derivat.
Pricipiul şi condiţiile aplicabilităţii directe a dreptului comunitar au fost degajate astfel, de-a lungul timpului, de
către jurisprudenţă (efectul direct a fost recunoscut de către judecătorul comunitar prin hotărârea Van Gend &
Loos din 5 februarie 1963). Astfel, dispoziţia comunitară trebuie să fie precisă şi incondiţională (e vorba în special
de măsuri care nu necesită nici o inter-venţie a statelor membre, ca măsurile de interdicţie, obligaţiile de a face
etc.).

15
Dreptul internaŃional clasic face distincŃie între sistemele juridice care determină condiŃiile de aplicabilitate a
normelor externe, şi anume între sistemul monist şi sistemul dualist. După cum ştim, sistemul monist consacră unitatea
sistemului juridic, în interiorul căruia integrându-se atât normele interne, cât şi cele externe, ceea ce are ca şi consecinŃă faptul
că normele internaŃionale produc efecte asupra ordinii juridice interne fără să fie nevoie ca să fie mai întâi introduse printr-o
normă internă. Din contra, sistemul dualist consacră existenŃa a două ordini juridice distincte (paralele), internă şi externă. În
acest caz normele externe nu vor putea produce efecte în ordinea juridică internă decât printr-o normă internă care îi permite
recepŃia în sistemul intern.

1
Conţinutul dreptului comunitar
Complexitatea dreptului comunitar determină abordarea subiecteor sale jurisdicţionale în manuale și tratate (a se
vedea bibliografia selectivă de la finalul acestui capitol). Cum scopul actualului demers fiind de a familiariza
studenţii cu noţiunile de bază, prezenta secţiune include doar o rezumare a punctelor semnificative din dreptul
comunitar. Astfel, există câteva elemente ce trebuie reţinute în momentul în care ne referim la dreptul comunitar.
Dreptul comunitar nu este atât de exhaustiv, momentan, precum cel naţional. Astfel, acesta este primordial
orientat către scopurile şi prevederile tratatelor şi atacă problemele economice (scopul iniţial al creării UE) şi mai
puţin pe cele legate de dreptul penal, de exemplu. În acelaşi timp, tangenţele sale cu ariile politicilor publice sunt
limitate sau inexistente.
Aplicabilitatea dreptului comunitar s-a extins considerabil de-a lungul anilor. Aşa cum reiese din cele prezentate
în acest capitol şi în următorul, deşi mult mai restrâns decât dreptul naţional şi începând cu reglementări
economice, s-a extins la sfere legate de mediu, sănătate, beneficii şi politici sociale etc. Tabelul de mai jos
ilustrează acest aspect prin includerea gradului de implicare a politicilor UE.
Niciun domeniu de politică publică, exceptând politica comercială comună, nu beneficiază de un cod legislativ
comunitar. Chiar şi în domeniile cu un mare grad de regularizare europeană, precum agricultura, dreptul naţional
este cel care joacă rol predominant. În acest context, dreptul comunitar şi cel naţional constituie împreună cadrul
legislativ al statelor membre în anumite sfere de politică publică, având roluri marginale în altele.

Tabelul 1: Ariile şi gradul de implicare ale Uniunii Europene şi ale politicilor sale
Implicare Implicare Împărţirea Implicare Absenţa
extensivă a UE considerabilă a UE responsabilităţii (UE limitată a UE implicării UE
şi naţional)

Comerţ Regularizarea pieţei Regională Sănătate Locuinţe

Agricultură Monetară (zona Competiţie Educaţie Libertăţi civile
Euro)
Pescuit Industrie Apărare Criminalitate
internă
Afaceri externe Bunăstare socială
Mediu
Oportunităţi egale
Condiţii egale
Protecţia
consumatorului
Migraţie
Macroeconomic (zona
Euro)
Energie
Transport
Criminalitate
transfrontalieră
Sursa: Neil Nugent, The Government and Politics of the European Union, Palgrave MacMillan, Basingstoke,
2006.

Efectul aplicabilităţii directe a dreptului primar

Tratatele constitutive (originare) sunt acelea care pot produce efecte directe în cadrul ordinii juridice interne.
Doctrina franceză distinge între „efectul direct integral şi efectul direct limitat” (prin vocea lui J.-M. Favret) sau
între „aplicabilitatea directă completă şi aplicabilitatea directă limitată” (prin Guy Isaac). Efectul direct este sau
vertical (vizând relaţiile dintre persoanele particulare şi stat) sau orizontal (vizând doar relaţiile dintre particulari).

Efectul direct al dreptului derivat

1
E vorba în principal de efectul direct al regulamentelor, directivelor, precum şi al deciziilor adresate statelor
membre ori al acordurilor internaţionale.
i) Astfel, art. 249 TCE (ex-art. 189) dispune că „Regulamentul are o întindere generală. El este obligatoriu în toate
elementele sale şi este direct aplicabil în orice stat membru”.
ii) În ce priveşte efectul direct al directivelor, avem de a face cu o proble-mă delicată legată de natura acestora
(ele fixează în general obiectivele de atins de către statele membre şi după unii autori n-ar fi susceptibile de
aplicare directă, ceea ce pare a fi confirmat şi de către TCE în articolul citat mai sus, nr. 249, care nu reia pentru
directive - în al. 3 - formula folosită pentru regulamente - al. 2), dar CJE a acceptat printr-o hotărâre din 6
octombrie 1970, cu anumite condiţii, ideea de a extinde principiul efectului direct asupra tuturor normelor
comunitare (CJE, Franz Grad, Aff. 9/70): „ ...dacă, în virtutea dispoziţiilor articolului (e vorba de art. 249),
regulamen-tele sunt direct aplicabile (...), nu rezultă din aceasta că alte categorii de acte vizate de către acest
articol nu pot vreodată produce efecte analoge”. Unele jurisdicţii naţionale au dezvoltat însă o jurisprudenţă
oarecum diferită, care a complicat într-o anumită măsură acest sistemul analizat.
iii) În ce priveşte deciziile adresate statelor membre, s-a pus problema dacă ele pot produce în mod direct efecte
asupra particularilor, care nu sunt de fapt destinatari ai deciziilor respective. Jurisprudenţa a evoluat în sensul că
deciziile destinate statelor membre pot fi invocate de către particulari, dar efectul direct este condiţionat de
caracterul clar, precis şi necondiţionat al acestora (CJE, 6 oct. 1970, Franz Grad, Aff. 9/70, deja citată; 8 martie
1979, Salumficio di Comuuda, Aff. 130/78).
iv) Referitor la acordurile internaţionale dintre Comunităţi şi terţe state, efectul direct a fost consfinţit de justiţia
comunitară prin hotărârea Curţii din 12 decembrie 1972, International Fruit Company III, Aff. 21, 22, 23, 24/71,
jurisprudenţă rămasă constantă după această dată, invocabilitatea fiind determinată de condiţiile arătate mai sus
(de precizia, claritatea şi incondiţio-nalitatea dispoziţiilor avute în vedere).

Principiul întâietăţii (primatul) dreptului comunitar

Acest principiu n-a fost înscris în tratatele fondatoare, dar pornind de la spiritul lor, jurisprudenţa comunitară l-a
consacrat definitiv (începând cu hotărârea Costa c/Enel, din 15 iulie 11964, Aff. 6/64). Principiul întâietăţii
dreptului comunitar este, conform doctrinei, consecinţa directă şi logică a transferului de competenţe de către
statele membre spre Comunitatea europeană, el fiind indispensabil pentru o aplicare uniformă a dreptului
comunitar de către statele integrate şi pentru garantarea efectivităţii aplicării imediate (precum şi a efectului
direct). Acest principiu are un caracter absolut pentru judecătorul comunitar, el aplicându-se la toate normele
comunitare şi naţionale, întâietatea lui fiind opozabilă tuturor normelor naţionale (fie ele legislative
constituţionale).

Tratatele fondatoare şi dreptul comunitar

Tratatele iniţiale şi voinţa suverană a statelor membre

Tratatele fondatoare ale Comunităţilor europene, mai întâi cel de la Paris, CECO, apoi cele de la Roma, CEE şi
CEEA, regrupate actualmente în Tratatul asupra Uniunii Europene, reflectă voinţa unui nucleu de state - care s-au
angajat fiecare în parte - din punct de vedere juridic, conform dreptului internaţional în vigoare la acea epocă, la
modalităţi specifice de exerciţiu a anumitor competenţe. Procedurile specifice de revizuire şi cele de admitere
arată clar rolul jucat de voinţa suverană a statelor, exprimată juridic, în procesul de integrare. Să le enumerăm pe
scurt în continuare.

Mecanismele de revizuire
Aceste mecanisme (prevăzute anterior în termeni cvasi-identici în cele trei tratate comunitare), au fost suprimate
şi înlocuite cu articolul N din Tratatul asupra Uniunii Europene, care lasă loc din belşug manifestării voinţei
suverane a statelor. Există încă anumite proceduri specifice de revizuire care permit statelor să intervină ele însele,
precum şi un număr de proceduri de reviuire pur comunitare, care reţin principiul unanimităţii în cadrul votului în
Consiliu. Avem astfel: procedurile ordinare de revizuire, procedurile specifice de revizuire fără conferinţă
interguvernamentală, procedurile de revizuire pur comunitare, şi procedurile de admitere (procedură şi condiţii)
şi de retragere (retragere şi excludere).

Tratatele fondatoare şi ordinea juridică comunitară. Personalitatea juridică a Comunităţilor

2
Doctrina juridică europeană apreciază că originalitatea tratatelor ce au fondat Comunităţile este dată nu numai de
faptul că au dat naştere la organizaţii noi în sistemul internaţional, ci mai ales de faptul că au creat o ordine
juridică aparte, care are trăsături asemănătoare cu cea din sistemul statal, a cărei recunoaştere care nu s-a produs
imediat, ci progresiv - prin punerea în evidenţă a caracteristicilor ei proprii de către Curte (celebra hotărâre Van
Gend en Loos din 1963 sau Costa v/Enel din 1964; sau, mai recent, avizul nr. 1/91 din 14 decembrie 1991 în care
se spune că: „Tratatul CEE, chiar dacă încheiat sub forma unui tratat internaţional, nu constituie mai puţin carta
constituţională a unei comunităţi de drept”). Această ordine juridică s-a edificat în Comunităţile europene, cărora
tratatele fondatoare le-au recunoscut personalitatea juridică (Uniunea Europeană are şi ea personalitate juridică
internaţională de la 1 decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona).
Astfel, tratatele fondatoare precizează că fiecare dintre Comuniţăţi dispune de personalitatea juridică (art. 6
CECO, art. 210 - renum. art. 281 CE, art. 184 CEEA-Euratom), care însă se exprimă şi trebuie apreciată în trei
ordini juridice diferite: internaţională, comunitară şi a statelor membre. Astfel, personalitatea juridică recunoscută
organizaţiilor internaţionale în general este recunoscută şi Comunităţilor Europene – iar mai nou şi Uniunii
Europene, având astfel dreptul de a încheia tratate şi de a fi reprezentate în alte mari organizaţii internaţionale
(Comunităţile dispun astfel de un statut de observator pe lângă ONU). În ordinea sa juridică proprie, prin
intermediul competenţelor proprii fiecărei Comunităţi şi descrise în tratate, fiecare Comunitate dispunând de
puteri şi competenţe specifice care aparţin în mod obişnuit statului sau persoanelor juridice de drept public
(edictarea normelor, recrutarea şi numirea de agenţi, mijloace financiare etc.), iar în ordinea juridică internă a
statelor membre, de asemenea, Comunităţile Europene dispun de personalitatea juridică cea mai largă recunoscută
persoanelor morale, necesară pentru a putea acţiona pe cont propriu. Comunităţile conservă personalitatea juridică
proprie lor chiar şi după Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht şi chiar şi cel de la
Amsterdam păstrând tăcerea asupra unei eventuale personalităţi juridice a Uniunii Europene. Astfel, numai
Comunitatea europeană are efectiv şi incontestabil personalitatea juridică internaţională (veritabile puteri şi
competenţe în domeniul monetar, de exemplu). Doctrina juridică continentală aprecia până de curând că Uniunea
europeană nu ar avea personalitate juridică internaţională, datorită lipsei puterii de Tratatul de la Lisabona (ea
avea, după unii analişti, personalitate juridică pe plan intern, după părerea altora însă ea nu părea a avea nevoie de
ea).

Aplicarea dreptului comunitar

Complexitatea aplicării şi diversitatea subiectelor de drept comunitar

În procesul, adesea complex, de aplicare - dreptul comunitar nu are impact asupra persoanelor fizice sau morale
decât prin intermediul sau intervenţia statelor membre. El se adresează însă în egală măsură tuturor. Astfel, statele
membre sunt deopotrivă subiecte şi actori ai dreptului comunitar (ele participă la elaborarea normelor comunitare,
prin votul lor în Consiliu, pe care trebuie după aceea să le aplice în ordinea juridică internă, proprie, iar lipsa
colaborării dintre ele în aplicarea dreptului comunitar duce la sancţionarea lor), însă persoanele fizice şi juridice,
altele decât statele membre ale Comunităţilor, sunt destinatarele finale ale regulilor de drept comunitare.
Constatăm astfel o anumită varietate a subiectelor de drept în ordinea juridică comunitară, o diversitate a
persoanelor subiecte de drept comunitar. Consecinţă logică a celor arătate mai sus, avem, într-o ordine ordine
inversată, de a face cu cei asupra cărora se întinde beneficiul dreptului comunitar: cetăţenii statelor membre,
persoanele fizice şi persoanele juridice sau morale, apoi rezidenţii şi nerezidenţii (care pot şi ei beneficia de
drepturi, mai ales de respectul drepturilor fundamentale, dar sunt ţinuţi şi la anumite obligaţii în spaţiul comunitar,
dacă exercită activităţi economice). Aplicarea dreptului comunitar asupra categoriilor enumerate mai sus este
delegată în bună măsură statelor membre.

Punerea în aplicare de către instituţiile comunitare şi de către statele membre

Aplicarea dreptului cere existenţa unor structuri specializate şi organizate de control şi sancţiune, a unui „braţ
secular”, or instituţiile comunitare ar fi trebuit să pună pe picioare un aparat de tip federal, nedorit de statele
membre şi, oricum, destul de costisitor. Astfel s-a ajuns la administrarea directă a dreptului comunitar doar în
câteva cazuri limitate şi la delegarea către statele membre a aplicării dreptului comunitar şi a sancţionării. Avem
de a face cu o aplicare normativă, unde se face distincţie între regulamente şi directive generale sau de executare -
astfel, sunt adoptate regulamente şi directive de bază pentru aplicarea dispoziţiilor tratatelor, apoi sunt precizaţi
termenii şi modalităţile efective de aplicare prin aşa numitele regulamente sau directive de executare.

2
 În ceea ce priveşte statele membre, colaborarea lor este necesară adeseori pentru buna aplicare a unor dispoziţii
ale tratatelor, ea este inevitabilă în cazul directivelor (în afara transpunerii lor în dreptul intern, naţional, sunt
necesare uneori măsuri complementare de control şi sancţionare, mai rar de umplere a unor goluri resimţite în
legislaţie). Administraţiile naţionale au deci responsabilitatea de a aplica dreptul comunitar, relaţiile lor cu
anumite instituţii sau autorităţi comunitare fiind în general destul de strânse, dar statele sunt acelea care, în
virtutea obligaţiei de colaborare loială, aplică efectiv sancţiunea, Comunităţile neavând nici o competenţă în
materie represivă.
Curtea de Justiţie a precizat (21 septembrie 1989, Comisia vs. Grecia, aff. 68/88) cu claritate condiţiile pe care
trebuie să le respecte statele membre în aplicarea sancţiunii: statele trebuie „să vegheze ca violările dreptului
comunitar să fie sancţionate în condiţiile de fond şi de procedură analoge cu cele aplicabile violărilor dreptului
naţional de o natură şi de o importanţă similare şi care, în orice situaţie, conferă sancţiunii un caracter efectiv,
proporţional şi disuasiv”. Pentru a remedia imperfecţiunile acestui sistem (al sancţiunilor naţionale pentru
nerespectarea dreptului comunitar), persoanele fizice şi juridice (sau morale) au posibilitatea de a valorifica în faţa
jurisdicţiilor lor naţionale anumite drepturi care provin şi ţin de dreptul comunitar - şi de a obţine astfel reparaţie
pentru eventualele pagube suferite din cauza violării dreptului comunitar de către autorităţile naţionale respective.

APLICAŢII PRACTICE ŞI TEME DE CERCETARE

Plecând de la informaţiile obţinute în fiecare capitol dorim să stimulăm interesul studenţilor pentru descoperirea
proceselor şi mecanismelor pe care le implică UE, precum şi deschiderea orizonturilor de cercetare în domeniul
european. Astfel, propunem în fiecare capitol, un set de tematici care pot fi abordate, fie în cadrul lucrărilor de
semestru, fie în cele de licenţă, în funcţie de propria abordare şi bibliografie identificată. Menţionăm că aceşti
itemi nu doresc acoperirea spectrului instituţional, ci doar să ofere câteva idei auspra multitudinii de posibilităţi de
cercetare.

Realizaţi o comparaţie a modului în care Curtea Europeană de Justiţie aplică şi garantează dreptul comunitar,
comparativ cu modul în care este aplicată şi garantată legislaţia internă într-un stat.
Volum recomandat: 3-5 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
Comparaţi sistemul judiciar la nivelul Uniunii Europene cu cel de la nivelul unui stat (puteţi lua ca exemplu
România).
Volum recomandat: 5 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
Cum influenţează Curtea de Justiţie luarea deciziilor la nivelul Uniunii Europene (arbitrajul judiciar şi politic),
ţinând cont de atribuţiile sale şi de relaţia sa cu celelalte instituţii comunitare?
Volum recomandat: 3-5 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
Se poate vorbi de o separaţie a puterilor în cadrul Uniunii Europene (utilizaţi şi informaţiile prezentate în capitolul
1)?
Volum recomandat: 8-10 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
Ce influenţă are justiţia transanaţională, exprimată prin existenţa unor instituţii precum Curtea de Justiţie
Europeană, asupra cetăţenilor unui stat?
Volum recomandat: 5 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
Care sunt relaţiile instituţionale ale Curţii Europene de Justiţie cu alte Curţi supranaţionale, precum Curtea
Europeană a Drepturilor Omului?
Volum recomandat: 5-7 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
Ce posibilităţi au alte organizaţii internaţionale sau regionale (precum NAFTA sau ASEAN) de a-şi dezvolta un
„drept comunitar” propriu şi instituţii precum Curtea de Justiţie Europeană?
Volum recomandat: 5-7 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Boulouis, Jean, Droit institutionnel des Communautes europeennes, Ed. Montchrestien, Paris, 1993, 1995, 1997,
2001, 2003.

2
Carlos Rodriguez Iglesias, Gil, „La constitucionalization de la Union Europea”, Revista de Derecho Comunitario
Europeo, nr. 16, septiembre-diciembre 2003, pp. 893-895.
Comănescu, Lazăr, „Constituţia Europeană şi rolul Uniunii Europene ca actor global”, Revista Română de Drept
Comunitar, nr. 2/2004, pp. 11-19.
Filipescu, Ion, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar general, editura Actami, ediţia a 5-a, Bucureşti
2000.
Ferreol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Polirom, 2001.
Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004, dar mai ales 2008.
Isaac, Guy, Droit communautaire général, éd. Armand Colin, 6e éd., Paris, 1998.
Jinga, Ion, Uniunea Europeană. Realizări şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Manolache, Octavian, Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 2002.
Marcu, Viorel, Drept instituţional comunitar, ed. a 2-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Mathieu, Bertrand, Michel Verpeaux, „Brčves remarques sur le projet de ‘Constitution européenne’ ”, La Semaine
juridique, Edition Générale, n° 45 du 5 novembre 2003, pp. 1909-1910.
Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional. Introduccere în dreptul internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti,
ed. a 3-a, 2002.
Marcu, Viorel, Violeta Diaconu, Drept comunitar general. Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Munteanu, Roxana, Drept european. Evoluţie, instituţii, ordine juridică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.
Niciu, Marţian, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, ed. a 2-a, 2001.
Rideau, Joel, Droit institutionnel de l’Union et des Communautes Europeennes, L.G.D.J., Paris, ediţiile a doua, a
treia şi a patra, 1997, 1999, 2001.
Tică-Diaconu, Irina, „Are nevoie Uniunea Europeană de o Constituţie ? - O radiografie a stadiului dezbaterii
constituţionale europene”, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2004, pp. 28-35.
Toulemon, Robert, „Quelle Constitution pour quelle Europe?”, Revue du Marché commun et de l’Union
Européenne, n° 448, mai 2001, pp. 293-304.
Ţinca, Ovidiu, Drept comunitar general, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
Vese, Vasile, Adrian Ivan, Tratatul de la Nisa, traducere, comentarii şi note, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Tratatul privind aderarea României la Uniunea Europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
Proiectul de Tratat Constituţional pentru Europa, cu amendamentele succesive pâna la adoptarea textului
definitiv la 27 octombrie 2004.

2
3

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

ŞI FUNCŢIONAREA LOR

Înainte de a aprofunda problematica deciziilor şi a negocierilor în cadrul Uniunii Europene, este important să
cunoaştem instituţiile europene implicate în acestea. Astfel, acest prim capitol este dedicat prezentării celor mai
importante instituţii din cadrul Uniunii. Asupra lor vom reveni pe parcursul întregului curs.
În cadrul Comunităţilor Europene, au fost recunoscute încă de la început la rangul de instituţie
următoarele entităţi:
Consiliul Uniunii Europene (fostul Consiliu de Miniştri), care exprimă o logică interguvernamentală;
Comisia Europeană (urmaşă a Înaltei Autorităţi);
Parlamentul European ca instrument de control democratic (care a acuzat însă mai tot timpul ’’deficitul
democratic’’ pe care-l resimţea datorită rolului minor jucat în procesul de decizie comunitar). Începând cu tratatul
de la Amsterdam, rolul parlamentului a fost constant sporit.
Curtea de Justiţie Europeană (fosta Curte de Justiţie a Comunităţilor Europene – C.J.C.E.) ca organ judiciar,
având atribuţii de interpretare a dreptului comunitar, garantării respectului dreptului comunitar de către instituţiile
Uniunii, statele membre şi cetăţenii lor.
Ultimele două instituţii au fost comune celor trei Comunităţi, iar prin Tratatul, zis de fuziune („a
executivelor” - după unii autori „comunitare”), din 8 aprilie 1965, s-a stabilit un Consiliu unic şi o Comisie unică
pentru ansam-blul Comunităţilor. Acestor patru instituţii li se mai adaugă:
Curtea de Conturi, care asigură legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor comunitare;
Consiliul European (devenit instituţie odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie
2009).
Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt (Germania), are personalitate juridică, îşi exercită, în
gestionarea finanţelor proprii, puterile şi competenţele în totală independenţă.
Alte organisme şi organe:
Comitetul Economic şi Social (membrii lui reprezintă societatea civilă),
Comitetul Regiunilor (membrii lui reprezintă colectivităţile regionale şi locale),
Comunităţile Europene funcţionează în mod diferit de statele naţionale, unde este prezentă schema
separaţiei puterilor (a se vedea următoarea secţiune). Pe de altă parte, observăm că în Tratatul asupra Uniunii
Europene aceleaşi instituţii subzistă ca instituţii ale Uniunii propriu-zise, precum şi ca instituţii ale Comunităţilor.
Astfel funcţionarea lor prezintă o importantă specificitate. Practica integrării europene a dat însă naştere şi altor
organe, dintre care cel mai important era până de curând Consiliul European, întâlnire ’’la vârf’’ a şefilor de stat
şi/sau de guvern (apărută în anii 60 sub denumirea de „summit’’ sau „sommet”), propusă oficial spre recunoaştere
de către Franţa (prin V. Giscard d’Esteing în 1974) - şi efectiv instituţionalizată de către Actul Unic European în
1986 (art. 2), devenit însă instituţie (cf. Tratatul de la Lisabona).
Vom prezenta mai întâi, în cele ce urmează, caracteristicile principale ale instituţiilor comunitare,
funcţionarea şi modalităţile de colaborare dintre ele.

