Vintilă Corbul

DINASTIA SUNDERLAND-
BEAUCLAIR

Idolii de aur

Vol. 1 ……………… 2
Vol. 2 ……………… 520
Vol. 3 ……………. 1019
 Vintilă Corbul

DINASTIA SUNDERLAND-
BEAUCLAIR

Idolii de aur
*

Editura Z
Bucureşti, 1992

Consilier literar: H. GRĂMESCU

Coperta de: V. OLAC

—2—
 Capitolul unu
Casa lui Josiah Sunderland era o clădire veche, în
stil olandez, ca mai toate casele din New York în acea
primă jumătate a secolului al XVIII-lea. Camerele
largi, văruite, îmbrăcate până la jumătate în faianţă
aveau pardoseala de piatră. Mobilierul, redus la
strictul necesar, cuprindea scaune cu spătar înalt,
mese grele, pe care abia le puteai urni, paturi
încăpătoare, comode, şi dulapuri masive de stejar
lustruit, patinate nu numai de vreme, dar şi de
cârpele de praf mânuite cu energie de mătuşa Audrey,
o bătrânică vioaie care ţinea gospodăria. O grădină cu
flori, pomi fructiferi şi straturi de zarzavat, exemplar
îngrijite, întregeau modesta proprietate.
În casa aceasta, viaţa lui Josiah Sunderland se
depăna cu regularitatea mersului unui ceasornic.
Zilnic se trezea înainte de cântatul cocoşilor. Mătuşa
Audrey îi pregătea un breakfast frugal. Josiah se
înfrupta tihnit, fiindcă timpul lui era perfect dozat
pentru hrană, muncă, odihnă şi distracţii. Apoi, tot cu
noaptea în cap, pleca spre atelierul lui de cuţite de pe
Broadway, unde ajungea la cinci şi douăzeci.
Lucrătorii îl aşteptau la poarta pe care Josiah le-o
deschidea solemn, ca pe un sanctuar rezervat numai
iniţiaţilor. La cinci şi jumătate precis începea
activitatea. După o întrerupere de un ceas – pentru
prânz – dura până seara la şase. Personalul era

—3—
alcătuit din opt lucrători şi doi ucenici, care munceau
pe brânci. Josiah le plătea simbrii relativ ridicate în
raport cu alţi patroni. În schimb, pretindea o
producţie de înaltă calitate. Cuţitele făurite în micul
său atelier rivalizau cu cele mai fine lame străine. În
acea epocă, industria de cuţite din coloniile americane
era slab dezvoltată. Autorităţile îţi puneau beţe în
roate, pentru a nu concura producţia de cuţite din
metropolă. Lamele fabricate la Londra, Birmingham,
Sheffield, Cork, Dublin şi Leeds erau vândute în
colonii cu preţuri mari. Josiah Sunderland reuşise să-
şi formeze o clientelă numeroasă, care îi preţuia
conştiinciozitatea, promptitudinea şi calitatea
produselor. Cuţitele sale de vânătoare aveau mare
căutare şi printre indieni. Adeseori aceştia le folosiseră
la scalparea pionierilor aventuraţi pe teritoriile rămase
încă în stăpânirea lor.
Josiah muncea cot la cot cu lucrătorii săi. De la
cinci şi jumătate şi până la prânz, trudea cât zece, fie
la forjă, fie la turnătorie, fie la montaj, gata să dea
oricui o mână de ajutor. Între douăsprezece şi unu,
lua lunch-ul laolaltă cu lucrătorii, iar de la două până
la şase trecea în birou, unde îşi opera cu pricepere
scriptele, ajutat de un băieţandru, care făcea şi pe
curierul. Printre picături, găsea timp să îşi primească
clienţii şi furnizorii. Discuta numai cât era necesar.
Ura vorbăria inutilă. „Tăcerea – obişnuia el să spună –
trage în cumpănă mai greu decât cuvintele pline de
înţelepciune.”
Mai practica o virtute. Ordinea. Pentru a-şi îndeplini
fără greş obligaţiile, întocmea de cu seară o listă a

—4—
treburilor de a doua zi, repartizându-le pe ore. Înainte
de culcare îşi trecea în revistă activitatea cotidiană şi
numai după aceea îşi îngăduia să se bucure de
odihnă.
Se străduia să-şi păstreze în orice ocazie stăpânirea
de sine şi să nu se lase târât de mânie, căci în primele
clipe supărarea capătă proporţii mai mari decât
cauzele care i-au dat naştere. Cumpătarea lui era
proverbială. Nu mânca niciodată până la saturaţie şi
de la o vârstă îşi impusese să nu mai bea decât un
singur pahar de vin la masă. Respecta această regulă
de conduită şi la nunţi sau praznice.
Economia era – după părerea lui – una dintre
virtuţile cardinale. Josiah alcătuise o listă a
cheltuielilor în ordinea necesităţii şi a urgenţei lor. În
primul rând erau cheltuielile indispensabile şi anume
cele impuse de procurarea hranei, a veştmintelor şi a
bunului mers al atelierului. În al doilea rând, grupa
cheltuielilor pe care nu le putea înlătura fără să
dăuneze bunului renume al familiei şi al onorabilităţii
sale. Printre acestea se numărau: întreţinerea în
condiţii mulţumitoare a locuinţei, a atelierului şi a
biroului. În al treilea rând erau cheltuielile, care fără
să fie absolut necesare, nu puteau fi cu desăvârşire
evitate; când le faci, încerci o plăcere, dacă le ocoleşti,
nu suferi nicio pagubă. În categoria aceasta intrau:
sărbătorirea Crăciunului şi a Anului Nou, darurile
ocazionale pentru membrii familiei, plimbările
duminicale afară din oraş. În sfârşit, în ultimul rând,
plasa cheltuielile nebuneşti, absurde, care trebuiau
ocolite cu orice preţ: petrecerile, jocurile de noroc,

—5—
podoabele inutile.
Josiah era un înverşunat duşman al lenei. Un om
leneş, spunea el, este dăunător societăţii şi lui însuşi.
Cina o lua întotdeauna acasă. După rugăciunea de
seară, făcea ocolul casei, încuia porţile, verifica dacă
ferestrele sunt bine închise, apoi lua cheile în camera
lui de culcare şi le punea la îndemână, pe masa de
noapte.
Nimic din ceea ce se petrecea în gospodărie nu
scăpa ochiului său vigilent. Ţinea socoteala coşniţei, a
lumânărilor şi a uleiului folosit pentru luminat. Nu o
făcea din zgârcenie. Pentru îmbrăcăminte cumpăra
cele mai bune stofe, căci erau durabile şi deci mai
avantajoase decât cele ieftine, care se uzau după un
an sau doi de purtare.
Răposatul Zedekias Sunderland, tatăl lui Josiah şi
întemeietorul atelierului de cuţite, fusese un bătrân
venerabil, cu barbă albă de patriarh, respectat de
întreaga comunitate. Gurile rele răspândiseră zvonul
că bătrânul ar fi fost în tinereţe pirat şi că se retrăsese
la New York, după ce îşi rotunjise avutul jefuind
corăbii sub comanda celebrului Robert Kidd. Kidd,
mai puţin norocos sau mai puţin prevăzător decât
Sunderland, îşi încheiase cariera legănându-se în
ştreang la Execution Dock.
Josiah nu dăduse niciodată crezare acestor zvonuri.
Era convins că tatăl lui spunea numai adevărul când
povestea despre trecutul său de muncă cinstită în
Anglia şi despre emigrarea sa în coloniile americane.
Acolo îşi agonisise treptat o avere care fără să fie
însemnată, le îngăduia un trai relativ îndestulat.

—6—
 Se stârni mare vâlvă în cartier când Josiah, omul
acesta sobru, echilibrat, îşi anunţă hotărârea de a se
căsători cu Isabella, fiica unui francez ruinat, pripăşit
la New York.
Henri de Beauclair, viitorul socru, era un marchiz
autentic. După o tinereţe aventuroasă, irosită prin
tavernele şi tripourile Parisului, se exilase voluntar în
America, pentru a scăpa de consecinţele unui duel, în
cursul căruia ucisese un om. În Lumea Nouă nu
reuşise să-şi creeze o situaţie convenabilă. Cunoscuse
numai înfrângeri, umilinţe şi prăbuşiri. Însoţit de
Isabella dusese o viaţă nomadă. Asemenea unui nou
Ahasverus, rătăcise de la New Orleans la Charleston,
de la Boston la Philadelphia, de la Baltimore la New
York. Nicăieri nu prinsese rădăcini. Ajunsese să-şi
câştige existenţa măsluind cărţile de joc. Dar naivii se
lăsau tot mai greu pescuiţi. Îl pândea mizeria.
Îmbrăcămintea lui şi a Isabellei se zdrenţuise.
Adeseori se culcau fără să fi pus ceva în gură.
În acea epocă, locuiau cu chirie într-o cameră
sumar mobilată dintr-un imobil vetust, învecinat cu
locuinţa lui Josiah Sunderland.
Marchizul şi făurarul de cuţite se cunoscuseră
întâmplător, pe stradă. Josiah fusese cucerit de
simplitatea, drăgălăşenia şi candoarea Isabellei. Le
făcuse diferite daruri.
Într-o zi, se gândise că n-ar fi rău să-şi întemeieze
un cămin. Se îmbrăcase în haine de sărbătoare şi se
înfăţişase solemn marchizului, cerând mâna Isabellei.
Bătrânul francez fusese atât de surprins, încât
rămăsese fără glas. În primul moment se gândise să-l

—7—
respingă. Apoi îşi zisese că pripeala nu este sănătoasă.
Experienţa îl învăţase să nu se mai bizuie pe propriile
sale resurse. Isabella nu se scandalizase când Josiah
o ceruse în căsătorie. Îl privise cu ochi umezi de
duioşie.
Beauclair era perplex. Poate că n-ar fi fost potrivnic
unei asemenea căsătorii, dacă soţul ar fi avut mai
multe parale. Josiah Sunderland se bucura de o stare
materială frumoasă, dar era departe de a fi bogat.
Atelierul lui de cuţite se dezvolta, afacerile prosperau,
dar aceasta nu însemna mare lucru. Pe de altă parte,
partida asigura Isabellei şi lui însuşi un cămin şi
hrană de toate zilele, ceea ce atârna greu în balanţă.
După ce cântări toate argumentele, îşi călcă principiile
de castă şi dădu un răspuns afirmativ. Căsătoria fu
oficiată fără pompă, în cerc strict familial. Viaţa
proaspetei familii intră în curând pe făgaşul rutinier.
Josiah muncea din zori şi până în noapte la atelier.
Isabella îşi luase în serios rolul de gospodină.
Marchizul nu se dumirea în privinţa Isabellei, a
cărei vrednicie contrasta cu dispreţul pentru muncă al
părinţilor ei. Cu cine semăna fata asta, care simţea o
desfătare să deretice şi să gătească? În orice caz, nu
cu străbunii lui, care avuseseră armate de slugi.
În această atmosferă austeră, de muncă încordată,
timpul se scurgea monoton, fără zguduiri şi fără
surprize. Fiecare zi semăna leit cu cea din ajun şi cu
cea care avea să urmeze…

În primii zece ani de căsătorie, Isabella născu trei

băieţi. Andrew, Aristotle şi Patrick şi două fete, Bridget

—8—
şi Hannah.
Andrew era un copilaş zvăpăiat şi blond, ca îngeraşii
zugrăviţi în cărţile religioase. La vârsta de şapte ani,
un cal îl izbi cu copita în cap, înfrăţindu-i creierii cu
ţărâna.
Aristotle era potolit, blând, sfios şi maleabil ca o
ceară moale. Mătuşa Audrey îl credea sărac cu duhul
şi poate că avea dreptate. Josiah spunea în glumă că
are de gând să-l facă pastor.
Patrick era portretul în miniatură al tatălui său.
Solid, vânjos, de o seriozitate neobişnuită, prevestea o
maturizare precoce şi dădea dovadă de un spirit
practic remarcabil. În jocurile lui imita fie pe lucrătorii
din atelierul de cuţite, fie pe băcanul din colţ, pentru
care nutrea o admiraţie fără margini.
— Ăsta o să fie viitorul cap al firmei, spunea cu
mândrie Josiah. Promite să ajungă un adevărat
negustor.
Bridget şi Hannah erau urâţele. Nu semănau cu
nimeni din familie. N-aveau nici fineţea marchizului,
nici gingăşia Isabellei şi nici înfăţişarea plină de
sănătate şi vioiciune a lui Josiah. Subţiri ca nişte fuse,
cu părul gălbui ca palul murdar, cu ochi cenuşii,
inexpresivi, cu mâini şi picioare osoase, erau
supărător de serbede.
— Or să îmbătrânească fete mari, prevestea cu
oarecare cruzime mătuşa Audrey.
În acea vreme, izbucni războiul între francezi şi
englezi. Şi unii şi alţii doreau să ocupe roditoarea vale
a râului Ohio – numit de localnici „fluviul sfânt” – spre
a-şi consolida posesiunile.

—9—
 La 1 iunie 1754, ziua în care englezii de sub
comanda colonelului Monckton pătrunseră în golful
Fundy, Isabella dădu naştere unui copilaş pe care-l
botezară Richard-Henry şi care avea să fie minunea
familiei.
Richard satisfăcea gusturile tuturor. Era blond ca
Andrew, însă mult mai frumos decât acesta. Îi uimea
pe toţi cu inteligenţa şi zburdălnicia sa. Marchizul îl
adora. Isabella nutrea o tainică preferinţă pentru
copilul acesta, care îi împlinea aşteptările. Numai
Josiah îl trată cu asprime, nădăjduind astfel să-l mai
disciplineze, deşi în sinea lui era mândru de acest
vlăstar ce trezea admiraţia întregului cartier.
— Pun rămăşag că flăcăiaşul ăsta o să ajungă
departe, spunea el zâmbind.
— Da, da! Va realiza multe în viaţă, adăugă
Beauclair. Are aerul familiei mele.
Apariţia acestui copil dădu un scop vieţii
marchizului. Richard era destinat să-i continue
numele şi rasa. Josiah n-avea decât să păstreze pe
Aristotle şi pe Patrick. Marchizul voia să-l crească pe
Richard în spiritul strămoşilor săi. Să-i insufle o
dragoste fierbinte pentru Franţa, o mândrie
nemăsurată pentru obârşia sa aristocratică. Visa să-l
vadă om de seamă, general ori diplomat cu vază.
Într-o bună zi, îi trecu prin minte că cel mai nimerit
lucru ar fi ca după moarte titlul său nobiliar să treacă
asupra lui Richard.
Josiah nici nu vru să audă.
— Vezi-ţi de treabă, socrule. N-am de gând să-i bag
copilului gărgăuni în cap. Richard este fiul unui

— 10 —
negustor de cuţite. Când o fi mare, o să lucreze în
aceeaşi branşă. Dracu a mai pomenit negustor cu titlu
de nobleţe!
Stăruinţele repetate ale bătrânului se sfărâmau de
rezistenţa neclintită a lui Josiah. În cele din urmă,
Beauclair făcu apel la un argument suprem. Pretinse
că avea în Franţa nişte rude care ar putea lăsa
moştenire lui Richard o avere considerabilă, dacă
acesta le-ar purta numele. Era o minciună sfruntată,
dar scopul scuză mijloacele. În realitate, singura lui
rudă din Franţa era un baron sărac, cu o droaie de
copii şi despre care nu mai ştia nimic de peste treizeci
şi cinci de ani, de când debarcase la New Orleans.
Argumentul acesta făcu o spărtură în zidul
încăpăţânării lui Josiah. Banul avea asupra lui o
influenţă magică. Posibilitatea îmbogăţirii rapide a lui
Richard îi surâdea.
Marchizul câştigă bătălia. Întocmi în faţa
judecătorului un act, declarând că după moartea sa
titlul va trece asupra lui Richard-Henry Sunderland,
căruia i se adăuga şi numele de Beauclair. Josiah îşi
dădu consimţământul, întărind astfel un act care
făcea din preferatul socrului său un viitor marchiz…
Josiah Sunderland nu trăgea mare nădejde asupra
moştenirii din Franţa. Totuşi, surprizele nu erau
excluse. Se mai văzuseră lovituri de teatru, datorită
cărora oameni săraci se pomeniseră peste noapte
posesorii unor averi formidabile.
Marchizul voia să se bucure prin nepotul său de
toate izbânzile pe care el personal nu fusese în stare
să le obţină. Acum, la sfârşitul existenţei, îşi dădea

— 11 —
seama că era un ratat. Datorită experienţei, putea să
analizeze retrospectiv toate greşelile săvârşite în
tinereţe.
De aceste greşeli voia să-l ferească pe Richard.
Când socoti că mintea copilului e îndeajuns de
coaptă pentru a recepţiona învăţăminte folositoare,
începu să-i strecoare poveţe tălmăcite atractiv în
basme şi istorioare şi totodată să-i imprime – într-o
formă embrionară şi deci foarte simplistă – concepţiile
sale asupra vieţii.
Vara, când căldurile caniculare se abăteau asupra
oraşului, marchizul şi nepotul se aşezau pe o bancă la
umbra fortului zidit pe promontoriul sudic al
Manhattan-ului, de unde puteau să admire în voie
imensitatea oceanului, brăzdat de corăbii cu pânze
albe.
Cu privirile îndreptate spre larg, Beauclair vorbea
inspirat băiatului despre frumuseţile fără pereche ale
Franţei, despre cavalerii cruciaţi, care-şi părăseau
castelele plecând să lupte pentru eliberarea Sfântului
Mormânt, despre nobilul şi neînfricatul paladin
Roland, căzut eroic în bătălia de la Roncevaux, despre
mareşalul Jean de Boucicault, care se ilustrase în
bătăliile de la Nicopolis şi Azincourt, despre Bavard,
cavalerul sans peur et sans reproche, despre prinţul de
Condé şi despre marele Turenne.
Cu aceeaşi plăcere asculta Richard şi cronica
faptelor măreţe ale înaintaşilor săi, începând cu
primul baron de Beauclair, fiul natural al lui Henri I
Beauclair, regele Angliei şi continuând cu un întreg şir
de ostaşi viteji, de diplomaţi iscusiţi şi de clerici

— 12 —
onctuoşi şi gravi, ce îşi făceau un titlu de glorie din
deviza Tout pour la Croix, tout pour son Roy.
— Şi tu când vei fi mare, îi spunea marchizul
sentenţios, vei locui într-un palat de cleştar şi vei fi un
preţuit sfetnic al regelui. Toată lumea ţi se va ploconi
şi îţi va cerşi prietenia. Te vei plimba în caleşti aurite,
trase de câte şase cai, vei avea o gardă personală,
alcătuită din câteva sute de ostaşi în straie de fir şi vei
fi servit de paji aleşi dintre vlăstarii celor mai nobile
familii…
Dacă i s-ar fi cerut lui Beauclair să arate şi modul în
care nepotul său va ajunge la această înaltă situaţie,
n-ar fi ştiut să răspundă. Avea însă credinţa
nestrămutată că Richard va fi un personaj a cărui
faimă va depăşi fruntariile coloniilor americane.
De pe urma plimbărilor cu bătrânul, Richard se
alese cu oarecare foloase practice. Învăţă o
franţuzească impecabilă, însuşindu-şi acel lustru
indispensabil unui viitor gentleman. În acest domeniu,
Beauclair era un educator excelent. Manierele alese
ale lui Richard ieşeau în evidenţă pe lângă gesturile
repezite, limbajul aspru, golănesc al lui Patrick şi pe
lângă aerul molâu, prostesc, al lui Aristotle.
Şi Josiah observă acest lucru. Nu rămase prea
încântat.
— Nu vreau să fac din Richard un filfizon, un
pierde-vară, căruia să-i fie ruşine de meseria
părintelui său, spunea el indispus.
Când băiatul împlini şapte ani, Josiah începu să-l
ducă pe la atelier, spre a-l familiariza cu activitatea de
acolo. Sunderland socotea că de la această vârstă

— 13 —
copilul trebuia să treacă sub supravegherea directă a
tatălui, care să-l formeze după placul său. Aptitudinile
copilului atârnau puţin în balanţă. Fiul unui pielar
trebuia să ajungă pielar, ca şi tatăl său. Fiul unui
băcan avea datoria să continue comerţul patern. Şi
Josiah înţelegea să respecte tradiţia, făcând din copiii
săi nişte pricepuţi făurari de cuţite.
Patrick, de pildă, deşi avea numai zece ani, împlinea
toate aşteptările părintelui său. La forje privea cu
interes foalele care întreţineau jarul, umflându-se şi
dezumflându-se ritmic, asculta cu deliciu muzica
ciocanelor ce izbeau lamele de oţel încinse la roşu, îl
impresionau cuptoarele dogoritoare, asemenea unor
fantastice guri de iad, dar mai presus de orice îl
captiva rotirea vijelioasă a tocilelor care smulgeau din
lame snopi de scântei. Josiah îi şi pusese să lucreze la
masa de montaj, unde băiatul îşi îndeplinea
mulţumitor îndatoririle.
Aristotle nu era în stare să mânuiască o unealtă,
deşi împlinise patrusprezece ani, vârstă la care Josiah
începuse să muncească efectiv în atelier. Nici în birou
nu dădea rezultate mai bune. Se încurca printre
registre şi scripte, până când tatăl său îi poruncea
dezamăgit să lase totul baltă şi să plece acasă. La
şcoală, Aristotle era un elev mediocru.
— Nu eşti bun de nimic, băiete, îi vorbea Josiah
domol. Umbli toată ziua cu capul în nori.
Aristotle îl asculta supus, cu mâinile împreunate şi
cu ochii pironiţi în pământ.
Josiah îşi punea mari speranţe în Richard, în
inteligenţa lui precoce, superioară spiritului practic şi

— 14 —
instinctului sigur la care se limitau posibilităţile lui
Patrick. Dar reacţia copilului în ziua în care îl aduse
pentru prima oară în atelier fu un duş rece pentru
Josiah. Richard aruncă în jur o privire distrată,
aproape plictisită, apoi rosti strâmbând din nas:
— Nu-mi place aici, e prea cald. E mai bine afară.
Câţiva lucrători din apropiere pufniră în râs. Dar
redeveniră serioşi când simţiră privirile severe ale
patronului îndreptându-se asupra lor. Patrick se uită
cu o superioritate făţişă la fratele său.
Josiah îl lăsă pe Richard să plece acasă, hotărând
să repete experienţa mai târziu, când băiatul se va mai
coace la minte. „Teamă mi-e că băiatul ăsta e tot atât
de filosof ca şi Aristotle”, îşi zise el posomorât, dând
cuvântului „filosof” o semnificaţie adânc peiorativă.
Dar temerile lui nu-şi aveau justificarea. Richard nu
era un „filosof”, în sensul pe care tatăl său îl dădea
acestui cuvânt. La şcoala primară, condusă de
reverendul William Talmadge, îşi uimea colegii şi
învăţătorii, recitând fără sforţare pasaje întregi din
New England Primer, din catechism şi din alte cărţi de
studii tot atât de indigeste. La aritmetică era
neîntrecut.
Josiah Sunderland se simţi foarte mândru în ziua
când reverendul Talmadge, întâlnindu-l întâmplător
pe stradă îl opri ca să-l felicite pentru calităţile
excepţionale ale fiului său.
— Dacă vom reuşi cu ajutorul lui Dumnezeu să-i
călăuzim paşii pe drumul potrivit aptitudinilor lui,
băiatul acesta va ajunge un om mare, spuse cu
convingere reverendul.

— 15 —
 — Eu m-aş mulţumi să ajungă un om cinstit şi un
priceput făurar de cuţite, zise cu modestie Josiah.
Îndată ce va termina şcoala primară am să-l iau ia
mine la atelier.
— Nu te supăra că te contrazic, dragul meu
Sunderland. Ai săvârşi un păcat dacă nu l-ai lăsa să
înveţe mai departe. Universităţile au fost create pentru
elemente ca el. Sunt încredinţat că la Harvard sau la
William and Mary va cuceri în joacă toate premiile şi
diplomele. Dacă aş fi în locul dumitale, aş face orice
sacrificiu să-l trimit în Anglia, la Oxford sau
Cambridge. Şi Columbia noastră este bună – departe
de mine de a-i scădea meritele – totuşi nu se poate
măsura cu universităţile engleze. Aşa că ai face bine
să te gândeşti temeinic, înainte de a lua o hotărâre
definitivă.
Josiah făgădui să ţină seama de sfatul reverendului.
Făcu însă totodată serioase rezerve mintale.
Dar, pe măsură ce treceau anii, trebui să se încline
în faţa evidenţei. Richard era un element care se ridică
mult deasupra mediei elevilor. Asaltat de stăruinţele
socrului, de rugăminţile Isabellei şi de poveţele
repetate ale reverendului Talmadge acceptă să-l lase
pe Richard să-şi continue studiile.
În acea vreme, preocupările lui Josiah în legătură cu
educarea fiului său trecură brusc pe planul al doilea.
Parlamentul britanic votase o lege potrivit căreia
niciun cuptor destinat să producă oţel nu mai putea fi
construit în colonii, iar cele existente trebuiau imediat
închise. Această măsură constituia o lovitură mortală
pentru industria fierului şi oţelului, care pe atunci

— 16 —
luase avânt în America. Metropola, temându-se de
concurenţa americană, votase şi alte legi împotriva
manufacturilor coloniale. Legile navigaţiei, care
interziceau coloniilor să efectueze importul şi exportul
de mărfuri pe alte vase decât pe cele englezeşti,
precum şi legile cerealelor, ce închideau în mod
practic pieţele englezeşti grânelor cultivate dincolo de
ocean, creaseră o stare de tensiune între americani şi
metropolă.
Spre a putea continua fabricarea cuţitelor, Josiah se
văzu pus în situaţia de a-şi procura – la un preţ ridicat
– oţel laminat din Anglia, pe care să-l prelucreze în
atelierul său. Aceasta avu drept consecinţă scumpirea
produselor. Acum îi era din ce în ce mai greu să
reziste concurenţei cuţitelor importate din Anglia, care
începuseră să revină la un preţ mai scăzut decât
producţia autohtonă.
Mulţi tovarăşi de breaslă ai lui Josiah dădură
faliment. Din fericire, acesta avea un număr de clienţi
credincioşi şi de revânzători îndrăzneţi, care desfăceau
mari cantităţi de cuţite de vânătoare pionierilor şi
indienilor din regiunile de frontieră.
Cu mulţi dintre clienţii săi Josiah, întreţinea relaţii
de prietenie. Când veneau de pe frontieră, pentru a-şi
reface stocul de cuţite îi poftea la masă. Isabella
strâmba puţin din nas, căci de la o vreme făcea o
economie straşnică. Dar nu spunea nimic bărbatului
ei. Dacă el socotea necesar să poftească un oaspete
sau doi, însemna că aşa era bine. Vizitatorii aceştia
erau singurii care le mai descreţeau fruntea cu
snoavele şi poveştile lor.

— 17 —
 Toţi vorbeau cu aceeaşi dragoste despre pionierii
care duceau o viaţă aspră şi plină de primejdii în
regiunile sălbatice de frontieră, în pădurile seculare
ale văii Mohawk, la poalele munţilor Alleghani, în
Piedmont ori pe valea Shenandoah. Modeşti şi
anonimi, defrişau codrii uriaşi, smulgeau din pământ
rădăcinile adânci şi vânoase de pe terenurile curăţate,
semănau grâu şi porumb. Cabanele lor, clădite din
trunchiuri de arbori şi lipite cu lut, erau podite cu
lemn ori cu pământ. La ferestre aveau, în loc de
geamuri, hârtie unsă cu untură ori cu grăsime de
oaie. Bărbaţii purtau straie confecţionate din piele de
animale ori din stofe ţesute în casă. Femeile îşi făceau
rochii de bumbac sau de lână. Vara umblau cu
picioarele goale, iar iarna în mocasini de piele primitiv
tăbăcită. Mobilierul din lemn, grosolan cioplit,
cuprindea o masă, câteva taburete, o laviţă, pe care
dormeau de-a latul toţi membrii familiei, şi, în sfârşit,
câteva poliţe. Hrana era alcătuită în primul rând din
vânat – carne de porc mistreţ, căprioară, curcan
sălbatic, potârniche, prepeliţă – sau peşti pescuiţi în
pârâul ori în lacul din apropiere. Pentru a se feri de
atacurile indienilor, mai multe familii de colonişti
construiau în comun un fort, cu pereţi dubli, duraţi
din trunchiuri de copaci, între care se turna pământ.
În jur, se ridicau garduri solide şi se săpau şanţuri
adânci, pline cu apă. Petrecerile lor erau tot atât de
simple şi brutale, ca şi viaţa pe care o duceau.
Ameninţarea atacurile indiene, dezlănţuite adeseori cu
violenţa şi rapiditatea unor furtuni de vară, îi făceau
să trăiască într-o stare, de continuă alarmă. Dar

— 18 —
primejdiile nu-i înspăimântau. Dimpotrivă, îi
stimulau, le oţeleau curajul şi le ascuţeau dârzenia.
Păţaniile lor triste sau vesele, nu numai că nu
descurajau pe cei ispitiţi să le urmeze pildă, ci îi
fascinau, exercitând asupra lor o atracţie irezistibilă.
Şi unul dintre copiii lui Josiah Sunderland răspunse
acestui apel. Într-o seară de mai, familia întreagă era
reunită în jurul cinei. În mijlocul mesei trona un
castron uriaş, din care ieşeau aburi îmbietori de supă.
Nu se auzea decât clefăitul celor care înghiţeau cu
poftă supă fierbinte şi mestecau dumicaturile de
pâine. După ce goli a doua farfurie, Josiah suspină
mulţumit. Apoi făcu o observaţie banală în legătură cu
vremea. Dădea astfel semnalul conversaţiei, la care
puteau să participe oamenii mari, iar copiii numai
dacă erau întrebaţi.
Deodată, Aritotle cel timid, care ani de-a rândul nu
deschisese gura în timpul mesei decât ca să mănânce
şi aceasta cu moderaţie, îşi făcu o teatrală intrare în
scenă. Îşi scoase şervetul de la gât, îl împături, iar
după ce-l aşeză pe masă, lângă farfurie, începu să
vorbească rar şi cu uimitoare siguranţă în glas.
— Dragă tată, am aşteptat să fim cu toţii împreună
ca să-ţi cer încuviinţarea de a pleca în Vest, cu o
caravană de colonişti.
Josiah Sunderland clipi uluit, ca o pasăre de noapte
scoasă brusc la lumină. Isabella se îngălbeni.
Marchizul începu să zâmbească. Situaţia aceasta
nouă, care tulbura monotonia zilnică, îi părea
amuzantă. Mătuşa Audrey îşi duse uimită mâna la
gură.

— 19 —
 — Ce să cauţi în Vest? bâigui Josiah. Pentru prima
oară în viaţă îşi pierduse cumpătul.
— Vreau să ajut la propovăduirea cuvântului
Domnului printre indieni. Mâine în zori pleacă spre
Vest o misiune alcătuită din reverendul Tyler şi
reverendul McGallager. Au primit să-i însoţesc.
— Ai căpiat, băiete, tună Josiah. Îţi laşi căminul,
familia, atelierul, în care ai să fii stăpân, ca să pleci
aiurea?…
— Răspund unei chemări de sus, dragă tată,
răspunse Aristotle cu fermitate.
— Glumeşti!
— Nu glumesc de loc. Nu mi-aş îngădui să iau în
deşert cuvântul Domnului.
— Nu cumva eşti bolnav, băiete?
Aristotle surâse cu bunăvoinţa unui om matur, faţă
de râzgâielile unui copil.
— N-am fost niciodată mai sănătos.
— Şi-ţi închipui că am să te las să-ţi faci de cap?
Am destule mijloace să te împiedic.
— Sunt major, tată.
— Ei şi?… O dată, pe când aveam douăzeci de ani,
taică-meu – Dumnezeu să-l odihnească – mi-a tras
două palme de mi-au ţiuit o săptămână urechile,
fiindcă îndrăznisem să-l supăr. Nu mă face nici tu să-
mi ies din fire, s-ar putea să-i urmez pildă.
Aristotle plecă fruntea, iar după câteva momente de
tăcere, în care timp Sunderland se gândi că partida
era câştigată, răspunse blând:
— Dragă tată, hotărârea mea e nestrămutată.
— Asta s-o crezi tu, sări ca ars Josiah. Am să

— 20 —
vorbesc eu între patru ochi cu reverendul Tyler. Mă
îndoiesc că după asta are să te mai ia cu el.
— Atunci, plec singur.
Josiah îşi încleşta pumnii.
— Iată ce ştie molâul să facă! zbieră el. Începe
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, nesocotindu-
şi părinţii. Frumos! N-am ce zice! Află, băiete, c-am să
te dezmoştenesc.
— Dacă ai şti, tată, cât de puţin sunt legat de
bunurile pământeşti!… Am şi iscălit o declaraţie prin
care renunţ la orice drept în favoarea fraţilor mei.
Ochii lui Patrick scăpărară. Va să zică, după
moartea tatălui său el va rămâne stăpânul atelierului.
Josiah Sunderland închise ochii şi respiră adânc în
încăpere se lăsă o tăcere adâncă, grea.
— Bine, poţi să pleci, rosti el încet, recâştigându-şi
stăpânirea de sine.
Pleoapele lui se ridicară şi ochii căpătară sclipiri de
oţel.
— Din clipa asta nu mai eşti copilul meu. Ai
libertatea să faci tot ce doreşti. Dar te previn ca de azi
înainte uşa acestei case îţi va rămâne pe veci închisă.
Apoi se întoarse spre Isabella.
— Nevastă, poţi să aduci friptura…

În acelaşi an, în casa Sunderland se mai petrecu un

eveniment. Richard primi învoirea să plece în Anglia,
la Oxford.
De când cu gestul de independenţă ai lui Aristotle,
intervenise o mare schimbare în concepţiile lui Josiah.
Conştiinţa atotputerniciei lui asupra familiei, al cărei

— 21 —
şef era, se năruise brusc. Aristotle, molâul şi timidul
Aristotle, pusese în şah autoritatea paternă, ieşind
învingător. „Am încălzit la sân un şarpe”, îşi zicea
Josiah. Amorul propriu ştirbit îi lăsase o rană adâncă.
De la o vreme, nu mai avea încredere nici în
Richard. Simţea o ură surdă împotriva socrului său,
care-i furase sufleteşte băiatul, modelându-l după
chipul şi asemănarea lui.
În străfundul inimii, Josiah nu mai era atât de ostil
plecării lui Richard în Anglia. Nădăjduia că în felul
acesta îl va scăpa de sub influenţa directă şi nefastă a
marchizului.
Astfel, toată lumea era mulţumită. Beauclair, fiindcă
îşi vedea nepotul plecând în Europa, trambulina
viitoarei sale ascensiuni. Isabella era entuziasmată la
gândul că fiul ei mai mic va ajunge un autentic
gentleman. Reverendul Talmadge socotea că succesul
lui Richard la Oxford îi va confirma nu numai
prevederile, dar îl va impune şi pe el în faţa
concetăţenilor ca pe un magistru capabil să-şi
îndrumeze elevii mai bine decât oricare altul. În
sfârşit, Josiah era încântat că jucase o festă socrului.
Într-o dimineaţă însorită de septembrie Richard
puse piciorul pe pasarela care lega cheiul oraşului de
puntea corăbiei „Black Swan”.
Preferatul marchizului de Beauclair abia împlinise
şaisprezece ani: la vârsta aceasta era un copilandru
dezvoltat, blond, cu ochi sclipitori de inteligenţă şi
frumos, atât de frumos, încât nu numai femeile, dar şi
bărbaţii îşi întorceau fără voie capul. Beauclair îşi
amintea că văzuse la Versailles o statuie de marmoră

— 22 —
a lui Antinous, care-l cucerise prin perfecţiunea ei
clasică, prin formele admirabil proporţionale şi prin
trăsăturile de o fascinantă eleganţă, în care virilitatea
se împletea cu gingăşia. Richard era replica însufleţită
a statuii.
Când corabia începu să se îndepărteze de chei, ochii
băiatului rămaseră multă vreme aţintiţi asupra
bunicului, ce-şi flutura batista albă, în semn de adio.
În afară de marchiz, se mai aflau pe chei Isabella,
reverendul Talmadge, mătuşa Audrey, Bridget şi
Hannah. Josiah rămăsese la atelier, fiindcă nu
concepea să lipsească din mijlocul lucrătorilor în
timpul orelor de lucru. Nu era de faţă nici Patrick,
care declarase ritos că îndatorirea de a lucra în atelier
avea întâietate faţă de plăcerea de a-şi conduce fratele
la debarcader.
Promontoriul Manhattan-ului dispăru la orizont.
Richard simţea un gol în suflet. Îi venea să plângă.
Dar se ruşina să dea frâu liber lacrimilor de faţă cu
lumea.
Pânzele umflate ale corăbiei semănau cu nişte
platoşe bombate purtate de o ceată de uriaşi, gata să
se ia la trântă cu norii. Catargele scârţâiau. Pescăruşi
izolaţi ţipau ascuţit, rotindu-se în jurul navei…

— 23 —
 Capitolul doi
După o traversare plăcută, care dură aproape
treizeci de zile, marinarul de santinelă semnală Capul
Lizzard. „Black Swan” intrase în apele englezeşti.
Îndată ce corabia pătrunse în Canalul Mânecii, timpul
se strică. O ceaţă groasă, ca un înveliş de vată, acoperi
nava. Căpitanul şi ofiţerii îşi făceau veacul pe dunetă,
încercând să străpungă cu privirile cortina alb-cenuşie
de negură. Clopotul de bord suna necontenit, lugubru.
Richard era dezamăgit. Europa, pe care bunicul o
descrisese în tonuri aurii, îi făcea o primire rece.
Călătorii impresionaţi de ceaţa neobişnuit de groasă,
se întreţineau pe şoptite, ca şi când le-ar fi fost frică
să nu tulbure liniştea unor spirite răuvoitoare.
Circulau cele mai stranii istorisiri despre corăbii
ciocnite pe timp de ceaţă şi epave purtate în neştire pe
crestele valurilor.
Marea semăna cu un imens lac de ulei. În liniştea
grea, mormântală, nu se auzea decât clipocitul uşor al
apei, tulburată de mersul lent al navei şi dangătul
sinistru al clopotului.
După trei zile de navigaţie pe orbecăite, „Black
Swan” acostă la Portsmouth.
Când puse piciorul pe pământul Angliei, Richard
încercă o mare emoţie. Îşi rezervă un loc în diligenţă
care trebuia să plece peste o oră spre Londra, apoi
intră în sala de mese a hanului „Golden Salamander”,
unde comandă un breakfast copios. Deşi se simţea
stânjenit, afecta dezinvoltura unui tânăr de lume,

— 24 —
pentru care călătoriile lungi nu reprezintă ceva
excepţional.
În diligenţă i se dădu un loc între un pastor subţire
şi ţeapăn şi o matroană grasă, cu sâni revărsaţi şi
obraji roşii. În faţa lui stătea un căpitan de infanterie,
cu o cicatrice adâncă pe obrazul stâng, şi un bărbat
între două vârste, îmbrăcat în negru, care adormi
îndată ce diligenţa se puse în mişcare.
Ceaţa nu se ridicase încă. În ciuda timpului
mohorât, Richard se simţea atât de fericit încât, dacă
nu l-ar fi scuturat diligenţa, şi-ar fi închipuit că
pluteşte în nori. Negura, care acoperea ca nişte
perdeluţe albe ferestrele portierelor, nu-i îngăduia să
admire pitorescul peisajelor englezeşti. Dar chiar în
interiorul banal al diligenţei Richard descoperea
multiple surse de amuzament, care ar fi scăpat
neobservate altor călători. Îi părea ciudată vorbirea
pasagerilor, atât de deosebită de cea folosită în colonii.
Cuvintele aveau acelaşi înţeles, dar pronunţarea era
diferită. Din cauza aceasta, Richard pierdu miezul
unor glume debitate volubil de căpitan, spre hazul
celorlalţi călători.
Aproape de prânz, diligenţa opri la Winchester, unde
coborî bărbatul în negru. Locul lui fu ocupat de un
tânăr într-un costum de o eleganţă bătătoare la ochi,
dar care îi păru lui Richard expresia supremă a
bunului gust. Tânărul, care se recomandase John
Morton, vorbea cu vervă despre vreme, despre cursele
de cai de la Ascot, despre concertele de la Rotonde ori
despre balurile de la Ranelagh, Vauxhall şi New
Tumbridge Wells.

— 25 —
 Timpul trecu astfel pe nesimţite. Ajunseră la Londra
pe înserat. Capitala Angliei nu-i făcu lui Richard o
impresie deosebită. Casele erau mari, dar cenuşii,
întunecate. Pe străzile strâmte şi întortocheate
circulaţia intensă şi zgomotul asurzitor al vehiculelor
îl zăpăceau.
După ce se instală la hanul „Sailor and Syren”, făcu
o vizită la sediul firmei „Jones and Boyle, English Steel
Company” care întreţinea de multă vreme relaţii
comerciale cu Josiah Sunderland. Randolph Boyle,
unul dintre asociaţii firmei înmână lui Richard o sumă
de bani, trimisă de Josiah din timp la Londra pentru
fiul său.
Richard făcu a doua vizită la locuinţa din Craven
Street a doctorului Benjamin Franklin. Era înarmat cu
o scrisoare de recomandaţie din partea bunicului său,
care-l cunoscuse pe doctor la Boston. Franklin fusese
numit de câţiva ani agent la Londra al coloniilor
americane Georgia, New Jersey, Massachussetts şi
Pennsylvania. Datorită capacităţii şi tactului de care
dăduse dovadă în cursul acestei misiuni
cvasidiplomatice câştigase o reputaţie binemeritată,
dobândind încrederea guvernului şi preţuirea opiniei
publice. Alegerea lui ca membru al Societăţii Regale de
Ştiinţe îi consfinţise şi faima de cercetător în domeniul
electricităţii şi chimiei.
Se întunecase de-a binelea, când Richard sosi în
Craven Street. Amfitrionul se afla în tovărăşia câtorva
prieteni. Cu bonomia lui proverbială, Franklin îl
întâmpină zâmbind:
— Îmi pare bine că te cunosc, spuse el după ce citi

— 26 —
mesajul lui Beauclair. Marchizul îmi scrie lucruri
frumoase despre dumneata. Am primit o scrisoare şi
din partea reverendului Talmadge. Te recomandă ca
pe cel mai bun elev al său. M-a rugat să te înscriu la
Oxford… Gentlemen, se adresă el prietenilor, vă
prezint pe tânărul Richard Sunderland-Beauclair…
Richard, strânge mâna prietenilor mei. Iată pe Mylord
Shelburne, care a intervenit personal pentru
înscrierea ta la universitate.
Shelburne aruncă o privire plină de simpatie lui
Richard.
— Doctore, tânărul dumitale protejat are ochi
inteligenţi. Cred că nu te va dezamăgi.
Richard se înclină, roşindu-se de plăcere.
— Vă mulţumesc cu recunoştinţă pentru sprijinul
acordat şi vă asigur că mă voi strădui să corespund
încrederii doctorului Franklin.
— Se pricepe să întoarcă bine frazele, rosti zâmbind
un bărbat cu trăsături aspre, în uniformă de general,
despre care Richard află că se numeşte Sir Henry
Seymour Conway.
Un servitor anunţă că cina e servită.
Richard era emoţionat. Ajunsese să stea la masă
alături de un lord, de un general şi de cel mai de
seamă reprezentat al coloniilor din America. Toate
acestea se datorau bunicului său. Bătrânul marchiz îi
deschisese porţile unei lumi la care fiul lui Josiah
Sunderland nici n-ar fi îndrăznit să viseze. În timpul
cinei, discuţia se învârti în jurul minciunilor
calomnioase din ziarul „Public Advertiser”, care
dezlănţuise o campanie furioasă împotriva guvernului.

— 27 —
Convivii vorbiră şi despre poziţia şubredă a ducelui de
Grafton. Preşedintele consiliului de miniştri, pe care
lordul North încerca să-l doboare, creându-i o situaţie
critică în Camera Comunelor.
Apoi lordul Shelburne se ridică de la masă,
cerându-şi scuze, fiindcă era silit să se retragă mai
devreme ca de obicei.
— Mâine voi avea o şedinţă furtunoasă la Cameră.
Ghebosul Lanchester a anunţat că va face o
interpelare în problema coloniilor. E un opoziţionist
înnăscut. Dacă ar fi ales prim-ministru, ar dezlănţui
un atac înverşunat împotriva lui însuşi.
Shelburne plecă însoţit de generalul Conway.
Îndată ce rămase singur cu Richard, amfitrionul
aspiră o priză de tabac, apoi i se adresă cu
bunăvoinţă.
— În Anglia, fiul meu, ai păşit cu dreptul. Protecţia
lordului Shelburne, îţi va fi de mare folos. Shelburne e
ministrul coloniilor… Ai o înfăţişare şi un fel de a te
purta care îţi atrag simpatia oamenilor. Să nu uiţi însă
niciodată, Richard, cuvintele lui Ariosto, care spunea
că orgoliul izvorăşte de cele mai multe ori din
deprinderea şi încrederea vană că poţi plăcea oricând
oamenilor. În lume, fiule, orgoliul este întotdeauna
pedepsit. Orgoliul prânzeşte cu belşugul, cinează cu
sărăcia, iar la culcare nu-i rămâne decât ruşinea. Şi-ţi
mai dau o povaţă, Richard. O dată ajuns la Oxford, să
munceşti mult. Ca să te bucuri de belşug, nu e nevoie
să descoperi comori şi nici să primeşti moşteniri mari.
Munca este părintele prosperităţii. Şi încă ceva, fiul
meu. Să ţii seamă de sfaturile bune. Să nu aştepţi să

— 28 —
te izbeşti cu fruntea de pragul de sus ca să-l vezi pe
cel de jos. Cel care pune temei numai pe propriile lui
experienţe e un neghiob. Shakespeare compătimea pe
oamenii surzi la sfaturi bune. Deocamdată, atât,
Richard. Cât ai să mai rămâi la Londra, casa mea îţi
va fi întotdeauna deschisă.
Pentru că era târziu şi Richard nu cunoştea încă
străzile oraşului. Franklin îl trimise cu trăsura sa
până la han. În noaptea aceea dormi dus. Puhoiul de
impresii noi, călătoria îl istoviseră.
Mai rămase câteva zile la Londra. Îi plăcea să se
plimbe pe străzi, să admire clădirile monumentale, să
privească lumea. Se pregătea tocmai să plece la
Oxford, când primi o scrisoare din partea Isabellei,
care-i vestea moartea bunicului.
„Exact la o săptămână după îmbarcarea ta s-a stins.
Până în ultima clipă ţi-a şoptit numele. «Richard va
ajunge departe… Trebuie să ajungă departe, repeta el,
privindu-mă în ochi şi strângându-mi mâna. Să-i scrii,
mi-a mai spus el, că şi de dincolo de moarte voi
veghea asupra lui…»”
Lacrimi mari, fierbinţi, porniră să se rostogolească
pe obrajii băiatului. Trebuia să izbândească în viaţă,
să ajungă om mare, să facă cinste numelui de
Beauclair. Nu-şi putea îngădui să înşele aşteptările
bunicului…

În dimineaţa următoare plecă la Oxford. Când se

urcă în diligenţă, ploua mărunt, ca prin sită şi
domnea un frig umed, pătrunzător.
După douăsprezece ore de drum, ajunse la

— 29 —
destinaţie. Noaptea dormi la „Royal Crown”, iar de
dimineaţă se prezentă cu o scrisoare de recomandaţie,
din partea lordului Shelburne, la Magdalen College,
unde fusese înscris din timp. Drumul de la han la
colegiu fusese pentru Richard o încântare. Se
înseninase. Clădirile masive, cu ferestre înalte, cu
turnuri şi turnuleţe ogivale, împodobite cu dantelării
în piatră, zidurile cenuşii, patinate de vreme, dădeau
Oxfordului un parfum arhaic, neobişnuit pentru
Richard, care se deprinsese cu casele noi, mai toate
asemănătoare, din oraşele americane.
La Magdalen College îl primi cancelarul. Severul şi
impunătorul magistru citi cu luare-aminte scrisoarea
lordului Shelburne. Mesajul unui secretar de stat la
Departamentul Coloniilor merita toată atenţia. După
ce ură lui Richard bun-venit, îl dădu în primirea unui
repetitor. Acesta îl conduse în odaia care i se
rezervase.
— Colegul dumitale de cameră, spuse cu răceală
repetitorul, este Onorabilul James Fortescue, fiul
lordului Cranham. Cred că o să vă înţelegeţi bine.
Fortescue este un gentleman, de la care oricine ar avea
de învăţat.
„Ce-o fi vrut să spună? se întrebă Richard, mirat de
tonul repetitorului. Am aspectul unui om care ar avea
nevoie să primească lecţii de la un gentleman?…”
— Despachetează-ţi lucrurile, iar la douăsprezece să
fii gata pentru masă, adăugă repetitorul şi ieşi
trântind uşa.
Înainte de a-şi desface bagajele, Richard se roti prin
cameră, examină curios gravurile cu femei goale

— 30 —
aninate în perete, deasupra patului lui James
Fortescue, aruncă o privire fugară asupra raftului cu
cărţi pe care, alături de câteva volume de studiu, găsi
o serie de romane şi cărţi erotice franţuzeşti şi
italieneşti: Les Contes de Voltaire, Le Joujou des
Messieurs, L’Éloge des Tétons, Le Joujou des
Demoiselles, precum şi Decameronul lui Boccaccio.
„Chiar că am ce învăţa de la Onorabilul James
Fortescue” îşi zise Richard, în vreme ce răsfoia o carte
cu gravuri îndrăzneţe, cum nu mai văzuse în America.
Apoi îşi desfăcu bagajele. Îşi aşeză hainele în dulapul
lui. Orândui rufăria în sertare şi după ce termină cu
treaba se aşeză pe patul moale, acoperit cu un pled
scoţian.
În odaia aceasta avea să locuiască mai mulţi ani. Se
întrebă ce fel de om era James Fortescue. Se va
strădui să-i intre în voie. Se simţea singur. Foarte
singur. La Londra nu-şi dăduse seama de acest lucru.
Interesul pe care i-l treziseră străzile, forfota, vizita la
doctorul Franklin îl menţinuseră într-o stare de
continuă agitaţie. Dar în liniştea acestei camere,
singurătatea începea să-l apese.
Uşa se deschise fără veste şi în prag apăru un tânăr
pistruiat, cu nas obraznic şi păr de o nuanţă bizară,
ce bătea în cărămiziu. Purta pe braţul stâng un
costum verde smarald, iar în mână ţinea o pereche de
pantofi cu catarame late de argint.
La vederea lui Richard, tânărul se opri mirat.
— Pun rămăşag că eşti Richard Sunderland, zise el,
arătându-şi într-un zâmbet larg dinţii cu
strungăreaţă.

— 31 —
 — Exact! De unde ştii? întrebă înveselit Richard.
— Erai aşteptat. Ţi se rezervase un pat în camera
aceasta. Din moment ce te găsesc aici, cu bagajele
desfăcute, înseamnă că dumneata eşti Richard
Sunderland.
— Perfect raţionament. Folosindu-mă de sistemul
dumitale de gândire, pun şi eu rămăşag că te numeşti
James Fortescue sau după cum mi te-a recomandat
repetitorul care m-a adus aici, Onorabilul James
Fortescue.
— Ai greşit. Sunt şi eu un individ destul de onorabil,
dar nu fac din această calitate un titlu. Numele meu e
Joe Phipps. Student în drept. Prietenii îmi zic Joe. Poţi
să-mi spui şi dumneata tot aşa.
Noul venit băgă hainele şi pantofii în dulapul lui
Fortescue. Amuzat de expresia de uimire de pe chipul
lui Sunderland, se întoarse spre el râzând.
— Te miră că mă numesc Phipps şi că totuşi umblu
în dulapul lui Fortescue. Nimic mai simplu. Mă ocup
de garderoba lui. Onorabilul James Fortescue e prea
absorbit de problemele înalte ca să aibă timp să-şi
scuture hainele ori să-şi cureţe pantofii. În schimbul
unei mici retribuţii, îndeletnicirea aceasta îmi revine
mie. Cu banii obţinuţi de la Fortescue şi de la alţi
studenţi, cărora le ofer servicii, mă întreţin pe timpul
studiilor mele universitare… Dacă doreşti, pot să mă
ocup şi de garderoba dumitale. Sunt specialist.
— Îţi mulţumesc pentru ofertă. La mine acasă am
fost deprins să-mi scutur singur hainele.
Phipps se recomanda cu un ton atât de firesc, încât
jena pe care Richard o simţise în primele momente

— 32 —
începea să se risipească.
— Să nu crezi Mr. Sunderland că mă ruşinez de
situaţia mea. Studenţii servitori, printre care mă
număr şi eu, se mândresc cu o serie de înaintaşi
iluştri. De pildă, George Whitefield, unul dintre
iniţiatorii mişcării metodiste, şi celebrul Samuel
Johnson. Johnson era atât de sărac, încât nu avea
pantofi cu care să se ducă la cursuri… Eu am pantofi.
Sunt mai bogat decât era Samuel Johnson. Asta-i
viaţa, Mr. Richard.
— Prietenii îmi spun Richie, rosti el simplu. Vrei să
fim prieteni, Joe?
— Cu dragă inimă, Richie.
Cu un gest spontan, cei doi tineri îşi strânseră
mâna.
— Aştept cu nerăbdare să-l cunosc şi pe Fortescue,
spuse Richard.
— E şi firesc. Odaia aceasta ai s-o împărţi cu el trei
ani. Să ştii, e un băiat cumsecade.
— Cred că o să-l întâlnesc la masă.
Phipps se scarpină în cap.
— Astăzi nu. Poate mâine.
— De ce tocmai mâine?
— Fiindcă e internat la infirmerie.
— Este bolnav? se interesă Richard.
— Hm… Nu tocmai. A benchetuit astă-noapte până
în zori, când Job, portarul nostru, l-a găsit dormind
cu capul pe o bornă, lângă intrarea colegiului. Sforăia
de răsuna strada. Cu toate strădaniile sale, Job n-a
reuşit să-l trezească. A încercat să-l târască până la el
în odaie, dar ghinionul a făcut ca tocmai atunci să

— 33 —
treacă pe acolo un repetitor. Din porunca acestuia,
Fortescue a fost transportat la infirmerie. Când
băiatul se va trezi din beţie, se va alege cu o săpuneală
straşnică.
În aceeaşi clipă, se auzi un ciocănit imperios în uşă.
Înainte ca Richard să fi strigat „intră”, repetitorul,
care-i făgăduise că va trece să-l ia la masă îşi făcu
apariţia.
— Ce-i cu dumneata, Phipps? întrebă el repezit.
— Am adus un costum de haine călcate pentru
Fortescue, Mr. Blackstone.
— Ai face bine să i le duci lui Fortescue la
infirmerie. S-a trezit din beţie şi n-are cu ce să se
îmbrace. Hainele pe care le purta de dimineaţă sunt în
ultimul hal de mizerie. Pe vestă şi pe pantaloni s-a
aşternut o crustă de noroi amestecat cu vărsătură.
Puah!… Dezgustător!… Mr. Sunderland, haidem la
masă.
Richard urmă pe repetitor printr-un şir de coridoare
întortocheate. Traversară o curte pătrată, mărginită de
clădiri cu aspect sever şi intrară în uriaşul refector al
colegiului. În holul luminat de ferestre cu vitralii viu
colorate se aflau mai multe mese lungi, în jurul cărora
se ospătau puzderie de studenţi.
Repetitorul îl duse pe Richard la o masă laterală,
indicându-i un loc lângă un tânăr nemaipomenit de
gras. Capul lui, rotund ca o tărtăcuţă, părea înţepenit
pe un trup ce evoca un dovleac de proporţii
prodigioase.
— Vă prezint pe Richard Sunderland, noul
dumneavoastră coleg, se adresă repetitorul tinerilor de

— 34 —
la masă. A venit tocmai de la New York spre a se
adăpa la izvorul înţelepciunii oxfordiene, vorbi el
cântat şi înflorit. Comportaţi-vă astfel, încât să se
simtă bine printre noi. Ia loc, Mr. Sunderland.
Apoi repetitorul se întoarse spre grăsan.
— Wragby, ocupă-te tu de Mr. Sunderland. Fă-i
cunoştinţă cu noii lui colegi. Ajută-l să se aclimatizeze.
Mr. Blackstone se retrase tot atât de demn precum
venise.
Wragby întinse o mână prietenească lui Sunderland.
— Numele meu este Guy Wragby. Mi se mai spune
şi Wragby-„Dolofanul”. Colegii n-au prea dat dovadă
de imaginaţie când m-au poreclit „Dolofanul”. Ar fi
putut să-mi zică „Borţosul”, „Purcelul”, „Puiul de
elefant”, sau ceva asemănător. S-au mărginit la
„Dolofanul”. Fiindcă sunt comod, mă mulţumesc şi cu
atât… Tânărul cu mutră gânditoare din stânga
dumitale este lordul Gerald Eastleigh. Îi zicem
„Poetul”, fiindcă are mania versurilor. Încolo, e
inofensiv ca orice poet. Noi îl condamnăm cu asprime,
fiindcă îşi pierde vremea compunând poezii, în loc să
guste din plin bucuriile vieţii, aşa cum l-ar îndritui
averea colosală a indulgentului său părinte, ducele de
Northland.
Gerald Eastleigh se înclină uşor.
— Încântat de cunoştinţă, Mr. Sunderland. Te rog
să nu-l iei în serios pe „Dolofan”. Ar fi un băiat
cumsecade, dacă n-ar avea o limbă mai ascuţită decât
o viperă. În ceea ce mă priveşte, nu aspir să-l întrec pe
Dryden sau pe Alexander Pope. În orele libere scriu
câte un madrigal fetelor naive, pentru care un vers de

— 35 —
dragoste e cea mai bună nadă.
— Mr. Sunderland, interveni Wragby-„Dolofanul”
vom petrece mulţi ani împreună. În acest lung interval
ai să judeci cine a spus adevărul. Poetul sau eu… Şi
acum să continui cu prezentările, reluă el, în vreme ce
îşi tăia tacticos friptura de porc din farfurie. Tânărul
subţirel şi capricios ca o domnişoară din faţa dumitale
este Everard Fordyce. Fiindcă tatăl lui, bancherul
Alexander Fordyce, este cel mai bogat om din Anglia,
amicul nostru Everard îşi închipuie că totul i se
cuvine. Îl vezi… Stă numai cu nasul pe sus, de parcă
toate i-ar puţi. Am fi putut să-l numim Cresus sau
Mecena. Am preferat să-l poreclim „Midas”. Ca şi
legendarul rege Midas, are urechi de măgar şi, în
oarecare măsură, firea acestui patruped. Şi pentru că
face fasoane şi e capricios ca o fată mare, îi mai zicem
şi „domnişoara Midas”.
— Te întreci cu gluma, „Dolofanule”, rosti
condescendent Everard.
Toţi începură să râdă. Nimeni nu se supăra pe
Wragby-„Dolofanul”.
— Mastodontul de lângă Fordyce este Matthew
Broxton. Ai zice că e omul preistoric redivivus. Noi îi
spunem „Gorila” Asemănarea este izbitoare. Priveşte şi
dumneata. Frunte mică, nas turtit, bot mare, braţe
lungi, corp mătăhălos, picioare arcuite. Să îl vezi gol,
la baie. E plin de păr, de sus până jos. „Domnişoara
Midas” şi „Gorila” sunt prieteni. Wragby-„Dolofanul”
arată locul liber de lângă Everard Fordyce.
— Regret că nu ţi-l pot prezenta şi pe James
Fortescue, colegul dumitale de cameră. Lipseşte,

— 36 —
deoarece e reţinut de urgente afaceri de stat. Deşi are
o siluetă impecabilă, l-am poreclit „Butia fără fund”,
fiindcă toarnă în el fără să se umple niciodată… Iată-l
şi pe Geoffrey Horncastle, snobul Horncastle. E înrudit
cu cele mai nobile familii din Anglia. Dar nu are un
ban în buzunar… Restul colegilor, am să ţi-i prezint în
sala de clasă. Sunt o colecţie de specimene demne să
figureze într-un muzeu de curiozităţi. Băutura şi
femeile sunt unica lor preocupare. Ehe, bine a făcut
Mr. Blackstone că mi te-a încredinţat. Oxfordul e o
junglă în care, fără ajutorul unei călăuze competente,
ai cade pradă fiarelor.
Wragby-„Dolofanul” exagera. Oxfordul nu era o
junglă. Richard avu prilejul să constate că pe străzile
orăşelului se putea plimba în voie, fără a se teme de
animale sălbatice. Oxfordul ascundea primejdii de altă
natură. În tavernele pline de studenţi erai oricând în
pericol să-ţi cheltuieşti ultimul ban din buzunar.
Femeile de moravuri nu tocmai austere abia aşteptau
să-ţi uşureze punga în schimbul unor mângâieri
ieftine, dar scump tarifate. Studenţii care etalau viciile
cele mai sordide dădeau tonul modei. Învăţătura era
lăsată pe planul al doilea. La High Borlace Club
descendenţii marilor seniori risipeau cu amândouă
mâinile aurul pe care administratorii domeniilor
paterne li-l trimiteau cu regularitate. Aroganţi,
superbi, cheltuitori, duceau o viaţă fastuoasă, ruinând
pe studenţii mai puţin bogaţi care încercau să-i imite.
Cămătarii făceau afaceri minunate. Studenţii,
îndatoraţi la croitor, la cârciumari şi la alţi furnizori,
găseau oricând credit, dar cu dobânzi scandaloase. În

— 37 —
crângul de pe malul râului Cherwell şi în parcurile
colegiilor Magdalen şi Merton se întâmplau noaptea
lucruri care umpleau de scârbă şi indignare pe
burghezii austeri din Oxford. Studenţii zurbagii şi
aceştia erau destui la număr, simţeau o adevărată
plăcere să işte scandaluri, pe care le rezolvau cu
pumnii, după regulile nobilului sport al boxului. Erau
şi studenţi mai rafinaţi, care preferau să-şi lichideze
conflictele folosind spada. Duelurile erau pedepsite
sever, dar numai când puteau fi descoperiţi făptaşii.
Un rigid cod al onoarei împiedica însă pe participanţi,
fie ei adversari sau martori, să scoată vreun cuvânt în
legătură cu aceste întâlniri, care îndeobşte rămâneau
nesancţionate.
Un incident fără însemnătate, iscat din cauza unei
fete de serviciu de la „Black Bear”, taverna preferată a
studenţilor de la Magdalen College, avu drept urmare
un duel între lordul Eastleigh şi Everard Fordyce.
Poate că incidentul fusese numai un pretext. Între
vlăstarul ducal şi fiul parvenitului din City domnea o
rivalitate surdă, izvorâtă dintr-o antipatie reciprocă şi
instinctivă, care nu aştepta decât un prilej ca să
explodeze. Şi unul şi celălalt erau spadasini de forţă.
Educaţia unui gentleman trebuia să comporte şi o
pregătire temeinică în mânuirea armelor. Întâlnirea pe
teren, îndelung disputată, se încheie cu rănirea
superficială a lui Fordyce. Înciudat la culme de
victoria rivalului său fiul bancherului hotărî să se
răzbune.
Într-o seară ploioasă, pe când Eastleigh se întorcea
de la „Black Bear”, însoţit de Guy Wragby, se pomeni

— 38 —
atacat la un colţ dosnic de stradă de un grup de tineri
mascaţi. Lordul opuse o rezistenţă îndârjită,
apărându-se cu un baston. Wragby, care nu se bătuse
în viaţa lui, nu-i putea fi de niciun ajutor.
Atunci interveni Richard, care trecea întâmplător pe
acolo. Aportul lui ar fi fost iluzoriu, dacă n-ar fi avut
asupra sa un box de metal, armă albă – intrată de
curând în arsenalul marinarilor americani – dar
necunoscută încă în Anglia. Richard făcu ravagii
printre agresori, care o luară la fugă.
A doua zi, Broxton nu se prezentă la cursuri. Abia
mai târziu se află că fusese internat la spital pentru o
gravă fractură a maxilarului inferior. Sir Josua
Broxton, tatăl „Gorilei”, sosit dinadins la Oxford, ceru
anchetarea cazului. Conspiraţia tăcerii era atât de
adâncă, încât nimeni nu depuse mărturie împotriva
lui Richard.
Broxton fu retras din colegiu. Rămas fără aliat,
Fordyce se resemnă să-şi rumege amărât înfrângerea.
Datorită acestei întâmplări, Richard câştigă
prietenia lui Eastleigh, care ajunsese să nu se mai
poată lipsi de el.
Între timp, Richard se aşternuse cu nădejde pe
învăţătură. Materiile lui preferate erau istoria
doctrinelor economice, economia politică, ştiinţele
financiare şi bancare şi istoria comerţului englez.
Problemele legate de monedă şi de speculaţiile
bursiere exercitau asupra lui o adevărată fascinaţie.
Aproape în fiecare zi lucra la biblioteca colegiului ori
la Biblioteca Bodleyană, unde se împrietenise cu
Jeremy Perkins, unul dintre bibliotecari, care îi

— 39 —
recomanda cele mai bune tratate în legătură cu
studiile sale.
Pentru Perkins, Oxfordul era un colţ de rai, iar
universitatea, un templu al culturii. Biblioteca
Bodleyană, susţinea Perkins, are o proprietate
miraculoasă. Cultura pe care o radiază prin fiecare filă
a cărţilor sale, încarcă atmosferă cu un fluid care
pătrunde prin toţi porii în corpul studenţilor,
localizându-se la creier, pe care-l dezvoltă în chip
prodigios. Studenţii îşi îmbogăţesc astfel cunoştinţele,
chiar dacă nu depun eforturi la învăţătură. Perkins
recomanda studenţilor să-şi petreacă săptămâni
întregi în bibliotecă, pentru a înmagazina cunoştinţe
cât mai vaste. Dar reţeta nu dădea întotdeauna
rezultate optime.
Şi la bibliotecă, şi în sălile de cursuri, studenţii
vorbeau în timpul orelor acoperind expunerea
profesorului. Seara, când se retrăgea în camera lui,
dornic să înveţe, Richard îl găsea pe Fortescue jucând
cărţi ori beţivindu-se cu prietenii. Într-o noapte, în
timp ce Richard dormea, Fortescue aruncă pe geam o
scară de frânghie, pe care se căţără o fată de
şaptesprezece ani – una din spălătoresele colegiului –
care făcu drumul întors abia la cântatul cocoşilor.
Dezmierdările îndrăzneţei perechi îl treziră din somn
pe tânărul american, care nu mai fusese în stare să
închidă ochii până în zori. Isprava aceasta se repetă,
de câteva ori. Prima dată, Richard se indignase peste
măsură, dar se abţinuse să facă vreo observaţie
colegului de cameră. Fiul puritanului de la New York
păstra încă respectul principiilor severe insuflate de

— 40 —
tatăl său. Însă, treptat, se deprinse cu aceste obiceiuri
păcătoase. La început, în calitate de martor dezgustat,
mai târziu, de spectator pasiv, apoi plin de curiozitate,
ca în cele din urmă să devină participant. Tinereţea îşi
impune drepturile.
Chefurile de la „Black Bear” nu izbutiră să-l facă
robul vinului. În schimb, îl captivă jocul de cărţi.
Marchizul nu-i împărtăşise niciodată secretul
mijloacelor care pot influenţa norocul. Îl familiarizase
însă cu toate jocurile de cărţi. Cunoaşterea jocurilor
de noroc, spunea Beauclair, este indispensabilă unui
gentleman…
Aproape de sfârşitul anului şcolar, Eastleigh îl pofti
pe Richard să-şi petreacă vacanţa la Hardwicke
Castle, reşedinţa de vară a familiei Nortland. Înainte
de a accepta invitaţia, Richard scrisese tatălui său,
rugându-l să-l autorizeze a-şi petrece vacanţa de vară
în Anglia, la colegul său Eastleigh. Josiah îi dădu
încuviinţarea, cu atât mai mult cu cât economisea
costul unei călătorii din Anglia în America şi înapoi.
Richard aştepta cu justificată emoţie plecarea la
Hardwicke Castle. Simţea o bucurie împletită cu
teamă la gândul că va petrece vara într-un castel ca în
romane şi că va trăi în mijlocul unei lumi strălucite,
pe care n-o cunoscuse decât din povestirile bunicului.
Înainte de a părăsi Oxfordul, îşi comandă din
ultimele lui economii un costum de mătase purpurie,
brodat cu aur şi o perucă nouă, „à la Cadogan”. Era
încredinţat că hainele acestea vor face furori. În ziua
în care şi le probă la croitor rămase mut de încântare.
După ce purtase o viaţă întreagă straie negre, de o

— 41 —
croială severă, lipsită de fantezie, se vedea într-un
costum de o splendoare nemaipomenită, cel puţin
pentru el. Aproape o oră se admiră în oglindă. Îşi
completă echipamentul cu un tricorn împodobit cu
pene de struţ, care se agitau la cea mai uşoară adiere,
cu cinci cămăşi de mătase garnisite cu dantelă de
Alençon, cu două perechi de ciorapi albi şi cu o
pereche de pantofi cu tocuri roşii şi catarame
încrustate cu pietre semipreţioase. Croitorul îi atrase
în ultimul moment atenţia că două perechi de mănuşi
din piele de Suedia şi câteva batiste din linou de
Olanda sunt indispensabile. Când Richard făcu totalul
cheltuielilor, constată cu strângere de inimă că irosise
aproape toţi banii care în mod normal ar fi trebuit să-i
ajungă până la toamnă.
Îşi luă cu succes examenele de sfârşit de an.
În fine, într-o seară, Eastleigh îl anunţă să-şi facă
bagajele. În noaptea aceea Richard dormi agitat. Se
deştepta la fiecare ceas ca să vadă dacă nu se
luminase de ziuă. După al doilea cântat al cocoşilor
nu mai fu în stare să aţipească. Era bucuros că
Fortescue plecase din ajun de la Magdalen College,
căci i-ar fi fost ruşine să-şi arate emoţia. Îşi strânse
bagajele, ajutat de serviabilul Joe Phipps, care refuză
să primească vreun ban, apoi îşi făcu îndelung toaleta.
Fusese ispitit să-şi îmbrace hainele noi, însă Joe îl
convinsese că nu e de bon ton să călătoreşti cu astfel
de veşminte.
Pe la orele nouă de dimineaţă apăru şi Eastleigh,
care îl invită să ia breakfast-ul în apartamentul său.
Mâncară câte o omletă cu şuncă şi beefsteak în sânge,

— 42 —
stropit cu vin de Burgundia.
Când sosi clipa plecării, Richard avu prima surpriză.
În locul diligenţei, cu care se aşteptase să călătorească
până la Londra, văzu oprindu-se în faţa intrării
principale a colegiului o caleaşcă azurie, trasă de şase
cai negri, nervoşi, cu păr lucios ca lacul japonez şi cozi
ondulate. Copitele lor izbeau pavajul, răscolind ecouri
în gangul colegiului.
În vreme ce vizitiul strunea caii, doi lachei încărcară
cuferele în portbagajul de la spatele caleştii. Richard
urmărea cu afectată indiferenţă acest spectacol. În
sinea lui era însă plin de respect pentru stăpânii
banului. În vreme ce muritorii de rând se îmbulzeau
ca sardelele în poştalioanele neîncăpătoare, cu miros
de năduşeală, usturoi şi cârnaţi, Eastleigh călătorea
comod în trăsură proprie, gonindu-şi caii în galop,
dacă era grăbit, sau făcând popasuri dese, dacă inima
şi fantezia îl îndemnau spre contemplaţie şi
hoinăreală.
Richard admira nepăsarea cu care Eastleigh
beneficia de bunurile şi avantajele aşternute la
picioarele sale. Dacă el ar fi fost stăpânul acestei
caleşti, nu şi-ar fi încăput în piele de bucurie.
Eastleigh privea însă acestea cu blazarea omului
căruia toate i se cuvin.
După ce se urcă în trăsură, tânărul lord trase
perdeaua, ca să nu-l bată soarele. Tolănit comod pe
pernele de catifea violetă, începu să moţăie. Richard
era atât de încântat de caleaşcă, încât nu-şi găsea
astâmpărul. Paroxismul plăcerii îl încercă la ieşirea
din oraşul Wheatby, când trăsura ajunse din urmă o

— 43 —
diligenţă plecată din Oxford cu două ore înaintea lor,
întrecând-o apoi în galopul celor şase cai negri. Invidia
citită în ochii călătorilor, în clipa în care îi depăşi, îl
făcu să simtă o exaltare nemaipomenită.
Până la Londra, unde ajunseră pe înserat,
schimbară patru rânduri de cai. Nici pe străzile
strâmte ale capitalei echipajul nu îşi micşoră iuţeala.
Pietonii săreau îngroziţi din calea atelajului care gonea
nebuneşte, scoţând scântei din caldarâmul de
bolovani.
Ziua se îngâna cu noaptea când trăsura se opri, în
sfârşit, în faţa somptuosului portal, în stil baroc, ce
împodobea faţada palatului Northland din Grosvenor
Square.
În întâmpinarea lor ieşi Rivers, un majordom
impozant, cu figură tipică de personaj nobil dintr-o
piesă de teatru, urmat de patru lachei în livrele
galonate, care purtau sfeşnice de argint cu lumânări
aprinse. După ce le ură bun venit, Rivers anunţă pe
Eastleigh că înălţimea sa ducele de Northland plecase
în ajun la Hardwicke Castle, însoţit de înălţimea, sa
ducesa şi de Mylady Patricia.
Traversară un vestibul de marmură roşie, o galerie
încărcată cu statui şi tablouri cu rame groase, aurite
şi intrară într-un hol uriaş. În fund se desfăşura
evantaiul unei măreţe scări de porfir.
— Rivers, condu pe Mr. Sunderland în camera de
malahit, porunci Eastleigh. Peste o jumătate de oră
serveşti masa. Dragă Richard, se adresă el prietenului,
fă-ţi repede toaleta, căci mi-e o foame de lup. Mă duc
şi eu până sus să mă schimb.

