SAMARINEANUL MILOSTIV (Luca 10, 25-37)

-2018-

Iubiți credincioși,
Ne aflăm în Duminica a XXV-a după Rusalii, în care ați auzit una dintre cele mai
cunoscute pilde pe care Domnul Iisus Hristos a spus-o întregii omeniri. În această pildă, Fiul
lui Dumnezeu ne învață cine este aproapele nostru! De fapt, pilda a fost rostită ca răspuns la
întrebarea unui învățător de lege care, după ce L-a ispitit pe Mântuitorul, a dorit să se
îndreptățească pe sine spunând: Cine este aproapele meu? (Lc.10:29). Totodată, pe lângă
multe alte învățături, pilda aceasta ne arată și care este calea pe care trebuie să o apuce
omul dacă vrea să-L cunoască într-adevăr pe Dumnezeu.
Așadar, ni se spune în pildă că un învățător de Lege a venit la Domnul Iisus și L-a
întrebat Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? O întrebare pe care cu toții
trebuie să ne-o punem! Ce să facem ca să moștenim viața de veci? Ce este viața de veci? Este
suprema apropiere a lui Dumnezeu față de oameni. Domnul îi cere acelui om care i-a pus
această întrebare să spună el însuși ce este scris în Lege referitor la condițiile moștenirii
Împărăției lui Dumnezeu. Și observăm cum acel învățător de Lege răspunde enunțând,
alăturate, două porunci: cea a iubirii lui Dumnezeu și cea a iubirii aproapelui: Iar el,
răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul
tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. (Luca
10:27). Mântuitorul aprobă această alăturare și punere pe picior de egalitate a acestor două
porunci, zicând: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. (Luca 10:28).

De altfel, Însuși Domnul Iisus Hristos, în Evanghelia după Matei, ne spune că în aceste
două porunci stau toată Legea și proorocii (Matei, 22:40). Ce vrea să ne zică Mântuitorul? Vrea
să ne zică că aceste două porunci reprezintă o sinteză a revelației biblice. Adică toate poruncile
pe care Le-a dat Dumnezeu omului converg înspre iubirea Lui Dumnezeu și iubirea aproapelui.

Însă, dilema cea mare a poporului iudeu era răspunsul la întrebarea: Cine este aproapele
meu? De ce spun lucrul acesta? Pentru că în Levitic cap. 19, vs. 18, Dumnezeu poruncește
foarte clar poporului evreu: …să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. (Leviticul 19:18).
Cu toate acestea, iudeii dădeau noțiunii de „aproapele” un sens restrâns la aria membrilor
poporului ales. Nu de puține ori rabinii erau departe de a manifesta dragoste frățească pentru
oamenii de altă credință.

La această întrebare, Cine este aproapele meu?, Mântuitorul dă un răspuns foarte direct
și sugestiv printr-o pildă, în care ne spune că Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a
căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape
mort. (Luca 10:30). Textul ne lasă să înțelegem că omul care se cobora de la Ierusalim la
Ierihon era un iudeu. Drumul de peste 30 de km dintre cele două orașe traversează un pustiu
care, vreme de multe secole, până într-o epocă foarte apropiată de a noastră, a avut trista faimă
de a fi un ținut bântuit de tâlhari. Locul indicat de Mântuitorul este foarte ușor de identificat.
Pe la jumătatea drumului care coboară de la Ierusalim la Ierihon, aproape de Waddi Kilt, o vale

1
prăpăstioasă ale cărei laturi oferă un adevărat labirint de peșteri –adăposturi ideale pentru
tâlhari –, se văd până astăzi ruinele unui han (hanul este numit astăzi Hanul el Ahmar), care
avea și o fântână adâncă, dar săracă în apă. Este desigur hanul menționat și în parabolă. Multe
jafuri, răniri și ucideri s-au petrecut de-a lungul veacurilor prin acele locuri.