Instituţiile Comunităţilor Europene şi cadrul decizional

Mai întâi, trebuie să remarcăm caracterul original al construcţiei Comunităţilor Europene în plan instituţional, dar
nu numai. Uniunea Europeană este, după cum ştim, o organizaţie născută dintr-un Tratat ce prevede şi înfiinţează
o gamă completă de organe, care colaborează la exerciţiul puterii: executiv, legislativ, judiciar.
Spre deosebire de organizarea statală, caracterizată de separarea puterilor, UE are, actualmente, o
structură pluripartită (mai multe instituţii prevăzute de tratate); distribuţie specifică a funcţiunilor, care este
sensibil diferită; structură în care puterea legislativă este exercitată de către Consiliu – în sistem de codecizie cu
Parlamentul – cf. ultimelor reforme instituţionale realizate, cu asistenţa Comisiei, instituţie originală fără
echivalent pe planul structurilor statale. Acţiunea normativă a acestui legislator se traduce prin acte juridice, dintre
care unele sunt în mod direct aplicabile pe teritoriul celor 27 de ţări şi au, conform Curţii de Justiţie Europeană, o
forţă superioară legilor naţionale care le-ar fi contrare;

2
sistematizare stabilită de la înfiinţare, în sistemul iniţial prevăzut de către autorii şi semnatarii Tratatului de la
Roma, dar care a evoluat foarte mult. Astfel, la nivelul elaborării şi al luării deciziei s-a adăugat cuplului
Comisie–Consiliu, COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi), care are ca sarcină să pregătească
lucrările Consiliului UE şi care îndeplineşte o funcţie de sinteză şi de executare a mandatelor încredinţate de către
acesta din urmă, precum şi Parlamentul, deja menţionat mai sus, cu un rol mult crescut în cadrul procedurii de
codecizie.
COREPER -ul este compus din reprezentanţii statelor membre, fiecare reprezentanţă se compune dintr-un
reprezentant permanent cu rang de ambasador şi un reprezentant permanent (conjoint, în terminologia franceză
consacrată) cu rang de ministru plenipotenţiar, precum şi din experţi. Există, astfel, două COREPER: I şi II. La
nivelul punerii în practică, acela al aplicării actelor ce constituie decizia luată de către Consiliu - acesta a
subordonat puterea de execuţie a Comisiei procedurii comitetelor. Putem constata astfel o oarecare tulbu-rare a
echilibrului instituţional. Vom reveni asupra atribuţiilor acestui for.

Consiliul
Consiliul Uniunii Europene (16) este instituţia unde sunt reprezentate guvernele statelor membre şi care constituie
un cadru de negociere şi de decizie, legitimitatea sa bazându-se pe diversele suveranităţi naţionale, el asigurând,
prin excelenţă, refugiul intereselor naţionale. Practica integrării europene a admis că numai membrii guvernelor
pot face parte din Consiliu, numit astfel, la momentul apariţiei, Consiliu de Miniştri. Distingem, prin definiţie,
reuniunea Consiliului „Afaceri generale” (unde se reunesc miniştrii afacerilor externe ai ţărilor membre) de
reuniunile consiliilor specializate, de factură tehnică: finanţe, industrie, transporturi, agricultură, probleme sociale,
etc.
În echilibrul instituţional comunitar, de multe ori fragil, Consiliul a fost întotdeauna organul suprem de decizie,
această aparentă omnipotenţă ducând uneori la neputinţă sau la blocaje de durată în procesul decizional, datorită
intereselor naţionale foarte diferite, divergente. În astfel de situaţii intervin însă celelalte instituţii europene,
Comisia, Parlamentul şi Curtea de Justiţie, care în virtutea „cvadripartismului comunitar” (cf. teoriei formulate de
P. Pescatore) încearcă să rezolve situaţia. Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, pentru şase luni, în
ordine alfabetică, după o lungă perioadă această ordine fiind uneori schimbată (cf. teoriei „cuplurilor inversate”,
Belgia – Danemarca devenind Danemarca – Belgia etc.). În ultimul deceniu, preşedinţia s-a întărit considerabil,
preşedintele nemaifiind un simplu primus inter pares în cadrul Consiliului.

Preşedinţia
Structura Consiliului este cea a unei organizaţii supranaţionale cu vocaţie de subordonare (şi nu de coordonare
cum e cazul Consiliului de Securitate al ONU unde fiecare stat, indiferent de mărime, dispune de un vot egal cu al
celorlalte), în interiorul căruia voturile sunt ponderate, în funcţie de importanţa şi mărimea fiecărei ţări.
Preşedinţia Consiliului este asigurată, pe rând, de fiecare stat membru pe o durată de şase luni (perioadă în care
statul respectiv asigură de asemenea preşedinţia celoralalte organe de natură interguvernamentală, cum sunt
diferitele COREPER, grupuri de experţi etc), conform ordinii fixate de către Tratate (art. 146 TCE). Nu este
stabilită o periodicitate fixă a şedinţelor Consiliului, acesta reunindu-se la convocarea preşedintelui său, la
iniţiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau ai Comisiei, pe baza unei ordini de zi propusă de preşedinte şi
aprobată de către Consiliu la începutul fiecărei şedinţe.
Preşedinţia fixează ordinea de zi, decide dacă se votează şi impune votul, îşi prezintă programul, precum şi
bilanţul de şase luni în faţa Parlamentului. Ceea ce mai caracterizează Consiliul, în afara preşedinţiei prin rotaţie,
este ponderarea voturilor în cadrul său (a se vedea tabelul 1). Cu un număr total de 345 de voturi, Consiliul
favorizează la nivel de reprezentare statele mici. Astfel, Malta, cu mai puţin de 400.000 de locuitori beneficiază,
în Consiliu, un număr de voturi de aproximativ 4,5 ori mai mic decât state precum Olanda şi România, state ale
căror populaţii o depăşesc pe cea malteză de 20-25 de ori.

Tabelul 1: Ponderea voturilor în cadrul Consiliului

16
A se evita confuzia între trei organizaŃii şi instituŃii cu denumiri asemănătoare: Consiliul Europei, Consiliul
European şi Consiliul Uniunii Europene (de miniştri). Primul este o instituŃie separată care include aproape toate statele
Europei (calitatea de membru în Consiliul Europei este o pre-condiŃie, după unii autori, pentru aderarea la UE), cel de-al
doilea este o instituŃie comunitară (cf. Tratatului de la Lisabona), fost organism interguvernamental ce reuneşte şefii de stat, de
guvern şi miniştrii de externe (a se vedea tabelul 1). Consiliul Uniunii Europene reprezintă principalul for legislativ al UE, iar
din acest moment ne vom referi la el cu denumirea Consiliul.

2
 Statul Număr de voturi
Germania 29
Franţa 29
Italia 29
Marea Britanie 29
Spania 27
Polonia 27
România 14
Olanda 13
Belgia 12
Republica Cehă 12
Grecia 12
Ungaria 12
Portugalia 12
Suedia 10
Austria 10
Bulgaria 10
Finlanda 7
Danemarca 7
Slovacia 7
Irlanda 7
Lituania 7
Letonia 4
Slovenia 4
Cipru 4
Estonia 4
Luxemburg 4
Malta 3
Sursa: Site-ul oficial al Uniunii Europene, secţiunea referitoare la Consiliu, [www.europa.eu], accesat pe 10
august 2007.

Organele de pregătire a deliberărilor Consiliului

Anumite organe pregătesc lucrările şi reuniunile Consiliului. Este vorba de organe specifice, permanente şi
indispensabile bunei funcţionări a „birocraţiei” comunitare.
Membrii Consiliului, care sunt membri în guvernele lor naţionale, sunt, în general, foarte ocupaţi cu
chestiunile interne (politice sau administrative). Astfel, au nevoie de ajutorul unor organe permanente, care să-i
asiste în chestiunile comunitare luate în discuţie de către acest for de decizie. Distin-gem mai multe organe, cu
rolurile lor specifice - impuse de practica integrării europene:
Secretariatul general, care este compus din funcţionari care asistă Consiliul în pregătirea deciziilor sale.
Secretarul general este desemnat prin unanimitate de către Consiliu, ceea ce ne sugerează importanţa atribuţiilor
sale. Tratatul de la Amsterdam îl impune ca Înalt reprezentant pentru Politica Externă, de Securitate şi Cooperare
(PESC). El este asistat de mai multe servicii specializate, între care se impune un important serviciu juridic.
Comitetul reprezentanţilor permanenţi (numit şi COREPER), care este un organ subsidiar. El joacă un rol
foarte important în pregătirea deciziilor. Acesta a fost prevăzut la origine prin regulamentul interior al Consiliului,
fiind creat de facto de la începutul Comunităţilor, dar a fost instituţionalizat sau « constituţionalizat » abia prin art.
4 din Tratatul zis de fuziune din 1965. COREPER-ul este deci un cadru de negociere şi de arbitraj de primă
importanţă, indiferent de nivelul la care are loc dezbaterea: COREPER I, adică la nivelul reprezentanţilor titulari
pentru problemele politice, sau II - la nivelul reprezentanţilor adjuncţi pentru problemele tehnice. Comisia este
reprezentată în COREPER. Când o propunere este trimisă Consiliului de către Comisie, de regulă textul este
supus spre analiză COREPER-ului, care la rândul lui îl adresează pentru studiere şi ajustarea diferitelor puncte de
vedere unuia din grupurile de lucru specializate (compuse din funcţionari ce fac parte din delegaţiile permanente
sau din experţi trimişi de guvernele naţionale).

2
Alte comitete. Există un număr mare de alte comitete, mai specializate, care contribuie intens la pregătirea
documentelor sau deciziilor pe domenii bine definite, de exemplu comitetul agricultură sau comitetul politicii de
conjunctură, etc. Se vorbeşte astfel, atât în doctrină cât şi în practica integrării europene, de „comitologie”.

Deliberările şi decizia
Indiferent de procedura reţinută, nicio decizie nu poate fi adoptată fără acordul Consiliului. După o îndelungată
pregătire, după discuţii în comitetul specializat şi în strânsă legătură cu administraţiile naţionale, textele propuse
pe ordinea de zi sunt în cele din urmă analizate formal de către Consiliu, care poate reveni oricând, de exemplu,
asupra unui acord (şi a-l repune în discuţie) intervenit la nivelul reprezentanţilor permanenţi.
Ordinea de zi este împărţită în puncte „A” şi puncte „B”, primele fiind acelea asupra cărora Consiliul
poate statua fără o dezbatere prealabilă, celelalte fac întotdeauna obiectul unei dezbateri. Dacă nu se ajunge la un
acord, ele pot fi retrimise COREPER-ului, care are sarcina de a rezolva eventualele probleme şi de a surmonta
dificultăţile care au apărut. Dezbaterile nu sunt publice.
Deciziile se iau prin supunere la vot. Regulile de votare prevăd că în absenţa unor dispoziţii contrare
deliberarea în Consiliu se face cu majoritatea membrilor săi. Ipoteza de vot cu majoritate simplă apare mai rar, cel
mai adesea intervine votul cu majoritate calificată (modalitatea cea mai frecvent prevăzută de Tratate până acum,
în cadrul căreia a fost prevăzut şi un sistem de ponderare a voturilor în funcţie de ’’greutatea’’ fiecărui stat, ultima
propunere de ponderare fiind prezentată în Tratatul de la Nisa) şi apoi cel în unanimitate, această din urmă ipoteză
fiind procedura care respectă tehnicile tradiţionale, obişnuite ale dreptului internaţional (permiţând astfel unui stat
membru să nu fie obligat să ţină cont de o regulă pe care n-a dorit-o). In deliberările Consiliului, practica de până
acum arară că se caută în general să se ajungă la un consens, observându-se astfel o preocupare constantă pentru
conciliere. În caz de blocaj instituţional („paralizie” a Consiliului), celelalte instituţii comunitare „preiau ştafeta”
şi înceacă să rezolve situaţia.

De la întâlnirile la vârf – la „instituţionalizarea” Consiliului...

Deşi doar Consiliul de Miniştri a fost prevăzut iniţial de tratatele fondatoare (cele de la Paris şi Roma), în practica
integrării a fost resimţită nevoia unor întâlniri „la vârf”, între şefii de stat şi de guvern. Mai mult, din 1969 încoace
Comunitatea europeană încetează să fie exclusiv economică şi îşi extinde competenţele în domeniul politic, într-o
tentativă susţinută de armonizare a politicilor externe a statelor membre, sub denumirea de cooperare politică.
Consiliul de Miniştri în componenţa sa originară, ordinară, s-a dovedit a fi insuficient, astfel că în evoluţia
integrării europene au apărut şi au fost instituţionalizate treptat organisme noi.
Consiliul European - Primele reuniuni „informale” la vârf au apărut la propunerea Franţei, sub G. Pompidou,
fiind instituţionalizate formal la iniţiativa lui V. Giscard d’Esteing, dar consacrate juridic abia în 1987, prin Actul
Unic European, la ele participând de aici înaine şi preşedinţii Comisiei şi Parlamentului (asistaţi de câte un
membru al instituţiilor lor). Aşadar, Consiliul European a devenit un organism sui-generis al UE, fiind consacrat
ca instituţie abia anul trecut, prin Tratatul de la Lisabona.
Consiliul European reuneşte şefii de stat şi de guvern (asistaţi de miniştrii lor de externe) din statele membre,
precum şi preşedinţii Comisiei şi Parlamentului. El este condus de un Preşedinte numit, la propunerea statelor
membre, pentru un mandat de doi ani şi jumătate, renuvelabil. Acest for se reuneşte de cel puţin două ori pe an.
Dezbaterile sunt urmate de un comunicat final, prin care sunt făcute publice marile orientări politice ale Uniunii,
prin care sunt date impulsurile politice necesare dezvoltării acesteia. De jure, Consiliul European devine instituţie
odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009.

Tabelul 2: Preşedinţia Consiliului European începând cu 1998

Anul Statul ce deţine preşedinţia Preşedintele Consiliului Primii
European (şefii guvernelor) Ministri din Consiliul
European (însoţiţi, eventual,
de miniştrii de externe)
1998 Marea Britanie Tony Blair Robin Cook
Austria Viktor Klima Wolfgang Schüssel
1999 Germania Gerhard Schröder Joschka Fischer
Finlanda Paavo Lipponen Tarja Halonen
2000 Portugalia Antonio Guterres Jaime Gama
Franţa Lionel Jospin Hubert Vedrine

2
 2001 Suedia Göran Persson Anna Lindh
Belgia Guy Verhofstadt Louis Michel
2002 Spania José Maria Aznar Josep Piqué i Camps
Danemarca Anders Rasmussen Per Stig Møller
2003 Grecia Kostas Simitis Georgios Papandreou
Italia Silvio Berlusconi Franco Frattini
2004 Irlanda Bertie Ahern Brian Cowen
Olanda Jan Peter Balkenende Bernard Bot
2005 Luxemburg Jean-Claude Juncker Jean Asselbom
Marea Britanie Tony Blair Jack Straw
2006 Austria Wolfgang Schüssel Ursula Plassnik
Finlanda Matti Vanhanen Erkki Tuomloja
2007 Germania Angela Merkel Frank-Walter Steinmeier
Portugalia José Sócrates Luis Amado
Sursa: [www.europa.eu], accesat la 10.08.2007.

Conform Tratatului Constituţional, respins datorită refuzurilor Franţei şi Olandei, din 2005, de a-l ratifica,
preşedinţia Consiliului European nu urma a se mai exercita prin rotaţie de ţările membre, ci de un preşedinte ales
pe o perioadă de 2 ani şi jumătate. Astfel, Preşedintele urma să fie ales de Consiliu cu majoritate calificată, având
dreptul la maximum două mandate. Consiliul European urma să fie alcătuit din şefii de stat şi de guvern ai statelor
membre, Preşedintele Consiliului şi Preşedintele Comisiei Europene. Înaltul reprezentant pentru politica externă
al UE urma să participe, la rândul său, la lucrările Consiliului.
Consiliul de „cooperare politică” - Prin raportul Davignon, adoptat în octombrie 1970 în Luxemburg, s-a stabilit
posibilitatea cooperării comunitare în materie de politică externă. Un alt raport, adoptat la Copenhaga în 23 iulie
1973 - dar stabilit în urma Conferinţei şefilor de stat şi de guvern de la Paris din 1972, a facilitat acest proces,
astfel că la întâlnirea la vârf de la Paris din decembrie 1974 participanţii au afirmat voinţa ţărilor membre de a
adopta de aici înainte poziţii comune şi de a-şi coordona activitatea diplomatică în toate problemele internaţionale
de interes pentru Comunitatea europeană. Intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Actul Unic European
instituţionalizează mecanismele cooperării politice, integrându-le în Tratatul CE, şi lărgindu-le câmpul de acţiune
la „aspectele economice şi politicile de securitate”.
Consiliul de „cooperare politică” funcţionează prin reuniuni ale miniş-trilor afacerilor externe din ţările
comunitare (acest gen de reuniuni constitu-ind principalul organ de cooperare politică), organizate de cel puţin
patru ori pe an. În afara misiunilor proprii fiecăruia, miniştrii afacerilor externe comunitari elaborează şi pun în
aplicare deciziile Consiliului European care sunt de competenţa lor.
Alte organe, cum sunt Comitetul politic (compus din înalţi funcţionari în ministerele afacerilor externe ale
ţărilor membre, care studiază problemele mai importante şi ţin legătura cu miniştrii lor, se reuneşte în medie de
două ori pe an), Cooperarea ambasadorilor celor 27 (coordonarea fiind asigurată de misiunea ţării care exercită
preşedinţia Consiliului), Grupul corespondenţilor europeni, Grupurile de lucru, contribuie la realizarea cooperării
politice. Nu trebuie uitată Comisia Europeană, care ia parte la toate reuniunile ministe-riale şi este reprezentată la
reuniunile Comitetului politic şi ale grupurilor de lucru. Pentru întărirea cooperării politice s-a recurs la utilizarea
formulei cunoscute sub numele de troika, prin asocierea la acţiune a predecesorului şi a succesorului cu ministrul
însărcinat cu preşedinţia Consiliului. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam sistemul de troika a
evoluat, făcând parte din ea şi responsabilul PESC (care deţinea şi Preşedinţia Consiliului), precum şi comisarul
european însărcinat cu relaţiile externe.
După Tratatul de la Maastricht evoluţia comunitară a impus procedura codeciziei legislative, în favoarea
Parlamentului European, ceea ce pune capăt oarecum monopolului decizional al Consiliului în anumite domenii.
Tendinţele federaliste mai noi (între care se înscrie şi raportul lui Joschka Fischer, fostul ministru al afacerilor
externe german) încearcă să orienteze, după unii autori, echilibrul instituţional spre transformarea Consiliului într-
un fel de Senat, o a doua cameră a Legislativului european, Parlamentul ar deveni un fel de Cameră a
Reprezentanţilor, iar Comisia ar deveni guvernul federal european. Evoluţia recentă prin intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona a infirmat însă, parţial, această viziune, Parlamentul devenind co-legislator alături de
Consiliu, în consacrata procedură a codeciziei, Consiliul European devenind instituţie a Uniunii, condus de un
Preşedinte, numit pentru un mandat de doi ani şi jumătate, renuvelabil.

2
Consiliul European

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European, devine din organism sui-generis –
instituţie în toată regula a Uniunii Europene, însărcinată să dea impulsurile necesare integrării şi să definească
priorităţile politice şi strategige generale ale Uniunii, să determine orientările şi să urmărească evoluţia (de ex.
extinderea), neexercitând sarcini legislative şi neparticipând în procesul decizional ordinar. Deciziile sale se iau
fie cu majoritate simplă, fie prin consens, fie cu majoritate calificată. Preşedinţia Consiliului European este
asigurată de un Preşedinte (funcţie nouă, instituită prin Tratatul de la Lisabona), ales de Consiliu cu majoritate
calificată, pentru un mandat cu o durată de doi ani şi jumatate, care poate fi reînnoit.

Comisia Europeană
Comisia este o instituţie fundamentală, un organ permanent al UE (după cum o prezintă anumiţi autori), cu sediul
la Bruxelles, format din personalităţi independente şi are ca misiune punerea în aplicare a interesului general
comunitar. Ca şi Consiliul, Comisia Europeană a fost stabilită de tratatele de bază ale UE. Comisia îndeplineşte
patru roluri principale:
− reprezintă interesele UE la nivel internaţional;
− redactează propuneri de acte legislative comunitare, pe care le supune spre dezbatere şi aprobare
Parlamentului şi Consiliului;
- fiind ramura executivă a Uniunii, este responsabilă cu implementarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului,
inclusiv a bugetului;
- are responsabilităţi, împreună cu Curtea de Justiţie Europeană, în ceea ce priveşte dreptul comunitar.

Mandatul Comisiei şi modalitatea de numire

Comisia are un mandat de 5 ani, actualmente sub preşedinţia portughezului Jose Manuel Barroso, alegerea sa
realizându-se într-un interval de 6 luni după alegerea Parlamentului European. Mandatul actualei Comisii expriă
la 31 decembrie 2014. Procedura de numire este următoarea:
Guverele statelor membre decid care va fi următorul preşedinte al Comisiei;
Preşedintele propus este aprobat de către Parlament;
Preşedintele, după discuţii cu guvernele statelor membre, îşi alege membrii Comisiei,
Consiliul adoptă lista propusă cu majoritate calificată şi o trimite Parlamentului spre aprobare;
Parlamentul intervievează separat fiecare candidat şi votează asupra întregii echipe;
În urma aprobării Parlamentului, noua Comisie este în mod formal numită de către Consiliu, cu majoritate
calificată(17).

Alcătuirea Comisiei şi modalitatea de lucru

Comisia este compusă din 26 de comisari şi un preşedinte, 18 dintre ei numiţi după procedura mai sus detaliată.
Comisarii, chiar dacă au naţionalitatea statelor membre, trebuie să îşi exercite funcţiile în totală independenţă
deoarece ei reprezintă, după cum am văzut, vocea interesului general al Uniunii. În urma extinderii, Comisia a
crescut numărul comisarilor, prin divizarea unor directorate generale (19) iar opinia unanimă este că un număr
mult prea mare de membri nu permite funcţionarea propice a instituţiei. Începând cu următoarea Comisie, numă-
rul comisarilor urmează să fie redus, numărul final urmând a fi decis de către Consiliu. În acel context, comisarii
vor fi numiţi prin rotaţie, urmă-rindu-se o reprezentare care să reflecte ierarhia statelor membre în funcţie de
populaţie şi teritoriu. (20)
În funcţionarea sa, Comisia este inspirată de principiul colegialităţii (deciziile ei sunt luate cu majoritatea
membrilor săi – 14 din 27). Ea este responsabilă în faţa Parlamentului European. În chestiunile comunitare
Comisia are monopolul iniţiativei în materie normativă, cât şi o putere de execuţie prin delegarea prealabilă de

17
Pentru detalii referitoare la fiecare pas al acestei proceduri, a se vedea capitolul dedicat Comisiei Europene în Neil
Nugent, The Government and Politics of the European Union, Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2006.
18
Când UE avea în componenŃa sa 15 State Membre, numărul comisarilor era de 20, câte unul pentru fiecare stat şi câte
un al doilea pentru cele 5 state mai mari.
19
Directoratele Generale au domenii de activitate distincte, fiind similare ministerelor la nivel statal.
20
Conform site-ului Comisiei Europene.

2
către Consiliu. Ea dispune şi de un aumit număr de puteri sau competenţe (pronunţă sancţiuni, angajează
urmărirea jurisdicţională etc.) în virtutea misiunii sale de gardian al tratatelor.
Astfel Comisia, asistată de un secretar general, asumă o dublă funcţie de administrare (administraţia mai
numără, pe lângă directoratele generale, servicii, oficii specializate, etc.) şi de decizie (fiind un organ colegial de
decizie). Actuala Comisie Europeană, Barrosso II, a fost învestită şi şi-a început activitatea la începutul lunii
februarie 2010.

Parlamentul European
Parlamentul European, asemenea Consiliului şi Comisiei, este rezultatul tratatelor institutive. La început a avut
denumirea de Adunarea Comună sau, simplu, Adunarea (cum apărea în Tratatul de instituire CEE). Prin Rezoluţia
din 20 martie 1958, cele trei instituţii de mai sus s-au reunit în Adunarea Parlamentară Europeană. Patru ani mai
târziu, în 1962, s-a decis alegerea denumirii de Parlament European. Aproximativ 370 de milioane de cetăţeni
europeni din 27 de state sunt, în prezent, implicaţi în procesul de integrare, prin cei 751 de reprezentanţi pe care îi
au în Parlamentul European (22).
Primele alegeri directe în Parlamentul European s-au ţinut în iunie 1979, când, la numai 34 de ani de la terminarea
celui de-al Doilea Război Mondial, popoarele naţiunilor Europei, odată destrămate de război, au mers la urne
pentru a alege membrii unui Parlament unic. Europenii nu ar fi putut găsi un simbol mai puternic al reconcilierii.
Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct, este ales la fiecare cinci ani. De-a
lungul timpului, el a acumulat constant putere şi influenţă, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special
Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European
dintr-un organism pur consultativ într-un for legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor naţionale, cu
rol de codecizie. Vom reveni, pe viu, asupra puterilor Parlamentului European şi a rolului nou de colegislator în
întalnirile directe cu studenţii.