— 44 —
 Majordomul, precedat de doi lachei, cu nelipsitele
lor girandole cu lumânări aprinse, conduse pe Richard
printr-un şir de saloane şi de galerii de dimensiuni
gigantice. Flăcăruile jucăuşe ale lumânărilor se
reflectau în enorme oglinzi de Veneţia, în ramele late
ale tablourilor cu personaje în mărime naturală, în
sculpturile aurii ale mobilelor.
Camera de malahit era o încăpere de proporţii
aproximativ egale cu sala cea mare a tavernei „Black
Bear”. Un pat uriaş, cu baldachin de brocart verde,
străjuit de două coloane de malahit, constituia
elementul esenţial al acestei încăperi împodobită cu
tapiserii şi mobile în stil rococo.
Un valet rămase să-l servească.
„Ce-o mai fi aşteptând şi ăsta? se întrebă Richard
contrariat. De când mă ştiu m-am îmbrăcat singur.”
În timp ce se spăla, asistat de valetul care-i turna
apă, chibzui la înţelesul îndemnului lui Eastleigh, de
a-şi face cât mai grabnic toaleta.
„Nu cumva a vrut să spună că trebuie să-mi schimb
hainele?”
Richard citise prin romane că la masa de seară
nobilimea îşi expune cele mai frumoase veşminte. Ca
să nu se facă de râs, hotărî să-şi îmbrace hainele noi
îşi puse magnificul costum confecţionat la Oxford,
încercând zadarnic să descifreze un semn de
admiraţie, sau cel puţin de aprobare, pe chipul
impasibil al valetului.
După ce Richard îşi termină toaleta, apăru şi
majordomul, care cu acelaşi ceremonial îl conduse în
marele hol. Eastleigh îl aştepta, delectându-se cu un

— 45 —
pahar de whisky. Lordul purta un halat ponosit, de
mătase moarată şi papuci largi, comozi.
Când îl văzu pe Richard descinzând parcă din
vitrina unui croitor de pe Saville Row făcu ochii mari.
— Ce-i cu tine, Richie, vrei să mergi la balul Curţii?
Elegant mai eşti!
Obrajii lui Richard se învăpăiară. Îşi dădu seama că
făcuse o gafă. Încercă s-o repare.
— Am crezut că după cină vom ieşi puţin în oraş.
După atâtea luni petrecute în atmosfera provincială a
Oxfordului m-am gândit că n-ar strica să evadăm
puţin.
— De acord. Dacă voiai să ieşim, de ce nu mi-ai
spus de la început? Mi-am pus halatul fiindcă îmi
închipuiam că eşti obosit, că preferi să ne culcăm
devreme. Rivers, pregăteşte-mi un costum de seară şi
serveşte-ne degrabă un aperitiv.
Richard urmări cu interes eficienţa cu care Rivers
conducea armata de servitori. Cu gesturi măsurate şi
cuvinte puţine, abia şoptite, transmise unui valet
porunca stăpânului, ordonă unui valet să aducă
aperitivul şi îl expedie pe al treilea în sala de mâncare,
cu dispoziţia ca cina să fie servită în cinci minute.
Servitorii forfoteau tăcuţi, ca nişte umbre,
executându-şi cu precizie atribuţiile. Un servitor
împinse până în dreptul amfitrionului şi al oaspetelui
o măsuţă pe rotile, acoperită cu tăvi mari, de argint
pline cu tot felul de bunătăţi. Altul aduse o tavă şi
pahare de cristal de diferite mărimi. Rivers le servi,
personal, mai multe sticle cu băuturi tari şi cu nume
exotice.

— 46 —
 Ca să nu mai facă altă gafă, Richard imită în totul
pe Eastleigh, servindu-se numai cu o tartină cu şuncă
în aspic şi cu un păhărel de whisky. Acelaşi procedeu
hotărî să-l aplice şi la masă.
Risipă din casa aceasta era surprinzătoare. Ce se
făcea oare cu restul aperitivelor? Cine le consuma?
Băuturile se puteau păstra, dar feliile de morun ori de
piept de curcan, singurele pe care le putu identifica în
profuziunea de hors d’oeuvres cu aspect bizar, se
alterau dacă nu erau consumate într-o zi sau două.
Cina îl uimi şi mai mult. Remarcă patru crapi la
grătar, vreo şaptezeci de raci, patru languste, un
castron de argint cu cel puţin două kilograme de icre,
patru fazani, un purcel fript cu o lămâie în bot. Patru
torturi şi o îngheţată în formă de cetate medievală, cu
turnuri, creneluri şi ostaşi în armuri, toate admirabil
executate.
Lui Richard îi era atât de foame, încât uită de
prudenţa care şi-o impusese şi se servi din belşug, din
cele mai multe feluri. Spre mijlocul cinei, constată cu
regret că pântecele i se rotunjise, gata să plesnească şi
că nu mai putea să se înfrupte şi din celelalte
mâncăruri, toate îmbietoare, aduse de servitori.
Se felicită că se îmbrăcase în hainele noi, obligându-
l astfel pe Eastleigh să iasă în oraş. Dacă n-ar fi făcut
puţină mişcare şi s-ar fi culcat în starea de saturaţie
în care se afla s-ar fi îmbolnăvit de indigestie.
Cu această ocazie, făcu un aproximativ calcul
mintal, constatând că suma de bani pe care o
reprezenta acest dineu depăşea salariile pe o
săptămână ale lucrătorilor din atelierul patern.

— 47 —
 După cină, ieşiră cu trăsura. Richard ar fi preferat
să meargă pe jos, dar Eastleigh spuse că nu era
prudent să circule fără trăsură la o oră atât de
înaintată. Deşi era trecut de nouă, intrară la Opera
House de pe Haymarket Street, unde familia
Northland dispunea de o avanscenă. Se juca opera La
Schiava, de Sighor Niccolo Puccini. Când pătrunseră
în sală, se lăsase tocmai cortina după finalul actului al
doilea.
Era pentru prima oară că Richard intra într-un
teatru. Spectacolul oferit de lumea elegantă din loje şi
de la parter era strălucitor.
Pe cât de emoţionat era Richard, pe atât de
indiferent rămânea Eastleigh. Cu înclinări uşoare din
cap, lordul salută câteva femei tinere, pe care Richard
ar fi fost fericit să le cunoască. Murmurul sălii era
întrerupt de ansamblul disonant al instrumentelor
muzicale pe care orchestranţii le acordau înainte de
începerea, actului al treilea. Opera făcu asupra lui
Richard o impresie puternică. Muzica şi vocile
interpreţilor îl încântară.
După spectacol, trăsura îi duse la taverna „Ship and
Turtle” de pe Leanden Hall Street.
Pe masă, fumegau într-un castron uriaş câteva
broaşte-ţestoase rasol, iar într-o tavă, umplută pană
la jumătate cu sos de vin, plutea o caracatiţă
mărişoară. Eastleigh gustă câte puţin dar Richard,
care nu era deprins cu aceste specialităţi exotice, se
mulţumi cu câteva pahare de vin.
După ora unsprezece se înapoiară la Northland
House. În noaptea aceea, Richard visă că se află în

— 48 —
mijlocul unui stol de femei tinere şi frumoase,
senzuale ca nişte hurii, care-l mângâiau pline de
tandreţe; dar, de îndată ce el încerca să le prindă în
braţe, se îndepărtau, strecurându-i-se printre degete
ca argintul viu. Deodată, în faţa lui se despică
pământul şi din străfunduri ţâşniră ca dintr-un
vulcan jerbe de flăcări şi de scântei, care luară
înfăţişarea unui diavol cu coarne ascuţite, ochi
învăpăiaţi şi coadă răsucită. Ghearele încovoiate, ca de
uliu, mânuiau un trident înroşit în foc, cu care
diavolul îl împunse deodată în pântece. Richard
scoase un răcnet…
Crampe dureroase, rezultat al cinei copioase din
ajun, îl făcură să se trezească brusc din somn. Şiroaie
de năduşeală i se scurgeau pe gât şi pe frunte. Restul
nopţii se frământă ca pe jăratic.
În zori, când valetul ciocăni în uşă, Richard gemu
din greu. Era atât de obosit, încât după ce coborî din
pat nu se mai supără când valetul îl ajută să se
îmbrace. Simţea în gură un gust amărui, de cocleală.
La breakfast nu putu să guste nimic. Se urcă năuc în
trăsură şi dormi toată ziua, fără să ştie când şi cum
ajunseră la Hastings. Hurducăturile trăsurii pe
caldarâmul de piatră îl treziră din toropeală. Capul i
se limpezise şi simţea chiar o uşoară poftă de
mâncare. Când mărturisi lui Eastleigh că i-e foame,
acesta începu să râdă:
— Semn bun, te-ai pus pe picioare. Mă temeam că
ai să te îmbolnăveşti.
Peste aproximativ treizeci de minute de mers, pe un
drum neted de ţară, mărginit de copaci înalţi ce

— 49 —
foşneau agitându-şi frunzele în briza sărată a mării,
trăsura intră în vastul parc al castelului Hardwicke.
La capătul unei alei pietruite, străjuită de ulmi
seculari, apăru o clădire masivă, cu trei rânduri de
ferestre înalte, cu vitralii magnific luminate. La
intrarea principală erau trase câteva caleşti din care
coborau invitaţi sosiţi de pe domeniile învecinate.
Gerald Eastleigh şi Richard se urcară în camerele
lor, unde se schimbară la iuţeală, pentru a coborî în
marele hol înainte de a se servi masa.
Richard îşi îmbrăcase iarăşi costumul cel nou. Se
felicita că şi-l făcuse. Ce înfăţişare ar fi avut cu
straiele lui negre? S-ar fi uitat oamenii la el ca la altă
drăcovenie.
Când cei doi prieteni coborâră în hol, se auzea
dinspre sala de bal melodia dantelată a unui menuet
de Boccherini. În jurul meselor verzi din saloanele de
jos se îmbulzeau aceiaşi jucători pasionaţi, care nu se
simţeau bine decât mânuind cărţile în cluburi sau
cazinouri. În sufragerie se servea un îmbelşugat bufet
rece. Uşile saloanelor erau deschise spre terasele cu
vedere la mare. Ghirlande multicolore de lampioane
japoneze luminau peluza vastă şi aleile împodobite cu
statui de marmură şi jocuri de apă. Pe lacul de la
capătul peluzei pluteau gondole învelite în covoare. O
orchestră, instalată pe o insuliţă, revărsa valuri de
armonii.
După ce îl prezentă ducelui şi ducesei de Northland,
care-i zâmbiră distrat şi condescendent, Eastleigh îl
conduse în sala de bal, pentru a-i face cunoştinţă cu
Patricia. O căutară în zadar. Un tânăr elegant, care-şi

— 50 —
prinsese coada perucii cu o panglică violetă, le spuse
că Patricia ieşise în parc împreună cu contele de
Carlysle.
Richard făcu senzaţie printre prietenii lui Gerald.
Fetele, mai ales, îl găsiră încântător. Le plăcea
prospeţimea şi naivitatea lui, atât de deosebită de
blazarea şi rafinamentul artificial al celorlalţi tineri.
— Acum să dăm o raită prin sălile de joc, spuse
Eastleigh. Vreau să pun o mie de guinee la bătaie.
— O mie de guinee? se sperie Richard.
— Puţin?
— Dimpotrivă. Prea mult. Cu banii aceştia poţi trăi
minunat un an întreg.
— Când îi pierzi sau îi câştigi într-o oră la joc încerci
satisfacţii şi mai minunate. Ţie nu-ţi place să joci?
— Îmi place. Dar în seara aceasta nu prea am chef,
replică Richard, trecând sub tăcere faptul că nu
dispunea decât de două livre.
— Atunci, asistă-mă. Ai să-mi porţi noroc. Fortuna e
femeie şi, ca orice femeie, e sensibilă la zâmbetul unui
flăcău chipeş ca tine.
Trecură în revista saloanele de joc, în care se
îmbulzeau curtezanii norocului.
Eastleigh se aşeză la o masă de faro. Richard
rămase în picioare, dinapoia prietenului său. În faţa
jucătorilor se îngrămădeau moviliţele de aur.
Majoritatea participanţilor afectau o nepăsare elegantă
faţă de toanele norocului. Cel care dădea însă tonul,
jucând cu o degajare şi o fantezie inegalabilă, era
William Douglas, duce de Queensberry. Unchiul lui
Eastleigh Queensberry semăna cu un satir desprins

— 51 —
din tablourile cu subiecte erotico-bahice. Aceiaşi ochi
vioi şi scăpărători ca doi cărbuni aprinşi, aceleaşi
sprâncene groase, în formă de unghi ascuţit, aceeaşi
frunte sbârcită, acelaşi nas adus ca un cioc de pasăre
răpitoare, aceeaşi gură cu buze senzuale, veşnic
arcuite într-un zâmbet de o muşcătoare ironie. Lui
Queensberry nu-i lipseau decât urechile lungi şi
ascuţite, ca vârfurile de suliţă, coarnele răsucite,
picioarele cu copite şi coada de ţap ca să se identifice
cu vechea zeitate câmpenească, al cărei caracter îl
dobândise în întregime. Adorator al lui Bachus şi al
Afroditei, ducea o viaţă veselă, luând totul în glumă.
„Cel mai sigur mijloc de a întâmpina cu plăcere ziua
de mâine e să nu-ţi pese de ea”, obişnuia el să-l citeze
pe Plutarh. Haina de curte, brodată cu aur, marele
cordon, care-i bara pieptul şi placa încrustată cu
briliante din dreptul inimii îi dădeau un aspect
impozant. Aventurile lui amoroase erau fără număr.
Când i se reproşa frivolitatea Queensberry răspundea
cinic:
— Virtuţile îngrădesc spiritul. Un om liber nu se
lasă încorsetat de asemenea considerente burgheze.
Plăcerea e un corolar indispensabil vieţii.
Contemporanii îl socoteau un munte de corupţie. În
toată Anglia nu avea decât trei prieteni. Primul era
Maiestatea Sa Regele George al III-lea, care-l numise
Gentilom de Cameră, al doilea era Prea Onorabilul
George Selwyn, un inofensiv membru al Camerei
Comunelor, ce-şi petrecea timpul scriind prietenilor
scrisori menite să rămână celebre. În sfârşit, al treilea
era Onorabilul Charles Fox, Cel mai prodigios şi

— 52 —
inteligent om din Anglia. Nu se puteau firi mai
diametral opuse.
Un lacheu se plecă la urechea lui Eastleigh şi îi
şopti câteva cuvinte. Lordul se ridică repede de la
masă şi, înainte de a pleca, rugă pe Richard să-i ţină
locul.
Richard se aşeză pe scaunul rămas liber. Inima îi
tresălta de emoţie. Încerca o nouă experienţă.
Participa pentru prima oară la un joc de o asemenea
amploare. I se părea că toţi ochii erau îndreptaţi spre
el. Când ducele de Queensberry împărţi cărţile,
Richard le luă cu teamă. Norocul îi surâse. Câştigă
douăsprezece lovituri succesive, adăugând la capitalul
lăsat de Eastleigh încă patru sute de guinee. Când
lordul se înapoie la masă, Richard îi arătă încântat
câştigul. Eastleigh strâmbă din nas.
— Cine câştigă la joc, pierde în dragoste. Mă înşală
Kitty.
Richard încercă o mare dezamăgire, dar Eastleigh i-
o îndulci, propunându-i să împartă câştigul pe din
două.
— Şi acum, haidem la culcare. Sunt mort de
oboseală. Mâine vânăm. Vreau să fim odihniţi. Cu
Patricia am să-ţi fac mai târziu cunoştinţă. E o fată
drăguţă, dar obositor de complicată.
Eastleigh căscă somnoros.
— Mi-e somn şi sunt plictisit… Foarte plictisit…

De dimineaţă, în jurul orei şapte, Eastleigh intră

grăbit în camera lui Richard.
— Haide, leneşule. Trezeşte-te!

— 53 —
 Richard se deşteptă, tresărind. Deschise ochii
cârpiţi de somn.
— Ce?… Ce s-a întâmplat?…
— Peste o jumătate de oră plecăm la vânătoare. Am
să-ţi aleg un cal excepţional.
— Cal? Ce să fac cu el?
— Vom vâna călare.
Richard simţi o împunsătură în inimă. Vânătoare
călare? El nu se urcase în viaţa lui pe cai.
— Nu mi-am adus costumul de vânătoare, găsi el un
pretext.
— N-are importanţă. Îţi trimit un costum de-al meu.
Am patru sau cinci, zise lordul, agitând clopoţelul de
pe noptiera lui Richard.
Apăru un valet. Eastleigh îi ordonă să aducă în
grabă un costum de vânătoare cu echipamentul
respectiv. Ajutat de valet şi sub supravegherea directă
a lui Eastleigh, Richard îşi puse pantalonii albi,
strânşi pe corp, cizmele cu carâmbi moi şi pinteni
zornăitori de argint, vesta roşie şi haina albastră, cu
găitane de fir.
Când se privi în oglindă, constată cu plăcere că avea
un aspect marţial, pe care i-l accentua spada uşoară
prinsă la şold. Costumul lui era identic cu al lui
Eastleigh.
Richard îşi pipăi cuţitul de vânătoare prins la brâu,
apoi luă de pe masă tricornul şi mănuşile albe.
— Sunt gata, rosti el, punându-şi mândru o mână
în şold.
Când ieşiră în parc soarele era sus.
Faţada severă a castelului, cu ziduri cenuşii şi

— 54 —
ferestre înalte, ogivale, se armoniza cu verdele
proaspăt al copacilor. Pe esplanada din faţa castelului
era întinsă o masă îmbelşugată, în jurul căreia se
îmbulzeau vreo sută de invitaţi, bărbaţi şi femei, în
costume de vânătoare. Ca şi Richard, domnii purtau
pantaloni albi, vestă roşie şi haină albastră, cu găitane
de fir. Pe urmaşele Evei nu le deosebeau de bărbaţi
decât fustele albe, de o stofă de lână moale şi
mătăsoasă. Vestele şi hainele erau de aceiaşi croială şi
culoare ca ale domnilor.
— Richie, hai să te prezint Patriciei. E în grupul din
dreapta.
Când Patricia îşi întoarse privirile asupra lui,
Richard se pierdu cu totul. Întâlnise pe fiinţa visurilor
lui. Era atât de emoţionat, încât nu i-ar fi putut defini
nici culoarea ochilor.
— Mr. Sunderland, Gerald mi-a vorbit adeseori
despre dumneata, rosti ea.
Tinerii care o însoţeau se întunecară, indispuşi de
expresia de plăcută surprindere care se aşternuse pe
chipul Patriciei la apariţia acestui bădăran din
America.
Lordul Carlysle, unul dintre cei mai fervenţi
admiratori ai fetei, se plecă la urechea lui Eastleigh:
— Americanul tău e prea chipeş ca să nu-şi facă
inamici.
După ce luară cu toţii gustarea, lordul Queensberry,
care dirija vânătoarea, dădu semnalul încălecării.
Majoritatea invitaţilor îşi luară caii la întâmplare.
Richard nimeri un roib plin de foc, care sforăia
bătăios.

— 55 —
 Cu oarecare teamă, se urcă în şa, ajutat de un
lacheu care-i ţinea scara. Când se pomeni pe cal, simţi
o serioasă îngrijorare. Roibul se frământa plin de
neastâmpăr, periclitându-i echilibrul.
— Îmi permiteţi, Sir, să vă dau o povaţă. Strângeţi-l
bine în genunchi. Trăsnetul e un cal bun, dar
năzuros. Nu-i îngăduiţi, Sir, să-şi facă mendrele.
Strângeţi-l bine în frâu. Să vă ştie de stăpân.
Richard ciuli urechile mai straşnic decât roibul pe
care-l călărea. Recomandările lacheului nu-i păreau
de bun augur. Trăsnetul! Ce ghinion! Dintr-o sută de
vânători să aibă tocmai el nenorocul de a încăleca pe
Trăsnet. Numele acesta, care evoca arma favorită a lui
Jupiter, îl făcu să blesteme vânătoarea, pe invitaţi şi
toţi caii din lume. Îi era frică. Numai de nu i-ar simţi
roibul slăbiciunea. Trebuia să pară curajos,
nepăsător.
Se îndreptă de spinare, umflă pieptul şi se gândi că
n-ar fi rău să-şi pună pumnul în şold, aşa ca tânărul
Carlysle. După câteva momente de calm, Trăsnetul
dădu iarăşi semne de nerăbdare, scurmând cu copita
pământul.
Între timp, haita de câini de vânătoare porni să
latre, făcând o larmă asurzitoare. Vânătorii se strigau
între ei, glumeau, îşi struneau cu nepăsare caii.
Richard auzi ca prin vis un sunet de goarnă. Alt
sunet răspunse dintr-un punct mai depărtat al
parcului. Se abătu apoi un cor de sunete, unele mai
ascuţite decât altele. Câinii, excitaţi de larma metalică
a goarnelor, lătrau ca scoşi din minţi. Deodată, li se
dădu drumul. În iureş nebunesc, se avântară spre o

— 56 —
pajişte însorită, prin care trecu fulgerător un cerb cu
coarne rămuroase de toată frumuseţea.
Ducele de Queensberry ridică cravaşa şi după
câteva secunde de aşteptare, în care invitaţii
încremeniră plini de încordare, dădu pinteni calului,
pornind în galop pe urmele câinilor.
— Atenţie, Sir mai auzi Richard o dată glasul
lacheului. Strângeţi calul în genunchi şi struniţi-l
bine.
Restul cuvintelor lui se pierdură acoperite de
puhoiul furtunos al ropotului de copite, care se
dezlănţui cu zgomot de tunet. Masa compactă de
călăreţi, măturată parcă de vijelie, se repezi pe urmele
lui Queensberry.
Trăsnetul ţâşni ca o săgeată dintr-un arc încordat.
Richard se pomeni aruncat în sus ca de-o catapultă.
Căzu apoi în şa cu atâta violenţă, încât icni. Şi în timp
ce Trăsnetul despica spaţiile, Richard nu mai vedea
nimic, nici înainte, nici în dreapta, nici în stânga.
Toţi copacii păreau că se avântă cu viteză
ameţitoare spre el. Într-o străfulgerare, Richard îşi
aminti de recomandaţiile lacheului. Trase de frâu şi
strânse calul între genunchi. În aceeaşi clipă, pintenii
săi de argint se înfipseră adânc în flancurile sensibile
ale roibului, care necheză, înteţindu-şi iuţeala.
Trăsnetul galopa atât de întins, încât Richard nu mai
simţea zguduirile.
Roibul, înnebunit de pintenii ce-i scormoneau
flancurile sângerânde, alerga întrecându-se cu toţi
dracii din iad. Tricornul lui Richard zbură, rămânând
aninat în frunzişul des al unui copac, cravaşa îi scăpă

— 57 —
din mână, plesnind peste nas pe un vânător din
apropiere. Spada, încurcându-se într-un lăstăriş, fu
smulsă, cu portspadă cu tot de la brâul lui Richard
care habar n-avu de acest incident mărunt.
Vântul îi şuiera la ureche, bucăţile de pământ,
zvârlite de copitele cailor care alergau înaintea lui, îl
izbeau în piept şi peste faţă. Richard se zgârie în nişte
crengi joase, şfichiuitoare, de trandafiri sălbatici, în
care peruca rămase agăţată, ca un trofeu. Haina lăsă
smocuri de lână şi de fir, care luceau printre frunze ca
nişte podoabe într-un pom de Crăciun.
Trăsnetul gonea, gonea de-a dreptul spre porţile
infernului, care păreau să se deschidă în depărtare,
spre a-l înghiţi pe Richard cu calul lui cu tot…
Deodată, din dreapta, ţâşni o umbră.
În clipa aceea, Richard simţi că se pierde…
Dar starea aceasta dură numai câteva secunde.
Când îşi reveni, constată că o mână puternică îl
ţinea să nu cadă din şa. Calul se oprise. Era acoperit
de spumă, picioarele fi tremurau, flancurile îi erau
agitate de respiraţia grea, gâfâită.
În faţa lui Richard se afla ducele de Queensberry
călare. Bătrânul aristocrat, cu chipul de satir, îl
sprijinea cu mâna dreaptă, pe care i-o priponise în
umăr, iar în stânga ţinea strâns dârlogii Trăsnetului.
Queensberry îl salvase de la moarte.
Richard bâigui câteva cuvinte de mulţumire. Era
copleşit de ruşine. Se compromisese. Desigur că toată
lumea râdea de el. Şi de nimic nu se temea mai mult
decât de ridicol…
Tot ducele îl conduse până la castel, povăţuindu-l să

— 58 —
facă o baie fierbinte, să bea câteva pahare de alcool şi
să doarmă apoi câteva ore.
— Diseară ai să te simţi proaspăt ca un nou-născut.
Richard îi mai mulţumi o dată. Colţurile gurii lui
Queensberry se ridicară într-un zâmbet mefistofelic.
— Mulţumeşte mai bine interesului pe care mi l-a
trezit o idilă… cu urmări previzibile…
Vorbele lui erau atât de sibiline, încât băiatul – care
nu se dezmeticise încă bine – renunţă să le mai
tălmăcească.

Când Richard se trezi din somn, soarele în asfinţit

revărsa valuri de lumină purpurie prin ferestrele
deschise, aşternând peste mobile, peste goblenuri şi
covoare o tentă unitară, sângerie.
Eastleigh stătea lângă pat şi îi zâmbea cu simpatie.
— Dragul meu Richie, toată lumea aşteaptă să te
felicite.
— Să mă felicite? rosti Richard uluit. De ce să mă
felicite?
— Queensberry a declarat că i-ai salvat viaţa. Calul i
se ambalase. Tu, ca un adevărat erou, ai făcut un mic
ocol prin desişul pădurii, rupându-ţi hainele prin
lăstăriş şi riscând în orice clipă să te zdrobeşti de
trunchiurile copacilor, i-ai ieşit înainte şi ţi-ai înfipt
mâna în dârlogii calului său, reuşind să-l opreşti.
Şifonat din chestia aceasta a ieşit tocmai Carlysle care
se bizuise pe un valet spre a-ţi repartiza pe cel mai
nărăvaş armăsar. Voia să te facă de râs în faţa
Patriciei. Şi acum, îmbracă-te. Lumea e nerăbdătoare
să te sărbătorească.

— 59 —
 Richard avu senzaţia că se învârteşte casa cu el.
Ce urmărise Queensberry, dând această întorsătură
ciudată unei întâmplări atât de simple?
Se întrebă ce atitudine să adopte? Să mărturisească
adevărul, punându-l pe Queensberry într-o situaţie
falsă? Dar dacă ducele îi crea această atmosferă de
legendă ca mai târziu să dea totul în vileag? N-ar fi
avut însă nicio raţiune. Poate că bătrânul duce voia
să-l umilească pe Carlysle. Era plauzibil. Poate că voia
să scoată din încurcătură pe un tânăr care îi inspirase
simpatie!
Se îmbrăcă, apoi coborî în sală. Richard avu în
curând ocazia să constate că Eastleigh nu exagera
când afirmase că lumea abia aştepta să-l
sărbătorească. Ducele şi ducesa de Northland, în
calitatea lor de gazde, îi mulţumiră, fiindcă datorită lui
petrecerea nu se încheia în chip tragic. Lady Patricia
Darnley, mânată de un spontan şi exuberant
entuziasm, îi sări de gât şi îl sărută pe obraji.
La sfârşitul săptămânii, invitaţii îşi făcură bagajele
şi plecară la Londra. Printre ultimii oaspeţi care
părăsiră castelul se număra şi Carlysle. Acest zelos şi
înflăcărat curtezan al Patriciei era plin de amărăciune,
fiindcă lăsa în preajma iubitei un rival de temut… În
sfârşit, la cincisprezece iunie, ducele şi ducesa de
Northland, însoţiţi de Patricia, Gerald şi Richard, se
înapoiară la Londra.

Richard avea impresia că trăieşte într-o lume de

basm. Baluri, curse de cai, chermese, recepţii, lupte
de cocoşi, meciuri de box, dineuri, reprezentaţii de

— 60 —
teatru şi operă, parade militare, orgii, partide de joc de
cărţi, excursii la Harrow şi Eton, vizite prin magazinele
de modă, expoziţii, banchete, toate se înlănţuiau într-
un cortegiu ameţitor de distracţii, care-l îmbătau,
creându-i o stare sufletească şi o mentalitate nouă.
Printr-o întâmplare, câştigase prietenia lordului
Eastleigh. Graţie acestuia, intrase în vârtejul highlife-
ului londonez. Contactul cu această lume sus-pusă îi
îmbogăţise experienţa. Pe Richard nu l-ar mai fi
satisfăcut orizontul îngust pe care i-l oferea atelierul
de cuţite al tatălui său. Era însetat de perspective
largi, de putere, de bani, de o reputaţie pe care nu o
putea dobândi la New York. Dar nu era uşor să ajungi
în vârful piramidei. În lumea lui Eastleigh era acceptat
numai ca figurant.
Pătrunsese în această lume strecurându-se pe uşa
din dos. Acum visa să-şi facă o nouă intrare,
triumfală, pe uşa din faţă. Să se plaseze în centrul
atenţiei generale. Dar cum putea ajunge acolo?
Richard observase că banul era paşaportul care
deschidea cu uşurinţă porţile cele mai straşnic
ferecate. În cluburile exclusive şi în saloanele înaltei
aristocraţii, potentaţii banului începuseră să fie
primiţi cu onoruri. Un masiv cont în bancă echivala cu
un titlu de baronet sau de viconte. Proprietarul băncii
se putea socoti egalul unui duce.
În câteva rânduri, Richard însoţi la operă pe
Eastleigh şi pe sora acestuia. În prezenţa Patriciei
încerca o senzaţie de nelinişte, o tulburare ciudată, o
stare de excitare asemănătoare beţiei uşoare,
provocată de trei sau patru cupe de şampanie, băute

— 61 —
pe îndelete. Începuse să o iubească. Era atât de
frumoasă… Avea impresia că şi Patricia îl plăcea, în
ochii ei catifelaţi întrezărise un licăr de interes, de
simpatie, simţăminte pe care Richard nu îndrăznise să
le tălmăcească într-un sens mai profund… Vara zbură
ca un vis.
În toamnă, Richard şi Eastleigh se înapoiară la
Oxford. Regăsiră cu plăcere atmosfera veselă de la
„Black Bear”, dragostea lipsită de complicaţii a fetelor
de acolo, interminabilele partide de faro şi de ecarté,
escapadele nocturne din parcul colegiului.
Medalia are însă şi revers. Într-o dimineaţă, căzu ca
un trăsnet vestea că Geoffrey Horncastle „Snobul”,
fraţii Kennedy şi Joe Phipps, studentul servitor,
fuseseră arestaţi sub învinuirea de asasinat. Totul se
datora unui nenorocit complex de împrejurări. După
un chef la „Black Bear”, încheiat abia în zori, tinerii se
înapoiau la colegiu făcând un tărăboi de treziseră
toată strada. Pe drum, unul din fraţii Kennedy se
luase la harţă cu un trecător paşnic. Un paznic bătrân
intervenise în ajutorul trecătorului. Urmase o
busculadă. Cineva – nu se ştia bine cine – lovise cu o
piatră în cap pe bătrân, care căzuse fulgerat ca o vită
la abator.
Crima făcu mare vâlvă. După un proces monstru,
cu multiple peripeţii, fraţii Kennedy şi Joe Phipps se
văzură condamnaţi la moarte. În ultimul moment,
regele, ţinând seama de vârsta lor, le comută
pedeapsa capitală în deportare perpetuă. Horncastle
fu achitat, datorită declaraţiilor favorabile ale unor
martori de ultimă oră. Păţania celor trei studenţi avu

— 62 —
un efect salutar asupra lui Richard. Renunţă la
petreceri şi se aşternu iarăşi pe învăţătură. Abia se
stinseră ultimele ecouri ale acestei afaceri şi un nou
scandal explodă ca un butoi de pulbere. De data
aceasta, eroul principal era lordul Eastleigh în
persoană.
Richard află ştirea într-o seară, pe când se înapoia
de la Biblioteca Bodleyană. Wragby îl aştepta în poarta
colegiului, dând semne de mare agitaţie.
— Ai auzit ce-a păţit Gerald? îl întrebă „Dolofanul”,
ştergându-şi transpiraţia de pe frunte.
— N-am auzit nimic. Ce s-a întâmplat?
— Un accident tragicomic, cu urmări destul de
neplăcute, rosti gâfâind Dolofanul, după ce-şi trase
sufletul. Gerald se afla în vizită galantă în budoarul
nevestei profesorului Saunders, când soţul încornorat
şi-a făcut pe neaşteptate apariţia. Figură clasică.
Bănuind că soţia îi pune coarne, a anunţat-o că e
convocat la un consiliu profesoral şi că se va înapoia
acasă mai târziu că de obicei. Mrs. Saunders s-a
grăbit să-l cheme pe Gerald. Voios, flăcăul s-a înfiinţat
în budoarul ei. Profesorul s-a întors acasă,
surprinzându-i în cei mai tipic flagrant delict. Auzind
bătăi în uşă, Gerald a ieşit pe fereastră. Dormitorul
era la etajul I. La coborâre, viţa sălbatică de care se
ţinea s-a rupt, aşa că bietul băiat a căzut de la trei
metri, fracturându-şi mâna dreaptă şi făcându-şi o
entorsă la picior. Mă mir cum a găsit putere să se urce
într-o trăsură care trecea întâmplător pe acolo. A
ajuns la colegiu mai mult mort decât viu. Fiindcă n-
are încredere în medicul colegiului, a trimis un

— 63 —
mesager la Northland House, cerând să i se expedieze
urgent un chirurg din Londra. Apoi m-a trimis după
tine. Hai să-l vezi. E într-un hal…
Când ajunseră la colegiu, doctorul, ajutat de un
infirmier, fixa între atele braţul fracturat al lui Gerald,
pe care suferinţa îl storcea de sudoare ca pe un
burete. După ce aplică un unguent pe contuzii şi îi
scoase o doză masivă de sânge – remediu suveran şi
universal în acea epocă – medicul se retrase, lăsându-
şi pacientul în seama infirmierului.
Gerald avea dureri cumplite. Ca să-şi stăpânească
gemetele îşi muşca buzele până la sânge.
Impresionaţi, Richard şi Wragby hotărâră să-l vegheze
toată noaptea.
În cursul dimineţii, ducesa de Northland sosi în
galopul cailor de la Londra, însoţită de Patricia şi de
doi chirurgi. L-ar fi adus şi pe duce, dacă acesta nu s-
ar fi întâmplat în acel timp să fie Viena, într-o misiune
diplomatică extraordinară.
Când ajunse la patul fiului ei, ducesa era zdrobită
de emoţie. Îşi tampona ochii cu o batistă de dantelă
fină, în vreme ce pieptu-i opulent sălta, zguduit de
suspine. Durerea ei părea teatrală. În toate
manifestările ei, ducesa de Northland se comporta cu
măreţie şi solemnitate. Chiar şi exteriorizările de
sentimente duioase păreau ostentative, de paradă. Era
aidoma unei tragediene care interpretează rolul unei
regine.
Îndată ce-şi văzu fiul, îl sărută pe frunte şi îi sprijini
capul de sânul ei matern, vărsând torent de lacrimi.
După aceea, chirurgii din Londra îşi luară în primire

— 64 —
pacientul. Examinară aparatul aplicat de colegul din
Oxford, apoi declarară că totul trebuie refăcut.
Cercetară contuziile, entorsa, iar după un consult
purtat în şoapte dădură sentinţa: pacientul nu
suferise leziuni interne care să-i pună viaţa în pericol,
dar se impunea să i se aplice alte atele ghipsate la braţ
şi să i se preschimbe radical tratamentul
medicamentos. Pacientul urma să mai stea la pat
câteva zile, sub directa supraveghere a medicilor.
Richard instală provizoriu pe ducesă şi pe Patricia la
Mitre Inn, apoi plecă să le caute un apartament
confortabil pentru timpul cât vor rămâne la Oxford. În
după-amiaza aceleiaşi zile avu norocul să găsească pe
Oriel Street o căsuţă liniştită, curată şi învăluită în
cortine de iederă. Parterul era ocupat de proprietar,
reverendul John Greenfield care, în schimbul unei
chirii rezonabile, puse la dispoziţie etajul alcătuit din
două dormitoare, un salonaş şi o sufragerie, mobilate
sobru, dar cu gust. Personalul de serviciu al ducesei
urma să fie găzduit în câteva cămăruţe la subsol.
În ziua următoare, nobilă doamnă, însoţită de fiica
ei, se mută la noua reşedinţă, unde avea de gând să
rămână până în ziua în care Gerald va fi autorizat să
părăsească patul.
La masa de prânz, la care fu invitat şi Richard,
ducesa se plânse de dureri de cap şi de frisoane. Către
seară, starea i se înrăutăţi. Medicii din Londra
constatară o congestie pulmonară, îi aplicară luări de
sânge şi cataplasme cu alcool, în care fuseseră
macerate broaşte de câmp, recomandându-i şi o
poţiune soporifică, alcătuită din boabe de mac pisat,

— 65 —
amestecat cu bojoc de iepure, păstrat în vin de Porto.
Patricia trebui să se ocupe acum de doi bolnavi,
făcând naveta între Magdalen College şi Oriel Street.
Richard era cavalerul ei, spre invidia celorlalţi
studenţi. Din când în când se plimbau prin luncă.
Zilele erau calde, cerul senin, de un albastru luminos,
ca porţelanul de Delft, râul cânta laolaltă cu freamătul
copacilor. O dată, pe înserat, în singurătatea complice
a luncii, Patricia i se dărui. Totul se petrecu simplu,
într-un elan tineresc fără artificii şi fără tirade de
dragoste…

În aceeaşi săptămână, Richard primi un mesaj de la

Patrick. Îi recunoscu de îndată scrisul cu trăsături
energice, clare, aproape caligrafice.

„New York, 17 aprilie 1773

Dragul meu frate,
Îţi anunţ o veste mare. M-am însurat. Nevasta mea,
Rebecca, este fata pastorului Isaiah Brown din Albany.
Toată lumea mă invidiază pentru această partidă
strălucită. Familia Brown este una din cele mai vechi
şi mai onorabile din Albany. Tata e foarte bucuros şi
spune tuturor cu mândrie că aşteaptă să-mi urmezi şi
tu pilda, însurându-te cu o fată gospodină, frumoasă,
tânără şi de familie tot atât de bună ca a soţie mele.
Locuim în casa noastră, fiindcă tata a fost de părere
să nu cheltuim bani construindu-ne alt cămin, ci să-i
investim în atelier. Rebecca a fost de acord cu această
propunere. Curând după căsătorie, tata mi-a spus că
vrea să ne asocieze la firmă, pe care va scrie «Josiah

— 66 —
Sunderland and Sons». Bineînţeles, după ce ai să te
înapoiezi şi tu de la Londra. Tu ai să te ocupi cu
scriptele, eu cu îndrumarea muncii în atelier, iar tata
cu supravegherea generală.
De la Aristotle n-am mai primit nicio veste. Poate că
l-au scalpat indienii. Să mă ierte Dumnezeu, dar dacă
s-a întâmplat aşa, apoi şi-a meritat soarta. Mama nu
se simte bine. Doctorul Westerley se ocupă de ea, dar
nu i-a găsit încă leacul. Bridget şi Hannah o ajută la
gospodărie. Tata e îngrijorat, fiindcă până acum
nimeni nu le-a cerut în căsătorie. Şi mie mi-e temă să
nu rămânem cu pietrele în casă.
Alte noutăţi, nu prea am. O ducem greu cu
impozitele. Până acum ne-am descurcat, dar mai
târziu nu ştiu ce are să se întâmple. Ne supără că nu
ne scrii mai des. Ne-ar plăcea să ştim ce se mai
petrece prin Anglia. Cu învăţătura cum o duci?
Întrebarea asta o pune şi reverendul Talmadge ori de
câte ori se întâlneşte cu tata. Şi tot de atâtea ori
adaugă că ai să ajungi departe. Nici vorbă că ai ajuns
departe. De la noi şi până la tine sunt câteva mii de
mile.
Dragă frate, să nu iei în nume de rău gluma asta. N-
am făcut-o cu intenţia să te supăr. Vreau să te mai
înveselesc, că destul ţi-o fi dând de lucru învăţătura.
Termină mai repede cu universitatea şi vino acasă.
Trebuie să ne punem serios pe treabă. Sper că după
ce ai să te întorci la New York, n-ai să mai faci nazuri
când ţi s-o cere să lucrezi la atelier.
Închei această misivă, deşi aş mai avea multe să-ţi
scriu. Mi-e un somn de mi se lipesc ochii. Toată ziua

— 67 —
am muncit cât şapte. Familia întreagă îţi trimite
salutări şi te povăţuieşte să nu te întreci cu firea la
învăţătură, dar nici să nu te dai lenei. Universitatea ta
ne costă bani. Nu vreau să faci ca vecinul nostru
Gompers, care a plecat la Princeton viţel şi s-a întors
bou.
Te îmbrăţişez frăţeşte, al tău,
Patrick”

Richard rămase câteva momente pe gânduri,

împături scrisoarea şi o aruncă într-un sertar. Cât de
meschine îi păreau preocupările fratelui său şi cât de
ridicol sunau elogiile aduse „vechii şi onorabilei”
familii Brown. Ce prezumţios era Patrick când îl
sfătuia să-i urmeze pilda, punând această povaţă în
gura lui Josiah. Se socotea generos, oferindu-i o
participare la firmă. „Josiah Sunderland and Sons”
Richard zâmbi dispreţuitor. La atât se mărgineau
oare pretenţiile lui? Studia la Oxford, frecventa
nobilimea, începuse să se familiarizeze cu
dedesubturile bursei, iubea şi era iubit de o lady… De
o adevărată lady, alături de care mult lăudata fiică a
pastorului Brown era o burgheză fără importanţă.
Aspiră să ajungă bogat, puternic, să acopere lumea cu
aurul său. Iar Patrick îi oferea o nenorocită de
participaţie într-un atelier de cuţite. Ridicol… Să-şi
îngroape viaţa ţinând scriptele firmei „Josiah
Sunderland and Sons”. Să renunţe la idealurile sale şi
să accepte tutela, jugul tatălui şi al fratelui său. Al
unor oameni simpli, cu vederi strâmte, cât erau de
proşti! Îşi închipuiau că pot aduna bani mulţi,

— 68 —
trudind ca nişte nenorociţi într-un biet atelier de
cuţite. Erau convinşi că fac mare ispravă, investind în
„formidabila” lor afacere câteva livre cu care imbecilul
de Patrick ar fi putut să-şi construiască o casă. Se
privau de toate plăcerile, ca să robească în atelier…
Marile averi se acumulează prin speculaţii, riscând
totul pentru tot, în îndrăzneţe tururi de forţă. Ca să
dai lovituri de teatru pe scena marii finanţe trebuie să
ai concepţie şi prudenţă. Să foloseşti economiile
mulţimii anonime şi capitalurile întreprinderilor
anexate la remorcă ta în jocuri de bursă
spectaculoase, care să înflăcăreze imaginaţia
acţionarilor amăgiţi de mirajul unor câştiguri
mirobolante… Munca de cârtiţă a lui Patrick şi a
tatălui său era bună numai pentru oamenii care văd
doar până la vârful nasului. Şi Patrick, această
mediocritate patentă, îşi permitea să folosească faţă de
el un ton protector, condescendent… Avea tupeul să
facă jocuri de cuvinte ieftine pe seama lui. Săracul!
Cât îl compătimea. Patrick îl umilea, amintindu-i că
face sacrificii pentru a-l ţine la învăţătură… Richard
era hotărât să-i restituie toţi banii, cu dobândă
încincită. Fratele său va fi foarte încântat şi îi va
investi şi pe aceştia în atelier…
Richard era în plină euforie. Fusese consecvent
principiilor sale şi speculase succesul până la sfârşit.
Ajunsese amantul unei fete frumoase, care mai era şi
fabulos de bogată. Nu depindea decât de el ca această
legătură să fie legalizată şi sancţionată de ducele de
Northland. Patricia îl adoră. Era neîndoios. Numai o
fată care iubeşte la nebunie se dăruieşte cu elanul şi

— 69 —
generozitatea cu care i se dăruise Patricia
Dacă se va însura cu Patricia va dispune de bani
mulţi. Înarmat cu acest capital, se va lansa în afacerile
plănuite de atâta timp.
Dar toate acestea nu se puteau face cât ai bate din
palme. Trebuie să pregătesc terenul…
În fiecare seară, după ce se despărţea de Patricia şi
de Eastleigh, se repezea la Biblioteca Bodleyană, unde
cerceta zeci de volume, pentru a se documenta asupra
unui subiect care-l preocupa mai mult decât orice şi
anume, cum să facă avere.
Jeremy Perkins, bătrânul bibliotecar, îi scotea din
rafturi cele mai rare şi mai interesante lucrări despre
această chestiune, care preocupase de-a lungul
secolelor zeci şi sute de autori. Perkins nu avusese în
viaţă decât o singură pasiune – cărţile. Ore întregi
putea să vorbească despre setea de aur, despre patima
de îmbogăţire a oamenilor, despre luptele duse pentru
cucerirea acestui preţios metal. El, care uita în aşa
măsură de sine, încât habar n-avea dacă afară se lăsa
noapte sau se lumina de ziuă, dacă în cameră era frig
sau cald, făcea expuneri atât de interesante, încât s-ar
fi zis că fusese martor ocular la mai toate întâmplările
şi episoadele istorice narate cu neobosită vervă.
— Oamenii care s-au închinat Viţelului de Aur,
spunea bibliotecarul cu sufletul secătuit. Sunt lacomi,
lipsiţi de scrupul, înrăiţi… Mi-ar părea rău,
Sunderland, să aflu că faci parte din tagma lor.
Phocylide scria că aurul rătăceşte pe oameni,
mânându-i la pierzanie, aurului i se datoresc
războaiele, jafurile, masacrele. El sădeşte în sufletul

— 70 —
copiilor ura împotriva părinţilor şi împinge pe frate să-
şi duşmănească fratele. Sofocle condamna aurul,
duşman al virtuţilor. Virgiliu, Salustiu, Properţiu
deplângeau omenirea care a ajuns să venereze un
singur zeu – aurul. Nu numai înţelepţii din vechime,
dar şi filosofii şi scriitorii de mai târziu au ridicat
glasul împotriva veneraţiei aurului. Camöens scria că
aurul e cauza trădărilor a mârşăviilor şi a vânzării
celor mai nobile ţeluri. Shakespeare blestema aurul
care consfinţeşte nelegiuirile, înscăunează pe tâlhari
în locurile de cinste, împinge pe oameni să-şi
prostitueze conştiinţa şi seamănă discordie între
popoare. Dante cerea să fie excomunicaţi toţi acei
care-şi fac din aur un ţel în viaţă, afirmând că ar fi
posedaţi de diavol.
— Mr. Perkins, înţelepţii care proclamă dispreţ faţă
de aur o fac fiindcă nu sunt în stare să-l adune.
Amintiţi-vă de fabula lui Esop: Vulpea şi strugurii.
— Aceasta e teoria tuturor idolatrilor Viţelului de
Aur, dragă Sunderland.
— Este o teorie logică, în mizerie, poeţii şi filosofii se
simt în elementul lor. Să-i lăsam deci în sărăcie,
pentru a nu le stânjeni inspiraţia. În ceea ce mă
priveşte, prefer să mă bucur din plin de plăcerile vieţii
decât să aştept ca poeţii consacrarea posterităţii.
— Din nefericire, ai şi tu dreptate, recunoscu
Perkins cu amărăciune. Apostolatul în slujba unui
ideal nu este la îndemâna oricui.
— Credeţi că cei care îndrăgesc aurul n-au ideal?
replică Richard. Idealul lor e acumularea aurului.
Cred că s-au găsit şi oameni care să facă elogiul

— 71 —
acestui metal miraculos.
— S-au găsit destui, spuse Perkins. Am în bibliotecă
o carte apărută în 1703 la Hamburg: Elogiul patimii
aurului, de un oarecare Van Decker. Autorul glorifică
aurul, cântându-i binefacerile. Aurul, scrie Van
Decker, dirijează societatea umană, întreţine
proprietatea statelor şi oraşelor, favorizează artele,
ştiinţele, comerţul, alchimia, finanţele, medicina. El a
dus la crearea imprimeriei, la dezvoltarea măiestriei
militare, la ameliorarea navigaţiei, la descoperirea
Americii.
— Argumente perfect valabile, spuse Richard.
— Pe care, din păcate, le-au socotit literă de
evanghelie prea mulţi oameni, completă Perkins. Unul
dintre aceştia a fost ducele de Prias, care a lăsat
moştenire celor trei fete ale sale, printre alte bunuri
mobile şi imobile, trei lăzi cu câte două sute de mii de
scuzi de aur. Ducele de Albuquerque a fost şi mai avid
de averi. După moartea sa a fost nevoie de şase
săptămâni încheiate ca să se inventarieze toate
obiectele de aur şi argint. S-au găsit, printre altele,
1.400 duzini de farfurii de aur, 700 tăvi de aur şi 40
scări de argint, pe care servitorii se căţărau ca să
ajungă la rafturile de sus ale bufetelor. Ducele de
Alba, care nu se număra printre cei mai bogaţi oameni
din Spania, avea 600 duzini de farfurii de argint şi 800
tăvi de aur şi argint. Principii se întreceau să aibă
obiecte de aur de dimensiuni cât mai mari. Unele tăvi
de aur erau atât de grele, încât nu puteau fi ridicate
decât cu scripeţi. În India, în cursul unei campanii,
califul Mahmud a luat pradă dintr-un singur templu

— 72 —
70.000 monede de aur, 28.000 livre de vase de aur,
106.000 livre de lingouri de aur, iar în Gujarat a pus
mâna pe 56 coloane de aur masiv, încrustate cu pietre
preţioase, precum şi pe un lanţ de aur cântărind
1.800 livre. Tezaurul de campanie al marelui Darius
era cărat de 12.000 de cămile. Papa Clement al V-lea a
lăsat o avere de un milion de florini de aur, Ioan al
XXII-lea – 775.000 florini de aur, iar Alexandru Borgia
– 300.000 de galbeni în numerar şi 200.000 în valori,
ceea ce dovedeşte că domeniul spiritual nu-i acapara
în exclusivitate pe conducătorii bisericii catolice. În
decurs de două secole şi jumătate regii Spaniei au
stors din posesiunile americane peste un miliard de
piaştri.
Perkins făcea să defileze prin faţa lui Richard
comorile faraonilor şi ale regilor din Asiria şi Babilon,
tezaurele uriaşe ale Cezarilor, giuvaierele nepreţuite
ale Bazileilor din Bizanţ şi bogăţiile colosale ale
potentaţilor Indiei…
După aceste lungi discuiţii Richard visa noaptea
numai aur, pietre preţioase şi cascade de guinee.
De la o vreme, toate îi mergeau din plin. La Oxford
era cotat printre studenţii de frunte. Doctorul Franklin
şi lordul Shelburne îl protejau. Se bucura de prietenia
lui Gerald Eastleigh iar cucerirea Patriciei îi
încoronase acest şir de succese.
În fiecare după-amiază petrecea cu Patricia doua
sau trei ore în crâng. Îndrăznise să o întrebe dacă ar
accepta să-i fie soţie. Spre bucuria lui Patricia îi
răspunsese afirmativ, dar îl sfătuise să procedeze cu
prudenţă şi dibăcie când va fi să ceară autorizaţia.

— 73 —
 Într-o seară, la colegiu, Wragby îi dădu o veste
neplăcută.
— Sunt informat că situaţia lui Gerald se discută în
prezent în consiliul profesoral. Până acum a mai avut
loc o şedinţă cu uşile închise. Cancelarul universităţii
a încercat să muşamalizeze afacerea, deoarece e
prieten cu bătrânul Northland. Din nenorocire, s-a
creat un curent de opinie împotriva lui Gerald.
Profesorii s-au împărţit în două tabere. Grupul ostil
lui – şi cel mai vehement – îi cere îndepărtarea din
universitate.
Informaţiile lui Wragby erau exacte. Două zile mai
târziu, Gerald Eastleigh fu anunţat în scris că, în
urma unei anchete care stabilise în sarcina lui acte de
o gravitate excepţională, ce-l dezonorau atât ca
student, cât şi ca om, era exclus din colegiu. Adresa
prin care i se aducea la cunoştinţă această aspră
măsură disciplinară nu cita nume, dar menţiona că
pentru prestigiul universităţii, cât şi al părţilor, nu se
va da nicio publicitate sancţiunii ori cauzelor care au
determinat-o. În încheiere, Eastleigh era invitat ca în
douăzeci şi patru de ore să părăsească definitiv
Magdalen College.
Hotărârea consiliului profesoral afectă mai puţin pe
Gerald decât pe Richard.
— Îmi voi continua studiile la Heidelberg, spuse
lordul calm. Îi redau belferului liniştea conjugală. Din
nefericire pentru el, liniştea aceasta va fi de scurtă
durată. Plecarea mea nu rezolvă nimic. Nu va putea
salva virtutea nevestei decât excluzând din
universitate pe toţi studenţii.