Însă, nu ceea ce a pățit călătorul reține atenția Mântuitorului. Nici fapta condamnabilă
a tâlharilor; de la unii ca ei nici nu te poți aștepta la altceva. Ci diferitele atitudini față de omul
acela lăsat de tâlhari la marginea drumului, gol și aproape mort. Și mai ales contrastul dintre
atitudinea preotului și a levitului, pe de o parte, și atitudinea samarineanului pe de altă parte,
pentru că ni se spune în continuare că: Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi,
văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a
trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut
milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe
dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi
dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce,
îţi voi da. (Luca 10:31-35).
Existau două temeiuri puternice pentru ca preotul și levitul să-i vină în ajutor omului ce
zăcea rănit pe marginea drumului. Mai întâi, pentru că era vorba de unul de-al lor, de un iudeu.
Chiar în interpretarea ei restrânsă, porunca iubirii aproapelui îi obliga să manifeste solicitudinea
necesară față de cel căzut între tâlhari. Apoi, datorită calității lor de slujitori ai templului, adică
ai lui Dumnezeu. Se cuvenea ca ei, în primul rând, să fie pildă de iubire concretă a aproapelui
lor. Textul spune că și unul și celălalt l-au văzut pe cel rănit, dar au trecut pe alături. Pentru
amândoi, porunca iubirii aproapelui s-a dovedit, cel puțin în acest caz, a nu fi depășit un nivel
pur teoretic.
Ceea ce era de așteptat să facă ei dar n-au făcut, a făcut un samarinean, o persoană de
la care nu te-ai fi putut aștepta să facă așa ceva! De ce? Datorită urii seculare ce exista între
iudei și samarineni. Cu toate acestea, observăm cum samarineanul împlinește o poruncă pe care
ne-a dat-o nouă Hristos, dar de care cu siguranță că el nu auzise, și anume: Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; (Luca 6:27).
Ce ne învață parabola? Ne învață că suntem datori să-i ajutăm pe semenii noștri atunci
când sunt în nevoie, chiar și atunci când este vorba de un dușman. De ce? Pentru că pe drumul
ajutorării aproapelui ne întâlnim cu Hristos care se identifică cu toți cei necăjiți și întristați,
spunând: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie
Mi-aţi făcut. (Matei 25:40).
Cu alte cuvinte, calea pe care trebuie să meargă omul dacă vrea să-L cunoască în mod
real pe Dumnezeu, este ajutorarea celor în nevoi, a celor bolnavi, a celor lipsiți, a celor triști
ș.a.m.d. Spune atât de frumos Sfântul Evanghelist Ioan că: Dacă zice cineva: iubesc pe
Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele
său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această
poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său. (1 Ioan 4:20-
21).

2
 Mai este un lucru pe care vreau să vi-l spun și cu aceasta voi și încheia. Cu siguranță că
fapta levitului și fapta preotului este pe deplin condamnabilă. Amândoi erau slujitori ai
Templului, adică ai lui Dumnezeu. Probabil că mulți care au auzit această pildă atunci s-au
smintit în sinea lor și au zis: Cum este posibil ca doi slujitori ai Domnului să facă așa ceva?
Cum este posibil să treci pe lângă cel de un neam cu tine, aflat în grabnică nevoie, și să nu
faci nimic? Este odios! Să știți că așa se întâmplă și astăzi! Nu de puține ori calitatea morală a
preoților, a slujitorilor Domnului, lasă mult de dorit! Știți foarte bine și dumneavoastră cazurile
care au zguduit Biserica Ortodoxă nu tare demult. Întrebarea care se pune este următoarea: cum
să facem să nu ne smintim? Putem să nu ne smintim având în minte un singur gând sau o
singură întrebare, și anume: M-a smintit vreodată pe mine Hristos? Biserica este a lui Hristos,
Care S-a dat pe Sine pentru ea! Biserica nu este a preoților! Cu alte cuvinte nu merită să vă
smintiți sau să vă lăsați de credință din cauza unor slujitori care se fac vinovați de fapte pe
deplin condamnabile. Pe noi, preoții, ne va judeca foarte aspru Hristos cu judecata Sa cea
dreaptă! De aceea, când vedem pe vreun creștin sau pe vreun preot că smintește prin
comportamentul lui, așa cum au făcut-o cei din pildă, să ne rugăm pentru ei, având în minte
acele cuvinte ale Mântuitorului: Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în
Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul
mării. (Matei 18:6).
Amin!