Componenţa şi modalitatea de lucru

Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi îşi ţine dezbaterile în public.
Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Parlamentul
European este organizat şi funcţionează, în linii generale, prin Regulamentul său interior. Organele de conducere
sunt Preşedintele şi Biroul. Din Birou, alături de Preşedinte, fac parte 14 vicepreşedinţi, 5 chestori cu drept de vot
consultativ. Conferinţa preşedinţilor reuneşte preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice. Ea este
competentă pentru organizarea lucrărilor şi fixarea ordinii de zi a sesiunilor. Parlamentul ţine o sesiune anuală
care începe în cea de a doua zi de marţi din luna martie. Parlamentul poate să lucreze în sesiune extraordinară la
cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului şi a Comisiei. În cadrul Parlamentului funcţionează comisii parla-
mentare care se reunesc în intervalul sesiunilor şi asigură continuitatea lucrărilor. Ele sunt comisii permanente,
comisii temporare, comisia tempo-rară de anchetă, comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate
sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării, sau altele.

Membrii Parlamentului European

Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal direct, într-un sistem de reprezentare
proporţională - fie pe bază regională, cum este cazul în Italia, în Marea Britanie şi în Belgia, fie pe bază naţională,
cum se întâmplă în Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg şi în alte ţări, sau într-un sistem mixt, ca în
Germania. Parlamentul European este compus actualmente din 750 de europarlamentari (plus preşedintele), aleşi
prin sufragiu universal direct pentru un mandat de 5 ani. Efectivul acestora a fost plafonat la maximum 700 de
deputaţi prin Tratatul de la Amsterdam, dar prin propunerea adoptată la Nisa, acest număr a fost crescut.
Parlamentul participă la procesul decizional într-o manieră specifică. Până la alegerile europene din 2009,
numărul de deputaţi europeni a crescut temporar până la 785, datorită aderării Bulgariei şi României, ca să fie
apoi redus din nou la 750. Au existat discuţii conform cărora numărul parlamentarilor ar ajunge la doar 736, iar
un raport recent menţionează faptul că numărul ideal este de 750. Astfel, România pierde doi parlamentari,
ajungând de la 35 la 33.
Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite activităţi profesionale sau să deţină anumite
funcţii (spre exemplu, funcţia de judecător, ministru sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei
trebuie să se supună legilor naţionale care restricţionează sau interzic mandatele duble.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetăţean al unui Stat Membru al Uniunii
Europene care trăieşte în altă ţară a Uniunii poate vota sau candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă. Peste tot se

3
aplică aceleaşi reguli democratice, iar dintre acestea în special dreptul de vot la vârsta de 18 ani, egalitatea între
femei şi bărbaţi, şi votul secret. În unele state membre, Belgia, Luxemburg şi Grecia, participarea la vot este
obligatorie.
Membrii Parlamentului European primesc aceleaşi alocaţii ca şi membrii parlamentelor lor naţionale. Această
alocaţie este plătită de fiecare stat membru şi completată de Parlamentul European cu o sumă care să acopere
cheltuielile membrilor Parlamentului European, apărute ca urmare a îndeplinirii îndatoririlor lor şi recrutării de
asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate dacă membrii nu participă regulat la şedinţele plenare.
Componenţa Parlamentului European se regăseşte în tabelul 3 de mai jos.

Tabelul 3: Distribuţia locurilor în Parlamentul European înaintea ultimelor alegeri europene din 2009.

Stat Membru Număr de europarlamentari

Germania 99
Franţa 78
Italia 78
Marea Britanie 78
Spania 54
Polonia 54
România 35
Olanda 27
Belgia 24
Republica Cehă 24
Grecia 24
Ungaria 24
Portugalia 24
Suedia 19
Austria 18
Bulgaria 18
Finlanda 14
Danemarca 14
Slovacia 14
Irlanda 13
Lituania 13
Letonia 9
Slovenia 7
Cipru 6
Estonia 6
Luxemburg 6
Malta 5
Sursa: [www.europa.eu], accesat la 15.07.2007.

Partidele din Parlamentul European

Fiecare europarlamentar este afiliat unuia dintre grupurile politice din cadrul Parlamentului European. În acest
moment, există 8 grupuri politice şi un grup de independenţi. Tabelul 4 include denumirea acestor grupuri şi
abrevierea utilizată în limbajul curent. Numărul minim de deputaţi necesar pentru a constitui un grup politic este
de 20, cel puţin o cincime din state membre trebuind să fie reprezentate în cadrul grupului. Un deputat poate
aparţine unui singur grup politic (22).

Tabelul 4: Grupurile politice din Parlamentul European

Grupul parlamentar Abreviere

Partidul Popular European şi Democraţii Europeni PPE – ED
Grupul Socialist PES

3
 Alianţa Liberalilor şi Democraţilor Europeni ALDE
Verzii / Alianţa Liberă Democrată Greens/EFA
Stânga Unită Europeană – Stânga Verde Nordică IND/DEM
Uniunea pentru Europa Naţiunilor UEN
Independenţă şi Democraţie ID
Identitate, Tradiţie, Suveranitate ITS
Independenţi (neafiliaţi)
Sursa: [www.europarl.europa.eu], accesat la 19.08.2007.

Activitatea membrilor Parlamentului European

Membrii Parlamentului European se întâlnesc în şedinţă plenară, timp de o săptămână, la Strasbourg, unde este
sediul Parlamentului European. Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un cvorum de o treime
din membrii săi. Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la Bruxelles, pentru a
uşura contactul cu Comisia şi Consiliul. Cea de a treia săptămână este rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar
cea de a patra, pentru şedinţa plenară de la Strasbourg. Parla-mentul mai are şi întâlniri plenare suplimentare la
Bruxelles. Secretariatul se află la Luxemburg. Deşi îşi are sediul la Strasbourg, Parlamentul European are trei
puncte de lucru, din motive istorice. Cele trei Comunităţi nu au fost constituite în acelaşi moment. Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (ECSC, CECO) a fost constituită la Luxemburg în 1952, iar Comunitatea
Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (EEC, CEE) au fost
constituite în fapt la Bruxelles, în 1958, odată cu intrarea în vigoare a tratatelor.
Activitatea Parlamentului este organizată, în general, pe următoarele principii:
comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru mediul înconjurător pe probleme de
legislaţie a poluării) numeşte un membru ca "raportor", pentru a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi
supus Comisiei Europene spre analiză;
raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;
după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este cazul, amendat;
raportul se discută apoi în şedinţă plenară, amendat şi supus la vot. Parlamentul adoptă apoi o poziţie asupra
chestiunii respective.

Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei, care necesită două lecturări, ca în cazul procedurii de
codecizie (precum şi o tentativă de conciliere), pe care o vom detalia într-un capitol ulterior. Pe lângă adoptarea
propunerilor legislative şi a bugetului, Membrii Parlamentului European mai analizează şi activitatea Comisiei
Europene şi a Consiliului European, punând întrebări orale asupra unor ches-tiuni specifice membrilor Comisiei şi
Consiliului, în cadrul şedinţelor în plen.

Curtea de Justiţie Europeană (21)

Curtea de Justiţie Europeană (fosta C.J.C.E.) a fost înfiinţată prin Tratatul CECA din 1952, având sediul la
Luxemburg. Principala sarcină este să se asigure că legislaţia comunitară este interpretată şi aplicată unitar în
statele membre. În acelaşi timp, Curtea urmăreşte ca instanţele naţionale să ofere soluţii similare pentru aceeaşi
problemă.

Componenţa Curţii şi organismele adiacente

Curtea este alcătuită dintr-un judecător din fiecare Stat Membru, astfel încât, în acest moment, există 27 de
sisteme legale naţionale reprezentate. Pentru motive ce ţin de eficienţă, Curtea rareori se întâlneşte în plen,
preferând întâlnirile restrânse în cadru de 13 sau în camere de 3 sau 5 judecători. Curtea este asistată de 8 avocaţi
generali (din care 5 permanenţi atribuiţi Germaniei, Italiei, Franţei, Spaniei şi Regatului-Unit, şi 3 avocaţi generali
atribuiţi după un sistem de rotaţie celorlalte state membre, numărul de avocaţi generali putând fi mărit cu trei
persoane, la cererea Curţii, situaţie în care Polonia va beneficia de un avocat general permanent, iar în sistemul de
rotație vor intra 5 avocați generali) cu rolul de a prezenta opinii argumentate, publice şi imparţiale, în cazurile
aduse în faţa Curţii. Curtea de Justiţie are un preşedinte, ales dintre judecători, care are un mandat de 3 ani, ce
poate fi înnoit.

21
Alte informaŃii despre CJE pot fi găsite la începutul capitolului dedicate dretului comunitar.

3
În ajutorul Curţii de Justiţie a fost creat, în 1989, un Tribunal de Primă Instanţă, care este responsabil cu deciziile
în anumite cazuri, în mod special cele ale indivizilor, companiilor şi organizaţiilor, precum şi cazurile care au
legătură cu concurența.Un nou organism juridic, Tribunalul de Servicii Europene Civile, a fost înfiinţat pentru a
rezolva disputele dintre UE şi serviciile sale civile. Acesta este alcătuit din şapte judecători, fiind ataşat
Tribunalului de Primă Instanţă.

Organizarea şi funcţionarea Curţii

Cazurile sunt trimise registraturii, iar fiecărui caz îi este desemnat un judecător şi un avocat general. Procedura
standard ce trebuie urmată are două faze, prima scrisă, iar cea de-a doua verbală. În primă fază, părţile implicate
trimit cereri scrise, iar judecătorul desemnat cazului scrie un raport. Cea de-a doua fază constă în audierile publice
care, în funcţie de complexitatea cazului a loc în faţa a trei, cinci sau 13 judecători sau a întregii Curţi. La audieri,
avocaţii prezintă cazul în faţa judecătorilor şi avocaţilor generali cale le pot adresa întrebări. Următorul pas este
cel în care avocatul general îşi prezintă opnia, judecătorii deliberează şi prezintă hotărârea. Deciziile Curţii sunt
luate cu majoritate şi pronunţate în audiere publică, ele fiind publicate în aceeaşi zi. Opiniile contrare nu sunt
exprimate.

Scurtă schiţă istorică: exemplul CJE după reforma propusă prin Tratatul de la Nisa

Aspecte organizaţionale
Aruncăm aici o scurtă privire cu caracter istoric asupra Tratatului de la Nisa, vizând, în principal, privind reforma
instituţiilor comunitare – pentru ca Uniunea Europeană să poată face faţă cu succes unei lărgiri considerabile, în
condiţiile a 27 de membri şi cu posibilitatea extinderii, dacă avem în vedere faptul că Turcia a căpătat un statut de
„stat candidat” (fără să fie precizat un calendar precis pentru finalizarea negocierilor de aderare cu această ţară),
ca şi Croaţia – ne ajută să observăm că dincolo de aşteptata evoluţie a instituţiilor Uniunii, se pune în continuare
cu acuitate problema integrării mai adânci în domeniile economic, politic, social, şi cultural. În fond, dată fiind
starea actuală şi marile provocări ale viitorului Uniunii, reforma instituţională apare cu atât mai necesară cu cât
remarcăm că implicaţiile ei se repercutează, global, asupra celorlalte aspecte ale integrării, cât şi asupra intereselor
directe ale particularilor. Aceste consecinţe motivează într-un fel şi demersul nostru, în scurta analiză ce va urma,
vizând în principal modificările esenţiale aduse principiilor de organizare a Curţii de Justiţie Europene.
„Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă asigură, în cadrul competenţelor lor respective, respectul
dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat” (22). După cum menţionam, normele privind organizarea
justiţiei comunitare, precum şi fucţionarea ei sunt prevăzute în cele trei tratate de bază sau constitutive, cum mai
sunt numite, ale Comunităţilor Europene.
Dintru început, fiecare tratat prevedea crearea unei Curţi de Justiţie. O înţelegere referitoare la instituţiile comune
a fost semnată în 1957 (Curtea devenind o instituţie comună a Comunităţilor europene), înlocuită ulterior prin
dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, art.90, paragraful 2.
Prevederilor acestor tratate li se adaugă statutele propriu-zise ale Curţii. Aceste statute au fost „armonizate” sau,
cu alte cuvinte, puse de acord între ele prin înţelegerea citată asupra instituţiilor comune şi prin tratatul de fuziune,
cu păstrarea unor diferenţe specifice, care ţin mai mult de modul particular de intervenţie al Curţii în fiecare
comunitate. Statutele înseşi sunt supuse aceleiaşi proceduri de revizuire ca şi tratatele de bază (cu câteva
amenajări ulterioare, prin care Consiliul de miniştri poate modifica statutele, cea mai importantă fiind realizată de
către Actul Unic European).
Regulamentul de procedură prevăzut de articolul 245 este stabilit de către CEJ şi supus aprobării Consiliului, cu
votul unanimităţii membrilor săi. Acest regulament a fost modificat de mai multe ori, iar la 19 iunie 1991 Curtea a
adoptat noul regulament de procedură, care a integrat toate aceste modificări.
Referitor la Tribunalul de Primă Instanţă, avem dispoziţii în tratatele de bază, în redactarea lor modificată de către
Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht. Atât organizarea, cât şi funcţionarea CJE sunt impregnate de o
largă şi efectivă independenţă, în raport cu alte instituţii ale Comunităţii Europene, independenţă care decurge din
faptul că regulile de drept comunitar primar nu pot fi modificate decât pe calea revizuirii tratatelor sau a unor
proceduri de adaptare specifice. Pe cale de consecinţă, Tribunalul de Primă Instanţă se bucură şi el de o
independenţă funcţională şi organiza-torică efectivă.

22
Art. 220 în noua redactare propusă în art. 2 din Tratatul de la Nisa.

3
Dacă înaintea ultimei reforme a instituţiilor comunitare, tratatele de bază nu făceau referire la apartenenţa sau
originea naţională a membrilor Curţii de Justiţie, totul funcţionând în baza unui acord verbal referitor la repartiţia
acestor posturi între statele membre, fiecărui stat revenindu-i un post de judecător (de naţionalitatea respectivă),
redactorii modificărilor aduse Tratatului asupra Comunităţii europene (CE) prin Tratatul de la Nisa precizează:
în art. 2, punctul 26 că art. 220 este înclocuit cu textul următor: alineatul 1 – „Curtea de Justiţie şi Tribunalul de
Primă Instanţă asigură, în cadrul competenţelor ce le revin, respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea
prezentului tratat” iar alineatul 2 precizează că, între altele, pot fi adăugate Tribunalului de Primă Instanţă camere
jurisdicţionale, în condiţiile prevăzute de art. 225 A, pentru a exersa, în anumite domenii specifice, competenţele
jurisdicţionale prevăzute de prezentul tratat ;
în art. 2, punctul 27, că art. 221 este înlocuit cu textul următor: „Curtea de justiţie este formată din câte un
judecător din fiecare stat membru”. Conform alineatelor doi şi trei ale acestui articol Curtea lucrează în camere
sau în marea cameră, după regulile prevăzute în statutul său ;
redactorii de la Nisa au făcut acelaşi lucru, în continuare, tot în art. 2, punctul 28, înlocuind vechiul text al art.
222, apoi la punctul 29 cel al art. 223, iar la punctul 30 cel al art. 224, referitor la Tribunalul de Primă Instanţă,
arătând că el „numără cel puţin câte un judecător din fiecare stat membru”.

Tratatul de la Nisa a optat, în redactarea ce înlocuieşte vechiul text al art. 222, pentru un număr de numai opt
avocaţi generali, care asistă Curtea de justiţie, cu posibilitatea de a mări numărul lor la cererea expresă a Curţii şi
cu votul unanim al membrilor Consiliului. Avocatul general îşi păstrează rolul de prezenta în mod public, în
condiţii de imparţialitate şi indepen- denţă depline, concluzii motivate în cauzele (dosarele, affaire în limba fran-
ceză) în care, conform statutului Curţii, e necesară intervenţia lui.
Şi în redactarea actuală a art. 223, judecătorii şi avocaţii generali de la Curtea de Justiţie trebuie să îndeplinească
exigenţele precizate în tratatele constitutive, ei trebuind să fie aleşi dintre personalităţile care oferă toate garanţiile
de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exer-ciţiul celor mai înalte funcţiuni jurisdicţionale în
ţările lor de origine. Ei sunt numiţi petru o perioadă de şase ani, de comun acord, de către statele membre.
Statutul judecătorilor este precizat prin dispoziţiile statutelor, completate de regulamentul de procedură.

Tribunalul de Primă Instanţă

Tribunalul de Primă Instanţă, după cum am văzut, ca şi Curtea de Justiţie, asigură respectul dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatului (textul nou al art. 220). In plus, pot fi adăugate tribunalului, în condiţiile
prevăzute de art. 225 A, camere jurisdicţionale, pentru a putea exersa în anumite domenii şi dosare specifice,
prevăzute de prezentul tratat de la Nisa.
Tribunalul numără cel puţin câte un judecător din fiecare stat membră, dar numărul total de judecători este fixat în
cele din urmă prin statutul Curţii de Justiţie, ceea ce înseamnă că pot fi agreaţi mai mulţi judecători dintr-un stat
sau altul al Uniunii, în funcţie de nevoile concrete. Statutul poate prevedea de asemenea că Tribunalul este asistat
de avocaţi generali.
Membrii Tribunalului de Primă Instanţă sunt aleşi dintre persoanele care oferă toate garanţiile de independenţă şi
imparţialitate, în aceleaşi condiţii ca şi membrii Curţii, fiind numiţi de comun acord de către guvernele statelor
membre pentru o durată de 6 ani, o reînnoire parţială având loc tot la 3 ani, mandatele membrilor putând fi
reînnoite.
Până la reforma actuală de la Nisa, spre diferenţă de Curtea de Justiţie, la Tribunal nu erau avocaţi generali, dar
membrii Tribunalului, cu excepţia preşedintelui, puteau fi desemnaţi a exercita funcţiunile de avocat general în
anumite cazuri. Tribunalul în plenul său era asistat de un avocat general, iar în cameră doar când el estima că
dificultatea în drept şi în fapt a unei cauze o cerea. Decizia de a desemna un avocat general era luată de către
Tribunal, judecătorul desemnat a exercita aceste funcţiuni era numit de către preşe-dinte. În noua sa redactare art.
224 precizează că statutul poate prevedea că Tribunalul este asistat de avocaţi generali.
Conform textului nou al art. 224, redat în art. 2, punctul 30 din tratatul de la Nisa, membrii Tribunalului sunt
desemnaţi în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii de la Curtea de Justiţie, iar judecătorii desemnează la rândul lor
dintre ei, pentru o durată de 3 ani, pe preşedintele Tribunalului. Mandatul acestuia din urmă poate fi înnoit.
Tribunalul îşi numeşte un grefier şi îi stabileşte statutul.
Tribunalul de Primă Instanţă îşi stabileşte regulamentul propriu de procedură în acord cu Curtea de Justiţie, acesta
fiind supus ulterior aprobării Consiliului, care statuează cu majoritate calificată.
Art. 224, în redactarea sa de la Nisa, precizează că dacă statutul Curţii de justiţie nu dispune altfel, dispoziţiile
acestui tratat, astfel modificat, relative la Curtea de justiţie, sunt aplicabile şi Tribunalului de Primă Instanţă. Art.

3
225, în noua sa redactare, precizează de asemenea competenţa Tribunalului de Primă Instanţă, inclusiv în
recursurile îndreptate contra deciziilor proprii-lor camere jurisdicţionale, căile de reexaminare a deciziilor sale de
către Curtea de Justiţie, precum şi posibilitatea retrimiterii unei cauze direct Curţii de Justiţie pentru a statua ea, în
cazul în care cauza necesită o decizie de principiu, care poate afecta unitatea sau coerenţa dreptului comunitar.
Au fost inserate, tot în acest articol 2, punctele 32, respectiv 33, articolele 225 A, referitor la crearea de camere
jurisdicţionale care să soluţioneze în primă instanţă anumite categorii de recursuri declarate în anumte materii
specificem, şi 229 A, care are în vedere posibilitatea atribuirii de noi competenţe Curţii de Justiţie pentru a statua
în litigii legate de aplicarea actelor adoptate pe baza prezentului tratat (cel de la Nisa) care creează titluri
comunitare de proprietate industrială, iar în art. 230, alineatele doi şi trei sunt înlocuite pentru a se preciza
competenţa Curţii asupra recursurilor pentru incompetenţă, violarea formelor materiale, violarea prezentului tratat
sau a oricărei reguli de drept relative la aplicarea sa în formele enumerate, specifice.
Art. 245, în formula cea nouă, precizează că ’’statutul Curţii de Justiţie este fixat printr-un protocol separat’’,
acest statut putând fi modificat de către Consiliu (cu excepţia Titlului I), statuând în unanimitate, după consul-
tarea Parlamentului european şi a Comisiei, sau la cererea Comisiei şi consultarea Parlamentului şi a Curţii.
În articolul 3 al Tratatului de la Nisa sunt precizate modificările aduse tratatului instituind Comunitatea europeană
a energiei atomice (CEEA), însă noile texte inserate şi modificările celor vechi sunt complet armonizate cu
prevederile art. 2, analizat mai sus, deci nu intervin alte schimbări majore privind organizarea Curţii de Justiţie şi
a Tribunalului de Primă Instanţă.
Articolul 4 al Tratatului de la Nisa aduce modificări tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), noile redactări şi inserări de articole fiind şi în acest caz armonizate cu prevederile art. 2 şi 3 ale
Tratatului de la Nisa, deci nu intervin nici în acest caz diferenţe de redactare care să schimbe esenţialul organizării
Curţii de Justiţie sau Tribunalului de Primă Instanţă.
Articolul 6 din Tratatul de la Nisa prevede modificarea protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor, şi
propune astfel înlocuirea vechiului art. 21 cu un text nou, precizând că articolele 12 la 15 şi art. 18 sunt aplicabile
judecătorilor, avocaţilor generali, grefierului şi raportorilor adjuncţi de la Curte, ca de altfel şi membrilor şi
grefierului Tribunalului de Primă Instanţă, ţinând cont de dispoziţiile art. 3 din protocolul asupra statutului Curţii
de justiţie relative la imunitatea de jurisdicţie a judecătorilor şi avocaţilor generali.
În partea a doua a Tratatului avem redactarea dispoziţiilor tranzitorii şi finale în cadrul articolelor 7–13. Avem, de
asemenea, anexate două proto-coale, din care la punctul „B. Protocolul anexă la Tratatul asupra Uniunii europene,
la Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul institu-ind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice”
care conţine „Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie”, Titlurile I–III şi Tribunalul de Primă Instanţă la
Titlul IV.
În cadrul Titlului II, articolele 9–18 sunt prevăzute principalele detalii de organizare a Curţii de justiţie, iar în
Titlul IV, articolele 47 la 62 avem principalele prevederi în materie de organizare şi procedură la Tribunalul de
Primă Instanţă.
Este în afara obiectului acestui curs tratarea în detaliu a tuturor articolelor Tratatului de la Nisa, precum şi a
protocoalelor anexate, cele din urmă neaducând de altfel noutăţi esenţiale în materie de organizare a Curţii de
Justiţie sau a Tribunalului de Primă Instanţă în raport cu Tratatul propriu-zis. Acestea sunt disponibile în traducere
pentru o eventuală edificare a specialistului sau a simplului cititor, ne rezumăm, pentru a încheia, să facem apel la
exprimarea concisă a art.1 din Protocolul de la punctul „B” în care se precizează următoarele: „Curtea de Justiţie
este constituită şi îşi exercită funcţiunile conform dispoziţiilor Tratatului asupra Uniunii Europene (Tratat UE), a
Tratatului instituind Comunitatea Europeană (tratat CE), a Tratatului instituind Comunitatea europeană a energiei
atomice (tratat CEEA) şi a prezentului statut”.