— 74 —
 Richard era consternat. Eliminarea aceasta îi
primejduia planurile. Prin plecarea lui Gerald la
Heidelberg pierdea un aliat. Trebuia să-i vorbească
despre proiectele lui matrimoniale înainte ca acesta să
fi părăsit Anglia. Nu avu însă timp să i se destăinuie.
Eastleigh, însoţit de Patricia şi de ducesă a cărei stare
se ameliorase simţitor, părăsi în aceeaşi zi Oxfordul.
În timp ce trăsura se îndepărta stârnind praful,
Richard stătea în faţa casei din Oriel Street şi îşi
flutura trist batista. Perspectivele-i atât de trandafirii
până mai ieri se întunecaseră brusc. Pe când se
înapoia posomorât spre colegiu, un tânăr înalt şi
subţire, pe care hainele atârnau ca pe un cuier, îl opri
salutându-l politicos.
— Bună seara. Sunteţi Mr. Sunderland, dacă nu mă
înşel? spuse el, scoţându-şi cascheta de student.
Smuls din gânduri, Richard îi privi nedumerit, apoi
replică maşinal:
— Da. Sunt Richard Sunderland. Cu ce vă pot servi?
— Aş vrea să stăm de vorbă câteva clipe. Suntem
compatrioţi. Numele meu John Halsey.
— Halsey… Halsey… repetă Richard ca pentru sine,
încercând să-şi împrospăteze memoria.
Numele îi era vag cunoscut. Îşi aminti că auzise
vorbindu-se despre el în legătură cu atitudinea
antiguvernamentală luată de un grup de studenţi
americani ce studiau la Oxford.
— Ţineam să-ţi vorbesc, Mr. Sunderland, fiindcă eşti
american ca şi mine, reluă Halsey. Am sperat mult
timp că ai să te înscrii în clubul nostru, al studenţilor
americani, cu atât mai mult cu cât ştiu că îl cunoşti

— 75 —
bine şi pe doctorul Franklin, pe care îl preţuim cu toţii
în egală măsură. Fiindcă dumneata n-ai găsit timp
sau poate ai neglijat să vii în mijlocul nostru, am
hotărât noi să venim la dumneata.
Apoi adăugă zâmbind:
— Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la
Mahomed.
Richard era din ce în ce mai nedumerit. Unde voia
să ajungă acest Halsey, care semăna cu o barză
îmbrăcată? Avea aceleaşi picioroange drepte şi fără
formă, acelaşi corp scurt, disproporţionat cu lungimea
mâinilor şi a picioarelor, acelaşi gât subţire şi acelaşi
cap mic, pe care stătea în echilibru nestabil cascheta
de student. Nu-i lipsea decât ciocul ascuţit şi roşu.
Ochii lui negri, adânci, ca o mare liniştită şi inspiraţi,
ca de profet, dădeau însă feţei o expresie de o
seriozitate atât de impunătoare, încât îi uitai aspectul
grotesc.
— Dacă nu-ţi răpesc prea mult timp, te-aş invita să
bem o halbă de bere la „Hanged Man’s Head”. Acolo
mă mai întâlnesc cu un grup de prieteni, printre care
un om foarte apreciat de doctorul Franklin.
Chiar dacă Richard ar fi şovăit să-l urmeze, era
firesc ca numele lui Benjamin Franklin să-i înlăture
orice îndoieli.
John Halsey îl conduse pe Cornmarket Street, într-o
tavernă a cărei firmă înfăţişa un spânzurat cu limba
scoasă de un cot. Traversară o sală arhiplină, în care
domnea o hărmălaie de târg şi pătrunseră într-o
cameră dosnică. În jurul unei mese lungi zări vreo
douăzeci de studenţi, care ascultau cu atenţie

— 76 —
cuvintele înflăcărate ale unui bărbat între două vârste,
cu ochi de iluminat şi cu obrazul agitat de un tic ce-i
schimonosea colţul gurii. Părul lui negru, fără cute,
era legat la spate într-o coadă ţeapănă ca de şobolan.
Hainele cenuşii, ponosite, cravata înnodată neglijent,
cămaşa mototolită vădeau lipsa-i de preocupări
vestimentare. În ciuda aspectului său răpănos, omul
avea o personalitate puternică, de un dinamism ce
magnetiza auditoriul. Halsey şi Richard se aşezară pe
o bancă, lângă perete.
— Vorbitorul este Thomas Paine, un luptător al
cauzei săracilor şi un campion al libertăţilor poporului
nostru, îi şopti Halsey. Nu de mult a organizat o grevă
a funcţionarilor de stat, cerând salarii omeneşti.
Aceasta i-a atras persecuţiile guvernului, care îi face
traiul imposibil în Anglia. Mr. Paine plănuieşte să
plece în America.
Paine folosea termeni de o brutalitate uluitoare.
— Dumneavoastră, americanii, trebuie să sfărâmaţi
jugul britanic şi să proclamaţi republica. Luaţi măsuri
eroice! Porniţi neîntârziat insurecţia împotriva
coroanei şi a guvernului englez! Republica este forma
ideală de guvernământ. Şi Dumnezeu este în sufletul
său un republican convins. Când evreii au cerut un
rege, Atotputernicul le-a trimis pe judecătorul Samuel,
spre a-i dojeni şi a le lumina mintea, arătându-le cât
de păcătoasă este monarhia. Monarhia, prieteni, n-a
blagoslovit lumea decât cu sânge şi cenuşă. Ce folos
aduce regele George al III-lea poporului britanic?
Niciunul. El nu poate fi socotit nici providenţa, nici
generalul şi nici judecătorul supuşilor săi: nu este

— 77 —
decât o pacoste care implică o cheltuială inutilă pe
spinarea poporului. Un singur om cinstit e mai de
folos societăţii şi mai preţuit de Dumnezeu decât toţi
bandiţii încoronaţi care au trăit vreodată.
Lui Richard nu-i venea să-şi creadă auzului.
Insultele aduse regelui îl împietreau. În lumea
frecventată de el se vorbea de rege dacă nu cu
dragoste, cel puţin cu respect şi teamă.
— Să nu vă lăsaţi înşelaţi de acei care încearcă să
vă argumenteze că aveţi o datorie sfântă faţă de
Anglia, ţara voastră mumă. Europa întreagă este
muma Americii. Lumea Nouă a fost de la început
azilul persecutaţilor, al iubitorilor de libertate politică
şi religioasă, veniţi de pe toate meleagurile Europei.
America nu este o ţară engleză.
Studenţii îi sorbeau cuvintele. Adânca lor
semnificaţie îi cutremura.
— Nu vă rămâne decât să alegeţi între două căi:
sclavia sau independenţa. Alternativa este limpede.
Aveţi o cauză precisă pentru care să luptaţi. Sfărâmaţi
lanţurile robiei. Dărâmaţi guvernământul real şi creaţi
în locul lui un guvernământ al vostru: statele libere şi
independente ale Americii, strigă Paine, izbind cu
pumnul în masă. Am să plec în curând în colonii.
Vreau să lupt umăr la umăr cu cei care tind să
făurească în America o lume fără regi. Fără războaie şi
fără clase sociale.
— Bine zis! Fără regi, fără războaie, fără clase
sociale. Aceasta să ne fie lozinca.
— Jos tirania regală!
— Ducă-se dracului George al III-lea cu toţi slugoii

— 78 —
lui.
— Trăiască libertatea!
— La arme! Să le dăm la cap englezilor.
— Trăiască America! Trăiască republica americană!
Halsey puse mâna pe umărul lui Richard.
— Nădăjduiesc că vei merge cu noi, Sunderland.
Vrem să fii de-al nostru. Vrem să te încadrăm în
rândurile „Fiilor Libertăţii”.
— Voi mai chibzui, Halsey, spuse Richard. Îmi
trebuie timp de gândire.
— Nimeni nu te zoreşte, Sunderland. E bine să
cugeţi temeinic înainte de a lua o hotărâre.
Bineînţeles, până atunci niciun cuvânt despre tot ce ai
văzut şi ai auzit.
Richard îşi luă rămas bun de la Halsey, apoi ieşi
buimac în stradă. Scena la care asistase părea de
domeniul închipuirii. Era pentru prima oară că auzea
punându-se în discuţie posibilitatea unei rupturi între
colonii şi patria-mumă. Se pregăteau deci evenimente
mari. Ideea eliberării câştigase teren. Dacă studenţii
americani înscrişi la Oxford – despre care era firesc să
se presupună că făceau parte din familii loialiste,
proengleze – nutreau astfel de sentimente, apoi cât de
înfierbântate trebuiau să fie spiritele în America!
Dar preocupările legate de aceste frământări politice
nu-i stăpâneau mult. Era de ajuns să-i zboare gândul
la Patricia, ca să uite şi de Halsey şi de Thomas Paine
şi de lupta pentru libertate a poporului american.
Amintirea îmbrăţişărilor ei îl obseda.
Îi scrise în mai multe rânduri, dar nu primi
răspuns. După câteva săptămâni de neastâmpăr, de

— 79 —
îndoieli, de zbucium sufletesc, hotărî să plece la
Londra.
Călătoria cu diligenţa îi păru fără sfârşit. Îndată ce
ajunse în capitală se prezentă la Northland House.
Îl întâmpină Rivers, majordomul. Cu aerul său
impasibil, acesta fi dădu o serie de veşti care îl
doborâră. Mylord Gerald Eastleigh plecase la
Heidelberg. Înălţimea sa ducele sosise de la Viena şi se
afla în prezent la Balmoral, în preajma Maiestăţii Sale.
Înălţimea sa ducesa se afla la Paris, împreună cu
Mylady Patricia şi cu logodnicul acesteia, lordul
Edward Stainforth.
Richard simţi că i se tăie răsuflarea.
— Logodnicul lady-ei Patricia?
— Da, Sir. Logodna a fost celebrată acum zece zile.
— Ah, da, înţeleg. Mulţumesc Rivers.
Richard părăsi năuc palatul Northland. Suferise
prima lui mare înfrângere… Înfrângere care, în ochii
lui, lua proporţiile unei catastrofe. Se înapoie la
Oxford într-o stare de descurajare şi apatie totală…

Examenele de sfârşit de an le luă la limită. Hotărî

să-şi petreacă vacanţa la New York. Era dornic să
schimbe atmosfera şi decorul ce-i aminteau necontenit
de Patricia. Despre logodnicul ei află de la Wragby
lucruri surprinzătoare. Edward Stainforth, fiul
lordului Charles Derby, nu se remarca decât prin
faimoasele lui grajduri de curse. Era pirpiriu, avea
picioarele strâmbe şi un umăr mai înalt decât celălalt.
Nici inteligenţa să nu ieşea din comun. Se bâlbâia şi
trebuia să i se repete un nume pentru a-l reţine. În

— 80 —
schimb, descindea dintr-o ramură bastardă a
Stuarţilor, era înrudit cu câteva capete încoronate, iar
tatăl său stăpânea trei sferturi din oraşul Manchester,
domenii care depăşeau graniţele unui comitat şi
câteva mine de fier şi cărbuni.
La New York, Richard nu reuşi să-şi uite
amărăciunea. Casa părintească îi păru meschină,
sărăcăcioasă, tatăl său mai rutinier şi mai lipsit de
imaginaţie ca niciodată, Patrick îngâmfat şi de o
prostie fenomenală, nevastă-sa arogantă şi cu nasul
pe sus, mama lui mai ştearsă şi mai resemnată ca
oricând, iar surorile sale de o urâţenie
înspăimântătoare. Patrick îi arăta o ostilitate vădită.
Către sfârşitul lui august, Richard se înapoie în
Europa. Vacanţa petrecută în America îi lăsase un
gust amar. Ajunsese la concluzia că, faţă de pregătirea
lui intelectuală, atelierul de cuţite de la New York îi
oferea un teren de activitate prea restrâns. Înainte de
a pleca spre Europa, convenise cu tatăl său ca după
încheierea studiilor să facă practică doi sau trei ani
într-o mare întreprindere din Anglia.
În iarna aceea se petrecu un eveniment însemnat
pentru relaţiile dintre coloniile americane şi
metropolă, eveniment care avea să aibă o serioasă
înrâurire şi asupra lui Richard. În noaptea de 16
decembrie, la Boston, vreo cincizeci de oameni
deghizaţi în italieni luară cu asalt vasele englezeşti
ancorate în port şi aruncară în mare câteva sute de
lăzi cu ceai, în semn de protest împotriva taxelor
arbitrare impuse de guvernul Maiestăţii Sale. Acest act
de violenţă, aplaudat cu frenezie în colonii, constituia

— 81 —
un afront la adresa Coroanei şi a guvernului britanic,
care nu întârzie să ia măsuri drastice, în ciuda
opoziţiei lui Burke şi a lui Chatham. Cabinetul, la
injoncţiunile regelui, dispuse modificarea Cartei
statului Massachussetts, abolind drepturile
fundamentale ale coloniei, închise portul Boston
comerţului maritim şi trimise patru regimente
englezeşti care să reprime răscoalele populare. Atât în
coloniile americane, cât şi în Anglia spiritele se
înfierbântară la culme. Lumea avea senzaţia că
trăieşte pe un butoi cu pulbere al cărui fitil luase foc.
Richard era absent de la aceste frământări. Eludase
invitaţia repetată a lui John Halsey de a se înscrie în
„Asociaţia Fiilor Libertăţii” şi, în general, evita să
discute probleme politice. Înainte de a-şi preciza
atitudinea faţă de conflictul care căpăta o virulenţă
crescândă, voia să analizeze forţa taberelor angajate în
luptă, să le cântărească sorţii de izbândă.
Învăţătura trecu iarăşi pe primul plan. Deziluziile
sale sentimentale se estompaseră. Viaţa îşi relua
cursul firesc în tinereţe, suferinţele dragostei sunt
crâncene, dar de scurtă durată.
Reuşi să-şi termine studiile universitare în condiţii
strălucite. În primăvara anului 1774 îşi luă rămas bun
de la colegiu şi plecă la Londra, înarmat cu o diplomă
frumos scrisă. Obţinu o scrisoare de recomandaţie
semnată de lordul Shelburne şi, într-o bună
dimineaţă, se prezentă la sediul băncii „Bancroft and
Co.” de pe Lombard Street.
După o aşteptare de o oră şi mai bine într-o sală
lungă, cu ferestre înguste în care lucrau câteva zeci de

— 82 —
funcţionari, aplecaţi asupra unor pupitre înalte, un
bătrânel slăbuţ, încovoiat, cu urechi clăpăuge, nas
bubos şi o pană de gâscă aninată după ureche. Îl
introduse în biroul lui Mr. Charles Bancroft.
În încăperea vastă, cu lambriuri de stejar sculptat şi
cu tavanul susţinut de bârne masive, trona la o masă
mare, florentină, un uriaş cu ochiul drept acoperit cu
un bandaj negru, ce-i dădea aspectul unui pirat.
Impresia aceasta era accentuată şi de obrazul său
tăbăcit parcă de toate vânturile mărilor. Personalitatea
lui era covârşitoare. Charles Bancroft reprezenta tipul
omului priceput să conducă, să poruncească, să tragă
sfori şi să nu se dea înapoi de la nimic.
La intrarea lui Richard, se ridică de la masă şi-i
întinse mâna. Gâtul lui vânjos, braţele lungi,
picioarele musculoase, pe care stătea înfipt cu
nădejde, îi împrumutau înfăţişarea unei uriaşe
maimuţe antropoide; putea să aibă orice vârstă, între
patruzeci şi şaizeci de ani. Fruntea îi era încă netedă,
ochiul ager, dantura albă puternică, gestul vioi.
Tiranic faţă de subalterni şi neînduplecat cu servitorii,
se arăta însă în viaţa de toate zilele jovial şi prietenos.
Charles Bancroft era tipul unui self-made man, care
nu se sfia să declare că se născuse într-o cocioabă din
Shoreditch.
După ce măsură îndelung cu privirea pe Richard, de
parcă ar fi vrut să-i citească până în străfundul inimii,
îl pofti să ia loc pe scaun. Se aşeză la rândul său în
jilţ. Parcurse scrisoarea lordului Shelburne.
— Contele Shelburne te recomandă în termeni
elogioşi. Judecând după înfăţişarea dumitale, pari să

— 83 —
fii un tânăr de nădejde. Mai scrie aici că ai studiat la
Oxford.
— Da, Sir. Am studiat ştiinţele economice şi
matematică.
— În afara lordului Shelburne, ar mai putea cineva
să-mi dea referinţe despre dumneata?
— Doctorul Franklin şi ducele de Queensberry, Sir.
— Bun. Te bucuri de recomandaţii tari.
Bancroft făcu o pauză, apoi reluă:
— Te angajez. Ai să lucrezi câtva timp la Serviciul
titluri, Secţia ordinelor de bursă.
— Vă mulţumesc, Sir.
— Cunoşti operaţiile de bursă?
— Da, Sir. Le cunosc. Le-am studiat. Am fost
adeseori la bursă, dar n-am jucat niciodată.
— Din lipsă de bani, Sunderland?
— Nu mi-a plăcut să joc Sir, minţi Richard cu
seninătate.
Bancroft îl privi lung, apoi rosti:
— E bine că nu-ţi place să joci. Jocul de bursă, ca şi
jocul de cărţi, e o patimă primejdioasă, în special
pentru novici. De altfel, regulamentul băncii mele
interzice funcţionarilor să facă speculaţii de bursă în
interes personal. Ai fost şi la bursa de mărfuri din
Mincing Lane?
— O dată sau de două ori, Sir.
În realitate, Richard fusese de mai multe ori pe
acolo. Îşi dădea însă bine seama că Bancroft căuta un
agent nu prea versat în sforăriile jocului de bursă. Cu
alte cuvinte, avea nevoie de un executant priceput,
care să-i îndeplinească prompt ordinele, dar fără spirit

— 84 —
de iniţiativă.
— Atunci, rămânem înţeleşi, Sunderland. Începând
de astăzi, îţi iei serviciul în primire. William McFee,
şeful Secţiei ordinelor de bursă te va pune în curent
cu atribuţiile dumitale. Eşti liber.
Richard se înclină şi se îndreptă spre uşă. Tocmai
când să pună mâna pe clanţă, se auzi strigat de
bancher.
— Sunderland!
— Da Sir.
— Îţi mai fac o recomandare. Pretind salariaţilor mei
o calitate pe care o socotesc de căpetenie în activitatea
lor. Să ştie să tacă. În această bancă vei fi iniţiat
asupra unor operaţii financiare al căror secret trebuie
păstrat cu stricteţe. Multe întreprinderi bancare s-au
năruit datorită indiscreţiilor. Eu mă feresc de
indiscreţi, Sunderland. Atât de cei care scapă
informaţii din prostie, cât mai ales de cei care le dau
în schimbul unor… compensaţii băneşti. Cred că m-ai
înţeles?
În ochii lui Bancroft licări o lumină aspră, tăioasă.
— V-am înţeles perfect, Sir. Vă puteţi bizui pe
discreţia mea.
— E de dorit. Pentru binele dumitale, de altfel.
Ameninţarea era abia deghizată.
În felul acesta deveni Richard funcţionar al Băncii
„Bancroft and Co.”…

În curând, Richard se făcu remarcat prin activitatea

sa neobosită, prin setea de muncă şi prin atenţia pe
care o acorda celor mai mărunte şuruburi din uriaşul

— 85 —
şi complicatul mecanism pe care-l reprezenta o bancă
de proporţiile întreprinderii create de Charles
Bancroft. Spre deosebire de majoritatea colegilor săi,
care lucrau de mântuială, aşteptând cu nerăbdare
terminarea orelor de birou, Richard rămânea la bancă
până noaptea târziu, operând în registre, confruntând
conturi, răsfoind dosare, analizând dările de seamă ale
operaţiilor de bursă. Era atât de conştiincios şi de
eficient, încât reuşi să câştige stima şefilor săi direcţi.
I se încredinţară misiuni tot mai grele şi mai delicate.
Operaţiile de bursă rămâneau specialitatea lui.
Activitatea febrilă de la Stock Exchange, iuţeala cu
care se clădeau şi se năruiau averi îl fascinau,
creându-i-se o stare de extaz mistic.
Şeful său direct, William McFee, îl tachina adeseori:
— Sunderland, eşti îndrăgostit de bursă ca de o
femeie frumoasă. Să ştii de la mine, femeia aceasta e
foarte capricioasă. Azi te copleşeşte cu daruri, iar
mâine se poate burzului, luându-ţi tot ce-ai agonisit.
William McFee era un irlandez jovial, amator de
glume şi de farse. Deşi n-avea decât şaizeci de ani, se
uscase ca o mumie ce-şi calculează vârsta în milenii.
Avea însă o experienţă extraordinar de bogată.
Tinereţea lui fusese aventuroasă. Făcuse de toate.
Fusese marinar, vânător de negri pe Coasta de Azur,
neguţător de perle în Bahrein, alchimist, căutător de
aur în Brazilia, ranchero în Argentina; contrabandist
şi traficant de stupefiante. Viaţa lui cunoscuse
nenumărate suişuri şi coborâşuri. Avusese epoci în
care se bălăcise în bani. Şi altele când dormise
flămând pe sub poduri. În cursul peregrinărilor lui îl

— 86 —
cunoscuse Charles Bancroft. Bancroft îi preţuise
inteligenţa şi spiritul de iniţiativă şi îi oferise un post
la banca lui. William McFee acceptase propunerea,
căci pe atunci trecea printr-o criză financiară acută.
Nici vârsta nu-i mai îngăduia să-şi continue existenţa
trepidantă.
Şi William McFee se dovedise a fi un excelent
negociator în bursă. Avea un simţ sigur care nu-l
înşela aproape niciodată. Graţie sfaturilor sale,
Bancroft dăduse câteva lovituri senzaţionale.
Irlandezul evita să joace pe cont propriu.
— Dacă aş face speculaţii în numele meu, cred că aş
pierde cu siguranţă, obişnuia el să spună.
În privinţa aceasta se deosebea de Richard, care de
abia aştepta să-şi creeze un capital şi să se lanseze în
speculaţii personale.
— Pentru mine, spunea McFee, jocul de hausse şi
de baisse, cotele acţiunilor înscrise pe tablă neagră au
o semnificaţie deosebită, o poezie aparte. Da, da. Să
nu ţi se pară ciudat, Sunderland. Creşterea sau
scăderea acţiunilor, care pentru cei mai mulţi oameni
reprezintă un mijloc mecanic de îmbogăţire, sunt mai
pasionante pentru mine decât cel mai captivant
spectacol. Când citesc, de pildă, că acţiunile
Companiei Indiilor Orientale sunt în plin urcuş, ştiu
că vase încărcate cu mărfuri străbat mările,
îndreptându-se spre Anglia, mai ştiu că în India
domneşte pacea şi că indienii de rând muncesc cu
voia sau fără voia lor pentru prosperitatea metropolei
şi pentru rotunjirea pungilor speculatorilor din
Change Alley. Când văd că acţiunile minelor de aur

— 87 —
din Minas Geraes înregistrează salturi impresionante,
ştiu că în Brazilia minerii au descoperit noi filoane de
aur, că pântecele galioanelor gem de lingouri, că
piraţii pun mâna pe prăzi uriaşe şi că, în ciuda acestor
pagube, prosperitatea se revarsă în Portugalia şi în
Anglia… Când cotele de pe tablă neagră încep să
scadă, prăbuşirea acţiunilor îmi evocă alt spectacol.
Văd corăbii aliniate în porturi, marinari rătăcind
nemâncaţi pe cheiuri, hamali famelici scrutând
orizontul în aşteptarea vreunei nave cu mărfuri care
nu mai apare, antrepozite şi magazine goale…
Producătorii îşi vând bunurile la mezat, iar
consumatorii sunt storşi de bani. Speculatorii care
joacă la baisse îşi freacă însă mâinile de bucurie. Fac
afaceri minunate. Nicăieri nu-ţi dai seama mai bine ca
la bursă de adânca semnificaţie a visului biblic cu
şapte vaci grase şi şapte vaci slabe…
Într-o dimineaţă, McFee luă deoparte pe Richard.
— Am o veste bună pentru tine. Şeful are de gând să
te folosească pentru anumite misiuni în străinătate. I-
ai câştigat încrederea. Bravo ţie.
Într-adevăr, Richard fu trimis la Haga, Frankfurt,
Lisabona, Stockholm, Kassel. Avu astfel prilejul să ia
legătură cu cele mai puternice case de bancă
europene, să se iniţieze în marile operaţii bancare şi
să cunoască personal câţiva bancheri care trăgeau
sforile finanţelor Lumii Vechi. Mandatul său era însă
limitat. Charles Bancroft nu lăsa niciodată pe agenţii
săi să cunoască în ansamblu operaţiile pentru care
erau folosiţi.
În cursul peregrinărilor sale, Richard avu de

— 88 —
încheiat o serie de tranzacţii, care-i dădură serios de
gândit. Banca sa efectua masive cumpărări de grâu,
atât pe pieţele englezeşti, cât şi din străinătate, pentru
diverşi clienţi. Până acolo, nimic deosebit. Dar printre
cumpărătorii care figurau în contracte, Richard
descoperi şi numele lui William McFee. Valoarea
contractului se ridica la zece mii de livre. Or, după
câte ştia el, bătrânul irlandez nu era în măsură să
ruleze sume atât de mari. Se impunea o singură
concluzie. McFee era un om de paie, care-şi
împrumuta numele, îngăduind lui Charles Bancroft să
achiziţioneze grâu fără ca bursa să prindă de veste.
Bănuielile lui Richard sporiră când găsi într-o serie de
contracte numele altor oameni de încredere ai
bancherului. Nu cumva acesta pregătea o lovitură de
bursă? Numai aşa se explicau uriaşele stocaje de grâu
pe care şi le crea. De ce alesese tocmai acest moment?
Hazardul îl servi şi acum. Explicaţia îi fu oferită
indirect de o scrisoare primită de la maică-sa. În
ultimele pasaje Isabella i se plângea de greutăţile
întâmpinate de Josiah şi Patrick din partea
autorităţilor „Tatăl şi fratele tău, scria ea, nu ştiu de
unde să mai scoată bani pentru fisc. Impozitele sunt
tot mai grele. Josiah se teme că va fi nevoit să închidă
atelierul. Certurile dintre colonişti şi autorităţi se
înveninează zilnic. Soldaţii aduşi în mare număr din
Anglia se poartă ca într-o ţară cucerită. Mulţi dintre ei
nici nu vorbesc englezeşte. Umblă beţi pe stradă, se
leagă de femei şi stârnesc scandaluri din te miri ce.
După lăsatul serii nu mai îndrăznim să ieşim din
casă. Coloniştii sunt furioşi. Acum câteva zile, a luat

— 89 —
masa la noi Scotty Jarvis, negustorul de blănuri.
Scotty ne-a spus că Mr. Samuel Adams vorbeşte pe
faţă de un război între colonii şi Anglia. Cred că nu
este cuminte să porneşti la luptă împotriva propriului
tău rege. E de mirare că Mr. Adams nu se teme de
mânia cerului. Culmea e că tatăl tău şi Patrick sunt
de părere că numai un război ar pune capăt relelor. N-
am discutat niciodată cu ei asemenea lucruri – căci o
femeie nu se cuvine să-şi contrazică bărbatul – însă
m-am rugat de Cel de Sus să pună stavilă mâniei
oamenilor şi să împiedice orice vărsare de sânge…”
Într-un postscriptum, mai puţin interesant, Isabella
vestea venirea pe lume a doi gemeni, dăruiţi de
Rebecca lui Patrick.
Richard împături scrisoarea, rămânând cu ochii în
gol. În mintea lui se făcuse lumină. Aflase pe o cale
ocolită motivul care-l determinase pe Charles Bancroft
să stocheze grâul: perspectiva unui război între
metropolă şi coloniile din America. Eventualitatea
aceasta, care ar fi părut absurdă celor mai mulţi
englezi, era totuşi posibilă. Richard descoperise taina
lui Bancroft. Intrase în posesia unei informaţii de
mare importanţă. Interesaţii ar fi plătit-o scump. Dar
el nu se mulţumea cu firimiturile banchetului. Voia
totul sau nimic. În viaţă, norocul nu-ţi iese de două ori
în cale. Şi Richard nu avea de gând să-l piardă.
Informaţia trebuia s-o folosească numai el. Pentru
aceasta, avea nevoie de capital. Problema procurării
lui era greu de rezolvat. De doi ani încoace, de când
era angajatul băncii, îşi făcuse oarecare relaţii printre
magnaţii finanţelor. Dar niciunul dintre aceştia n-ar fi

— 90 —
acceptat să-i avanseze banii fără a-i cere garanţii. Şi
ce garanţii putea oferi el?
Gerald Eastleigh i-ar fi pus eventual la dispoziţie
suma necesară. Dar în prezent se afla la Berlin, într-o
călătorie de agrement. Doctorul Franklin lipsea de la
Londra. Şi această poartă îi era deci închisă. Nu-i
rămânea decât să apeleze la lordul Shelburne sau la
ducele de Queensberry. Relaţiile sale cu Shelburne se
reduceau însă la câteva vizite protocolare. Bătrânul
aristocrat, cu chip de satir, îi părea singurul om
capabil să-l ajute. Îi arătase întotdeauna interes.
Richard îşi zise că se putea prezenta lui cu tot curajul.
Ducele, care în seara aceea se pregătea să plece la
club, îl primi cu bunăvoinţă.
După obişnuitele formule de politeţe, Richard îl rugă
să-i permită a-i vorbi într-o chestiune importantă.
— Dragul meu, peste o jumătate de oră am întâlnire
la club cu generalul Conway, zise ducele. Dacă n-ai
nimic împotrivă, în seara aceasta eşti invitatul meu.
Vom discuta pe drum.
Richard acceptă invitaţia. Primirea pe care i-o
făcuse Queensberry era de bun augur. Nerăbdător,
intră în subiect:
— Mylord, am nevoie de douăzeci de mii de guinee
pentru o afacere extraordinară. Garantez izbânda.
Queensberry îl privi surprins.
— Douăzeci de mii de guinee? repetă el făcând ochii
mari. Bani, nu glumă! Aş putea să aflu despre ce e
vorba?
Richard îi istorisi pe scurt împrejurările în care
fusese angajat în serviciul lui Charles Bancroft,

— 91 —
precum şi chipul în care intrase în posesia preţioasei
informaţii.
— Bancroft a pus la cale o mare lovitură de bursă,
continuă el înfierbântându-se. Achiziţionează sub
nume fictive şi la preţ scăzut cantităţi uriaşe de grâu,
pe care-l va reţine stocat până când cererea va creşte
atât de mult, încât va forţa pe cumpărători să
plătească preţul fixat de el. Mi-am dat seama de
importanţa acestei afaceri numai după taina de care
se înconjoară. Intenţia lui este să zdrobească pe
jucătorii care speculează la baisse.
Queensberry îl privi cu admiraţie. Desluşea în ochii
lui Richard o voinţă fanatică, pusă în slujba unei mari
inteligenţe.
— Ştii ceva, ţinere? N-ai putea să-mi explici şi mie
jocul de bursă? Îmi pare însă destul de confuz.
— Voi încerca să vă lămuresc, folosindu-mă de
afacerea plănuită de Bancroft. Urmăriţi-mă cu atenţie.
La bursa de cereale, Charles Bancroft vrea să realizeze
o operaţie fructuoasă, forţând urcarea preţului grâului
pe care-l cumpără – să zicem – cu 100 de şilingi
quarterul şi pe care intenţionează să-l vândă, peste
trei sau patru ani, cu 150 de şilingi quarterul.
Înseamnă că Bancroft joacă la hausse, adică mizează
pe creşterea preţului.
— Acesta e jocul la hausse, repetă Queensberry ca
un şcolar silitor. M-am lămurit. Explică-mi acum jocul
la baisse.
— Nimic mai simplu. Să zicem, de pildă, că Brown
este un speculant la baisse. El vrea să realizeze
câştiguri din diferenţa de preţuri rezultate din

— 92 —
scăderea grâului la bursă.
— Foloseşte te rog termeni mai puţin tehnici.
— Brown încheie azi cu Bancroft un contract prin
care îşi ia angajamentul ca peste o lună să-i vândă
grâu cu 100 de şilingi quarterul, plătibili la acelaşi
termen. Brown vinde o cantitate de grâu pe care azi nu
o are. El vinde grâu din recolta viitoare, pe care a
contractat-o cu diferiţi producători.
— Şi ce interes are Brown să scadă preţul grâului?
— Un interes arzător. Speră ca până la termenul la
care va trebui să predea grâul cu 100 de şilingi
quarterul acesta va costa mai puţin. Astfel că el va
putea să achiziţioneze grâul de la producător cu 80 de
şilingi quarterul, apoi să-l vândă lui Bancroft cu 100
de şilingi quarterul, aşa cum au convenit iniţial în
contract. Diferenţa aceasta de 20 de şilingi îi rămâne
deci lui Brown în buzunar, fără niciun fel de muncă.
La un quarter de grâu, câştigul pare neînsemnat. Dar
când tranzacţiile au ca obiect sute de mii de quarteri
de grâu diferenţele de preţuri se ridică la sute de mii
de guinee.
— Şi producătorul direct, adică omul care-l
munceşte, cu cât se alege?
— Cu nimica toată. Astăzi quarterul de grâu se
vinde cu 100 de şilingi. Dintre aceştia. 20 de şilingi
sunt înghiţiţi de impozite, 15 şilingi reprezintă câştigul
negustorului en détail, iar alţi 20 de şilingi alcătuiesc
profitul negustorului en gros. Vreo zece-douăzeci de
şilingi intră în buzunarele altor intermediari, mai mici
sau mai mari, iar restul revine producătorului.
Queensberry se izbi cu palma peste genunchi.

— 93 —
 — Formidabil! exclamă el. Va să zică, la un quarter
de grâu producătorul obţine maximum 30 de şilingi,
iar negustorii şi speculanţii diferenţa până la o sută de
şilingi.
— Exact.
— Îmi pare rău că nu m-am făcut negustor, suspină
Queensberry. Rangul nobiliar a devenit o haină veche,
bună de aruncat la gunoi.
— Nu e chiar aşa. Titlurile nobiliare oferă încă
destule avantaje. Locuri în Camera Lorzilor, prestigiu,
libera intrare la Curte, stima snobilor şi multe altele…
— Dar cu banii cum stăm?
— Ceva mai slab, conveni Richard.
— Dacă aş fi iarăşi tânăr, spuse Queensberry, aş
renunţa la titlul meu şi m-aş apuca de negustorie. Dar
la vârsta mea trebuie să mă resemnez şi să-mi port
mai departe coroana… coroana şi mantia ducală…
Apropo, mi se pare totuşi, tinere, că facem parte din
aceeaşi tagmă. Amicul meu Northland mi-a spus că
eşti marchiz.
— Da. Marchiz de Beauclair. Am moştenit titlul
bunicului meu matern.
— Aşa. Frumos. Şi decorativ. Din nefericire, zise
Queensberry, numai decorativ. Cele discutate cu
dumneata până acum m-au dezgustat de titluri şi de
nobilime. Să revenim la subiect. Spuneai că ai nevoie
de câteva zeci de mii de guinee. O sumă respectabilă.
— Miza merită riscul.
— Ţi-aş pune la dispoziţie banii aceştia, dar aseară
Wythburne m-a scuturat la trente et quarante de zece
mii de guinee. Alaltăseară, Maiestatea sa m-a uşurat

— 94 —
de alte trei mii. Mă urmăreşte un ghinion…
Figura lui Richard se lungi, exprimând plastic o
dezamăgire comică.
— Aceasta să nu te sperie, reluă Queensberry după
o scurtă pauză, în care savura glumeţ dezumflarea lui
Sunderland. Te scot eu din încurcătură. Faţă de
dumneata am anumite obligaţii morale, pe care mi le-
am asumat din ziua în care m-ai salvat de la moarte,
zâmbi ei.
— Mylord, obligaţiile sunt ale mele… Ştiţi prea bine.
— Să zicem atunci că obligaţiile sunt reciproce, rosti
bătrânul cu chip de satir, ducând la gură un cornet
acustic. Wilton, ordonă el vizitiului, întoarce! Ia-o spre
Jermyn Street. În cinci minute să fiu la Wythburne
House.
Queensberry lăsă cornetul, apoi se întoarse spre
Richard.
— Vreau să-l prind pe Wythburne acasă. Dacă
apucă să iasă în oraş, nu mai dai de el până mâine.
Ca să-l pot găsi, trebuie să cutreier toate bordelurile,
începând cu coliviile de lux din Pall Mall şi terminând
cu speluncile din Limehouse.
— Credeţi că Mr. Wythburne ar fi dispus să mă
finanţeze?
— Nu cumva să-i spui Mister că strici totul. Este
Sir. Baronet. Nobil ca şi dumneata. Singura lui
amărăciune e că Maiestatea Să nu a binevoit încă să-l
ridice la rangul de viconte. Dacă vrei să-l câştigi, să-i
vorbeşti despre strămoşii lui, care au debarcat în
Anglia o dată cu William Cuceritorul. Să-i admiri şi
însuşirile de donjuan. Reţetă cu succes garantat.

— 95 —
 Peste câteva minute trăsura opri în faţa casei lui
Wythburne. Bătrânul duce şi Richard intrară pe sub
un portal măreţ ca un arc de triumf. Călăuziţi de un
majordom grav ca un cioclu, străbătură un şir de
saloane somptuoase, urcară o scară de marmură şi
pătrunseră într-un dormitor uriaş, tapisat cu
goblenuri, covoare orientale şi mobilat cu piese
autentice Chippendale. Un tablou de Rembrandt era
atârnat deasupra unei comode chinezeşti, sculptată în
fildeş.
În faţa unei oglinzi veneţiene, un frizer şi trei valeţi
trebăluiau în jurul stăpânului casei, o mogâldeaţă
învăluită într-un halat amplu de mătase albă
— Ce vânt te aduce, Queensberry? auzi Richard un
glas ascuţit şi tremurat de babă.
În acelaşi timp, mogâldeaţa se ridică de pe scaun şi
scuturându-se ca o găină lepădă halatul pe care
frizerul i-l luă de pe umeri cu aceiaşi veneraţie cu care
un preot ia din altar sfânta cuminecătură.
Ca şi fluturele ieşit din crisalidă Wythburne se roti
de câteva ori înaintea oglinzii, privindu-se pe toate
părţile. James Orville Wythburne strălucea ca o icoană
bizantină, împodobită de cucernici cu ploaie de
diamante. Chipul lui nu avea însă nimic din
ascetismul sfinţilor bizantini. Obrajii slabi, descărnaţi,
cu pielea scorojită lipită parcă de pomeţi şi maxilare,
erau fardaţi violent cu roşu. În urechea stângă
ascuţită ca aripa unui liliac de noapte, sclipea un
diamant. Gura cu buze subţiri, uscate, în care mai
rămăseseră doar câţiva dinţi cariaţi, cenuşii, ca nişte
străvechi pietre funerare înfipte în cimitirul fălcilor,

— 96 —
clămpănea sec, scoţând un fluierat de satisfacţie ce
aducea cu şuierul unui şarpe. Doar în ochii tulburi,
bătrâni, scăpăra un foc neostenit, care-şi striga parcă
la cer dorul de viaţă în cinstea căruia continua să ardă
frenetic. La şaptezeci şi cinci de ani James Orville
Wythburne se gătea ţipător şi era setos de petreceri
carnale, ca un tânăr de douăzeci. Idealul lui
nemărturisit era să trăiască aventura magnifică a lui
Faust, prodigiosul erou al lui Marlowe; tocmai când
ajunsese cu un picior în groapă, ghiduşarul Belzebut
îl blagoslovise cu vigoarea tinereţii şi cu dragostea
unei fecioare. Wythburne ar fi fost gata să-şi
dăruiască oricând sufletul diavolului, numai să
renască la o viaţă de necontenite desfătări. În fiecare
miez de noapte dedica cinci minute unei rugăciuni
fierbinţi, pe care o cobora în adâncurile Infernului,
implorând pe Lucifer să-i redea tinereţea.
În jurul lui Wythburne colcăiau aventurieri,
alchimişti, vraci şi şarlatani, care se ofereau să-i
procure elixirul tinereţii veşnice. Într-o aripă a
palatului său transformase câteva saloane în
laboratoare încărcate cu alambicuri, eprubete şi
cuptoare, în care pescuitorii în apă tulbure făceau
experienţe şi scamatorii năstruşnice, străduindu-se să
obţină pentru trupul vlăguit de excese al lui
Wythburne remediul suveran împotriva bătrâneţii. În
schimbul unor sume fantastice, îl dopaseră cu
substanţe afrodiziace, redându-i dacă nu tinereţea
mult visată, cel mult iluzia unei renaşteri sexuale.
În seara aceea Sir James Wythburne se pregătea, ca
de obicei, să plece în oraş, spre a-şi începe turneul

— 97 —
prin tripouri şi bordeluri. Ca în fiecare noapte, pornea
la drum plin de exuberanţă juvenilă, întreţinută
artificial cu stimulente puternice, ca în zori să se
înapoieze acasă dărâmat, extenuat, flasc, ca şi o
păpuşă stricată căreia îi atârnă capul pe pieptul inert.
Queensberry, care ştia că la ora aceasta starea de
spirit a lui Wythburne era propice celor mai îndrăzneţe
proiecte, hotărâse să-l tapeze cu câteva mii de guinee
pentru Richard. După ce îl complimentă pentru
aspectul său tineresc, intră în materie:
— Dragul meu Wythburne, dă-mi voie să-ţi prezint
cu această ocazie pe Richard Sunderland, marchiz de
Beauclair, un tânăr de mare viitor. Richard, se adresă
Queensberry protejatului său, salută pe
reprezentantul celei mai vechi şi mai nobile familii
engleze.
— Scumpul meu Queensberry, familiile noastre sunt
deopotrivă de nobile, se înclină Wythburne, vorbind
sâcâit şi clămpănind din fălcile-i ştirbe. Încântat să te
cunosc, tinere, adăugă el, privindu-l pe Richard prin
lornionul său incrustat cu diamante. Ei, dar chipeş
mai eşti! Îmi aminteşti de vremurile când eram şi eu
tânăr ca dumneata. Ce timpuri! sâsâi el liric. Aveam
pe atunci un prieten, ceva mai vârstnic decât mine:
Contele Sunderland, ginerele lui Marlborough…
Apropo, tinere, nu eşti cumva nepotul lui
Sunderland?… Îi semeni grozav.
Richard vru să-i explice că nu era înrudit cu conţii
de Sunderland, dar Queensberry îi făcu semn să tacă.
— Eşti extraordinar, Wythburne, interveni el râzând.
Nimic nu-ţi scapă.

— 98 —
 — Deci nu m-am înşelat! exclamă încântat bătrânul.
Sunt de o perspicacitate… Vino în braţele mele,
Richard băiatule! Se întoarse spre Sunderland, care se
uita buimac când la Wythburne, când la Queensberry.
Şi de data aceasta ducele cu chip de satir îl punea
pe Richard în faţa faptului împlinit. Intervenţiile lui
erau, ca de obicei, diabolice. Şi azi, Queensberry juca
rolul unui personaj miraculos, care cu o mişcare de
baghetă creează cele mai extraordinare şi burleşti
situaţii.
Richard se pomeni în braţele lui Wythburne, care-i
sărută pe amândoi obrajii, cu buzele sale lipicioase şi
moi.
— Richard, clămpăni Sir James expansiv, de astăzi
înainte te rog să te consideri fiul meu. Casa şi punga
mea îţi stau la dispoziţie!… Queensberry, în cinstea
voastră îmi modific programul. Vom petrece toată
noaptea împreună. Sper că n-aveţi nimic împotrivă?
— O noapte în compania dumitale, Wythburne,
promite desfătări alese, rosti Queensberry cu prefăcut
entuziasm.
Se hotărâse să renunţe la întâlnirea cu generalul
Conway. Îi va servi o scuză potrivită.
Supară la „White’s”, unde, potrivit recomandaţiilor
meticuloase şi competente ale lui Wythburne, li se
servi o masă bogată, stropită cu vinuri delicioase.
La şampanie, Sir James începu să depene amintiri
despre presupusul unchi al lui Richard.
— Sunderland era un extraordinar om de afaceri.
Prin 1720 deţinea un pachet de acţiuni ale Companiei
Mărilor Sudului, achiziţionate imediat după emisie, la

— 99 —
valoarea lor nominală, dar al căror curs crescuse între
timp. Înflorirea companiei era numai aparentă. Cotele
tot mai mari înregistrate în bursă se datorau unor
speculaţii nebuneşti, disproporţionate cu posibilităţile
reale ale companiei. Acest dezechilibru trebuia să
ducă fatal la prăbuşire. Sunderland, datorită înaltei
sale poziţii, a obţinut cu uşurinţă informaţii asupra
dificultăţilor financiare întâmpinate de companie.
Francezii spun că un homme averti en vaut deux.
Nicăieri acest aforism nu e mai valabil decât în
speculaţiile de bursă. Bazat pe aceste informaţii şi-a
lichidat acţiunile la cursul lor maxim, realizând
beneficii considerabile. O săptămână mai târziu,
Compania Mărilor Sudului a plesnit ca un balon de
săpun, ruinând pe toţi deţinătorii de acţiuni care se
încrezuseră în soliditatea ei. Mulţumită lui
Sunderland, care-mi arăta o mare afecţiune, mi-am
vândut şi eu acţiunile la vreme, astfel că averea mea
nu numai că a supravieţuit acestui dezastru fără
precedent, dar s-a şi înzecit…
Richard era numai ochi şi urechi. Citise volume
întregi în legătură cu răsunătorul faliment ai
Companiei Mărilor Sudului, dar până în ziua aceea nu
avusese prilejul să stea de vorbă cu vreunul dintre
autorii formidabilului crah.
— Wythburne, rosti Queensberry, după ce-şi goli
cupa de şampanie, am impresia că Richard îşi va
depăşi unchiul.
— Foarte frumos. Sper să-l văd la lucru.
— Ai să-l vezi la lucru mai devreme decât crezi.
Richard e născut pentru afaceri. Nu fac o indiscreţie

— 100 —
dacă îţi destăinui că e pe punctul de a încheia o
tranzacţie colosală, spuse Queensberry, aruncând abil
nadă.
— Ce spui! exclamă Wythburne interesat.
— Pentru că nu sunt potrivnic unui câştig uşor, l-
am rugat să-mi îngăduie a participa la această afacere
cu un aport de cinci mii de livre. Aş fi pus la bătaie
mai mulţi bani, dar pentru moment nu dispun de
suficient numerar.
— Mă faci curios, Queensberry. Pot să aflu şi eu
despre ce e vorba?
„Gata, s-a prins de undiţă”, gândi încântat ducele,
care se grăbi să răspundă cu voce tare.
— Dragul meu, astfel de afaceri nu se trâmbiţează în
cele patru vânturi. Un cuvânt scăpat poate da totul
peste cap.
— Ce Dumnezeu! Ar trebui să mă cunoşti mai bine,
Queensberry. Suntem între gentlemeni. Când trebuie,
ştiu să fiu mai tăcut decât un mormânt.
După o scurtă ezitare, savant dozată, ducele se
întoarse spre Richard.
— Expune-i, te rog, planul dumitale. Poţi să ai
încredere în Sir James ca într-un… frate mai mare…
Fusese cât pe-aci să spună „ca în tatăl tău”, dar se
abţinuse la timp. Wythburne fu plăcut impresionat de
această nuanţă, care-l apropia de generaţia lui
Richard.
„Zarurile sunt aruncate”, îşi zise Richard.
Folosindu-se de cifre şi date precise, dezvălui planul
de bătălie al lui Charles Bancroft, stăruind asupra
avantajelor pe care le-ar obţine cei ce ar utiliza această

— 101 —
informaţie. De la primele cuvinte îşi dăduse seama că
Wythburne îl asculta cu crescândă curiozitate.
— După câte ştiu, operaţiile la termen cu lichidarea
conturilor la sfârşit de lună sunt interzise, rosti sâsâit
Wythburne, aruncându-i o privire piezişă.
— Opreliştea n-a împiedicat pe nimeni să execute
asemenea operaţii. Bineînţeles, fără a bate toba.
— Hm, e interesant ce-mi spui dumneata. Da, da,
interesant. Începi să creşti în ochii mei, tinere.
Evident, s-ar câştiga ceva parale, dacă bineînţeles
condiţiile politice şi economice ar fi favorabile.
„E şiret, vulpoiul”, îşi zise Richard. Hotărî să forţeze
nota:
— Sunt favorabile, Sir James. Foarte favorabile.
Chiar în cursul acestei zile am primit o informaţie cu
caracter politic dintr-o sursă extrem de serioasă.
Războiul bate la uşă. Coloniile din America sunt gata
să ridice armele împotriva metropolei.
— Ştirea e impresionantă. Corespunde realităţii?
— Răspund de seriozitatea ei. Am căpătat-o din
partea unui important personaj din anturajul regelui,
care n-a făcut de altfel decât să-mi confirme
comunicarea scrisă primită deunăzi din partea
doctorului Franklin.
— Am fost şi eu de faţă la acea convorbire, întări cu
afectată seriozitate Queensberry, care-şi zise că
protejatul său făcea progrese uimitoare. „Minte de
îngheaţă apele, dar o face cu un aer atât de
convingător, încât l-ai crede chiar dacă ar spune că a
secat Tamisa.”
— Afacerea e ispititoare, mormăi Wythburne. Şi cum

— 102 —
ai de gând să foloseşti informaţia pe care o posezi, Mr.
Sunderland?
— Cumpărând cât mai mult grâu la preţul zilei şi
aruncându-l pe piaţă în momentul în care Bancroft va
forţa urcarea preţului la maximum. Aş realiza astfel
cel mai formidabil corner al grâului, cunoscut vreodată
la bursa de cereale.
Wythburne păstră câteva clipe tăcerea, morfolind
între buzele-i înroşite o coajă de portocală.
Inima lui Richard bătea să se spargă. De răspunsul
lui Sir James atârna succesul afacerii.
— Dispui de suficient capital pentru această
operaţie? întrebă în sfârşit Sir James.
— Dispun de 15.000 de guinee, răspunse Richard
fără să clipească.
— Puţin.
— Pot să găsesc oricând capital pe piaţă. Dar nu mă
grăbesc, fiindcă vreau să-mi aleg bine partenerii.
— Da, da, prudenţa condiţionează succesul. Şi de
câţi bani ai mai avea nevoie?
— De aproximativ treizeci şi cinci de mii de guinee.
— Mda…
Urmară iarăşi câteva momente de tăcere, care
făcură să crească şi mai mult starea de tensiune
nervoasă a lui Richard. Chipul nu-i trăda însă furtuna
lăuntrică.
— Cred că îţi voi pune eu suma aceasta la
dispoziţie, rosti Wythburne tărăgănat.
O bucurie nemărginită îi dădu lui Richard senzaţia
că e pe punctul de a plesni ca un balon umflat peste
măsură. Dar şi de data aceasta, reuşi să-şi

— 103 —
stăpânească expresia feţei.
— Şi de unde intenţionezi să procuri grâul, astfel
încât achiziţionările dumitale masive să nu dea de
bănuit agenţilor lui Bancroft?
— Din Polonia şi din Ţările Baltice, prin intermediul
bursei din Amsterdam.
— Perfect. Mâine dimineaţă vei primi scrisori de
schimb până la concurenţa sumei de 35.000 de
guinee, pe numele Băncii Hope din Amsterdam… Cu
un Sunderland, spuse el zâmbind, sunt gata oricând
să fac afaceri. Şi acum să lăsăm discuţiile serioase.
Mă obosesc. Să bem o sticlă de şampanie în cinstea
asociaţiei noastre, apoi să facem o vizită la tripoul
Caterinei Roşcovana.
În ciuda înfăţişării sale de ruină omenească, Sir
James Wythburne ascundea rezerve de vitalitate şi
energie care puteau fi îndrumate şi pe făgaşul
afacerilor. Încrezător până la superstiţie în numele lui
Sunderland, de care se lega primul lui mare succes
financiar, îmbrăţişase cu entuziasm ideea lui Richard.
După ce Richard achiziţionă de la Amsterdam două
corăbii încărcate cu grâu, pe care îl depozită într-un
doc londonez, închiriat pe un nume fictiv, Wythburne
îi oferi încă 20.000 de guinee pentru acelaşi scop.
Avea mare încredere în steaua tânărului său
prieten, de care se legase atât de mult, încât se simţea
indispus dacă nu-l vedea o zi. Queensberry avea grijă
să-i cultive această înclinare, care luase cu timpul
proporţiile unei pasiuni senile.
Dar încrederea lui Sir James în talentele lui Richard
nu era absolut oarbă. În afacerile băneşti simţea

— 104 —
dincotro bate vântul. Toată viaţa ştiuse când să
meargă înainte şi când să se oprească. Aceasta nu se
datorase inteligenţei sale, cât instinctului de a se
ataşa pe lângă oameni destinaţi să dea mari lovituri.
Sprijinindu-l pe Richard, bătrânul Wythburne se
simţea un nou Mecena. Dar, spre deosebire de
generosul său înaintaş, Sir James, replica lui
londoneză, înţelegea să profite de pe urma investiţiilor
sale. Afacerea cu grâul, de pildă, era promiţătoare.
Prin finanţarea lui Richard îşi asigură o sporire a
propriului său capital. Cu alte cuvinte, dădea cu o
mână şi luă de două ori pe atât cu cealaltă mână.
Pentru cumpărarea grâului de care avea nevoie,
Richard făcu mai multe călătorii atât în Franţa, cât şi
în Ţările de Jos. Bancherul Hope de la Amsterdam şi
bancherul Chariet, de la Havre, care-i susţineau
interesele, se mirau de stăruinţa lui Richard de a
cumpăra grâul la un preţ relativ scump, la început de
primăvară, când era de aşteptat ca preţul să scadă o
dată cu noua recoltă. În definitiv, îşi ziceau ei, fiecare
e stăpân pe banii lui. Dacă vrea să piardă, nu-i poate
împiedica nimeni.
La Corn Exchange din Mark Lane, cumpărăturile
masive de grâu, din ultimele săptămâni ale lui aprilie,
creară o stare de nervozitate lesne de înţeles. Până
atunci, numele lui Charles Bancroft nu fusese
pronunţat la bursă decât cu îndoială. Abia mai târziu
încolţi bănuiala că în spatele diferiţilor cumpărători
fără suprafaţă se ascundea un financiar puternic.
Aceste bănuieli erau întărite şi de zvonurile tot mai
stăruitoare în legătură cu eventualitatea unui conflict

— 105 —
armat între Anglia şi coloniile din America.
În septembrie 1774 se întrunise la Philadelphia
primul Congres Continental, care hotărâse
intensificarea măsurilor de boicot împotriva Marii
Britanii. În Massachussetts coloniştii sfidau făţiş
autorităţile, manifestând împotriva regelui şi a
generalului Gage, guvernatorul civil şi militar al
coloniei. Trupele trimise din metropolă nu făcuseră
decât să înfierbânte şi mai mult spiritele. În timpul
iernii, prăpastia se adâncise. Regele George al III-lea şi
Parlamentul britanic calculaseră greşit că vor putea
înăbuşi cu uşurinţă o rebeliune, căreia nu-i acordau
multă însemnătate.
Dar coloniştii erau puternici şi aveau conştiinţa
propriei lor forţe. Se oţeliseră luptându-se cu indienii,
vânând jivine, defrişând păduri, desţelenind
pământurile, clădind cabane şi forturi. În ultimul
război, purtat împotriva francezilor, mulţi dintre ei
căpătaseră o serioasă pregătire militară. Samuel
Adams, John Hancock şi Joseph Warrens, exponenţi
ai coloniştilor, făceau să se voteze rezoluţii peste
rezoluţii, prin care declarau că regele viola drepturile
poporului garantate de Cartă şi că supuşii acestuia
erau dezlegaţi de jurământul de credinţă faţă de
coroană…
Perspectiva unui conflict militar cu coloniile
începuse să îngrijoreze şi pe speculatorii la baisse de
la bursa de cereale din Londra. Era evident că în cazul
izbucnirii unui război, coloniile americane vor înceta
să mai trimită în Anglia grâu, al cărui preţ va
înregistra o creştere bruscă.

— 106 —
 Oamenii politici prevăzători afirmau că anul 1775 va
fi hotărâtor şi că Marea Britanie îşi va pierde coloniile
dacă nu-şi va modifica politica.
Către sfârşitul lunii mai, Richard făcu o ultimă
călătorie la Havre, unde reuşi să achiziţioneze 350 de
chintale de grâu. Între timp, Sir James reuşise să-şi
asigure o opţiune asupra recoltei de grâu pe anul în
curs, din partea mai multor proprietari funciari din
Anglia.
Richard îşi realizase în sfârşit planul, stocând la
Londra o cantitate apreciabilă de grâu. Terminase
pregătirile în vederea marii bătălii, pe care Charles
Bancroft trebuia să o dezlănţuie la momentul ales de
el.
Richard era totuşi nemulţumit. Urcarea simţitoare a
preţului grâului la bursă era încă artificială, căci
rezulta din achiziţionările efectuate de diverşi
speculanţi şi nu dintr-o cerere firească a pieţei. Era de
ajuns că previziunile politice şi economice ale lui
Bancroft să nu se îndeplinească la termen, ca lovitura
lui să cadă în gol, prilejuindu-i pagube serioase. Mai
grave ar fi fost urmările unui eşec pentru Richard,
care şi-ar fi pierdut creditul faţă de Queensberry şi de
Wythburne…
Într-o seară, Richard făcu o vizită lui McFee. Îl găsi
în halat şi papuci, bându-şi ceaiul botezat din belşug
cu rom de Jamaica. McFee era obosit, căci de
dimineaţă, la bursă, se agitase ca un nebun,
cumpărând grâu pentru Bancroft.
— Nu înţeleg ce vrea şi omul ăsta, spuse irlandezul
gânditor, vorbindu-şi parcă lui însuşi. Cumpără,

— 107 —
cumpără, şi iar cumpără. Şi-a angajat toată averea pe
o singură carte: dezlănţuirea unui conflict armat cu
coloniile. Dacă războiul nu începe, şeful nostru e
curăţat. Curăţat ca un măr de coajă. Dar tu ce-ai
făcut la Havre? Ai mai dibuit ceva grâu la preţ
rezonabil? Mâine ai să poţi da lui Bancroft un rezultat
mulţumitor?
— N-am reuşit să-i fac rost decât de o sută de
chintale; spuse Richard, ferindu-se bineînţeles să
adauge că achiziţionase alte 350 de chintale pentru el
însuşi.
Jocul acesta dublu îi părea foarte excitant. Pericolul
ar fi fost mare dacă Bancroft ar fi aflat că Richard
lucra pe două tablouri, folosind secretele băncii în
slujba intereselor personale.
În ziua următoare, Richard şi McFee se duseră
împreună la Corn Exchange. În holul vast, susţinut de
coloane albe, se agitau câteva sute de persoane.
Discutau, negociau, cercetau eşantioanele expuse la
diverse standuri, totul într-un zgomot de nedescris. La
ora douăsprezece precis, un sunet de clopot vesti
începerea activităţii. Se făcu deodată tăcere, apoi ca la
un semnal, ofertele şi ordinele de cumpărare începură
să plouă, ciocnindu-se în aer, acoperindu-se,
amplificându-se într-un vuiet din ce în ce mai
puternic, ca şi apele unei cataracte. Taurii – aşa erau
numiţi jucătorii la hausse – achiziţionau cu îndârjire
orice cantitate de grâu pe care Urşii – speculatorii la
baisse – le aruncau pe piaţă spre a determina
scăderea preţurilor.
William McFee dirija ceata oamenilor de paie a lui

— 108 —
Bancroft, dând necontenit ordine de cumpărare.
— Cumpăr grâu cu 8 şilingi!
— Vând 6.400 bushels, cu 8 şilingi şi doi pence!
— Cumpăr!
— Vând 5.700 bushels, cu 8 şilingi şi trei pence!
— Cumpăr cu 8 şilingi şi 3 pence…
— Cumpăr cu 8 şilingi şi 4 pence…
— Vând 12.000, cu 8 şilingi şi 5 pence!
— Cumpăr…
— Vând…
— Cumpăr!… Cumpăr!… Cumpăr!…
În cursul acelei zile, operaţiile fură relativ
echilibrate. În primele două ore se înregistrau urcări
de 3 pence la buschel, ca în ultima oră să se producă
scăderi de 2 pence.
Zvonurile care bântuiesc culisele bursei,
determinând scăderi şi urcări vertiginoase, erau şi
acum alimentate din belşug de interesaţi.
Jedidah Shildkrauth, corifeul baisse-ierilor, avusese
grijă să răspândească printre agenţii lui ştirea că o
înţelegere între colonişti şi metropolă era iminentă şi
că prim-ministrul, lordul North, formulase câteva
proiecte de legi care ar fi constituit o bază de plecare
în vederea unor negocieri menite să lichideze conflictul
existent. Aceste zvonuri determinaseră pe mulţi
deţinători de grâne să-şi vândă disponibilul, spre a
profita de uşoara urcare înregistrată recent.
Richard stăruia să-şi păstreze intangibil stocul de
grâu, pentru a-l folosi în zilele decisive care se
apropiau cu paşi repezi.
— De azi în două săptămâni maximum, Bancroft

— 109 —
sau Shildkrauth îşi vor lăsa pielea, spuse McFee lui
Richard.
— Eu cred că deznodământul se va petrece mai
curând, replică Sunderland. Sunt convins că Bancroft
va învinge.
— S-ar putea să ai dreptate. Nu te contrazic. Cert
este că din bătălia asta mulţi nenorociţi vor ieşi
jumuliţi de pene. Ehe. Ce bine fac eu că nu mai joc la
bursă
Richard simţi că-l strânge gulerul. Profeţia lui
McFee nu-i era pe plac.
În ziua următoare, irlandezul îl pofti la o nuntă. O
nepoată a sa, Miss Betsy McGrow, se mărita cu un
vrednic şi înstărit fermier din Bisley, în Surrey.
Ginerele hotărâse să facă o nuntă care să rămână de
pomină. Mâncare cu carul, râuri de bere, trei miei şi
un viţel la proţap şi, printre alte dulciuri, un pudding
mare cât un butoi de douăzeci de decalitri.
McFee obţinu o învoire de două zile pentru el şi
pentru Richard. Închirie apoi o trăsură cu doi cai
straşnici şi porni spre Bisley, împreună cu tânărul său
prieten.
— Băiete dragă, mă simt minunat, spuse McFee
suspinând plin de încântare. Trăsura mă leagănă şi
prin faţa ferestrelor trec tot felul de privelişti vesele.
Uite, căsuţe îmbrăcate în iederă, garduri de lemn
câinesc, tufişuri de trandafiri sălbatici, turme de vite…
Sunt îndrăgostit de natură. În oraş mă înăbuş. Idealul
meu e să-mi odihnesc bătrâneţele într-un cottage
pierdut în fundul unei grădini cu flori şi cu pomi
fructiferi. Cu o mie de livre mi-aş împlini visul.

— 110 —
 Richard asculta zâmbind vorbele bătrânului. Preţuia
şi el perspectivele tipic englezeşti, în care culorile
proaspete, mângâiate de soarele blând de primăvară,
se îmbină într-o simfonie vizuală.
Cupeul nu era tot atât de elegant ca trăsurile lui
Eastleigh. Înăuntru mirosea a grajd şi a umezeală.
Tapiţeria era aspră şi roasă. Dar pe ferestrele deschise
năpădea un aer parfumat, în care se amestecau toate
miresmele câmpului şi ale pomilor în floare, laolaltă
cu mirosul uşor sărat al transpiraţiei cailor.
În timp ce Richard lăsa gândurile să-i rătăcească în
voie, trăsura înainta în trap întins, străbătând uliţa
principală din Weybridge.
Deodată, vizitiul trase brusc de hăţuri, oprind
vehiculul în dreptul primăriei. Când Richard scoase
curios capul pe fereastră, observă un grup de oameni
care gesticulau animat, în vreme ce un bătrân cu
nasul roşu şi obrajii bucălaţi ca de prunc intrase în
discuţie cu vizitiul.
Bătrânul se apropie de Richard, pe care-l salută
politicos.
— Good day, Sir, îi vorbi el cu un ton în care se
desluşea o uşoară nerăbdare. Îmi pare rău că vă
întrerup călătoria. Trebuie să vă cer un serviciu.
Richard ridică iritat din sprâncene.
— Nu ştiu cu ce aş putea să vă fiu de folos.
— Sir, sunt primarul comunei Weybridge. Mi-am
îngăduit să vă opresc, deoarece avem nevoie de
trăsura dumneavoastră spre a transporta un curier al
regelui până la Londra.
— Regret, dar timpul meu e preţios. La prânz

— 111 —
trebuie să fiu la Bisley. După cum vezi şi dumneata,
ora e înaintată. Nu pot întârzia.
Richard voi să poruncească vizitiului a da bice
cailor, dar primarul deschise cu un gest hotărât
portiera.
— Îmi pare rău, Sir, că trebuie să insist. Dacă nu
daţi de bunăvoie urmare rugăminţii mele, mă puneţi
în situaţia de a vă rechiziţiona trăsura pentru serviciul
regelui.
Tonul sec şi categoric al primarului contrasta cu
aerul său de prunc bine hrănit.
— E un abuz strigător la cer, protestă Richard.
Lăsaţi-ne, vă rog, să trecem.
— M-aş fi aşteptat să am de-a face cu oameni mai
înţelegători. Fac un ultim apel la spiritul
dumneavoastră patriotic. Curierul regelui trebuie să
ajungă neîntârziat la Londra. La intrarea în comuna
noastră a căzut cu calul, luxându-şi un picior şi
rănindu-se la cap. L-aş fi transportat cu altă trăsură,
dar pentru moment nu avem la Weybridge niciun
vehicul disponibil. Dacă ştirile pe care curierul trebuie
să le ducă la Londra ar fi mai puţin importante, aş fi
renunţat la serviciile dumneavoastră. Dar suntem în
plin război, Sir. Şi cu războiul nu se glumeşte.
— Război? exclamă Richard electrizat. Război?
— Război, Sir. Război în toată legea. La Lexington şi
la Concord trupele maiestăţii sale au fost atacate de
rebeli. Luptele au început şi la Boston, care a fost
împresurat de răsculaţi. Situaţia e gravă.
— Război! repetă Richard, în vreme ce mintea lui
lucra febril. În sfârşit, previziunile lui Bancroft se

— 112 —
împliniseră. Războiul pe care acesta îl aştepta de atâta
timp izbucnise. Şi Richard avea norocul să fie primul
locuitor al Londrei care află această veste. Gândurile
acestea i se perindară cu viteza fulgerului. Richard era
om de acţiune şi iniţiativă. Cu promptitudine,
răspunse primarului:
— Faţă de argumentele dumneavoastră, nu-mi
rămâne decât să mă înclin. Trăsura vă stă la
dispoziţie.
Figura primarului se lumină.
— Sir, sunteţi un om de nădejde.
— Dar cu o condiţie.
— Vă rog.
— Am nevoie de un cal bun cu care să ajung la
Bisley. Prietenul meu McFee va face drumul întors şi
va transporta pe curier până la Londra.
— Sir, vă pun la dispoziţie cel mai zdravăn cal din
Weybridge.
McFee era consternat. Înnebunise Sunderland
subit? Ce să caute singur la Bisley, unde nu-l
cunoştea nimeni? Şi ce rost avea să-l expedieze pe el,
om bătrân, la Londra, împreună cu curierul acesta
blestemat, care-i strica petrecerea?
Richard îi citi gândurile. Se întoarse spre el şi fi
vorbi în şoaptă:
— Dacă ajungi la Londra după ora trei, la sfârşitul
acestei săptămâni vei fi proprietarul mult visatului
cottage. Cred că m-ai înţeles!
— Hm, sincer să-ţi spun, nu înţeleg nimic.
— Ei bine, atunci am să-ţi vorbesc deschis. Fă pe
dracul în patru ca să nu ajungi la Londra înainte de

— 113 —
ora trei. Băcşăluieşte pe vizitiu, îmbată-l, omoară-l, fă-
i ce ştii, numai să nu intri în capitală înainte de ora
trei.
— Sunderland, ai înnebunit!
— Niciodată n-am avut mintea mai limpede.
— Sunderland…
— Nu mai avem timp de pierdut, Mr. McFee. Uite,
primarul soseşte împreună cu curierul. Fă ce-ţi spun
şi nu mai pune întrebări. Diseară la opt să mă aştepţi
neapărat!
Sprijinit de doi oameni, pe care-i ţinea pe după
grumaz, curierul se urcă şchiopătând în trăsură.
Hainele îi erau încă pline de ţărână, iar bandajul de pe
frunte i se îmbibase de sânge.
Curând după plecarea cupeului, i se aduse şi lui
Richard un cal roib, înşeuat.
— La înapoierea dumneavoastră de la Bisley îl lăsaţi
la primărie, unde veţi găsi o trăsură care vă va duce la
Londra, spuse primarul. V-am adus şi pinteni şi o
cravaşa.
Richard îşi lua rămas bun. Încălecă şi porni în galop
spre Bisley. Îndată ce ieşi din sat, se avântă pe un
drum ocolit, înapoindu-se spre Londra. Distanţa de la
Weybridge până la Kingston o parcurse întrecându-se
cu vântul. Calul alerga cu gâtul întins, cu urechile
lăsate iepureşte pe spate, sforăind ritmic, în timp ce
copitele-i izbeau cadenţat şoseaua.
La jumătatea drumului dintre Weybridge şi
Kingston, Richard depăşi trăsura care înainta în trap
mărunt spre Londra. Abia avu timp să vadă mutra lui
McFee apărând pentru o clipă la portieră. Apoi cupeul

— 114 —
rămase în urmă.
Cursa aceasta îndrăcită îi amintea vânătoarea călare
din parcul castelului Hardwicke. Atunci Trăsnetul îl
dusese în voia sorţii. Astăzi, el dirija soarta. Va fi
destul de îndemânatic s-o stăpânească, aşa cum îl
stăpânea acum pe roibul acesta care-l ducea spre
glorie?
Va izbândi?… Trebuia să izbândească!… Trebuia!…

McFee îşi cercetă ceasul de la brâu. Era opt şi cinci.

Oftă adânc, apoi începu să se plimbe în lungul şi în
latul camerei sale; îşi îndeplinise misiunea. Sosise la
Londra potrivit instrucţiunilor lui Richard, traversând
podul Westminster exact la ora trei fără zece minute.
„Eu, om în toată firea, să execut poruncile unui
băieţandru. Am căzut în doaga copiilor. Eu, care nu
mă intimidez nici în faţa lui Bancroft, să mă tâmpesc
în aşa hal încât să renunţ la o petrecere şi să pun beţe
în roate unui curier al regelui. Şi pentru ce? Pentru a
face pe placul unui tânăr căruia abia i-a mijit
mustaţa.”
Dar în sinea lui. McFee simţea instinctiv că nu
greşise. Tânărul acesta avea o personalitate care
impunea.
— Papa McFee felicitările mele. Te poţi socoti
proprietarul mult râvnitului cottage.
Irlandezul tresări. Era atât de preocupat, încât nici
nu-l auzise pe Richard intrând în cameră. Acesta
scoase din buzunar o pungă de mătase roşie şi o aşeză
cu glumeaţă grijă în mijlocul mesei.
— Papa McFee, te rog să primeşti cele o mie de

— 115 —
guinee făgăduite. Le meriţi. Azi sunt un om bogat. Nu
tot atât de bogat ca Bancroft, iubitul nostru patron,
dar pe cale de a-l ajunge.
Bătrânul se uită uluit când la pungă, când la
Richard.
— Ai dat o lovitură la bursă, nu-i aşa?
— Exact. Şi încă ce lovitură!
— Am bănuit. A mers uşor?
— Ca pe roate. Eram singurul om din Londra care
ştia de izbucnirea războiului. Când am intrat la bursă,
tranzacţiile se încheiau într-un ritm de marş funebru.
Discursul din ajun al lordului North, care declarase în
Camera Lorzilor că situaţia politică din colonii este
mai calmă ca niciodată, a determinat pe toţi
deţinătorii de grâu să se degajeze de cantităţile de care
dispuneau. Până şi agenţii lui Bancroft, dezorientaţi
de această amorţeală, ezitau să mai cumpere. Atunci
am intervenit eu. Prin agenţii mei, care credeau că am
înnebunit, am început să cumpăr. Jucătorii la baisse,
în frunte cu Jedidah Shildkrauth, se întreceau să-mi
vândă grâu à decouvert, fiind siguri că mă vor strivi
sub greutatea lor de îndată ce preţurile vor începe să
scadă. Agenţii lui Bancroft, prinzând de veste că se
petrece ceva neobişnuit şi că sub nasul lor se încheie
tranzacţii suspecte, au trimis după Bancroft, pentru
a-i cere instrucţiuni. Operaţiile începute la prânz într-
o atmosferă de amorţeală s-au înviorat către ora unu.
Nervozitatea creştea în proporţie geometrică. Discursul
lordului North făcuse minuni din punctul meu de
vedere. La două şi jumătate s-a dezlănţuit furtuna.
Bancroft, care a mirosit ceva, a dat ordin de

— 116 —
cumpărare la orice preţ. Agenţii mei achiziţionaseră
însă tot ce putea fi achiziţionat. Către sfârşitul
şedinţei, ordinele de cumpărare şi vânzare alternau
într-o pendulare furioasă. Cotele urcau, dar baisse-
ierii continuau să vândă, încredinţaţi că zvonurile de
pace aveau o bază serioasă. Cu două minute înaintea
sunetului de clopot, care anunţa încetarea
tranzacţiilor, a căzut ca o lovitură de trăsnet vestea
izbucnirii războiului.
— Îmi închipui că a fost ceva epic, rosti McFee,
căruia fi jucau ochii în cap. Desfăşurarea operaţiilor
descrisă cu atâta pasiune de Richard îl pusese în
fierbere.
— Ordinele de vânzare au încetat brusc. Bancroft
era vânăt. Cornerul, pe care-l urmărise atâta vreme, îi
scăpase din mână. Îşi dădea seama că avea un
concurent care achiziţionase, ca şi el, mult grâu şi
care ar fi putut să-i răstoarne planurile. Printr-o
indiscreţie a aflat că eu aş fi fost îndărătul acestor
manevre. Cert este că la plecare s-a oprit în faţa mea
şi mi s-a adresat cu un ton înveninat: „Dumneata aici,
Mr. Sunderland? Îmi ceruseşi parcă învoire să pleci la
o nuntă, la ţară. Nu-i aşa?” „Mi-am schimbat planurile
în ultimul moment”, i-am răspuns eu cu inocenţă.
„Mr. Sunderland, a reluat el, în ciuda opreliştii mele,
te-ai lansat în operaţii pe cont propriu la bursă,
periclitând interesele băncii, care ţi-a oferit până azi
pâine. Aş putea să ştiu de unde ţi-ai procurat sumele
de bani care ţi-au permis să te lansezi în speculaţii
bursiere?” Am replicat sec: „Nu vă datorez nicio
explicaţie. De altfel, din acest moment vă rog să mă

— 117 —
socotiţi demisionat. În cursul zilei de mâine voi preda
registrele mele primului contabil. Sunt în perfectă
ordine.” Bancroft m-a privit cu ochi scăpărători de
mânie. „Am să te distrug.” a urlat el. „Sunt sigur că
veţi încerca, am răspuns eu. De rezultat însă, mă
îndoiesc.” Apoi i-am întors spatele… Ei, ce zici, papa
McFee?
— Ce să zic! Nu mai zic nimic. Totuşi nu e cuminte
că te-ai pus rău cu Bancroft. E primejdios…
Irlandezul zâmbi.
— Mie poţi să-mi spui cine ţi-a procurat capitalul?
— Secretul ţi-l voi dezvălui de îndată ce vei intra în
serviciul meu. Îţi ofer un salariu dublu, faţă de cel pe
care-l primeşti de la Bancroft.
McFee luă punga de pe masă, o cântări gânditor în
palmă, iar după ce o strecură în buzunar, se uită la
Sunderland.
— Am să mai reflectez. Propunerea e ispititoare.
Cere totuşi o oarecare chibzuire. Nu vreau să spun că
n-aş avea încredere în tine, însă la vârsta mea,
aventurile nu sunt recomandabile. În două-trei zile îţi
dau un răspuns definitiv…
Richard petrecu noaptea aceea într-o stare de
euforie vecină cu beţia. Războiul, care pentru cei mulţi
însemna mizerie, suferinţă, nesiguranţa, moarte, îi
oferise lui prilejul să câştige, prima victorie. Preţul
grâului va creşte vijelios. Cele şaptezeci de mii de
guinee – angajate de Wythburne în această afacere –
se vor dubla, se vor tripla, se vor decupla în scurt
timp.
A doua zi de dimineaţă se înfăţişă la locuinţa lui Sir

— 118 —
James. Îi prezentă bilanţul tranzacţiilor încheiate.
— După cum vedeţi, îi explică el, după ce bătrânul
îşi ridică privirile de deasupra registrelor, afacerea a
reuşit peste aşteptări. Dacă vindeţi azi grâul, vă
triplaţi cele şaptezeci de mii de guinee învestite. Dar vă
sfătuiesc să mai aşteptaţi. Preţul grânelor creşte
vertiginos.
Wythburne se scarpină satisfăcut sub bărbie.
— Felicitări, dragul meu Sunderland. Am însă o
nedumerire, adăugă el după o scurtă pauză. Din
scripte reiese că întregul capital folosit în această
afacere a fost depus de mine. Or, după cum am înţeles
eu în timpul discuţiilor preliminare, se stabilise că şi
dumneata şi Queensberry veţi investi capital în
combinaţie. Nu-ţi fac un cap de acuzare. Departe de
mine acest gând. Mai ales acum. După un asemenea
succes. Totuşi, nedumerirea rămâne. Se poate să nu fi
înţeles eu îndeajuns de bine obligaţiile care reveneau
fiecărui partener.
— Ba aţi înţeles foarte bine, Sir James. Şi eu îmi
luasem angajamentul să particip cu un capital.
— Perfect. De ce nu figurează în scripte?
— Nici nu are cum să figureze. Capitalul depus de
mine e mintea. Mintea care a pus la cale întreaga
afacere şi care a dus-o la bun sfârşit.
— De acord, admise laconic Wythburne. Cum
rămâne cu Queensberry?
— Capitalul ducelui de Queensberry este numele şi
marea sa influenţă. În afacerile de anvergura celor
iniţiate de noi, relaţiile cu potentaţii zilei sunt foarte
necesare.