Camerele jurisdicţionale
Noul articol 220 CE deschide în alineatul 2 posibilitatea de a extinde structura judiciară a Uniunii Europene la aşa
numitele camere jurisdicţionale, care vor putea fi organizate pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă, în vederea
exercitării de competenţe jurisdicţionale în domenii specifice, pentru a contribui astfel la o mai bună administrare
a justiţiei comunitare.
Acest preambul, complementar descrierii din capitolul precedent, a oferit posibilitatea analizării în detaliu a
schimbărilor determinate de Tratatul de la Nisa asupra unei instituţii fundamentale pentru dreptul comunitar. În
cele ce urmează, ne vom concentra asupra caracteristicilor dreptului comunitar, statului său, precum şi raportului
pe care acesta îl are cu dreptul naţional.
Tratatul de la Lisabona completează tabloul cu reforme specifice.

3
În ceea ce privește chestiunile de actualitate referitoare la CJE după Tratatul de la Lisabona vom dezvolta anumite
aspecte în cadrul reuniunilor periodice cu cursanţii.

Un exemplu referitor la rolul instituţiilor europene - Procesul de aderare la spaţiul comunitar a statelor
candidate şi condiţiile pentru a putea negocia
Aspectele descrise anterior ilustrează modalitatea în care instituţiile, prin intermediul procedurilor specifice,
interacţionează pentru funcţionarea Uniunii. Fiecare instituţie are un rol bine definit în cadrul mecanismelor
comunitare. Exemplul pe care îl propunem mai jos este menit să ilustreze modalitatea în care fiecare instituţie a
avut rolul său în procesul de aderare a statelor canidate.
Prin Agenda 2000, Comisia Europeană a făcut în 1997 o serie de recoman-dări şi de propuneri privind aderarea la
spaţiul comunitar a unui anumit număr de state candidate. Consiliile Europene de la Luxemburg (din 1997) şi
Helsinki (din 1999) au aprobat deschiderea negocierilor cu ansamblul ţărilor asociate, emiţând totodată unele
rezerve referitor la unele dintre ele, cum e Turcia - care are încă probleme cu minoritatea kurdă - sau România şi
Bulgaria, care nu îndeplineau încă toate condiţiile cerute.
Să evocăm, pe scurt, condiţiile pe care au de le îndeplinit candidaţii la aderare şi deschiderea negocierilor
cu primele „valuri” de state din Europa Centrală şi de Est. Condiţiile de aderare sunt cumulaltive şi au fost expuse
într-un raport din 1992 despre Europa şi miza extinderii sale, confirmate de către Consiliul European de la
Copenhaga din iunie 1993, şi prezentate pe larg, după cum ştim, de către Comisia Europeană în Agenda 2000 din
16 iulie 1997. Este vorba despre:
Identitatea europeană. Numai un „stat european” (şi cu vocaţie continentală) poate adera la Uniunea Europeană
(art. 49, al. 1 din Tratatul Uniunii Europene).
Statutul democratic. Ţara candidată trebuie să respecte criteriile politice, adică să aibă un stat de drept, să asigure
stabilitatea instituţiilor şi să garanteze democraţia, supremaţia dreptului, drepturile omului şi respectul
minorităţilor.
Aptitudinea de a aplica sistemul comunitar. E vorba aici de criteriile economice de aderare: se cere din partea ţării
candidate crearea unei economii de piaţă viabile şi competitive (capacitatea de a face faţă la presiunea
concurenţială şi a forţelor pieţei în interiorul Uniunii), un sistem administrativ şi juridic adaptat.
Acceptarea acquis-ului comunitar. Aderarea implică acceptarea drepturilor şi obligaţiilor sistemului comunitar,
precum şi a mecanismului său instituţional (subscrierea la obiectivele Uniunii politice, economice şi monetare).
Anumite derogări sau adaptări tehnice sunt posibile în cazuri speciale.
Participarea la ansamblul Comunităţilor. Orice ţară care aderă la sistemul comunitar trebuie să participe la toate
Comunităţile (CECO - deja dispărută în 1992, CE şi CEEA).
Procedura de aderare se derulează în două faze (art. 49 din TUE), una comunitară (al. 1) şi alta interstatală
(al. 2). Extinderea a intervenit, pentru un prim grup de state, la 1 mai 2004, un al „doilea val” la 1 ianuarie 2007.
Negocierile sunt purtate în mod separat cu fiecare stat, sub controlul politic şi iniţiativa Consiliului European.
Parlamentul European şi fiecare stat membru dispun de „drept de veto”, iar Consiliul trebuie să se pronunţe în
unanimitate pentru aderarea fiecărui stat.
Consiliul European de la Essen din 1994 a hotărât aplicarea unei strategii globale de preaderare pentru
ţările din Europa Centrală şi de Est, constând în: favorizarea aplicării efective a acordurilor de asociere încheiate
cu aceste ţări, susţinerea procesului de tranziţie democratică cât şi de restructurare a economiilor acestora sub
forma unor ajutoare nerambursabile şi a unei asistenţe tehnice (programul PHARE), precum şi favorizarea
integrării în aceste ţări a legislaţiei comunitare relativă la piaţa internă, precum şi promovarea unui ’’dialog
structurat’’ cu aceste ţări - sub forma unor reuniuni de şefi de stat şi de guvern, o dată pe an, şi a miniştrilor
responsabili (de două ori pe an).
Consiliile europene de la Luxemburg şi Helsinki au decis deschiderea negocierilor cu cele două serii de
state candidate, precum şi „eligibilitatea” Turciei, care însă nu întrunea criteriile politice definite la Copenhaga (e
vorba, în primul rând, de statutul kurzilor), totuşi Consiliul European din decembrie 2004 a acceptat deschiderea
negocierilor cu Turcia, precum şi cu Croaţia. Între timp, a avut loc aderarea a 12 state, la 1 mai 2004 şi 1 ianuarie
2007.

Opinii referitoare la reformele efectuate la Nisa

3
După majoritatea comentatorilor, Tratarul de la Nisa a ameliorat condiţiile de funcţionare a instituţiilor
comunitare, precum şi procesul decizional în care acestea erau implicate. În urma Conferinţei interguvernamen-
tale, care s-a ţinut la Nisa în decembrie 2000, sub preşedinţia Franţei, a fost adoptat, iar în 26 februarie 2001 s-a
semnat Tratatul de la Nisa (intrat în vigorare în 2003), al cărui obiectiv principal este reforma sistemului
instituţional în perspectiva lărgirii Uniunii Europene din acest an şi anii următori, prin care un compromis a fost
realizat, după negocieri foarte intense, cu privire la reforma instituţiilor comunitare (mai ales referitor la rolul şi
’’greutatea’’ statelor mari şi a celor mijlocii şi mici în sânul instanţelor comunitare), şi a fost semnată o Cartă
europeană a drepturilor fundamentale, neintegrată în tratate, fără semnificaţie juridică directă, dar cu o
importantă dimensiune simbolică.
Reformele instituţionale care au fost avute în vedere au avut următoarele consecinţe în anii următori:
începând cu anul 2005 Germania, Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii, Italia şi Spania au pierdut al doilea
comisar; s-a procedat la o ponderare a voturilor; începând cu anul 2004 a fost operată o nouă repartiţie a locurilor
în Parlamentul european; se produce o sporire a prerogativelor şi o întărire a puterilor preşedintelui Comisiei
europene; se prevede, de asemenea, o mărire a numărului de ipoteze de vot cu majoritate calificată în faţa
Consiliului Uniunii (în dauna unanimităţii). Reformele materiale se referă, aşa cum am arătat, la Carta europeană
a drepturilor omului, la statutul partidelor politice şi la prevenirea atingerilor sau nerespectării drepturilor
fundamentale.
Concret, după cum am observat, Parlamentul European a suferit, începând cu anul 2004, o modificare
sensibilă a numărului de deputaţi, ajungând în cele din urmă la 732 de deputaţi (depăşind cu 32 cifra maximă
acceptată la Amsterdam).
Conferinţa interguvernamentală de la Bruxelles din 17–18 iunie 2004 a aprobat documentul CIG 81/04,
cu modificările şi completările convenite după lungi negocieri, şi anume modificările la textul de bază al
Constituţiei Europene – din documentul CIG 50/03, împreună cu anexele corespunză-toare, texte ce ar fi implicat
o reformă de mare profunzime a instituţiilor comunitare, începând cu 2009. Textul nu a fost însă ratificat.
În această perioadă s-a procedat, în continuare, între altele, la o reponderare a voturilor în Consiliu, la o reformă
organizatorică a CJE, aşa cum am putut vedea mai sus, precum şi la alte amenajări instituţionale necesare
funcţionării Uniunii într-un cadru mult lărgit. Tratatul de la Lisabona prevede, finalemente, reforme specifice,
care urmează a fi discutate în cadrul întâlnirilor periodice cu studenţii.

APLICAŢII PRACTICE ŞI TEME DE CERCETARE

1. Una dintre cele mai interesante chestiuni referitoare la localizarea instituţiilor vizează sediul Parlamentului
European. Acesta îşi desfăşoară activitatea în două locaţii, trei săptămâni la Bruxelles şi o săptămână la
Strasbourg. Discutaţi, prin prisma interacţiunilor dintre instituţii şi atribuţiilor acestora, avantajele şi dezavantajele
mutării lunare a unui aparat parlamentar care include câteva mii de funcţionari pe lângă cei aproape 800 de
parlamentari din acest moment.
Volum recomandat: 6-7 pagini, 1,5 rânduri.
2. Care este relaţia instituţională dintre Parlamenul European şi parlamentele naţionale?
Volum recomandat: 8–10 pagini, 1,5 rânduri.
3. Elaboraţi o lucrare de cercetare în care să prezentaţi raportul dintre grupurile politice din Parlamentul European
şi partidele de la nivel naţional.
Volum recomandat: 13–15 pagini, 1,5 rânduri.
4. Realizaţi o lucrare de cercetare în care să analizaţi puterile deţinute de Parlamentul European, cu accent pe cele
obţinute începând cu Tratatul de la Maastricht, şi să explicaţi modalitatea în care acest organism controlează şi
supervizează activitatea executivului Uniunii.
Volum recomandat: 13–15 pagini, 1,5 rânduri.

5. Realizaţi un studiu comparativ între Comisia Prodi şi Comisia Barroso. Trebuie să vă axaţi pe realizările
principale ale celor două Comisii şi pe probleme apărute la nivel unional în perioada exercitării mandatelor lor.
Volum recomandat: 10–12 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
6. Analizaţi relaţia stabilită între Parlament şi Comisie, axându-vă pe aspec-tele şi puterile legislative deţinute de
cele două instituţii. În acest sens, vă puteţi ajuta şi de noţiunile introductive din capitolele 3 şi 4.
Volum recomandat: 15–17 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.

3
 7. În ce măsură instituţiile de bază ale statului naţional (Parlament, Guvern, Curtea de Justiţie) se regăsesc la
nivelul Uniunii Europene? Argumentaţi răspunsul acordând o atenţie deosebită structurii, competeţelor şi
raporturilor instutuţionale caracteristice celor două sisteme politico-juridice.
Volum recomandat: 5 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
8. Uniunea Europeana e un proiect politic criticat adesea datorită deficitului său democratic. Explicaţi sintagma
„deficit democratic” şi identificaţi principalele argumente pro şi contra ideii de deficit democratic al Unuinii
Europene.
Volum recomandat: 2–3 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
9. Ce rol are Consiliul European în complexa maşinărie instituţională a Uniunii Europene? Elaboraţi răspunsul
marcând principalele etape ale evoluţiei istorice şi instituţionale ale vechiului organism, metamorfozat în instituţie
prin Tratatul de la Lisabona.
Volum recomandat: 3 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
10. Tratatul de la Maastricht reformează sistemul Comunităţilor Europene, lansând Uniunea Europeană bazată pe
trei piloni. Care erau aceştia şi ce instituţii europene aveau drept de iniţiativă şi control în cazul fiecăruia?
Volum recomandat: 3 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
11. Care este natura raporturilor dintre Curtea Europeană de Justiţie şi curţile naţionale ale statelor membre ale
Uninii Europene? Elaboraţi răspunsul încercând să surprindeţi principalele caracteristici ale sistemului de drept al
Uniunii Europene, supervizat de Curtea Europeană de Justiţie.
Volum recomandat: 3-5 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
12. Una dintre ideile directoare ale procesului de reformă a Uniunii Europene o constituie crearea unei „voci”
europene pe arena internaţională. Ce progrese s-au înregistrat în acest sens în ultimele două decenii şi cum
comentaţi oportunitatea acestora?
Volum recomandat: 3–5 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
13. În anul 2005 proiectul de tratat constituţional al Uniunii Europene a eşuat, în ultimă instanţă datorită votului
popular negativ înregistrat în Olanda şi Franţa. Cum explicaţi acest eşec al tratatului constituţional? Are Uniunea
Europeană nevoie de o altă reformă constituţională? Argumentaţi.
Volum recomandat: 5–7 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.
14. Migraţia persoanelor din afara spaţiului european către Uniunea Europeană reprezintă una dintre tematici
politice foarte sensibile în Europa. În eventualitatea elaborării unei norme europene cu privire la acest fenomen,
ce instituţii europene sunt angrenate şi la nivelul căror paliere ale Uniunii Europene (comunităţi, politici, acorduri)
se elaborează decizia respectivă? Acordaţi atenţie competenţelor generale şi sectoriale ale diferitelor instituţii.
Volum recomandat: 3–5 pagini, spaţiu: 1,5 rânduri.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Boulouis, Jean, Droit institutionnel des Communautes europeennes, Ed. Montchrestien, Paris, 1993, 1995, 1997,
2001, 2003.
Boulouis, Jean, Marco Darmon, Contentieux communautaire, Dalloz, ed. a 3-a, Paris, 1997.
Corbett, Richard, Francis Jacobs, Michael Shackleton, The European Parliament, 4th edition, John Harper,
London, 2000.
Deleanu, Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000
Filipescu, Ion, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar general, editura Actami, ediţia a 5-a, Bucureşti
2000.
Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004.
Hix, Simon, The Political System of the European Union, Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2005.
Hix, Simon, Abdul Noury, Gerard Roland, „Power to the Parties: Cohesion and Competition in the European
Parliament, 1979–2001”, British Journal of Political Science, 35 (2), 2005, 209–234.
Isaac, Guy, Droit communautaire général, éd. Armand Colin, 6e éd., Paris, 1998.
Jinga, Ion, Uniunea Europeană. Realizări şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Jinga, Ion, Popescu, Andrei, Integrare europeană. Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.
Kreppel, Amie, The European Parliament and Supranational Party System, Cambridge University Press,
Cambridge, 2002.

3
 Lodge, David, David Earnshaw, The European Parliament, Palgrave MacMillan, Houndmils, 2005.
Luţaş, Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
Manolache, Octavian, Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 2002.
Marcu, Viorel, Drept instituţional comunitar, ed. a 2-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional. Introduccere în dreptul internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti,
ed. a 3-a, 2002.
Marcu, Viorel, Violeta Diaconu, Drept comunitar general. Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Munteanu, Roxana, Drept european. Evoluţie, instituţii, ordine juridică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.
Niciu, Marţian, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, ed. a 2-a, 2001.
Nugent, Neil, The Government and Politics of the European Union, Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2006.
Raunio, Tapio, The European Perspective: Transnational Party Groups in the 1989–1994 European Parliament,
Ashgate, Aldershot, 1997.
Rideau, Joel, Droit institutionnel de l’Union et des Communautes Europeennes, L.G.D.J., Paris, ediţiile a doua, a
treia şi a patra, 1997, 1999, 2001.
Steunenberg, Bernard, Jacques Thomassen (eds.), The European Parliament. Moving Toward Democracy in the
EU, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., Oxford, 2002.
Ţinca. Ovidiu, Drept comunitar general, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
Vese, Vasile, Adrian Ivan, Tratatul de la Nisa, traducere, comentarii şi note, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

4
POLITICI COMUNE : CARACTERELE ELEMENTARE ALE POLITICII DE SECURITATE ŞI
APĂRARE COMUNE. REPERE ISTORICE ASUPRA PESA

La Consiliul European (CE) de la Köln din 1999 şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Uniunii
Europene (UE) au decis sa intensifice politica externă şi de securitate comună (PESC) a Uniunii prin realizarea
unei politici europene de securitate şi apărare (cu sigla românească PESA, PESD fiind sigla franţuzească a
expresiei : « politique européenne de sécurité et défense »). Dupa această dată PESA s-a dezvoltat destul de
armonios, chiar dacă la început « euroscepticii » au ocupat cu gesturile lor o bună parte din spaţiul publicistic,
alţii răspândind o mulţine de indoieli şi incertitudini cu privire la viitorul ei23, remarcând pe bună dreptate
decalajul dintre obiectivele înscrise în tratatele europene şi rezultatele efective obţinute. E adevărat, pe de altă
parte, şi că în momentul actual tematica apărării europene e pusă de unii autori în legătură tot mai mult cu
politica decât cu domeniul apărării propriu-zise, ceea ce nu e neapărat de dorit, într-un context în care
partenerilor transatlantici le-ar conveni ca Europa să devină o forţă efectivă, să fie mai eficace, mai echilibrată
şi să manifeste mai multă legitimitate24.Vom încerca în paginile următoare o scurtă trecere în revistă a
principalelor realizări - precum şi a provocărilor majore ale PESA, în contextul internaţionalizării actuale a
crizelor şi conflictelor.

I. « UN GIGANT ECONOMIC - UN PITIC POLITIC... »

E adevărat că UE a fost considerată până nu demult « un gigant economic, un pitic politic şi un licurici
militar », dar ea a suferit o evoluţie spectaculoasă în ultimii ani, completându-şi şi depăşindu-şi statutul de mare

23
André DUMOULIN, Raphaël MATHIEU et Gordon SARLET, Six scénarios pour la PESD, in Revue du Marché
Commun et de l’Union Européenne, nr. 463, decembrie 2002, pp. 676 - 687. Autorii acestui articol precizează încă de la
început (în abstract), p. 676 : « Or, la PESD est bien la thématique la plus incertaine et la plus complexe qui soit. Si
l’avenir nous est donc en ce domaine indéchiffrable, si les certitudes semblent difficilement accessibles, nous pouvons
néanmoins nous risquer ŕ tenter de raisonner prudemment le futur en proposant un petit éventail de scénarios assez typés et
qui ne se réaliseront probablement jamais en l’état ».
24
Julian LINDLEY-FRENCH, Defensa europea : Por qué la defensa europea tiene más de política que de
defensa, Real Instituto Elcano de Estudios Internacionales y Estratégicos, site : http//www.realinstitutoelcano.org/analisis,
sau Fundacion Real Instituto Elcano, Madrid, 2003.

3
putere economică, în ciuda faptului că « Această transformare din actor comercial şi economic în mare actor
politic şi de securitate a trecut în mare măsură neobservată »25. De la 1 mai 2004, însă, putem vedea mai clar
cum Uniunea de 25 de state, cu peste 450 de milioane de locuitori şi cu un sfert din produsul naţional brut
(PNB) mondial a devenit un actor global, chiar dacă unii analişti o iau încă în considerare doar ca pe o
organizaţie regională26.

UE va trebui astfel sa-şi asume, alături de Statele Unite ale Americii, responsabilitatea securităţii
mondiale, să accepte din plin o nouă percepţie a ameninţărilor, precum şi o viziune strategică comună,
devenind totodată mai activă şi mai coerentă în viitoarele ei proiecţii şi intervenţii externe, aşa cum s-a stabilit
la summit-ul european de la Salonic (Grecia), în iunie 2003, liderii europeni împărtăşind atunci cu toţii ideea că
prevenirea conflictelor, promovarea justiţiei şi dezvoltarea durabilă pe propriul continent şi în lume în general
trebuie susţinute fără răgaz. Astfel, Javier Solana mărturiseşte deschis ca ei s-au înţeles cu acea ocazie « să
garanteze pacea şi să apere stabilitatea, atât în regiunea noastră cât şi în restul lumii »27.

Un alt aspect care începe să iasă la lumină şi să se impună, în contextul dezbaterilor Convenţiei pentru
o Constituţie europeană, este afirmaţia că caracterul constituţional al politicii europene de securitate şi apărare
derivă din considerarea sa ca element indispensabil pentru autonomia UE, devenită o entitate politică puternică,
având propriile obiective pe scena internaţională. Analiza conţinutului proiectului de Tratat constituţional în
materie de securitate şi apărare permite, cu condiţia depăşirii obstacolelor în calea dezvoltării acestei politici,
interpretarea dispoziţiilor sale cele mai favorabile in sensul formării şi consolidării unei Identităţi Europene de
Securitate şi Apărare (IESA, sau IESD, cu sigla franţuzească).

Pe lângă dezbaterile doctrinale şi politice în jurul acestor chestiuni, punerea lor în practică, realizarea
efectivă a obiectivelor Uniunii în acest domeniu, au însemnat şi reprezintă încă provocări majore în încercarea
de a « garanta o Europă sigură într-o lume mai bună »28, în condiţiile în care continentul nostru se vede şi se va
vedea probabil mereu confruntat cu noi ameninţări, mult mai variate şi mai puţin previzibile în noul context al
globalizării, în care factorii de risc mai îndepărtaţi se pot dovedi la fel de periculoşi şi neliniştitori ca şi cei din
imediata apropiere. Sa analizăm aşadar pe scurt, în cele ce urmează, trăsăturile acestor tendinţe, politici şi
instituţii.

II. NECESITTEA DEZVOLTĂRII UNEI POLITICI EUROPENE DE SECURITATE ŞI APĂRARE

Uniunea Europeană fiind în permamentă construcţie şi evoluţie a avansat în mod considerabil pe teren
economic. Ea începe sa devină un actor global, dată fiind interdependenţa din relaţiile internaţionale
contemporane. De aceea, pentru a depăşi situaţia remarcată şi ironizată prin expresia « gigant economic, dar
pitic politic », Uniunea îşi propune dezvoltarea, în cadrul PESC, a unei Politici europene de securitate şi
apărare, care în interior trebuie să ducă la cristalizarea unei mai puternice identităţi europene, dublată de
conştiinţa comună a asigurării securităţii pentru toate ţările membre, iar în exterior să lase impresia unei
comunităţi din ce în ce mai unite, capabilă să reacţioneze adecvat la provocările noi în materie de securitate,
adică să vorbească cu o singură voce.

Este evident chiar şi pentru un nespecialist că Europa nu va putea degrabă să aibă o prezenţă militară în
lume asemănătoare celei economice - şi, după majoritatea comentatorilor, nu se va putea exprima legitim şi
efectiv ca sau cu « o singură voce » dacă, în acelaşi timp, nu va dezvolta un potenţial militar suficient.

Dezvoltarea PESA are, deci, ca finalitate realizarea de către UE a capacităţilor necesare, inclusiv a
celor militare, precum şi a structurilor apropriate pentru preveniea conflictelor şi gestionarea crizelor în

25
Javier SOLANA, Multilateralismo eficaz : una estrategia para la UE, in Politica Exterior, nr. 95, Madrid, sept.-
oct. 2003, p. 37.
26
Michael E. SMITH, Institutional Moments, Policy Performance, and the Future of EU Security/Defense Policy,
in EUSA Review, vol. 16, nr. 4, Winter 2003, p. 3.
27
Javier SOLANA, op. cit., p. 37.
28
Ibidem.

4
exteriorul Uniunii, în general în aria misiunilor Petersberg, ceea ce nu implică neapărat crearea unui corp de
armată european, ci doar punerea la dispoziţia Uniunii, de către statele membre, în mod voluntar, a capacităţilor
militare necesare pentru astfel de operaţiuni.

Aceasta înseamnă în mod explicit că dezvoltarea acestei noi politici nu are neapărat în vedere apărarea
Uniunii Europene ca un tot în faţa ameninţărilor externe. Această misiune revine în continuare statelor membre,
care sunt competente în absolut tot ce priveşte apărarea teritoriului lor. Pentru statele membre ale Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO) aceasta constituie, oricum, fundamentul apărării lor colective.

Uniunea Europeană - ne place să credem - s-a convertit în ultima decadă, din situaţia de « pitic politic »
într-un actor din cei mai importanţi în relaţiile internaţionale actuale şi va fi adusă în situaţia de a pune în
valoare întregul său potenţial în materie de politică externă, de securitate şi apărare comună, corespunzător
situaţiei sale actuale, în devenire, de actor global, şi care vrea să demonstreze un anumit nivel de autonomie în
acest domeniu. Dar punerea la dispoziţia Uniunii a unor capacităţi militare, precum şi a altor contribuţii în
scopul unor astfel de intervenţii externe în cadrul PESA se bazează în continuare pe deciziile suverane ale
statelor membre.