— 119 —
 — Richard, eşti extraordinar, îl bătu Wythburne pe
umăr. Găseşti răspuns la toate. Şt culmea e că
experienţa îţi lipseşte. Eşti prea tânăr. Totuşi, nu
trebuie să mă mir. Ai moştenit calităţile lordului
Sunderland…
În seara aceea serbară succesul la „White’s” unde
cinară în companie numeroasă. Printre invitaţii lui Sir
James Wythburne se numărau în afară de ducele de
Queensberry şi de Richard Sunderland, câţiva lideri ai
opoziţiei şi ai majorităţii guvernamentale. Sir James
avea principiul de a menţine legături prieteneşti şi cu
guvernul şi cu opoziţia. Chestiune de oportunitate.
La cafea, Wythburne îl luă pe Richard de o parte.
— Dragul meu băiat, am ţinut să organizez acest
banchet spre a te prezenta prietenilor şi cunoscuţilor
mei în postura unui financiar care şi-a făcut debutul
în lumea bursei cu o lovitură de maestru. Nu le-am
furnizat amănunte fiindcă nu era necesar. Toţi ştiu
însă că Sir James Wythburne este un vulpoi care nu
risipeşte laude deşarte şi că o recomandaţie din partea
lui are mare greutate. Eu şi Queensberry te susţinem
fiindcă ai geniu. Acesta e un adevăr pe care nu mă
sfiesc să ţi-l spun. Dar, ca să-ţi păstrezi renumele în
societate e nevoie de anumite artificii. Să nu te superi
că ţi-o spun. Hainele acestea brune, burgheze, de o
croială mediocră, pe care le porţi acum, nu se
potrivesc cu faima de mare financiar creată în jurul
dumitale. Dacă vrei să impui, trebuie să te îmbraci fie
în haine negre, roase în coate şi la genunchi, după
pildă lui Shylock, fie să umbli muiat în aur, ca John
Law sau ca Grimaud de la Reyniére. Altă cale nu

— 120 —
există. În lumea aceasta, dragul meu, haina face pe
om… În ce cartier locuieşti?
— În Southwark, pe Maiden Lane, spuse Richard
oarecum jenat de renumele mic-burghez al cartierului
său.
— Rău, foarte rău! Chiar mâine te muţi aproape de
Saint James Parc. Pe Piccadilly, pe Jermyn Street sau
Pall Mall. Dacă nu ai vreun apartament în vedere, îţi
trimit în zori pe agentul meu, John Napless, care-ţi va
găsi o locuinţă potrivită. În curând vei începe să
primeşti vizite simandicoase. Poţi să-ţi iei şi o amantă
scumpă, cu care să te afişezi în localurile de lux.
Gradul de prosperitate al unui financiar se măsoară şi
după eleganţa toaletelor şi după valoarea bijuteriilor
purtate de întreţinutele lui. Bineînţeles, să nu abuzezi.
Sunt însă unele cheltuieli de paradă, imposibil de
evitat.
Richard îşi aminti recomandaţiile de sobrietate
făcute de doctorul Franklin. Răspunzând parcă
acestor obiecţii mintale, Sir James continuă.
— Să nu te mire preceptele mele. Dumneata nu eşti
sortit să-ţi clădeşti averea adunând ban cu ban,
fructificându-i, muncind zi de zi ca un rob, dumneata
eşti omul loviturilor. Vei ajunge fie în vârful piramidei,
fie pe paie. Nu te văd robotind într-un antrepozit sau
în birourile unei bănci. Nu se potriveşte cu
temperamentul dumitale…
Richard se conformă bucuros poveţelor lui Sir
James. Luxul era de altfel una dintre pasiunile lui.
John Napless îi găsi un apartament compus din opt
camere, elegant mobilate, într-o clădire nouă

— 121 —
somptuoasă, cu un portal maiestuos. Ferestrele înalte
ale cabinetului de lucru, tapisat cu mătase vişinie,
priveau spre Saint James Square. Douăzeci de
costume pentru toate ocaziile, fură aliniate în
garderobă. Un valet, doi lachei şi un bucătar alcătuiră
personalul de serviciu. Li se adăugă un groom şi un
vizitiu în ziua în care Richard, potrivit poveţelor lui Sir
James, îşi cumpără o trăsură uşoară, trasă de doi cai
negri, spanioli.
Pentru a pune vârf acestei metamorfoze, îşi luă o
amantă superbă, pe celebra curtezană Grace Elliot,
fostă până mai ieri metresa bancherului Charles
Bancroft. Acesta primi nouă lovitură cu urlete de furie,
blesteme, torent de înjurături şi potop de ameninţări.
Previziunile lui Sir James Wythburne nu întârziară a
se împlini. Din ziua în care se află că pe cerul marii
finanţe se ridicase un nou astru, vizitele şi invitaţiile
începură să curgă în casa lui Richard. Mai toţi
aristocraţii, pe care-i cunoscuse la Northland House –
şi care între timp îl dăduseră uitării – îşi amintiră
brusc că printre relaţiile lor se afla şi acest tânăr.
Ducele de Rutland îl invită la o vânătoare pe domeniile
sale de la Belvoir, ducele de Bedford îl pofti la un
week-end la castelul Woburn, ducesa de Devonshire îi
solicită concursul la un concert de binefacere, oferit la
Chatsworth.
În ziua în care se înapoie de la Chatsworth, Richard
primi o vizită. Mai slab şi mai descărnat ca niciodată,
John Halsey îşi făcu apariţia tăcut, sumbru,
fantomatic, ca o pasăre de rău augur. Hainele lui
negre şi ponosite distonau cu somptuozitatea

— 122 —
cabinetului de lucru al lui Richard.
După ce aruncă o privire circulară prin încăpere,
Halsey se aşeză pe un scaun şi se uită la gazdă
zâmbind ciudat.
— Frumos apartament. Te-ai instalat de minune.
Prosperitatea se citeşte peste tot. Mobilele acestea de
muzeu, covoarele, tablourile. Nu mă prea pricep la aşa
ceva, dar pot să-mi dau seama că trebuie să fie
îngrozitor de scumpe.
Richard surâse stingherit.
— Apartamentul l-am închiriat mobilat. Gustul este
al proprietarului. Eu nu sunt decât un pasager care
nu va prinde muşchi.
— Zilele acestea plec în America, spuse Halsey.
— Da?
— Da.
Conversaţia era dezlânată şi lâncezea. Richard nu
ştia ce să mai spună.
— Mi se pare că se călătoreşte anevoie până în
America. Chiar şi corăbiile comerciale sunt afectate
transportului de trupe.
— Adevărat. Am însă de gând să folosesc o rută
ocolită, zise Halsey. Trec în Franţa, apoi voi traversa
Atlanticul pe o navă franceză.
— Ah, da. Foarte ingenios.
— Nu-i aşa?
— Şi când intenţionezi să pleci?
— În cursul acestei săptămâni. Şi nu plec de unul
singur. Mai toţi americanii stabiliţi în Anglia se
înapoiază acasă.
— Interesant. Foarte interesant. De ce acest exod?

— 123 —
 — Mergem să ne înrolăm în rândurile luptătorilor
pentru libertate. Avem o datorie, Sunderland, faţă de
patria noastră. Astăzi, când întreg poporul american
se ridică împotriva tiraniei regale şi pune mâna pe
arme, noi nu mai avem ce căuta aici.
Richard tuşi în sec. Chiar că nu mai ştia ce să
răspundă.
— Mergi şi dumneata cu noi? întrebă Halsey.
— Hm, aş merge. Aş merge cu dragă inimă. Însă
trebuie să lichidez anumite afaceri care mă ţin
încurcat. Vă urmez ceva mai târziu, adăugă el repede.
— Aha, am înţeles, rosti Halsey cu ton bizar.
Richard, care ştiuse să-l înfrunte pe Bancroft simţi
de data aceasta că roşeşte.
— Am şi eu o răspundere… Sunt dator să apăr
interesele oamenilor angrenaţi în afacerile dirijate de
mine…
— Nu crezi că îndatoririle faţă de patrie
precumpănesc interesele particulare?
— Nici vorbă!… Totuşi, nu pot să plec aşa, pe
negândite…
— Mda. Am înţeles, zise iarăşi Halsey.
După o pauză, adăugă:
— La sfârşitul lunii viitoare sper să debarc la New
York. Vrei să transmit vreun mesaj familiei dumitale?
— Mulţumesc. Dacă ai timp să le faci o vizită,
spune-le că sunt sănătos, că am mult de lucru şi că în
curând mă voi înapoia în mijlocul lor.
Halsey îi strânse mâna. Plecă tot atât de tăcut
precum venise…

— 124 —
 Războiul care umpluse cu aur lăzile lui Richard şi
ale lui Charles Bancroft avu consecinţe mai puţin
plăcute pentru masa de consumatori. Grâul dispăruse
de pe piaţă. La brutării cozile se lungeau şi se
îngroşau pe zi ce trecea. Mizeria populaţiei creştea. Pe
străzile Londrei, oamenii în zdrenţe umblau fără rost.
Un speculant îndrăzneţ care adusese în oraş câteva
căruţe cu grâu şi ceruse un preţ absurd, fusese
înşfăcat de populaţia revoltată, legat fedeleş şi aruncat
cu o piatră de gât în Tamisa. Altul, tot atât de setos de
înavuţire rapidă, scăpase cu viaţă, dar mulţimea
îndârjită îi incendiase casa şi îi linşase copiii. Câţiva
speculanţi încăpuseră pe mâna justiţiei şi fuseseră
aruncaţi în temniţă. Satisfacţiile acestea, acordate
populaţiei înnebunite de foame, nu rezolvau însă
fondul problemei.
Sfătuit de Sir James şi de Queensberry, Richard
dădu dovadă de cuminţenie, lichidând grâul pe care-l
deţinea, fără a specula pe consumatori la sânge. Cedă
guvernului patru corăbii în condiţii acceptabile pentru
visterie şi vându populaţiei cinci sute de chintale la un
preţ rezonabil. Bancroft, care se încăpăţânase să
speculeze la maximum grânele acumulate, întâmpină
mari neplăceri. Mulţimea furioasă îi incendie două
antrepozite şi îi devastă locuinţa din Haymarket.
În acest timp, Richard începuse să ducă o viaţă de
nabab. Ajunsese un dictator al modei. Cravatele sale
erau copiate de eleganţii zilei, caii săi de curse
câştigau premii la Epson şi Conventry, Grace Elliot,
amanta lui, îşi cumpăra blănurile din Rusia şi din
Canada, diamantele din Olanda, dantelele din Ţările

— 125 —
de Jos, mătăsurile din India. Pe lângă Richard se
aciuase o ceată de paraziţi, care îl proslăveau,
gâdilându-i vanitatea. În curând, acesta deveni un
stâlp al Londrei frivole, al Londrei noctambulilor, care
aveau principiul de a trăi intens, de a petrece
nebuneşte, arzând lumânarea la amândouă capetele.
Era însă înzestrat cu o extraordinară putere de
muncă. Benchetuia toată noaptea, se înapoia acasă în
zori, iar după două sau trei ceasuri de odihnă, pe
furate, îşi relua activitatea zilnică. Negocieri cu diverse
firme, discuţii de afaceri, verificări contabile, operaţii
de bursă, întrevederi cu anumiţi lideri politici, sforării
de culise, în sfârşit, toată bucătăria obositoare,
ascunsă dinapoia faţadei spectaculoase a marii
finanţe.
Zilele, săptămânile, lunile treceau în iureş zănatic,
întovărăşite de clinchetul pieselor de aur, care
curgeau gârlă în cuferele ferecate ale lui Richard.
Acesta specula grânele, zahărul, lacul japonez,
mătăsurile, vinul. Armata avea nevoie de uniforme, de
provizii, de arme. Sunderland, sprijinit de
Queensberry, se ocupă şi cu furniturile militare.
Într-o seară, la o partidă de faro, decavă pe un
armator care-şi juca la masă verde un transport de
sclavi, capturaţi pe Coasta de Aur. Când se văzu în
posesia acestei turme umane, se scarpină nedumerit
în creştet. Principiile puritane pe care i le insuflase
tatăl său în copilărie făceau să-i repugne acest comerţ,
condamnat de religie. Sir James Wythburne îi adormi
scrupulele. Sclavii, vânduţi unor plantatori din
Hispaniola, aduseră un frumos profit.

— 126 —
 Dar războiul care-l îmbogăţise îi pricinuia şi bătaie
de cap. Prin legăturile sale de sânge, ar fi fost firesc să
îmbrăţişeze cauza poporului american. Educaţia
desăvârşită la Oxford, terenul prielnic oferit de
metropolă pentru afacerile sale, prieteniile închegate
în Anglia îl rupseseră însă de America.
În ziua sosirii la Londra a copiei Declaraţiei de
Independenţă, proclamată la patru iulie 1776 de către
Congresul celor treisprezece state unite ale Americii,
explozia de indignare a englezilor avu răsunet şi în
sufletul lui Richard. Documentul condamna în
termeni violenţi tirania coroanei britanice. Regelui
George al III-lea i se imputa încălcarea Cartei acordate
coloniilor de către înaintaşii săi, jefuirea corăbiilor
americane, devastarea şi incendierea oraşelor,
masacrarea populaţiei, folosirea de trupe străine
împotriva americanilor. Cercurile politice britanice
răspunseră acuzând pe coloniştii insurgenţi de
ingratitudine, trădare a intereselor ţării lor de baştină
şi revoltă armată împotriva autorităţilor constituite.
Poate că Richard ar fi îmbrăţişat acest punct de vedere
– ca şi alţi colonişti rămaşi credincioşi coroanei – dacă
în josul Declaraţiei de Independenţă n-ar fi citit şi
numele doctorului Franklin, în ale cărui concepţii
politice avea o încredere de neclintit.
În acest timp, războiul din America lua proporţii
epice. Bătăliile de la Bunker Hill, Manhattan, White
Plains, Trenton, Princeton, Germantown, Ticonderoga,
Saratoga făceau să penduleze succesul când de partea
trupelor americane, când de partea celor britanice.
Atitudinea echivocă a Franţei, care acorda

— 127 —
împrumuturi secrete insurgenţilor, prin intermediul
casei Hortalez, dirijată de un oarecare monsieur Caron
de Beaumarchais, dădea serioase motive de îngrijorare
cabinetului de la Londra.
Pe mare, corsarii francezi, spanioli şi olandezi
capturau zeci de corăbii de comerţ britanice, profitând
de carenţa flotei de război a Angliei, concentrată în
preajma ţărmurilor americane.
În primele luni ale anului 1777, Richard suferi
câteva pierderi grave. O corabie afretată de el, cu
mărfuri din India, fu capturată de un corsar din Saint-
Malo, în largul Capului Ortegal, iar altă, cu mirodenii
din Ceylon şi Moluce, suferi aceiaşi soartă în golful
Gasconiei. Şi la bursă, Richard primi două lovituri
succesive, pierzând sume mari într-o bătălie bursieră
pornită împotriva lui Charles Bancroft.
Ros de griji, preocupat de viitorul care se anunţa în
culori întunecate, Richard rărise petrecerile. Seara,
după orele de birou, se retrăgea în cabinetul său de
lucru şi, la lumina lumânărilor, înscria lungi coloane
de cifre în carnetul roşu, pe care-l ţinea de obicei
închis într-un sertar secret. Grace Elliot începuse a se
plânge prietenilor că era neglijată. În câteva rânduri
avusese violente schimburi de cuvinte cu Richard. Îl
învinuia că nu-i dă destui bani pe mână şi că din
cauza zgârceniei lui e nevoită să iasă de două ori cu
aceeaşi rochie, lucru de neconceput pentru o femeie
cu reputaţia ei. Paraziţii care până mai ieri trăiseră
atât de bine pe spinarea lui dădeau semne de
nervozitate.
Pentru a-şi reface în parte capitalurile ciuntite,

— 128 —
Richard plănui o lovitură de bursă, în dauna lui
Bancroft şi a celorlalţi jucători la hausse. Aceştia,
profitând de lipsa tot mai simţită de mirodenii de pe
piaţă, datorită nesiguranţei navigaţiei pe mări,
hotărâseră să provoace o urcare artificială a preţului
piperului. Richard, informat de intenţiile grupului
Bancroft, puse la cale o contralovitură, menită să
răstoarne planurile urşilor. Era destul să vândă à
decouvert mari cantităţi de piper, spre a stârni panică
printre jucătorii la hausse. Dacă ar împleti această
operaţie cu o aruncare masivă de piper pe piaţă,
dezastrul urşilor va fi împlinit. Din diferenţa de preţuri
realizată, Richard spera să obţină beneficii apreciabile.
Piperul se preta la asemenea speculaţii, căci avea
mare căutare. Anglia importa aproape 9.000.000 livre
anual şi exporta 7.000.000 livre. Piperul, care – după
spusele lui Pliniu – se vindea în Roma antică tot atât
de scump ca aurul şi argintul, realiza la licitaţiile
publice ale Companiei Indiilor Olandeze 30 la sută din
valorile negociate. Portughezii îl aduceau din
Cochinchina şi Sumatra, olandezii din Iava şi Borneo,
englezii din Ceylon, Malabar, Siam, Bengal şi
Paliapatnam. Numai din Jamaica importau 1.000.000
de livre anual.
Speculaţiile bursiere pe marginea acestui produs
exotic erau în general fructuoase. Dar speculatorii
evoluau pe muchie de cuţit. Navele care transportau
piperul călătoreau luni de zile pe oceane şi mări
bântuite, de furtuni, cicloane şi piraţi, la care se
adăugau şi forţele navale ale ţărilor inamice.
Bazându-se pe aceste împrejurări şi pe anumite

— 129 —
indicii care prevesteau o producţie slabă de piper pe
anul în curs, Charles Bancroft declanşă acţiunea care
trebuia să ducă la urcarea preţului acestui condiment,
cumpărând toate cantităţile găsite pe piaţă.
Richard Sunderland achiziţionase direct de la
Kingston, Bombay şi Colombo 600.000 livre de piper şi
contractase cu o firmă din Amsterdam alte 200.000 de
livre. Cu acestea avea să se lanseze în marea bătălie
care trebuia să ducă la nimicirea lui Bancroft şi a
grupului său.
În clipa în care cumpărările repetate ale lui Charles
Bancroft determinară o urcare importantă a cotei
piperului, Richard începu să vândă cantităţi mari de
piper à decouvert. În trei zile, grupul Bancroft înghiţi
1.800.000 de livre la 2 şilingi şi 6 pence livra. Această
invazie de piper provocă nervozitate în rândurile
jucătorilor la hausse, care se temeau că nu vor putea
face faţă plăţilor la termenul fixat pentru lichidare.
Spre surprinderea tuturor, Bancroft continua să
cumpere toate cantităţile care i se ofereau.
Pe culoarele bursei, pe stradă, în cafenele, în lumea
băncilor, lupta făţişă dintre Bancroft şi Sunderland
era urmărită cu pasionat interes. Se făceau pariuri şi
pronosticuri.
Cei încredinţaţi că Bancroft va repurta victoria
afirmau că Sunderland vindea la disperare şi fără
acoperire cantităţi de piper pe care nu va reuşi
niciodată să le realizeze şi că rivalul său îl va nimici,
imobilizându-l în corner.
Partizanii lui Richard spuneau că acesta va livra
piperul în termen şi că Bancroft va fi strivit de potopul

— 130 —
de boabe negre, pe care nu va fi în stare să le
plătească. Astfel, el va fi acel care va intra în corner.
Tocmai când discuţiile erau mai aprinse, se
răspândi o veste senzaţională. Richard Sunderland
începuse a vinde mari cantităţi de piper, de data
aceasta livrabile imediat. Unii afirmau că Richard ar
dispune de trei milioane de livre de piper. Alţii,
exagerau şi mai mult, citând cifre fabuloase. Sub
avalanşa de piper oferit spre vânzare, jucătorii la
hausse intrară în panică. Cei mai mulţi opriră
cumpărăturile. Alţii îşi răsturnară poziţiile şi începură
să vândă.
De la 2 şilingi şi 6 pence livra, cota piperului scăzu
în patruzeci şi opt de ore la 2 şilingi livra. Cu
imperturbabil calm, Richard continua să vândă.
Dar liniştea lui Richard era numai aparentă.
Aruncase pe piaţă 500.000 de livre, fără ca preţul
piperului să sufere scăderi importante. Dacă va
desface şi ultimele 320.000 de livre de care mai
dispunea, fără a reuşi să-i forţeze prăbuşirea la bursă,
era pierdut.
În seara aceea Richard porni spre casă mai devreme
ca de obicei. Deşi distanţa până la locuinţa lui era
relativ mare, preferă să meargă pe jos. Voia să-şi
liniştească nervii surescitaţi. Avea ciudata senzaţie că
e spionat, urmărit de mii de ochi care-i citeau până în
adâncul conştiinţei. În mod normal, vânzările lui
masive ar fi trebuit să ducă la prăbuşirea inevitabilă a
preţului piperului. Bancroft cumpăra totuşi fără să
şovăie, de parcă ar fi ştiut că adversarul său va fi acel
care va cădea la pământ.

— 131 —
 Richard era perplex. Se părea că duşmanul său îi
cunoştea planul de acţiune, deşi el păstrase cu
străşnicie secretul manevrelor sale bursiere. Cum
reuşise Bancroft să afle totul? Pe ce cale?
Când Richard ajunse acasă, începuse să se
întunece. Ferestrele apartamentului său erau
cufundate în întuneric. Mirat, căci ştia că Grace
invitase câţiva prieteni la cină, urcă grăbit scările şi
bătu în uşa de la intrare.
Îi deschise majordomul.
— De ce n-aţi aprins luminile? întrebă Richard. Miss
Grace nu-i acasă?
— Miss Grace a plecat acum o oră, Sir. Şi-a luat
toate bagajele. Spunea că ştiţi despre aceasta, Sir.
Richard simţi că se înăbuşă.
— Şi oaspeţii? vorbi el sugrumat.
— Miss Grace a decomandat toate invitaţiile.
Spunea că sunteţi obosit şi că vreţi să vă culcaţi
devreme.
Ciudat. Pe Richard nu-l îndurera faptul că fusese
părăsit. De mult nu mai avea niciun sentiment pentru
Grace. Numai vanitatea lui suferea puţin. Însă era
alarmat. Plecarea ei în momentul acela îi dădea de
bănuit.
Deodată, împinse pe majordom la o parte şi se
repezi în casă. În drum spre cabinetul său de lucru se
lovi în întuneric de un scaun, răsturnă o măsuţă cu
un vas chinezesc, care se sparse în sute de cioburi, şi
se împiedică într-o draperie grea.
În biroul său lumina lunii, strecurată printre
perdelele de dantelă, arunca asupra mobilelor o patină

— 132 —
de argint.
Richard se repezi la masa de lucru. Sertarele erau
deschise. Scotoci în despărţitura secretă, rezervată
carnetului cu scoarţe roşii, în care-şi trecea
însemnările importante. Nu găsi nimic. O sudoare
rece, ca nişte lacrimi îngheţate, îi îmbrobonă fruntea.
— Căţeaua! gemu el. Căţeaua! M-a vândut lui
Bancroft.
Un simţământ de exasperantă neputinţă îl făcu să
se lase pe fotoliul de lângă birou.
Era inutil să o urmărească. Desigur că în momentul
de faţă Grace se afla Bancroft cu carnet cu tot.
În mintea lui se făcu lumină. Acesta era deci
mijlocul prin care Bancroft era încunoştinţat de toate
planurile şi manevrele lui. Grace, îndemnată de
bancher, îi forţase de multă vreme sertarul secret al
biroului. Copia datele înscrise în carnet şi le
transmitea fostului ei amant. Iar acum în preajma
ultimei bătălii, când victoria lui Bancroft era
asigurată, îl părăsise, luând şi carnetul cu ea.
Grace Elliot îl trădase pe Bancroft, când socotise că
steaua acestuia pălea în faţa lui Richard, iar acum îşi
trăda amantul, pentru a se înapoia la omul care
trebuia să câştige bătălia.
Richard avea senzaţia că înaintea lui se deschidea o
prăpastie care-l chema, care-l trăgea.

Se lăsase noaptea, când Richard plecă în mare

grabă la Wythburne House. Îndeobşte nu cerea sfaturi
lui Sir James, care-i lăsase mână liberă, el
mulţumindu-se să-şi colecteze beneficiile.

— 133 —
 Acum Richard avea nevoie de povaţa bătrânului.
Aştepta din partea acestuia o rezolvare miraculoasă a
gravelor sale dificultăţi financiare. Fazele în care
speranţele îi încolţeau în suflet alternau cu momente
de disperare. Abătut, îşi îngropa atunci capul în palme
şi gemea, blestemându-şi imprudenţa de a-şi fi
încredinţat tainele unui carnet lăsat pe mâna unei
femei lipsită de scrupule. Gândurile negre ce i se
perindau prin minte galopau tot atât de vijelios ca şi
caii săi de la trăsură.
Când ajunse la Wythburne House, Majordomul îl
anunţă că Sir James plecase la „White’s” unde invitase
câţiva prieteni.
Richard parcurse drumul până la club în câteva
minute. Când îi văzu pe Sir James în sala orbitor
luminată, simţi o uşurare, de parcă ar fi ajuns la
liman. Wythburne nu se aşezase încă la masa laolaltă
cu prietenii săi. Alegea la bufet specialităţi ale casei.
Richard ceru scuze însoţitorilor lui Sir James, pe care
îl luă deoparte. Îi expuse situaţia pe scurt, insistând
asupra urmărilor descrise în negru.
Bătrânul îl ascultă atent. La sfârşit începu să râdă.
— Îţi faci sânge rău pentru nimica toată!
— Nimica toată! Dumneavoastră numiţi acestea
nimica toată? exclamă Richard uimit.
— Ai uitat poate că ai lângă dumneata un om
priceput în scamatorii financiare. Cred că Bancroft nu
ştie că lucrăm mână în mână. Altfel, nu şi-ar fi
dezvăluit jocul atât de timpuriu. Presupun că în
pârdalnicului dumitale de carnet nu figura numele
meu, nici al lui Queensberry.

— 134 —
 — Nu foloseam decât iniţialele.
— Perfect. „W” poate să însemne Wythburne, dar şi
Williams ori Whiterspoon. Tot aşa şi „Q”. Deci în
privinţa aceasta putem fi liniştiţi.
— Totuşi nu văd soluţia.
— Sunt o mie de soluţii, scumpule. O mie şi o
sută…
— Vă implor, indicaţi-mi cel puţin una, să mă
liniştesc.
— Va fi de ajuns să scădem temporar vama la piper,
ca aceasta să aflueze în Anglia, din Olanda, Portugalia
şi Spania, dând peste cap toate planurile lui Bancroft.
Avem destui pioni în guvern. Acum începe rolul lui
Queensberry.
— Aceste măsuri cer timp. Ducele nici nu se află în
Anglia.
— Până la sfârşitul lunii, când trebuie să închei
socotelile, mai sunt două săptămâni. Avem destul
timp. Queensberry e în Hanovra. În trei zile un curier
îl poate ajunge. Ducelui îi vor trebui trei sau patru zile
spre a se înapoia la Londra. Încă vreo patru vor fi
folosite pentru diverse pertractări de culise şi în fine
legea va ajunge în faţa parlamentului. Va fi de ajuns
ca preţul piperului să scadă fulgerător.
— Mecanismul e complicat.
— Mai puţin complicat decât pare. În viaţa mea am
trecut prin momente mult mai grele, din care am ieşit
cristal. Mâine de dimineaţă să treci pe la mine să
punem la punct planul de acţiune. Totodată îţi voi
avansa şi o sumă. Să cumperi piper din Olanda sau
din Franţa.

— 135 —
 — Înseamnă că vom înregistra totuşi oarecare
pierderi.
— Nu vor fi primele şi nici ultimele, Richard
băiatule. Ai să mai treci prin asemenea crize. Poţi să fii
sigur. Important e să nu-ţi pierzi cumpătul şi cu asta
să punem punct. Am discutat îndeajuns despre
afaceri. Restul pe mâine dimineaţă. Acum să
petrecem, căci viaţa e scurtă. Te invit să iei cina cu
mine şi cu prietenii mei. Apoi facem o vizită nimfelor
de la Sans-Souci. Vei mai uita de necazuri.
— Vă mulţumesc, Sir James.
Recunoştinţa lui Richard era nemărginită.
Wythburne îi ridicase de pe umeri o piatră. Providenţa
îi venise iarăşi în ajutor.
Wythburne şi convivii săi cinară copios la „White’s”.
După miezul nopţii plecară la clubul Sans-Souci. Sir
James era într-o dispoziţie excelentă. Jucă la masa de
trente et quarante, apoi urmă o blondă apetisantă, cu
mlădieri de sirenă, într-o cameră separată, unde
porunci să se aducă două sticle de şampanie.
Richard rămase la masa de jos. Norocul ţinea
constant cu banca. Richard pierdu şaptezeci de
guinee. Indispus, se ridică de la joc şi trecu la o masă
mică, ordonând să i se aducă o sticlă de Maraschino.
Vinul tare îi destinse nervii. În curând, începu să vadă
lucrurile în roz, apoi într-un accentuat auriu. Ce-ar fi
să se răstoarne situaţia în favoarea sa, astfel încât la
termenul fatal Charles Bancroft să-şi plece umil
fruntea! Richard se şi văzu în postura unui vânător
care pune victorios piciorul pe grumazul fiarei ucise…
Un ţipăt lung şi ascuţit de femeie se auzi dintr-o

— 136 —
cameră separată. După câteva clipe, blonda cu
mlădieri de sirenă, care dispăruse în tovărăşia lui Sir
James, apăru goală şi despletită în salonul de joc. În
ochii ei măriţi de groază juca o lumină zănatică.
Fata se aruncă la pieptul opulent al patroanei
stabilimentului.
— Sir James… gâfâi ea printre sughiţuri de plâns,
Sir James… Cred că a murit. Nu mai mişcă… Eram cu
el, când a avut un atac… Ah, doamnei Doamne! Mă
ţinea în braţe şi mă săruta pe gât… Deodată a ridicat
capul şi m-a fixat în ochi cu o privire ciudată,
înfiorătoare, pe care n-am s-o uit niciodată… Da, n-
am s-o uit niciodată… Apoi a căzut peste mine, greoi
şi ţeapăn ca un trunchi de copac. Oh, Doamne!… Nu
pot să-i uit privirea…
Când patroana, urmată de mai mulţi clienţi, intră ca
o furtună în camera rezervată de Sir James, acesta
zăcea pe pat, cu faţa îngropată în perne, cu degetele
crispate, înfipte în cuvertura de mătase.

Un cal negru, înspumat, mânat de un călăreţ

încovoiat peste ancolură, gonea în noapte. Pe drumul
de ţară, învăluit în linişte, zgomotul ritmat al copitelor
evoca răpăitul tobei ce însoţeşte execuţia capitală a
unui condamnat. Răpăitul simbolic de tobă însoţea
încheierea unui vis de mărire, năruirea unor iluzii…
Călare pe calul său, mai negru decât noaptea,
Richard gonea spre ţărmul mării. Căuta un refugiu în
afara graniţelor Angliei. În această ţară trăise câţiva
ani de neuitat. În vreme ce ochii lui se străduiau să
străpungă întunericul, urmărind fâşia cenuşie şi

— 137 —
şerpuitoare a drumului, prin minte i se perindau
haotic încercările îngrozitoare prin care trecuse după
moartea subită a lui Sir James Wythburne. Dispariţia
bătrânului baronet în acel moment crucial fusese o
lovitură ireparabilă. Richard rămăsese dezarmat,
tocmai când avea mai multă nevoie de sprijinul lui
financiar.
De atunci trăise un coşmar înspăimântător. Bătuse
pe la toate uşile solicitând împrumuturi, încercase tot
felul de manevre, spre a face faţă răfuielii cu Bancroft,
care se apropia cu paşi repezi. Niciodată nu i se
păruse că timpul se scurgea cu mai mare iuţeală.
Orele treceau ca minutele, iar zilele ca orele.
I se refuzase orice ajutor. Paraziţii, care se
ospătaseră la mesele sale îmbelşugate se lepădau de el
ca de Satana. Când văzuse că orice strădanie e inutilă,
că totul se năruie, că îl pândeşte închisoarea
datornicilor, hotărâse să fugă. Înainte de a părăsi pe
ascuns Londra, făcuse o ultimă vizită la Queensberry
House. Ducele nu numai că nu se înapoiase din
Hanovra, dar mai trimisese un mesaj majordomului
său, prin care îi vestea plecarea sa într-o lungă
călătorie. Totodată îi poruncea să i se trimită
corespondenţa la Petersburg, unde plănuia să rămână
câteva luni.
Richard Sunderland suferise o înfrângere
dezastruoasă. Bancroft îl zdrobise. Bancroft avusese
ultimul cuvânt.
Richard fierbea de mânie şi exasperare când se
gândea la triumful rivalului sau. Cu obrazul aprins de
ruşine, încerca să-şi imagineze comentariile

— 138 —
răuvoitoare care vor ploua pe seama lui, după ce se va
afla că a fugit ca un laş. Ce va spune Patricia?
Eastleigh? Ceilalţi aristocraţi trufaşi şi siguri de ei,
care îl acceptaseră în mijlocul lor atâta timp cât le
putuse oferi împrumuturi şi banchete…
Când prinse a se crăpa de ziuă, apărură în
depărtare turnurile castelului din Dover şi ale
clădirilor de pe Western Heights, proiectate pe cerul
vioriu. Calul, obosit de cursa lungă, era muiat în
spumă.
Activitatea obişnuită a dimineţii pusese în mişcare
portul şi străzile înconjurătoare, când Richard opri în
faţa hanului „Bishop’s Throne Inn”, de pe
Northhampton Street.
În ciuda numelui său cucernic, „Bishop’s Throne
Inn” avea o faimă puţin ortodoxă. Se spunea că era
punctul de întâlnire al contrabandiştilor de pe coastele
comitatului Kent. Obed Ash, hangiul, nu lipsea de la
niciun serviciu religios. La biserica Saint-James
nimeni n-ar fi îndrăznit să-i ocupe locul din strană.
Persoana lui robustă, nasul său roşu şi burta-i
întemniţată în jiletca cenuşie ajunseseră să facă parte
integrantă din decorul oraşului. Gurile rele – insinuau
că Obed Ash ar fi căpetenia contrabandiştilor din
regiune.
Şi Richard, care se adăpostise adeseori în acest han,
în cursul deselor sale călătorii pe continent, auzise
zvonurile. Hotărâse să se adreseze hangiului. Acesta
ar fi fost cel mai în măsură să-i dea o mână de ajutor,
recomandându-l unor contrabandişti care să-l debarce
clandestin pe coasta Franţei sau a Olandei. Când

— 139 —
Richard îi destăinui scopul vizitei, Obed se lăsă greu,
făcu nazuri şi termină prin a se jura că n-are nicio
legătură cu contrabandiştii din Kent. Când oaspetele îi
strecură o pungă plină cu guinee, hangiul se scărpină
în vârful capului şi oftă adânc, ridicând pios mâinile
spre cer.
— O, Doamne Dumnezeule, cum aş putea să nu
ajut un semen în restrişte?
Pofti pe Richard într-o cameră dosnică, îi puse în
faţă nişte jumări de ouă, şuncă, unt şi o sticlă cu gin,
apoi îl îndemnă să-şi consume breakfast-ul în tihnă,
până la sosirea unui om de încredere, după care
trimise neîntârziat.
Omul de încredere, un mastodont roşcovan, cu
pieptul bombat ca o platoşă, apăru peste o jumătate
de oră. După un scurt conciliabul cu hangiul,
mastodontul se învoi a trece pe Sunderland în Franţa
în schimbul unui supliment de douăzeci de guinee.
Târgul se încheie pe loc. Richard ardea de nerăbdare
să părăsească Anglia înainte ca ordinul de arestare să-
l prindă din urmă. Nu era exclus ca oamenii lui
Bancroft să fi şi împânzit porturile, spre a-i pune
mâna în ceafă.
După ce îşi refăcu puterile, dormind toată ziua într-
o cameră retrasă, cină pe înserat, iar o dată cu lăsarea
nopţii îşi luă rămas bun de la Obed Ash şi plecă în
tovărăşia mastodontului spre Old Stairs Bay, unde
aveau să se îmbarce pe un schooner.
Richard pornise la drum cu o mare teamă în suflet.
Purta asupra lui o pungă cu o mie de guinee şi
bijuterii în valoare de aproximativ zece mii de livre.

— 140 —
Dacă Ash şi mastodontul s-ar fi înţeles să-i facă de
petrecanie şi să-l devalizeze, nimic n-ar fi fost mai
uşor.
După ce ieşiră din oraş, o luară pe jos, de-a lungul
falezei, având grijă să ocolească posturile de pază. Era
o noapte fără lună, cu cer de catran. Zgomotul
valurilor care se spărgeau de coastă aducea cu un
fâsâit de mătase pe care o rupi şuviţă cu şuviţă. Spre
a fi mai sigur că nu va fi atacat prin surprindere,
Richard lăsase mastodontul să meargă înainte. Nici
aşa nu era liniştit. De după tufişuri ar fi putut să sară
oricând un individ care să-i înfigă un cuţit în spate.
Precaut, îşi luase două pistoale. Avea de gând să le
descarce în ceafa mastodontului şi a tovarăşului
acestuia, în cazul că ar fi fost victima unei agresiuni.
Dar măsurile de prevedere se dovediseră inutile.
După un drum de aproximativ patru ore, ajunseră la
Old Stairs Bay. Coborâră de pe faleză pe plajă,
folosind o potecă sinuoasă, care se strecura ca un
şarpe printre tufişurile unei răpi, şi se urcară într-o
luntre cu două perechi de rame, mânuite de doi uriaşi,
aidoma ciclopilor din Odiseea. Lopeţile afundate cu
grijă în valuri nu făceau zgomot. Barca era încărcată
cu baloturi grele, pătrate, învelite în pânză de sac şi
legate cu frânghii groase.
Richard nu mai simţea nicio teamă. Era limpede că
avea de-a face cu nişte contrabandişti adevăraţi.
Barca opri în dreptul unui vas de mici dimensiuni, ale
cărui pânze fură desfăşurate de îndată ce încărcătura
fu urcată pe bord.
Călătoriră fără peripeţii. Înainte de a se lumina de

— 141 —
ziuă, nava aruncă ancora în apropierea unui ţărm,
care se profila la capătul drumului fosforescent, croit
de stele peste unde.
O nouă plimbare cu barca şi Richard se pomeni pe o
plajă adăpostită de o faleză râpoasă.
— V-am debarcat întreg şi nevătămat pe coasta
franceză, spuse mastodontul zâmbind. Până la Calais
mai aveţi de mers cale de un ceas. Luminile portului le
puteţi vedea într-acolo… spre răsărit. Un om de-al
nostru, un francez de treabă, o să vă ducă până în
oraş. La Calais vă lăsăm să vă descurcaţi singur.
Misiunea noastră se termină.
Desluşind parcă îndoielile din sufletul lui Richard,
contrabandistul continuă cu acelaşi zâmbet, vexant de
ironic.
— Să aveţi toată încrederea faţă de însoţitorul
dumneavoastră. E un om sigur. Să nu vă temeţi de
vameş. Cei de serviciu în noaptea asta sunt de-ai
noştri. Cât priveşte patrulele militare, nu aveţi grijă.
Sunt uşor de ocolit.
Richard mulţumi şi plecă pe urmele noului însoţitor
de-a dreptul spre Calais.
Pe drum nu schimbară nicio vorbă. Călăuza părea
să fie surdă şi mută. Nu se exprima decât prin semne.
Arăta cu mâna când trebuiau să cotească spre dreapta
sau spre stânga şi îşi ducea degetul la gură când
socotea că trebuie să se oprească pentru a trage cu
ureche la câte un zgomot suspect.
Când soarele îşi trimise primii soli, înălbind zarea,
ajunseră la Calais. Oraşul era încă adormit. Câte un
trecător matinal călca grăbit pe străzile întortocheate,

— 142 —
făcând să răsune caldarâmul cu bocancii săi ţintuiţi.
În curând sosiră la un han, în faţa căruia trebăluia
un argat măturând strada. Pe firmă tăiată în formă de
inimă era pictat un înger obez, cu obraji rotunzi ca
două fese.
— Am ajuns, rosti sec însoţitorul. Şi, fără să aştepte
vreun cuvânt de mulţumire, sau să dea vreo
explicaţie, se răsuci pe călcâie şi îşi văzu de drum,
pierind după un colţ de clădire.
Richard ridică din umeri şi intră în încăperea cea
mare a hanului.
O slujnică îşi făcea de lucru, ştergând mesele.
Hangiţa, o brunetă apetisantă, cu o bonetă de dantelă
prinsă pe sub bărbie, stătea în dosul tejghelei şi făcea
socoteli. Hangiul, între două vârste, cu un picior mai
scurt decât celălalt, şontâcăia pe lângă un bufet uriaş,
în care alinia nişte pahare. Când îl văzu pe matinalul
său client aşezându-se la masă, veni să ia comanda.
— Monsieur désire? întrebă el ploconindu-se şi
ştergând automat cu un şervet tăblia întunecată a
mesei.
Cuvintele rostite în franţuzeşte, primele pe care
Richard le auzea de când păşise pe pământul Franţei,
îi umplură inima de o ciudată şi plăcută căldură. În
acest moment de criză îl întăreau, îl făceau să se
simtă în siguranţă, de parcă ele ar fi avut însuşirea
miraculoasă de a îndepărta primejdia. Vorbele îi
evocau copilăria cu întreg cortegiul ei de amintiri
duioase. Iar de dincolo de lume, îi parvenea parcă în
şoaptă glasul bunicului: „Să nu ai teamă! Sunt alături
de tine. Vei izbândi. Încercările acestea sunt

— 143 —
trecătoare. Mergi înainte. Să nu ai teamă. Auzi? Să nu
ai teamă!”
Deasupra lui Richard se deschisese parcă un petec
de cer senin printre norii grei ai amărăciunii. Dar
această stare nu dură mult. Fluxul năvalnic al
amintirilor recentei lui înfrângeri îi stârni iarăşi mânia
împotriva lui însuşi şi a lui Bancroft. Ciuda îl
scormonea atât de aprig, încât îi izgoni şi somnul care
începuse să-i îngreuieze pleoapele.
— Monsieur désire? repetă hangiul întrebarea.
Richard tresări.
— O cafea tare, jupâne. Atât de tare, încât să
trezească un mort. Şi mai vreau ceva. Să-mi spui când
pleacă diligenţa spre Paris.
— La ora şapte, monsieur. Pleacă chiar din faţa
hanului.
Citind parcă gândurile lui Richard, hangiul
continuă, făcând complice cu ochiul.
— Dacă aveţi nevoie de monedă franţuzească, vă
schimb oricâte guinee poftiţi.
Richard îl privi în ochi, încercând să-i descifreze
intenţiile.
— Puteţi avea toată încrederea, spuse hangiul
scăzând tonul, şi aruncând maşinal privirile în jur, de
parcă s-ar fi temut să nu fie auzit şi de alte urechi.
Târgul se făcu la iuţeală. Richard schimbă o sută de
guinee pentru un comision rezonabil. Îşi bău cafeaua
şi până la plecarea diligentei moţăi cu capul sprijinit
în palme şi cu coatele rezemate de masă.
Deşi toate locurile erau vândute din ajun, hangiul îi
făcu rost de un locşor, pe banca din fund, între un

— 144 —
ofiţer chipeş în uniformă de marină şi un negustor
gras, lăbărţat, în haine cenuşii. Banca din faţă era
ocupată de doi gentilomi şi de un abate în sutană
scurtă, parfumat, pomădat, cu o perucă impecabil
pudrată şi care vorbea subţire, cu graţiozităţi de
artistă şi făcea gesturi de o feminitate mai accentuată
decât o autentică fiică a Evei.
— Este o adevărată desfătare să călătoreşti într-o
companie atât de agreabilă, se alintă abatele,
aruncând priviri pline de seducătoare prietenie
chipeşului ofiţer şi celor doi gentilomi.
Richard, care era obosit, tras la faţă, plin de praf şi
cu hainele ponosite, îl lăsa indiferent. Abatele scoase
din buzunarul vestei o tabacheră de fildeş şi oferi
tutun de prizat ofiţerului şi celor doi gentilomi. Pe
Richard şi pe negustor îi ignoră. Deodată, se auzi un
sunet modulat de corn. Vizitiul dădea semnalul
plecării. Unul din gentilomi scoase de la brâu un ceas
borţos şi, după ce îl privi atent, spuse cu încântare:
— Şapte fix! Straşnică exactitate.
— Peste două zile suntem la Paris, adaugă al doilea
gentilom.
— Ah, Parisul! Când rostesc cuvântul „Paris”, mi se
umezesc ochii.
Şi abatele îşi duse batista până aproape de ochi, pe
care evită însă a-i atinge, spre a nu şterge fardul de pe
gene.
„Paris!” repetă Richard în sinea lui, lăsând gândul
să-i galopeze spre Oraşul Lumină. „Paris!… Paris!”…

— 145 —
 Capitolul trei
Richard era la o vârstă în care amărăciunile, de
orice natură ar fi ele, se uită repede. La această vârstă
omul priveşte numai înainte şi rareori în urmă. La
această vârstă se trăieşte intens, iubirile sunt
pătimaşe, dar îndeobşte de scurtă durată, organismul
îndură cele mai grele privaţiuni, dar şi cele mai
dezlănţuite plăceri. La această vârstă, toate speranţele
sunt îngăduite şi înfrângerile nu sunt niciodată
definitive.
Parisul, în care Richard păşea pentru prima dată,
avea să contribuie de asemenea a-i risipi ceţurile
amărăciunii. Nu i-l cântase oare cu entuziasm bunicul
în atâtea şi atâtea rânduri? În închipuirea lui Richard,
Parisul era un nou Olimp al zeilor lumii moderne, un
magnific Eldorado, străbătut de străzi pardosite cu
marmură, înfrumuseţat de palate cu acoperişuri de
aur, înmiresmat de florile unor parcuri orânduite în
terase suprapuse, ca şi faimoasele grădini suspendate
din Babilon.
Era atât de nerăbdător să ajungă la Paris, încât la
fiecare cotitură de drum scotea capul pe portieră să
vadă în zare turnurile catedralei Notre-Dame. Dar la
Creil fu nevoit să întrerupă călătoria, fiindcă se porni o
ploaie torenţială, care umflă cumplit apele râului Oise,
desfundă drumurile şi băgă spaima în caii trăsurii de
poştă, făcându-i să cabreze ori de câte ori tunetele şi
trăsnetele zguduiau cerul şi pământul.
Hanul „Le Dindon Vert” din Creil era ticsit de

— 146 —
călători. Richard abia reuşi să facă rost de o cameră
mansardată.
În zori, porni iarăşi la drum. Caii înaintau anevoie
prin noroiosul clisos. Cerul era întunecat, duşmănos.
Prânzi la Chantilly. La plecare, se dezlănţui iarăşi
ploaia. O ploaie rece şi repede, care cădea în perdele
cenuşii peste câmpia îmbibată de apă. Când ajunse la
periferiile Parisului începuse să se însereze. Poarta
Saint-Denis îl înghiţi ca o gură uriaşă, împingându-l
pe gâtlejul străzii Saint-Denis spre centrul nesăţios al
Parisului.
Vremea urâtă, ploaia monotonă, străzile strâmte,
casele cenuşii sau poate starea sufletească a lui
Richard făcură ca oraşul să-i pară îngrozitor de trist.
Pe lângă ziduri se strecurau umbrele trecătorilor care
călcau în vârful picioarelor, încercând zadarnic să se
ferească de băltoace, de şuvoaiele de apă care se
scurgeau din jgheaburi, de noroiul împroşcat de
trăsuri. La ferestre se aprindeau lumini. Din prăvălii
ieşeau cumpărători întârziaţi. Aruncau plictisiţi
privirile spre cer, apoi îşi deschideau umbrelele,
avântându-se în ploaia care se prăvălea ca dintr-o
imensă stropitoare.
Ploaia era numai una dintre neplăcerile pe care
Richard avea să le întâmpine la Paris. Hanurile şi
hotelurile la care se opri pe rând erau arhipline. Nu
găsi camere libere nici la hotelul „des Deux Siciles” de
pe Rue de Richelieu, nici la hotelul „des Quatre-
Province”, de pe Rue des Frondeurs, nici la hotelul
„des Prouvaires” din cartierul Saint-Eustache. Luă în
şir şi hanurile de mâna a doua, de pe străzile du Paon,

— 147 —
du Jardinet, de Condé, des Augustins şi de pe alte
străzi, străduţe şi fundături pe care vizitiul îl plimbă
cu inutilă conştiinciozitate.
Abia după trei ore de mers şi după un bacşiş gras,
strecurat unui portar milos, reuşi să găsească o
cămăruţă mansardată la hotelul „de Grenelle” de pe
strada Grenelle-Saint-Honore. În odăiţa atât de
scundă, încât se lovea cu capul de tavan, dacă nu
umbla încovoiat, încăpea doar un pat strâmt, o masă,
un scaun şi un cuier.
Dormi adânc şi fără vise până a doua zi dimineaţă.
Când se trezi, soarele vesel aurea geamurile pătrate şi
îi gâdila glumeţ pleoapele, peste care aşternuse tonuri
calde trandafirii.
Richard se îmbrăcă la repezeală, apoi trecu la
fereastră. Spectacolul îi păru atât de surprinzător,
încât scăpă o exclamaţie de încântare. Peste marea de
acoperişuri care ondulau pierzându-se în depărtare,
soarele desfăşura covoare aurii, rubinii, argintii.
Clădirile se desprindeau albe, somptuoase,
mândrindu-se cu coloanele lor proporţionate, cu
frizele măiestrite, cu aticurile ornate cu vase de
marmură şi cu podoabele arhitecturale de o rară
eleganţă.
Richard deschise fereastra şi aspiră adânc aerul
răcoros, purificat de ploaia din ajun. Bunicul său nu-l
minţise. Parisul era un oraş de vis. Se simţea uşor ca
un fulg. Magnifica privelişte îl eliberase parcă de toate
grijile. Acum era alt om. Metamorfoza se petrecuse în
câteva clipe. Câteva clipe pe care nu avea să le uite în
veci. Sunt momente în viaţă, unele importante, altele,

— 148 —
mai multe la număr, cu totul neînsemnate, care se
întipăresc în minte ca nişte hieroglife săpate în piatră.
Pe acestea nu reuşesc să le şteargă nici cele mai
covârşitoare evenimente intervenite ulterior. Oameni,
care trăiesc clipe de mare intensitate, care trec prin
războaie ucigătoare, urcă pe culmile gloriei sau se
prăbuşesc în abisurile deznădejdii, ale declasării, îşi
amintesc cu stăruitoare fidelitate scene din copilărie
ori din tinereţe, care la vremea lor au trecut aproape
neobservate. O jucărie sfărâmată, un peisaj banal, o
şoaptă de dragoste, o felie de măr înfulecată cu
deliciu, o mângâiere pe obraz, un surâs al mamei, o
expresie ciudată citită pe chipul unui prieten pierdut
de mult din vedere şi căruia i-a uitat poate şi
numele… Amănunte cărora hazardul, sau o anumită
circumstanţă neînţeleasă, le acordă privilegiul unui
loc de cinste printre amintiri.
În jurul orei zece ieşi în oraş. Luă o trăsură de piaţă
poruncind birjarului să-l ducă în cartierul Passy. Voia
să facă o vizită doctorului Franklin, reprezentantul
Statelor Unite în Franţa, la reşedinţa din palatul
Valentinois, pus la dispoziţia sa de Donatien de
Chaumont, un înflăcărat partizan al insurgenţilor
americani.
Richard se gândea cu teamă la primirea pe care i-o
va face Franklin. Nu-i va imputa oare acesta
indiferenţă de care dăduse dovadă faţă de luptă
pentru libertate a compatrioţilor săi?
Găsi cu uşurinţă adresa. Toată lumea cunoştea
sediul Misiunii Americane. Acolo se adăpostea la acea
oră omul ce-şi câştigase o extraordinară popularitate,

— 149 —
datorită înţelepciunii, manierelor simple şi mai ales
pledoariilor înflăcărate în sprijinul cauzei poporului
american. Când Benjamin Franklin apărea în saloane,
pe stradă, la operă era salutat cu aplauze şi ovaţii de o
lume entuziasmată până la delir. Nu izbutise el oare,
ca un al doilea Prometeu, să smulgă trăsnetele din
mâna lui Jupiter, să le îmblânzească? Nu ridicase el
coloniile împotriva tiraniei britanice? Nu cucerise pe
blazaţii parizieni, făcându-i să vadă în el pe un
campion al libertăţii, luptând împotriva despotismului
regilor?…
Când Richard sosi la palatul Valentinois,
anticamera doctorului Franklin era plină de lume.
Oameni de afaceri, furnizori, ofiţeri în uniformă, agenţi
ai guvernelor care sprijineau în secret sau pe faţă
rebeliunea americană.
Richard se prezentă unui secretar, declinându-şi
numele şi cerând să fie primit în audienţă. După ce
secretarul îl înscrise într-un registru, Sunderland se
aşeză pe o canapea, pregătindu-se sufleteşte pentru o
lungă aşteptare. Dar, spre plăcuta lui surpriză şi spre
mirarea celorlalţi solicitanţi, secretarul îl anunţă după
câteva minute că doctorul Franklin îl aşteaptă.
Emoţionat, Richard intră în cabinetul marelui om.
Benjamin Franklin îi zâmbi prietenos şi îi întinse cu
simpatie mâna, de parcă abia ieri s-ar fi despărţit.
— Fii bine venit, Richard! Ia loc.
În cabinet se mai afla un bărbat, potrivit de statură,
în uniformă de ofiţer de marină. Chipeş, spătos,
dăltuit parcă dintr-un bloc de granit, ofiţerul avea un
chip aspru, ars de soare, ce contrasta cu eleganţa-i

— 150 —
vestimentară.
— Căpitane Paul, dă-mi voie să-ţi prezint pe Richard
Sunderland-Beauclair, nepotul unui vechi prieten.
Richard iată pe căpitanul Paul Jones.
Doctorul Franklin măsură cu privirea pe Richard,
căruia îi zâmbi iarăşi.
— Au trecut câţiva ani de când nu ne-am mai văzut,
dragul meu băiat. Ai ajuns un om în toată firea.
Acesta se înclină intimidat.
— Mă bucur că te văd, în sfârşit, printre noi.
Continuă Franklin. Ei da! Nu renunţă oricine la o
situaţie frumoasă pentru a luptă alături de
compatrioţi.
Observaţia părea generică. Sunderland simţi totuşi
că se înroşise până în vârful urechilor. Era exclus ca
doctorul să nu fi auzit despre prăbuşirea lui, care
făcuse atâta vâlvă în City.
Stânjenit, Richard îi mulţumi pentru cuvintele
generoase, asigurându-l că e gata să-şi pună serviciile
la dispoziţia sa. Era o formulă de politeţe. Doctorul o
prinse din zbor.
— Preţuiesc gestul tău, Richard. Vei fi folosit la locul
potrivit.
Sunderland simţi o uşoară alarmă. Nu se aşteptase
să fie luat în serios. Nu era în intenţia lui să-şi piardă
independenţa, înrolându-se în armata americană.
Venise la Paris spre a se reface, nu pentru a îmbrăca
armura.
Fără să aştepte confirmarea lui Richard, doctorul
Franklin adăugă cu acelaşi ton grav, dar prietenos:
— Astăzi, dragul meu, America are nevoie de braţul

— 151 —
tuturor fiilor ei. Eforturile lor întrunite vor aduce
victoria. Şi cunoştinţele tale financiare ne-ar putea fi
de folos.
Sunderland era din ce în ce mai alarmat. Unde voia
Franklin să ajungă?
— Căpitanul Paul, care reorganizează în prezent
unităţile americane destinate să opereze în sectorul de
răsărit al Atlanticului, are nevoie de un trezorier
priceput. Sunt încredinţat că ai corespunde acestei
misiuni. Doctorul se întoarse spre Paul Jones.
Căpitane, îţi recomand pe Richard Sunderland. I-am
urmărit activitatea încă de pe vremea când studia la
Oxford. E înzestrat cu multiple calităţi. Mai are nevoie
totuşi de îndrumări.
Richard era perplex. Venise să ceară o povaţă.
Doctorul Franklin, fără să-l consulte, îl dădea în
primirea marinarului.
— Căpitanul Paul Jones a dovedit lumii întregi că
supremaţia navală britanică a încetat de a mai fi o
axiomă şi că pustiirile săvârşite de englezi pe coastele
Americii nu mai puteau scăpa nepedepsite, rosti
Franklin cu mândrie. După raidul căpitanului Jones
pe insula Sfânta Maria, britanicii au înţeles că
războiul purtat pe teritoriul Statelor Unite putea fi
extins şi în propria lor ţară.
Marinarul se înclină.
— Nu merit laudele dumneavoastră, Sir. Mi-am
făcut numai datoria.
— Îţi apreciez modestia, căpitane Paul. Richard, iată
un om în faţa căruia merită să-ţi scoţi pălăria. Alături
de el vei avea multe de învăţat.

— 152 —
 Lui Sunderland nu-i rămânea decât să se declare de
acord, chiar dacă mai târziu îşi va relua libertatea.
— Sunt fericit, Sir, că m-aţi socotit vrednic să lucrez
sub ordinele căpitanului Paul spuse el.
— Şi eu sunt bucuros să am printre subalternii mei
pe un tânăr recomandat de doctorul Franklin, zise
marinarul.
Richard îi cântărise vorbele şi tonul cu care fuseseră
rostite. Îşi zise că Paul Jones era un om ager la minte,
calculat în răspunsuri şi pe care nu-l puteai vinde
uşor. Era îndoielnic să facă treabă bună împreună.
— Căpitane Paul, i se adresă doctorul, până la data
în care îţi vei reorganiza statul major, îngăduie-mi să-l
folosesc pe Mr. Sunderland în câteva misiuni.
— La ordinele dumneavoastră, Sir.
— Richard, ai putea să te prezinţi la lucru
săptămâna viitoare?
— Vă stau la dispoziţie, Sir.
— Perfect! În acest caz…
Sună clopoţelul. Secretarul apăru în cadrul uşii.
— Will, îţi prezint pe Richard Sunderland, noul
nostru colaborator. Richard, iată pe William Temple,
secretarul şi nepotul meu. Sper că veţi deveni buni
prieteni… Richard, în seara aceasta eşti invitatul meu.
Ofer un dineu în cinstea ducelui de Lauzun. Vei face
cunoştinţă cu câteva persoane cu care vei avea în
curând de lucru. Acum lăsaţi-mă să lucrez cu
căpitanul Paul. Pe deseară, Richard…

Richard cântări îndelung situaţia, ajungând la

concluzia că ar fi fost o neghiobie să respingă mâna

— 153 —
întinsă a doctorului Franklin. Era evident că acesta îi
cunoştea poziţia echivocă. Dar îl reabilita, fiindcă avea
încredere în el. Dacă ar fi refuzat oferta doctorului şi-
ar fi închis toate porţile. În Anglia nu se mai putea
înapoia, cel puţin pentru un timp oarecare, în America
i se aplicase de mult pecetea de transfug. Nu i-ar mai
fi rămas decât să rătăcească prin Europa, îngroşând
numărul aventurierilor, al acelor rătăcitori cavaleri de
industrie ce trăiesc de azi pe mâine, alcătuind zaţul
societăţii.
Incontestabil, era greu să-şi schimbe optica la
poruncă, îmbrăţişând o cauză pe care până mai ieri o
privise, dacă nu cu ostilitate, cel puţin cu indiferenţă.
Dar relaţiile pe care şi le putea face, lucrând sub
ordinele doctorului Franklin, precumpăneau
dezavantajul pierderii libertăţii.
Seara, la orele opt precis, se prezentă la Passy. Parte
din invitaţi sosiseră. Doctorul îi primea cu bonomia lui
legendară, găsind pentru fiecare o vorbă de duh care
să descreţească frunţile şi să deschisă inimile.
Era un dineu numai între bărbaţi. Cu acest prilej,
Richard cunoscu pe ducele de Lauzun, a cărui trecere
la Curte şi a cărui reputaţie de grand seigneur
depăşiseră de mult graniţele Franţei. Mai erau de faţă
contele Philippe de Segur, un tânăr de douăzeci şi
patru de ani, care visa numai bătălii şi glorie, ducele
de La Rochefoucauld – unul dintre secretarii lui
Franklin – care traducea textul Constituţiei Statelor
Unite, vicontele de Noailles, vărul marchizului de La
Fayette – care se înrolase în armata americană,
deschizând drumul miilor de voluntari francezi –

— 154 —
prinţul de Nassau-Siegen, un aventurier de sânge
regal, care însoţise pe Bougainville în călătoria sa în
jurul lumii, Charles de Talleyrand-Perigord, un abate
cochet cu alură de petit maître, bancherul Beaujon,
care în tot timpul dineului se mărgini să bea un pahar
cu lapte şi, în sfârşit, un francez vorbăreţ şi spiritual
pe nume Caron de Beaumarchais.
Americanii, mai puţini la număr, se remarcau prin
îmbrăcămintea lor sobră, care distona cu dantelele,
bijuteriile şi broderiile de aur ce împodobeau
veşmintele de mătase şi catifea ale francezilor.
Benjamin Franklin, prezida, încadrat de Arthur Lee
şi de Ralph Izard, ambasadori in partibus în Spania şi
Toscana, de William Temple şi de căpitanii Paul şi
Pierre Landais.
Richard era plasat în dreapta prinţului de Nassau şi
în stânga lui Will Temple. Prinţul era un foarte
amuzant conviv. Spiritual, adeseori corosiv, avea un
humor sec, britanic. Frumos „ca o fecioară abia ieşită
din mănăstire” – pentru a folosi termenul de
comparaţie al celebrei pictoriţe Vigée-Lebrun – inspiră
din primele clipe simpatie lui Richard. Acesta s-ar fi
descurcat cu greu printre atâtea figuri noi dacă în
prealabil Will Temple nu l-ar fi pus în curent cu
biografia fiecărui invitat în parte. Sediul Misiunii
Americane de la Paris ajunsese un viespar de intrigi,
datorită invidiei pe care personalitatea doctorului
Franklin o isca în sufletele meschinilor săi colegi.
Arthur Lee – de pildă – îl ura de moarte pe Franklin,
dar, fiindcă nu îndrăznea să-l atace făţiş, aducea
înverşunate acuzaţii lui Silas Deane, unul dintre

— 155 —
colaboratorii apropiaţi ai doctorului, afirmând că făcea
afaceri necurate cu Monsieur de Beaumarchais.
Indirect, critica şi pe Franklin, care – pretindea el –
dădea dovadă de o condamnabilă indulgenţă faţă de
aceştia.
Ralph Izard, un revoluţionar de modă veche vedea în
orice om politic de suprafaţă un virtual dictator. Izard
se socotea desemnat de providenţă să asigure paza
libertăţilor politice ale ţării sale şi chiar să joace rolul
lui Brutus, dacă împrejurările ar fi cerut-o. Bănuia în
egală măsură pe Franklin, a cărui popularitate îl
indispunea, cât şi pe Lee, în care vedea un parvenit
invidios şi setos de măriri.
Pentru că Franklin îi preţuia pe Paul Jones, atât Lee
cât şi Izard îl susţineau pe căpitanul Pierre Landais,
un american de origine franceză, rivalul declarat al lui
Jones.
Acelaşi dihonie domnea şi între francezii care, fie
dezinteresat, fie în scopuri lucrative, sprijineau lupta
poporului american. Nobilimea care se înrola pe
întrecute în rândurile armatei americane dispreţuia pe
burghezii care se mulţumeau să facă afaceri cu
furniturile, îmbogăţindu-se de pe urma războiului.
Enciclopediştii preamăreau revoluţia americanilor şi
îndemnau pe francezi să le urmeze pilda. Ducele de
Orléans, vărul regelui, încerca să canalizeze această
mişcare de opinii în interesul său personal. Bancherii
şi furnizorii se războiau între ei pentru a-şi atribui cele
mai importante comenzi şi cele mai mari beneficii.
Richard aflase cu surprindere că Monsieur de
Beaumarchais, creatorul mult discutatului Bărbier din

— 156 —
Sevilla, era mai puţin cunoscut la Misiunea Americană
pentru calităţile lui de dramaturg decât pentru aceea
de abil furnizor. Rivalitatea lui cu bancherii Beaujon şi
Bouret ajunsese de pomină. Se uita plin de curiozitate
la Beaujon, care era atât de bogat, încât în această
lume de snobi îşi permitea luxul să nu aibă niciun
rang nobiliar. Totuşi, era asaltat cu elogii,
complimente şi linguşiri de purtătorii celor mai ilustre
nume din Franţa. Franklin îi acorda o atenţie
deosebită. Statele Unite aveau nevoie de bani, de
foarte mulţi bani…
Mai toţi convivii participau la conversaţie. Se vorbea
despre operaţiile militare din America, despre aportul
francezilor în această campanie, despre mult aşteptata
intrare în război a Franţei şi a Spaniei. Pe măsură ce
sticlele de vin se goleau, discuţiile alunecau pe o pantă
mai veselă, mai frivolă. Ducele de Lauzun spicui
ultimele cancanuri de la Curte. La Rochefoucauld
strecură câteva anecdote din lumea teatrelor. Charles
de Talleyrand-Perigord înveseli asistenţa, citind cu
voce tare copia unei scrisori de dragoste adresată de
nevârstnicul fiu al regelui Angliei, Lady-ei Mary
Hamilton, una dintre domnişoarele de onoare ale
surorii lui.
Aproape de miezul nopţii, convivii se ridicară de la
masă bine dispuşi şi uşor ameţiţi de băuturile
excelente…
Richard îşi luă în primire serviciul la Misiunea
Americană. La început, postul subaltern ce i se
încredinţase îi păru incompatibil cu situaţia pe care
şi-o făurise la Londra; după ce fusese ani de-a rândul

— 157 —
un personaj influent în City, cobora la nivelul unui
tânăr cu atribuţii modeste şi cu un salariu şi mai
modest. Apartamentul din Rue Royale, în care se
mutase după stabilirea sa la Paris, refacerea
garderobei, obligaţiile mondene, femeile, jocul de cărţi
îi mistuiseră cea mai mare parte din cele zece mii de
guinee cu care venise în Franţa. Bătrânul William
McFee, după ce-i achitase parte din datorii, obţinând
termene lungi pentru rest, îi expediase două mii de
guinee, ultimii bani salvaţi din naufragiul blestematei
afaceri cu piperul.
Din acest dezastru Richard ieşea ruinat, dar cu faţa
curată. McFee fusese la înălţime. Datorită lui, Richard
putea să ţină fruntea sus şi să nu se teamă că va fi
arătat cu degetul. McFee avea o mare calitate. Nu-şi
pierdea capul în momentele de criză. Calm, calculat,
salvase tot ce putea fi salvat. Richard nu-şi însuşise
încă această măiestrie. În ofensivele bursiere era de
neîntrecut. Loviturile sale îndrăzneţe făcuseră epocă
în City. Reversul medaliei îl găsise însă nepregătit.
Lecţia primită de la Bancroft îl usturase zdravăn. Dar
de pe urma ei trăsese învăţăminte de neuitat.
Benjamin Franklin îi pusese la contribuţie
cunoştinţele financiare, folosindu-l în câteva misiuni
delicate. Multiplele ocupaţii ale doctorului nu-i
îngăduiau să rezolve şi chestiunile de ordin financiar,
pe care le lăsa pe seama celorlalţi comisari. Printre
altele, Richard avea sarcina să-l ţină la curent cu
negocierile şi cu tranzacţiile încheiate în numele
guvernului american de către Arthur Lee, Ralph Izard
şi Silas Deane.