Vom descrie pe scurt în cele ce urmează structurile şi capacităţile militare şi civile de care dispune
Uniunea Europeană pentru îndeplinirea obiectivelor sale de securitate şi apărare.

III. STRUCTURI, CAPACITĂŢI MILITARE ŞI ASPECTE CIVILE ÎN CADRUL PESA

Organele specifice ale PESA (pe lângă Comisie, Consiliu şi Coreper, preexistente) au fost « gândite »
şi puse pe picioare încă din anul 2000, unele create efectiv abia în anul 2001; ele sunt următoarele: Comitetul
Politic şi de Securitate (COPS), Comitetul Militar (CMUE), Statul Major (SMUE) şi Comitetul Civil (Civcom,
Comciv, cu sigla franţuzească sau românească), însărcinat în mod esenţial cu aspectele civile ale gestionării
crizelor.

COPS - înfiinţat prin Decizia Consiliului din 22 ianuarie 200129, este organul specific care tratează
toate aspectele PESC, înlocuind un comitet interimar, înfiinţat cu un an mai devreme, ce avea un scop şi o
compoziţie similare (mai cunoscut sub acronimul COPSI - Comitet Politic şi de Securitate Interimar). Se ocupă
în principal de urmărirea situaţiei internaţionale, de transmiterea de informaţii Consiliului de miniştri şi
supervizarea politicilor desfăşurate. Are rolul principal în definirea şi aplicarea politicii UE în acest domeniu de
referinţă. Conform Tratatului de la Nisa COPS este însărcinat cu managementul crizelor sub directa conducere
a Consiliului.

Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară din interiorul Consiliului Uniunii Europene,
un grup al reprezentanţilor militari ai responsabililor apărării din statele membre, având ca misiune de a acorda
asistenţă Comitetului Politic şi de Securitate, de a-i asigura recomandări de ordin militar (nefiindu-i practic
subordonat, îi acordă asistenţă în cadrul CONOPS), precum şi direcţia activităţilor Statului Major, conducând
astfel toate acţiunile militare ale Uniunii. Comitetul Militar al UE este astfel un forum de cooperare şi
consultare militară între statele membre în problemele legate de prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor.

Statul Major este o sructură militară încadrată în secretariatul general al Consiliului Uniunii, aflându-
se - aşa cum am mai arătat - sub conducerea Comitetului Militar, acordând sprijin şi asistenţă tehnico-militară
pentru planificarea şi ducerea la bun sfârşit a operaţiunilor militare de gestionare a crizelor. Statul major este
însărcinat astfel să acorde asistenţă structurilor abilitate ale Consiliului pentru asigurarea controlului politic şi a
direcţiei strategice în cadrul misiunilor Petersberg.

29
Consiliul de Miniştri al UE, Decizia Consiliului din 22 ianuarie 2001 pentru înfiinţarea Comitetului Politic şi de
Securitate, in Official Journal, L027, 30.01.2001, pp. 0001 - 0003.

4
 Civcom sau Comciv (după sigla românească), înfiinţat printr-o decizie a Consiliului din 22 mai 2000 şi
întrunit pentru prima dată pe 16 iunie 2000, este un organ care asigură corelarea între piloni (în mod deosebit
între pilonii unu şi doi) a activităţilor, capacităţilor şi altor aspecte civile ale gestionării crizelor, prin asistenţă
şi recomandări făcute COPS şi într-o oarecare măsură Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER).
Cooperarea între diferiţii piloni europeni în procesul dezvoltării PESA va permite astfel folosirea unui
instrument al primului pilon sub direcţia şi coordonarea organelor celui de al doilea în operaţiuni de gestionare
a crizelor prevăzute în titlul V al Tratatului Uniunii Europene (TUE). Ca urmare a unei Declaraţii Comune a
Consiliului şi Comisiei din 2003 au fost definite de asemenea modalităţile de folosire a Mecanismului
Comunitar de Protecţie Civilă în operaţiunile civile de gestionare a crizelor organizate şi susţinute de pilonul
doi (PESC).

Lista acestor organe şi structuri ale PESA este completată, din 2002, de Consiliul de Miniştri ai
Apărării, care se întruneşte în mod obişnuit ca formaţiune a Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe,
pentru a lua în discuţie problemele legate de capacităţile militare şi chestiunile conexe.

Aceste structuri, ca şi cele mai dinainte existente - cum sunt, desigur cele mai importante, Consiliul
(inclusiv Coreper-ul) şi Comisia, participă la gestionarea crizelor, luând după 2002 decizii prin consens, şi
urmărind mereu ameliorarea lor. Inaltul Reprezentant, fiind totodată şi Secretarul General al Consiliului, a dat
un sprijin suplimentar pentru PESA prin reorganizarea serviciilor secretariatului general al Consiliului, în
special a structurilor politico-militare (putem evoca Centrul de Situaţii şi Unitatea de Poliţie). Toate acestea au
făcut posibile primul exerciţiu de gestionare a crizelor al UE în 2002 şi primul exerciţiu comun UE - NATO în
2003. ...

În luna decembrie 1999, Consiliul European (CE) din Helsinki a definit aşa numitul Headline goal, sau
« Obiectivul principal », adică obiectivul capacităţilor militare ale Uniunii până în 2003, cu scopul de a asigura
cooperarea de manieră voluntară a statelor membre în operaţiunile organizate şi conduse de către Uniune, ele
trebuind să poată desfăşura în maxim şaizeci de zile - şi să le menţină pe teren timp de minimum un an, efective
de 50 - 60 000 de militari, capabile să execute « misiunile Petesberg »30. După cum s-a remarcat încă de la
Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001, în urma înţelegerilor dintre statele membre asupra
capacităţilor militare prevăzute, s-a constatat că Uniunea putea asigura toate misiunile Petersberg, dispunând
deja de mai multe efective decât se prevăzuse iniţial, chiar şi în ce priveşte forţele aeriene şi navale necesare.
Această operativitate era totuşi limitată din cauza existenţei unor lipsuri recunoscute ce puteau afecta
desfăşurarea şi acţiunea forţelor Uniunii în condiţii optime de rapiditate şi securitate, în special capacitatea de
transport strategic, mijloacele de comandă şi comunicaţii, recunoaşterea şi informaţiile, armamentul de înaltă
tehnologie, etc.

Uniunea s-a dotat mai apoi, progresiv, cu instrumentele adecvate obiectivului declarat de a soluţiona
toate aceste neajunsuri, primul dintre ele fiind adoptat în anul 2001, la propunerea preşedinţiei spaniole, e vorba
de aşa zisul Plan de Acţiune Europeană pentru Capacităţi, pus pe picioare prin crearea a nouăsprezece grupuri
de experţi ce aveau ca misiune găsirea soluţiilor practice pentru eliminarea neajunsurilor constatate. În cele din
urmă aceste grupuri de experţi se vor transforma în grupuri de proiect, integrate în mod voluntar de către statele
membre pentru realizarea şi dezvoltarea proiectelor avute în vedere, cu obiectivul de a concretiza propunerile şi
sugestiile grupurilor de experţi.

Nu la multă vreme Uniunea a aprobat Mecanismul de Dezvoltare a Capacităţilor, care stabileşte şi

procedura de luare a deciziilor pentru urmărirea permanentă a contribuţiei statelor membre la catalogul
Helsinki, de ameliorare a capacităţilor şi de evaluare a rezultatelor, precum şi procedurile de consultare şi
cooperare cu NATO, prin intermediul unui grup de lucru UE - NATO, în aceste materii.

30
Conform definiţiei articolului nr. 17.2 din TUE se înţelege prin « misiuni Petersberg » : « misiuni umanitare,
misiuni de menţinere a păcii şi misiuni în care intervin forţe de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile pentru
restabilirea păcii ».

4
 « Dacă anul 2002 va rămâne simbolic legat de de introducerea monedei fiduciare euro, 2003 ar putea
constitui una din marile etape ale construcţiei europene datorită lansării de către Uniunea Europeană a primelor
sale operaţiuni de gestionare a crizelor »31. Într-adevăr, de la 1 ianuarie 2003 Misiunea de Poliţie a Uniunii
Europene (MPUE) a înlocuit Grupul Internaţional de Poliţie al Naţiunilor Unite în Bosnia-Herţegovina, apoi
UE a realizat, recurgând la mijloacele şi capacităţile NATO din zonă, prima sa operaţie militară în Macedonia.
În luna iunie 2003 Uniunea a lansat prima sa operaţiune militară autonomă, sub numele de cod « Artemis », în
regiunea Marilor Lacuri din Republica Democrată Congo, transformându-se astfel în « actor internaţional
complet »32.

Evenimentul cel mai aşteptat pentru înlăturarea neajunsurilor existente în cadrul PESA este crearea
Agenţiei Europene pentru Capacităţi de Apărare şi Armamente. Astfel după hotărârea Consiliului European de
la Salonic din iunie 2003, încă din noiembrie anul trecut s-a început organizarea unei echipe integrate de 15
specialişti pentru a pune pe picioare Agenţia în 2004, sub conducerea Înaltului Reprezentant pentru PESC, care
va fi totodată şi preşedinte, Agenţia având ca obiectiv impulsionarea obţinerii capacităţilor militare de către
Uniune, dintr-o perspectivă globală, de la definirea obiectivelor şi nevoilor actuale de capacităţi militare, până
la aspectele financiare legate de achiziţionare ori cele industriale, inclusiv cele legate de gestionarea
programelor continentale de producţie de armament.

Activităţile de menţinere a păcii şi de gestionare a crizelor în zonele de conflict necesită de asemenea

participarea anumitor capacităţi civile pentru consolidarea păcii în aceste zone, garantarea ordinii publice şi
restabilirea administraţiei civile, întărirea statului de drept în general. În acest sens, Consiliul European de la
Feira (Portugalia, iunie 2000) a scos în evidenţă patru direcţii prioritare de urmat: poliţia, întărirea statului de
drept, administraţia civilă şi protecţia civilă, obiective ce au fost atinse sau chiar depăşite în anumite situaţii.
Astfel statele membre au acceptat să pună la dispoziţie pe bază de voluntariat un număr de 5000 de poliţişti, din
care un minim de 1400 sa poată fi desfăşuraţi pe teren in termen de 30 de zile, iar pentru consolidarea statului
de drept au fost puşi la dispoziţie 282 de experţi, din care 70 puteau oricând fi desfăşuraţi în mod rapid pe
teren. În domeniul administraţiei civile s-a încercat chiar realizarea unei rezerve de experţi în diferitele ramuri
corespondente, statele membre înţelegându-se să pună la dispoziţie într-un timp scurt un număr de160 de
experţi - care să poată face faţă cu bine în domeniile registrului civil, administraţiei locale şi vămilor. În ce
priveşte protecţia civilă, contribuţiile globale au depăşit chiar obiectivele fixate de Consiliul European de la
Götteborg (Suedia, iunie 2001), iar mai târziu, în 2003, printr-o Declaraţie Comună a Consiliului şi a Comisiei
s-au stabilit modalităţile de folosire a Mecanismului Comunitar de Protecţie Civilă în operaţiunile civile de
gestionare a crizelor susţinute în cadrul pilonului doi, ceea ce arăta pentru prima dată că e posibilă cooperarea
între diferiţii piloni comunitari în procesul de impulsionare şi dezvoltare a PESA. Nu în ultimul rând trebuie
amintită propunerea Franţei de a se crea o jandarmerie europeană pentru gestionarea crizelor, capabilă să facă
faţă în situaţii diverse, în care forţele militare ar fi excesive iar efectivele civile insuficiente.

Concluzie

Chiar dacă s-a afirmat că apărarea Europei este pusă în relaţie mai mult cu politica decât cu apărarea
propriu-zisă, putem observa câteva elemente concrete care contrazic acest punct de vedere : de la începutul
anului 2003 încoace Uniunea Europeană a desfăşurat forţe militare în fosta republică iugoslavă a Macedoniei
(recurgând şi la mijloacele şi capacităţile NATO) şi în Republica Democrată Congo, încercând pentru prima
data în istoria ei să-şi arfirme puterea politică prin mijloace militare, demonstrând astfel că posedă capacităţi
militare efective, chiar dacă mai întâmpină oarecari dificultăţi legate de structurile de comandă.
În anii din urmă s-a vorbit, de asemenea, despre stabilirea unui nou « obiectiv principal » pentru...
2010, căci dacă până nu demult s-a pus accentul pe aspectele cantitative, de acum încolo el se va deplasa pe
cele calitative, pentru a se putea ajunge la deplina interoperativitate a forţelor armate, a echipelor şi structurilor
de comandă între toate statele membre, alături de o mai bună capacitate de desfăşurare şi menţinere în teatrul de

31
Loďk BENOIT, Le lancement des premičres opérations militaires de l’Union Européenne, Quelques remarques
sur l’affermissement de la PESD, in Revue du Marché Commun et de l’Union Européenne, nr. 477, aprilie 2004, p. 235.
32
Ibid.

4
operaţii. S-a susţinut chiar necesitatea ameliorării capacităţii de planificare a Uniunii, pentru conducerea de
operaţiuni autonome, ceea ce i-ar permite cristalizarea unei identităţi europene de securitate şi apărare. De
asemenea, au fost impulsionate lucrările pentru completarea « obiectivului principal » cu definirea elementelor
de reacţie rapidă, vizând ameliorarea capacităţilor Uniunii pentru operaţiunile autonome cu acest scop, în
sprijinul Naţiunilor Unite. Trebuie avut în vedere, de asemenea, documentul aprobat în noiembrie 2003 de către
miniştrii apărării din ţările membre - referitor la o politică europeană de formare comună, care pune bazele
efective ale unei astfel de realizări, acreditând ideea că formarea... « continuă » în materia PESA nu este de
competenţa exclusivă a statelor membre.

Într-o perspectivă mai largă, specialiştii europeni se exprimă în ultimul timp aproape în unanimitate :
pentru ca PESD să devină o realitate palpabilă şi cu o anumită continuitate - adică să ţină mai mult de militar
decât de politic - e necesară : 1) urmărirea îndeplinirii obiectivelor în materie de capacităţi militare, adică nu
numai realizarea Forţei de Reacţie Rapidă, ci a elementelor de comandă, control, informaţii, logistică,
aprovizionare, sprijin aerian şi naval, etc., precum şi a celor nemilitare, cum sunt echipele civile disponibile
pentru situaţiile de criză, coordonate simultan cu efectivele militare ; 2) amplificarea cooperării între statele
membre în domeniul armamentului şi îmbunătăţirea competitivităţii şi capacităţii industriei de armament
europene ; 3) dezvoltarea cooperării cu NATO în ariile deja indicate ; 4) ameliorarea sistemului şi
mecanismelor de luare a deciziilor (decision making process), precum şi coordonarea instrumentelor militare şi
civile în materie de gestionare a crizelor (de ex. : administraţie şi protecţie civilă) ; 5) şi nu în ultimul rând,
ameliorarea finanţării operaţiilor militare duse la bun sfârşit în exterior33. Uniunea Europeană, scrie un autor, nu
va fi în măsură să-şi asume în mod plenar responsabilităţile în condiţii optime de rapiditate şi securitate dacă nu
reuşeşte să găsească soluţii la neajunsurile actuale, chiar înaintea dobândirii râvnitelor capacităţi militare34.
Când se vor realiza aceste obiective « frumoasa din pădurea adormită » - după o expresie a profesorului
Vicente Garrido Rebolledo - « se va deştepta... »35, probabil, temeinic şi pentru multă vreme.

5
PRELIMINARIILE TRATATULUI DE LA LISABONA

Uniunea Europeană este o organizaţie complexă, în plină evoluţie, reformele deja efectuate - precum şi cele
prevăzute pentru viitor având ca scop explicit transformarea ei într-o structură flexibilă, capabilă sa utilizeze toate
resursele disponibile, inclusiv cele culturale şi religioase, care constituie după părerea multor analişti rezervorul
din care se alimentează imaginarul european contemporan. Marile provocări actuale legate de amploarea
migraţiilor, păstrarea identităţii, prezervarea valorilor culturale şi religioase, apariţia de noi ameninţări derivând
din factorii etnici şi religioşi (fundamentalismul islamic, formele noi de terorism), perspectiva evoluţiei mondiale
spre situaţii de criză nu numai sau nu neapărat economice36, toate acestea sunt semnale clare în direcţia unei
analize atente a tuturor elementelor care pot contribui la unitatea continentului şi la explorarea tuturor resurselor
sale (37).
Acest capitol tratează la nivel general ultimul tratat semnat la nivel european (la finele lui 2007) şi intrat
în vigoare la 1 decembrie 2009, detaliile referitoare la reformele efectivbe urmând a fi discutate cu ocazia

33
Vicente GARRIDO REBOLLEDO, La Politica Europea de Seguridad y Defensa (PESD) - o El Cuento de la
Bella Durmiente, articol rezultat din conferinţa susţinută de autor în cadrul « Jornadas sobre Política Común de Seguridad
y Defensa Europea : el punto de vista espaňol, Universitatea din Vigo, 28 noiembrie 2002.
34
Carles CASAJUANA, La política europea de seguridad y defensa, in Política Exterior, nr. 97, Madrid, ian.-febr.
2004, p. 137.
35
Vicente GARRIDO REBOLLEDO, op. cit., p. 19 : « Y merecerá la pena despertar a la bella ? » se întreabă,
ironic, autorul în finalul articolului său.
36
Depãşirea situaŃiilor de rãzboi „cald”, „rece” şi „economic”, evoluŃia spre forme noi de conflict, cum ar fi cele
spirituale, culturale, etc., a fost analizatã de cãtre Samuel P. Huntington în Ciocnirea civilizaŃiilor, publicatã în traducere
româneascã la Editura Antet, în 1997.
37
Prima parte a acestui capitol a fost anterior publicată în Tratatul de la Lisabona: către reformă instituŃională şi consens,
editat de Sergiu Gherghina, George Jiglău, Ovidiu pecican, Flore Pop, Cluj-Napoca : Editura Dacia.

4
întâlnirilor periodice cu cursanţii. Astfel, în acest cadru dorim să realizăm doar o privire retrospectivă a
evoluţiilor UE din ultima perioadă, o analiză a ceea ce părea a putea deveni acest tratat în circumstanţele
euroscepticismului anumitor populaţii europene care au refuzat ratificarea timp de mai mulţi ani, între altele o
succintă descriere a proceselor din Irlanda de la începutul verii lui 2008. Încheiem cu o privire în viitor, amintind
de eşecurile precedente. UE a suferit o evoluţie spectaculoasă în ultimii ani, completându-şi şi depăşindu-şi
statutul de mare putere economică, în ciuda faptului că „[a]ceastă transformare din actor comercial şi economic în
mare actor politic şi de securitate a trecut în mare măsură neobservată” (
38
). De la 1 mai 2004, însă (şi cu mai multă evidenţă, chiar, odată cu aderarea României şi Bulgariei), am putut
vedea mai clar cum Uniunea de 25 de state (plus 2 la această dată), cu peste 450 de milioane de locuitori şi cu un
sfert din produsul naţional brut (PNB) mondial a devenit un actor global, chiar dacă unii analişti o iau încă în
considerare doar ca pe o organizaţie regională ( 39).
Uniunea Europeană – având vocaţie de actor global, este pusă în situaţia de a asuma, alături de Statele
Unite ale Americii, responsabilitatăţi mondiale, de a accepta din plin o nouă percepţie a evoluţiilor culturale,
politice şi de securitate (în speţă, a ameninţărilor), precum şi o viziune strategică comună, devenind totodată mai
activă şi mai coerentă în viitoarele ei proiecţii şi intervenţii externe (nu numai pe plan militar şi de securitate), aşa
cum s-a stabilit la summit-ul european de la Salonic (Grecia), în iunie 2003, liderii europeni împărtăşind atunci cu
toţii ideea că prevenirea conflictelor, promovarea justiţiei şi dezvoltarea durabilă pe propriul continent (concepţie
care implică dezvoltarea durabilă tripartită, în care pe lângă elementele economice şi de mediu intră şi aspectele
social-culturale, implicând evoluţiile în materie de religie şi morală, asistenţă umanitară şi culturală, etc.) şi în
lume în general trebuie susţinute fără răgaz. Astfel, Javier Solana mărturiseşte deschis ca liderii europeni s-au
înţeles cu acea ocazie „să garanteze pacea şi să apere stabilitatea, atât în regiunea noastră cât şi în restul lumii”
(40).
Un alt aspect care a început să se impună, în contextul dezbaterilor Convenţiei pentru o Constituţie
Europeană, este acela că până şi viitorul caracter constituţional al Cartei drepturilor fundamentale (pe lângă alte
problematici majore) derivă din considerarea sa ca element indispensabil pentru evoluţia Uniunii Europene,
devenită o entitate mai complexă, având şi alte obiective decât cele pur economice sau politice. Analiza
conţinutului proiectului de Tratat instituţional arată preocuparea pentru introducerea Cartei în textul tratatului
(după o primă încercare efectuată în proiectul de Tratat constituţional, neratificat, însă, după cum bine se ştie) şi
conferirea forţei juridice aferente. Acest lucru se va întâmpla prin redactarea şi semnarea unui nou document cu
ocazia summit-ului la Lisabona, tratat în curs de ratificare. Reluăm, astfel, în continuare, pe scurt, momentele mai
importante ale acestor evoluţii, care au dus în cele din urmă la redactarea acestui nou text, devenit în cele din
urmă Tratatul de la Lisabona.

Preliminariile iniţiale ale Tratatului de la Lisabona: evoluţia ideii de tratat constituţional sau instituţional
Ideea redactării şi adoptării unui Tratat Constituţional pentru Europa a fost dezbătută încă din 1996 în cadrul
seminariilor de la Institutul Universitar European de la Florenţa (Italia). Alte grupuri de reflecţie şi numeroşi
cercetători au preluat această idee, ea facându-şi cu timpul loc în dezbaterea publică. În acest cadru se înscrie de
altfel, în mediile politice, şi intervenţia sus-amintită a ministrului de externe german.
Un alt pas înainte a fost „Declaraţia pentru viitorul Uniunii Europene”, adoptată la Laeken, în 2001, cu
intenţia vizibilă de a purcede la reorganizarea tratatelor, la „topirea” lor într-un text unic, pentru a asigura o mai
mare coerenţă, coeziune şi eficacitate a integrării şi a extinderii Uniunii la alte 12 state.
José Maria Aznar, fostul prim ministru al Spaniei, a dat avalul - la 28 februarie 2002 - unei noi Convenţii
europene, condusă de fostul preşedinte al Franţei, Valéry Giscard d’Esteing, cu scopul de a pregăti Conferinţa
interguvernamentală din 2004. Toţi aceşti paşi mărunţi s-au concretizat până la urmă în parcursul de succes al
acestei Convenţii Europene (cu rezultate doar parţiale în campania ulterioară de ratificări), în iulie 2003, şi în
prima tranşă a ultimului val de extindere - la alte 10 state, la 1 mai 2004.

38
Javier Solana, „Multilateralismo eficaz: una estrategia para la UE”, in Politica Exterior, nr. 95, Madrid, sept.-oct. 2003,
p. 37.
39
Michael E. Smith, „Institutional Moments, Policy Performance, and the Future of EU Security/Defense Policy”, in
EUSA Review, vol. 16, nr. 4, Winter 2003, p. 3.
40
Javier Solana, p. 37.