— 158 —
 Richard primi şi misiunea de a păstra legătura cu
Ministerul francez al Marinei, care întârzia să pună la
dispoziţia căpitanului Jones câteva nave de război
necesare blocării coastelor Angliei. Povestea era lungă.
În baza unei convenţii secrete încheiată între doctorul
Franklin şi ministrul afacerilor străine al Franţei,
Vergennes, nava americană de război „Ranger”, de sub
comanda căpitanului Paul Jones, fusese primită la
Brest cu toate onorurile datorate pavilionului militar
al unui stat beligerant. După o scurtă escală, Paul
Jones pornise iarăşi în larg, dezlănţuind aprige şi
bruşte atacuri împotriva corăbiilor britanice de
comerţ, printre care făcuse ravagii. Nemulţumit cu
aceste rezultate, întreprinsese câteva raiduri
îndrăzneţe pe coastele Angliei şi Scoţiei. Surprins şi
încântat de succesul lui „Ranger”, contele de Sartine,
ministrul francez al marinei, hotărâse să acorde
întăriri căpitanului Jones, punându-i la dispoziţie
fregata „Indien”, care se construia tocmai pe şantierele
olandeze. Birocraţii, formalişti şi invidioşi, ridicaseră
obiecţii, susţinând că era contrar uzanţelor să se
încredinţeze unui american comanda unei nave de
război franceze, cu echipaj francez şi cu un corp
ofiţeresc alcătuit numai din francezi.
Fiindcă serviciile căpitanului Jones erau totuşi
necesare, propuseseră a i se da comanda unui vas de
patruzeci de tunuri, „Le Duc de Duras”, care urma să
primească echipaj american. Dar această navă era
atât de veche şi de prăpădită, încât nu de mult se
pusese problema dezarmării şi a scoaterii ei definitive
din serviciu.

— 159 —
 Căpitanul Jones ar fi fost fericit să obţină chiar şi
comanda acestei corăbii, cu care intenţiona să execute
noi raiduri pe ţărmurile Insulelor Britanice. Din
nenorocire, incuria şi intrigile făceau treabă bună.
Contele de Sartine zăbovea să-şi îndeplinească
promisiunea, spre exasperarea lui Jones şi a
doctorului Franklin. Intervenţiile lor repetate
rămăseseră fără rezultat. Sartine se mulţumea să-i
amâne într-una.
Richard făcu nenumărate vizite prin birourile
Ministerului Marinei, spre a grăbi soluţionarea acestei
chestiuni care se complicase fără rost.
Spre a-i da mai multă autoritate în aceste negocieri,
Franklin făcuse demersuri pe lângă Congres,
solicitând încadrarea oficială a lui Richard în Misiunea
Americană de la Paris. Nu primise încă niciun
rezultat. Pe căi deturnate aflase că propunerea sa
fusese întâmpinată cu ostilitatea de câţiva membri ai
Adunării. Obiecţiunile erau în parte justificate.
Richard Sunderland, care în primii ani ai războiului
preferase să rămână la Londra spre a încheia tot felul
de tranzacţii dubioase, nu era demn a i se încredinţa o
misiune în străinătate.
Franklin revenise la atac, încredinţat că până la
urmă propunerea lui va fi aprobată de Congres.
Stăruinţele sunt îndeobşte răsplătite. Într-o dimineaţă,
un curier se prezentă la locuinţa lui Richard, poftindu-
l de urgenţă la Passy. Richard se prezentă de îndată
doctorului Franklin, care îl primi în cabinetul său de
lucru.
— Băiete dragă, am primit azi din America un mesaj

— 160 —
care te priveşte pe tine şi pe Temple.
— Din America, Sir?
Franklin zâmbi.
— Da. Veşti bune. Ah, câtă bătaie de cap am avut
din pricina ta şi a lui Will. Am fost acuzat în plin
Congres că ţin în preajma mea pe fiul unui prieten
devotat al Angliei şi pe unul dintre acei care în prima
fază a războiului au contribuit la aprovizionarea cu
grâu a metropolei.
Richard ridică din umeri.
— Credeţi-mă, Sir, niciodată nu m-am gândit să fac
servicii poporului britanic. Afacerile mele au avut un
caracter pur speculativ. Dacă ar fi să mi se aducă
imputări, englezii ar fi mai în măsură să o facă.
Tranzacţiile mele la bursa de cereale au adus de multe
ori Londra în pragul foametei.
— Cu alte cuvinte, ai fost un fel de cal troian pe care
americanii l-au avut, fără ştirea lor, în City, rosti
doctorul cu ironie fină.
— Nu merg până acolo încât să pretind că am
sabotat cu bună ştiinţă politica economică a
guvernului britanic. Indirect, am dezorganizat adeseori
planul de aprovizionare al capitalei.
Franklin, care se plimbase până atunci dintr-un
capăt în celălalt al camerei, se opri în faţa lui Richard.
— Voi, financiarii de şcoală nouă, aveţi o mentalitate
aparte. Faceţi abstracţie de interesele celor mulţi.
Numai realizarea planurilor voastre vă preocupă. Vă e
indiferent dacă loviţi în economia ţării care vă
găzduieşte.
— N-aş putea spune, Sir, că această concluzie ar fi

— 161 —
contrară realităţii. Vă mărturisesc că nu m-am
preocupat niciodată dacă afacerile mele stingheresc
politica economică a guvernului.
— Bine cel puţin că eşti sincer.
— În orice caz Sir, chiar dacă am făcut rău, nu am
făcut-o pentru plăcerea de a face rău.
— Ştiu. Argument folosit de toţi bancherii. Nu e
totuşi o scuză valabilă… Să revenim la oile noastre.
Scoase dintr-un sertar al biroului un sul de hârtie
cu pecetea Statelor Unite. Îl înmână lui Richard.
— Iată brevetul prin care Congresul te confirmă în
funcţia de trezorier al forţelor navale de sub comanda
căpitanului Jones. Te felicit, zise el strângându-i
mâna.
Richard primi cu destulă emoţie brevetul.
— Trecutul a fost şters cu buretele, spuse Franklin.
De azi înainte eşti un om nou. Un american care luptă
pentru libertatea şi independenţa Statelor Unite.
Lui Richard nu-i plăcu prima frază a doctorului. Era
necesar să se aştearnă uitarea asupra activităţii lui
anterioare? Nu avea nimic a-şi reproşa. Concepţiile
sale despre morală, despre îndatoririle cetăţeneşti,
despre ceea ce e bun şi ceea ce e rău nu
corespundeau cu ale interlocutorului său. Mulţumi
totuşi lui Franklin, care înclină uşor din cap,
reluându-şi apoi plimbarea prin cameră.
Privirile doctorului căzură întâmplător asupra unui
scrin Louis XV semnat de Pierre Migeon. O mobilă
elegantă, suplă, fragilă, marchetată cu lemn de
trandafir şi de amarant, pe fond satinat. Bronzurile fin
cizelate, aplicate în colţuri, accentuau liniile curbe,

— 162 —
perfect echilibrate. Spiritul pozitiv al lui Franklin
realiza anevoie răbdarea şi migala cu care creatorul
superbei piese îşi împlinise opera. Deosebirea dintre
scrinul Louis XV şi mobilele solide şi greoaie din
locuinţa sa din Philadelphia era tot atât de izbitoare ca
şi contrastul dintre eleganta societate franceză şi
brutala lume americană. Prin asociaţie de idei, îi veni
în minte magnificul palat de la Versailles, care era un
tipic exemplu al rafinamentului artei franceze.
— Richard, ai fost vreodată la Versailles? întrebă el.
— De două sau trei ori, Sir. Pentru a vorbi cu
Monsieur de Vergennes.
— Ai vizitat palatul?
— Numai birourile miniştrilor. M-am plimbat însă
prin parc.
— Ţi-am pregătit o surpriză. Îţi voi da ocazia să
admiri „Les Grands Appartements”. Vei face parte din
delegaţia americană care va fi primită de către rege în
audienţă oficială.
O expresie de triumf licări în ochii lui Franklin.
— Audienţa aceasta, pe care o aştept de atâta
vreme, constituie un mare eveniment pentru poporul
american… Consfinţeşte intrarea oficială a Statelor
Unite în rândul ţărilor independente. Regele Ludovic
este cel dintâi suveran care ne recunoaşte acest drept.
Doctorul trecu în faţa ferestrei. Negura care plutise
în aer în primele ore ale dimineţii se destrămă cu
încetul, lăsând razele soarelui să străbată cu putere
sporită.
— Se luminează, Richard. Ceaţa se risipeşte.
Seninul izgoneşte întunecarea.

— 163 —
 Franklin se întoarse spre Sunderland.
— Ştii tu ce spunea, nu de mult, doctorul Samuel
Johnson despre noi, americanii? Că am fi o adunătură
de ocnaşi, buni numai de spânzurătoare. Iar acum
câţiva ani, la Londra, Wedderburn m-a insultat fiindcă
îndrăzneam să lupt pentru libertatea patriei mele.
Mulţumesc providenţei că mi-a hărăzit să pun şi eu o
piatră la temelia acestui triumf.
— Mi-aş permite o întrebare, Sir. Cum vă explicaţi
interesul şi entuziasmul francezilor pentru izbânda
cauzei noastre?
— Nimic mai simplu. Poporul acestei ţări îşi caută el
însuşi drumul spre libertate. Lupta americanilor
împotriva tiraniei deschide o eră nouă pentru omenire.
— Nu vă pare totuşi ciudat că regele Franţei, un
monarh absolut, sprijină revoluţia noastră? Am auzit
că ar fi acordat Congresului un împrumut de şase
milioane de livre din caseta sa particulară.
— E adevărat.
— Ce semnificaţie are acest gest? Generozitate sau
calcul politic?
— Şi una şi alta, replică Franklin, aşezându-se la
birou. Regele şi-a manifestat adeseori simpatia pentru
insurgenţi. Pe de altă parte, interesele politice ale
Franţei îi dictau să intervină în ajutorul nostru.
Duşmănia seculară dintre crinul francez şi leul
britanic, intrată în latenţă după încheierea Războiului
de Şapte Ani, nu aştepta decât o scânteie pentru a da
naştere la o nouă conflagraţie. Consecvenţi politicii lor
antibritanice, Bourbonii ne-au acordat în secret
subsidii importante, de îndată ce şi-au dat seama că

— 164 —
răscoala noastră nu e un simplu incident, ci un
adevărat război de uzură pentru Anglia. Guvernul de
la Londra, informat de manevrele Franţei, nu aştepta
decât să sfărâme rebeliunea americană, spre a se
întoarce apoi cu forţe sporite împotriva celor care au
sprijinit-o. Bourbonii din Franţa şi cei din Spania,
legaţi prin pactul de familie, pândeau o ocazie
favorabilă pentru a interveni făţiş în ajutorul nostru.
Obiectivele lor politice erau simple. Anglia trebuia
lovită înainte de a lichida revolta din colonii. Atâta
timp cât comunicatele militare vesteau numai succese
britanice, Franţa şi Spania nu cutează să mobilizeze.
Mitul invincibilităţii Angliei le ţinea în frâu. Spre
surprinderea lumii întregi, acel mit a fost spulberat de
un pumn de oameni insuficient pregătiţi din punct de
vedere militar, dar oţeliţi de o încrederea fanatică în
dreptatea cauzei lor.
Richard urmărea cu atenţie explicaţiile limpezi ale
lui Franklin, care-i lămurea în puţine cuvinte
dedesubturile politice ale războiului.
— Împrejurările care au dus la precizarea poziţiei
Franţei sunt nu numai interesante, dar şi comice.
După cum ştii şi tu, la 16 octombrie generalul
Bourgoyne s-a predat cu toate trupele sale rebelilor,
după o serie de înfrângeri care îi înjumătăţiseră
armata. Vestea acestui miraculos succes a întârziat să
ajungă în Europa. În ziua în care Bourgoyne pleca
steagul în faţa generalului Gates, primul ministru al
Spaniei, Florida Blanca scria descurajat lui Vergennes:
„Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă spre a nu
indispune Marea Britanie”. La aceeaşi dată, Vergennes

— 165 —
declara într-un consiliu de miniştri întrunit la
Versailles: „Anglia se socoteşte azi stăpâna lumii. Şi pe
drept cuvânt. Mă tem să nu ne oblige a-i declara pe
americani în afara legii”. Glootz, ambasadorul Prusiei
la Paris, scria suveranului său că Franţa şi-a pierdut
definitiv rangul de mare putere şi că Marea Britanie va
conduce pe viitor destinele lumii. Tocmai când
demoralizarea era mai adâncă, a ajuns în Europa
ştirea capitulării generalului Bourgoyne. Rezultatul a
întrecut aşteptările. La Versailles, comunicatul oficial
a fost primit la 4 decembrie. La 5 decembrie,
Vergennes a întocmit un raport prin care propunea
regelui recunoaşterea Statelor Unite şi încheierea unui
tratat de alianţă. În ziua următoare, regele Ludovic a
pus pe acest raport rezoluţia: „Se aprobă”. Îţi dai
seama, Richard, ce înseamnă această dezlegare pentru
ţara noastră? Trăim cel mai înălţător moment din
istoria Statelor Unite. Tratatul de alianţă va fi semnat
zilele acestea. Stormont, ambasadorul Angliei, e
cuprins de panică. La Londra, guvernul dă semne de
nervozitate. Ameninţarea intervenţiei militare a Franţei
îi pune în mare încurcătură. Da, da, băiatule! Suntem
mai aproape de victorie ca niciodată.
Franklin era transfigurat. Chipul lui reflecta extazul.
După un timp îşi plecă fruntea. Era obosit. În noaptea
din ajun lucrase până în zori. Nu dormise decât două
ore. Şi mai avea de primit audienţe, de întocmit
rapoarte, de purtat discuţii cu oamenii politici ai
Franţei. O zi încărcată ca atâtea altele.
— Richard, rosti el în şoaptă, ca şi când abia atunci
şi-ar fi adus aminte că trebuie să-şi menajeze puterile,

— 166 —
de care avea încă atâta nevoie, să te pregăteşti pentru
audienţa de la Versailles. Şi acum, pleacă. Trebuie să
stau de vorbă şi cu alţi oameni.
Richard se înclină adânc, apoi ieşi fără zgomot din
această încăpere, sfinţită parcă de prezenţa lui
Franklin…

Sosi şi ziua mult aşteptatei audienţe.

Somptuosul cortegiu, pe care protocolul Curţii îl
punea la dispoziţia ambasadorilor străini, străbătu cu
toată pompa străzile Parisului, purtând spre Versailles
delegaţia Statelor Unite.
Richard se afla în aceeaşi trăsură cu William
Temple. Amândoi arborau veştminte de mare gală, ca
şi ceilalţi membri ai Misiunii Americane. Numai
Benjamin Franklin era îmbrăcat simplu ca un quaker.
Nu purta perucă şi nici sabie. Costumul său de catifea
brună, părul lăsat liber pe spate, pălăria albă de
castor, ţinută sub braţ, ochelarii, de pe nas, îl
singularizau în această lume banalizată de o strălucire
care ajunsese să nu mai facă nicio impresie.
La Versailles, delegaţia fu primită cu toate onorurile.
Două companii din regimentul de gardă prezentară
armele. Ministrul afacerilor străine ieşi în
întâmpinarea delegaţiei.
Ambasada străbătu apoi marile saloane de paradă,
care alcătuiau ceea ce se numeşte „Les Grands
Appartements”. Richard rămase impresionat de
splendoarea interioarelor, de uniformele militare, de
costumele de ceremonie ale curtenilor, de toaletele de
mare gală stropite de roua mărgăritarelor, de chipurile

— 167 —
zâmbitoare ale femeilor, răsărite fugitiv pe după
evantaie mânuite cu languroasă eleganţă, de efluviile
de parfumuri tari, de murmurul de glasuri şoptite, de
ploconelile ceremonioase şi de gesturile rotunde de
balet perfect stilizat.
Decorul unic în lume al Galeriei Oglinzilor îl copleşi.
Puzderie de lustre şi girandole de cristal revărsau
cascadă de lumină, punând în valoare veşmintele de
catifea şi de brocart, decoraţiile încrustate cu pietre
preţioase, statuile de argint masiv, portocalii aliniaţi în
mari vase de porţelan, perdelele de damasc alb,
broşate cu aur şi brodate cu cifrul regelui, mobilierul
de argint cizelat, covoarele de savonnerie cu tonuri
delicate trandafirii.
La capătul galeriei, regele trona pe o estradă
acoperită cu un imens covor ornat cu armele Franţei.
Monarhul purta un costum de catifea verde, acoperit
cu broderii şi smaralde. Regina, principii de sânge şi
înalţii demnitari ai Curţii îl încadrau, creându-i un
impunător fundal.
Când ajunse în apropierea suveranului, Richard
încercă o mare deziluzie. Obez, uşor încovoiat, cu ochi
de miop ce priveau în vag, cu nasul acvilin înecat
aproape în grăsimea obrajilor congestionaţi, cu
fruntea teşită şi gâtul masiv, scurt, strâns în cravata
de dantelă, regele Ludovic avea înfăţişarea unui
burghez de rând, îmbuibat, apatic, obtuz şi lipsit de
personalitate.
Regina, în schimb întrupa perfecţiunea, idealul
feminin al secolului al XVIII-lea. Cochetă, elegantă,
mlădioasă, proaspătă ca o briză primăvăratică, avea

— 168 —
ochii albaştri, emotivi, plini de expresie, tenul de o
albeaţă strălucitoare, bărbia sublim modelată,
decolteul ispititor.
Pe Richard îl impresionă neplăcut glasul răguşit,
gângav, al regelui, care vorbea unison, ca şi când ar fi
fost rostit o lecţie învăţată pe dinafară:
— Messieurs, vă rog să asiguraţi Congresul Statelor
Unite de toată solicitudinea mea. Sunt încredinţat că
relaţiile de prietenie dintre ţările noastre vor fi rodnice
şi vor deschide o eră nouă pentru omenire.
Doctorul Franklin răspunse cu simplitate:
— Maiestatea Voastră poate să se bizuie pe
recunoştinţa Congresului. Poporul Statelor Unite îşi va
respecta cu stricteţe angajamentele luate faţă de
Franţa.
Ovaţiile curtenilor răsunară sub bolta Galeriei
Oglinzilor. Era un moment impresionant, pe care
Richard nu avea să-l uite niciodată…
Războiul de Independenţă intra în faza lui finală.

Căpitanul Paul Jones încercă cea mai vie bucurie

când primi din partea Ministerului Marinei invitaţia de
a se prezenta de urgenţă în portul Lorient, spre a lua
în primire nava „Duc de Duras”. Visul lui îşi găsea în
sfârşit împlinirea. Înainte de a părăsi Parisul, ceru lui
Franklin îngăduinţa de a schimba numele vasului
„Duc de Duras” în „Bonhomme Richard”. Jones se
inspirase după titlul unei lucrări filosofice a
doctorului, Les Maximes du Bonhomme Richard, care
cunoştea în acea epocă un mare succes de librărie.
Însoţit de Sunderland, plecă apoi în mare grabă spre

— 169 —
Lorient.
Îndată ce ajunseră la Lorient, se îndreptară spre
docuri. Căpitanul era curios să-şi vadă corabia. Prima
impresie îl dezamăgi. „Duc de Duras” era într-o stare
jalnică. Vasul fusese folosit peste cincizeci de ani de
serviciul Companiei Indiilor, după care proprietarii îl
trecuseră la reformă. Cu o navă pe jumătate putredă,
Jones trebuia să se avânte în lupta împotriva forţelor
navale britanice, care până atunci nu cunoscuseră
înfrângerea. Cu neobosită energie porni să schimbe
străvechiul vas de comerţ într-o navă de război.
Reparaţiile necesitau timp şi bani. Fiindcă tunurile
comandate de Richard la fabrica de armament din
Angouleme întârziau să fie livrate, Jones, care fusese
înălţat între timp la gradul de comandor, fu nevoit să-
şi înarmeze corabia cu tunuri vechi, provenite din
arsenalul Lorient. Ofiţerii însărcinaţi cu recrutarea
echipajului întâmpinau mari dificultăţi. Întrucât nava
urma să treacă sub pavilion american, nu era îngăduit
a se înscrie pe roluri marinari de naţionalitate
franceză. Jones, care n-avea de unde să-şi completeze
echipajul numai cu americani, fu nevoit să angajeze
tot felul de supuşi străini: portughezi, spanioli,
flamanzi, germani, algerieni, levantini şi chiar englezi
prizonieri de război care preferară a servi pe o navă
militară americană decât să mucezească în închisorile
franceze.
Către începutul verii, escadra luă în sfârşit fiinţă. În
afară de „Bonhomme Richard”, înarmat cu patruzeci
de tunuri, aceasta mai cuprindea fregata „Alliance”, cu
treizeci şi şase de tunuri, comandată de căpitanul

— 170 —
Pierre Landais, rivalul lui Jones, fregata „Pallas”, cu
treizeci şi două de tunuri, comandată de căpitanul
Denis Cottineau, cuterul „Cerf”, cu optsprezece tunuri,
comandat de căpitanul Joseph Vorage şi bricul
„Vengeance”, cu douăsprezece tunuri, comandat de
căpitanul Philippe Ricot.
La 11 iunie 1779 sosi un ordin al Ministerului de
Război, care încredinţa comandorului misiunea de a
escorta un convoi de vase de comerţ încărcate cu
muniţii şi mărfuri de la Lorient la Bordeaux, iar la
înapoiere să atace crucişătoarele britanice pe care le
va surprinde în golful Biscaya.
Jones era consternat. În loc de o debarcare pe
coastele Angliei, a cărei reuşită l-ar fi acoperit de
glorie, i se încredinţa rolul de paznic al unor vase
comerciale. Trist schimb. Totuşi, era mai bine decât
nimic. După ce lăsă convoiul la Bordeaux, escadra
patrulă apele golfului Biscaya, fără a intra în contact
cu forţele navale britanice. Navele inamice întâlnite în
drum se îndepărtau în grabă, evitând lupta.
Richard avea impresia că se află într-o croazieră de
plăcere. Nimic nu tulbura liniştea acestei călătorii în
zigzag, de-a lungul coastelor sud-vestice ale Franţei.
Timpul se făcuse iarăşi prielnic. După ce termină de
operat în registrele sale, Richard ieşea pe punte şi
lenevea la soare, lăsând gândurile să-i vagabondeze.
Către începutul lui august, Paul Jones primi în
sfârşit o misiune după placul său: dezorganizarea
comerţului maritim al marii Britanii prin atacarea
convoaielor care plecau sau intrau în porturile
engleze, precum şi bombardarea câtorva oraşe de

— 171 —
coastă ale Angliei. Acţiune militară importantă, care
cerea abilitate şi mai ales îndrăzneală. Părea aproape
o nebunie a se încerca blocarea ţărmurilor Marii
Britanii cu o escadră alcătuită din câteva vase vechi la
care se adăuga o singură fregată modernă. Dar
comandorul Paul Jones avea încredere în steaua lui.
În zorii zilei de 14 august, escadra sa părăsi portul
Lorient, îndreptându-se spre Anglia. Statul Major al
comandantului fusese întărit cu câţiva ofiţeri
americani experimentaţi, evadaţi dintr-un lagăr
britanic de prizonieri. Detaşamentul francez era
comandat de colonelul de Chamillard, şi de un grup
de ofiţeri entuziaşti, care visau numai bătălii şi lovituri
de spadă. Pe cât de bine închegat era corpul ofiţeresc
al lui „Bonhomme Richard”, pe atât de eteroclit era
echipajul. Pe cele trei punţi ale vasului, ca pe un
plutitor turn al lui Babel, se auzeau tot felul de
graiuri: malaeza, engleza, franceza, greaca, italiana,
turca, daneza, araba, portugheza, în dialecte, unele
mai bizare decât altele. Pe toţi aceşti oameni, culeşi de
pretutindeni, Paul Jones îi supusese unei pregătiri
militare intensive. În fiecare zi, de la linia de plutire şi
până în vârful catargului cel mare şi de la provă până
la pupă se auzeau ordine, înjurături, zgomot de arme
mânuite cu straşnică iuţeală, ropot de paşi alergători,
întovărăşite toate de ţipetele ascuţite ale pescăruşilor
care însoţeau escadra.
Încă din primele zile, escadra captură optsprezece
corăbii de comerţ, care fură expediate în Franţa.
Recolta era totuşi slabă faţă de aşteptările
comandorului. Jones se gândea cu amărăciune că la

— 172 —
sfârşitul lui septembrie trebuia să acosteze în portul
olandez Texel, punctul final al expediţiei.
Pe bord, atmosfera era încărcată. Ofiţerii erau
nemulţumiţi, fiindcă periplul se termina fără rezultate
spectaculoase. Prizonierii englezi erau plini de
nelinişte. Detaşamentul francez, care vegeta pe bord în
condiţii de cazare lamentabile, manifesta o nervozitate
crescândă, comunicând-o şi ofiţerilor. Marinarii, care
alcătuiau un adevărat mozaic de naţionalităţi, erau
iritaţi fiindcă nu participau la beneficiile expediţiei,
aşa cum s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi angajat pe un
vas corsar.
O întâlnire cu peripeţii avea să-i scoată pe toţi din
starea de încordată expectativă.
Ziua de 23 septembrie începu ca oricare alta. Rutina
monotonă a vieţii de bord părea că nu va fi tulburată.
Deasupra lui „Bonhomme Richard” se roteau zglobiu
pescăruşii. Vasul se legăna uşor, predispunând la
somn şi reverie. Aproape de ora prânzului, escadra
depăşi capul Flamborough, un promontoriu care se
avânta îndrăzneţ în Marea Nordului, între
Scarborough şi Great Grimsby.
Spre seară, marinarul de veghe semnală pânze
numeroase la orizont. Îndată ce primi vestea,
comandorul ieşi pe dunetă. Cu telescopul la ochi,
număra siluetele albe care se profilau în zare.
— Gentlemen, se întoarse el spre ofiţerii care-l
însoţeau, norocul ne surâde. Flota comercială a Mării
Baltice ne pică în palmă.
Paul Jones aspiră adânc aerul sărat al mării.
— De luni de zile aştept momentul acesta. Priviţi!

— 173 —
Peste patruzeci de nave încărcate cu mărfuri. Cea mai
formidabilă pradă de război.
Înflăcărarea lui molipsise şi pe ceilalţi ofiţeri.
Exaltarea le dădea tuturor aripi.
— Mr. Dale, se adresă el primului locotenent,
semnalează flotei: „Urmărire generală”.
Pavilioanele de semnalizare ale vasului amiral se
înălţară pe catarg. În câteva minute, întreaga velatură
fu desfăşurată. Navele se avântară ca nişte lupi
asupra unei turme de oi.
În convoiul inamic se dăduse alarma. Corăbiile se
îndreptau cu iuţeală spre ţărm, căutând protecţia
bateriilor de coastă. Richard opera în registrele sale,
când ropotul tobelor care dădeau semnalul de luptă îl
făcu să-şi întrerupă lucrul. Îşi strânse repede
scriptele, le băgă în lada lor ghintuită, apoi ieşi pe
punte.
Bătaia tobelor întovărăşea pregătirile febrile. Zoriţi
de ordinele ofiţerilor, marinarii alergau la posturi;
puntea era stropită cu apă şi presărată cu nisip, spre
a nu fi alunecoasă; sabordurile erau descoperite,
tunurile puse în baterie; se împărţeau arme şi muniţii
echipajului, în previziunea unei lupte corp la corp;
echipele de pompieri treceau la pompe; la infirmerie,
chirurgul improviza din câteva lăzi o masă de operaţie;
bucătarul, cu ajutoarele sale, pregătea sacii în care
aveau să fie băgaţi morţii, înainte de a fi aruncaţi în
mare.
Richard simţea un ciudat gol în stomac. Perspectiva
luptei îl umplea de emoţii. Nu se temea atât de
moarte, cât de vreo infirmitate. În timpul acţiunii,

— 174 —
misiunea lui era să stea în permanenţă la dispoziţia
comandantului.
Se apropia înserarea. Paul Jones avea de gând să
angajeze lupta chiar în timp de noapte, dacă va fi
nevoie. Vântul uşor umfla totuşi pânzele lui
„Bonhomme Richard”, care se apropia cu viteză de
inamic.
Două vase de război britanice escortau convoiul. O
fregată de aproximativ patruzeci de tunuri şi o navă
mijlocie. Comandantul exulta. Puterea de foc a flotei
lui era net superioară. Dispunea de patru vase, faţă de
cele două britanice. Proporţia de forţe îi era favorabilă.
„Bonhomme Richard” şi „Alliance” vor încadra fregata,
iar „Pallas” şi „Vengeance” vor ataca celălalt vas
englezesc.
Soarele apusese într-o apoteoză purpurie,
întunericul începea să se lase. Stelele luminau uşor
marea. Pe puntea de comandă, Paul Jones se freca
neîncrezător la ochi. „Alliance” părăsise ruta urmată
de „Bonhomme Richard” şi se îndepărta spre sud-est
în ciuda semnalelor de pe vasul amiral.
Comandantul înjură printre dinţi. Laşul Landais
evita lupta, preferând să urmărească de departe
mersul acţiunii. Lui Jones nu-i mai rămâneau la
dispoziţie decât fregata „Pallas” şi bricul „Vengeance”,
pe care trebuia să le lase a face faţă celui de-al doilea
vas britanic.
„Bonhomme Richard” spărgea valurile întunecate,
avântându-se cu iuţeală spre fregata inamică, ale
cărei saborduri luminate permiteau să se vadă
tunurile pregătite de tragere.

— 175 —
 Geana de aur a lunii apăruse la orizont. O lună
plină, rotundă ca o tipsie, care arunca peste învelişul
mării o cale luminoasă.
Fregata britanică se afla acum la aproximativ o sută
de metri de nava „Amiral”. Examinând-o de aproape,
Paul Jones îşi dădu seama că îşi subestimase
adversarul. Vasul inamic era mai modern şi mai
puternic decât „Bonhomme Richard”. Raportul de forţe
se răsturnase în favoarea englezilor. Zarurile erau însă
aruncate. Comandantul n-ar fi conceput să dea
înapoi.
— Ce navă e aceasta? se auzi un glas autoritar de pe
corabia britanică.
Paul Jones se bucură. Englezii nu ştiau încă dacă
aveau de-a face cu un bastiment duşman. Pentru a
câştiga timp, răspunse prin portavoce.
— Nava Maiestăţii Sale, „Princess Elisabeth”. Dar
nava dumneavoastră?
— Nava Maiestăţii Sale, „Serapis”. Căpitan Richard
Pearson, sosi fără întârziere răspunsul, încotro
mergeţi?
— Apropiaţi-vă! strigă Paul Jones, folosind acelaşi
şiretlic. Nu vă aud!
De data aceasta, căpitanul Pearson nu se mai lăsă
înşelat.
Încă de la început avusese bănuieli. După câte ştie
el, „Princess Elisabeth” n-avea ce căuta în această
parte a Mării Nordului.
— Răspundeţi imediat ori trag! porunci Pearson.
De pe „Bonhomme Richard” se puteau vedea
comandanţii britanici de tunuri aprinzându-şi fitilele.

— 176 —
 Nu mai era niciun moment de pierdut.
— Foc, Mr. Dale! ordonă Paul Jones.
Simultan, tunurile de pe „Bonhomme Richard”
traseră o salvă în plin, în vreme ce culorile americane
erau ridicate la pupă.
Tunurile britanice răspunseră aproape în aceeaşi
clipă, ţintind bateriile de pe „Bonhomme Richard”.
Zgomotul era asurzitor. S-ar fi zis că se dezlănţuiseră
tunetele cerului. O explozie formidabilă într-una din
bateriile de jos făcu să ţâşnească o trombă de fum
roşiatic. Se auziră distinct răcnete de durere.
— Mr. Sunderland, strigă comandantul, aleargă jos
şi vezi ce s-a întâmplat. Dacă a explodat unul dintre
tunurile vechi, de optsprezece, întreaga baterie să
înceteze focul. Servanţii să se urce pe punte. Îi vom
folosi la abordaj.
Electrizat de primejdie şi de ordinul comandantului,
Richard se avântă pe tambuchiu în jos, prin valurile
de fum negru care răbufneau spre ieşire. În bateria de
jos îi întâmpină un spectacol oribil: două tunuri mari
de calibru 18 explodaseră pulverizând servanţii.
Spărturi de metal şi ţăpligi de lemn răniseră şi pe
artileriştii de la alte tunuri. Când puse piciorul pe
pardoseala de scânduri, Richard alunecă într-o baltă
de sânge. Aspirantul Gilbert Watt, sprijinit de
balustrada scării, vărsa o spumă roşie, vâscoasă.
Capul unui artilerist era secţionat de corpul care se
mai zvârcoli convulsiv, încremenind apoi pe veci.
Servanţii de la celelalte tunuri nu mai îndrăzneau să
tragă.
— Încetaţi focul, Mayrant, zbieră Richard

— 177 —
comandantului bateriei. Tunurile de optsprezece nu
mai trag! Ordinul comandantului! Închideţi
sabordurile! Oamenii valizi să urce pe punte!
Richard trebui să repete porunca, fiindcă salvele
bateriei de sus şi ale tunurilor britanice trăsneau
aproape fără încetare, acoperindu-i glasul.
— Am înţeles, Mr. Sunderland, răspunse Mayrant
pe care îl înnegrise pulberea. Încetaţi focul! urlă el,
încercând să acopere zgomotul detunăturilor. Închideţi
sabordurile, căraţi răniţii la infirmerie! Ceilalţi pe
punte!
Porunca era greu de executat. Puterea exploziei
smulsese din ţâţâni obloanele câtorva saborduri,
aruncându-le în mare. Dulgherul şi ajutoarele sale
acoperiră cu scânduri de stejar deschizăturile căscate
în pântecele navei.
Oricât era Richard de novice îşi putea da seama că
scoaterea din luptă a bateriei de 18 reducea la
jumătate puterea de foc a lui „Bonhomme Richard”,
care rămânea net inferior faţă de „Serapis”.
Făcându-şi anevoie loc printre răniţi şi printre
infirmieri, se repezi pe scări în sus spre a raporta
comandantului rezultatele misiunii. Când ajunse pe
punte, i se făcu părul măciucă. Străfulgerările
tunurilor care trăgeau în rafale, scânteierile flintelor şi
pistoalelor care răpăiau grindină, luminau noaptea ca
un fantastic joc de artificii. Mirosea a pulbere, a fum,
a sânge şi sudoare. Marinarii americani, căţăraţi pe
sarturi, şi soldaţii francezi trăgeau de voie, ochind
tunarii şi puşcaşii de pe „Serapis”, care cădeau ca
nişte păpuşi dezarticulate. Ploaia de ghiulele englezeşti

— 178 —
continua să izbească în plin flancurile străvechii
corăbii americane, care se cutremura la fiecare
impact.
Puntea, duneta erau măturate de focul inamic, care
făcea ravagii. Aşchii de lemn zburau prin aer,
înfigându-se în carnea marinarilor, care înjurau
cumplit. Puntea era acoperită cu morţi, răsturnaţi în
cele mai bizare poziţii. Ochii sticloşi ai unuia fixau
cerul învăpăiat. Altul încremenise cu pistolul încă
fumegând, încleştat în mâna crispată. Capul unui
artilerist era despicat în două, ca un pepene. Un braţ
stătea atârnat ca prin minune de un sart. Picături de
sânge se scurgeau din cartilagiile sfâşiate, din carnea
zdrobită. Un elev de marină rămăsese încolăcit lângă
parapet. S-ar fi zis că doarme, dacă nu i s-ar fi văzut
gaura roşie din frunte. Un rănit se zbătea în spasmele
agoniei.
Richard simţi o slăbiciune ciudată. Îi venea să verse.
Se rezemă câteva clipe de peretele tambuchiului, apoi
cu o sforţare, porni iarăşi la drum. Străbătu puntea în
câteva salturi şi se căţără pe dunetă. Raportă
comandantului situaţia din bateria de jos şi măsurile
luate.
— Foarte bine, Mr. Sunderland. Pierderi mari?
— Aproximativ treizeci de morţi şi răniţi, Sir. Răniţii
sunt transportaţi la infirmerie.
— Mr Sunderland, vom aborda nava inamică. Preia
comandă detaşamentului doi de abordaj în locul
locotenentului McCarthy, căzut la datorie. Ţine
legătura cu colonelul Chamillard, care te va sprijini la
atac.

— 179 —
 Comandantul încerca o soluţie disperată: abordajul.
Vechea tactică a piraţilor. Continuarea duelului de
artilerie ar fi fost fatală lui „Bonhomme Richard”, a
cărui putere de foc scădea necontenit. Superioritatea
artileriei britanice era categorică.
Desluşind intenţiile comandantului Jones, după
manevrele vasului amiral, căpitanul Pearson căuta să
păstreze o distanţă constantă între „Serapis” şi
„Bonhomme Richard”. Prevedea cu precizie
matematică reducerea la tăcere a navei duşmane, pe
care o va avea în curând la discreţie.
Pe „Bonhomme Richard” situaţia era disperată.
Tunurile lovite pe rând de salvele britanice încetau să
mai tragă. Bateria dintre punţi, comandată de
locotenentul Mayhew îşi curmă focul. Aceeaşi soartă o
avu şi unitatea de sub comanda aspirantului Reuben
Chase. Lovit sub linia de plutire, vasul amiral începea
să se scufunde. Pompele puse în funcţiune nu mai
pridideau să scoată apa, care năvălea cu furie.
Calm, Paul Jones aştepta momentul prielnic. Pentru
el, abordajul devenise o idee fixă.
Pe ţărm, mii de oameni urmăreau cu emoţie duelul
dintre „Serapis” şi „Bonhomme Richard”. Ceva mai în
larg, „Pallas” şi „Vengeance” încolţiseră pe „Countess
of Scarborough”, cea de-a două navă de război
britanică. Vasele comerciale din convoi se risipiseră ca
potârnichile.
„Alliance” continua să stea deoparte. Nimeni n-ar fi
putut spune ce se petrecea în mintea căpitanului
Landais, care asista impasibil la luptă, fără să
intervină în ajutorul camarazilor săi de arme.

— 180 —
 Încrezător în zdrobitoarea sa superioritate, căpitanul
Pearson îşi schimbă tactica. Dornic să-şi lichideze mai
repede adversarul, se apropie de „Bonhomme
Richard”. Voia să-l lovească sub linia de plutire, spre
a-i grăbi scufundarea.
Acesta era momentul pe care-l aştepta Paul Jones.
— Aruncaţi harpoanele de fier!
Cârligele harpoanelor muşcară balustradele lui
„Serapis”. „Bonhomme Richard” se cramponă de nava
vrăjmaşă ca o caracatiţă de pradă sa.
— La abordaj!
Goi până la brâu, legaţi la cap cu basmale viu
colorate, cu cuţitele în dinţi, în mâini cu pistoale, săbii
şi topoare, oamenii de pe „Bonhomme Richard” se
avântară ca un nor de lăcuste asupra punţii lui
„Serapis”. Săreau peste parapete, peste cordaje, peste
mormanele de cadavre, repezindu-se cu strigăte
guturale asupra englezilor, care se apărau cu furie.
Loviţi de gloanţele puşcaşilor britanici, mulţi atacanţi
se prăvăliră fulgeraţi de moarte. Câţiva căzură în
spaţiul dintre cele două vase, fiind striviţi ca muştele.
Combatanţii luptau corp la corp, cu cuţitele, cu dinţii.
Cuprins de o cumplită furie, Richard îşi rotea sabia
deasupra capului, trăsnind în dreapta şi în stânga,
icnind la fiecare lovitură şi răcnind ca scos din minţi.
Alături de el, colonelul de Chamillard căzu străpuns
de un glonte care-i sfărâmă şira spinării. Locotenentul
colonel Weibert prelua de îndată comanda
detaşamentului francez.
Puşcaşii de pe „Serapis” trăgeau cu înverşunare,
făcând goluri în rândurile atacanţilor. Artileriştii

— 181 —
britanici continuau să verse fier şi foc asupra carcasei
lui „Bonhomme Richard”, care se scufunda metru cu
metru.
Deodată, un nou duşman îi încolţi deopotrivă şi pe
englezi şi pe americani. Vela trincă de pe „Serapis” luă
foc de la o grenadă de mână, care incendiase un
morman de cordaje de pe punte. De la vela trincă
flăcările se întinseră la gabierul mic, la contragabierul
mic apoi, duse de vânt, săriră la flocul mic şi la flocul
mare. În câteva minute, întreaga velatură a navei
britanice deveni o pădure de flăcări. Incendiul se
transmise şi la pânzele lui „Bonhomme Richard”.
Echipajele celor două nave puseră pompele în
funcţiune. Fumul gros, cu miros de gudron, înăbuşea
pe luptători. Duelul de artilerie şi de muschete se
încetini. Eforturile erau îndreptate acum spre
stingerea focului.
Cuprins de panică, prăjit de o răbufnire a focului,
un maltez zbieră:
— Ardem, ne scufundăm! Suntem pierduţi!
Un tânăr artilerist din bateria lui Mayrant răcni,
aruncând armele:
— Să ne predăm! Ardem ca şoarecii! Nu vreau să
mor! Nu vreau! Nu vreau!
Cuprins de nebunie, se repezi să coboare steagul
american. Un glonte de pistol îl nimeri în cap. Se
răsuci pe călcâie, ca şi când ar fi făcut o piruetă, apoi
căzu cu faţa în jos. Comandorul Jones, cu pistolul
încă fumegând, se întoarse spre oamenii adunaţi pe
punte.
— Cel care va îndrăzni să pomenească de predare,

— 182 —
va avea aceeaşi soartă. Trădătorii vor fi împuşcaţi pe
loc. Pentru ei nu există milă.
Ochii îi erau atât de scânteietori, încât păreau să
oglindească incendiul care mistuia navele.
Episodul acesta nu scăpase căpitanului Pearson,
care striga de pe puntea lui „Serapis”:
— Predaţi-vă cât mai e timp! Vă scufundaţi! Sperase
că intervenţia sa va provoca o răscoală a marinarilor
americani. Situaţia lor era foarte grea. Deşi navele
erau strâns înlănţuite, tunurile britanice continuau să
tragă, scormonind măruntaiele lui „Bonhomme
Richard”. Detaşamentele care abordaseră pe „Serapis”
fuseseră prinse în focul puşcaşilor, englezi, care le
măcinau cu furie.
Îndemnul lui Pearson nu rămase fără răspuns. De
pe duneta vasului amiral se auzi glasul limpede al lui
Paul Jones:
— Nici nu ne gândim să ne predăm. Lupta abia a
început!
Ultimul cuvânt al comandantului fu acoperit de
răpăiala împuşcăturilor, care revărsau grindină de
gloanţe.
Deodată, la pupa celor două vase apăru silueta unei
corăbii negre, pe care incendiul o învăluia într-o
lumină roşiatică.
— „Alliance” a sosit în ajutorul nostru, Sir! strigă
primul locotenent.
— Era şi timpul, răspunse comandantul. Aprinde
luminile de recunoaştere.
Spre consternarea lor, „Alliance” potopi cu ploaie de
gloanţe şi pe englezi şi pe americani, fără deosebire.

— 183 —
 — A înnebunit căpitanul Landais! zbieră Dale,
înjurând furios.
„Alliance” pieri ca o nălucă în noapte ca, după un
interval scurt de timp, să revină, mitraliind atât pe
oamenii de pe „Serapis”, cât şi pe cei de pe
„Bonhomme Richard”. Trădarea căpitanului Landais
era manifestă.
Pe cele două vase încleştate într-o supremă trântă
se dezlănţuise infernul. Combatanţii se măcelăreau
între ei, apărându-se totodată de asaltul apei şi
focului, care îi ameninţa pe toţi în egală măsura.
Pălălaia înroşise văzduhul şi marea. Un linţoliu de
purpură învăluia cele două bastimente, care se
scufundau cu încetul.
„Alliance” dispăru iarăşi.
Locotenent-colonelul Weibert propuse
comandantului să înceteze lupta.
— Ofiţerii şi soldaţii francezi au luptat până la unul.
Mai toţi sunt morţi sau răniţi. Oamenii
dumneavoastră sunt la capătul puterilor. Cred că
orice rezistenţă e inutilă.
— Vă înşelaţi, Monsieur, replică Jones cu dârzenie.
Victoria va fi a aceluia care va rezista mai mult.
În aceeaşi clipă un vuiet de urale se ridică din
pieptul „marinarilor de pe „Bonhomme Richard”.
Pavilionul britanic era coborât.
Comandantul Paul Jones reuşise să înfrângă una
dintre cele mai puternice nave militare ale
asupritorilor ţării sale.
Cu ceremonialul de rigoare, căpitanul Pearson
remise sabia sa lui Jones.

— 184 —
 — Regret că sunt silit s-o predau unui pirat care ar
trebui să poarte ştreangul, rosti el fierbând de mânie.
— Vă închipuiţi atunci, Sir, cât e de bucuros piratul
care a izbutit să smulgă victoria din mâna unui ofiţer
de valoarea dumneavoastră, răspunse curtenitor Paul
Jones…
Lupta se terminase. În ciuda strădaniilor
comandantului, „Bonhomme Richard” nu mai putu fi
salvat. Întreg echipajul acestuia trecu pe bordul lui
„Serapis”, la pupa căruia flutura pavilionul american.
Străvechea carcasă a eroicului „Bonhomme Richard”
se scufundă în adâncuri, purtând în sânul ei
cadavrele luptătorilor care căzuseră pentru libertatea
Statelor Unite…
Escadra comandantului Jones îşi făcu o intrare
triumfală în portul olandez Textel, punctul final al
expediţiei. În urma raportului scris al lui Jones asupra
desfăşurării bătăliei, doctorul Franklin ridică imediat
comanda căpitanului Landais, ordonând trimiterea sa
în faţa Curţii Marţiale.
În octombrie, Paul Jones se înapoie la Paris. Regele
îl primi în audienţă, decorându-l cu ordinul „Meritul
Militar” şi oferindu-i o sabie de onoare. Totodată îl
ridică la rangul de cavaler.
Şi Richard obţinu crucea „Meritul Militar” şi un
brevet semnat de rege care îi confirma titlul de
marchiz de Beauclair. Laolaltă cu el primiră „Meritul
Militar” încă alţi patrusprezece ofiţeri şi aspiranţi de
pe „Bonhomme Richard”.
O primire foarte frumoasă îi făcu Temple. Luându-l
de umeri, îl privi cu bărbăţie în ochi.

— 185 —
 — Doctorul Franklin a aprobat desemnarea ta în
funcţia de interpret-şef pe lângă corpul expediţionar
francez care va fi trimis în America. Totodată, a cerut
Congresului să-ţi acorde brevetul de căpitan.
Richard roşi de plăcere. Era ciudat. Viaţa militară
începuse să-l captiveze. Ambianţa războinică, bătălia
la care luase parte, decoraţia primită, preţuirea pe
care francezii o acordau uniformei ostăşeşti, admiraţia
femeilor pentru prestanţa sa marţială îi schimbaseră
concepţiile faţă de cariera armelor. Gradul de căpitan
îl va face să nu se simtă în poziţie de inferioritate faţă
de nobilii francezi care deţineau grade în armată.
Căpitani erau şi contele de Segur şi ducele de Castries
şi prinţul de Broglie şi contele de Charlus. Era firesc
ca şi marchizul de Beauclair să fie ofiţer. În definitiv,
ar putea să urce şi alte trepte. Locotenent-colonel,
colonel, locotenent-general… Da, da. Locotenent-
general! Un grad potrivit pentru un Beauclair!
— Brevetul trebuie să sosească dintr-o zi într-alta,
spuse Temple. Congresul nu-l va refuza pe Franklin.
Faptele tale de arme sunt cele mai bune recomandaţii.
Pronosticul lui Temple se împlini. În ianuarie,
brevetul sosi de la Philadelphia. Când Richard
îmbrăcă uniforma de căpitan, Franklin îl felicită:
— În sfârşit, o dată a fost şi Congresul expeditiv.
Bine că brevetul nu l-a costat decât câteva semnături.
Dacă ar fi fost vorba de bani, s-ar fi schimbat
lucrurile.
Nu era pentru prima oară că Franklin aducea critici
Congresului. Poziţia lui era însă atât de puternică,
încât îşi putea permite acest lux.

— 186 —
 — Brevetul l-ai primit repede. Cu leafa va merge mai
greu, continuă el râzând. Domnii din Congres se
tocmesc ca la tarabă când e vorba de cheltuielile
militare. În vreme ce poporul american sângerează în
acest război îngrozitor, Congresmenii reduc bugetul
armatei. 24.000.000 în 1777 şi în 1778. 10.000.000 în
1779. 3.000.000 în 1780. Nu m-ar mira ca la anul să
reducă creditele militare la 1.000.000. Congresul
trebuie epurat de elementele suspecte…
La 26 martie Richard, care îşi luase atribuţiile în
primire, sosi la Brest, însoţind pe contele de
Rochambeau, comandantul en chef al corpului
expediţionar. Şapte vase de linie şi două fregate aveau
să escorteze convoiul alcătuit din treizeci şi şase de
nave de transport. Printre ofiţerii de Stat major şi
comandanţii de unităţi, Richard întâlni numeroşi
cunoscuţi; ducele de Lauzun, marchizul de
Montmorency-Laval, comandantul regimentului
Bourbonnais, contele de Saint-Mesme, comandantul
regimentului Royal-Deux-Ponts, contele d’Adeville,
comandantul artileriei. Pe mareşalii de câmp
Chastellux şi Viomenil îi întâlnise de câteva ori la
recepţiile de la Misiunea Americană. Dintre ofiţerii
tineri, era prieten cu vicontele de Noailles, cu contele
de Segur, cu prinţul de Broglie, cu cei doi fraţi Dillon
şi cu ducele de Castries. În Statul Major al lui
Rochambeau se mai afla un personaj foarte cunoscut
la Curte, contele Axel de Fersen, a cărui plecare pe
front îndurerase pe regină, smulgându-i hohote de
plâns.
La 2 mai flota ieşi în larg. Richard fusese repartizat

— 187 —
pe vasul amiral „Duc de Bourgogne”, împărţea o
cabină neîncăpătoare cu încă alţi patru ofiţeri. Toată
lumea călătorea de altfel în condiţii îngrozitoare.
Ofiţerii şi soldaţii erau înghesuiţi ca sardelele. Spaţiul
neîndestulător îl silise pe Rochambeau să lase la Brest
câteva sute de cai, un mare număr de tunuri şi parte
din trenurile regimentare.
Traversarea Atlanticului fu grea. Furtuni, scorbut,
murdărie, păduchi, hrană insuficientă. Spre a mai
risipi monotonia, Lauzun ordonă muzicii regimentului
său să dea zilnic concerte trupei.
La 18 iunie, una dintre fregate captură o corvetă
britanică. Scurta luptă navală oferi un spectacol
distractiv pentru toată lumea. Plăcerea se topi când
prizonierii informară pe Rochambeau că generalul
american Lincoln capitulase la Charleston. Două zile
mai târziu, la sud de insulele Bermude, navele
franceze schimbară câteva salve de artilerie cu o
escortă uşoară, alcătuită din şase vase inamice.
Angajamentul acesta nu avu urmări. Abia la 11 iulie,
după o călătorie care durase şaptezeci de zile, convoiul
ancoră la Newport în Rhodes Island. Amiralul de
Ternay făcuse un adevărat tur de forţă, reuşind a evita
puternica flotă britanică a amiralului Graves, care
primise instrucţiuni să intercepteze corpul
expediţionar francez înainte de debarcarea acestuia în
Statele Unite.
În cinstea aliaţilor, primarul şi notabilităţile din
Newport iluminară oraşul şi organizară o serbare, care
se încheie cu un bogat foc de artificii. O delegaţie a
triburilor indiene prezentă daruri contelui de

— 188 —
Rochambeau, care le oferi spectacolul mult gustat al
unei parade şi al unei şarje a husarilor din regimentul
ducelui de Lauzun. Populaţia oraşului şi a satelor din
împrejurimi era în plină admiraţie faţă de
corectitudinea francezilor care plăteau rechiziţiile fără
să se tocmească. Nici englezii şi nici americanii nu-i
deprinseseră cu asemenea procedeu.
Corpul expediţionar iernă la Newport. Generalul
Washington îl păstra în rezervă, spre a-l folosi fie
pentru cucerirea New Yorkului, aflat în mâna
englezilor, fie pentru atacarea armatei generalului
Cornwallis, care opera în Virginia. Înaltul
comandament american, de acord cu contele de
Rochambeau, optă pentru a doua ipoteză.
La 19 august, pe o ploaie torenţială, forţele
americane făcură joncţiunea cu trupele franceze şi se
puseră în mişcare. Destinaţia nu o cunoşteau decât
Washington şi Rochambeau.
Spre deziluzia lui Richard, care îşi închipuise până
în ultimul moment că vor ocupa poziţii în jurul New
Yorkului, trupele aliate ocoliră oraşul, îndreptându-se
în marş forţat spre Sud. Străbătură Princeton, Trenton
şi Valley Forge, îndreptându-se spre Philadelphia. La
porţile oraşului, întreaga armată făcu haltă. Soldaţii
francezi îşi puseră ghetele albe, îşi pudrară părul, îşi
lustruiră cataramele apoi, sub comanda ofiţerilor
îmbrăcaţi în uniforme de paradă, defilară pe străzile
drepte, proaspăt stropite, salutaţi de uralele populaţiei
entuziasmate. Ţinuta mândră, alinierea perfectă,
fireturile şi decoraţiile strălucind în soare, tropotul
cailor cu crupe lucioase ca mătasea, drapelele brodate

— 189 —
cu crinul Bourbonilor, fanfarele care electrizau cu
marşurile lor marţiale stârneau furtună de aclamaţii.
Francezii dădură Congresului onoruri regale. Trei zile
de-a rândul se desfăşurară treceri în revistă,
banchete, baluri, serbări publice şi focuri de artificii.
La 6 septembrie armata îşi reluă marşul.
Generalul lord Cornwallis, comandantul forţelor
britanice, se retrăsese în oraşul Yorktown, pe care-l
întărise în grabă. Era sigur că francezii îi vor da de
furcă. Şi nu se înşela. Dinspre Nord cobora armata
franco-americană de sub comanda generalului
Washington, secondat de contele de Rochambeau.
Dinspre West se apropiau trupele franceze ale
marchizului de La Fayette. În Sud debarcase
contigentul din Antille, în cap cu marchizul de Saint-
Simon. La Fayette şi Saint-Simon făcuseră joncţiunea
la Jamestown. Spre Răsărit, golful Chesapeake era
blocat de marea flotă a amiralului conte de Grasse,
care izbutise a izgoni flota britanică a amiralului
Graves după o epică bătăile navală ce durase şase zile.
Pentru a complica şi mai mult situaţia lui Cornwallis,
escadra contelui de Barras aducea de la Newport
unităţi franceze de artilerie grea, precum şi un
detaşament de infanterie, comandat de baronul de
Choisy.
În jurul lui Cornwallis se strânsese cleştele.
La 14 septembrie, avangarda forţelor franco-
americane coborâte din Nord intră în Williamsburg,
unde fu instalat marele cartier general aliat.
Încercuirea Yorktown-ului era totală. Cei 8.800 de
englezi, întăriţi în această citadelă improvizată,

— 190 —
trebuiau să facă faţă la 32.000 de francezi, dintre care
22.000 marinari, la care se adăugau 7.000 de
americani. Williamsburg, capitala idilică şi romantică
a Virginiei, arăta ca o tabără militară. Pe străzile
altădată atât de liniştite, coloanele militare se
încrucişau cu curieri care treceau în galop, cu baterii
de artilerie care huruiau asurzitor, trezind indignarea
câinilor.
Richard avea mult de lucru. Misiunea lui de
căpetenie era să traducă generalului de Rochambeau
ordinele şi comunicările primite de la comandamentul
american şi să tălmăcească rapoartele generalului
către Washington. Prin însăşi poziţia sa, cunoştea
toate secretele acestei campanii. De patru-cinci ori pe
zi făcea naveta între colegiul William and Mary, în care
fusese încartiruit comandamentul francez, şi casa
profesorului George Wythe, afectată generalului
Washington şi adjutanţilor săi. Devenise un fel de
umbră a lui Rochambeau. Îl însoţea la consfătuirile cu
Washington, în inspecţii, în vizitele pe care contele le
făcea oficialităţilor.
În ciuda stăruinţelor sale, Rochambeau nu fusese în
stare să înveţe un cuvânt englezesc. Aceasta îl făcea
să nu se poată lipsi de prezenţa interpretului său.
Richard slăbise ca un ogar. Noaptea târziu, când se
trântea pe patul lui de campanie, îşi blestema soarta
şi căpitănia, care-l băgaseră în încurcătura aceasta.
Dar serviciul îi oferea şi satisfacţii. Cunoscuse pe
mai toate căpeteniile armatei americane, în frunte cu
Washington, şi multe personalităţi politice ale Statelor
Unite. Colonelul Alexander Hamilton vestitul

— 191 —
reprezentant al Statelor New York şi mâna dreaptă a
lui Washington, îi arăta o prietenie deosebită. De
Alexander Hamilton îl apropia nu numai vârsta, dar şi
convingerile politice. Şi unul şi celălalt erau partizanii
unei guvernări aristocratice, a creării unei oligarhii
financiare. Îşi dăduseră seama de această comunitate
de concepţii cu prilejul unei discuţii pe care o
purtaseră în timpul unui prânz oferit de Washington
ofiţerilor din comandamentul francez.
Într-o seară, Rochambeau invită pe George
Washington la o cină la care aveau să ia parte şi alte
căpetenii americane. Comandantul suprem al trupelor
franceze era încartiruit în casa unui mare plantator,
Sir Lewis Effingham, care-i pusese îndatoritor la
dispoziţie toate resursele îndestulatei sale cămări.
Sir Lewis Effingham era o fiinţă ciudată. Tot timpul
şi-l petrecea în bibliotecă. Nu primea vizitatori fiindcă
– spunea el – accesele de gută îl împiedicau să guste
tovărăşia musafirilor. Niciun ofiţer din anturajul lui
Rochambeau nu izbutise să-l vadă vreodată. În ziua în
care generalul francez se prezentase la locuinţa ce-i
fusese atribuită, majordomul lui Sir Lewis îl
întâmpinase protocolar prezentându-i complimentele
şi totodată scuzele stăpânului său, căruia boala nu-i
îngăduia să-şi îndeplinească personal obligaţiile de
gazdă. Sir Lewis îşi punea însă casa la dispoziţia
contelui, urându-i o şedere cât mai plăcută.
Din ziua aceea, Rochambeau trăise ca în câmpurile
Elizee. Nici la adânci bătrâneţe n-avea să uite
ospitalitatea din casa lui Sir Lewis Effingham.
Sir Lewis era prudenţa personificată. Până la

— 192 —
izbucnirea războiului păstrase o atitudine neutră. În
apropiere de New York stăpânea un domeniu uriaş,
care începea de la râul Hudson şi se termina la Long
Island Sound. Soţia lui, Lydia, născută Saint-Astier, îi
adusese de zestre un domeniu de un milion de acri în
Virginia şi câteva plantaţii de cafea şi de zahăr în
Indiile Occidentale. Reşedinţa lui Lewis era la New
York. Dar când englezii asediaseră acest oraş,
Effingham îşi strânsese bagajele şi plecase cu întreaga
familie în Virginia. Prietenilor săi, favorabili Angliei, le
spusese că părăseşte New Yorkul fiindcă sănătatea
soţiei şi a fiicei sale nu le îngăduia să suporte emoţiile
unui asediu. Bineînţeles, aceasta nu-l împiedica să
dorească sincer victoria trupelor britanice. Partizanilor
revoluţiei le mărturisise cu aceeaşi afectată candoare
că nu concepea să rămână într-un oraş care putea să
cadă oricând în mâna englezilor tiranici. După ce-i
convinsese şi pe unii şi pe ceilalţi de buna lui credinţă,
se mutase la Williamsburg, unde aştepta în linişte
sfârşitul războiului. Când teatrul de operaţii se
mutase în Sud, şi englezii puseseră piciorul în
Virginia, Sir Lewis se îmbolnăvise subit de o gută care-
l ţintuia în casă cu lunile. Fiindcă nu-i dădea mâna să
plece în Indiile Occidentale – din cauza flotelor de
război, a corsarilor şi a piraţilor care infestau mările –
se resemnase să rămână cu orice risc în Virginia.
Ocuparea Williamsburg-ului de către englezi nu-l
scosese din biblioteca lui. Primise în cartiruire pe
generalul Cornwallis, îi pusese şi lui casa la dispoziţie,
dar nu-i ieşise în întâmpinare. Adoptase aceeaşi
atitudine şi faţă de Rochambeau. Astfel salva

— 193 —
aparenţele şi nu se compromitea cu niciuna din
tabere. Sir Lewis nu voia să împărtăşească soarta
partizanilor Angliei, unşi cu gudron şi tăvăliţi în fulgi
de către revoluţionarii fanatici. Nu voia să se pronunţe
nici pentru independenţa Statelor Unite, căci se temea
de represaliile pe care Anglia nu va întârzia a le lua
împotriva partizanilor lui Washington, în cazul că va
obţine victoria. Boala lui diplomatică dura de un an şi
ameninţa să dăinuiască până la sfârşitul războiului.
Cina oferită de Rochambeau generalului Washington
evoca agapele pe care spartanii le luau laolaltă – de la
şeful suprem şi până la ultimul soldat – în preziua
marilor bătălii. Agapa era spartană numai prin
semnificaţia ei. Legendara sobrietate a acelor mese nu
mai putea fi respectată, de vreme ce pivniţele lui Sir
Lewis furnizau cele mai fine băuturi alcoolice, iar
bucătăriile sale – produse gastronomice de o înaltă
savoare.
În ziua următoare, adică la 9 octombrie, aliaţii
dezlănţuiră un bombardament puternic asupra
Yorktown-ului.
Până în ultimul moment Cornwallis aşteptase
intervenţia generalului Clinton, care dispunea la New
York de suficiente forţe spre a sparge cercul de foc,
aprins de franco-americani în jurul Yorktown-ului.
Clinton, a cărui faimă de temporizator întrecea şi pe a
celebrului Caius Fabius Cunctator, se mărginise a-l
bombarda pe Cornwallis cu mesaje ce-i anunţau
apropiata sa intervenţie. Exasperat, acesta îi
răspunsese la ultima scrisoare că era inutil să se mai
deranjeze, întrucât nu va ajunge la timp spre a mai

— 194 —
salva ceva.
La 14 octombrie, trupele aliate atacară redutele
înaintate ale englezilor, cucerindu-le după o furioasă
luptă la baionetă. La 16, Cornwallis făcu o ultimă
tentativă de a rupe încercuirea. În timpul nopţii
îmbarcă primele sale detaşamente pe luntri şi pe
plute. Intenţiona să traverseze fluviul York, apoi să se
strecoare spre Nord, prin liniile aliate puţin întărite,
din faţa localităţii Gloucester. Dar o vijelie, dezlănţuită
fără veste, îi zădărnici planul. Resemnat în faţa
inevitabilului, îşi retrase trupele în Yorktown.
În dimineaţa zilei de 17 octombrie, aliaţii declanşară
un atac general, sprijinit de întreaga artilerie. Focul
tunurilor grele făcu ravagii în oraşul asediat. Aliaţii
reuşiră să ajungă până la tranşeele britanice. Lupta
corp la corp se încinse cu furie. Pierderile erau mari de
o parte şi de alta. Deşi muniţiile şi medicamentele
ajunseseră pe sfârşite, englezii rezistau eroic.
Cornwallis îşi dădea însă seama că lupta era
zadarnică.
La 10 de dimineaţă steagul alb fu ridicat pe zidurile
fumegânde ale Yorktown-ului.
Focul de artilerie încetă imediat. În liniile franco-
americane soldaţii se îmbrăţişau într-un entuziasm
delirant. Parlamentarii britanici se prezentară
generalului Washington, care le dictă o capitulare fără
condiţii.
La 19 octombrie, Cornwallis se înclină în faţa
destinului. Trupele britanice, cu muzicile în frunte,
defilară în pas de paradă până la liniile aliate, apoi
depuseră armele. Opt mii de soldaţi şi nouă sute de

— 195 —
marinari căzură prizonieri. Prada de război se ridica la
214 tunuri şi 23 de drapele.
Generalul Cornwallis capitulase după o luptă eroică,
binemeritând nu numai admiraţia propriilor săi
soldaţi, dar şi pe a inamicului.

Contele de Rochambeau îşi stabili tabăra de iarnă în

Virginia. După căderea Yorktown-ului îşi exprimase
intenţia de a exploata succesul, atacând Charleston-ul
aflat încă în mâinile englezilor. Rechemarea flotei
amiralului de Grasse în Antille îl împiedică să-şi pună
planul în practică.
Generalul Washington se înapoie cu trupele sale în
Nord, iar La Fayette se îndreptă spre Sud, pentru a
întări armata generalului Green.
Regimentele lui Rochambeau fură încartiruite în
Yorktown, Gloucester, Hampton şi Williamsburg.
Generalul en chef rămase cu Statul său Major la
Williamsburg.
După emoţiile campaniei care culminase cu
capitularea lui Cornwallis, Richard gustă din plin
odihna şi liniştea regăsite în sfârşit în acest oraş cu
moravuri patriarhale. Serviciul îi lăsă destulă libertate.
Viitorul începea iarăşi să-l preocupe. Războiul era
pe sfârşite. După ce va dezbrăca uniforma militară şi
va atârna sabia în cui, ce-i va rămâne de făcut?
Trebuia să-şi găsească un rost. Să se înapoieze la
atelierul de cuţite? Era şi aceasta o soluţie, dar nu îi
surâdea. Existenţa sa trepidantă la Londra,
capitalurile pe care le rulase, îl învăţaseră să
dispreţuiască preocupările mărunte pe care i le-ar fi

— 196 —
oferit meşteşugul patern.
Richard era nemulţumit. Spre a-şi mai limpezi
gândurile ieşea la plimbare pe străzile Williamsburg-
ului. Zilele însorite şi călduroase de toamnă târzie îl
îndemnau la hoinăreală şi visare. Făcea planuri,
clădea castele în Spania, se încânta cu proiectele sale.
Dar clipele de euforie alternau cu momente de
descurajare profundă. Soluţiile pe care le găsise până
atunci îi păreau iluzorii. Să se angajeze în viaţa
politică? Îl cunoştea pe Alexander Hamilton; poate că
acesta i-ar găsi o întrebuinţare. Dar rolurile
subalterne nu-l ispitiseră niciodată. Nu se vedea în
postura unui trepăduş politic, a unul elector mărunt,
cu preocupări meschine. Concluzia era clară. Nu avea
stofă de om politic. Nu simţea nicio înclinare pentru
bătăliile electorale. Cea mai sigură cale spre ratare
este să îmbrăţişezi o carieră pentru care să nu ai nicio
afinitate.
În vreme ce se plimba pe Duke of Gloucester Street,
Richard se uita distrat la lume. Femeile tinere îşi
etalau toaletele aduse din Franţa; copiii se zbenguiau
chiuind bătăios ca pieile roşii intrate pe făgaşul
războiului; soldaţi convalescenţi se odihneau pe bănci
ori umblau încet, cu precauţie, de parcă ar fi fost de
sticlă. Cele două spitale din Williamsburg fiind
neîncăpătoare pentru răniţi, se amenajase în colegiul
William and Mary un spital de campanie pentru
francezi, iar în palatul guvernamental un altul pentru
americani şi englezi.
În colţul străzii Duke of Gloucester, pe aleea care
ducea spre palatul guvernamental, Richard se întâlni

— 197 —
cu un soldat american, care umbla în cârje. Slab,
galben, cu cearcăne negre, rănitul îşi târa piciorul
pansat la gleznă. Uniforma îi era zdrenţuită, iar
piciorul sănătos purta o cizmă desfundată. Abia după
câteva secunde de reculegere Richard îşi dădu seama
că-l avea în faţă pe fratele său.
— Patrick! Patrick, ce-i cu tine?
Consternat de mizeria fizică a acestuia, îl apucă de
braţ, vrând să-l sprijine. Uitase că la New York se
despărţiseră supăraţi.
Soldatul se opri, îl privi încruntat, apoi încreţiturile
feţei i se destinseră într-o umbră de zâmbet.
— Ei, Richard, bată-te să te bată! Dar cu tine ce-i?
— După cum vezi, sunt căpitan. Fac parte din
Statul Major al generalului Rochambeau.
— Văd. Mai văd că eşti decorat. Frumos lucru. Nu
ştiam, că te-ai înrolat.
— Oho. Sunt trei ani de când port uniforma. Dar tu?
— Lupt de şase ani. La New York, la Valley Forge, la
Germantown, la Monmouth, aci la Yorktown… Dar n-
am ajuns decât sergent.
— Patrick, vrei să stăm puţin pe bancă, la soare?
Soldatul păru că şovăie, apoi acceptă propunerea.
Se aşezară pe o bancă liberă.
— Sunt ani mulţi de când nu ne-am văzut, zise
Richard.
— Vremea trece, rosti în doi peri Patrick.
— Ce mai ştii despre cei de acasă?
Cu vârful cârjei, Patrick făcea cercuri în pietrişul
aleii.
— Cred că sunt sănătoşi. Acum un an, când am

— 198 —
primit ultima scrisoare, erau cu toţii bine. Numai pe
mama o mai supărau durerile în pântece. De atunci
nu mai ştiu nimic despre ei.
— Mi-e dor de casă, Patrick. M-am gândit adeseori
la voi.
— Serios?
Tonul cu care Patrick rostise acest cuvânt era
ambiguu. Exprima şi neîncredere şi mirare şi un vag
dispreţ. Richard se prefăcu a nu-l remarca.
— Da, da. Eram curios să ştiu ce mai faceţi. Dar
pierdusem legătura. Ne despărţeau mări şi ţări.
Patrick nu scoase niciun cuvânt. Richard se simţi
stingherit.
— După război ne vom aduna cu toţii, reluă el cu
silită voioşie. Poate vom lucra iarăşi la atelier, ca
odinioară.
Privirile lui Patrick întârziară asupra jaboului de
dantelă al lui Richard, asupra pantofilor săi de lac,
asupra pantalonilor albi, de stofă fină, asupra perucii
pudrate… Examenul acesta ostentativ aşternu un nor
pe fruntea lui Richard. Patrick îşi bătea joc de el?
— Mă îndoiesc, Richard, că îţi va plăcea să mai
lucrezi la atelier. Vezi tu, ai ajuns un domn. Un domn
adevărat. Un domn ca şi bunicul tău.
— Bunicul meu a fost şi al tău, Patrick.
— Nu zic ba. Dar tu i-ai fost mai mult decât un
simplu nepot. Tu i-ai moştenit totul. Şi purtările şi
titlul şi felul de a privi lumea. Bunicul nostru –
Dumnezeu să-l ierte – nu s-a simţit niciodată bine în
casa lui Josiah Sunderland. Niciodată n-a izbutit să
uite că era marchiz şi că tata era un simplu

— 199 —
meşteşugar, poate ceva mai răsărit decât alţii. Zic, n-a
izbutit fiindcă sunt încredinţat că a încercat. N-a
izbutit, că era peste firea lui să devină alt om. Deşi a
trecut prin foarte grele încercări, n-a învăţat nimic de
la viaţă.
— Ai impresia că îi seamăn atât de mult? întrebă
Richard cu uşoară iritare, deşi comparaţia n-ar fi
trebuit să-l supere. Întotdeauna îl luase pe bunicul
drept model. Îl indispusese tonul lui Patrick.
— Îi semeni mai mult decât îţi închipui. Nu ştiu
dacă înţelegi acest lucru. Nici tu nu te-ai simţit bine
printre noi. Şi acum, după ce ai devenit un adevărat
domn, cu atât mai vârtos ai să te socoteşti străin în
casa bătrânului Josiah Sunderland.
— Străin în casa mea?
— Eşti tot atât de rupt de ea ca şi un pui de cuc
crescut în cuib străin.
Richard zâmbi ironic.
— Părerea ta nu mă supără. Tu nu faci, în definitiv,
decât să-mi aminteşti că am reuşit să mă desprind din
universul vostru mic-burghez şi să-mi creez o lume a
mea, o lume în care viziunea e largă, aspiraţiile
înalte…
— N-aş putea să spun că nu ai dreptate. Tu ai ajuns
căpitan şi eu sergent.
Richard îşi aminti brusc de îndoielile lui din ultima
vreme, de puţinul preţ pe care-l acorda gradului său,
care nu-i va mai fi de niciun folos după demobilizare,
de teama de viitor, de alternanţele de optimism şi
descurajare… Patrick îl lovise acolo unde îl durea. O
făcuse cu bună ştiinţă sau întâmplător?

— 200 —
 — Am avut situaţii mai frumoase decât aceasta,
spuse el, mai mult spre a urmări reacţia fratelui său.
— Am auzit, zise Patrick. Asta m-a şi făcut să-ţi
spun că n-ai să te mai simţi printre noi. Cel care s-a
dedulcit cu tutunul de lux e greu să se mai întoarcă la
mahorcă. Atelierul nostru, cel puţin acel pe care l-am
lăsat când am plecat să mă lupt cu englezii, nu era
decât o biată umbră a atelierului de odinioară.
Cu alte cuvinte, Patrick îl povăţuia să nu se mai
înapoieze printre ai lui.
— De ce nu vorbeşti pe şleau Patrick? zise Richard,
luând taurul de coarne. Ocolişurile diplomatice nu se
potrivesc cu firea ta. Spune mai bine că ai socoti
inoportună prezenţa mea la atelier.
— Inoportună? Ce-i aia inoportună? Nu cunosc
cuvântul ăsta.
— Inoportun înseamnă de nedorit, supărător,
explică Richard sec.
— Dacă ăsta e înţelesul, poţi să-i zici aşa.
Richard rămase dezorientat. Se gândise întotdeauna
la atelier ca la o ultimă resursă, ca la un liman, în
care să se retragă la vreme de restrişte. Era mai uşor
să ia viaţa pieptiş, când ştia că are spatele asigurat.
Patrick îl lăsa în aer, fără niciun punct de sprijin. Mai
ales acum, Richard nu-şi putea permite să provoace o
ruptură. Folosi un ton împăciuitor:
— Trebuie să înţelegi, Patrick, că simt şi eu uneori
nevoia să revăd casa în care m-am născut, părinţii…
— Pe vremea când te bălăceai în bani te-ai gândit la
casa în care te-ai născut, la părinţii tăi? Te-ai gândit?
Ia spune.

— 201 —
 În izbucnirea lui era atâta ură, încât Richard tresări.
— Pe vremea când te jucai cu aurul la Londra, eu
degeram la Valley Forge, departe de casa mea,
continuă Patrick îndârjit. New Yorkul era – ca şi acum
– ocupat de englezi. Eu, aflându-mă în tabăra
americană, nu puteam face nimic pentru atelier,
pentru familie. Tata o ducea foarte greu. Atelierul îşi
pierduse clienţii. Într-un oraş împresurat populaţia nu
prea are ce tăia cu cuţitele, iar trupele de ocupaţie le
primeşte din metropolă. Familia mea, care e şi a ta,
abia dacă mai avea ce mânca. Pe atunci te-ai gândit să
trimiţi vreun ban acasă? Părinţilor tăi, surorilor tale?
— Eram în plin război, Patrick. Comunicaţiile erau
grele.
— Mofturi. Te aflai în Anglia, iar New Yorkul era
ocupat de englezi. Nimic mai uşor decât să le fi trimis
ceva bani. Dar aveai tu timp să te gândeşti ia ai tăi?
Erai prea egoist. Nu ţi-ar fi ruşine să ceri sprijinul
moral alor tăi când tu n-ai făcut nimic pentru ei în
vremurile când înotai în bani?
Patrick se ridică anevoie de pe bancă. Richard îl
privi cu răutate.
— Crezi că mă vei putea împiedica să intru în casa
părinţilor mei? rosti el aspru.
— Atâta timp cât trăiesc ei n-ai decât să vii, replică
Patrick liniştit. Dar după moartea lor, voi avea grijă să
nu-ţi mai calce piciorul în casa mea.
— A ta? De ce numai a ta?
— Sunt fiul cel mai mare. Moştenesc de drept toată
averea. Nădăjduiesc că n-ai să mergi până acolo cu
neruşinarea încât să-mi ceri o coajă de pâine.

— 202 —
 Richard simţi cum i se urcă sângele în cap. Dacă
fratele său n-ar fi fost rănit, l-ar fi pălmuit. Încleştă
fălcile şi pumnii pentru a-şi struni mânia. Rămase pe
bancă, în vreme ce Patrick se îndepărta, sprijinindu-se
în cârje…
În timpul unei inspecţii a trupelor din Gloucester,
contele de Rochambeau şi Statul său Major fură
surprinşi de o ploaie torenţială, ca în toiul verii. Uzi
până la piele asistară la o recepţie oferită de primarul
oraşului. După această, ispravă, cei mai mulţi ofiţeri
se aleseră cu câte un guturai straşnic. Generalul en
chef, care nu mai era în prima tinereţe, răci însă grav.
Medicii din Williamsburg îi prescriseră să stea cel
puţin o săptămână la pat. Pacientul avea fierbinţeli
mari, tuşea şi îl dureau încheieturile atât de rău, încât
trebui să se supună.
Boala lui Rochambeau îi asigura lui Richard o
libertate nelimitată. În afară de o oră sau două,
folosite pentru traducerea corespondenţei oficiale, îşi
omora timpul potrivit fanteziei şi bunului său plac.
Citi în zilele acelea multe cărţi din biblioteca lui Sir
Lewis, care îi îngăduise să o cerceteze oricând. Însă
parcă era un făcut. Ori de câte ori Richard cobora
după cărţi, Sir Lewis lipsea din bibliotecă. Richard
înţelese că gazda evita să-l întâlnească. Aceasta nu-l
supăra, căci şi lui îi plăcea să nu fie deranjat. Ca şi
generalul en chef, putea invita la masă pe oricine voia.
Cămările şi pivniţele cu vinuri ale amfitrionului îi
stăteau la dispoziţie. Nu abuza însă niciodată, spre
satisfacţia lui Sir Lewis, care îi preţuia cumpătarea.
Richard s-ar fi simţit minunat în această casă, dacă

— 203 —
nu l-ar fi deranjat la ore nepotrivite corul de lătrături
ale haitei de câini baseţi ţinuţi în apartamentul ei de
Miss Ophelia Effingham, fiica gazdei. Când javrele
treceau în trombă pe coridor, însoţindu-şi stăpâna
care ieşea să se plimbe prin parc, făceau o hărmălaie
de ridicau casa în sus. Vacarmul se repetă şi la
înapoiere, şi când li se ducea de mâncare, şi în toiul
nopţii, când baseţii se luau tam-nisam la harţă.
Atâta vreme cât atribuţiile îl reţinuseră pe Richard
în preajma generalului en chef, profitase de puţinele
ore de repaus dormind atât de adânc, încât nu l-ai fi
trezit din somn nici cu tunul.
Libertatea şi desfrâul de odihnă din ultimul timp îi
făcuseră somnul mai uşor. Lătrăturile baseţilor îl
scoteau adeseori din fire. Dar se ferea să protesteze,
fiindcă nu voia să-şi indispună gazdele, cu atât mai
mult cu cât Ophelia Effingham era o fată foarte
drăguţă.
O întâlnise de câteva ori pe coridor sau pe scări,
înconjurată de baseţii ei cafenii, lungi, jucăuşi şi
şerpuitori ca nişte salamandre.
Părul blond argintiu îi cădea pe umeri într-o plăcută
neorânduială. Rochiile ei, foarte scumpe, erau purtate
cu o neglijenţă şi o lipsă de cochetărie ciudate. Deşi
părea să fi împlinit şaptesprezece ani, ţinea în braţe
păpuşi pe care le alinta cu grai gângurit, ca fetiţele.
Pentru Richard, fata aceasta era o enigmă. Ophelia
nu-i vorbise niciodată şi abia dacă îi răspundea la
salut. Era atât de preocupată de câini şi de păpuşi,
încât pentru ea restul lumii nu mai avea nicio
însemnătate.

— 204 —
 O negresă între două vârste, grasă, aproape
rotundă, cu albul ochilor tot atât de strălucitor ca şi
dinţii, se îngrijea de miss Effingham. Personalul de
serviciu al acesteia era completat cu o subretă ceva
mai tânără, care era în relaţii foarte tandre cu valetul
lui Richard.
Într-o după-amiaza, în vreme ce stătea în faţa
oglinzii din camera sa de culcare şi îşi prindea un ac
cu diamant în jaboul de dantelă, auzi pe coridor lătrat
de câini, zgomot de paşi în fugă şi glasul Opheliei care
striga supărată:
— Aici, Gimpy! Vino încoace! Lasă păpuşa! Gimpy!
Deodată, pe uşa lăsată întredeschisă de valetul care
tocmai ieşise cu o tavă de pahare, năvăli în camera lui
Richard un baset cu urechile pe spate şi scuturând în
dinţi o păpuşă. În urmărirea lui Gimpy intră în fugă şi
Ophelia, laolaltă cu alţi cinci sau şase câini, care
lătrau şi scheunau ca la vânătoare. Prin cameră şi în
jurul lui Richard se porni o goană nebună, cu peripeţii
senzaţionale. Gimpy, cu păpuşa în dinţi, sări pe un
scaun, de pe scaun pe pat, de pe pat pe masă, de pe
masă iarăşi jos, strecurându-se apoi printre mobile şi
printre picioarele lui Richard care încremenise cu
mâinile ridicate în sus.
— Gimpy, stai! Gimpy! Gimpy!
La un moment dat, fugarul sări iarăşi pe pat şi de
acolo pe una dintre noptiere, răsturnând un sfeşnic de
argint, care se rostogoli huruind pe parchet. Speriat,
căţelul scăpă din gură păpuşa şi, cu coada între
picioare, se ascunse sub pat.
Ophelia îngenunchie lângă păpuşa căreia îi ieşiseră

— 205 —
câlţii din burtă şi din cap. Buzele îi tremurau, ochii i
se umpluseră de lacrimi. Deodată începu să plângă cu
sughiţuri. Era deznădăjduită, ca în faţa unei pierderi
ireparabile.
Înduioşat de durerea fetei, Richard se plecă, o ridică
de jos, apoi începu să-i şteargă ochii cu batista lui de
dantelă.
— Îţi voi cumpăra o păpuşă de o mie de ori mai
frumoasă, miss Effingham, încercă el să o consoleze.
Aşa! Acum nu mai plânge. Lasă-mă să-ţi şterg
lacrimile.
Ophelia nu făcea niciun gest de împotrivire. Era atât
de drăgălaşă în clipa aceea, încât Richard fu ispitit să
o sărute.
— Îmi aduci o păpuşă mai frumoasă? îl întrebă ea
printre suspine. Mai frumoasă decât Pierrot?
— Hotărât mai frumoasă decât Pierrot, făgădui
Richard, care bănui numaidecât ca acesta era numele
păpuşii victimă.
Chipul fetei se însenină. Suspinele i se curmară.
— Şi când mi-o aduci? Mâine?
— Mâine la ora aceasta.
— Pot să viu să o iau?
— Sigur. Te vom aştepta şi eu şi păpuşa.
Ophelia surâse printre lacrimi. Furtuna trecuse.
— Atunci, pe mâine. Haidem, Gimpy! Samba, Maisy,
Flossiel strigă ea după câinii care se gudurară, lătrând
de bucurie.
Cu urechile pleoştite şi cu coada în jos, de parcă ar
fi ştiut că făcuse o neghiobie, Gimpy ieşi cel dintâi pe
uşă.

— 206 —
 — La revedere! strigă Ophelia din prag. Nu uita, pe
mâine!
După plecarea ei, se întrebă meditativ:
— Să vedem de unde scot păpuşa. Promettre c’est
noble.
Toată după-amiaza colindă prăvăliile, căutând o
păpuşă mai chipeşă. În Williamsburg comerţul nu
suferise prea mult de pe urma războiului. Magazinele
de mode şi de articole feminine erau încă bine
aprovizionate. Într-un astfel de magazin, Richard
descoperi o colecţie de păpuşi îmbrăcate în costume
de epocă, dintre care alese o marchiză în miniatură,
foarte elegantă în rochia ei cu panier-uri. Avea o
coafură înaltă şi un evantai de pene în mână.
Vânzătoarea se oferi să trimită păpuşa acasă, dar
Richard preferă să o ia cu el.
Femeile care se încrucişară în ziua aceea pe stradă
cu un tânăr şi falnic căpitan, care ducea în braţe o
păpuşă mare, învelită în hârtie de mătase, zâmbeau
cu cochetărie, regretând că nu le era lor destinat
darul…
A doua zi, Ophelia veni să-şi ia păpuşa. Aşteptase
cu nerăbdare acest moment. Fusese agitată toată
dimineaţa. La prânz nu mâncase aproape nimic.
Marchiza în miniatură îi întrecu aşteptările. Niciuna
dintre păpuşile ei – şi avea destule – nu se asemuia cu
aceasta. Rochia, părul, evantaiul erau minunate.
Ophelia nu-şi credea ochilor.
Richard zâmbea încântat de bucuria ei. Nu-şi
închipuise că darul va avea atâta succes.
— E foarte frumoasă!… E foarte frumoasă! spunea

— 207 —
ea în culmea extazului.
O mângâia, îi aranja cutele rochiei, îi netezea părul.
Deodată se întoarse spre ofiţer.
— Mâine îmi mai aduci o păpuşă?
Candoarea ei era dezarmantă. La aşa ceva Richard
nu se aşteptase. Ochii scăpărători de nădejde ai fetei
nu-i îngăduiau să o dezamăgească.
— Da, da! Mâine îţi aduc altă păpuşă. Bineînţeles,
dacă ai să fii cuminte, îi vorbi el ca unui copil.
Ophelia bătu din palme.
— Voi mai avea o păpuşă! Voi mai avea o păpuşă!
Ce bine, ce bine, ce bine!
Comportarea ei plină de exuberanţă era atât de
copilăroasă, de nepotrivită cu vârsta ei, încât Richard
o privea cu nedumerire.
Respectându-şi făgăduiala, îi cumpără şi un
arlechin. Entuziasmul Opheliei nu mai cunoştea
margini. Dansă cu păpuşa, o sărută, o mângâie, îi
cântă…
Din ziua aceea, îşi făcu obiceiul să intre zilnic la
Richard, care îi oferea de fiecare dată fie o sticlă cu
parfum, fie o dantelă, fie o garnitură de flori pentru
rochie.
Nimeni nu dădea atenţie acestor vizite. Sir Lewis nu
ieşea din biblioteca lui, îngrijitoarea Opheliei era
încântată că mai scăpa câteva momente de
zgomotoasă prezenţă a feţei, iar subreta avea
preocupări sentimentale, care nu-i dădeau timp să se
gândească şi la stăpâna ei.
Pentru Richard, tânăra fată era o enigmă. Lipsa ei
de cochetărie, atât de nefirească la şaptesprezece ani,

— 208 —
înclinarea exagerată pentru păpuşi şi pentru câini,
gesturile şi limbajul de fetiţă îi păreau bizare.
Contrastul dintre naivitatea ei copilărească şi
feminitatea corpului, care începuse să se formeze, era
de-a dreptul izbitor. Richard avea pentru ea un
sentiment de milă, îmbinat cu o stranie atracţie fizică.
Ophelia era la vârsta adolescenţei primejdioase. De
câteva ori, aflându-se în prezenţa lui Richard, lăsase
păpuşile deoparte, rămânând cu privirile aţintite
asupra lui. Ochii îi erau umeziţi de dorinţe neînţelese
care o înfricoşau. Chemarea reflectată pe chipul ei îl
tulbură şi pe Richard, trezindu-i curiozitatea.
„Ce senzaţii mi-ar oferi fetiţa aceasta cu trup
împlinit de femeie?”
Încercase dragostea atâtor fete tinere, încât căpătase
mentalitatea unui colecţionar veşnic însetat după
exemplare noi, care să-i îmbogăţească tezaurul.
Rezistase tentaţiei, fiindcă Ophelia era fiica
amfitrionului. Ar fi fost nedemn să profite de inocenţa
ei. Totuşi, de la o vreme, gândul acesta îl urmărea
stăruitor.
O dată se decise să nu o mai primească în camera
lui. Dar când o văzu apărând în prag, proaspătă,
candidă, atrăgătoare, uită de hotărârea luată şi o
întâmpină cu acelaşi surâs de bun venit.
„Dacă îi fac un copil, ce-o să se întâmple? reflectă el
privind-o. Îmi va rămâne pe cap. Dar asta n-ar fi o
catastrofă. Sir Lewis e bogat. Dacă i-aş deveni ginere,
n-aş încheia o afacerea rea.”
Noul aspect al chestiunii începea să-l pasioneze.
Ajunsese un vânător de zestre? Se pare că da. Ar fi

— 209 —
trebuit poate să-i fie ruşine. Dar nu urmărise acelaşi
lucru când voise a se însura cu Patricia Darnley?
După ce făcu în oraş câteva investigaţii discrete cu
privire la averea lui Sir Lewis, ajunse la concluzia că o
căsătorie cu Ophelia Effingham ar echivala cu o
magnifică lovitură de Bursă. Proprietăţile lui Sir Lewis
din New York şi Virginia, fără a mai socoti plantaţiile
din Indiile Occidentale, reprezentau un capital care ar
fi constituit o puternică bază pentru edificiul afacerilor
de mai târziu. Richard îşi găsi o scuză. Nu era el
primul om care s-ar căsători din interes. În sferele
înalte ale societăţii britanice şi franceze proiectele
matrimoniale se întemeiau, în majoritatea cazurilor,
pe considerente pecuniare. Câţi nobili nu-şi auriseră
blazonul, însurându-se cu fete bogate? În aceste
împrejurări, aristocraţii francezi foloseau o formulă
cinică: Il fallait bien de temps en temps fumer ses
terres. Premeditarea lui era condamnabilă în măsura
în care profită de naivitatea bietei fete. Dacă n-ar face
el acest pas, altul n-ar scăpa ocazia. Ophelia era la
acea vârstă primejdioasă în care fetele trebuie să cadă
ca un fruct copt. În acele momente critice, alegerea
masculului joacă un rol secundar. Norocul poate să
aleagă pe orice nevolnic. Câte fete de oameni cu stare
nu şi-au început viaţa, aruncându-se în braţele
vreunui neisprăvit, uluit de asemenea ocazie.
Sprijinindu-se pe aceste argumente, Richard căuta să-
şi justifice în propriii săi ochi comportarea viitoare.
Ophelia, care habar n-avea de procesul de conştiinţă
al ofiţerului, venea zilnic în camera acestuia. În
preajma lui Richard simţea o bizară, dar foarte plăcută

— 210 —
tulburare, care o făcea să râdă fără motiv, să se
îmbujoreze, să se răsucească pe călcâie în piruete de
balerină. O stranie căldură lăuntrică, ce alterna cu
neînţeleşi fiori de gheaţă, îi risipeau somnul şi îi furau
liniştea. Într-o zi, Richard îi prinse o camelie în păr.
De atunci, Ophelia nu mai umblă decât cu flori în
cosiţe.
În fiinţa tinerei fete se petrecea o schimbare, care nu
scăpă ochiului îngrijitoarei.
— Fetiţa mea iubeşte! Nu-i aşa? îi spunea negresa
mângâind-o pe obraji. Lui Mamie nu i se poate
ascunde nimic.
Mamie ştia de vizitele Opheliei în camera Ofiţerului.
Dar nu le dădea importanţă. O socotea pe Ophelia
prea copil, prea necoaptă sufleteşte, iar pe ofiţer prea
gentleman pentru a se gândi la lucruri urâte. Pe de
altă parte, Mamie simţea intuitiv că iubirea va face
oarecare ordine în mintea bolnavă a fetei. Căci Ophelia
era bolnavă. Adevărul acesta nu putea fi ocolit.
Într-o după-amiază de toamnă târzie, Ophelia veni
iarăşi în camera ofiţerului. Nu purta în braţe păpuşi şi
nu era urmată de niciun câine. Richard remarcase
aceste amănunte. Ophelia respira greu, ca şi când o
greutate i-ar fi apăsat pieptul. În vine îi curgea parcă
metal topit. Fierbinţeli neînţelese, urmate de fiori reci,
îi scuturau trupul, mai chinuitor decât frigurile unei
boli. Buzele întredeschise îi erau dogorite de arşiţă.
Ochii strălucitori aveau o expresie stranie. S-ar fi zis
că era în transă. Se apropie de Richard, care stătea în
mijlocul camerei, şi se opri în dreptul lui. Sânii ei tari
păreau să vibreze. Mâinile îi atârnau neputincioase

— 211 —
de-a lungul corpului. Nu rostea niciun cuvânt.
Richard simţi că încep să-i zvâcnească tâmplele. O
căldură ciudată îi încorda şi lui trupul tânăr, setos de
iubire.
Încercă să lupte cu el însuşi. Nu trebuia să facă un
gest pe care să-l regrete mai târziu. Dar viaţa care
pulsa năvalnic fu mai puternică decât şovăielile lui.
Richard se îndreptă spre uşă şi întoarse cheia în
broască…

După îmbrăţişarea aceea năprasnică, iute ca o

furtună de vară, Ophelia nu mai reveni în camera lui
Richard. Femeia din ea, trezită şi descătuşată din
crisalida adolescenţei, se făcu simţită prin manifestări
fizice şi sufleteşti care o înspăimântară. Cu intuiţia
femeii primare, se ferise totuşi de ochii pătrunzători ai
negresei, pretextând o indispoziţie pe care Mamie nici
nu se gândise să o pună la îndoială. Se deprinsese a
citi în sufletul Opheliei ca într-o carte deschisă.
Fiindcă fata nu se prefăcuse niciodată, negresa nu
concepea altă posibilitate. O îngriji cu devotament
animalic, o alintă, până când tulburările Opheliei se
mai liniştiră.
Absenţa îndelungată a tinerei fete alarmă pe
Richard, care trecea prin emoţii de nedescris. Vorbise
oare Ophelia cuiva despre cele întâmplate? Era
bolnavă? Incertitudinea aceasta îl ţinea într-o
încordare nervoasă continuă. Nu îndrăznea să ceară
relaţii nici îngrijitoarei şi nici subretei. Când le
întâlnea pe coridor încerca să le descifreze expresia
ochilor. Dar privirile celor două femei îi păreau mai

— 212 —
impenetrabile decât o mască. Ştiau ceva şi ascundeau
acest lucru?

Contele de Rochambeau se însănătoşise.

Organismul său ieşise triumfător din trânta cu boala.
Iarna pogorâse asupra Virginiei.
Într-o seară, pe când Richard se înapoia acasă după
ce redactase un voluminos raport destinat generalului
Washington, găsi uşa dormitorului său întredeschisă.
O împinse uşor. În cameră, umbrele serii se
aşterneau, învăluind mobilele într-o negură cenuşie.
În cămin, jarul arunca reflexe palide, rubinii, care
luminau uşor patul.
Respiraţia lui Richard se opri. Pe pat se profila
silueta Opheliei. Stătea întinsă ca o moartă.
Se apropie de ea. Fata părea să doarmă. O sărută
încet pe obrajii umezi de lacrimi.
Ophelia deschise ochii şi, scâncind ca un copil, îşi
încolăci braţele în jurul grumazului său.
— Richard! şopti ea. Richard!… Cât de mult mi-ai
lipsit.

Din seara aceea, Ophelia reveni zilnic la Richard. Se

mai juca şi acum cu păpuşile şi cu baseţii. Dar o făcea
automat, din obişnuinţă. Richard era Dumnezeul ei.
Când se aflau împreună, îl urmărea cu priviri în care
dragostea şi veneraţia se împleteau într-o adorare
mistică.
Zilele, săptămânile, lunile se fugăreau în zbor. Trecu
iarna, iar primăvara apăru cu trena ei de soare şi de
tinereţe, purtată de ghiocei, paji plăpânzi şi albi.

— 213 —
 Legătura dintre Richard şi Ophelia continua
nestingherită.
Mamie simţise ceva. Dar îşi ţinea gura. O bucură
fericirea Opheliei, care înflorea vizibil. Fetele din
neamul ei tuciuriu îşi începeau viaţa sexuală la o
vârstă mult mai fragedă. Şi – slavă Domnului –
plesneau de sănătate.
Afară de aceasta, Mamie nu se simţea obligată să
dea socoteală lui Sir Lewis, care se dezinteresa de
soarta fiicei sale. Treceau adeseori luni de zile, fără ca
tatăl să ceară a-şi vedea progenitura. La început,
indiferenţa lui o scandalizase. Cu timpul se deprinsese
cu ea, aşa cum te deprinzi cu orice lucru bun sau rău.
Într-o dimineaţă. Mamie, copleşită de emoţie şi
spaimă, ciocăni în uşa lui Richard. Albul ochilor ei, pe
care şi-i rostogolea comic, părea mai vizibil ca de
obicei. Îşi frângea mâinile şi gemea ca un câine bătut.
Richard, abia trezit din somn, o privi nedumerit.
— Ce s-a întâmplat, Mamie? întrebă el alarmat,
îmbrăcându-şi la repezeală halatul de mătase.
— Vai, Miste’ Sunde’land, ce-aţi făcut?? se văicări
ea.
Nu pronunţa pe „r”, aşa cum fac de altfel cei mai
mulţi negri.
— Ce-am făcut? exclamă el perplex.
— Miss Ophelia e însă’cinată. Vai ce neno’oci’e, ce
neno’oci’e!
Richard simţi un gol în piept, apoi o emoţie
năvalnică. Ophelia era însărcinată. Îi dăruia un copil.
Avea şi el un copil.
— Ce-o să zică Si’ Lewis când o auzi! se tângui

— 214 —
Mamie. O omoa’ă pe Ophelia şi mă omoa’ă şi pe mine.
— Ei, lasă, nu e chiar atât de grav, încercă el să-i
liniştească criza de isterie, deşi inima îi bătea şi lui
furios. Aranjez eu lucrurile cu Sir Lewis.
— O să te omoa’e şi pe dumneata, Miste’
Sunde’land. Vai, vai, vai, ce neno’oci’e! Ba’em dacă mi-
aţi fi spus mai de mult desp’e ce e vor’ba, am fi făcut
ceva. Da’ aşa… Vai, vai, vai!
Disperarea ei avea accente comice. Lui Richard nu-i
ardea de râs. Criza era prea gravă. Rezolvarea ei, în
sensul intereselor lui, cerea multă chibzuială.
— Mă spânzu’ă, Si’ Lewis mă spânzu’ă! se jelui
Mamie, prăvălindu-se pe un scaun.
— Nicio grijă. Potrivesc eu lucrurile cum e bine, zise
Richard, iritat de tânguielile ei. Acum du-te. Mă
îmbrac şi cobor îndată la Sir Lewis. Ophelia ce spune?
E speriată?
— E înnebunită de g’oază. Nici nu v’ea să iasă din
came’a ei.
— Subreta ştie ceva?
— Cine, Sa’ah? Sa’ah nu ştie nimic. Şi nici nu v’eau
să ştie. Asta a’ mai t’ebui. Vai, vai, vai!
Richard o luă de umeri şi o împinse încet pe uşă
afară.
— Lasă-mă să mă îmbrac. Du-te! Hai, du-te! Spune-
i şi Opheliei să nu se mai frământe.
Închise uşa în urma negresei. Avea nevoie de timp şi
linişte spre a-şi orândui gândurile. Evenimentul
acesta nu-l lua prin surprindere. Aşteptase realizarea
lui. Pregătise şi explicaţiile pentru Sir Lewis. Îşi
formulase o serie de argumente cu care va răspunde la

— 215 —
obiecţiile sau la explozia de indignare a părintelui
ultragiat. Se simţea totuşi mai emoţionat decât şi-ar fi
închipuit.
Se îmbrăcă fără grabă, silindu-se să-şi stăpânească
enervarea. Îşi propuse să treacă pe la Ophelia, dar
renunţă la acest gând. Nu trebuia să se lase pradă
emoţiei. Era imperios să-şi păstreze calmul în aceste
momente critice. Intrarea lui în apartamentul Opheliei
ar fi trezit bănuielile subretei. Dacă pălăvrăgelile
acesteia ar ajunge la urechile personalului de serviciu,
înainte ca Richard să dea ochi cu Sir Lewis, totul s-ar
duce de râpă. Succesul demersului său se baza pe
păstrarea strictă a tainei. Raţionamentul său era
simplu. Teama de scandal îl va face pe Sir Lewis să
muşamalizeze cu orice preţ această afacere.
Richard se afla în preajma uneia dintre cele mai
decisive bătălii din viaţa lui. Viitorul său depindea de
reacţia lui Sir Lewis. Richard era hotărât să obţină
victoria. Eşecul întâmpinat odinioară faţă de Patricia
nu trebuia să se mai repete.
Îmbrăcă cea mai fină cămaşă, uniforma de paradă,
pantofii cu catarame de argint. Peruca pudrată
proaspăt, eghileţii, galoanele strălucitoare îi dădeau o
înfăţişare plăcută. După ce îşi termină toaleta se privi
în oglindă, apoi îşi consultă ceasul.
Nouă şi un sfert. Prea devreme pentru a coborî la Sir
Lewis. Îşi toci nerăbdarea citind câteva pagini dintr-un
volum cu maxime de la Rochefoucauld. Parcurgea
rândurile fără să reţină nimic. Deşi nu-şi găsea
astâmpărul, rămase în camera lui până la ora zece,
când ieşi pe coridor, pornind-o încet pe scări în jos.

— 216 —
 Străbătu cu paşi rari galeria de la parter şi se opri în
faţa uşii bibliotecii. Tuşi uşor, spre a-şi drege glasul,
apoi ciocăni în tăblia de stejar.
Un servitor negru, cu părul sur şi priviri
inchizitoriale de cerber, scoase capul şi îl întrebă în
şoaptă:
— Cu ce vă pot servi, Sir?
— Am ceva de vorbit cu stăpânul tău. Spune-i că îl
rog să mă primească.
Servitorul închise cu precauţie uşa. Richard simţi
iarăşi acel gol neplăcut în coşul pieptului. După
câteva clipe de aşteptare, uşa se deschise din nou,
lăsând să apară iarăşi capul sur al negrului.
— Sir Lewis vă roagă să-l iertaţi, dar guta îl supără
îngrozitor. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, pot să-i
comunic eu mesajul dumneavoastră.
Vorbirea lui era corectă, cumpătată, de servitor
ultragiat. Richard, care se aşteptase la această
piedică, nu se descurajă.
— Regret că sunt nevoit să insist. Ceea ce vreau să-i
comunic lui Sir Lewis are un caracter strict
confidenţial. Trebuie neapărat să-i vorbesc. Nu-l voi
reţine decât cinci minute
Era îndoielnic că într-un timp atât de scurt îşi va
putea debita pledoaria. Trebuia să adoarmă însă
temerile lui Sir Lewis, care se temea ca de ciumă de
întrevederi cu ofiţerii armatelor aflate în trecere prin
Williamsburg.
Servitorul dispăru iarăşi, şi după câteva minute
deschise uşa.
— Poftiţi. Sir Lewis vă aşteaptă. Vă reamintesc că

— 217 —
Sir Lewis e foarte bolnav.
Richard intră în biblioteca uriaşă, cu pereţii
acoperiţi până în tavan de rafturi cu cărţi aurite.
În faţa căminului înalt, în care ardea focul, stătea
într-un fotoliu un bărbat între cincizeci şi şaizeci de
ani, slab, cu ochi pătrunzători, umbriţi de sprâncene
stufoase şi cu un nas încovoiat, aristocratic. Era
îmbrăcat în haine de catifea maron, cu nasturi de aur.
Dantelele de la gât şi manşetele erau de mare preţ. De
data aceasta, Sir Lewis nu se prefăcea. Era într-adevăr
bolnav. Şedea cufundat într-un jilţ adânc. O expresie
de suferinţă i se întipărise pe faţă. Piciorul stâng,
ridicat pe un scăunel, era înfăşurat în feşe albe. Sir
Lewis avea înfăţişarea tipică a gentilomului britanic
care-şi primeşte vizitatorii stând în faţa căminului din
bibliotecă. Richard s-ar fi putut crede la Londra sau în
vreo mare casă de ţară din Anglia.
Salută curtenitor, înclinându-se adânc, ca nobilii de
la Versailles.
Sir Lewis plecă uşor capul.
— Mi s-a spus că doriţi să-mi vorbiţi, Mr.
Sunderland. Să nu luaţi în nume de rău dacă vă rog
să fiţi concis. În dimineaţa aceasta mă canoneşte un
acces de gută infernal.
Începutul era puţin promiţător.
— Era de datoria mea să vă vorbesc, Sir. Îmi cereţi
să fiu concis. Mă voi executa. Sir Lewis, adăugă el
solemn, îmi permit să cer mâna fiicei dumneavoastră.
— Ce? Ce?… mormăi surprins Sir Lewis, ridicându-
se fără voie în mâini. O durere ascuţită în piciorul
bolnav îl făcu să-şi încleşteze dinţii şi să se lase iarăşi

— 218 —
pe spătarul fotoliului. Mr. Sunderland, reluă el,
cererea dumitale mă onorează. Din păcate, fiica mea e
prea nevârstnică spre a se mărita. Afară de aceasta,
am alte planuri pentru viitorul ei. După cum vedeţi…
Tonul lui dispreţuitor îi invită pe Richard să pună
capăt unei discuţii pe care o socotea definitiv închisă.
— Îmi pare rău că trebuie să stărui, grăi acesta
calm. Ţin numai să vă informez că, faţă de situaţia
creată, am datoria să-mi reînnoiesc cererea şi să sper
că o veţi încuviinţa.
— Ce situaţie? Care situaţie? se încruntă Sir Lewis.
Nicio situaţie nu-mi va schimba hotărârea. Sunt
deprins să merg pe un singur drum, Mr. Sunderland.
Socotesc întrevederea noastră încheiată. Good bye,
Mister.
Richard zâmbi cu superioritate şi condescendenţă.
Voia să arate bătrânului amfitrion că nu-l
impresionau manierele-i bruşte, nepoliticoase.
— Continui totuşi să socotesc necesară o explicaţie
a demersului meu, Sir, zise el cu acelaşi calm. După
ce mă veţi asculta, sunteţi liber să luaţi hotărârea pe
care o veţi crede de cuviinţă.
— Vorbeşte, Mr. Sunderland, răspunse Sir Lewis
Effingham cu tonul resemnat al unei gazde obligată de
legile ospitalităţii să accepte prelungirea unei vizite
inoportune.
— Fiica dumneavoastră, Sir Lewis, va avea un copil.
Copilul meu.
Lewis Effingham clipi des, ca o pasăre de noapte
scoasă brusc la lumină. Nu înţelegea vorbele
ofiţerului.

— 219 —
 Richard stătea nemişcat. Sosise în sfârşit momentul
critic. Punctul culminant al duelului.
— Dacă ai încercat să faci o glumă. Mr. Sunderland,
află că este de prost gust, rosti bătrânul în surdină.
— Glumă, Sir? Este purul adevăr.
Effingham îşi încleştă mâinile pe braţele fotoliului
— Ai merita să te ucid.
— Ar fi şi aceasta o soluţie, Sir Lewis. N-ar rezolva
însă problema.
Effingham rămase o clipă cu privirile aţintite în gol.
Aproape că nu-şi mai amintea cum arăta Ophelia. Se
învinui că o neglijase. Dar regretele erau târzii.
— Frumos mi-ai răsplătit ospitalitatea. Simţea cum
îl înăbuşă mânia. Ce ticăloşie! Ţi-ai bătut joc de un
copil.
— Ophelia are şaptesprezece ani. Nu mai e un copil.
— Nu ţi-ai dat seama că e bolnavă? Că are mai
multă nevoie de tratament medical decât de dragostea
dumitale?
— Iertaţi-mă, Sir, dar în tot timpul şederii mele sub
acoperişul casei dumneavoastră n-am văzut niciun
medic care să se intereseze de sănătatea Opheliei.
Lovitura era directă. Sir Lewis îi simţi din plin
efectul.
— Ophelia era părăsită de toată lumea, continuă
Richard. Singurii ei prieteni erau păpuşile şi câinii. Şi
singurele fiinţe cu care schimba o vorbă – o
îngrijitoare negresă şi o cameristă mulatră. Frumoasă
companie pentru o fată bolnavă, care are nevoie de
tratament, de distracţie, de aer, de lumină. Eu, cel
puţin, i-am oferit o prietenie.

— 220 —
 — Foarte scump plătită.
— Credeţi? Ophelia mă iubeşte şi eu o iubesc.
— O iubeşti pe ea, sau zestrea ei?
Întrebarea ţâşni ca o lovitură de bici.
— E inutil să vă răspund la această întrebare. Tot
nu m-aţi crede. Ophelia…
— Miss Effingham, căpitane. Ai cel puţin decenţa
să-ţi aminteşti că vorbeşti în prezenţa tatălui ei.
Sir Lewis era congestionat la faţă. Sângele îi zvâcnea
puternic.
— Cred că ţi-ai greşit socotelile, căpitane. Dacă te-ai
fi documentat mai temeinic asupra mea şi a familiei
mele ai fi renunţat să-mi seduci fata. Ai fi ajuns la
concluzia că nu merită osteneala. Nu ştiu dacă eşti
informat că mai am un fiu mai vârstnic decât Ophelia.
O sudoare rece îmbrobonă fruntea lui Richard. Să
se fi înşelat în calculele sale? Să fi depus atâtea
eforturi pentru nimic? Însă niciun muşchi al feţei nu-i
tresări. Chipul lui rămase impenetrabil, ca al unui
perfect jucător de cărţi.
— Mai am un fiu care după legile acestei ţări,
moşteneşte toată averea. Dreptul de primogenitură. Îţi
mai menţii cerea în căsătorie, Mr. Sunderland? Mai
doreşti să te însori cu o fată bolnavă mintal, care mai
e şi săracă lipită pământului.
Sosise momentul ca Richard să-şi joace cartea cea
mare.
— Iubesc pe miss Effingham, Sir, şi vreau să mă
căsătoresc cu ea.
Zâmbetul veninos de pe chipul bătrânului se şterse,
lăsând loc unei expresii de nesfârşită oboseală. După

— 221 —
câteva momente de meditaţie, ridică iarăşi cu trufie
capul.
— Mi-am spus ultimul cuvânt, rosti el cu reînnoită
energie. Nu! Şi acum pleacă. Pleacă mai repede din
faţa mea!
Richard vru să mai spună ceva, dar se răzgândi.
Salută cu aceeaşi politeţe şi se îndreptă spre uşă.
Când puse mâna pe clanţă, se auzi chemat de bătrân.
— Mr. Sunderland, încă un moment. Mai ştie cineva
despre toată chestia aceasta?
— Nimeni, Sir Lewis. Absolut nimeni.
Încerca să o acopere pe Mamie, deşi îşi dădea seama
că nu avea sorţi de izbândă.
— Mă bizui pe discreţia dumitale, căpitane, că totul
va rămâne între noi.
— Nu era nevoie să mi-o cereţi, sir. Îmi cunosc
îndatoririle.
Salută din nou, apoi apăsă clanţa.
— Mr. Sunderland! auzi el din nou glasul lui
Effingham.
— Da, Sir?
Lewis Effingham şovăi, apoi făcu un mare efort
asupra lui însuşi.
— Mâine dimineaţă, la ora zece, te aştept aci,
bibliotecă.
— La dispoziţia dumneavoastră, Sir.
Richard ieşi pe coridor. Exulta. Câştigase partida.
Bănuia motivul pentru care Effingham îi fixase o
întrevedere. Era dispus să cedeze. Cât priveşte fiul mai
mare al acestuia, Richard se alarmase degeaba. Un
jucător de înaltă clasă trebuie să ştie a-şi juca până la

— 222 —
sfârşit cartea. Dreptul de primogenitură îşi trăia
ultimele zile. Atacurile înverşunate ale lui Jefferson n-
aveau să rămână fără efect. Richard era hotărât să se
menţină dârz pe poziţie. Ophelia trebuia să rămână a
lui…

În noaptea aceea nu încercă să o întâlnească.

Aştepta verdictul tatălui ei. Era încredinţat că
răspunsul lui va fi afirmativ, aşa că îşi putea struni o
noapte dorinţa de a-şi vedea iubita.
A doua zi de dimineaţă, la ora sorocită, coborî în
bibliotecă. Sir Lewis îl aştepta în acelaşi fotoliu şi
purta aceleaşi haine cafenii. Părea că de ieri nu se
urnise din jilţ.
Lewis Effingham era întunecat. La salutul lui
Richard, răspunse cu o înclinare seacă a capului.
— Mr. Sunderland, ia loc, îl pofti el, arătându-i jilţul
din faţa sa.
Încă un semn bun, îşi zise Richard. Ieri nu-l invitase
să şadă.
— Mr. Sunderland, reluă Effingham cu ton domol,
dar mohorât, de ieri de dimineaţă şi până acum nu am
rămas inactiv. Am cerut referinţe asupra dumitale
generalului Rochambeau şi altor ofiţeri din Statul său
Major. Am avut surpriza să mi se vorbească elogios
despre dumneata. Îţi mărturisesc că nu mă aşteptam.
Degetele albe ale bătrânului băteau ritmic în braţele
fotoliului.
— Am chibzuit mult asupra discuţiei noastre de ieri.
Se spune că la nuit porte conseil. După o noapte de
cântărire a argumentelor care pledează în favoarea şi

— 223 —
împotriva dumitale, am ajuns la concluzia că ai
oarecare circumstanţe atenuante. Eram hotărât să
nu-mi căsătoresc niciodată fata. Ştiam că este
bolnavă. De aceea am şi ţinut-o izolată. Doctorii pe
care i-am consultat în repetate rânduri mi-au spus că
o căsătorie i-ar putea eventual îmbunătăţi starea. Dar
că o vindecare totală este exclusă. O lăsasem între
păpuşile şi câinii ei, fiindcă ştiam că aceasta era
lumea în mijlocul căreia se simţea fericită. Dar soarta
te-a scos în calea ei. Cu destinul nu te poţi lupta. Îmi
spui că o iubeşti. Aş vrea să te cred. Din nenorocire,
nu pot cunoaşte ce zace în mintea dumitale. Nu! Nu
protesta. Mi-ai mări neîncrederea. Înainte de a
răspunde la cererea dumitale în căsătorie, îţi datorez
şi eu anumite explicaţii. Abia după aceea ne vom
putea preciza atitudinea.
Sir Lewis arătă cu bastonul, pe care-l ţinea de obicei
rezemat de jilţ, tabloul unei femei tinere, aninat
deasupra căminului.
— Iată portretul nevestei mele. După cum vezi, e
neterminat. A fost pictat în 1750 de pictorul Feke.
Poate că ai auzit de el. Avea talent şi îşi făcuse un
frumos renume. După pictura aceasta poţi să constaţi
că nevasta mea nu era extraordinar de frumoasă. Avea
însă graţie şi drăgălăşenie. Nu m-am însurat cu ea din
dragoste. Era însă foarte bogată. Am făcut ceea ce se
numeşte o căsătorie de convenienţă. Din întâmplare,
aveam şi eu avere. Mi-aş fi putut îngădui să mă însor
cu o femeie săracă dar sănătoasă. Am preferat însă
banii şi un nume, deşi înainte de căsătorie fusesem
avertizat că viitoarea mea soţie avea o ascendenţă

— 224 —
grea. Tatăl ei şi un străbunic muriseră nebuni. Pentru
nesocotinţa mea aveam să-mi primesc pedeapsa.
Primii ani ai căsniciei au fost relativ senini. Soţia mea
trecea prin crize de melancolie, cărora nu le dădeam
importanţă. Thérèse acesta este numele soţiei mele –
mi-a dăruit un băiat pe care l-am iubit ca pe ochii din
cap şi pe care l-am trimis la învăţătură prin cele mai
înalte şcoli din Europa. Am să-ţi vorbesc mai târziu şi
despre el. Cu prilejul aniversării a cinci ani de
căsnicie, m-am gândit să fac portretul Theresei. Într-o
seară – rămasă memorabilă – după o şedinţă, în care
soţia mea a pozat mai mult ca de obicei, pictorul a
plecat spre locuinţa lui. Dar nu a mai ajuns niciodată
acasă. S-a volatilizat, s-a topit în aer. A dispărut, fără
ca cineva să-l mai fi văzut de atunci. Gurile rele au
prins a răspândi zvonul că l-aş fi ucis din gelozie şi că
aş fi făcut să-i dispară cadavrul. Îţi jur că n-am niciun
amestec în această afacere. Când a aflat de dispariţia
pictorului şi i-au mai ajuns la ureche şi zvonurile
care-mi atribuiau asasinarea lui, nevasta mea a
suferit un şoc nervos, din care nu şi-a revenit pe
deplin nici până azi. Şase ani după această dramă a
născut-o pe Ophelia. Durerile facerii, sau mai ştiu eu
care altă împrejurare necunoscută mie, i-au tulburat
definitiv mintea. Cât e ziua de mare, umblă într-o
rochie de bal, cântând şi vorbind cu fiinţe imaginare.
Pentru a nu se afla că nevasta mea este nebună şi
spre a nu crea o reputaţie supărătoare copiilor, am
izolat-o pe unul din domeniile mele. Lumea, care nu
cunoaşte realitatea, m-a acuzat că aş fi închis-o,
departe de oameni, pentru a-i pedepsi adulterul. Iată,

— 225 —
Mr. Sunderland cât m-a costat această căsătorie, pe
care o socotisem la început atât de avantajoasă. M-am
ales cu o nevastă nebună, cu o fată debilă mintal şi cu
un băiat nevolnic, căzut în patima beţiei. Am însă bani
mulţi. Atât de mulţi, încât n-aş putea să-i număr nici
într-o viaţă de om. Totuşi, calculele mele au fost
greşite. Dar e prea târziu ca să mai îndrept ceva.
Dumneata îmi calci pe urme. Ai făcut o afacere
proastă. Foarte proastă. Pari un om deştept şi plin de
resurse. Sunt convins că ai fi reuşit să te îmbogăţeşti
şi fără să recurgi la stratagema aceasta. Cu bună
ştiinţă îţi atârni de grumaz o piatră de care n-ai să te
poţi elibera niciodată. Asiguri descendenţilor dumitale
tarele unor străbuni bolnavi. Eu îmi plătesc zi de zi
neghiobia. Şi dumneata vrei să mă imiţi… Poate că ar
trebui să fiu bucuros că un om cu însuşirile dumitale
îmi intră în familie. Generalul de Rochambeau, ducele
de Lauzun şi contele de Fersen te-au descris în
culorile cele mai frumoase. Totuşi mă tem. Mă tem că
îmi vei nenoroci fata. Dacă s-ar fi pus vreodată
problema căsătoriei, Ophelia ar fi trebuit să se mărite
cu un bărbat între două vârste, care să aibă grijă de
ea şi pe care să-l mulţumească o viaţă tihnită.
Dumneata eşti un agitat, dornic să parvii. O vei neglija
şi o vei face să sufere. Sunt convins că după moartea
mea se va simţi foarte singură. Căci dumneata îţi vei
urma drumul, iar pe ea o vei lăsa în părăsire. Dar atât
cât voi trăi, te voi sili să o menajezi. Altfel, îţi voi zbura
creierii. Şi te asigur că nu glumesc… Dacă în condiţiile
acestea mai stărui să ceri mâna Opheliei, sunt gata să
ţi-o acord.

— 226 —
 Richard îl privi cu toată seriozitatea. Bătrânul nu
vorbea în vânt. Va avea cu el mult de lucru. Dar îşi
alesese drumul.
— Sir Lewis stărui să cer mâna fiicei
dumneavoastră. Vă asigur că mă voi strădui s-o fac
fericită.
— Bine, rosti Effingham simplu. Îţi dau
încuviinţarea. La sfârşitul acestei săptămâni vei
anunţa oficial logodna voastră, iar în primele zile ale
lunii viitoare vom face nunta. După câte m-ai lăsat să
înţeleg, trebuie să ne grăbim. Să salvăm
convenienţele. Lumea trebuie să ştie că este o
căsătorie din dragoste şi că grabă se datoreşte
nerăbdării legitime a unor tineri îndrăgostiţi…

Logodna şi nunta fură celebrate potrivit programului

fixat de Sir Lewis.
Încântat, Richard păşise pe prima treaptă a noii sale
ascensiuni. În Anglia se ridicase mai repede spre
culmi, dar şi prăbuşirea fusese fulgerătoare. Edificiul
spectaculosului său succes fusese clădit pe nisip.
De data aceasta, era hotărât să-şi dureze viitoarea
prosperitate pe temelii solide, să nu lase nimic la voia
întâmplării. Pusese primul jalon. Îl înfipsese atât de
zdravăn, încât nimic n-avea să-l mai smulgă din
pământ.
Devenise ginerele bogătaşului Sir Lewis Effingham.
Îşi crease o platformă solidă. Prin copilul pe care i-l
făcuse Opheliei îşi întărise legătura cu averea familiei
Effingham. Moartea Opheliei – de pildă – nu i-ar
atrage automat expulzarea din mijlocul acestor

— 227 —
bogătaşi. Rămânând tutorele legal al copilului, va
continua să-i administreze bunurile. Deci amprenta
lui nu se va mai şterge.
Despre Orville Effingham, fiul mai mare al lui Sir
Lewis, aflase lucruri care nu puteau decât să-i
convină. Beţiv, afemeiat, cartofor, Orville se certase cu
tatăl său şi, în semn de protest, plecase în Saint-
Domingue, unde se înhăitase cu o mulatră. Îşi
justifica prezenţa în acest îndepărtat colţ de lume,
ocupându-se de plantaţiile familiei Effingham, situate
între Jacmel şi Port-au-Prince. Richard mai aflase că
Orville era bolnăvicios şi că excesele îi grăbeau ruina
organismului. Acest om nu putea fi un obstacol serios
în calea planurilor sale.
Înainte de a se însura cu Ophelia, Richard n-
avusese habar de agricultură. Se impunea să acopere
aceasta lacună. Cu conştiinciozitatea pe care o punea
în rezolvarea oricărei chestiuni care-l privea direct, se
apucă să studieze tratate de specialitate. Agricultura şi
calul, de Tuli, Tratatul practic de agricultură şi Ghidul
fermierului de Duhamel, Gentlemanul cultivator de
Howe şi multe alte lucrări asemănătoare. În primele
luni după căsătorie îşi luă un concediu de la contele
de Rochambeau, pentru a inspecta domeniul Bermuda
Hundred de pe James River, una dintre proprietăţile
familiei Effingham. De la începutul războiului, Sir
Lewis nu mai călcase pe la Bermuda Hundred.
Administratorii acestui domeniu, de aproape un milion
de acri, furau cu neruşinare. Sosirea lui Richard le
strică socotelile. Îi supăra prezenţa acestui vlăjgan
care, sub veşmintele sale elegante, ascundea o

— 228 —
musculatură de atlet, îi intimidau privirile lui
bănuitoare, cu luciri de oţel, familiaritatea sa
condescendentă. John Crow, administratorul-şef al
domeniului, făcu cel dintâi cunoştinţă cu metodele
drastice şi expeditive ale noului stăpân.
Richard vizită conacul, grajdurile, hambarele
crescătoriile de vite şi de păsări, casele servitorilor albi
şi colibele negrilor. Notă semnele unei neglijenţe care
băteau la ochi. Ceru registrele domeniului. Le examină
expert, sub privirile îngrijorate ale celor cinci vătafi
care-i urmăreau fiecare mişcare. După ce puse pana
jos, se uită fix la John Crow.
— De câtă vreme furi? întrebă el cu voce egală,
incoloră.
Crow se îngălbeni, se înroşi, se încruntă, înghiţi în
sec, cântărind la iuţeală răspunsul impus de această
apostrofă fără echivoc.
Spre a nu-şi pierde prestigiul, trecu la
contraofensivă. Îşi scutură chica neagră, bombă
pieptul şi îşi sprijini semnificativ mâna dreaptă de
catarama centurii late de piele, de care îi atârnau pe
şolduri două pistoale în tocuri frumos împodobite.
Avea vreo patruzeci de ani. Ochii negri şi pielea cafenie
îi trădau sângele amestecat. Era robust ca un urs.
Bizuindu-se pe puterea-i încercată în nenumărate
încăierări, răspunse cu glas răguşit:
— Sir Lewis nu mi-a vorbit niciodată pe tonul ăsta.
— Eu îţi vorbesc.
— Şi eu nu vă răspund. La asemenea întrebări nu
răspund.
— Ai să răspunzi. Cu voie sau fără voie.

— 229 —
 Richard simţea furtuna în aer. Dar nu-i era permis
să facă un pas înapoi. Trebuia să le dea tuturor o
lecţie, să se impună. Altfel era pierdut.
— Dacă nu vă place, faceţi-mi socoteala şi plec.
Orice proprietar de pe domeniile învecinate mă va
primi cu braţele deschise.
— Înainte de asta ai să-mi răspunzi ia întrebare. De
câţi ani furi?
Richard se ridică de la masa pe care stăteau
registrele deschise. Era calm şi stăpân pe sine. În
mâna stângă ţinea o cravaşă scurtă, pe care o lovea
uşor de carâmbul cizmei.
— Nu îngădui să-mi vorbiţi astfel. Faceţi-mi imediat
socoteala!
— Aici poruncesc numai eu.
— Nu primesc porunci de la oricine, replică Crow
tăios…
Urmarea se desfăşură cu viteza fulgerului. Cravaşa
lui Richard şuieră prin aer, plesnind obrazul
administratorului, pe care lăsă o dâră de sânge. Crow
duse repede mâinile la pistoale, dar un pumn aplicat
în falcă îl doborî la podea. Năuc, încercă să se ridice
într-un cot. Îşi scutură capul spre a şi-l limpezi. Ochii
lui, injectaţi de sânge, cătară spre Richard. Deodată,
mână-i rămasă liberă apucă un pistol, smulgându-l
din teacă. Richard fu mai iute. Cizma lui izbi cu sete
braţul în plină mişcare. Se auzi un zgomot sec, de os
spart, şi braţul recăzu neputincios la pământ. Pistolul
scăpă dintre degetele crispate.
— Luaţi-i pistoalele, ordonă Richard martorilor
încremeniţi, şi pe el aruncaţi-l în drum. Toate lucrurile

— 230 —
lui rămân aici. Drept despăgubire. Să fie mulţumit că
nu-l dau pe mâna justiţiei. Am în registrele astea
probe care-l pot costa ştreangul… Ca şi pe voi toţi, de
altfel, adăugă el, rotindu-şi privirile asupra ajutoarelor
lui Crow.
Acest act de autoritate îi stabili definitiv reputaţia.
— Cu un om ca ăsta nu te joci. E dracul împieliţat,
îşi spuneau oamenii de pe domeniu. Numai Belzebuth
putea să-i vină de hac lui Crow.
Spre mulţumirea lui Sir Lewis, Richard făcu ordine
şi pe domeniul Huntingdon, din statul New York. Cu
mijloace mai puţin violente, dar tot atât de eficace,
epură personalul, aplică pedepse şi făcu noi angajări.
Reputaţia de diavol împieliţat îl urmase şi aici.
Rezultatele nu întârziară a se vedea. Veniturile celor
două domenii înregistrară, încă din primul an, o
creştere sensibilă.
Richard avea posibilitatea să se ocupe intens de
administrarea proprietăţilor lui Sir Lewis. Campania
din Sud se încheiase. Către mijlocul lui octombrie,
Rochambeau primi de la Paris ordinul să-şi îmbrace
trupele pe escadra comandată de marchizul de
Vaudreuil.
În mai 1783, ultimele regimente franceze, rămase
sub comanda ducelui de Lauzun, plecară în Franţa.
Richard îşi luă rămas bun de la foştii lui camarazi de
arme.
Se vorbea insistent despre pace. Operaţiile militare
de uscat se încheiaseră. Pe mare, flotele britanice
continuau o blocadă lipsită de eficacitate. Numai
portul New York şi împrejurimile sale se mai aflau în

— 231 —
stăpânirea englezilor, care voiau să-şi păstreze un cap
de pod pe teritoriul Statelor Unite.
După îmbarcarea ultimei unităţi franceze, Richard
fu lăsat la vatră, laolaltă cu un mare număr de ofiţeri
şi soldaţi din formaţiile de miliţie. În iunie, generalul
Washington proclamă războiul terminat şi licenţie cea
mai mare parte din armată.
La Londra, guvernul condus de lordul North îşi
prezentă demisia. Noul cabinet, prezidat de marchizul
Rockingham, şi din care făceau parte lordul Shelburne
şi Charles Fox, prieteni ai Americii, iniţie tratative de
pace. La 3 septembrie 1873 fu semnat tratatul care
consfinţea independenţa Statelor Unite.

După încheierea păcii, scoase şi Sir Effingham capul

la lumină. Acum se putea plimba în linişte pe stradă,
fără a se mai teme că s-ar compromite. Către sfârşitul
campaniei, când victoria americană nu mai lăsa
umbră de îndoială, îmbrăţişase cu afectată înflăcărare
cauza învingătorilor. Pentru toţi acei care aveau urechi
să-l audă, trâmbiţa că în plin război îşi căsătorise fata
cu un ofiţer din armata Statelor Unite, tocmai fiindcă
avusese întotdeauna încredere în succesul revoluţiei.
Solidar, Richard se grăbea să-i confirme spusele.
Sir Lewis era încântat că nu împărtăşea soarta
atâtor partizani ai Angliei, cărora li se confiscaseră
domeniile în folosul foştilor luptători lipsiţi de pământ.
— Rând pe rând, nenorociţii aceştia sunt deposedaţi
de averi, spunea Sir Lewis ginerelui său, făcând un
sumbru bilanţ al pierderilor suferite de câţiva prieteni
şi cunoscuţi. Au confiscat domeniul lui De Lancey din

— 232 —
Westchester şi pe al lui Roger Morris din Putnam
County. Pe Sir John Wentworth din Georgia l-au
izgonit de pe moşie numai cu ce avea pe el. Domeniul
de trei milioane de acri din North Carolina, al vărului
meu, Robert Granville, a fost distribuit la treizeci de
mii de familii. Pe latifundiile din statul New York, ale
lui Sir John Johnson, au fost împroprietăriţi zece mii
de fermieri. Până şi lordului Fairfaix, cel mai bun
prieten al lui Washington, i s-a confiscat domeniul din
Virginia.
Richard clătina din cap în semn de compătimire.
— Dar mai grav e faptul că Jefferson, iniţiatorul
acestor măsuri barbare, loveşte şi în prietenii
revoluţiei, în cei care s-au sacrificat pentru
independenţă. Deunăzi, a cerut exproprierea parţială a
tuturor domeniilor, declară cu indignare Sir Lewis, pe
care perspectiva sfârtecării uriaşelor sale proprietăţi
funciare îl umplea de spaimă. Spre a desăvârşi opera
de fărâmiţare, de distrugere a marilor latifundii,
Jefferson a mai propus şi desfiinţarea primogeniturii,
idee pe care a lansat-o şi în preajma războiului. Omul
ăsta e un trădător al propriei lui clase. Un ticălos! Un
vândut!
Richard înclină iarăşi din cap, arătând astfel că
împărtăşeşte punctul de vedere al socrului, deşi în
sinea lui aproba cu toată căldura campania lui
Jefferson. Prin desfiinţarea primogeniturii Ophelia va
fi pusă pe picior de egalitate cu fratele ei.
Sir Lewis era prea fin ca să nu ghicească gândurile
ginerelui. Într-o oarecare măsură, n-ar fi fost potrivnic
ca Ophelia şi Richard să moştenească o porţiune

— 233 —
echitabilă din avere după moartea sa. Era încredinţat
că aceştia vor face mai multă cinste numelui său
decât Orville, care se destrăbăla în Saint-Domingue,
nesocotind autoritatea paternă.
Spre uimirea cunoscuţilor, care ştiau cât de puţin
acomodant este Sir Lewis, între acesta şi ginerele său
se stabiliseră relaţii armonioase. Energia şi spiritul de
iniţiativă ale lui Richard erau pe placul bătrânului
Effingham, care ajunsese să se felicite că cedase la
timp, primindu-l în sânul familiei.
La câteva zile după evacuarea New Yorkului de către
trupele britanice, o superbă cabrioletă, cu doi cai
negri, andaluzi, opri în faţa casei lui Josiah
Sunderland.
Era în asfinţit. Pe ferestrele deschise ale bucătăriei,
care servea şi de sufragerie, se vedea întreaga familie
adunată în jurul mesei. Josiah Sunderland ocupa
locul de cinste, având în dreapta pe Isabella, iar în
stânga pe Hannah, fiica mai mare. Urmau apoi
Bridget, a doua fiică, şi Rebecca, soţia lui Patrick, care
stătea, ca de obicei, aproape de copiii ei – doi băieţi
mai răsăriţi şi două fetiţe gemene. La celălalt capăt al
mesei se afla Patrick.
Josiah terminase tocmai de recitat rugăciunea.
Lingurile intraseră în funcţiune. Josiah era coliliu,
încă voinic, dar foarte îmbătrânit la chip. Avea pungi
negre sub ochi, iar obrazul îi era de un roşu
nesănătos, ce bătea în vânăt. Isabella ajunsese o
umbră a femeii vioaie şi vrednice de odinioară. Slabă,
încovoiată, cu părul nins, se micşorase, coborându-se
la nivelul copiilor, care înfulecau de zor clam chowder

— 234 —
– un fel de supă cu legume şi scoici de râu. Într-o
cratiţă uriaşă, aşezată pe masa de lângă cuptor,
fumega o cratiţă cu baked beans – un fel de iahnie de
fasole. Acesta era al doilea fel şi ultimul.
Se putea spune că cina aceasta era îmbelşugată în
raport cu mizeria îndurată în timpul ocupaţiei
britanice. De câţiva ani încoace, două feluri de
mâncare îşi dădeau foarte rar întâlnire pe masa
familiei Sunderland.
Hannah şi Bridget, cele două surori ale lui Patrick,
erau slabe, colţuroase şi urâte foc. Două figuri tipice
de fete bătrâne, înăcrite şi deziluzionate, două
caricaturi de femei, care nu-şi îndepliniseră rostul
vieţii. Dacă Josiah ar fi fost mai bogat, s-ar fi găsit
poate şi pentru ele câte un soţ mai modest, dispus să
ducă un trai şters, în umbra autoritarului Josiah.
Şi Rebecca – nevasta lui Patrick – era uscată şi
noduroasă. Dar uscăciunea ei ascundea vigoarea unui
cactus plin de ţepi. În epoca adolescenţei fusese
drăguţă, feminină. Acum arăta ca un un bărbăţoi, ars
de soare, călit de muncă şi de nevoi, dârz şi pus
oricând pe harţă. Copiii ei erau subnutriţi. Obrajii lor
transparenţi inspirau milă.
Patrick părea doborât de oboseală. Mizeria
războiului şi lipsurile de acasă îl făcuseră să uite că pe
lumea aceasta mai existau şi oameni îndestulaţi.
Cabrioleta lăcuită, oprită la poartă, îl nedumeri,
încreţindu-i fruntea. Caii izbeau nervos cu copitele
pământul. Un gentleman, în haină de catifea vişinie,
vestă ivorie şi pantaloni albi de nankin, coborî vioi din
trăsură. Dintre cei doi servitori tuciurii, în livrele albe,

— 235 —
care stătuseră pe scăunelul din spate, unul trecuse la
cai, iar celălalt, încărcat cu un munte de pachete şi
cutii de toate culorile, îşi urmau stăpânul care se
apropie de casă. Sosirea lui Richard stârni felurite
reacţii printre membru familiei Sunderland. Pe chipul
lui Josiah nu tresări niciun muşchi. În schimb, ochii i
se umeziră uşor. Isabella scăpă un strigăt de bucurie,
o podidiră lacrimile şi, într-un elan de nestăvilit,
alergă înaintea lui prâslea. Puţină culoare se aşternu
pe obrajii palizi ai celor două fete bătrâne. Apariţia
spectaculoasă şi plină de neprevăzut al lui Richard
aducea o adiere de aventură şi romantism în viaţa lor
statică, monotonă. Rebecca se încruntă ca şi soţul ei.
Intrase în această familie având convingerea că va
ocupa un loc predominant datorită numelui şi
situaţiei tatălui ei, reverendul Brown. Înapoierea lui
Richard Sunderland, această oaie rătăcită, care în loc
să nimerească în gura lupului se bălăcea iarăşi în aur,
o copleşea de obidă şi invidie. Căsătoria lui Richard
fusese viu comentată în familia Sunderland. Rebecca
privea cu ciudă intrarea în neamul lor a Opheliei
Effingham, a cărei origine şi bogăţie o lăsau pe ea în
umbră. Copiii încremeniseră cu gura căscată. Dacă n-
ar fi fost de faţă bunicul Josiah, care nu îngăduia
nimănui să se ridice de la masă înaintea lui, ar fi
alergat cu toţii în întâmpinarea străinului. Bunica
încălcase această oprelişte, dar ce să-i faci! De aceea
era bunică. Măcar cu atâta să se aleagă.
Intrarea lui Richard, care o luase pe Isabella în
braţe şi o aducea pe sus ca pe o mireasă, lumină casa.
Copiii se uitau cu admiraţie la hainele lui, îi ascultau

— 236 —
extaziaţi glasul puternic, râsul sănătos şi molipsitor.
Când Josiah se ridică de la masă spre a întinde
mâna fiului său mai mic, toată lumea, cu excepţia lui
Patrick şi a Rebeccăi, îi urmară exemplul.
— Îmi pare bine că te văd, băiete, zise Josiah
bătându-l pe umăr. Arăţi minunat.
— Se cunoaşte că îi merge bine, spuse Patrick cu
ironie.
Dar bucuria celorlalţi era atât de mare, încât
săgeata lui trecu neobservată.
Hannah şi Bridget îl sărutară pe Richard, iar copiii îi
dădură pe rând mâna. Bunica îi prezentă în ordinea
vârstei:
— Benjamin, Josiah, Liberty şi Independence.
— Frumoase nume! Dar sunt şi tot atât de cuminţi
pe cât de frumoase li-s numele?
— Foarte cuminţi. Bunicul n-ar îngădui să aibă
nepoţi neastâmpăraţi.
— Fiindcă sunt cuminţi, unchiul Richard le va
împărţi jucării, zise acesta.
Sub privirile extatice ale copiilor, servitorul negru
aşeză pachetele pe masă. Hannah adunase între timp
farfuriile şi tacâmurile.
Richard deschise pe rând cutiile. În mâinile lui
apărură ca prin minune păpuşi, ursuleţi, elefanţi,
cărucioare, şorţuleţe brodate cu căţei şi rochiţe de
organdi pentru Liberty şi Independence, costumaşe de
catifea cu nasturi aurii şi pălării cu boruri largi pentru
Benjamin şi Josiah.
— Copiii mei n-au nevoie de asemenea daruri,
mormăi Patrick iritat de generozitatea de paradă a

— 237 —
fratelui său.
Progeniturile lui erau gata să plângă.
— Destul, Patrick, grăi apăsat bătrânul. Copiii sunt
şi nepoţii mei. Atâta timp cât locuiesc în casa mea am
şi eu un cuvânt de spus. După ce-oi muri, poţi să-i
îndrumezi cum te-o tăia capul. Copii, luaţi-vă darurile
şi duceţi-vă în camera voastră.
Rebecca profită de ocazie ca să plece cu ei. Simţea
că ar înnebuni dacă ar mai sta o clipă în aceeaşi odaie
cu Richard. Îl ura din instinct.
Patrick, care păstra încă un mare respect pentru
tatăl său, rămase pe loc.
Richard umblă iarăşi la pachete. Scoase pentru
Josiah o pipă de chilimbar, splendid dăltuită, un halat
de mătase şi o mapă din piele de Cordoba. Isabellei îi
oferi o rochie de muselină vişinie, o pereche de cercei
cu rubine şi un inel cu rubin, înconjurat cu diamante.
Pentru Hannah şi Bridget pregătise două rochii de
mătase înflorată, cam prea tinereşti pentru ele, şi
câte-o pălărie împodobită cu panglici multicolore.
Toate obiectele erau de o calitate excepţională. Cele
două fete bătrâne scoteau exclamaţii de bucurie, în
vreme ce îşi ţineau rochiile de umeri şi le lăsau să
cadă de-a lungul corpului, ca să vadă cum le vine.
Richard nu adusese nimic pentru Patrick şi
Rebecca. Ştia că darurile sale n-ar fi fost primite cu
plăcere.
— Lucrurile astea sunt prea frumoase pentru nişte
oameni simpli ca noi, spunea Josiah, flatat totuşi de
atenţia lui prâslea. Mă întreb ce-or să zică prietenii
mei când or să mă vadă în halatul ăsta scump. Or să

— 238 —
clatine cu compătimire din cap şi or să spună că am
înnebunit la bătrâneţe. Aş pune rămăşag pe zece
dolari că au să-şi dea coate, căinându-mă că m-am
ţicnit.
Aceasta nu-l împiedică să-şi umple pipa cu tutun şi
să şi-o aprindă cu voluptate. Se uită apoi la mapă. O
întoarse pe toate feţele, o mirosi, clătină satisfăcut din
cap, apoi o deschise, ca s-o examineze şi pe
dinăuntru. Într-unul din compartimentele căptuşite
cu moar roşu găsi o foaie de hârtie împăturită. O
scoase la lumină.
Curios, o parcurse cu privirile. I se înroşi obrazul.
Era un ordin de plată asupra Băncii Stuyvesant din
New York, în valoare de două mii de dolari, plătibili pe
numele lui Josiah Sunderland.
— Două mii de dolari! exclamă bătrânul. Băiete, nu
pot să primesc banii ăştia. N-am făcut nimic ca să-i
câştig.
— Ba ai făcut foarte mult, foarte mult, răspunse
Richard. Foloseşte-i cum vei crede de cuviinţă.
— Primeşte-i, tată, primeşte-i, interveni Patrick.
Bagă şi el ceva bani în afacere, fiindcă ştie că după
noile legiuiri toţi fraţii moştenesc părţi egale. Nu se
încumetă să vină chiar la de-a gata. Primeşte-i tată! Ar
fi fost bine să-i trimită mai de mult, când nevoile
atelierului erau mari. Dar acum, când afacerile îşi vor
lua iarăşi avântul, contribuţia asta nu reprezintă cine
ştie ce.
Josiah se mohorî, lăsând fruntea în jos. Poate că
Patrick avea dreptate. Dar felul în care vorbise era
nepermis.