4
 Înainte de aceasta, însă, Summit-ul de la Nisa, în pofida compromisului realizat în ultimul moment, a scos
la iveală limitele metodei interguvernamentale(41), ceea ce a dat de gândit elitelor politice europene. Astfel,
această metodă trebuia înlocuită cu o largă dezbatere democratică, plurială, între toate componentele de bază ale
societăţii europene. O mutaţie era astfel pe cale să se producă, adepţii opţiunii federaliste, supranaţionale, având
de ce să spere într-o realizare concretă, de mare amplitudine, pe baza metodei convenţionale comunitare, prin
asocierea şi participarea directă a tuturor mediilor interesate: politice, parlamentare, opinia publică - societatea
civilă, grupurile de reflecţie şi cercetare, acest proces democratic fiind garantul impulsionării şi succesului
integrării europene.
Menţinerea în vigoare a trei tratate diferite, cu toate revizuirile succesive, într-un interval de timp atât de lung a
fost mai degrabă rezultatul reticenţei unor state - ca Regatul Unit al Marii Britanii, Spania, uneori chiar Franţa - de
a adera la ideea unui super-stat federal, cu ambiţii vădit supranaţionale, pentru care opiniile publice respective şi o
buna parte a elitelor politice din aceste ţări nu erau încă pregătite. Era de altfel de dorit evitarea unui eşec de
amploare în acel moment, care ar fi minat pentru multă vreme procesul integraţionist european. Pe de altă parte,
trebuie reţinut că eşecurile precedente (refuzul ratificării, în etapa iniţială a integrării, de către Adunarea Naţională
franceză a Tratatului asupra Comunităţii Europene de Apărare în 1954, neadoptarea în 1961 a Planului Fouchet
privind cooperarea politică interguvernamentală, eşecul tentativei din 1985 de inserare în Actul Unic European a
unei părţi a reglementării referitoare la cooperarea poliţienească dintre ţările membre, necesitatea revizuirilor
succesive, în grade diferite, ale mecanismelor instituţionale ale Comunităţilor din ultimii ani, ş. a.) au dus,
conjunctural sau nu, la realizări alternative, permiţând punerea pe picioare a unui model exemplar de integrare
economică, proiectul de cooperare politică, precum şi cel al politicii de securitate fiind reluate cu succes mai
târziu. De aceea, aşa-zisul „eşec de la Bruxelles” din decembrie 2003, când Uniunea era confruntată cu o dublă
provocare: extinderea spre Est, deci lărgirea Uniunii începând cu 2004, şi adoptarea în perioada următoare a unui
Tratat Constituţional, prin „topirea” textelor existente într-un text unic, n-a fost, din fericire, supralicitat (în ciuda
declaraţiilor formale, la cald) şi n-a contat, până la urmă, foarte mult în economia aprofundării(42) integrării
europene. Absenţa, la Bruxelles - în 2003, a unui rezultat concret, a unui pas înainte, a fost până la urmă preferată
unui compromis decepţionant, care să amintească de cel de la Nisa.
Aşa-zisul „eşec de la Bruxelles” a pus pentru o clipă sub semnul îndoielii rezultatul eforturilor
Convenţiei, prin scoaterea la lumină a neajunsurilor proiectului de Tratat Constituţional. Aceste neajunsuri au fost
înlăturate progresiv prin propunerile de amendamente avansate de către guvernele statelor membre, textul final
aprobat la sfârşitul lui octombrie 2004 fiind mulţumitor, iar - pe de altă parte - metoda convenţională a fost
reţinută ca bază a reformelor următoare şi consacrată prin Tratatul Constituţional. Se caută astfel punerea în
valoare a resurselor şi disponibilităţilor pentru dialog între partenerii procesului de integrare, penrtru realizarea
unui compromis „pozitiv” ori de câte ori apare riscul unui impas - şi promovarea interesului european, nu neapărat
în dauna celui naţional, dar în tandem cu acesta.
În acest context, problema care se punea era aceea a momentului propice pentru adoptarea şi semnarea
noului proiect, ţinând cont de pretenţiile unor ţări ca Finlanda şi Polonia de a se proceda la aplicarea unor
amendamente importante textului iniţial al proiectului constituţional, în timp ce în alte ţări era nevoie de un
interval de timp mai mare pentru realizarea procedurilor şi consultărilor interne. Consiliul European din zilele de
24 şi 25 martie 2004 stabilea aproape imperativ ca un acord asupra proiectului de tratat constituţional să aibă loc
înaintea Consiliului European din iunie acelaşi an, având în vedere că spre mijlocul lunii iunie urmau sa aibă loc
alegeri pentru stabilirea noului Parlament European. Dar în ciuda tuturor presiunilor, mai întâi ale preşedinţiei
italiene a Consiliului Uniunii - care au dus în cele din urmă la insuccesul Conferinţei interguvernamentale din
decembrie 2003, apoi ale preşedinţiei irlandeze - începând cu ianuarie 2004, care nu a reuşit (în ciuda unor
reuniuni informale ori consultări bilaterale cu unii dintre participanţii la conferinţa interguvernamentală) să profite
decât parţial de situaţia favorabilă creată după alegerile parlamentare din Spania (se ştie că fostul guvern condus
de Aznar se opunea puternic schimbării ordinii stabilite la Nisa, în mod particular în zona procesului decizional,
ponderarea voturilor stabilită aici fiind apărată şi de Polonia, în numele „statelor mici”, prin vocea premierului de
atunci - Leszec Miller), au condus la ideea necesităţii prelungirii discuţiilor şi realizării amendamentelor
considerate esenţiale, înainte ca un consens să fie obţinut. Astfel, un câştig important a fost consolidarea

41
Robert Toulemon, „Quelle Constitution pour quelle Europe?”, Revue du Marché commun et de l’Union Européenne, n°
448, mai 2001, p. 293.
42
Irina Tică-Diaconu, „Are Uniunea Europeană nevoie de o ConstituŃie? - O radiografie a stadiului dezbaterii
constituŃionale europene”, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2004, p. 29.

4
convingerii generale a necesităţii unei „Constituţii” europene, în contextul în care Uniunea Europeană se dorea
percepută - atât de către cetăţenii ei dar şi in exterior - ca un actor global(43), nu numai în domeniul economic, ci
să vorbească cu o singură voce, alături de marile puteri mondiale, şi în domeniul politic şi militar, pentru a ieşi
definitiv din cadrul peiorativ al expresiei „uriaş economic, pitic politic şi licurici militar”. Cu toate aceste
vicisitudini, după cum se ştie, ca urmare a aprobării de principiu a textului în cadrul CIG din iunie, şi după
realizarea amendamentelor propuse, textul definitiv a fost aprobat la 27 octombrie 2004, moment din care începe
odiseea ratificărilor naţionale ca manifestare de esenţă a unui proiect politic european coerent, deoarece nu trebuie
să vedem textele comunitare şi revizuirile lor succesive doar din punctul de vedere al conţinutului lor. Integrarea
europeană trebuie văzută în acelaşi timp în lumina ratificărilor de către statele membre a acestor „acte
fundamentale”, chiar dacă de regulă, în realitate, aceste procese trec aproape neobservate, mai puţin, ce-i drept, în
cazurile excepţionale ale refuzului ratificării pe cale referendară (sau şi mai rar, ordinară), ca să amintim exemplul
irlandez, de dată mai recentă, vis-a-vis de Tratatul de la Nisa. Astfel, în momentul în care Tratatul de Nisa, amintit
adineauri, era ratificat de mai bine de doi ani şi intrase in vigoare, europenii reflectau deja şi militau în continuare
pentru o nouă revizuire a tratatelor, mai mult chiar la o operaţiune de anvergură, ratificarea unei noi propuneri,
revoluţionare, aceea a Tratatului Constituţional pentru Europa, ce venea în întâmpinarea necesităţilor majore de
viitor, după extinderea Uniunii la 27 de state. Doar că procedurile naţionale de ratificare a Tratatelor, de o
importanţă decisivă pentru realizarea cu succes a proiectului politic european, au arătat, între altele şi limitele
unui asemenea proiect, în ciuda problematicii fundamentale pentru viitorul Uniunii, pe care toate textele
comunitare de o oarecare anvergură tind să o promoveze. A fost nevoie de o reflecţie aprofundată, de o reluare a
discuţiilor şi de o redactare a unui nou text, de data aceasta mai scurt, mai concis, mai tehnic, dar care a întrunit în
cele din urmă adeziunea tuturor guvernelor, text devenit, după semnarea lui la 13 decembrie 2007, Tratatul de la
Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. În limitele acestui studiu, prezent în volumul de faţă, vom evoca
doar includerea Cartei drepturilor fundamentale în Tratat şi a consecinţelor acesteia, cu un accent pe problematica
religioasă şi a avatarurilor ei convenţionale.

Dezbaterile din Convenţie asupra moştenirii religioase europene. Includerea Cartei drepturilor
fundamentale în Tratatul de la Lisabona

Dezbaterile din cadrul reuniunilor Convenţiei

Dezbaterile iniţiale din cadrul Convenţiei(44), din anul 2000, referitoare la preambulul Cartei drepturilor
fundamentale a arătat un lucru esenţial, şi anume acela că discuţia asupra locului şi rolului religiei în cadrul
Uniunii Europene nu avusese încă loc, şi că abordarea fenomenului religios provoca mari probleme de înţelegere
atunci când era realizată la nivel european(45).
Convenţia abilitată să să redacteze Carta drepturilor fundamentale a publicat la sfarşitul lunii iulie 2000 o
primă versiune cvasi-completă a Cartei, însoţită de un scurt preambul(46), dar fără vreo referinţă religioasă clară şi
netă. Astfel, acest ultim text nu evoca nici măcar în treacăt raporturile religiei sau religiilor cu Uniunea
Europeană, cu instituţiile sau cetăţenii săi. Această primă versiune a preambulului scoate în evidenţă, între altele,
următorul aspect: „Uniunea este fondată pe principiile indivizibile şi universale ale unităţii persoanei” (47) Se ştie,
de altfel, că această versiune iniţială este fructul dezbaterilor Convenţiei mai sus citate din zilele de 17-19 iulie
2000, dezbateri ce se bazau pe mai multe propuneri concrete de redactare a unui preambul, care erau opera unor
asociaţii sau a unor membri ai Convenţiei, însă nici una dintre ele nu făcea vreo aluzie semnificativă la fenomenul
religios european contemporan sau la patrimoniul religioas şi cultural al Vechiului Continent.
Câţiva parlamentari creştin-democraţi germani au intervenit în lunile următoare, atât la nivel naţional, cât şi direct
pe lângă membrii sau preşedinţia Convenţiei, pentru a obţine includerea în Preambulul Cartei măcar a unei
menţiuni referitoare la moştenirea religioasă a Europei, în continuitate de idei cu proiectele fondatoare iniţiale de

43
Lazăr Comănescu, „ConstituŃia Europeană şi rolul Uniunii Europene ca actor global”, Revista Română de Drept
Comunitar, nr. 2/2004, p. 11.
44
O convenţie formatã din membri ai guvernelor naŃionale şi ai asociaŃiilor culturale interesate, alta decât ConvenŃia
europenã - ce avea ca obiectiv redactarea unui Tratat ConstituŃional pentru Europa.
45
A se vedea problematica evocatã pe scurt de cãtre noi aici, în detaliu, în revista Etudes, articolul „La Charte européenne et la
laïcité” („Carta drepturilor fundamentale şi laicitatea”), Paris, 2001, p. 153.
46
Carta drepturilor fundamentale, versiunea din 28 iulie 2000.
47
Ibid., textul de faţã fiin extras din preambulul Cartei.

4
la Paris şi Roma, care erau, după cum bine se ştie, de sorginte creştin-democrată. Astfel, după reuniunea
praesidium-ului Convenţiei din 11-12 septembrie 2000, în 14 septembrie se decide introducerea în preambul a
expresiei: „Inspirându-se din moştenirea sa culturală, umanistă şi religioasă, Uniunea este fondată pe principiile
indivizibile şi universale ale demnităţii umane”, noul text fiind trimis, pentru studiu, întregii convenţii, urmând a
vea loc o ultimă analiză de fond pe 25-26 septembrie 2000. Reacţia franceză, în special de stânga (dar nu numai),
faţă de această ultimă modificare, mai ales referitoare la expresia „moştenire religioasă”, nu s-a lăsat aşteptată,
deoarece părea a fi afectat caracterul consacrat al „laicităţii” – aşa cum era înţeleasă şi practicată în Franţa, această
ţară riscând, în opinia guvernanţilor săi, să aibă totodată „probleme filozofice, politice şi constituţionale”. În
consecinţă, pe 2 octombrie următor vom avea o nouă versiune a preambulului Cartei, cu pasajul următor:
„Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea se fondează pe valorile indivizibile şi universale ale
demnităţii umane”. Au apărut numeroase comentarii pe marginea acestei noi expresii din preambulul Cartei,
anumite ţări asociate sugerând chiar că Uniunea ar fi incapabilă să accepte menţionarea expresă a religiilor într-un
text de bază, reacţiile cele mai dure venind din partea Poloniei. Dezbaterile reale asupra unui anume model sau
atitudini europene caracteristice în ceea ce priveşte religiile şi raportul lor real cu instituţiile europene n-au putut fi
duse astfel la bun sfârşit în cadrul acestei convenţii, lucrările ei având mai degrabă un ecou negativ în mediul
catolic occidental, Biserica exprimându-şi în mai multe rânduri, prin intermediul ierarhiei din unele din cele mai
importante ţări ale Uniunii - ca Franţa şi Germania, regretul eliminării din preambulul Cartei a oricărei menţiuni
referitoare la moştenirea culturală sau la imaginarul creştin european.
Pentru a rezuma aceste aspecte, putem spune că, iniţial, cererea de recunoaştere a moştenirii creştine - ca
moştenire culturală comună - a fost puternic susţinută încă de la începutul pontificatului papei Ioan Paul al II-lea,
această temă va fi menţinută pe agenda europeană, animată fiind de o mână de catolici „neo-tradiţionalişti”(48)
încă o dată, în cadrul controversei legate de Preambulul Cartei drepturilor fundamentale, în timpul dezbaterilor
Convenţiei respective.
Astfel, în 2000, în timpul dezbaterilor finale ale celor trei compozante ale Convenţiei respective - , după
oarecari tribulaţii în discuţiile anterioare, un creştin-democrat german, d-l Friedrich, propusese menţionarea
expresiei „moşternirea culturală, umanistă şi religioasă” a Uniunii Europene, urmare a unui compromis realizat
între principalele două compozante ale Parlamentului European pe această temă. El nu s-a putut prevala de
propunerea sa iniţială, care cerea pur şi simplu înscrierea în Preambul a “moştenirii creştine a Uniunii” (49).
Dezbaterile oarecum tensionate din Cadrul convenţiei ce pregătea Carta drepturilor fundamentale - ce făceau
referire la moştenirea religioasă a europenilor - au luat şi mai multă amploare cu ocazia consultării societăţii
civile în martie 2002 şi mai departe în 2003, în afara Convenţiei europene, prezentarea acestor evenimente
excedând cadrul acestei scurte analize. A se vedea, pentru detalii, articolul lui Viriginie Riva, citat supra.

Carta drepturilor fundamentale - un pas important în vederea definirii şi prezervării identităţii culturale a
Europei
Includerea Cartei drepturilor fundamentale în Tratatul de la Lisabona şi, implicit, forţa juridică deplină pe care o
capătă documentul respectiv prin această consacrare, ne-au dat ocazia să facem - în secţiunea precedentă a acestui
studiu - o scurtă retrospectivă a dezbaterilor din interiorul Convenţiei - care a avut pentru o perioadă în lucru
anumite probleme legate de „imaginarul religios”– referitoare la „tezaurul” sau la „moştenirea religioasă” a
europenilor. Trebuie să precizăm că încă din 7 decembrie 2000 - la Consiliul European de la Nisa (Franţa)
instituţiile Uniunii au proclamat în mod solemn Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, elaborată de
către sus-numita Convenţie, alcătuită din reprezentanţi ai guvernelor şi ai parlamentelor ţărilor implicate, iar mai
târziu, în cadrul dezbaterilor Convenţiei europene a fost reţinută propunerea de introducere a Cartei în proiectul de
Tratat constituţional. Se aprecia cu această ocazie că se întărea, astfel, protecţia drepturilor fundamentale - prin
faptul că această problematică este formulată într-un limbaj accesibil, clar şi pe înţelesul tuturor, ceea ce ar
favoriza în mod deosebit încrederea cetăţenilor în ordinea juridică comună, creată prin tratatele fondatoare.

48
Virginie Riva, „L’espace public européen à l’épreuve du religiux” („SpaŃiul public european supus provocării
religiosului”), p. 2, text disponibil pe Internet.
49
Florence Deloche-Gaudez, „La Convention pour l’élaboration de la Charte des droits fondamentaux: une méthode
constituante?” („ConvenŃia pentru elaborarea Cartei drepturilor fundamentale: o metodă constituantă?”), in Renaud Dehousse
(sous la direction de), Une Constitution pour l’Europe (O ConstituŃie pentru Europa), Presses de Sciences Po, Paris, 2002, pp. 219-
220.

4
Pe de altă parte, se credea că prin noua procedură de elaborare de documente fundamentale ale Uniunii în sânul
unei Convenţii se va ajunge la consacrarea unui nou model de urmat pentru viitoarele modificări care vor trebui
aduse tratatelor originare, ceea ce ar permite o reformă de profunzime a Uniunii şi instituţiilor sale, la care să fie
asociate într-un grad sporit parlamentele şi opiniile publice naţionale. Se credea chiar că această Cartă a
drepturilor fundamentale ar fi un pas important în drumul spre o constituţie de caracter federal a Uniunii
Europene. Acest entuziasm a fost în bună măsură temperat prin evoluţia oarecum neaşteptată a ratificărilor
proiectului de Tratat constituţional, situaţia cea mai critică fiind întâlnită în Franţa şi Olanda, care au refuzat în
mod explicit ratificare textului de bază, şi chiar în Regatul Unit al Marii Britanii, care a retras textul de la
ratificare. Dar o parte din circumstanţele care au favorizat toate aceste lucruri au fost prezentate pe larg în
publicaţiile noastre anterioare - din volumele consacrate reformei instituţiilor europene, editate de Institutul de
Drept şi Politici Comunitare al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj(50).
Putem spune doar că summit-ul de la Nisa, citat mai sus, cât şi dezbaterile din cadrul reuniunilor ordinare sau din
plenul Convenţiei europene, în pofida numeroaselor compromisuri - deseori realizate în ultimul moment, au scos
la iveală limitele metodei interguvernamentale, această metodă trebuind sa fie înlocuită cu o largă dezbatere
democratică, plurială, între toate componentele de bază ale spaţiului public comunitar. O mutaţie importantă se
producea astfel, adepţii opţiunii federaliste, supranaţionale, având de ce să spere într-o realizare concretă, de mare
amplitudine, pe baza metodei convenţionale comunitare, prin asocierea şi participarea directă a tuturor mediilor
interesate: politice, parlamentare, opinia publică - societatea civilă, grupurile de reflecţie şi cercetare, acest proces
democratic fiind garantul impulsionării şi succesului integrării europene.

De la Maastricht la Constituţia Europeană

Totuşi, adjectivul „European” sau „Europeană” din denumirile acestor instituţii au rămas şi rămân în continuare
inexacte. Tratatul de Maastricht, care a introdus practic denumirea de Uniunea Europeană, în 1992, a constituit
poate cel mai important demers în transformarea fostei Comunităţi Economice Europene într-una politică,
mergând către transformarea într-un sistem statal de sine stătător. Prin acest tratat au fost introdusă cooperarea
internă în domenii esenţiale pentru un grad ridicat de integrare. Bazele noii Uniuni Europene s-au constituit în trei
piliere, trei stâlpi care asigurau un fundament mult mai solid şi mai organizat decât până atunci. Primul pilier –
Comunităţile Europene – asigura continuitatea instituţională între ce exista până la Tratatul de la Maastricht şi
noua Uniune. Al doilea pilier – Politica Externă şi de Securitate Comună – avea la bază Cooperarea Politică
Europeană, o formă de cooperare care însă nu avea la bază un tratat şi o rigoare decizională. Acest al doilea pilier
asigura baza unei politici externe comune a Uniunii şi conferea statelor membre de a vorbi pe o singură voce în
chestiuni de politică şi securitate internaţională, contribuind astfel, cel puţin la nivel teoretic şi de intenţie, la
subordonarea intereselor naţionale, statale, unui interes european, comun, care ar fi urmat să fie determinat prin
consultări permanente între statele partenere. Cel de-al treilea pilier – Justiţie şi Afaceri Interne - asigura
cooperarea la nivelul Uniunii în chestiuni ceva mai concrete şi mai apropiate de cetăţeni, precum aplicarea legii,
justiţie, azil sau imigraţie. Această structură instituţională este reformată prin noul tratat de la Lisabona.

APLICAŢII PRACTICE ŞI TEME DE CERCETARE :

1. Avea Uniunea Europeană personalitate juridică internaţională înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona? Argumentaţi răspunsul utilizând exemple din istoria recentă a evoluţiilor pe plan comunitar.
Volum recomandat: 8-10 pagini, 1,5 rânduri

2. Ţinând cont de cadrul juridic şi instituţional al Uniunii Europene şi de contextul intern, o eventuală altă
Constituţie europeană -care ar putea înlocui, după unii, actualul Tratat de la Lisabona (ipoteză pur teoretică,
improbabilă în viitorul imediat - ar trebui să fie mai stufoasă, pentru a acoperi şi a reglementa toate aspectele
relevante pentru funcţionarea şi evoluţia Uniunii, sau ar trebui să fie cât mai „subţire”, pentru a fi accesibilă şi
cetăţenilor, chiar dacă astfel s-ar ptuea lăsa loc de interpretări?
Volum recomandat: 6-8 pagini, 1,5 rânduri

50
A se vedea în acest sens volumele editate de cãtre Institutul de Drept şi Politici Comunitare al UniversitãŃii noastre, în
coordonarea lui Flore Pop şi Sergiu Gherghina - Provocarea europeană şi Uniunea Europeanã după 50 de ani, publicate la Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.

4
3. De ce a fost respins Tratatul Constituţional în Franţa şi Olanda şi Tratatul de la Lisabona în Irlanda? Există
cauze comune în toate aceste cazuri? În ce măsură are votul negativ din cele trei state legătură directă cu ce este
specificat în aceste Tratate?
Volum recomandat: 5-7 pagini, 1,5 rânduri

4. În ce măsură reprezintă Uniunea Europeană o „uniune”? Există un numitor comun în UE sau fiecare stat
membru îşi urmăreşte propriile interese?
Volum recomandat: 7-9 pagini, 1,5 rânduri

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

*** „La Charte européenne et la laïcité” („Carta drepturilor fundamentale şi laicitatea”), Etudes, Paris, 2001.
*** Carta drepturilor fundamentale, versiunea din 28 iulie 2000.
Comănescu, Lazăr, „Constituţia Europeană şi rolul Uniunii Europene ca actor global”, Revista Română de Drept
Comunitar, nr. 2/2004.
Dehousse, Renaud (sous la direction de), Une Constitution pour l’Europe (O Constituţie pentru Europa), Presses
de Sciences Po, Paris, 2002.
Deloche-Gaudez, Florence, „La Convention pour l’élaboration de la Charte des droits fondamentaux: une
méthode constituante?” („Convenţia pentru elaborarea Cartei drepturilor fundamentale: o metodă constituantă?”),
in Renaud Dehousse (sous la direction de), Une Constitution pour l’Europe (O Constituţie pentru Europa),
Presses de Sciences Po, Paris, 2002.
Gherghina, Sergiu, George Jiglău, Ovidiu Pecican, Flore Pop, Tratatul de la Lisabona: către reformă
instituţională şi consens, Cluj-Napoca : Editura Dacia, 2007.
Huntington Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet, 1997.
Pop. Flore, Sergiu Gherghina, Marea provocare Cluj-Napoca : Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.
Pop. Flore, Sergiu Gherghina, Uniunea Europeanã la 50 de ani, Cluj-Napoca : Ed. Argonaut, 2007.
Riva, Virginie, „L’espace public européen à l’épreuve du religiux” („Spaţiul public european supus provocării
religiosului”), text disponibil pe Internet.
Smith, Michael E., „Institutional Moments, Policy Performance, and the Future of EU Security/Defense Policy”,
in EUSA Review, vol. 16, nr. 4, Winter 2003.
Solana, Javier, „Multilateralismo eficaz: una estrategia para la UE”, in Politica Exterior, nr. 95, Madrid, sept.-oct.
2003.
Tică-Diaconu, Irina, „Are Uniunea Europeană nevoie de o Constituţie? - O radiografie a stadiului dezbaterii
constituţionale europene”, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2004.
Toulemon, Robert, „Quelle Constitution pour quelle Europe?”, Revue du Marché commun et de l’Union
Européenne, n° 448, mai 2001.