— 239 —
 — Patrick, mă mâhneşti astăzi pentru a doua oară.
— Iartă-mă, tată. Prâslea s-a întors cu sacul plin. S-
ar cuveni să tai două oi grase. Din păcate nu avem
niciuna. Cel mult să pui la bătaie cratiţa cu fasole.
Fără să mai aştepte încuviinţarea bătrânului, ieşi
furios din bucătărie, sub privirile consternate ale
Isabellei şi ale celor două fete bătrâne.
— Pentru fiul meu, care s-a înapoiat din străini, am
să tai totuşi oaia cea grasă, spuse bătrânul cu
solemnitate. Nimeni nu va putea spune că Josiah
Sunderland nu a fost în stare să-şi cinstească feciorul.
Se vor găsi bani şi pentru acest ospăţ.
Josiah Sunderland îşi respectă cuvântul. Pentru
prima oară în viaţă se împrumută. Făcu aceasta
pentru un ospăţ care trebuia să ducă departe faima
familiei Sunderland. Josiah nu se atinse de banii
dăruiţi de Richard. Pe toţi îi destină dezvoltării
atelierului. Luă doar câţiva dolari, din rezervele destul
de anemice ale întreprinderii, spre a-şi completa suma
de care avea nevoie.
Bătrânul dădu sfoară în ţară că oferea ospăţul
pentru a sărbători întoarcerea din război a celor doi fii
ai săi. În felul acesta îl cinstea şi pe modestul Patrick,
care înfruntase greutăţi fără număr, muncind cu el
cot la cot, în atelierul de cuţite în vreme ce Richard
învăţa carte la Oxford.
Deşi îl costa scump, Josiah făcea bucuros acest
sacrificiu. Pofti la ospăţ rude şi prieteni, furnizori şi
foşti muncitori din atelier cu familiile. Invită şi pe
James Duane, cel dintâi primar american al New
Yorkului, şi pe reverendul Talmadge, care-l povăţuise

— 240 —
a trimite pe Richard la învăţătură înaltă, şi pe Sir
Lewis Effingham, care se scuză că nu poate veni, din
pricina unei pârdalnice crize de gută.
Richard primise cu entuziasm moderat vestea
sărbătorii. De când intrase în lumea selectă a celor
patru sute de familii nu-i mai convenea să se afişeze
alături de modestul făurar de cuţite. Călcase pragul
căminului patern fiindcă aşa cereau îndatoririle filiale.
Îşi acoperise neamurile cu daruri şi oferise două mii
de dolari tatălui său pentru că era de datoria sa să
răsplătească într-o oarecare măsură sacrificiile pe care
aceştia le făcuseră spre a-l întreţine la învăţătură în
Anglia.
Un refuz diplomatic l-ar fi amărât pe Josiah,
corvoada trebuia deci suportată. Pentru Richard
Sunderland, marchiz de Beauclair, ospăţul dat de
Josiah Sunderland în hambarul din fundul curţii,
amenajat de circumstanţă în sală de petreceri, nu era
decât o reuniune vulgară, un fel de bâlci lipsit de sare,
în care citadini mărunţi, cu nevestele şi fiicele lor, îşi
poartă cu ostentaţie hainele de duminică, se veselesc
în jurul unei balerci cu rachiu, fac haz de glumele
răsuflate ale câtorva mucaliţi de tarabă, cântă în cor
cântece populare, aplaudând până la înroşirea
palmelor câteva soliste improvizate, cu glas tremurat
şi necultivat, dansează stârnind nori de praf, iar în
zori pleacă pe la casele lor, frânţi de oboseală, dar
încântaţi că un an vor avea ce povesti şi comenta în
serile lungi şi monotone.
Ospăţul corespunse în totul aşteptărilor lui Richard.
Josiah Sunderland prezida, având de o parte şi de alta

— 241 —
pe Patrick şi pe Richard, cei doi sărbătoriţi. Urmau
apoi după rang şi vârstă ceilalţi invitaţi cu nevestele
lor. Rudele sărace şi tineretul ajungeau la coada
mesei. Turma de copii era servită la o masă aparte, ca
să nu le ajungă la ureche glume nepotrivite vârstei lor.
Orchestra, alcătuită dintr-o vioară, un clarinet, un
cimpoi şi o tobă, cânta de zor, făcând să răsune
hambarul. Iluminaţia era asigurată de lămpi cu feştile
înfipte în grăsime, de facle şi de lampioane improvizate
din pepeni deşertaţi de miez şi cu coaja perforată în
chip de ochi, nas, şi gură. Cei mai mulţi oaspeţi – care
cunoşteau starea precară a atelierului de cuţite –
socoteau că belşugul de băuturi şi mâncăruri se
datora lui Richard Sunderland, despre care umblau
zvonuri fabuloase. Patrick, conştient de acest lucru,
stătea posomorât ca la înmormântare. Richard era
ceva mai vesel, dar amabilitatea lui condescendentă
stingherea şi umilea pe cei cărora le făcea cinstea să le
adreseze cuvântul. Hainele elegante, brodate cu fir şi
nasturii de diamante, intimidau tot atât de mult ca şi
graiul lui ales, cu accent oxfordian.
În jurul mesei lungi, pe care bucatele erau aduse pe
tăvi de lemn de către Hannah, Bridget şi Rebecca,
domnea mare veselie. Era şi firesc. După mizeria şi
privaţiunile fără număr din timpul războiului lumea
era dornică de petrecere, de râsete şi de voie bună.
Chiar şi puritanii ascultau cu plăcere glume şi snoave
care pe vremuri i-ar fi făcut să se încrunte.
Către sfârşitul mesei, primarul Duane ridică un
toast în cinstea vlăstarilor lui Josiah Sunderland, care
luptaseră cu eroism pentru independenţa patriei lor.

— 242 —
 — Golesc acest pahar în cinstea vrednicului sergent
Patrick Sunderland, fiul mai mare al iubitei noastre
gazde! strigă el în ovaţiile convivilor, care-şi dădură
paharele peste cap. Iar pe al doilea îl beau pentru
inimosul nostru căpitan Richard Sunderland.
La ultimul toast, comesenii din preajma lui Patrick
observară că acesta şovăi să ridice paharul. Apoi, cu
scârbă parcă, îşi muie buzele în băutura alcoolică.
Gestul nu scăpă nici lui Josiah, care se întunecă la
faţă, şi nici lui Richard, care surâse imperceptibil. Se
mai ridicară toasturi pentru independenţa Statelor
Unite, pentru Josiah Sunderland şi pentru Isabella,
pentru primar şi pentru oaspeţi, luaţi în colectiv. Apoi
se porni dansul, în vâltoarea căruia se avântă numai
tineretul. Femeile măritate, oricât ar fi fost ele de
tinere, treceau în rândul matroanelor, şi se mărgineau
a privi cu bunăvoinţă zbenguielile fetelor şi ale
flăcăilor! Bărbaţii însuraţi rămâneau să bea câte un
pahar cu rachiu sau cu bere şi să vorbească de
politică, de mersul treburilor lor ori de cancanurile
comunităţii.
Richard, pe care-l ameţise fumul de tutun ieftin,
gălăgia oaspeţilor şi stridenţa cântecelor, se strecură
afară din hambar spre a lua puţin aer. Oftând cu
uşurare, trecu în grădina din dosul casei şi se aşeză
pe banca de sub umbrarul de viţă sălbatică. Dacă nu
s-ar fi temut că plecarea sa ar fi fost interpretată ca o
necuviinţă faţă de primar şi de ceilalţi oaspeţi mai
vârstnici, de mult şi-ar fi luat tălpăşiţa. Era de ajuns
că nu o adusese pe Ophelia, care refuzase să asiste la
o astfel de reuniune.

— 243 —
 Tocmai când îşi tampona fruntea cu batista, un
zgomot de paşi pe pietrişul potecii din grădină îi atrase
atenţia.
Cu creştetul şi umerii argintaţi de lumina lunii,
Patrick se apropia de umbrar. Ajuns în dreptul lui
Richard se opri, rămânând în picioare.
— Richard, ţineam să-ţi vorbesc. Te-am văzut
plecând încoace. Am vrut să profit de acest prilej ca să
am o ultimă explicaţie cu tine.
— Ultima! Credeam că ultima explicaţie ne-a lămurit
definitiv. Ştii, la Williamsburg.
— E adevărat. Dar n-ai vrut să ţii seama de ea.
— Te supără că am venit să-mi văd familia? zâmbi el
ironic.
— Da, mă supără. Mă supără fiindcă prezenţa ta ne
umileşte. Ne umileşti cu aerele tale de parvenit, cu
hainele şi giuvaerurile tale bătătoare la ochi.
— Din moment ce prezenţa mea a făcut plăcere
tatălui şi mamei mele, restul nu mă mai interesează.
Tu te simţi umilit. Nu e de mirare. Când eram copii nu
mă puteai suferi fiindcă îmi plăcea învăţătura şi ţie
nu. Mai târziu, când ţi-ai dat seama că ai mintea mai
greoaie decât a mea, ai început să mă urăşti. Iar ura
ta a devenit bolnăvicioasă, obsedantă, de când ai
constatat că sunt în stare să scot banii şi din piatră
seacă, ispravă pe care tu n-ai s-o poţi face niciodată.
Cât priveşte hainele de pe mine, mă îmbrac ca toţi cei
din lumea mea.
— Vezi? Chiar tu recunoşti că faci parte dintr-o
lume deosebită de a noastră, răspunse Patrick,
ignorând ofensele fratelui său. De data asta nu te

— 244 —
contrazic. Te-ai socotit întotdeauna mai aproape de
bunicul tău – marchizul – decât de tatăl tău –
meşteşugarul de cuţite. Te-ai uitat întotdeauna cu
milă şi îngăduinţă la noi, ăştia de jos. Şi eu, adaugă
Patrick aspru, n-am nevoie nici de milă şi nici de
îngăduinţa ta. Deci fă bine şi rămâi între fandosiţii din
lumea mare şi nu ne mai tulbura pe noi cu prezenţa
ta.
— Poţi să te linişteşti, scumpule, ripostă Richard cu
aceeaşi batjocură în glas. Am ceva mai bun de făcut
decât să-mi pierd vremea în bietul vostru atelier.
— Vorbeşti cu dispreţ despre el, rânji Richard.
Totuşi datorită atelierului ai putut să înveţi în Anglia.
— V-am despăgubit.
— Ah. Da. Ne-ai despăgubit, făcând pe
mărinimosul… Nu e greu să faci pe mărinimosul cu
banii nevestei.
— Aceasta te roade, Patrick, scumpule. Te simţi
umilit fiindcă eu sunt însurat cu fata unui om bogat
în vreme ce tu te-ai procopsit cu fiica unui pastor, o
burgheză care face pe marea doamnă.
— Nu-ţi îngădui să te atingi de nevasta mea, şuieră
Patrick înfuriindu-se.
— Lasă mârâielile astea! Nu mă mai sperii. Iar dacă
ai iarăşi gust de sfadă, te sfătuiesc să te stăpâneşti. Pe
vremea când eram copii puteai să mă chelfăneşti cât
pofteai, căci erai mai mare şi mai puternic. Dar acum
s-au schimbat lucrurile… În privinţa dolarilor pe care
i-am dăruit tatălui meu îţi voi da o justificare, deşi nu
sunt obligat. Banii sunt agonisiţi de mine. Căci
muncesc mult, deşi nepricepuţii care mă judecă după

— 245 —
hainele mele cu nasturi de diamante îşi închipuie că
duc o viaţă de huzur şi trândăvie. Însă munca mea e
de calitate. Tu te vei speti pentru a ridica atelierul la
nivelul de dinainte de război. Te vor căpia grijile
înainte de a găsi de lucru pentru zece lucrători, ca pe
vremuri. Dar, când atelierul tău va ajunge să
folosească zece lucrători, întreprinderile pe care le voi
crea eu vor utiliza cel puţin o mie… Remarcă: am zis
atelierul tău. Căci va rămâne al tău. Mie nu-mi place
să mă încurc cu fleacuri.
— E foarte lăudabilă încrederea pe care o ai în
propriile tale puteri, îl ironiză Patrick. Usturătoarea
experienţă de la Londra ar fi trebuit să te
cuminţească. Ai uitat, mi se pare, povestea broaştei
care s-a umflat până a plesnit.
— Grijă această las-o în seama mea. Tu ocupă-te de
atelier. E pe măsura ta.
Richard se ridică de pe bancă.
— Acum te las, trebuie să plec. Înainte de a ne lua
rămas bun nu pot să nu fac o constatare plăcută. Ne
despărţim fără să ne fi încăierat. Mai rar atâta iubire
frăţească.
Patrick rămase singur sub umbrar. Îi era scârbă să
se înapoieze la un ospăţ care-l sărbătorea şi pe
Richard.
Curând după miezul nopţii, petrecerea se sparse.
Beţi de încântare şi frânţi de oboseală, oaspeţii se
împrăştiară pe la casele lor. Mâine îi aştepta o zi de
lucru.
Richard înnoptă la un hotel de pe Broad Street.
Casa lui Sir Lewis Effingham din New York arsese în

— 246 —
timpul războiului. Richard avea de gând să ridice pe
temeliile ei un edificiu măreţ, care să ilustreze
opulenţa familiilor Effingham şi Sunderland-
Beauclair. Deprins să lucreze în stil mare, angajase
serviciile unor arhitecţi cu faimă, care trebuiau să-i
prezinte câteva proiecte, la alegere.
Sir Lewis fi dăduse mână liberă în administrarea
întregii sale averi. Datorită ginerelui său, bătrânul
baronet putea să se dedice, fără grijă, colecţiilor sale
de cărţi rare şi giuvaeruri vechi. O dată sau de două
ori pe lună, Richard îl punea în curent cu mersul
afacerilor, care prosperau vizibil.
După căsătoria să cu Thérèse de Saint-Astier, Sir
Lewis armase două corăbii. „Pegasus” şi „Capricorn”,
cu care expedia în Anglia produsele domeniilor sale. În
timpul celui dintâi an de război, „Capricorn” fusese
capturat de piraţi, în preajma coastelor Cubei. Mai
norocos, „Pegasus” scăpase ca prin urechile acului şi
de piraţi şi de vasele de război inamice. Datorită unui
căpitan întreprinzător, pe nume Nathaniel Fanning,
care era nu numai un navigator excelent, dar şi un
abil om de afaceri, „Pegasus” făcuse, după nevoie,
cabotaj şi curse lungi, aducând lui Sir Lewis câştiguri
frumoase. Liniile alungite ale vasului, care-i permiteau
o viteză excepţională, îl scoase din multe situaţii
neplăcute.
Richard achiziţionă încă două corăbii, „Lidia” şi
„Neptun”, abia lansate de pe şantier. Intenţia lui era
să-şi creeze cu timpul o mică flotă comercială, care să-
l scutească de a mai fi tributarul armatorilor străini.
Primăvara anului 1784 îl găsi în plină activitate. În

— 247 —
timp ce economia Statelor Unite se dezorganiza, iar
anarhia bătea la uşă, Richard pregătea terenul pentru
viitoarele sale lovituri financiare. În vederea asigurării
unor condiţii prielnice pentru realizarea scopurilor
sale, făcu un prim pas, angajând serviciile unui om de
mare viitor. Pe Wall Street, la numărul 53, îşi stabilise
biroul de avocat tânărul om politic Alexander
Hamilton, pe care Richard îl cunoscuse la asediul
Yorktown-ului. Dornic să şi-l apropie îl angajă
consilier juridic cu titlul permanent, renunţând la
serviciile avocatului Aaron Burr de pe Cedar Street,
care fusese până atunci sfătuitorul juridic al familiei
Effingham.
În timpul convorbirilor sale cu Hamilton asupra
unor procese intentate câtorva fermieri care
încălcaseră fruntariile domeniului Huntingdon, din
statul New York, Richard adusese vorba şi despre
criza financiară şi economică prin care treceau Statele
Unite. Soluţiile lui Hamilton, ce preconiza crearea unei
oligarhii puternice şi a unui regim politic în care elitele
să joace un rol de frunte, erau pe placul lui Richard.
Cu câţiva ani înainte, Robert Morris, unul dintre
prietenii politici ai lui Hamilton, înfiinţase la
Philadelphia prima bancă comercială a Statelor Unite,
sub firma „Bank of North America”. Succesul ei
determinase crearea la New York a unei bănci menite
să sprijine dezvoltarea comerţului maritim. În iunie
1784, noua „Bank of New York” îşi deschise ghişeele
într-un imobil din Saint George Square. Capitalul, de
500.000 de dolari, era divizat în o mie de acţiuni.
Fiindcă Alexander Hamilton era membru activ în

— 248 —
consiliul de administraţie, Richard achiziţionă un
mare număr de acţiuni pentru a sprijini emisia.
În acelaşi an cumpără pe Wall Street un teren, în
apropiere de Trinity Church, şi începu construirea
unui imobil în stilul neogrec, care începea să facă
furori nu numai în Europa, dar şi în America. În ciuda
crizei economice, la New York, se ridicau clădiri fără
număr. Ruinele rămase din timpul războiului erau
înlăturate, cocioabele dărâmate. În locul lor răsăreau
ca ciupercile case de locuit pretenţioase, magazine
mari, cafenele, restaurante. New York-ul, cu străzi
nepavate, pe care vitele, porcii şi găinile umblau în
voie se scutura din amorţeală, îşi lepăda hainele
cenuşii, schimbându-le cu veşminte luxoase, cam
ţipătoare la vedere, dar care constituiau totuşi un
progres faţă de trecut. Afacerile luau avânt, negustorii
îşi dezvoltau comerţul, speculanţii se îmbogăţeau
peste noapte. Prosperitatea, care revărsa ploaie de aur
peste puţinii aleşi, întorcea spatele restului populaţiei,
ce se războia cu criza. Foştii luptători îşi purtau
povara mizeriei şi a mâniei neputincioase; funcţionarii
mărunţi se chinuiau să facă faţă nevoilor cu salariile
lor neîndestulătoare, ameninţate pe zi ce trece de
deprecierea monedei; văduvele, orfanii şi sinistraţii de
război nu-şi puteau încasa drepturile. Se vorbea de
tulburări în Sud şi de iminenţa unui pronunciamento
care să răstoarne regimul republican, înlocuindu-l cu
o dictatură militară. Federaliştii susţineau că numai o
monarhie constituţională, de factură englezească, ar
salva ţara de la dezastru.
Richard era atât de preocupat de afacerile lui ce-l

— 249 —
reţineau la New York, încât abia dacă mai avea timp
să-şi vadă când şi când familia, stabilită la
Williamsburg.
Ophelia îi dăruise un fiu care nu-l prea
entuziasmase. În cinstea bunicului său, marchizul,
Richard îi botezase Henry. Băieţelul era plăpând, avea
pielea întunecată, capul lunguieţ, ca un dovlecel,
braţe subţiri şi picioare noduroase. Sentimentele
Opheliei pentru copil erau bizare. Săptămâni de-a
rândul purta în suflet comori de dragoste maternă;
atunci îl alinta, îl săruta, îl răsfăţa ca pe cel mai iubit
dintre căţeii ei. Apoi, fără nicio justificare, era
cuprinsă de o aversiune neînţeleasă pentru vlăstar, pe
care îl îndepărta din preajma ei, exilându-l printre
slugi. În aceste momente de criză, îşi revărsa iubirea
asupra păpuşilor şi a baseţilor, care-şi recâştigau
privilegiile temporar ştirbite. Aceste pendulări de
iubire şi ură, nedumereau pe toată lumea. Sir Lewis îi
privea cu filosofică resemnare capriciile.
Ophelia îşi petrecea cea mai mare parte din an pe
domeniul Bermuda Hundred, urmând povaţa
medicilor, care recomandaseră aer curat firavului
Henry. Pe Bermuda Hundred născu şi o fetiţă,
Georgina, pe care o încredinţă devotatei Mamie.
Câteva zile după acest eveniment, muri, fără să lase
regrete, Lady Thérèse Effingham.
Între timp, poziţia lui Richard se consolidă. La New
York ajunsese o figură proeminentă. Nu i se mai zicea
„ginerele lui Sir Lewis Effingham”, ci pur şi simplu
Richard Sunderland. Devenise cineva prin el însuşi.
Către sfârşitul lui august, primi un mesaj din partea

— 250 —
lui Sir Lewis, care-l chema de urgenţă la Williamsburg.
Deşi era ocupat până peste cap, răspunsese imediat la
apelul bătrânului. Îl menaja, fiindcă primogenitura nu
fusese încă desfiinţată. Sir Lewis se dovedise a fi un
socru extrem de comod. Totuşi, Richard nu se lăsase
la discreţia generozităţii acestuia. Avusese grijă să-şi
deschidă un cont secret în bancă, depunând periodic
sume relativ mari. Îşi alcătuia astfel pe nesimţite un
capital, care să-i folosească la nevoie.
Populaţia New Yorkului se ridicase la impresionanta
cifră de treizeci de mii de suflete. Într-un discurs ţinut
la Camera de Comerţ, primarul Duane declarase cu
emfază:
— Acum o sută cincizeci de ani, Peter Minuit a
cumpărat de la indieni insula Manhattan în schimbul
câtorva panglici şi a unor mărgele fără valoare. A zidit
apoi un fort, punând bazele marelui nostru New York
de azi. Faţă de ritmul în care se dezvoltă acest oraş,
putem face fără sfială pronosticul că peste un alt secol
şi jumătate va atinge impresionanta cifră de o sută de
mii de locuitori.
Şi Richard Sunderland era plin de optimism în ceea
ce priveşte viitorul New Yorkului. În nordul oraşului,
şi anume în partea centrală a Manhattan-ului,
cumpărase un teren vast, folosit ca păşune de lăptarii
olandezi din satul învecinat, Yorksville. Avea de gând
să-l parceleze în locuri de casă. Pe domeniul
Huntingdon, din statul New York, începu construirea
unei distilerii de alcool. Pentru întreţinerea propriilor
sale corăbii şi în scopul dezvoltării flotei sale
comerciale puse bazele unui şantier naval la Long

— 251 —
Island.
Dar aceasta prosperitate durată cu încetul nu-l
mulţumea. În acea epocă în care averile uriaşe se
clădeau peste noapte, el avea impresia că progresa cu
încetineala unei broaşte-ţestoase. Nu se încumeta a se
lansa în afaceri îndrăzneţe, fiindcă nu se socotea decât
un mandatar al lui Sir Lewis. Nu voia să mai reediteze
dezastrul de la Londra.
În septembrie hotărî să facă un popas la Bermuda
Hundred, unde se aflau copiii şi Ophelia.
Pe Ophelia o găsi între păpuşile şi baseţii ei. Sosirea
bărbatului ei nu-i făcu nici-o impresie. Îl sărută pe
obraz, apoi îl arătă ultimele păpuşi primite în dar de la
Sir Lewis. După câteva minute de conversaţie
dezlânată, se întoarse la păpuşile ei, uitând brusc de
prezenţa soţului. Acesta se retrase în vârful
picioarelor. Copiii, în schimb, îi înseninară puţin
fruntea. Henry era măsliniu, avea părul negru şi creţ.
Georgina gângurea ceva pe limba ei. Râdea şi făcea
gropiţe. Al treilea copil, pe care Richard îl vedea
pentru întâia oară, era blond ca maică-sa. Această
asemănare îi inspiră gânduri triste. Copiii nu vor
moşteni oare tarele Opheliei şi ale Thérèsei Effingham?
Botezul lui prâslea, care primi numele de Robert-
George, prilejui o mare petrecere, la care participară
reprezentanţii celor mai aristocratice familii din
Virginia, mai toate înrudite cu răposata soţie a lui Sir
Lewis. Acesta nu voise ca doliul purtat după Orville,
mort de curând, să întunece strălucirea ceremoniei
botezului. În cronicile apărute mai târziu în paginile
ziarelor locale figurau printre invitaţi mai toţi membrii

— 252 —
acestui puternic clan. Familiile Carter, Lee, Corbin,
Randolph, Berkeley, Blair, Mason, Page îşi trimiseseră
solii la această solemnitate, la care participase însuşi
generalul George Washington, în calitate de naş. Din
statul New York sosiră în falangă neamurile lui Sir
Lewis: De Payster, Van Cortland, De Lancey,
Livingston, Schuyler, Jay, Philips. Din partea familiei
lui Richard nu luase parte decât Isabella Sunderland,
care făcuse figură onorabilă. Josiah Sunderland se
scuzase că nu poate veni, deoarece era reţinut de
treburi importante la New York. Atelierul cunoştea
iarăşi zile de prosperitate. Comenzile soseau
numeroase, producţia era în creştere. Josiah nu putea
lipsi tocmai în această perioadă de activitate febrilă.
Dar acesta era numai un pretext. Nu răspunsese la
invitaţia fiului său fiindcă nu voia să se simtă prost
printre atâtea figuri simandicoase. Poate că nici
acestea n-ar fi fost încântate să stea cot la cot cu un
făurar de cuţite. Richard protestase de formă, dar în
sinea lui primise cu uşurare hotărârea bătrânului.
Pentru el, ceremonia botezului avusese şi
semnificaţia unei consacrări, a primirii sale oficiale în
sânul comunităţii familiilor patriciene americane.
Când generalul Washington acceptase să dăruiască
numele său vlăstarului lui Richard, acesta primise în
mod tacit acolada tuturor acelor care se considerau
cei mai autentici descendenţi ai pionierilor de pe
Mayflower. Toţi preziseseră micului Robert-George o
viaţă fericită şi demnă. Ceea ce n-ar fi fost de mirare,
dacă se ţinea seama de piedestalul solid al
prosperităţii părinţilor şi rudelor sale.

— 253 —
 După botez, Richard nu zăbovi decât puţine zile la
Williamsburg. Prezenţa Opheliei nu îl dispunea, iar Sir
Lewis îi evoca supărător fantoma lui Orville.
În drum spre New York se opri la Philadelphia,
răspunzând invitaţiei lui Alexander Hamilton, care
voia să-l prezinte prietenilor săi din Congres. Deşi nu
împlinise încă treizeci de ani, Hamilton ajunsese un
personaj influent. Socotea că numai un regim de
mână forte putea stăvili, ceea ce numea el tirania
anarhică a celor mulţi.
Richard asistă la câteva conciliabule politice ţinute
în casa lui Robert Morris, unul dintre partizanii lui
Hamilton. La aceste reuniuni se vorbea deschis despre
necesitatea modificării Constituţiei şi despre
instaurarea unei dictaturi a generalului Washington.
Expunerile strălucite, convingătoare ale lui Hamilton
stăpâneau asistenţa, care-i aplauda fiecare pasaj.
„Omul acesta e un conducător înnăscut”, îşi zicea
Richard, cucerit de elocinţa-i energică, vibrantă.
Elegant, zvelt, suav, cu ochi catifelaţi, gură feminină
şi mâini de aristocrat, Alexander Hamilton ascundea
sub înfăţişarea unui Antinous un caracter puternic,
dârz, voluntar.
După o şedinţă la care se discută îndelung proiectul
lui Alexander Hamilton cu privire la înfiinţarea unei
bănci naţionale şi a unei monede unice, destinată să
înlăture definitiv confuzia existentă, Richard
Sunderland fu invitat de Jeremiah Wadsworth, unul
dintre prietenii politici ai lui Hamilton, la un spectacol
de mare succes. La teatrul „Old South Street” fusese
programată o reprezentaţie de balet, Peasant Dance,

— 254 —
cu faimosul dansator american John Durang. Fiindcă
puritanii priveau cu ostilitate asemenea manifestaţii
artistice, direcţia teatrului intitulase acest spectacol
Lectură cu exemplificări. Manevra nu scăpase
neînduplecaţilor moralişti, care declanşară presiuni
asupra Congresului, spre a-l determina să voteze o
lege împotriva teatrelor.
Jeremiah Wadsworth, care făcea ochi dulci unei
stele din trupa lui Durang, se împotrivea cu îndârjire
puritanilor, care-i creaseră o reputaţie puţin ortodoxă.
Wadsworth nu se sinchisea de protestele lor. Era
învinuit că lupta împotriva curentului. Răspundea că
luptă împotriva prostiei şi a obscurantismului
Richard simpatiză din primele clipe cu acest
răzvrătit care nesocotea opinia publică. Şi el şi
Wadsworth aveau înclinări şi trăsături de caracter
comune. Wadsworth îi căuta prietenia fiindcă –
spunea el – prefera să meargă cu un singur deştept la
câştig decât cu o sută de proşti la pagubă.
În antracte şi la supeul pe care-l oferi lui Richard
după spectacol, Wadsworth îi vorbi îndelung despre
necesitatea închegării unei elite, menită să dirijeze nu
numai economia, dar şi politica ţării.
— Sub paravanul celei mai perfecte democraţii,
trebuie creată o oligarhie ocultă, care să deţină
pârghiile conducerii. Câţiva oameni avuţi şi cu
iniţiativă, printre care am cinstea să mă număr şi eu,
au constituit un astfel de nucleu. La una din
reuniunile noastre s-a pus în discuţie şi cooptarea
dumitale. Recomandările lui Alexander au găsit un
ecou favorabil.

— 255 —
 — Sunt flatat de aprecierea dumitale şi a lui
Hamilton, Mr. Wadsworth. Voi reflecta serios asupra
acestei chestiuni.
— N-ar fi exclus, Mr. Sunderland, să avem foarte
curând nevoie de aportul dumitale, cu atât mai mult
cu cât dispui de resurse apreciabile.
— Îţi preţuiesc sinceritatea, Mr. Wadsworth.
— Da, da. Nu mă sfiesc să declar că aportul
dumitale moral şi intelectual va contribui şi mai
efectiv la succesul cauzei noastre, dacă va fi dublat de
un aport material considerabil.
— Mr. Wadsworth, şi Horaţiu a spus înaintea
dumitale: „Banul e regele întregii omeniri”.
— Văd că ne înţelegem bine Mr. Sunderland.
— E şi firesc. Folosim un limbaj comun.
— Şi aveam un ideal comun.
— Exact. Un ideal redus la două expresii: Aurul şi
puterea.
— Poate chiar la o singură expresie, Mr.
Sunderland. Aurul!… Cu aur cumperi totul. Chiar şi
puterea.
În seara aceea, Richard şi Jeremiah Wadsworth se
despărţiră buni prieteni…

În cursul ultimelor zile petrecute la Philadelphia,

Richard asistă la o şedinţă furtunoasă a Congresului.
Partizanii lui Hamilton, în frunte cu Robert Morris şi
Jeremiah Wadsworth, denunţau cu violenţă
incapacitatea actualei forme de guvernământ, care
împingea republica la dezastru.
— Vreţi să modificaţi Constituţia pentru a instaura

— 256 —
dictatura! strigau bătăios radicalii.
— Vom avea grijă să nu vă dăm apă la moară.
— Vom muri pe baricade înainte de a vă permite să
sugrumaţi libertăţile cetăţeneşti!
La tribună se urcă un deputat îmbrăcat în negru.
Era scheletic, dar glasul lui cavernos făcea să răsune
întreaga sală.
— Mr. Wadsworth şi prietenii săi se preocupă de
soarta republicii, rosti el batjocoritor. Vor s-o
însănătoşească administrându-i otravă, ca s-o scape
prompt de suferinţă.
— Halsey! exclamă Richard, recunoscându-i vocea.
Iată-l şi membru în Congres.
Nu-i putea desluşi trăsăturile feţei, fiindcă umbrele
amurgului se lăsau în perdele tot mai dese.
— Mister Wadsworth şi prietenii săi, continuă
Halsey, aruncându-şi semnificativ privirile spre
Alexander Hamilton, care stătea cu mâinile încrucişate
în prima bancă, se preocupă de soarta republicii. Dar
se preocupă de soarta ei ca şi o mamă vitregă care nu
ştie cum să facă mai repede de petrecanie copiilor ce i-
au rămas în grijă. Mr. Wadsworth şi prietenii săi
pretind că sunt alarmaţi de soarta republicii. Evident,
sunt alarmaţi, fiindcă republica supravieţuieşte, în
ciuda manevrelor duşmănoase. Mr. Wadsworth şi
prietenii săi vor ca republica să piară. Vor să o
nimicească spre a instaura o monarhie tiranică.
— Probe, Mr. Halsey, îl întrerupse Wadsworth.
Probe.
— Vreţi probe? Le veţi avea. Colonelul Louis Nicole,
agentul lui Alexander Hamilton, a propus în scris

— 257 —
generalului Washington să accepte coroana pe care i-o
oferă poporul american. Generalul Washington a
răspuns că acest proiect îi este odios şi că nu vrea să
mai audă vorbindu-se despre el… Poporul american
care oferă cu atâta dărnicie coroane regale se reduce
la Mr. Hamilton şi la complicii săi. Mr. Hamilton şi
complicii săi vor să zdrobească democraţia americană
şi în locul ei să instaureze o autocraţie tiranică. Mai
tiranică decât cel mai abuziv absolutism monarhic.
— Răstălmăcirile vorbitorului nu ne impresionează,
întrerupse iarăşi Wadsworth. Am preconizat un regim
autoritar, care să înăbuşe anarhia din Noua Anglie, să
însănătoşească economia ţării şi să ne ridice prestigiul
în străinătate.
— Vorbele voastre sună frumos, Mr. Wadsworth, dar
sunt tot atât de înşelătoare ca şi corul sirenelor.
Apreciem abilitatea politică a grupului vostru, dar am
prefera să o vedem folosită în slujba unei cauze juste.
Vă dau un sfat, Mr. Wadsworth. Renunţaţi să mai
puneţi la încercare răbdarea Congresului. Cei care s-
au priceput să lupte cu succes pentru independenţa
Statelor Unite vor şti să pună capăt şi maşinaţiilor
voastre. Dacă nu veţi înceta să primejduiţi republica,
voi fi primul care voi cere condamnarea grupului
vostru şi ţintuirea sa la stâlpul infamiei. Şi nu mă voi
rezuma la o condamnare platonică. Voi cere să suferiţi
pedeapsa pe care o merită trădătorii de patrie.
— Nu te văd în postura lui Cicero, Mr. Halsey.
— Dar eu te văd în postura lui Catilina, Mr
Wadsworth. Şi nu atât pe dumneata, cât pe Mr
Hamilton, care asistă senin, ca Budha, la această

— 258 —
şedinţă, deşi fruntea ar trebui să-i dogorească de
ruşine.
— Lasă vorbele sforăitoare, Mr. Halsey. Dacă nu
reuşim să creăm un guvernământ puternic, anarhia
va mătura toate instituţiile republicane. Nu uita că
acum trei ani soldaţii răsculaţi au luat Congresul cu
asalt. Doreşti o repetiţie?
— A fost o criză trecătoare.
— O criză trecătoare este şi rebeliunea lui Shays?
— Generalul Lincoln va şti să o înăbuşe.
— Mr. Halsey, Congresul nu mai are nicio putere.
Autoritatea naţională a rămas un mit. Dacă nu vom
crea un guvernământ puternic, vom pierde tot ce am
dobândit. Şi vinovaţi nu veţi fi decât dumneavoastră.
— Respingem cu hotărâre tirania! strigă Halsey,
ridicând pumnul.
Voci i se alăturară de pe băncile radicalilor:
— Jos dictatura!
— Jos autocraţia!
— La ştreang cu duşmanii republicii!
— Moarte lor!
Tumultul porni să se umfle, acoperind duelul
oratoric dintre Halsey şi Wadsworth, revărsându-se în
potop de imprecaţii, ameninţări şi strigăte Clopoţelul
preşedintelui adunării abia se mai putea desluşi.
Richard părăsi gânditor sala de şedinţe. Punerea în
practică a ideilor politice ale lui Hamilton îi părea
soluţia cea mai potrivită pentru însănătoşirea vieţii
publice. Şi el era convins că numai un regim autoritar,
stabil, putea asigura un climat propice bunului mers
al afacerilor.

— 259 —
 În seara aceea cină la un restaurant de pe Market
Street. După masă, ieşi să facă puţină mişcare. Simţea
nevoia să se recreeze, să rătăcească pe străzi, să-şi
odihnească mintea privind edificiile, trecătorii,
trăsurile care se încrucişau în trapul cailor.
În apropiere de Independence Hall se opri câteva
clipe. Admiră Arcul de Triumf ridicat după încheierea
războiului. Monumentul dedicat virtuţilor noii
republici, gloriei eroilor ei, prieteniei cu Franţa şi
păcii, era împodobit cu figuri alegorice şi inscripţii
latine, care preamăreau trecutul Statelor Unite şi îi
prevesteau un viitor strălucit. Deasupra arcului
central erau săpate în piatră iniţialele S.P.Q.P.
(SENATUS POPULUSQUE PENNSYLVANIUS). În vreme
ce Richard descifra inscripţiile care abia se mai
desluşeau în lumina albăstrie a serii, cineva îl atinse
pe umăr.
— Bună seara, Richard. Mă bucur că te revăd.
— Halsey! John Halsey! exclamă Sunderland,
întorcându-se spre fostul său coleg de universitate. Ce
mai faci, dragul meu?
— O duc minunat. Dar tu? Cum îţi merg afacerile?
— Clopin, clopant. Mările sunt infestate de piraţi.
Mereu sunt cu inima sărită la gândul că-mi vor
captura corăbiile. Sărăcia e atât de cumplită, încât mi
se fură recoltele de pe câmp. Paznicii cei mai straşnici
nu sunt în stare să facă faţă atacurilor înarmate ale
hoţilor de grâne. După celelalte toate, squatterii s-au
abătut ca lăcustele pe domeniile mele. Mi le ocupă cu
forţa.
— Nenorociţii! Îşi riscă pielea pentru o baniţă de

— 260 —
porumb sau pentru un petec de pământ.
— Pe ei îi compătimeşti? zise Richard ridicând din
sprâncene.
— Dar pe cine? Pe voi, acaparatorii tuturor
bogăţiilor ţării? Voi purtaţi responsabilitatea acestei
situaţii.
— Opiniile tale sunt din ce în ce mai radicale,
Halsey.
— Se poate. Şi mă mândresc cu ele.
— Opiniile acestea ne împing spre prăpastie,
încurajaţi anarhia. Războiul civil bate la uşă. Iar voi,
în loc să zăgăzuiţi furtuna, înfierbântaţi şi mai mult
spiritele, bătând câmpii cu discursuri incendiare.
Expresia ochilor lui Halsey se înăspri.
— Ce înseamnă limbajul acesta, Richard? Nu cumva
ai trecut şi tu de partea lui Hamilton?
— N-am trecut încă. Dar nu voi întârzia s-o fac. Îmi
pare rău că trebuie să-ţi spun. Dar ideile lui Hamilton
sunt mai realiste decât ale voastre. Voi otrăviţi lumea
cu teorii utopice.
— Sunt consternat, Richard. N-aş fi crezut că vei
ajunge unul de-ai lor. Îţi dau un sfat. Rupe orice
legătură cu aceşti indivizi periculoşi. Ţine seamă de
povaţa mea şi n-o să-ţi pară rău. Ziua socotelilor se
apropie. Aventurierii politici, partizanii dictaturii, vor fi
traşi la răspundere.
— Partizanii dictaturii? Vrei să spui partizanii
ordinei. Păcat de voi, Halsey! Aţi ajuns să faceţi
demagogie ieftină.
— Demagogie ieftină fiindcă luptăm pentru
libertatea poporului american? zise Halsey

— 261 —
înfierbântându-se. Dacă te plasezi pe această poziţie,
îţi făgăduiesc că te voi combate şi pe tine fără cruţare.
Duşmanii libertăţii trebuie nimiciţi.
— E un ultimatum, Halsey?
— Un avertisment, Sunderland.
În ochii lui se citea o hotărâre fanatică. Richard
ridică din umeri.
— Declaraţiile de război nu mă sperie. Deşi nu sunt
om politic, voi sprijini pe acei care vor să pună capăt
haosului.
— Regret, Sunderland, că trebuie să-mi menţin
părerea pe care mi-o făcusem despre dumneata la
Londra.
Richard se întunecă la faţă. Halsey îl atinsese într-
un punct nevralgic.
— Altădată puneam mare preţ pe părerile dumitale,
zise el. Îmi pare rău că nu mai pot spune şi azi acelaşi
lucru.
— Nu te-ai schimbat de loc, Sunderland. Ai rămas
acelaşi arivist, acelaşi aventurier de la Londra. Ai
îmbrăţişat cauza lui Hamilton numai pentru că îţi
serveşte interesele.
— N-are rost să mă justific, Halsey. Regret că nu
mai pot prelungi această conversaţie plăcută. Bună
seara, spuse el, salutând sec.
— Bună seara.
Se despărţiră, fără să-şi mai dea mâna.

Pentru Richard urmară ani bogaţi în evenimente.

Prins în şuvoiul lor, târât în vârtejul prefacerilor care
zguduiau lumea, nu-şi irosi timpul plângând pe

— 262 —
ruinele trecutului. Viitorul sumbru, preocupările
legate de viaţa sa agitată, goana lui neobosită după
aur îl sileau să privească mereu înainte.
Un act legislativ care răsturna ordinea succesorală
în Statele Unite avea să stârnească revoluţie şi în
familia lui Josiah Sunderland.
Dreptul de primogenitură, care acorda primului
născut privilegiul de a moşteni întreaga avere, fusese
desfiinţat de Congres în urma campaniei violente a lui
Thomas Jefferson, care urmărise în primul rând să
dea o lovitură mortală latifundiilor. Într-adevăr, prin
aplicarea noii ordini succesorale, care asigura tuturor
fraţilor dreptul de a moşteni porţiuni egale, marile
proprietăţi funciare erau condamnate să dispară, prin
îmbucătăţire, după câteva generaţii. Această măsură
avu consecinţe însemnate şi asupra claselor mai puţin
avute.
În familia Sunderland atelierul de cuţite şi casa
urmau să fie moştenite de toţi fraţii, în părţi egale.
Primul rezultat al acestei schimbări fu surprinzător.
Bridget şi Hannah, care se resemnaseră să rămână
fete bătrâne, se pomeniră cerute în căsătorie de diverşi
indivizi, ispitiţi de perspectiva moştenirii atelierului.
Deşi desluşise adevăratul substrat al acestor subite
candidaturi la mâna fetelor, bătrânul Josiah
Sunderland se opri în cele din urmă asupra unui
văduv cumsecade, Samuel Hickey, pe care-l procopsi
cu Bridget, şi a unui funcţionar de vamă, pe nume
Zechariah Abercrombie, căruia i-o dărui pe Hannah.
Printr-o ciudată coincidenţă, văduvul era şchiop de
piciorul drept, iar vameşul de piciorul stâng, ceea ce-l

— 263 —
făcu pe Richard să spună că din cei doi soţi betegi s-ar
putea face unul teafăr, pe care Hannah şi Bridget să-l
tragă la sorţi. Gluma jigni profund pe cei patru
interesaţi, care n-aveau să i-o ierte niciodată. Însă în
vreme ce vădanul – om simplu şi oarecum dintr-o
bucată – nu-şi ascundea antipatia faţă de Richard,
Zechariah Abercrombie – mai diplomat – se întrecea în
amabilităţi pe lângă bogatul său cumnat, deşi purta în
suflet aceeaşi pică.
Samuel Hickey avea – după cum spunea chiar el –
cincizeci de ani, zece vaci, o sută de găini şi patru
copii dintr-o primă căsătorie. Dacă n-ar fi fost copiii la
mijloc Hickey şi-ar fi găsit de multă vreme nevastă.
Bridget îl acceptase şi aşa, fiindcă era cinstit,
muncitor şi nu-i plăcea să bea. Afară de aceasta, era
deprinsă cu copiii. Progeniturile lui Patrick crescuseră
sub ochii ei. Hickey mai era şi proprietarul unui
magazin universal pe Broadway, care-i procura mai
multe griji decât beneficii. Se însurase cu Bridget
pentru a-şi mai pune ordine în afaceri. Era, cum s-ar
spune, o căsătorie de convenienţă.
Hannah, deşi depăşise vârsta de patruzeci de ani şi
era albă la păr ca o oaie, se îndrăgostise de vameş ca o
fată tânără de un Făt-Frumos. Îl privea cu ochi măriţi
de admiraţie şi îi sorbea fiecare cuvânt. Dimineaţa,
când pleca la serviciu, rămânea în pragul casei şi ofta
înamorată, urmărindu-l îndelung cu privirile. Când
ieşeau împreună pe stradă, stârneau râsul. Rareori
pereche mai nepotrivită. Hannah era osoasă, înaltă şi
atât de slabă, încât se spunea că e un schelet
îmbrăcat în paie. Abercrombie era scund, iar piciorul

— 264 —
stâng, mai scurt decât dreptul, îl făcea în timpul
mersului să pară şi mai mărunt. Era însă de o
eleganţă ţipătoare, rar întâlnită în acea emisferă. La
vamă purta haine negre, căci aşa cerea serviciul. Când
pleca la plimbare, arbora cravate de mătase
multicolore, jiletci înflorate şi redingote caca-dauphin,
rose-bonbon sau bleu-de-roi, pantalon de caşmir alb şi
cizmuliţe galbene, moi. Nu-şi pudra părul, căci aşa
cerea ultimul strigăt al modei, şi purta pălării rotunde,
de castor, cu panglici asortate cravatelor. Nu era urât.
Avea însă un umăr mai înalt decât celălalt şi o
cocoaşă – ce-i drept puţin pronunţată – pe care
croitorul i-o masca abil printr-o croială ad-hoc.
Abercrombie, care în afară de garderobă şi de salariu
nu avea nicio avere, se mutase în casa socrilor. Josiah
era puţin iritat de zâmbetul plin de superioară
bunăvoinţă şi de tonul condescendent al ginerelui. De
multe ori se simţea ispitit să-l repeadă. Dar se
abţinea, ca să nu o amărască pe Hannah.
„Biata fată, îşi zicea el. Privindu-i cu milă şi duioşie
silueta descărnată, merită şi ea puţină mulţumire
sufletească.”
Câteodată, Josiah era uimit de propria lui
schimbare. Acum, către sfârşitul vieţii, devenise mai
îngăduitor, mai blând. Îndeobşte, bătrânii se înăcresc,
ajung tipicari, pisălogi, exagerat de susceptibili. Josiah
privea totul cu o seninătate desprinsă parcă de cele
lumeşti. De la o vreme se simţea slăbit. Avea palpitaţii
şi obosea uşor.
La atelier se mărginea să se plimbe printre lucrători,
îmbărbătându-i, dându-le poveţe, urmate fără

— 265 —
crâcnire. Acum Patrick ducea tot greul. În mod
practic, preluase conducerea întreprinderii. Josiah
trecuse pe nesimţite sceptrul în mâinile lui Patrick, pe
care-l unsese şef al familiei. Spre mulţumirea sa, fiul
îşi îndeplinea cu conştiinciozitate îndatoririle.
Sub îndrumarea acestuia, atelierul cunoştea o
înflorire care amintea zilele bune dinaintea războiului.
Producţia şi vânzarea creşteau constant.
În primele luni după căsătorie, Zechariah
Abercrombie anunţă că e gata să renunţe la postul
său de vameş pentru a da o mană de ajutor lui
Patrick, la atelier. În mai multe rânduri, acesta se
plânsese că ţinerea scriptelor la zi, vizitele clienţilor şi
ale furnizorilor îl împiedicau să se ocupe mai intens de
fabricaţie. Oferta lui Abercrombie fu primită de îndată.
Spre plăcuta surpriză a lui Josiah şi a lui Patrick,
fostul vameş le întrecu aşteptările. Era un bun
contabil. Se pricepea nu numai să-şi ţină registrele în
perfectă ordine, dar să şi întreţină cu clientela cele
mai cordiale relaţii. Zâmbetul larg, glumele sărate,
costumele fanteziste din stofă fină oglindeau ostentativ
prosperitatea firmei.
Înţelegerea deplină dintre Patrick şi Abercrombie nu
era pe placul celuilalt cumnat, care avea impresia că
nu e consultat îndeajuns în ceea ce priveşte mersul
întreprinderii. În primul an se oferise a-şi transforma
magazinul într-un centru de desfacere a produselor
atelierului. Abercrombie, temându-se că participarea
mai activă a lui Hickey va atrage scăderea propriei lui
influenţe, îl prelucrase în taină.
— Patrick, să te fereşti de Samuel. E lipsit de

— 266 —
scrupule. Vrea să pună mâna pe firmă, înlăturându-
ne pe noi de la conducere. L-am simţit eu. Nu-i de
ajuns că va intra fără nicio osteneală în stăpânirea
unui sfert din averea care, la drept vorbind, ţi s-ar fi
cuvenit ţie.
Abercrombie reuşi să trezească bănuielile lui
Patrick, care resimţea dureros pierderea poziţiei sale.
— Eu, însă, îmi cunosc lungul nasului, continuă
Zechariah insinuant. Mă subordonez ţie, căci tu eşti
şeful familiei şi conducătorul întreprinderii. Vreau să
te ajut cu slabele mele puteri. În mine ai să găseşti
întotdeauna un colaborator devotat.
Încruntat, Patrick mormăi câteva cuvinte neînţelese.
Cutele adânci săpate pe fruntea lui acoperită pe
jumătate de franjurii părului creţ şi stufos, înspicat cu
fire albe, îi oglindeau furtuna gândurilor.
Patrick cugeta. Cugeta profund şi ajungea la
concluzia că avea dreptate. Hickey, negustoraşul de
pe Broadway îi părea suspect. Trebuia să fie cu ochii
în patru. Legea îl jefuise de trei pătrimi din avere. Cel
puţin să fie sigur pe pătrimea care-i rămăsese.
Patrick luptă deschis, brutal, ca un taur care se
avântă impetuos asupra duşmanului. Şiretenia de
vulpe a lui Abercrombie nu-i era la îndemână. Avea
oarecare bănuieli şi în privinţa acestuia. Abercrombie
se pricepuse însă a-i adormi vigilenţa, dând repetate şi
ostentative probe de devotament şi supunere. Patrick
nu cunoştea experienţa apărătorilor Troiei, care
pieriseră datorită unui perfid atac dinăuntru. Nici nu
i-ar fi trecut prin minte că urmărea să ajungă
stăpânul întreprinderii, folosindu-se de el ca unealtă.

— 267 —
 În convorbirile sale cu Patrick, fostul vameş nu se
sfia să-l critice şi pe Richard.
— Nici fratele tău nu e mai breaz. Cel puţin Samuel
vrea să pună umărul la treabă, deşi scopul lui e
egoist. Richard aşteaptă să-i vină totul de-a gata.
După moartea bătrânului va veni cu mâinile în
buzunar să-şi ceară partea din friptură. Ai să vezi
dacă n-o să fie aşa.
Prevestirea lui Abercrombie avea să se împlinească
mai repede decât s-ar fi crezut.
Într-o seară, Josiah se întoarse acasă mai devreme
ca de obicei. Era tras la faţă şi îşi târa picioarele ca
după un drum greu. Refuză să mănânce şi se culcă
îndată.
În zori, Isabella îl găsi ţeapăn. Josiah Sunderland se
stinsese, fără chinuri, în timpul somnului. Pe buze
avea un zâmbet liniştit, de om împăcat cu moartea.
La deschiderea succesiunii sosi şi Richard. Nu
numai că nu renunţă la partea lui, dar pretinse şi o
atentă verificare a scriptelor întreprinderii.
„Hapsânul ăsta, deşi înoată în bani, nu se îndură să
renunţe la moştenire în folosul surorilor sale, cum ar
face orice om cu obraz”, reflectă Samuel Hickey.
„Se bucură la prăpăditul ăsta de atelier, care abia
ne întreţine pe noi. Să-i fie ruşine, ticălosul!”
supralicită Bridget, cântând în strună bărbatului ei.
De îndată ce se măritase cu Hickey, Bridget se
identificase trup şi suflet cu familia acestuia. Hickey
era domnul şi stăpânul ei. Simţea o voluptate
deosebită să fie dominată, să-i execute poruncile. Iar
instinctele ei materne, refulate atâta amar de vreme,

— 268 —
îşi găsiseră împlinirea în creşterea şi ocrotirea copiilor
lui Hickey. Îi îngrijea, îi alinta şi îi răsfăţa ca şi când ar
fi fost trup din trupul ei.
Demn, Patrick nu scoase niciun cuvânt.
Nedreptatea acestei legi care atribuia lui Richard o
parte dintr-o avere pentru păstrarea şi dezvoltarea
căreia nu făcuse nimic, îl umplea de scârbă. Dar nu
cârtea. Socotea că protestele l-ar fi înjosit.
Nevastă-sa arunca priviri întunecate, încărcate de
imputări, cumnatului, căci jefuia copiii de averea care
ar fi trebuit să le revină numai lor. Raţionamentul ei
nu se deosebea mult de al lui Patrick. Ura ei era însă
mai sălbatică, mai puţin deghizată.
Richard înregistra instinctiv efluviile de duşmănie
care-l împresurau. Dar aceasta nu-l supăra. Simţea o
plăcere diabolică să-i înfurie pe toţi. Acceptase
moştenirea numai spre a face în necaz fratelui şi
cumnaţilor săi. Îl deruta puţin amabilitatea siropoasă
a fostului vameş, care îi zâmbea cu înţelegătoare
tristeţe, arătând că îi împărtăşeşte durerea. În schimb,
îl scandaliza Hannah, care în momentele acelea
solemne arunca priviri înamorate bărbatului ei.
Femeia aceasta îi evoca o Rosinantă osoasă şi deşălată
ce încerca să gângure ca o porumbiţă.
Singura fiinţă cu adevărat îndurerată era Isabella.
Cincizeci de ani împliniţi trăise alături de omul acesta
care, în ciuda asprimii lui, nu-i spusese niciodată un
cuvânt de ocară. Nu o răsfăţase, dar nici nu-i
întunecase vreo zi din viaţă. Traiul lor în comun nu
cunoscuse nici suişuri, nici coborâşuri bruşte. Dacă
făcea socoteala bucuriilor şi a supărărilor, bucuriile

— 269 —
atârnau mai greu în balanţă.
Isabella era străină de interesele materiale care
preocupau în aceste momente pe copii, pe nora şi pe
ginerii ei.
Cu timpul, familia Sunderland intră iarăşi în
normal. Patrick şi fostul vameş reîncepură munca în
atelier. Isabella şi Rebecca se înapoiară la menajul lor.
Hannah îşi toarse în continuare firul amorului. Hickey
reveni la şubredul său comerţ. Bridget îşi răsfăţa cu
sporită indulgenţă copiii vitregi. Richard se înapoie în
lumea lui, care nu mai avea nicio contingenţă cu
lumea lui Patrick şi a cumnaţilor săi. În curând, avea
să constate că moştenirea îi era o povară. Perspectiva
de a se vedea înhămat la conducerea unei
întreprinderi minuscule, alături de nişte parteneri
pentru care avea numai dispreţ, era firesc să nu-i
surâdă. Afară de aceasta, administrarea averii sale
nu-i mai îngăduia să se ocupe şi de atelier.
Răsuflă uşurat în ziua în care dibaciul Zechariah
Abercrombie, ghicindu-i parcă gândurile, îi făcu o
vizită la locuinţa sa şi, după oarecare ocolişuri, îi
propuse – în numele său şi al lui Patrick – să-i
cumpere partea de moştenire.
De formă, Richard ridică unele obiecţii. Invocă
respectul filial, datoria sfântă de a păstra un bun
rămas de la autorul zilelor lui, spiritul său
conservator…
Abercrombie găsi răspuns la toate. Acceptând
această tranzacţie, Richard nu numai că nu deroga de
la îndatoririle sale filiale, dar respecta implicit dorinţa
defunctului, care desigur n-ar fi văzut cu ochi buni

— 270 —
fărâmiţarea unei averi pentru care se zbătuse o viaţă
întreagă.
Richard se lăsă uşor convins, mai ales că fostul
vameş îi oferi o sumă rezonabilă. Tranzacţia se încheie
repede. Richard ceda porţiunea sa de moştenire lui
Patrick Sunderland şi lui Zechariah Abercrombie,
primind contravaloarea în aur.
Samuel Hickey prinse firul acestei lucrături abia
după ce totul fusese consumat. Perfidia cumnaţilor îl
făcu să turbeze.
— Auzi, bandiţii! Auzi ce să ne facă! strigă el furios,
năvălind ca o furtună în bucătăria în care Bridget
spăla cu sârg rufele copiilor vitregi. Ne-au tras pe
sfoară ticăloşii.
— Ce s-a întâmplat? sări ea alarmată, scăpând
rufele din mână.
Explicaţiile incoerente ale bărbatului ei nu o
lămuriră cu nimic.
— Zechariah, cocoşatul ăla blestemat, a pus totul la
cale. Ne-a lucrat, vicleanul! În complicitate cu fraţii
tăi. Abia aşteaptă să ne scoată din averea lăsată de
taică-tău. Dar n-o să le meargă. Nu. Aha, am să le
arăt eu! Unul e Sam Hickey!
În aceeaşi seară provocă un scandal monstru la
locuinţa soacră-si. Îl pălmui pe Abercrombie, care se
refugie în camera lui, încuindu-se de două ori, şi îl
făcu pe Patrick ca o albie de porci. Acesta răbdă ce
răbdă şi ieşindu-şi brusc din fire, îl luă de guler şi îl
azvârli pe uşă afară.
Hickey nu se mulţumi cu atât. Două zile mai târziu,
trecând pe stradă cu Bridget, se întâlni din întâmplare

— 271 —
cu Richard, pe care îl acostă cu aroganţă:
— Frumos, cumnate, n-am ce zice. Ne-aţi jucat.
Iar Bridget, blânda Bridget, care până atunci nu
îndrăznise să ridice glasul în prezenţa fraţilor ei, se
înfipse cu mâinile în şolduri în faţa lui Richard.
— Ar trebui să-ţi fie ruşine! îl apostrofă ea în auzul
şi în văzul trecătorilor. Ai cedat partea ta din averea
părintească prăpăditului de vameş, care s-a înţeles cu
Patrick pe spinarea mea şi a lui Sam. Dacă aveai de
gând să renunţi la moştenire, nu trebuia să părtineşti
pe unii în dauna altora.
— N-am părtinit pe nimeni, se apără Richard. Mi s-a
oferit un preţ bun. L-am acceptat. De ce nu mi-aţi
făcut voi oferta? Crezi că banii lui miros mai bine?
— Bani, bani, bani! Nu te preocupă decât banii. Ţi-
ai vândut sufletul pentru bani, asta ai făcut. Ruşine,
ruşine! Pentru aur ţi-ai luat o nevastă atât de slută şi
de slabă la minte, încât ţi-a fost ruşine să o prezinţi
familiei. Îndrăzneşte să spui că n-am dreptate,
Richard Sunderland! Dacă vrei, îţi mai torn şi alte
adevăruri. Chiar dacă or să te usture.
Richard se învineţi de indignare.
— Din clipa aceasta, Bridget, nu mai avem ce ne
vorbi. Bună ziua.
Se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă, făcându-şi loc
prin mulţime.
— Ticălosule! Întreţinutule!
Richard auzi de departe cuvintele grele, rostite cu
glas ascuţit de Bridget, care fusese cuprinsă de o criză
de isterie.

— 272 —
 În primăvara anului 1787, Richard îşi luă familia de
pe domeniul Bermuda Hundred şi o aduse la New
York. Nu îşi mai lăsase copiii la ţară de teama
squatterilor, care se stabileau cu forţa pe marile
latifundii, atacând cu armele pe cei care încercau să-i
expulzeze.
În toamna aceluiaşi an mai făcu un copil Opheliei.
Un băiat grăsuţ, roşcat, care primi numele de Charles-
Alexander.
Copilul venea pe lume într-o epocă tulbure. Statele
Unite erau în plină efervescenţă. Inflaţia făcea ravagii.
Mizeria îşi întindea giulgiul foametei, al bolilor şi al
morţii. Foştii combatanţi, desculţi, nemâncaţi,
zdrenţăroşi, văduvele neajutorate, lăsate în voia sorţii,
orfanii rămaşi pe drumuri şi toţi cei greu păgubiţi de
pe urma războiului primiseră în compensaţie asignate
depreciate, care nu le acopereau nici pe departe
nevoile. Răscoala debitorilor şi a fermierilor înfometaţi
din Massachussetts, certurile dintre diferitele state
americane, lipsa de autoritate a Congresului
consternau şi alarmau opinia publică. În vreme ce
sărăcia îşi întindea tot mai tiranic stăpânirea un mic
număr de oameni, speculanţi, negustori, bancheri,
armatori şi fabricanţi se îmbogăţeau rapid, durându-şi
case somptuoase, achiziţionând domenii şi etalând un
lux ostentativ. Philadelpia, căreia i se spunea şi Atena
Vestului, New York, Charleston, Boston se dezvoltau,
înfloreau, tindeau să capete înfăţişarea marilor oraşe
europene.
Elementele conservatoare, profitând de această stare
de anarhie care îngrijora poporul american, reuşiră să

— 273 —
creeze un puternic curent de opinie în sprijinul
convocării unei Convenţiuni. Aceasta votă o
Constituţie aristocratică, ce acorda puteri dictatoriale
preşedintelui republicii şi guvernului. În aprilie 1789,
generalul Washington fu ales Preşedinte al Statelor
Unite. Când îşi pronunţă mesajul prezidenţial în faţa
Senatului, Washington era atât de emoţionat, încât
abia îşi stăpânea tremurul mâinilor. Cabinetul
constituit de el cuprindea elemente disparate în ceea
ce priveşte apartenenţa şi convingerile politice, dar
hotărâte să-l sprijine în acţiunea de zăgăzuire a
anarhiei. Alături de Alexander Hamilton, Robert
Morris, Jay, Adams şi generalul Knox, partizani ai
unei forme conservatoare de guvernământ, se afla un
singur democrat convins, arhitectul Thomas Jefferson,
cel mai dârz şi ireductibil apărător al drepturilor
poporului.
Îndată după constituirea noului cabinet, Alexander
Hamilton trecu la punerea în aplicare a politicii sale
economice şi financiare, care urmărea să consolideze
creditul Statelor Unite înăuntru şi în afară, prin
preluarea datoriilor de război ale diferitelor state de
către guvernul federal, prin crearea unei bănci
naţionale şi prin stabilirea unor impozite directe
unice, pe întreg teritoriul ţării.
Primul punct al acestui program provocă discuţii
violente. James Monroe şi James Madison, liderii
opoziţiei, se împotriviră cu îndârjire votării unei legi
care ar fi favorizat o speculaţie deşănţată.
Într-adevăr, statul eliberase foştilor combatanţi o
primă însemnată sub formă de titluri, care în epoca

— 274 —
inflaţiei îşi pierduseră orice valoare. Proiectul noului
secretar de stat al trezoreriei avea drept obiectiv
rambursarea tuturor certificatelor şi titlurilor emise în
trecut la valoarea lor nominală, în dolari revalorizaţi.
Dar aceasta era o armă cu două tăişuri.
Curând după înscăunarea lui Hamilton în fruntea
Secretariatului de Stat al Trezoreriei, Richard
Sunderland primi o vizită simandicoasă. Jeremiah
Wadsworth, prietenul şi colaboratorul lui Hamilton,
venea să-i facă o propunere:
— Mr. Sunderland, zise Wadsworth, după ce se
asigură că uşile biroului erau închise şi că nu putea fi
auzit de urechi indiscrete. Mr. Sunderland, aş dori ca
această convorbire să rămână strict confidenţială.
— Mr. Wadsworth, te asigur de discreţia mea, zise
Richard mirat de acest lux de precauţii.
— Îţi propun o afacere care ne va umple de bani.
— Mr. Wadsworth, începutul e promiţător.
— Cunoşti, cred, proiectele lui Hamilton asupra
rambursării certificatelor şi obligaţiilor emise de
guvern la valoarea lor nominală?
— Destul de vag. Discuţiile purtate în Senat sunt
prea recente ca oamenii de afaceri să fi luat poziţie…
— Tocmai în aceasta constă cheia succesului, zâmbi
şiret Wadsworth, scărpinându-se în chica-i creaţă.
Discuţiile n-au depăşit culoarele Senatului. Marele
public habar n-are de acest lucru. Va mai curge apă
pe gârlă până când proiectul va fi cunoscut de
întreaga ţară. Acest interval îl putem folosi
achiziţionând pe nimic de la actualii deţinători
certificatele şi obligaţiile care azi nu mai au aproape

— 275 —
nicio valoare, dar care mâine vor fi garantate cu aur.
Însă trebuie să lucrăm repede. O condiţie sine qua non
a succesului e să achiziţionăm titlurile înainte ca
actualii deţinători să afle de intenţiile lui Hamilton.
— Hamilton ştie ceva despre planurile dumitale?
— Nu l-am informat încă. Dar această operaţie nu-l
va leza cu nimic. Iar celor care ar încerca să ne atace
le vom răspunde că acţiunea este pur patriotică. Ne
riscăm banii, mizând pe înflorirea financiară şi
economică a ţării.
— Aş vrea să-ţi pun o întrebare, Mr. Wadsworth. Ce
se va întâmpla dacă Senatul respinge proiectul?
— Posibilitatea aceasta este aproape exclusă.
Hamilton e hotărât să obţină votarea. Tratativele duse
în culise între partizanii şi adversarii proiectului sunt
înaintate. Până şi Jefferson a acceptat să-l sprijine în
schimbul unui preţ foarte ridicat. Faţa lui Richard
oglindi mirarea.
— Incoruptibilul Jefferson a primit un preţ în
schimbul complezenţei sale? E de necrezut.
— Lasă-mă să termin, Mr. Sunderland. Preţul nu e
în arginţi sunători, ci într-o mare cinstire acordată
Sudului, al cărui reprezentant e Jefferson. Viitoarea
capitală a Statelor Unite va fi plasată la fruntariile de
Nord ale Virginiei.
— Înseamnă că trebuie să cumpărăm terenuri acolo
unde se va întemeia viitoarea capitală.
— Sănătos raţionament, Mr. Sunderland. Cu voia
dumitale, îl putem pune în practică tot împreună. Dar
pentru moment, eforturile trebuie mobilizate în
vederea acaparării certificatelor. Pentru această

— 276 —
operaţie avem nevoie de capitaluri serioase, împreună
cu Fisher Ames, Christopher Gore şi cu George
Bingham am constituit un sindicat de cumpărători.
Sunt autorizat a-ţi oferi şi dumitale o participaţie în
acest sindicat. Ce-ai de spus, Mr. Sunderland?
Richard medită câteva clipe, de formă.
— Sunt omul dumneavoastră, Mr. Wadsworth.
— Bravo, eram sigur că n-ai să mă dezamăgeşti!
tună el, râzând zgomotos. Mâine seară, la ora opt, te
aştept la mine acasă, unde îţi voi prezenta şi pe ceilalţi
membri ai sindicatului. Vom stabili de comun acord
sumele ce le va vărsa fiecare participant.
— Voi fi punctual.
O strângere de mână pecetlui înţelegerea.
După plecarea vizitatorului, Richard se adânci în
fotoliul său. Exulta. Ajunsese în sfârşit un personaj
important în lumea marii finanţe, de vreme ce i se
făcuse această propunere.
Acceptase fără ezitări oferta lui Wadsworth, fiindcă
mirosise o mare lovitură. Hotărî să lucreze şi pe cont
propriu. În aceeaşi seară îşi convocă agenţii, pe care îi
organiză în echipe, cu misiunea de a străbate întreg
teritoriul Statelor Unite pentru a achiziţiona
certificate.
În definitiv, îşi zicea el, de ce n-aş lucra şi
independent? Era gata să pună rămăşag că
Wadsworth şi Bingham nu se mărgineau să opereze
numai prin intermediul sindicatului.