ÎNCHEIERE

Prezentul curs de Drept, instituţii şi politici comunitare şi-a propus să îndeplinească patru obiective fundamentale
cadrului academic şi scopului pentru care a fost redactat. În primul rând, a urmărit să faciliteze asimilarea de către
studenţii şi cercetătorii români în domeniu, aflaţi la început de drum, a conţinutului de idei şi informaţii referitoare
la instituţiile şi normele comunitare de bază, în mod esenţial din cadrul procesului decizional comunitar, dat fiind
faptul că ţara noastră, fostă asociată la Uniunea Europeană, se află deja într-o primă fază a procesului de integrare,
după aderarea formală de la 1 ianuarie 2007. În acest sens, rămâne esenţială familiarizarea cu unele noţiuni de
bază ale politicilor comunitare şi dreptului instituţional, cu conceptele şi instituţiile operante în Comunităţile
Europene.
În al doilea rând, cursul şi-a propus să urmărească momentele importante ale evoluţiilor actuale ale instituţiilor şi
dreptului comunitar, pentru a înţelege aplicarea dreptului comunitar şi procesul decizional european, care vor
putea fi comparate, eventual, cu instituţiile şi dreptul din ordinea juridică internă. Prin urmare, se vor putea

5
evidenţia atât deosebirile, cât şi asemănările instituţionale necesare unei bune asimilări a ceea ce numin decision-
making process, a culturii juridice comunitare şi internaţionale, la tot ceea ce în final va duce la un spor de
cunoaştere, precum şi la înţelegerea importanţei implementării acquis-ului comunitar la noi.
În strânsă conexiune cu primele două obiective, cursul a urmărit şi înţelegerea rolului şi importanţei politicilor,
proceselor şi procedurilor comunitare în etapa actuală de lărgire a Uniunii şi de extindere spre estul continentului.
Nu în ultimul rând, cursul propune, prin tematicile avansate la finalul fiecărui capitol şi prin ridicarea unor semne
de întrebare valide, înaintarea noastră, în cercetări mai detaliate, pe teme variate şi de mare interes cum sunt cele
din domeniul guvernanţei europene, rolului decizional al instituţiilor în Europa extinsă sau atitudinile specifice
statelor membre în raport cu UE.
Structura pe care am propus-o este una logică şi deductivă şi debutează cu prezentarea sintetică aspectelor de
drept comunitar şi a instituţiilor şi normelor comunitare, în special a celor ce privesc în mod nemijlocit procesul
decizional, echilibrul inter-instituţional şi politica de securitate a Comunităţii Europene. Toate acestea au menirea
de a contribui la reformularea, acumularea şi procesarea unor cunoştinţe şi deprinderi de bază, necesare pentru
implementarea acquis-ului comunitar în ţara noastră, în general, şi pentru realizarea unei minimale culturi juridice
europene în mediul nostru de referinţă. Instituţiile, mecanismele decizionale, politicile şi legislaţia comunitare
reprezintă elementele de bază ale înţelegerii funcţionării UE.
Provocarea directă a extinderii Uniunii este reprezentată de adaptarea instituţională a acesteia pentru a conferi
reprezentativitate şi includere noilor state membre. Provocării de adaptabilitate instituţională i s-au alăturat
dezvoltări recente ale procesului decizional, în principal prin sporirea atribuţiilor Parlamentului European în
vederea diminuării deficitului demo-cratic perceput la nivel unional. Astfel, dinamica şi echilibrul intern al mai
multor instituţii au fost afectate nu doar de extindere, ci şi de modificarea prerogativelor în procesul decizional.
Cursul a pus bazele acestor analize, dar foarte multe aspecte au rămas nediscutate, acestea făcând obiectul unor
studii individuale. Prin urmare, complexitatea politicilor europene şi a noilor directive rămân prioritare pentru
desfăşurarea întâlnirilor periodice, pe lângă discutarea materialelor incluse în acest curs scris. Un exemplu al
provocărilor comunitare este reprezentat de politica subsidiarităţii, tratată exhaustiv în multe alte volume şi pe
care o ilustrăm succint mai jos.
În centrul evoluţiilor celor mai recente ale noii organizări a societăţii stă o nouă repartiţie şi o nouă difuziune a
puterii, asimilată de către unii cu anarhia, de alţii cu „mâna invizibilă” ce acţionează şi armonizează un mecanism
policentric. Unii vorbesc despre subsidiaritate ca despre o „filosofie socială revoluţionară” a epocii noastre.
În acest context întâlnim adesea în diferite abordări principiul subsidiarităţii, care permite organizarea unei
societăţi policentrice, eliberată de constrângerile ordinii publice interne sau internaţionale.
Noţiunea de subsdiaritate poate avea mai multe înţelesuri şi se pretează astfel la aplicaţii diverse. O primă
abordare de anvergură în spaţiul comunitar contemporan l-a avut ca promotor pe Jacques Delors, conform căreia
(în prezentarea Tratatului de la Maastricht) „construcţia europeană” trebuia să constea în fixarea şi delimitarea
competenţelor instanţelor decizionale ale Comunităţilor de acelea ale statelor membre ale Uniunii.
Aparent, o listă fermă a acestor competenţe trebuia să conducă la posibi-litatea de a şti cu precizie ce se poate
întâmpla atât la nivelul Europei, cât şi la acela al statelor membre, iar în situaţia excepţională când unul din state
nu putea să satisfacă acestor exigenţe, nu-şi putea duce la îndeplinire obligaţiile ce-i revin - trebuia admisă
intervenţia Comunităţii europene, prin instituţiile abilitate.
Au fost aduse unele critici acestei viziuni, oarecum limitative şi conservatoare, susţinându-se că ea conţine „erori
involuntare”:
principiul subsidiarităţii ar implica aşadar că Europa nu are nici o competenţă definită a priori, şi că doar practica
relaţiilor europene ar putea eventual face posibilă apariţia necesităţii unei intervenţii europene, sub anumite forme
şi de către anumite instituţii care ar rămâne nedeterminate - şi chiar inutile la început ;
principiul subsidiarităţii ar implica nu numai faptul ca respectivele competenţe să fie redistribuite între diferitele
eşaloane ale puterii politice, dar şi că ele ar putea fi, în principal, redistribuite între puterea politică şi societatea
civilă, ceea ce ne-ar conduce la ideea că principiul subsidiarităţii nu e o formă elaborată a descentralizării statului.
O discuţie de principiu ar trebui să aducă în prim plan afinarea acestei concepţii şi câteva din realizările efective
pe plan european, pentru a putea scoate în evidenţă aplicarea principiului şi schimbarea de mentalitate la nivel
regional european. Aluzia la parcursul istoric al acestui principiu, preluat din filosofia antichităţii, reinterpretat şi
degajat în cele din urmă de filosofia socială a Bisericii, poate alimenta câteva ipoteze interesante pentru nevoile
noastre de azi, experienţa trecută putând fi utilă în circumstanţele noi, create de nevoia adaptării la un nou cadru
decizional.

5
Aceste detalii sunt suficiente pentru a ilustra posibilităţile de explorare a domeniului comunitar. După 50 de ani,
UE a intrat într-o nouă fază, una aparent de consolidare şi instituţionalizare a proceselor şi mecanismelor sale.
Cunoaşterea aspectelor de bază este, în acest context, necesară elaborării unor analize critice sau identificării
aspectelor pozitive de la nivel european, unde România a (re)început să acţioneze după multe decenii. De cealaltă
parte, UE reprezintă cea mai puternică organizaţie europeană, iar cu o structurare şi eficientizare a eforturilor va
reuşi să devină, în scurt timp, unul din actorii principali în sistemul internaţional actual.

5
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
*** Lucrări ştiinţifice. Perspective ale dezvoltării agriculturii în competiţia pentru integrarea în Uniunea Europeană, Cartea
Universitarilor, Bucureşti, 2006.
*** „La Charte européenne et la laïcité” („Carta drepturilor fundamentale şi laicitatea”), Etudes, Paris, 2001.
*** Carta drepturilor fundamentale, versiunea din 28 iulie 2000.
Abellan Honrubia, Victoria, Blanca Vila Costa, Andreu Olesti Rayo, Lecciones de Derecho Comunitario Europeo, 3a edición, Editorial
Ariel S.A., Barcelona, 1998.
Adinolfi, Adelina, „Free movement and access to work of citizens of the new member states: The transitional measures”, Common Market
Law Review, 2005.
Allan, David, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Institutul European din România, Bucureşti, 2005.
Ancher, Clive, The European Union, St. Martin s Press, New York, 1996.
Armstrong, Warwick and James Anderson (eds.). Geopolitics of European Union Enlargement: The Fortress Empire. (Abingdon:
Routledge, 2007).
Atikcan, Ozlem, Ece, „Citizenship or Denizenship: The Treatment of Third Country Nationals in the European Union”, Sussex European
Institute Working Paper, No. 85, 2006.
Avram, Cezar, România şi exigenţele integrării europene, volumul 1, Alma, Craiova, 2007.
Baccelli, Luca, „Ragioni e torti dell’appartenenza”, Critica del repubblicanesimo (Edizioni Laterza, 2003).
Bache, Ian, Politics in the European Union, Oxford University Press, Oxford, 2006.
Barbalet, J. M. Cetăţenia, Bucureşti, Editura Du Style, 1998.
Barnes, Pamela M. And Ian G. Barnes. 1999. Environmental Policy in the European Union. Cheltenham, Northampton: Edward Elgar.
Băleanu, Adelina, România în contextul extinderii Uniunii Europene: dezbateri organizate de Institutul European din România în 2003,
Institutul European din România, Bucureşti, 2004.
Benoit, Loïk, “Le lancement des premières opérations militaires de l’Union Européenne, Quelques remarques sur l’affermissement de la
PESD”, Revue du Marché Commun et de l’Union Européenne, 477 (aprilie 2004).
Berceanu, Barbu B., Cetăţenia. Monografia juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 1999.
Bernanke, Ben S., The Benefits of Price Stability, Speech At The Center for Economic Policy Studies and on the occasion of the
Seventy-Fifth Anniversary of the Woodrow Wilson School of Public and International Affairs, Princeton University, Princeton,
New Jersey, February 24, 2006,
Birdlife International: www.birdlife.org.
Bomberg, Elizabeth and Alexander Stubb (eds.), The European Union : How Does It Work ? (Oxford: Oxford University Press, 2003).
Bomberg, Elizabeth. 2007. Policy learning in an enlarged European Union: Environmental NGOs and new policy instruments. Journal of
European Public Policy 14(2): 248-268.
ème
Boulouis, Jean, Droit institutionnel de l’Union Europeenne, Montchrestien, 6 éditiom,mn, Paris, 2003.
Boulouis, Jean, Marco Darmon, Contentieux communautaire, Dalloz, ed. a 3-a, Paris, 1997.
Bretherton, Charlotte and John Vogler, 1999. The European Union as a Global Actor. London and New York: Routledge.
Bretherton, Charlotte and John Vogler. 2005. The European Union as a Global Actor. London and New York: Routledge.
Brochmann, Grete, European Integration and Immigration from Third Countries, Scandinavian University Press, Oslo, Stockholm,
Copenhagen, Boston, 1996.
Burgorgue-Larsen, Laurence, „La CIG 2000 ou la Conférence de la dernière chance”, Europe, n° 11, novembre 2000, Editions du Juris-
Classeur, Paris,.
Buti, Marco, How the Single Currency Works: EMU’s Achievements and Challenges, 2007, www.euro.gov.mt/pdf/Buti.ppt (1
august 2008).
Caporaso, James A. and Joerg Wittenbrinck. 2006. The new modes of governance and political authority in Europe. Journal of European
Public Policy 13(4): 471-480.
Caporaso, James A., The European Union. Dilemmas of Regional Integration, Oxford: Westview Press, 2000.
Carlos Rodriguez Iglesias, Gil, „La constitucionalization de la Union Europea”, Revista de Derecho Comunitario Europeo, nr. 16,
septiembre-diciembre 2003, pp. 893-895.
Carlsnaes, W., Sjursen H and White B (2004) (eds). Contemporary European Foreign Policy (London: Sage).
Carter, Neil. 2001. The Politics of the Environment. Ideas, Actvism, Policy. Cambridge: Cambridge University Press.
Casajuana, Carles, “La política europea de seguridad y defense”, Política Exterior, 97 (2004).
Cellamare, Giovanni, La disciplina dell’immigrazione nell’Unione Europea, Torino: G. Giappichelli Editore, 2006.
Cesarini, David, The Challenging Character of Citizenship and Nationality in Britain, in Cesarini, David, Mary Fulbrook (eds.),
„Citizenship, Nationality and Migration in Europe”, Routledge, London, 1996.
Chiorean, Brânduşa, Daniel Buda, „Instituţiile Uniunii Europene. Prezentarea generală”, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr
1/2002.
Christiansen, Thomas, Andreas Føllesdal and Simona Piattoni. 2003. Informal governance in the European Union: An introduction. In
Informal Governance in the European Union, eds. Thomas Christiansen and Simona Piattoni, 1-19. Cheltenham, Northampton: Edward
Elgar.
Cini, Michelle, European Union politics, Oxford University Press, Oxford, 2007;
Citi, Manuele and Martin Rhodes. 2007. New Modes of Governance in the EU: Common Objectives versus National Preferences.
European Governance Papers N-07-01. www.connex-network.org /eurogov/pdf/egp-newgov-N-07-01.pdf (retrieved April 2008).
Climate Action Network Europe: www.climnet.org.
Comănescu, Lazăr, „Constituţia Europeană şi rolul Uniunii Europene ca actor global”, Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2004.

5
Consiliul de miniştri al UE, “Decizia Consiliului din 22 ianuarie 2001 pentru înfiinţarea Comitetului Politic şi de Securitate”, Official
Journal, Bruxelles: L027 (2001).
Constantinesco, Vlad, „La question du gouvernement de l’Union Européenne”, Europe, n° 7, juillet 2002, Editions du Juris-Classeur, Paris.
Constantinesco, Vlad, R. Kovar, D. Simon (eds.), Traité sur l’Union Européenne, Commentaire article par article, Economica, Paris,
1995.
Corbett, Richard, Francis Jacobs, Michael Shackleton, The European Parliament, 4th edition, John Harper, London, 2000.
Council of Europe: www.coe.int.
Cremona, Marise (ed.). The Enlargement of the European Union. (New York: Oxford University Press Inc., 2003).
Currie, Samantha, „Free movers? The post-accesşion experience of accesşion-8 migrant workers in the United Kingdom”, European Law
Review (April 2006).
Davies, G.G. Peter. 2004. European Union Environmental Law. An Introduction to Key Selected Issues. Aldershot: Ashgate.
Declaratia comunã privind viitorul Europei; Nantes, 23 noiembrie 2001, cu ocazia întâlnirii la nivel înalt franco-germane.
Dehousse, Renaud (sous la direction de), Une Constitution pour l’Europe (O Constituţie pentru Europa), Presses de Sciences Po, Paris,
2002.
Del Giovane, Paolo, The euro cash changeover, inflation, and consumers’ perceptions: lessons from the case of Italy, 2007,
www.euro.gov.mt/pdf/DelGiovane.ppt (30 august 2008).
Deleanu, Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000.
Dell’Olio, Fiorella, The Europeanization of Citizenship. Between the Ideology of Nationality and European Identity, Ashgate, Aldershot,
Hants, England, 2005.
Deloche-Gaudez, Florence, „La Convention pour l’élaboration de la Charte des droits fondamentaux: une méthode constituante?”
(„Convenţia pentru elaborarea Cartei drepturilor fundamentale: o metodă constituantă?”), in Renaud Dehousse (sous la direction de), Une
Constitution pour l’Europe (O Constituţie pentru Europa), Presses de Sciences Po, Paris, 2002.
DG Environment: http://ec.europa.eu/environment/index_en.htm.
Dinan, Desmond, Ever Closer Union: An Introduction to European Integration, 3rd edition, Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2005.
Dorneanu, Valer, „Parlamentele naţionale într-o Europă lărgită”, în România şi viitorul Europei, Bucureşti, Editura RA Monitorul Oficial,
2001.
ème
Droit communautaire, Précis Dalloz, 9 édition, Paris, 2000.
ème
Droit européen, Dalloz, 9 édition, Paris, 1999.
Duculescu, Victor, O temă a relaţiilor comunitare: adoptarea Constituţiei Europene, Bucureşti, Editura RA Monitorul Oficial, 2001.
Duff, Andrew, John Pinder, Roy Pryce, Maastricht and Beyond: Building the European Union, Routledge, London, 1994.
Dumoulin, André, Raphaël Mathieu şi Gordon Sarlet, „Six scénarios pour la PESD”, Revue du Marché Commun et de l’Union Européenne,
463 (2002).
ECB, Background Studies for the ECB’s Evaluation of its Monetary Policy Strategy, November 2003,
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/monetarypolicystrategyreview_backgrounden.pdf (27
ECB, How The Euro Became Our Money. A Short History of the Euro Banknotes and Coins,
ECB,http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/orga/html/or_015.ro.html (29 august 2008).
ECB, http://www.ecb.int/ecb/orga/capital/html/index.ro.html (30 august 2008).
ECB, Price stability: Why is it important to you?,
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/whypricestabilityen.pdf (1
ECB, Raport anual 2007, publicat în aprilie 2008,
http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2007ro.pdf (1HYPERLINK "http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2007ro.pdf (1"
http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2007ro.pdf (1 august 2008).
ECB, The European Central Bank, the Eurosystem, the European System of Central Banks, May 2006, 2nd edition: 2008,
www.ecb.int/pub/pdf/other/escb_2008_en.pdf (26
ECB, The implementation of monetary policy in the euro area: General Documentation Eurosystem monetary policy instruments and
procedures, September 2006,
www.ecb.int/pub/pdf/other/gendoc2006en.pdf (2
ECB, The monetary policy of the ECB, Second edition, January 2004,
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/monetarypolicy2004en.pdf (1 august 2008).
EU Network for the Implementation and Enforcement of Environmental Law (IMPEL): ec.europa.eu/environment/impel.
European Comission, Economic and Financial Affairs,
http://ec.europa.eu/economy_finance/the_euro/index_en.htm (13HYPERLINK
"http://ec.europa.eu/economy_finance/the_euro/index_en.htm (13" http://ec.europa.eu/economy_finance/the_euro/index_en.htm (13 august
2008).
European Commision, Directorate-General for Economic and Financial Affairs, Ten years of Economic and Monetary Union Main
achievements, http://ec.europa.eu/economy_finance/emu10/achievements_en.pdf (13 august 2008).
European Commission, Călătorind prin Europa,

5
ec.europa.eu/publications/booklets/eu_glance/63/ro.doc (30HYPERLINK
"http://ec.europa.eu/publications/booklets/eu_glance/63/ro.doc (30" ec.europa.eu/publications/booklets/eu_glance/63/ro.doc (30 august
2008).
European Commission, Directorate-General for Economic and Financial Affairs, Convergence Report 2008, Provisional layout of
European Economy No 3/2008, May 2008. Brussels,
http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication12574_en.pdf (13
European Commission,
ec.europa.eu/economy_finance/the_euro/the_euro6484_en.htm (30
European Commission, http://europa.eu/pol/cust/overview_en.htm (30 august 2008).
European Commission, UEM@10 – succese şi provocări după 10 ani de Uniune Economică şi Monetară. Rezumat pentru cetăţeni,
http://ec.europa.eu/economy_finance/emu10/pdf/citizens_summary_ro.pdf (13 august 2008).
European Environment Agency (EEA): www.eea.europa.eu.
European Environment Agency. 2005a. Environmental Policy Integration in Europe. State of Play and an Evaluation Framework.
Technical Report 2/2005. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.
European Environment Agency. 2005b. Environmental Policy Integration in Europe. Administrative Culture and Practices. Technical
Report 5/2005. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.
European Environment Agency. 2007a. Europe’s Environment. Fourth Assessment Report. Office for Official Publications of the European
Communities: Luxembourg.
European Environmental Bureau (EEB). 2005. EU Environmental Policy Handbook. A Critical Analysis of EU Environmental Legislation.
Brussels.
European Environmental Bureau (EEB): www.eeb.org.
European Information and Observation Network (EIONET): www.eionet.europa.eu.
European Parliament and Council of the European Union. 2002. Decision 1600/2002/EC of 22 July 2002 laying down the Sixth
Community Environment Action Programme.
European Union, Enlargement of the euro area: adjustment of voting arrangements in the Governing Council of the ECB,
http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l25065.htm (29
Eurostat, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page?_pageid=1090,1&_dad=portal&_schema=PORTAL.
Fairbrass, J. and Andrea Jordan. 2004. Multi-level governance and environmental policy. In Multi-level Governance, eds. Ian Bache and
Michael Flinders, 147-164. Oxford: Oxford University Press.
Falkner, G. şi Nentwich, N. „The Amsterdam Treaty: The Blueprint for the Future Institutional Balance?”, în European Integration After
Amsterdam, ed. Neunreither, K. and Wiener, A. Oxford: Oxford University Press, 2000.
Farell, H. şi Héritier, A. The Invisible Transformation of Codecision: Problems of Democratic Legitimacy, Swedish Institute for European
Policy Studies, Raport Nr. 7, 2003.
Favell A., Hansen, R., „Markets against politics: migration, EU enlargement and the idea of Europe”, Journal of Ethnopolitics and
Migration Studies, Vol. 28, No. 4, 2002, 581-601.
Ferreol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Polirom, 2001.
Ferreol, Gilles, Identitatea, cetăţenia şi legăturile sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Filipescu, Ion P., Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a II-a, Editura Actami, Bucuresti 1994.
Filipescu, Ion P., Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar general, ediţia a 4-a, Editura Actami, Bucureşti, 1999.
Filipescu, Ion, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar general, editura Actami, ediţia a 5-a, Bucureşti 2000.
Fischer, Stanley, Ratna Sahay, Carlos A. Vegh, „How Far is Eastern Europe from Brussels?”, IMF Working Paper, no. 98 / 53, 1998.
Fontaine, Pascal, L′union europeenne: bila net perspective de l′integration communautaire, Editions du Seuil, 1994;
Friends of the Earth: www.foe.org.
Fuerea, Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, Ed.ALL Beck, Bucureşti, 2003.
Fuerea, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.
Garrett, G. şi Tsebelis, G. „An Institutional Critique of Intergovernmentalism”, International Organization, 52 (1996): 149-76.
Garrido Rebolledo, Vicente, “La Politica Europea de Seguridad y Defensa (PESD) - o El Cuento de la Bella Durmiente”, conferinţa în
cadrul „Jornadas sobre Política Común de Seguridad y Defensa Europea: el punto de vista espaòol”, Universitatea din Vigo, 2002
Gautier, Yves, „Compétences d’exécution de la Commission”, Europe, n° 6, juin 2001, Editions du Juris-Classeur, Paris.
Gautron, Jean-Claude, coordonator, Les relations Communauté européenne Europe de l’Est (Relaţiile Comunităţii Europene cu Europa de
Est), Economica, Paris, 1991.
Gherghina, Sergiu, George Jiglău, Ovidiu Pecican, Flore Pop, Tratatul de la Lisabona: către reformă instituţională şi consens, Cluj-
Napoca : Editura Dacia, 2007.
Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, ediţia a treia, 2008.
Giesen, Berntrand, Eder, Klaus, „European Citizenship. An Avenue for the Social Integration of Europe” in Giesen, Berntrand, Klaus Eder
(eds.), European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford University Press, Oxford, 2001.
Greenpeace: www.greenpeace.org.
Grosso, Enrico, „La cittadinanza europea”, Appendice del Grande Dizionario Enciclopedico – La Nuova Europa, UTET, Torino, 2006.
Guild, Elspeth, „The Legal Framework of Citizenship of the European Union” in Cesarini, David, Mary Fulbrook (eds.), Citizenship,
Nationality and Migration in Europe, Routledge, London, 1996.
Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, Editura Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004.

5
 Hansen, Peo, „European Citizenship or Where Neoliberalism Meets Ethno-culturalism. Analyzing the European Union’s Citizenship
Discourse”, European Societies, No.2 (2), 2000, 139-165.
Héritier, Adrienne. 2002. “New modes of governance in Europe: Policy-making without legislating?” In Common Goods. Reinventing
European and International Governance, ed. Adrienne Héritier, 185-206. Lanham etc.: Rowman& Littlefield.
Héritier, Adrienne. 2003. “New modes of governance in Europe: Increasing political capacity and policy effectiveness” in The State of the
European Union. Law, Politics, and Society, eds. Tanja Börzel and Rachel A. Cichowski, 105-125. Oxford: Oxford University Press.
Herodes, Martina, Camilla Adelle abd Marc Pallemaerts. 2007. Environmental Policy Integration and Modes of Governance. A Literature
Review. Environmental Policy Integration and Multi-level Governance (EPIGOV) Paper 3. http://www.ecologic.de/ projekte /epigov/
documents/ EPIGOV_ paper _3 _herodes_adelle_ pallemaerts.pdf (retrieved March 2008).
Hill, C J and Smith M H (2005) (eds) International Relations and the European Union (Ox: OXUP).
Hill, C.J. and Smith, K E(2000). European Foreign Policy: Key Documents (London: Routledge)
Hill, Christopher (1996). The Actors in Europe’s Foreign Policy. London: Routledge.
Hill, Christopher. 1993. The capability-expectations gap, or conceptualizing Europe’s international role. Journal of Common Market
Studies 31(3): 305–28.
Hix, Simon, Abdul Noury, Gerard Roland, „Power to the Parties: Cohesion and Competition in the European Parliament, 1979–2001”,
British Journal of Political Science, 35 (2), 2005, 209–234.
Hix, Simon, The Political System of the European Union, Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2005.
Hix, Simon. 1998. The study of the European Union II: The ‘new governance’ agenda and its rivals. Journal of European Public Policy
5(1): 38-65.
Holland, M. (1997). Common Foreign and Security Policy. London: Pinter.
Homeyer, Ingmar von. 2006. Environmental Policy Integration and Modes of Governance. State-of-the-Art Report. EPIGOV Paper 3.
Berlin: Ecologic-Institute for International and European Environmental Policy.
Howorth, J and Keeler, J (2003) (eds) Defending Europe: The EU, NATO and the Quest for European Autonomy (London: Palgrave
Macmillan).
Hughes, James, Gwendolyn Sasse and Claire Gordon. Europeanization and Regionalization in the EU’s Enlargement to Central and
Eastern Europe: The Myth of Conditionality. (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2004).
Huntington Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor, Editura Antet, 1997.
Institutul European din România, Uniunea economică şi monetară,
2005,www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/2005/Uniunea%20economica%20si%20%20monetara.pdf (8 august 2008).
ème
Isaac, Guy, Droit communautaire général, Armand Colin, Paris, 8 édition, 2002.
e
Isaac, Guy, Droit communautaire général, éd. Armand Colin, 6 éd., Paris, 1998.
Isărescu, Mugur, România: Drumul către euro, Prezentare la Conferinţa organizată de Colegiul Academic al Universităţii “Babeş-Bolyai”,
2004, versiune actualizată (martie 2007), http://www.ugir1903.ro/download/BNR_Drumul_catre_euro.pdf (10
august 2008).
Jinga, Ion, Popescu, Andrei, Integrare europeană. Dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
Jinga, Ion, Uniunea Europeană. Realizări şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Kaiser, Wolfram and Jürgen Elvert (eds.). European Union Enlargement: A Comparative History. (Abington: Routledge, 2004).
Kauff-Gazin, Fabienne, Martin Pietri, „Premières analyses du Projet de Constitution Européenne”, Europe, n° 8 - 9, août-septembre 2003,
Editions du Juris-Classeur, Paris.
Kimber, Richard, Jarvis, Brian W., Political Science Resources: Should Britain join the euro?,
http://www.psr.keele.ac.uk/docs/efaq.htm (1 august 2008).
Knoepfel, Peter, Corrine Larrue, Frédéric Varone and Michael Hill. 2007. Public Policy Analysis. Bristol: The Policy Press.
König, T.şi Pöter, M. “Examining the EU Legislative Process”, European Union Politics, Vol. 2, Nr. 3 (2001): 329-351.
Kreppel, Amie, The European Parliament and Supranational Party System, Cambridge University Press, Cambridge, 2002.
Lang, Alessandra, „Libera circolazione delle persone in un’Unione ampliata: il nuovo regime dopo il 1 maggio 2004”, Corriere Giuridico,
No. 6 (2004).
Le Traité de Nice. Premières analyses, Presses Universitaires de Strasbourg, colls. de l’Université Robert Schuman, Strasbourg, 2001.
Lee, Maria. 2005. EU Environmental Law. Challenges, Change and Decision-Making. Oregon: Oxford and Portland.
Leech, John (ed.). Whole and Free: NATO, EU Enlargement and Transatlantic Relations. (London: The Federal Trust for Education and
Research, 2002).
Lefter, Cornelia, Drept comunitar instituţional, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Leicu, Corina, Ioan Leicu, Institutiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
Leonte, Jacquelin, Agricultura României în perspectiva aderării la Uniniunea Europeană, Institutul European din România, Bucureşti,
2002;
Lindley-French, Julian, “Defensa europea: Por qué la defensa europea tiene más de política que de defense”, Real Instituto Elcano de
Estudios Internacionales y Estratégicos, site: http//www.realinstitutoelcano.org/analisis, sau Fundacion Real Instituto Elcano, Madrid,
2003.
Lodge, David, David Earnshaw, The European Parliament, Palgrave MacMillan, Houndmils, 2005.
Louis, Jean-Victor, „La réforme des institutions de l’Union Européenne - Schéma pour une réflexion“, Revue du Marché Commun et de
l’Union Européenne, n° 443, décembre 2000, pp. 681 - 685.
Louka, Elli. 2004. Conflicting Integration. The Environmental Law of the European Union. Antwerp, Oxford, New York: Intersentia.
Luţaş, Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
Macovei, Gherghe, Donosa, Dan, Politici Agricole, Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2000;

5
Malgrain, Yves, Notes sur les problemes de politique agricole commune, économique, Vol. 14, Nr. 5, l'Agriculture, septembrie 1963 ;
Malici, Akan. (2008). The Search for A Common European Foreign and Security Policy: Leaders, Cognitions and Questions of
Institutional Viability. New York: Palgrave Macmillan
Manolache, Octavian, Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 2002.
Manolache, Octavian, Drept comunitar, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
Manolache, Octavian, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare, AllBeck, Bucureşti, 1999;
Marcu, Viorel, Drept instituţional comunitar, ed. a 2-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Marcu, Viorel, Drept instituţional comunitar, Editura Nora, Bucureşti, 1994.
Marcu, Viorel, Violeta Diaconu, Drept comunitar general. Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Marshall, Thomas Humphrey. „Citizenship and Social Class” in Id. Marshall, T.H., Tom Bottomore şi Robert Moore, Citizenship and
Social Class and Other Essays, Cambridge: Cambridge University Press, 1950.
Mathieu, Bertrand, Michel Verpeaux, „Brčves remarques sur le projet de ‘Constitution européenne’ ”, La Semaine juridique, Edition
Générale, n° 45 du 5 novembre 2003, pp. 1909-1910.
McCormick. 2001. Environmental Policy in the European Union. Houndmills, Basingstroke: Palgrave.
McGiffen, P., Steven, Uniunea Europeană. Ghid critic, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007;
Meadows, Donella H. et al. 1972. The Limits to Growth. New York: Universe Books.
Mengozzi, Paolo. Istituzioni di diritto comunitario e dell’UE, Padova: casa ed. Dott. Antonio Milani, 2003.
Merce, Cristian, Călin, Agricultura Europei. Stări, tendinţe, perspective, Academic Pres, Cluj Napoca, 2006;
Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional. Introduccere în dreptul internaţional public, Ed. All Beck, Bucureşti, ed. a 3-a, 2002.
Monjal, Pierre-Yves , „La qualité de législateur du Conseil des ministres de l’Union Européenne selon son règlement intérieur: dilution ou
fondation d’une notion?”, Europe, n° 2, février 2000, Editions du Juris-Classeur, Paris.
Morgan, Glyn, The idea of a European superstate: public justification and European integration, Princeton University Press, Princeton,
N.J., 2005.
Munteanu, Roxana, Drept european. Evoluţie, instituţii, ordine juridică, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.
Nascimbene, Bruno, Alessandra Lang, Masşimo Condinanzi. Cittadinanza dell’Unione e la libera circolazione delle persone., Milano:
Giuffrè Editore, 2006.
Niciu, Marţian, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, ed. a 2-a, 2001.
Nugent, N. „Decision- Making”, în Developments in the European Union, ed. Cram L., Dinan, D. şi Nugent, N. London: Macmillan Press,
1999.
Nugent, Neil, The government and politics of the European Community, Duke University Press, Durham, 1989.
Nugent, Neil, The Government and Politics of the European Union, Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2006.
Nugent, Neil (ed.). European Union Enlargement. (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2004).
O’Brennan, John. The Enlargement of the European Union. (Abingdon: Routledge, 2006).
Ourz, Bernard, L'agriculture au seuil du Marché Commun. Aspects fondamentaux du problème agricole dans la Communauté économique
européenne, Population (French Edition), Nr. 4. august- septembrie 1960
Paniagua, Enrique Linde, "Los parlamentos nacionales y regionales, y su implicación en la toma de decisiones en la Unión Europea",
Revista de derecho de la Unión Europea, Madrid, n° 6/2004.
Parlamentul European. Conciliations and Codecision. A Guide to how the Parliament co-legislates, Raport, 2007.
Peterson, John and Elizabeth Bomberg. 2003. Making sense of EU decision-making. In The European Union: Readings on the Theory and
Practice of European Integration, eds. Brent F. Nelsen and Alexander Stubb, 313-333. Boulder and London: Lynne Rienner Publishers Inc.
Peterson, John and Helene Sjursen (eds.) (1998). A Common Foreign Policy for Europe?: Competing Visions for the CFSP. London and
NY: Routledge.
Peterson, John, Elizabeth Bomberg, Decision Making in the European Union, MacMillan Press, Houndmills, 1999.
Peterson, John, Elizabeth Bomberg, Decision Making in the European Union, MacMillan Press, Houndmills, 1999.
Petrache, Adrian, Piaţa agricolă, AlfaInvest, Bucureşti, 2007.
Petrakos, George, „The Balkans in the New European Economic Space: Problems of Adjustment and Policies of Development”, Eastern
European Economics, vol. 40, no. 4, 2002, 6–30.
Petrescu-Mag, Ruxandra, Mălina, Politica agricolă comună: trecut, prezent şi viitor, Fundaţia pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2007;
Pinder, John, The European Union. A Very Short Introduction, Oxford: Oxford University Press, 2001.
Pollak, A. M. The Engines of European Integration. Oxford: Oxford University Press, 2004.
Ponzano, Paolo, „Après l’échec du sommet de Bruxelles: Constitution européenne ou coopérations renforcées?”, Revue du Droit de
l’Union Européenne, n° 3/2003, Paris, Editions Clément Juglar, pp. 549 - 554.
Pop Flore, Sergiu Gherghina (ed.), Uniunea Europeană după 50 de ani: Între entuziasmul extinderii şi aprofundarea integrării, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2007.
Pop Flore, Sergiu Gherghina (ed.), Provocarea europeană. Proceduri şi implicaţii ale aderării României, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
2007.
Porter, Gareth and Janet Wilson Brown. 1996. Global Environmental Politics. Boulder: Westview Press.
Preston, Christopher. Enlargement and Integration in the European Union. (London: Routledge, 1997).
Prodi, Romano, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
Proiectul de Tratat Constituţional pentru Europa, cu amendamentele succesive pâna la adoptarea textului definitiv la 27 octombrie 2004.
Putnam, Robert D., „Diplomacy and domestic politics: the logic of two level games”, International Organization, (3), 1988, 427–460.
Quecedo, Gerardo Galeote, „La gobernanza vista desde el Parlamento Europeo”, Revista de derecho de la Unión Europea, Madrid, n°
6/2004, pp. 17 - 27.
Quermonne, Jean-Louis, „Observations sur la réforme des institutions”, Revue du Marché Commun et de l’Union Européenne, n° 443,
décembre 2000, pp. 686 - 689.
Raunio, Tapio, The European Perspective: Transnational Party Groups in the 1989–1994 European Parliament, Ashgate, Aldershot, 1997.

5
Raustiala, Kal. 1997. States, NGOs, and international environmental institutions. International Studies Quarterly 41(4): 719-740.
Regelsberg, E, de Schoutheete P and Wessels W (eds) (1997). Foreign Policy of the European Union: From ECP to CFSP and Beyond.
Boulder, CO and London: Lynne Rienner.
Richardson, Jeremy (ed.) European Union: Power and Policy Making. Abingdon, Routledge, 2006
Richardson, Jeremy. 2006. Policy-making in the EU: Interests, ideas and garbage cans of primeval soup”. In European Union. Power and
Policy Making, ed. Jeremy Richardson, 1-30. London: Routledge.
Rideau, Joel, Droit institutionnel de l’Union et des Communautes Europeennes, L.G.D.J., Paris, ediţiile a doua, a treia şi a patra, 1997,
1999, 2001.
ème ème
Rideau, Joel, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés Européennes, 3 édition - ou 4 édition, L.G.D.J., Paris, 2002.
Rigo, Enrica, „Implications of EU Enlargement for the Border Management and citizenship in Europe”, EUI Working Papers RSCAS No
2005/21, 2005.
Riva, Virginie, „L’espace public européen à l’épreuve du religiux” („Spaţiul public european supus provocării religiosului”), text disponibil
pe Internet.
Rosamond, Ben, „Imagining the European Economy: 'Competitiveness' and the Social Construction of 'Europe' as an Economic Space”,
New Political Economy, vol. 7, issue 2, 2002, 157–177.
Rostek, Karolina, Gareth Davies, „The impact of European Citizenship on National Citizenship”, European Integration online Papers, vol.
10, 2006.
Rupnik, Jacques (ed.). Les Européens face à l’élargissement : Perceptions, acteurs, enjeux. (Paris : Presses de Sciences Po, 2004).
Rusu, Mărioara, Dezvoltarea rurală în România. Politici şi structuri economice, Expert, Bucureşti, 2005;
Sajdik, Martin and Michael Schwarzinger. (New Brunswick: Transaction Publishers, 2008).
Salonia, Oana, Mihaela, Politica agricolă comună din perspectiva recentelor propuneri de reformă şi a negocierilor derulate în cadrul
OMC, Lumen, Iaşi, 2005;
Samson, I, „The Common European Economic Space Between Russia and the EU: an Institutional Anchor for Accelerating Russian
Reform”, Russian Economic Trends, vol. 11, issue 3, 2002, 7–15.
Scheller, Hanspeter K., The European Central Bank - History, role and functions, 2004, 2nd revised edition: 2006,
http://www.ecb.int/pub/pdf/other/ecbhistoryrolefunctions2006en.pdf (1 august 2008).
Schimmelfennig, Frank and Ulrich Sedelmeier (eds.). The Politics of European Union Enlargement: Theoretical Approaches. (London:
Routledge, 2005).
Schnapper, Dominique, Christian Bachelier, Ce este cetăţenia?, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
Sedelmeier, Ulrich, Alasdair R. Young, „Editorial: Crisis, What Crisis? Continuity and Normality in the European Union in 2005”,
Journal of Common Market Studies, 44 (2006): 1-5.
Shackelton, M. „The Politics of Codecision”, Journal of Common Market Studies, Vol. 38, Nr. 2, (2000): 325-44.
Shackleton, M. şi Raunio, T. „Codecision since Amsterdam: a laboratory for institutional Innovation and change”, Journal of European
Public Policy, Vol. 10, Nr. 2 (2003): 171-87.
Smith, M E (1998) “What’s Wrong with the CFSP? The Politics of International Reform”, in P-H Laurent and M Maresceau (eds) The
State of the European Union. Vol 4. Boulder, CO: Lynne Rienner.
Smith, M E (2004) Europe’s Foreign and Security Policy: The Institutions of Cooperation (Cambridge: Cambridge UP).
Smith, M. E. (2003) European Union Foreign Policy in a Changing World (Cambridge: Polity Press).
Smith, Michael E., „Institutional Moments, Policy Performance, and the Future of EU Security/Defense Policy”, in EUSA Review, vol. 16,
nr. 4, Winter 2003.
Smith, Michael E., „Institutional Moments, Policy Performance, and the Future of EU Security/Defense Policy”, EUSA Review, 16 (2003).
Soerensen, Engsig Karsten. „Abuse of Rights in Comunity Law: A Principle of Substance or Merely Rhetoric?”, Common Market Law
Review, 43, 2006, pp. 423–459.
Solana, Javier, „Multilateralismo eficaz: una estrategia para la UE”, in Politica Exterior, nr. 95, Madrid, sept.-oct. 2003.
Soysal, Yasemin Nuhoglu, „Changing Citizenship in Europe. Remarks on Postnational Membership and the National State”, in Cesarini,
David, Mary Fulbrook (eds.), Citizenship, Nationality and Migration in Europe, Routledge, London, 1996.
Steunenberg, Bernard, Jacques Thomassen (eds.), The European Parliament. Moving Toward Democracy in the EU, Rowman & Littlefield
Publishers, Inc., Oxford, 2002.
Tamames, Ramon, Monica Lopez, La Unión Europea, 5a edición, Alianza Editorial, Madrid, 2002.
Tchorbadjiyska, Angelina. „EU Migration Phobia and Citizens Rights in the Candidate Countries”, European Journal of Migration and
Law 8, 2006, 143-162.
The Scotish Government, The Euro, Arguments for and Against Joining EMU,
http://www.fpma.scot.nhs.uk/euro_pros_cons.pdf (13 august 2008).
The University of British Columbia, A Brief History of the ECU, the Predecessor of the Euro, http://fx.sauder.ubc.ca/ECU.html
(30 august 2008).
Tică-Diaconu, Irina, „Are Uniunea Europeană nevoie de o Constituţie? - O radiografie a stadiului dezbaterii constituţionale europene”,
Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2004.
Toonen, Theo, Bernard Steunenberg şi Wim Voermans “Saying No to a European Constitution: Dutch Revolt, Enigma or Pragmatism?”,
Zeitschrift für Staats- und Europawissenschaften, 3 (2006): 603.
Torreblanca, José I. The Reuniting of Europe: Promises, Negotiations and Compromises. (Aldershot: Ashgate, 2001).
Tosato, Gian Luigi, Ettore Greco, „European Constitution: How to proceed if France and Netherlands say “No”?”, lucrare realizată pentru
Istituto Affari Internazionali, 2005.
Toulemon, Robert, „Quelle Constitution pour quelle Europe?”, Revue du Marché commun et de l’Union Européenne, n° 448, mai 2001.

5
Touscoz, Jean, „Brèves remarques juridiques sur les institutions de l’Union Européenne après le Conseil européen de Théssalonique”,
Revue du Marché Commun et de l’Union Européenne, n° 470, juillet-août 2003, pp. 420 - 424.
Transport and Environment Federation:
Tratatul de la Amsterdam, Ed. Lucretius, Bucureşti, 1999.
Tratatul privind aderarea României la Uniunea Europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
Tratatul Uniunii Europene , Ed. Lucretius, Bucureşti, 1997.
Tratatul de la Lisabona, Bucureşti, 2009. Glosar pentru Tratatul de la Lisabona, Institutul European, Bucureşti, 2009.
Trieb, Oliver, Holger Bähr and Gerda Falkner. 2005. Modes of Governance: A Note Towards Conceptual Clarification. European
Governance Papers -05-02. www.connex-network.org/ eurogov/ pdf/egp-connex-N-05-02.pdf (retrieved October 2007).
Tsebelis, G. „More on the European Parliament as a Conditional Agenda Setter: Response to Moser”, American Political Science Review,
Vol. 90 (1996): 165-93.
Tsebelis, G. „The Power of the European Parliament as a Conditional Agenda Setter”, American Political Science Review, Vol. 88 (1994):
129-42.
Ţinca. Ovidiu, Drept comunitar general, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
US Federal Reserve, http://www.frbsf.org/tools/glossary/index.html (2 august 2008).
Velazquez, Antonio Calonge, „Gobernanza europea: El papel de las instituciones y la centralidad de la Comisión”, Revista de derecho de
la Unión Europea, Madrid, n° 6/2004, pp. 57 - 74.
Verdun, Amy and Osvaldo Croci (eds.). The European Union in the Wake of Eastern Enlargement: Institutional and Policy-Making
Challenges. (Manchester: Manchester University Press, 2005).
Versiunea consolidată a Tratatului Instituind Comunitatea Europeană şi a Tratatului Uniunii Europene. Jurnalul Oficial C321E din 29
decembrie 2006. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/ LexUriServ.do?uri=OJ:C:2006:321E:0001:0331:FR:pdf (accesat la 15 august 2008).
Vese, Vasile, Adrian Ivan, Tratatul de la Nisa, traducere, comentarii şi note, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Vignes, Daniel, „Il faut faire avec... “, Revue du Marché Commun et de l’Union Européenne, n° 470, juillet-août 2003, pp. 425–426.
Vignes, Daniel, „Lorsqu’on essaie de faire le point... “, Revue du Marché Commun et de l’Union Européenne, n° 474, janvier 2004.
Vignes, Daniel, „Il faut faire avec... “, Revue du Marché Commun et de l’Union Européenne, n° 470, juillet-août 2003, pp. 425 - 426.
Vink, Maarten, Limits of European Citizenship. European Integration and Domestic Immigration Policies, Palgrave Macmillan, 2005.
Vogler, John. 2005. The European contribution to global environmental governance. International Affairs 81(4): 835-850.
Voicu, Marin, Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona, Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
Wallace, Helen, Wallace, William, Procesul politic în Uninea Europeană, ediţia a IV-a, traducere Genoveva Bolea, Arc, Chişinău, 2004.
Wallace, Helen, William Wallace and Mark A. Polack (eds), Policy-Making in the European Union. Oxford: Oxford University Press.
Wallace, Helen, William Wallace, Mark A. Pollack (eds.), Policy-making in the European Union, 5th edition, Oxford University
Press, Oxford, 2005.
Weale, Albert, Geoffrey Pridham, Michelle Cini, Dimitrios Konstadakopulos, Martin Porter and Brendan Flynn. 2003. Environmental
Governance in Europe. An Ever Closer Ecological Union? Oxford: Oxford University Press.
Weatherill, Stephen, Law and Integration in the European Union, Clarendon Press, Oxford, 1995.
Weatherill, Stephen, Law and Integration in the European Union, Clarendon Press, Oxford, 1995.
Weiler, J.H.H. „A Constitution for Europe? Some Hard Choices”, Journal of Common Market Studies, 40 (2002): 563–580.
Weiler, J.H.H., „Epilogue: The Fischer Debate – The Dark Side”, Working Paper, Jean Monnet Program, Harvard Law School (2000).
Wiener, Antjie, „Fragmented citizenship in the European Union”, Theory and Society, Vol. 26, No. 4, 1997, 529–560.
World Trade Organisation, International Trade Statistics 2007,
http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2007_e/its07_world_trade_dev_e.htm#leading_traders (30
august 2008).
World Wide Fund for Nature: www.panda.org.
www.ecb.int/pub/pdf/other/euro_became_our_moneyen.pdf (2
www.federalreserve.gov/newsevents/speech/bernanke20060224a.htm (26
www.transportenvironment.org
Zahiu, Letiţia, Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicii Agricole Comune, Ceres, Bucureşti, 2006.
Zahiu, Letiţia, Lazăr Traian, Agricultura României în procesul de integrare agricolă europeană, Ex-Ponto, Constanţa, 2000.
Zeller, Adrien, L'imbroglio agricole du Marché commun, économique, Vol. 22, Nr. 6. noiembrie 1971 ;
Zielonka, Jan (1998). Paradoxes of European Foreign Policy. The Hague: Kluwer Law International.

NOTĂ DESPRE AUTOR

Flore Pop este conferenţiar doctor în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe
Politice şi Administrative, secţia Ştiinţe Politice, fost decan al secţiei de Administraie Publică. Este doctor în
Drept la Universitatea din Paris (Paris V), DESS în Diplomaţie şi Administrarea Organizaţiilor Internaţionale la
Universitatea din Paris XI (Paris-Sud), Facultatea de Drept „Jean Monnet”. Este Doctor în Filosofie şi
Antropologie la ICP şi Paris IV-Sorbonne. În prezent, predă cursurile de: Drept comunitar, Drept internaţional
public şi organizaţii internaţionale, Mecanisme şi tehnici de negociere internaţională. Este Director interimar al

5
Institutului de Drept şi Politici Comunitare al Universităţii „Babeş-Bolyai”. Este autorul lucrărilor: Experienţa
românească a tranziţiei, Cluj–Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1999; România: mecanismele juridice ale
tranziţiei, Ediţiile Fundaţiei Alpha, 2000; Introducere în dreptul orgenizaţiilor economice interguvernamentale,
Cluj–Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2000. A participat, în 1993, în Grupul Cercetare de Drept şi Relaţii
Internaţionale al Academiei de Drept Internaţional din Haga. A organizat la Cluj, în iulie 2004, primul Seminar
Internaţional pe tema Drept nuclear şi protecţia mediului, în colaborare cu Agenţia pentru Energie Nucleară a
OECD din Paris.