Într-un timp record, agenţii lui Richard împânziră

ţara, curăţind ca lăcustele terenul. Lucră atât de

— 277 —
repede, încât delegaţii sindicatului rămaseră de multe
ori cu buza umflată. Teritoriul Statelor Unite era atât
de întins, iar populaţia atât de răspândită încât mai
toţi oamenii de afaceri, participanţi la această
operaţie, se aleseră cu un număr apreciabil de
obligaţii. Cei vrednici acumulară, fireşte, mai multe
decât ceilalţi. Richard se numără printre cei mai
vrednici.
Bineînţeles, şi riscul era mare. Capitalul investit în
această afacere era uriaş. Respingerea proiectului lui
Hamilton l-ar fi ruinat. Dar el avea mare încredere în
tenacitatea de buldog a tânărului avocat.
În ianuarie 1790, Alexander Hamilton se prezentă în
faţa Camerei şi a Senatului spre a-şi expune raportul.
În prima parte prevedea consolidarea tuturor valorilor
emise de guvern, iar într-a doua se stipula trecerea în
sarcina noului stat federal a totalităţii datoriilor
contractate de fostele colonii.
Această declaraţie oficială declanşă o nouă ofensivă
a sindicatelor de bancheri, precum şi constituirea de
noi sindicate, alcătuite din oameni de afaceri care,
neavând legături directe cu Hamilton şi cu
colaboratorii săi, nu cunoscuseră dinainte proiectul de
rambursare. Deţinătorii de obligaţii, risipiţi pe
imensele teritorii ale Statelor Unite, nu aflară nici de
data aceasta de discuţiile purtate în Cameră şi Senat.
Drumurile desfundate, legăturile poştale defectuoase,
distanţele uriaşe, anevoie de parcurs în acel sezon
îngreuiau contactul cu capitala. Speculatorii îşi
puteau continua nestingheriţi jocul, achiziţionând
certificatele cu 15 până la 20 de cenţi dolari.

— 278 —
 Pe Richard nu-l mai impresiona concurenţa
crescândă. Pachetele de certificate achiziţionate de el
până la publicarea raportului reprezentau, la valoarea
lor nominală, aproximativ cincisprezece milioane de
dolari, pe care le plătise cu trei milioane două sute de
mii de dolari. Nu îşi pierduse vremea.
În Cameră şi în Senat, adversarii lui Hamilton se
luptau cu disperare pentru a împiedica votarea
proiectului. Forţele celor două tabere erau sensibil
egale. Potrivit calculelor specialiştilor, care făceau
aprinse pronosticuri asupra rezultatului votării,
Hamilton, pentru a obţine victoria, ar mai fi avut
nevoie de un vot în plus în Senat şi de cinci voturi în
Camera Reprezentanţilor.
Opoziţia constituia un monolit. Manevrele de culise
şi corupţia păreau să nu mai aibă niciun efect. La
tribună, adversarii lui Hamilton, dezlănţuiau atacuri
furibunde. Ziarul „Daily Advertiser” din New York
publică o informaţie care stârni o vâlvă extraordinară.
Votarea proiectului, dezvăluia articolul, n-ar procura
beneficii decât speculatorilor. Richard Morris ar realiza
optsprezece milioane, Jeremiah Wadsworth nouă
milioane, guvernatorul Clinton cinci milioane, iar
bancherul Bingham patru milioane. Lista cuprindea şi
alte nume de afacerişti mai puţin importanţi. În
încheiere, ziarul denunţa opiniei publice manevrele
deocheate ale cercurilor guvernamentale şi cerea
americanilor să ducă o campanie dârza împotriva
votării.
În ziua în care „Daily Advertiser” lansa acest semnal
de alarmă, Richard se întâlni iarăşi cu John Halsey,

— 279 —
pe puntea pontonului care lega Long Island de New
York. Richard era însoţit de Norman McKreely, noul
său secretar, şi de avocatul Sanders, consilierul său
juridic. Hasley era întovărăşit de câţiva prieteni
politici.
Sunderland, care nu uitase încă întorsătura
neplăcută luată de ultima lor discuţie la Philadelphia,
încercă să-l evite. Cu mâinile sprijinite de parapetul
pontonului, privea ţărmul Manhattanului, care se
îndepărta învăluit într-o pânză subţire de ceaţă.
Sanders îi vorbea despre ultimele cancanuri politice
iar McKreely asculta cu respectuoasă atenţie, aşa cum
se cuvine unui secretar model la început de carieră.
Îndată ce îl văzu pe Richard, Halsey se îndreptă spre
el cu exagerată prietenie.
— Ce mai faci, Sunderland? A trecut un secol de
când nu ne-am mai văzut.
Se feri însă a-i întinde mâna.
— Mă bucur că te văd, Halsey, zise Richard zâmbind
ironic.
— Ştii, spuse Halsey cu aceeaşi falsă bunăvoinţă,
am citit articolul din „Daily Advertiser”. Scria că eşti
pe punctul de a realiza un beneficiu de treisprezece
milioane de dolari. Straşnică lovitură, Sunderland.
Felicitări! Gândiţi-vă, gentlemen, spuse el întorcându-
se spre însoţitorii săi, treisprezece milioane de dolari.
Ce sumă fantastică! Zece mii de fermieri nu pot
câştiga laolaltă, după o viaţă de muncă, această sumă
fabuloasă, pe care amicul nostru o realizează printr-o
simplă scamatorie.
— Te crezi spiritual, Halsey! spuse Richard cu

— 280 —
aceeaşi ironie seacă.
— Nici nu mă gândesc să fac spirite, dragul meu.
Spun purul adevăr. Sunt de-a dreptul uimit de
această genială speculaţie. Câteva sute de mii de foşti
luptători sunt pe cale de a fi spoliaţi de beneficiile care
în mod normal ar trebui să le revină lor. Aceleaşi sute
de mii de luptători vor fi impuşi pe viitor la noi şi grele
taxe fiscale, pentru ca Statul să poată plăti la valoarea
lor nominală certificatele acaparate de dumneata.
— Glumele bune m-au amuzat întotdeauna, Halsey.
— De data aceasta nu glumesc, Mr. Sunderland,
zise Halsey cu aspră solemnitate. Jefuirea oamenilor
cinstiţi de către o bandă de speculanţi lacomi nu-mi
dă prilej de râs. Voi râde numai în ziua în care vă voi
vedea pe toţi cu ştreangul de gât.
— Satisfacţia aceasta nu ţi-o voi oferi niciodată,
Halsey.
— Te înşeli. Mi-o vei oferi foarte curând. Cetăţenii
acestei ţări nu vor îngădui la infinit să fie înşelaţi,
jefuiţi, călcaţi în picioare de o haită de tâlhari în haine
negre.
Richard începu să râdă.
— Insultele dumitale nu reuşesc să mă supere.
Mânia te face hazliu. Uite, te-ai înroşit ca un curcan.
— Eşti de un cinism revoltător! Dar nu e de mirare.
Bogăţia ţi-a îngroşat obrazul.
Richard râdea cu poftă.
— Îţi repet, Halsey. Orice mi-ai spune nu reuşeşti să
mă superi. Ce-ar zice lumea dacă mi-aş pune mintea
cu dumneata? Te-aş strivi. Şi mie nu-mi plac victoriile
ieftine.

— 281 —
 Avocatul Sanders, care stătea deoparte şi urmărea
plin de curiozitate incidentul, se întoarse spre
McKreely.
— Uimitor om şi patronul dumitale. Îmi face
impresia unui dulău danez care priveşte calm o javră
mică şi arţăgoasă ce-l latră cu furie.
— Mr. Sunderland nu e întotdeauna aşa de calm,
spuse secretarul. Avusese prilejul să cunoască şi alte
faţete ale caracterului patronului său.
De data aceasta, incidentul se curmă fără alte
peripeţii. Râzând cu hohote, Sunderland se întoarse
cu spatele spre Halsey, reluându-şi discuţia cu
Sanders.
Halsey îşi încleştă pumnii, voi să mai spună ceva,
dar nu făcu decât să deschidă gura şi să o închidă,
hăpăind aerul. Se îndreptă apoi spre prietenii săi.
— Ziua socotelilor nu e departe, spuse el, suficient
de tare ca să fie auzit de Sunderland. Atunci îşi va
pierde calmul…
Calmul lui Sunderland era numai aparent. Ziua
punerii la vot a proiectelor lui Hamilton se apropia cu
paşi repezi. Investise în această afacere toate fondurile
sale. În plus se împrumutase la două bănci din New
York, ipotecând domeniul Bermuda Hundred şi două
din cele trei corăbii de comerţ. Dacă lovitura dădea
greş, pierdea totul. Responsabilitatea lui era uriaşă.
Angajase în această afacere toate capitalurile socrului
şi nevestei sale, fără să-i fi consultat.
Un insucces ar fi fost mai bogat în consecinţe astăzi
decât înfrângerea suferită la Londra acum treisprezece
ani. Atunci lucrase pe cont propriu. Urmările le

— 282 —
suportase singur. De data aceasta ar fi ruinat şi pe Sir
Lewis şi pe Ophelia.
Richard îl invidia uneori pe Patrick, care nu trecea
prin asemenea emoţii. Ascensiunea acestuia era
înceată, dar fără zguduiri.
În ziua sorocită pentru votarea legilor propuse de
Hamilton, Richard nu avu curajul să asiste la şedinţa
Camerei Reprezentanţilor. Era pentru prima oară în
viaţă că încerca o emoţie profundă care-l strangula.
Spre a nu-şi trăda agitaţia faţă de colaboratorii săi,
părăsi în ziua aceea oraşul pretextând o vizită la un
prieten din Scranton.
Noaptea târziu se înapoie la New York. Străzile erau
goale. Luna arginta casele, turlele bisericilor, copacii şi
boschetele din grădini, dându-le înfăţişarea ireală a
unui decor de feerie. Numai zgomotul pe care îl făcea
echipajul când trecea pe porţiuni pavate cu bolovani
de râu risipea această atmosferă stranie, de poveste,
readucându-l la realitate.
Când ajunse acasă, portarul îl anunţă că în salon îl
aştepta un vizitator.
„La ora aceasta târzie? Cine să fie? se întrebă
Richard. Vreun prieten? Vreun mesager? Cu veşti
bune sau rele?”
Îşi lăsă mantaua în vestibul. Cu paşi măsuraţi urcă
cele zece trepte de marmură ale scării interioare şi
pătrunse în holul slab luminat. Pe sub uşa închisă a
salonului se vedea o dungă mai vie de lumină. Apăsă
clanţa. Inima fi bătea accelerat. Când intră în salon,
vizitatorul, care stătea adâncit într-un fotoliu, sări
aruncat parcă de un resort. Era Jeremiah Wadsworth,

— 283 —
cu statura lui herculeana, cu gesturile largi şi vorbă-i
puternică, tunătoare:
— Ce-i cu dumneata, Sunderland? Oraşul fierbe, iar
dumneata te plimbi. Până la căderea nopţii, străzile
din jurul Congresului gemeau de oameni care urlau,
vociferau ori aplaudau ca ieşiţi din minţi. Ai fi zis că
New Yorkul e un azil de nebuni.
Richard afectă o poză nepăsătoare.
— Nu obişnuiesc să mă agit, prietene. Excesele sunt
de prost gust.
— Cunoşti, cel puţin, rezultatul votului? întrebă
Wadsworth uimit de calmul gazdei.
— Nu l-am aflat încă. Dar nu face nimic. Am tot
timpul.
— Eşti fenomenal! exclamă vizitatorul izbindu-se cu
palmele peste coapse. Eşti de-a dreptul fenomenal! Te-
am aşteptat două ore, Mr. Sunderland ca să-ţi
comunic vestea, marea veste.
Richard simţi un fior străbătându-l ca un curent
electric.
— Doreşti un whisky, Wadsworth?
— Două, Sunderland, trei… Dar mai întâi să-ţi spun
vestea. Legile au fost votate. Cu o mică majoritate. Dar
nu importă. Principalul e că au fost votate, în ciuda
opoziţiei dârze a lui Madison, a lui Halsey şi a
radicalilor. Am învins, Sunderland. Ei, ce zici?
— Sunt încântat, răspunse el laconic, cu acelaşi ton
egal, spre admiraţia fără margini a lui Wadsworth.
Acum dă-mi voie să te tratez cu un whisky.
Luă clopoţelul de argint de pe măsuţă şi începu să-l
agite. În vreme ce sunetele limpezi răscoleau liniştea

— 284 —
casei, o satisfacţie uriaşă umflă inima amfitrionului,
care îşi îngădui un singur gest de slăbiciune. Un oftat
de uşurare atât de reţinut încât scăpă vizitatorului…

În sfârşit, Richard reuşise să-şi consolideze averea şi

să-şi creeze totodată o bază financiară puternică.
Beneficiul lui net se cifra la nouă milioane de dolari.
Cifră astronomică pentru acele vremuri. Wadsworth,
Morris, Clinton, Bingham realizaseră profituri mai
mari. Însă în mâinile lui Richard, nouă milioane de
dolari aveau mai multă valoare decât toate beneficiile
celorlalţi speculatori luate la un loc. Visul său se
împlinise. Avea la dispoziţie un capital important, pe
care va şti să-l manevreze.
Se cutremura gândindu-se cât de aproape fusese de
prăpastie. Dar câştigurile mari nu sunt posibile fără
riscuri mari. Jucase totul pe o carte şi câştigase.
După acest succes, Richard îşi zise că o scurtă
vacanţă nu i-ar strica. În ultimii zece ani nu ştiuse ce
înseamnă odihna. O călătorie în Europa ar fi fost
oportună din mai multe motive.
În primul rând, trebuia să se mai ocupe şi de familia
sa, pe care în ultima vreme o neglijase. Pe Ophelia n-o
vedea cu săptămânile, deşi o avea în preajma lui, la
New York. Cât despre copii, ştia doar că mai trăiau. O
dată sau de două ori pe lună, guvernanta îi aducea în
biroul său, pentru o scurtă şi protocolară vizită.
Richard îşi ridica ochii de pe vrafurile de hârtii,
arunca o privire distrată asupra copiilor, întreba dacă
sunt cuminţi, apoi le dădea drumul.
McKreely, secretarul său, avea obligaţia să le

— 285 —
supravegheze educaţia, angajând preceptori şi
guvernante. Tot el trebuia să se ocupe şi de
cheltuielile necesitate de întreţinerea lor. Corvoadă de
care se achita conştiincios, dar fără entuziasm. Copiii
ajunseseră a-l privi cu mai multă simpatie decât pe
tatăl lor. Richard le inspira teamă. Henry, cel mai
mare dintre copii, care împlinise de curând nouă ani,
tremura ca frunza ori de câte ori era adus în faţa
tatălui său. Richard nu-i zâmbise niciodată. Copilul
acesta slăbuţ, cu trăsături colţuroase, cu ochi negri,
veşnic plecaţi, cu nas cârn, buze cărnoase şi obraz
cafeniu, de mulatru, era atât de deosebit de fraţii săi,
încât Richard se întreba adeseori dacă era zămislit de
el. Îl indispunea firea acestui copil timid, închis în
sine, care nu-i privea niciodată în ochi. La întrebările
sale, Henry nu era în stare să răspundă decât printr-
un monosilabic: „Da, Sir” sau „nu, Sir” Din rapoartele
lui McKreely şi ale preceptorilor reieşea că băiatul
avea o inteligenţa vie, superioară vârstei sale.
„E de mirare că nu şi-o manifestă”, îşi zicea Richard
perplex. În mintea lui nu stăruia decât imaginea
copilului sperios şi bănuitor, care evita să-l privească
deschis.
Georgina, care împlinise şapte ani, îl despăgubea de
toate dezamăgirile pricinuite de Henry. Fetiţa semăna
cu heruvimii din imaginile colorate oferite copiilor
catolici pentru silinţă la învăţătură. Robert, al treilea
copil, care avea cinci ani, şi Charles, prâslea, care abia
trecuse de doi ani, erau prea mici spre a îngădui
pronosticuri în legătură cu viitoarele lor însuşiri.
În privinţa lui Henry, Richard socoti că sosise

— 286 —
momentul să-l trimită la şcoală, în Anglia. Eton sau
Harrow erau de preferat. Pe Georgina intenţiona să o
înscrie la mănăstirea Fontevrault, unde îşi
desăvârşeau educaţia fete din cele mai nobile familii
din Franţa. Richard era de părere că numai în şcolile
europene copiii căpătau o educaţie aleasă şi o cultură
solidă. Sir Lewis se declară de acord cu ginerele său.
Ophelia nu fu consultată. În ultimii doi ani, mintea ei
se întunecase. Nu îşi mai recunoştea bărbatul şi nici
copiii. Universul ei se rezuma la câteva zeci de păpuşi
şi la o haită de baseţi.
Înainte de a pleca în Europa, Richard întâlni la un
banchet oferit de guvernatorul Clinton pe Monsieur
Jean de Ternant, Ministrul Franţei, pe care îl cunoştea
încă de la Paris. Când vorbi ministrului despre
intenţia sa de a-şi înscrie fetiţa la Fontevrault, acesta
clătină sceptic din cap.
— Atmosfera din Franţa a devenit irespirabilă. Nu
ştiu dacă azi o mănăstire franceză e de recomandat
pentru fetiţa dumneavoastră. Nu urmăriţi ziarele?
— Sunt abonat la vreo patru sau cinci.
— Evenimentele din Franţa nu v-au atras atenţia?
— Vă mărturisesc că nu le-am dat prea multă
importanţă. În ultima vreme am fost extrem de prins.
— N-aţi auzit de căderea Bastiliei, de tulburările de
la Paris, de confiscarea bunurilor clerului, de luarea
cu asalt a Versailles-ului de către parizieni? Dacă aţi fi
stat de vorbă cu predecesorul meu, contele de
Moustier, aţi fi primit informaţii mai ample… În
calitatea mea oficială nu pot să vorbesc mai mult,
adăugă el, alegând cu grijă cuvintele.

— 287 —
 Mirat de reticenţele ministrului, Richard făcu a doua
zi o vizită unui funcţionar superior de la legaţia
Franţei, Monsieur Victor du Pont de Nemours, cu care
cinase în câteva rânduri în casa lui Alexander
Hamilton.
Nemours fu mai puţin rezervat decât şeful său
direct.
— Franţa trece printr-o criză serioasă Monsieur.
Parisul clocoteşte. Pe străzi aristocraţii sunt huiduiţi
şi ucişi. Castelele sunt incendiate. Războiul civil bate
la uşă. Armata e în descompunere. Anarhia câştigă
teren…
Richard zâmbi cu neîncredere.
— Fie-mi cu iertare, Monsieur de Nemours. Mă tem
că priviţi lucrurile prea în negru. Franţa a mai văzut
asemenea agitaţii. Nicio ţară nu e scutită de tulburări,
la anumite epoci. Şi America a cunoscut destule
frământări. Dar ordinea socială nu a fost răsturnată.
În Franţa, monarhia, privilegiile nobiliare, tradiţiile au
rădăcini prea adânci. Nu le smulge o simplă răzmeriţă.
— E mai mult decât o răzmeriţă, Monsieur, zise
Nemours.
— Credeţi? Va fi de ajuns ca guvernul să ia măsuri
energice şi tulburătorii ordinii publice se vor potoli ca
prin farmec. În orice caz, valurile revoluţiei de care
vorbiţi nu vor ajunge până la zidurile mănăstirilor.
Poporul francez e cucernic. La Fontevrault fiica mea va
fi mai la adăpost decât în casa mea.
Diplomatul ridică din umeri.
— Procedaţi cum credeţi de cuviinţă. V-am prevenit.
— Şi eu vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, zise

— 288 —
Richard ridicându-se de pe scaun.
Plecă de la legaţia Franţei neclintit în hotărârea sa.
Ultimele lui succese îi întăriseră încrederea în
infailibilitatea raţionamentelor sale. Nu-l impresionară
nici avertismentele celor doi diplomaţi, nici articolele
fulminante din ziarele de stânga, care trâmbiţau
mersul triumfător al revoluţiei din Franţa, şi nici
declaraţiile lui Jefferson, care afirmase că ar prefera
să se năruie jumătate din omenire decât să asiste la
înfrângerea revoluţiei.
În ajunul plecării sale în Europa, primi două vizite,
aparent fără importanţă, dar care aveau să determine
o cotitură în viaţa lui.
Primul vizitator fu Robert Morris, unul dintre
beneficiarii speculaţiei cu obligaţiile de stat. Morris
întruchipa cumpătarea. Vorbea rar şi la un diapazon
foarte jos, era zgârcit în gesturi şi nu se entuziasma
niciodată. Cei ce-l judecau după înfăţişarea să n-ar fi
conceput că omul acesta era adeptul loviturilor
îndrăzneţe, al salturilor în necunoscut, al iniţiativelor
extraordinare. Pierdea şi câştiga milioane, fără a da
vreun semn de contrarietate sau de bucurie. Richard
fusese de două sau trei ori în casa lui Morris.
Vizita bancherului îl bucură. Acest îndrăzneţ om de
afaceri nu se ostenea pentru oricine. Un sfert de oră
Morris vorbi despre soare, despre lună, despre vreme.
Făcu ceea ce în limbaj colorat se numeşte „a bate
câmpii”.
Richard ştia că în curând musafirul va intra în
subiect şi că acesta va fi palpitant. Aşa se şi întâmplă.
Morris explică, în fine, că împreună cu un grup de

— 289 —
prieteni înfiinţase un sindicat de cumpărători de
terenuri. Prin „terenuri” se înţelegeau întinse teritorii
în Vestul Sălbatic. Sindicatul îşi propunea să le
revândă mai târziu, cu preţ dublu sau triplu,
coloniştilor lipsiţi de pământ. Numai în ultimul an
grupul achiziţionase şase milioane de acri.
— Am investit în terenuri sume uriaşe, Mr.
Sunderland. În acest moment avem în perspectivă
achiziţionarea unui teritoriu de opt milioane de acri, la
vest de lacul Michigan. Pe acest teritoriu a mai pus
ochii şi alt grup, dirijat de Bingham. Va trebui să
ducem o luptă îndârjită. Succesul nostru este însă
asigurat, căci avem relaţii puternice în guvern.
În timp ce Morris vorbea, Richard făcea mintal
felurite presupuneri în legătură cu scopurile
nemărturisite ale bancherului. Era evident că Morris
avea relaţii puternice. Prietenia lui cu Washington şi
cu Alexander Hamilton era arhicunoscută. Războiul de
Independenţă fusese finanţat, în mare măsură, cu
fonduri colectate de el. Dacă se adresa lui Sunderland,
însemna că avea nevoie imediată de un fond serios de
rulment. Nu cumva Morris nu mai dispunea de bani
lichizi?
Morris îşi terminase expunerea, invitându-l să se
asocieze grupului său cu o participaţie de şase
milioane de dolari.
Richard nu păru impresionat de suma exorbitantă.
Devenise maestru în deghizarea simţămintelor. Oferta
era ispititoare. Lucrând mână în mână cu Wadsworth
realizase beneficii de nouă milioane de dolari. Poate că
Morris îi va da ocazia să le dubleze. Avea o singură

— 290 —
obiecţie. Squatterii. Ce se va întâmpla dacă aceştia se
vor instala cu forţa pe pământurile sindicatului,
refuzând să le plătească? Richard avea experienţa de
pe Bermuda Hundred. Nu-şi formulă îndoielile în faţa
interlocutorului său, însă ceru un termen de gândire,
făgăduind că va studia cu toată atenţia oferta.
La câteva minute după plecarea lui Morris, un nou
vizitator ceru să fie primit. Zechariah Abercrombie.
Când majordomul îi anunţă acest nume, Richard
strâmbă din nas. îi inspira o aversiune deosebită. În
primul moment fu tentat să nu-l primească. Apoi îşi
zise că gestul acesta ar stârni comentarii dezagreabile,
iar va şti să le alimenteze. Fostul vameş era
primejdios. Îi părea preferabil să-l neutralizeze printr-o
atitudine binevoitoare, dar care să nu-l angajeze la
nimic.
Zechariah Abercrombie îşi făcu intrarea ploconindu-
se şi ducându-şi mâna dreaptă la inimă, la gură şi la
frunte, într-un larg salut oriental. Pe buze îi plutea
acelaşi zâmbet dulceag, în care se îmbinau linguşirea
şi familiarismul. Purta o cravată ţipătoare de mătase
roşie, brodată cu frunzuliţe verzi. Fracul, cu cozi
scurte, croit după ultimul jurnal, era de o nuanţă
castanie, denumită cheveux de reine. Pantalonii de
caşmir alb, cizmele de lac cu carâmbii moi, pălăria
înaltă pe care o ţinea sub braţ şi bastonul răsucit, cu
măciulie de fildeş, mare cât o gutuie, ilustrau cele mai
noi capricii ale modei masculine.
Abercrombie se aşeză cu grijă pe marginea
fotoliului. Felul său de a sta sublinia amestecul de
deferenţă şi intimitate, dictat de dublul său rol de

— 291 —
solicitant şi de cumnat.
Căci venea să ceară ceva.
Cu frazele dezinvolte ale unui om de lume – nu
degeaba fusese vameş zece ani încheiaţi – se interesă
de familia lui Richard de copii, de sănătatea acestuia.
„Cred că bagi de seamă cât sunt de politicos şi ce
maniere distinse am, reflectă el, în vreme ce gura îi
mergea ca o moară. Te întreb de nevastă-ta, deşi ştiu
că nu-i lipseşte decât cămaşa de forţă, mă interesează
copiii tăi cu toate că nu sunt decât nişte mormoloci,
cu care n-am nici în clin nici în mânecă şi te mai
întreb şi de sănătate, deşi sănătatea ta mă interesează
foarte puţin. Adică nu. Greşesc. Mă interesează într-o
oarecare măsură. Îţi urez să rămâi sănătos până în
clipa în care îmi voi face treburile cu ajutorul tău. Pe
urmă, poţi să te duci dracului, şi tu, şi familia ta; n-
am să mă sinchisesc nici cât negru sub unghie. Adică,
iarăşi greşesc. Aş vrea să-i văd plesnind pe rând, şi pe
tine la urmă. Nu de alta, dar să te moştenesc. Ce bine
mi-ar sta în casa asta mare, cu mobile luxoase, cu
covoare şi cu argintărie pe toate mesele.”
Nici gândurile lui Richard nu erau mai binevoitoare:
„Ce-o fi vrând să mai îmi ceară şi cocoşatul ăsta,
gătit ca o pupăză? Cred că şi la prohab poartă nasturi
de argint. Cravata verde cu roşu îşi urlă prostul gust.
Arborează atâtea culori, încât face concurenţă unui
papagal. Trebuie să-mi muşc buzele ca să nu
izbucnesc în râs. Ce aere îşi dă. Şi ce termeni umflaţi
foloseşte.”
După ce îşi epuiza introducerea, fără ca Richard să
fi cooperat la întreţinerea focului sacru al conversaţiei,

— 292 —
se apropie de subiect.
— Cumnate, am venit să discutăm şi ceva afaceri, îţi
propun o combinaţie susceptibilă să ne procure
amândorura beneficii frumoase. Ştii poate că nici eu
nu sunt novice în afaceri. Pe fratele dumitale l-am
făcut om.
— Bravo! Dacă ar şti Patrick ce mult îţi datorează…
— După ce am pus pe picioare atelierul de cuţite,
zise umflându-se în pene, am cumpărat împreună cu
Patrick o mică pulberărie la Terrytown, pe Hudson.
Pulberăria, mulţumesc lui Dumnezeu, merge straşnic.
Azi, cumnate, am o situaţie de invidiat. Dar nu mi-e
de ajuns. Şi eu sunt plămădit din acelaşi aluat ca şi
dumneata. Tind tot mai sus.
Pe Richard îl irita prezumţioasă paralelă pe care şi-o
permitea Abercrombie, cât şi obiceiul acestuia de a
repeta aproape la fiecare frază cuvântul cumnate.
Fostul vameş evita să-i zică pe nume, ceea ce ar fi
părut poate prea intim, şi ocolea totodată şi
protocolarul „Mr. Sunderland”, care l-ar fi pus într-o
stare de inferioritate.
— Am în vedere o afacere formidabilă, spuse
Abercrombie, izbindu-se cu palmele peste genunchi. O
cogeamite fabrică de explozivi. Aş putea să o cumpăr
pe un preţ de nimic. Să precizăm. Preţul e de nimic în
raport cu adevărata valoare a fabricii. Eu nu l-aş
realiza chiar dacă aş vinde întreaga mea participaţie în
atelierul de cuţite şi în pulberăria de la Terrytown.
— Mai exact, la cât se cifrează?
— La o sută de mii de dolari. Dar fabrica face cei
puţin trei sute.

— 293 —
 — Trebuie să fie ceva la mijloc de vreme ce
proprietarul o vinde atât de ieftin, zise Richard.
— Este ceva. Proprietarul ei a murit. Iar
moştenitorul e un tinerel nevolnic, setos de petreceri.
Abia aşteaptă să-şi transforme fabrica în bani şi să-i
pape cu femeile la Philadelphia şi la New York. Afară
de asta, mai are şi datorii la cărţi. Şi, de! Astea sunt
datorii de onoare, spuse el râzând ironic. Trebuie
achitate de urgenţă.
— Şi mă rog de ce te-ai adresat tocmai mie? întrebă
Richard cu ton neutru.
— De ce? Fiindcă sper să obţin de la dumneata un
credit pe termen lung, cu care să cumpăr fabrica.
Richard nu răspunse. Era mai impenetrabil decât
un sfinx.
— Sunt gata să plătesc orice dobândă, se grăbi să
adauge Abercrombie, impresionat de tăcerea gazdei.
Aş accepta chiar o ipotecă asupra atelierului de cuţite
şi a pulberăriei de la Terrytown.
Richard îşi examină critic unghiile. Clipele acestea îi
părură lui chinuitor de lungi. În ochi i se citea
îngrijorarea. Se temea de un răspuns negativ.
Momentul acesta era poate cel mai greu din viaţa lui.
Picături de sudoare îi îmbrobonară fruntea. Bărbia
începu să-i tremure. Gura i se uscase. Înghiţi în sec,
cu zgomot, ca şi când ar fi sughiţat.
Richard continua să-şi contemple unghiile,
impecabil lustruite. O presimţire ciudată vibra
undeva, înăuntrul fiinţei lui. De ce îl afectă oare atât
de straniu propunerea lui Abercrombie?
— E o afacere extraordinară, reluă acesta. Voia să-şi

— 294 —
convingă neapărat interlocutorul. E o afacere
formidabilă! Gândeşte-te şi dumneata. O ţară întreagă
îşi durează prosperitatea prin luptă. Un popor întreg
înaintează spre Vest, deschizându-şi drum şi
cucerindu-şi cu arma în mână un loc sub soare… Şi
pentru aceasta oamenii au nevoie de arme, de
pulbere…
„Cocoşatul ştie uneori să fie elocvent, îşi zise
Richard, care făcuse acelaşi raţionament. Oamenii au
nevoie de arme şi de pulbere… Aşa e… Oamenii au
nevoie de arme şi de pulbere…”
Cu indolenţă studiată, Richard îşi ridică privirile
asupra lui Abercrombie.
— Armele importate din Anglia vor fi întotdeauna
mai ieftine decât cele fabricate în Statele Unite. Nu, nu
suntem o ţară industrială, Abercrombie, şi nici nu
vom fi vreodată. Cât priveşte pulberea, avem destule
fabrici care-şi fac o concurenţă crâncenă.
Minţea cu cel mai convins aer din lume.
— Totuşi, continuă el, n-ar fi exclus să-ţi acord
împrumutul. Bineînţeles, mai înainte trebuie să-mi
dau seama de soliditatea garanţiilor dumitale. Nu ştiu
dacă ipotecarea atelierului şi a pulberăriei de la
Terrytown ar acoperi riscul pe care îl întâmpin dându-
ţi banii. Cred că ipotecarea fabricii pe care ai de gând
să o cumperi ar fi cea mai bună formulă. Evident,
numai dacă fabrica merită acest împrumut.
Voia să obţină date mai precise asupra
întreprinderii despre care îi vorbise cu atâta
entuziasm. Richard se pricepea să deosebească
entuziasmul sincer de entuziasmul de comandă al

— 295 —
solicitantului care oferă garanţii iluzorii. Abercrombie
făcuse o descoperire, care merita a fi studiată. O
descoperire nu trebuie să ajungă pe mâini străine.
Pentru a nu-şi dezvălui jocul, Richard se feri să
ceară referinţe mai precise. Dar abia aştepta să afle
numele fabricii şi localitatea în care era situată.
— Astăzi banii sunt foarte scumpi, spuse el. Voi face
însă tot posibilul să te servesc. Un cumnat atât de
inimos nu poate fi refuzat, zâmbi Richard cu exagerată
bunăvoinţă.
Abercrombie căzu în cursă. Faţa i se lumină. Un
zâmbet de uşurare îi lărgi gura. Îi venea să explodeze
de bucurie.
— Crezi că ai să-mi poţi împrumuta banii? Să nu
mă mai adresez la alt bancher?
— Dacă garanţiile sunt satisfăcătoare îţi acord
creditul, Abercrombie. În prealabil, îmi trebuie
informaţii mai ample.
Fostul vameş alunecă pe panta destăinuirilor.
— Fabrica în chestiune se află la New Schenectady,
în Pennsylvania. Aproape de Trenton. Firma e
cunoscută. „The First American Gumpowder Factory”.
Richard înregistră mintal datele.
— Dacă spui că afacerea e atât de straşnică, nu te
temi că altul ar putea să ţi-o sufle? întrebă el,
afectând un aer de amuzată curiozitate.
— Nu mă tem, răspunse Abercrombie, făcând
şmechereşte cu ochiul. Am reuşit să capăt o opţiune
până fac rost de fonduri. În cazul că tânărul Sloane,
proprietarul, vinde fabrica altui amator, trebuie să-mi
cedeze din preţ zece mii de dolari. După cum vezi, îl

— 296 —
am în palmă.
— Felicitările mele, Abercrombie! Cum ai făcut de i-
ai smuls opţiunea?
— Am câştigat la cărţi de la tânărul Sloane trei mii
de dolari. În schimbul acestei sume, pe care nu mi-o
putea achita în douăzeci şi patru de ore, mi-a semnat
opţiunea cu pricina.
— Încep să te admir, Abercrombie.
Fostul vameş zâmbi cu falsă modestie.
— În lumea asta, deştepţii trăiesc pe spinarea
proştilor. În ceea ce mă priveşte, am năzuit
întotdeauna să mă număr printre deştepţi.
Richard făcu haz.
— Se pare că ai reuşit, cumnate, zise el, folosind
pentru prima oară acest termen…
Corbul şi Vulpea, faimoasa fabulă a lui La Fontaine,
îşi găsea cea mai perfectă ilustrare.

După plecarea lui Zechariah Abercrombie, Richard

avu o lungă convorbire cu secretarul său, Norman
McKreely. Îi dădu instrucţiuni amănunţite şi precise.
Aceasta se petrecea la 5 mai. În zorii zilei de 6 mai,
McKreely plecă la New Schenectady, unde sosi în
după-amiaza aceleiaşi zile. Rămăsese la New
Schenectady până în dimineaţa următoare. La 7 mai,
în fapt de seară, se înapoie la New York cu un raport
detaliat, care fu pe placul patronului său.
La 8 mai, Richard, însoţit de McKreely şi de avocatul
John Sanders, plecă la rândul său spre New
Schenectady. În dimineaţa zilei de 9 mai avu loc în
biroul directorului întreprinderii „The First American

— 297 —
Gumpowder Factory” o foarte importantă conferinţă de
afaceri, care dură 3 ore. La această şedinţă, ţinută cu
uşile închise, participa Richard Sunderland şi
însoţitorii săi, de o parte, iar de alta, Archibald Sloane,
proprietarul şi directorul fabricii, contabilul-şef
Gordon W. Watkins şi avocatul Roscoe Mooney. La ora
douăsprezece din zi, Archibald Sloane semnă actul de
vânzare, prin care, „The First American Gumpowder
Factory” trecea în proprietatea lui Richard
Sunderland-Beauclair. Preţul era de o sută douăzeci
de mii de dolari.
La 10 mai, Zechariah Abercrombie primi o
notificare. I se aducea la cunoştinţă că Mr. Archibald
Sloane depusese în contul său, la „Bank of New York”
zece mii de dolari, sumă ce reprezenta despăgubirile
prevăzute în opţiunea acestuia.
La 11 mai, Zechariah Abercrombie se îmbolnăvi de
gălbenare. De puţin scăpă să nu treacă Styxul în
barca bătrânului Caron. Medicii se temuseră că
pacientul lor va da în icter negru. Plângea toată ziua,
se izbea cu pumnii în cap, îşi smulgea părul şi îl
blestema pe Richard Sunderland, ameninţându-l cu
cele mai cumplite răzbunări.
Când auzi despre subita îmbolnăvire a cumnatului
său, Richard exclamă cu dispreţ:
— Idiotul! Mă înjură, în loc să-mi fie recunoscător
fiindcă datorită mie a câştigat fără nicio osteneală zece
mii de dolari. Câţi n-ar vrea să câştige zece mii de
dolari aşa, pe nepusă masă. Idiotul!…

Richard amână cu zece zile plecarea în Europa. Voia

— 298 —
să se familiarizeze cu noua lui întreprindere. Era
entuziasmat de fabrică de explozivi ca un copil de o
jucărie frumoasă. Făcuse o afacere strălucită. Fabrica
aceasta, în care munceau trei sute de lucrători, valora
cel puţin dublul preţului pe care-l plătise la
cumpărare.
Într-o dimineaţă, pe când inspecta de unul singur
atelierul, îi ieşi înainte un meşter cu obrazul stâng
sluţit de cicatricile unei arsuri. Anii îi aşternuseră
promoroacă în păr. Era slab, dar încă viguros. Se citea
pe chipul său chinuit că viaţa nu-i fusese până atunci
prielnică.
— Mr. Sunderland, rosti el timid.
Glasul, vag, cunoscut, îl făcu pe Richard să-i
scruteze atent faţa îmbătrânită.
— Nu mă recunoaşteţi, Mr. Sunderland?
— Drept să-ţi spun…
— Sunt Phipps. Joe Phipps. Colegul dumneavoastră
de la Oxford.
— Phipps! exclamă Richard uimit. Phipps!
Trecutul îi reveni în minte cu limpezime, în câteva
frânturi de secundă revăzu universitatea, colegii de
odinioară, pe Eastleigh, nobilul lord, pe Geoffroy
Horncastle „Snobul”, pe Guy Wragby „Dolofanul”. Îşi
aminti întâmplarea nenorocită care culminase cu
uciderea bietului paznic de noapte de către Matt şi
Patt Kennedy. Crimă în care fusese implicat şi Phipps.
După condamnarea şi deportarea acestuia în America,
Richard nu crezuse că îl va mai vedea vreodată. Cu
timpul îl uitase. Şi acum, tocmai când se aştepta mai
puţin, îl reîntâlnea. Dacă Phipps nu l-ar fi oprit, nu l-

— 299 —
ar fi recunoscut.
— Hai cu mine în birou, Phipps. Să stăm puţin de
vorbă.
Fostul student servitor era bucuros şi totodată
stânjenit. În prezenţa lui Richard se simţea uimit.
Sărăcia nu face niciodată casă bună cu bogăţia.
Sunderland îi fusese coleg de universitate. Pe atunci îi
înfrăţiseră lipsurile. Astăzi, însă, echilibrul se
răsturnase în favoarea lui Richard. Richard era bogat.
Foarte bogat. Reuşise în viaţă.
Phipps urmase alt făgaş. După debarcarea sa în
America, lucrase şapte ani pe plantaţia de tutun a lui
Sir James Stuart Aukland, fost guvernator al statului
North Carolina. Muncă grea, de puşcăriaş, lăsat la
bunul plac al unui tiran în miniatură, pe care o boală
cronică de ficat îl făcuse peste măsură de coleric.
Cunoştinţele lui tehnice, obţinute la Oxford, îşi
găsiseră totuşi întrebuinţare. Aflând de pregătirea lui
intelectuală, fostul guvernator îl transferase la o mică
distilerie de alcool de pe domeniile sale. Phipps dăduse
rezultate frumoase. Drept mulţumire, Aukland îi
îngăduise să se însoare cu Nan Britton, o tânără
guvernantă a copiilor săi. Fata era atât de îndrăgostită
de Phipps, încât nu ţinuse seama că mirele era un
puşcăriaş deportat, care-şi executa pedeapsa. După
primul an de căsnicie, Nan îi dăruise un băieţel. Era
suferindă de piept. Sarcina îi agravase boala. Cinci
luni după naştere, o hemoptizie o doborâse. Rămas
văduv, Phipps se dedicase creşterii fiului său şi
conducerii distileriei, care îşi triplă producţia.
Colericul James Stuart Aukland începuse să-şi

— 300 —
simpatizeze protejatul. Phipps era tratat omeneşte. I
se pusese la dispoziţie o căsuţă confortabilă şi fusese
scos de sub supravegherea vătafilor care asigurau
paza celorlalţi deportaţi.
Războiul de Independenţă îi dăruise şi lui libertatea
mult aşteptată. În schimb, îl lăsase pe drumuri.
Aukland, hotărât partizan al Angliei, se refugiase în
metropolă, după ce repetatele înfrângeri ale
britanicilor pecetluiseră soarta războiului. În timpul
operaţiilor militare, plantaţia fusese devastată,
distileria arsă. Phipps îşi lăsase copilul în îngrijirea
unei familii de fermieri, apoi se înrolase în armata
americană.
După încheierea păcii îşi luase copilul şi plecase să
caute de lucru. Umblase mult. În cele din urmă fusese
angajat lucrător la fabrica de explozivi a bătrânului
Archibald Sloane. Muncea douăsprezece ore din
douăzeci şi patru, dar avea masa asigurată şi un
acoperiş sub care să se adăpostească. Seara, după ce
se înapoia de la fabrică, lucra până târziu într-un mic
laborator amenajat într-o magazioară din curte. După
experienţe şi cercetări îndelungate, descoperise o
pulbere care făcea mai puţin fum decât cea fabricată
de Archibald Sloane. Această invenţie, menită să-i
îmbunătăţească viaţa, avusese un efect contrar.
Stăpânul fabricii încercase să pună mâna pe
descoperirea lui Phipps în schimbul unei sume
derizorii. Înfuriat de refuzul salariatului său, îl
ameninţase cu concedierea. Poate că şi-ar fi pus
ameninţarea în practică, dacă un atac de apoplexie nu
l-ar fi trăsnit într-o dimineaţă pe când inspecta

— 301 —
atelierele. Tânărul Sloane, un descreierat muieratic,
căzut în patima jocului de cărţi, avea un singur gând.
Să scape mai repede de fabrică. De invenţia lui Phipps
nici nu voia să ştie. Vestea trecerii fabricii în mâna lui
Richard Sunderland îl bucurase pe Phipps. Pentru el
aceasta însemna deschiderea unei ere noi, care-i
îndrituia cele mai optimiste aşteptări.
Deşi bătrânul Sloane îl persecutase, Phipps îl
descrise în culori frumoase.
— Sloane-senior era capabil şi întreprinzător. Într-o
zi, fiind în toane mai bune, mi-a spus că intenţiona să
dea o mare dezvoltare fabricii. Voia să utilizeze pentru
producţia de armament uşor: pistoale şi puşti. Intrase
chiar în tratative cu o firmă englezească, din Dudley,
Worcestershire, pentru achiziţionarea utilajului
necesar. Moartea i-a spulberat planurile.
Proiectele bătrânului Sloane plăcură lui Richard. Îşi
propusese să reflecteze asupra lor.
— Să-mi întocmeşti un raport amănunţit, spuse el
lui Phipps. Aş vrea să mai studiez problema. N-ar fi
exclus să o aplic într-un viitor apropiat.
Richard era omul iniţiativelor repezi. Când spusese
lui Phipps că avea de gând să studieze planurile
răposatului Sloane, hotărârea de a le pune în practică
era luată.
Participarea lui în afacerea propusă de Robert
Morris nu avea să depăşească faza discuţiilor
preliminare. Crearea unei industrii de armament îl
ispitea mai mult decât speculaţia de terenuri. Fabrica
de armament reprezenta o investiţie înţeleaptă.
Richard îşi alesese definitiv drumul. Şi drumul acesta

— 302 —
era crearea unei industrii de armament.
Pentru a-şi reorganiza fabrica potrivit proiectelor
prezentate de Phipps, Richard îşi amână din nou
plecarea în Europa. Prima lui măsură fu numirea
fostului său coleg de facultate în funcţia de director.
Voia să aibă la conducerea fabricii un om devotat, care
să ştie că datora numai bunăvoinţei lui brusca sa
ascensiune şi care să mai ştie că un simplu cuvânt al
patronului îl putea arunca iarăşi în mizerie şi
anonimat.
Richard era încredinţat că Phipps va corespunde
misiunii sale. La Oxford fusese sârguitor şi capabil…
Nenorocirile de mai târziu îl căliseră, făcându-l să
preţuiască just evenimentele şi oamenii. Afară de
aceasta, exclusivitatea fabricării pulberii fără fum,
descoperită de Phipps, i-ar asigura beneficii
apreciabile.
Phipps îi făcuse într-o zi o demonstraţie, utilizând la
o tragere pulberea lui, care scosese foarte puţin fum.
— Îţi dai seama ce uriaş avantaj reprezintă această
pulbere? explicase el. Poziţia trăgătorului nu mai
poate fi descoperită după fumul lăsat de arma sa.
Aceasta va revoluţiona tactica militară. De altfel, mă
străduiesc să ameliorez procedeul de fabricaţie. Sper
să descopăr în curând o pulbere lipsită cu desăvârşire
de fum.
Deşi era entuziasmat, Richard nu-şi exterioriza
sentimentele. Cu ostentativă mărinimie, puse la
dispoziţia lui Phipps un fond de două mii de dolari
pentru continuarea cercetărilor, cu singura obligaţie
din partea acestuia de a-l prefera în cazul că îşi va

— 303 —
vinde brevetul.
Cu raportul lui Phipps în buzunar, Richard plecă la
New York. Pe drum îi venea să zburde. Dacă n-ar fi
fost însoţit de Sanders şi de McKreely, ar fi cântat în
gura mare, ca un şcolar în vacanţă. Priveliştile îi
păreau frumoase, soarele mai strălucitor, lumea mai
veselă. Ropotul ritmic al cailor, pe drumul de ţară,
ţinea parcă isonul unui marş triumfal.

— 304 —
 Capitolul patru
Richard era îndrăgostit de peisajele englezeşti. Îi
plăceau colinele domoale din West Midlands, păşunile
de un verde luminos din Rommey Marsh, pâraiele
limpezi, cu prundiş calcaros, umbrite de crânguri
răcoroase din Wiltshire, costişele împădurite din North
Devon, mlaştinile întinse, acoperite cu păpuriş stufos,
din North Norfolk, falezele alburii, stâncoase ale
comitatului Cumberland. Îl încântau satele şi târgurile
englezeşti, ruinele turnurilor saxone, patina aşternută
pe zidurile catedralelor şi bisericilor gotice, măreţia
castelelor şi palatelor înconjurate de parcuri vaste,
admirabil întreţinute, intimitatea caldă a caselor de
ţară, acoperite cu cortine de iederă sau trandafiri
sălbatici.
Priveliştile englezeşti sunt de o frumuseţe calmă,
senină, care încântă mai mult prin farmecul detaliului
decât prin măreţia ansamblului. Spre deosebire de
vastele perspective panoramice americane, precis
conturate şi învăluite în culori vii, strălucitoare, crude,
aproape brutale, priveliştile englezeşti realizează cele
mai reuşite efecte scenice, printr-o armonioasă
împletire de nuanţe calde, de tonuri estompate. În
America, natura e sălbatică, impunătoare, magnifică.
Omul se simte mic, neînsemnat în faţa ei. În Anglia,
natura şi mâna omului colaborează intim, creând
tablouri ce amintesc lucrătura migăloasă a unei
cizelări. Satele şi cătunele străvechi sunt adăpostite în
văi cu pante domoale, cărora livezile înflorite le dau

— 305 —
aspectul unor decoruri stilizate de teatru: alteori, stau
risipite pe câmpii uşor ondulate. Grătarul gardurilor
vii le despart în figuri geometrice, ca pe nişte uriaşe
table de şah. În America, soarele e fierbinte şi orbitor
de luminos. În Anglia, razele lui străbat perdele
aproape invizibile de ceaţă, pierzându-şi treptat
intensitatea şi irizându-se în tonuri catifelate,
mângâietoare.
Ori de câte ori Richard punea piciorul pe pământul
insulelor engleze, simţea o emoţie plăcută, învăluindu-
l ca un parfum suav, dar stăruitor. Acum, când
„Pegasus” acosta în portul Londrei, încerca un
simţământ de satisfacţie, de împlinire, de mândrie,
dar totodată şi de o paradoxală jenă.
Satisfacţie, deoarece călătorise pe corabia lui, care
făcea parte din flota lui de nave comerciale. Împlinire
şi mândrie, fiindcă realizase în parte averea jinduită,
pentru care luptase cu atâta sârg. Jena îşi avea sursa
în alte cauze, care îi dăduseră mult de gândit,
tulburându-i adeseori nopţile… Se înapoia într-o ţară
pe care acum unsprezece ani o părăsise în condiţii
umilitoare. Ce recepţie i se va face acum? Cum vor
reacţiona oamenii de afaceri din City?
Richard era însoţit de cei doi copii mai mari – Henry
şi Georgina – de avocatul Sanders, de secretarul
McKreely şi de guvernanta fetiţei. Personalul de
serviciu era alcătuit din trei servitori negri, un vizitiu
şi un bucătar.
La Londra se instală în cele mai bune camere ale
hotelului Clarendon. Sezonul monden bătea în plin.
Richard dădu dispoziţii lui McKreely să colinde cu

— 306 —
copiii teatrele, expoziţiile, parcurile şi orice alte locuri
demne de văzut. Alegerea rămânea la libera apreciere
a secretarului. McKreely nu se bucură cu deosebire de
această sarcină. Ar fi preferat un program mai potrivit
vârstei şi gusturilor sale. Nu putea petrece după voia
inimii decât noaptea, după ce copiii plecau la culcare.
Atunci se dezlănţuia, frecventând localuri de perdiţie,
care ar fi scandalizat până la cutremurare pe bigoţii
lui părinţi din Noua Anglie.
Eliberat de grija copiilor, Richard începu să tatoneze
terenul pentru înscrierea lui Henry la Eton. Totodată,
făcu unele sondări în lumea bursei. Voia să-şi încerce
iarăşi norocul. Speculaţiile bursiere exercitau asupra
lui aceeaşi puternică atracţie de altădată.
Prima vizită la Londra o făcu lui William McFee.
Avea o mare datorie de conştiinţă faţă de bătrânul
McFee. După fuga sa din Anglia, acesta dusese
tratative cu creditorii, obţinuse moratorii, încheiase
concordate, lichidase debite, reuşind în mai puţin de
doi ani de strădanii să-l scoată basma curată.
După ce îşi consolidase propria lui situaţie,
căsătorindu-se cu Ophelia Effingham, Richard îi
trimisese o mare sumă de bani, spre a-i răsplăti
eforturile. Cu acelaşi prilej îl chemase în Statele Unite,
unde-i făgăduise o sinecură gras plătită. McFee
acceptase banii, dar refuzase să părăsească Anglia.
„Sunt prea bătrân pentru a mă aventura pe
meleaguri străine, îi scrisese el. Lângă dumneata n-aş
mai cunoaşte grija zilei de mâine. Dar aici, în Anglia
mi-am creat o situaţie mulţumitoare. Nu sunt bogat,
dar am un venit îndestulător şi, graţie dumitale, o

— 307 —
casă confortabilă. La vârsta mea, Mr. Sunderland,
înţelepţii renunţă la luptă.”
Richard îl găsi pe McFee în grădiniţa casei sale.
Stătea într-un jilţ, la umbra unui vişin plin de roade,
şi citea un roman de Fielding. De când îmbătrânise şi
se retrăsese din viaţa activă, căzuse în patima
lecturilor. Ocupaţie plăcută, care avea şi avantajul că
nu costă nimic. Cărţile le împrumuta de la o vecină tot
atât de vârstnică şi de amatoare de romane ca şi el,
Miss Charlotte Byrnes, fostă profesoară de limba şi
literatura engleză la o şcoală particulară de fete.
Gurile rele şopteau că între McFee şi Miss Byrnes s-ar
fi născut o timidă idilă, întreţinută de comuna lor
pasiune pentru citit.
McFee arăta ca o maimuţă bătrână. Albise, slăbise,
şi se cocârjise. Ochii lui, vioi încă, jucau şugubăţ pe
sub sprâncenele stufoase ca nişte minuscule garduri
vii.
Irlandezul îl primi pe Richard ca şi cum s-ar fi
despărţit în ajun. Îi oferi un scaun şi un castron cu
vişine mari, apetisante, care înotau în apa rece.
Vorbiră despre vreme, despre costul crescând al vieţii,
făcură o mică incursiune şi în literatură, domeniu în
care McFee se dovedi mai documentat decât oaspetele
său. După ce se interesă şi de sănătatea bătrânului,
care răspunse că se simte mai zdravăn decât un cal de
saca, Richard socoti că îşi îndeplinise îndatoririle de
musafir politicos şi că putea trece la subiecte mai
arzătoare.
— Dragă McFee, începu el, am nevoie de serviciile
dumitale, n-am venit în Anglia să mă plimb, ci să fac

— 308 —
afaceri. Vreau să dau câteva lovituri care să
cutremure carcasa bătrânului City. Dar pentru asta
am nevoie de experienţa dumitale.
McFee îşi netezi încet părul.
— Îţi mulţumesc pentru apreciere. Dar la şaptezeci
de ani mă îndoiesc că ţi-aş mai putea fi de folos.
— Abia acum câteva minute mi-ai declarat că te
simţi mai zdravăn decât un cal de saca.
— Mă simt, nu zic ba. Dar dumitale îţi trebuie un
agent tânăr, energic, priceput. Argint viu!
— Dumneata, McFee, eşti mai preţios decât o sută
de tineri. Am nevoie de mintea, nu de picioarele
dumitale.
— Eu am nevoie de odihnă, de linişte…
— Cu alte cuvinte, te-ai resemnat să rugineşti ca
orice bătrân care aşteaptă moartea, stând nemişcat
într-un fotoliu. Ruşine, McFee, ruşine! Vinde-mi
liniştea asta. Nu ţi se potriveşte, aşa cum nu i se
potriveşte unui păstrăv deprins cu paralele repezi de
munte liniştea unui lac acoperit cu lintiţă. Ţi-o plătesc
regeşte. Fixează dumneata preţul şi eu ţi-l triplez.
Vechea sete de bani a lui McFee se trezi ca un câine
tolănit la soare, care deschide un ochi, apoi pe al
doilea, ciulind urechile şi adulmecând pofticios când
simte miros de friptură dinspre bucătărie.
— Ei, ce zici? Nu te ispiteşte? reveni Richard la atac.
— Nu zic ba. Dar…
— Gândeşte-te la poezia jocului de bursă. Să te
avânţi iarăşi în furtună. Să te războieşti cu rivalii. Să-i
dobori. Să te bucuri când le pui piciorul pe grumaz. Să
ai un capital nelimitat la dispoziţie, care să te

— 309 —
scutească de surprize neplăcute. Să te simţi stăpân pe
situaţie. Invincibil! Victorios!
— Fugi, Satană! exclamă McFee, scuipându-şi în
sân.
— Hai, McFee! Lasă-te convins! Nu-l imita pe
Sfântul Anton, căci s-a demodat. Cedează ispitei şi
primeşte oferta mea. Într-un an vei sta pe un sac de
guinee. Te vei simţi mai mândru decât preşedintele
Camerei Lorzilor pe sacul lui cu lână. Hai, McFee!
Leapădă inerţia asta, potrivită numai ramoliţilor!
Smulge-te din amorţeală şi urmează-mă!
— Nu! Nu pot! Categoric, nu!
— Adu-ţi aminte cât de fructuoasă a fost
colaborarea noastră din trecut.
— Şi cât de trist a fost sfârşitul, completă McFee.
— Este adevărat. Dar pe atunci am pornit la drum
aproape cu nimic. Şi pe deasupra eram şi tânăr.
Exasperant de tânăr. Astăzi am remediat în parte
această deficienţă. Am treizeci şi şase de ani…
— Oho, ce bătrân eşti.
— Am însă experienţă pentru dublul acestei vârste.
În afară de asta, mai posed un mare atu.
— Care? întrebă bătrânul plin de curiozitate.
— Am bani. Am bani mulţi. Dispun de un capital
impresionant. Până mai ieri nababii veneau din India.
Acum vin din America.
— Fugi, drace, fugi.
— Nu fug! Rămân. Rămân ca să te trag după mine.
Hai, McFee, nu mai face nazuri. Întinde palma. Şi
ploaie de aur va cădea asupră-ţi. Te văd acoperit de
torente strălucitoare de aur, ca şi Danae.

— 310 —
 — O Danae bătrână şi fără dinţi. Jupiter s-ar
scutura scârbit…
— Azi eu sunt Jupiter. Oricând pot să dau drumul
ploii de aur. Da, da, McFee. Nu zâmbi. Eu sunt
Jupiter. Un Jupiter al vremurilor noi.
— Culmea ar fi să grăieşti adevărul, zise McFee,
încetând să mai râdă. Zeii de ieri tronau în Olimp. Cei
de azi tronează în bănci.
— Înclină-te deci noilor zei, McFee. Îmbrăţişează
noua credinţă în supremaţia aurului.
— Credinţa asta e străveche, dragul meu. Nu-l uita
pe Baal. Dumnezeu însă a pedepsit trufia oamenilor…
— Şi Dumnezeu s-a modernizat. Lumea de azi e
stăpânită de bogaţi. Cei bogaţi sunt şi cei puternici.
Aurul şi puterea merg mână în mână.
— Mă tem că ai dreptate, zise McFee oftând. Şi mă
mai tem că nu voi avea tăria de caracter a Sfântului
Anton.
— Cedează, McFee. Spune un singur da. Te solicit
ca şi când ai fi o fecioară superbă. Hai, grăbeşte-te! Nu
mai sta la gânduri! Ridică-te, fecioară, şi păşeşte
alături de Făt-Frumos!
Irlandezul începu să râdă.
— Fie. Mă ridic. Dar nu te aştepta să mă vezi roşind.
Virginitatea mea a fost pusă la încercare cu mulţi,
foarte mulţi ani în urmă.
O tuse rebelă îl scutură deodată. O încheie într-un
fel de nechezat strident.
— Calul de saca se redeşteaptă în mine. Apoi, dacă
e vorba să pornim la drum, să nu mai pierdem
vremea.

— 311 —
 — Bravo, McFee! Să pornim. N-ai să regreţi.
Richard făcu a doua sa vizită ducelui de
Queensberry. Şi acesta îmbătrânise. Dar nu îşi arata
vârsta. Ducele cu chip de satir slăbise puţin.
Slăbiciunea nu făcuse decât să-i adâncească
trăsăturile care păreau mai ascuţite, mai drăceşti.
În mijlocul unui vast salon cu pereţii încărcaţi cu
portrete de familie, bogat înrămate în aur, ducele de
Queensberry şedea la o masă mică, delicată, stilizată
de Sheraton, şi dicta secretarului, un tânăr incolor, cu
perucă pudrată, înaltă şi ascuţită ca o căpăţână de
zahăr. Queensberry şi secretarul său păreau pierduţi
în imensitatea salonului. Amurgul arunca prin
ferestrele deschise o lumină aurie, roşiatică.
Vizita neaşteptată a lui Richard făcu mare plăcere
ducelui. După ce îşi concedie secretarul şi porunci
unui valet să aducă răcoritoare, zâmbi poznaş
musafirului.
— Richard, aş pune rămăşag că te-ai înapoiat la
Londra spre a lua iarăşi cu asalt City-ul.
Acesta se adânci confortabil în fotoliul său.
— Aţi câştigat. De asta am şi venit.
Queensberry îl privi cu simpatie.
— Bravo! Dacă ai fi procedat altfel, m-ai fi
dezamăgit.
— Nu m-am socotit niciodată un învins, mylord. Aci,
la Londra, am pierdut prima bătălie. O voi câştiga pe a
doua.
— Perseverenţa ta mă bucură, Richard. Îmi
confirmă părerea bună pe care o aveam despre tine.
Doreşti o citronadă de la gheaţă? întrebă el, în vreme

— 312 —
ce valetul le servea răcoritoarele. Ori preferi un Porto,
un Maraschino?
— Pe căldura aceasta o citronadă rece are mai
multă trecere decât nectarul zeilor.
Savurară băutura frapată.
— Mulţumesc, zise Richard. Te înviorează. Îţi dă
aripi.
După ce îşi goli paharul, îl puse încet pe masă.
— Aţi primit scrisorile mele?
— Da. Pe toate. Mi-au făcut multă plăcere. Mai ales
că am putut să-ţi urmăresc, în linii mari, activitatea.
Queensberry îşi mângâie uşor bărbia.
— M-am gândit adeseori la tine, Richard.
— E o cinste pentru mine, mylord.
— Da, da. M-am gândit adeseori, repetă el,
învăluindu-şi protejatul de odinioară într-o privire
afectuoasă.
După câteva clipe se întoarse spre un tablou mare,
atârnat deasupra unei comode „Boulle” şi străjuit de
două lampadare de bronz aurit.
— Richard, vezi tu tabloul acesta? Este o pânză
atribuită flamandului Jeronimus Bosch. Reprezintă
Căderea îngerilor. Cunoşti, cred, legenda biblică.
Lucifer, cel mai strălucitor şi mai orgolios dintre
îngeri, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Între
armata îngerului rebel şi oastea arhanghelilor rămaşi
credincioşi Stăpânului Lumii s-a încins o bătălie
înverşunată. În cele din urmă, temerarul Lucifer a fost
înfrânt. El şi ostaşii săi înaripaţi au fost prăvăliţi în
adâncurile iadului. Tabloul acesta înfăţişează
momentul în care răzvrătiţii se prăbuşesc în abis.

— 313 —
Priveşte-i bine. Pictorul s-a complăcut să-i
zugrăvească sub chipurile unor creaturi
înspăimântătoare, hidoase, născute parcă dintr-o
împerechere monstruoasă între oameni şi reptile.
Viziunea era într-adevăr halucinantă. Pe un fundal
roşu, de flăcări, se desprindeau pregnant nişte făpturi
groteşti, înfiorătoare, cu chipuri oribile de coşmar. În
primul plan se reliefa Lucifer, cu o sabie frântă în
mâna-i crispată, cu gheare de pasăre răpitoare în loc
de degete, cu un rictus de neputincioasă ură pe faţa-i
schimonosită de amărăciune şi disperare, cu corpul
diform, contorsionat, acoperit cu solzi. În partea de
sus a tabloului apăreau, luminoşi, într-o splendidă
aureolă, arhanghelii şi îngerii rămaşi credincioşi lui
Dumnezeu. Frumoşi, ca într-o plăsmuire de vis, îşi
îndreptau săbiile lor de foc spre răsculaţii doborâţi.
— Te-ai întrebat vreodată de ce îngerii aceştia
învinşi sunt atât de urâţi? Poate că nu. Voi încerca să-
ţi dau o explicaţie care îţi va folosi, dacă vei fi cu luare
aminte. Îngerii aceştia sunt urâţi pentru că au fost
înfrânţi. Urâţi la înfăţişare şi urâţi de turma oamenilor
comuni, mărunţi, cu concepţii strâmte, învingătorii
sunt în schimb frumoşi şi au întotdeauna dreptate. Ca
şi în tabloul acesta.
Queensberry îşi adânci privirile în ochii limpezi ai
lui Richard.
— Tu, dragul meu, să nu te resemnezi niciodată a fi
un înfrânt. Să lupţi. Atâta timp cât lupţi, te mai
bucuri de respectul oamenilor, căci se gândesc că s-ar
mai putea întoarce roata. În clipa în care ai abandonat
lupta eşti definitiv pierdut. Dispreţul şi uitarea te vor

— 314 —
afunda definitiv în noroiul nimicniciei, al deznădejdii.
Ducele rostea cuvintele încet, monoton, dar cu mare
putere de convingere.
— Te voi sprijini şi pe viitor, Richard. O fac cu totală
dezinteresare. De aceasta să fii sigur.
Şi Queensberry nu minţea. Pentru el, Richard
reprezenta un caz interesant, o experienţă care merita
a fi încercată. Îi plăcea să fie mentorul unui om
puternic. Îi zgândărea vanitatea gândul că într-o zi,
poate, sugestiile lui vor întoarce lumea pe dos.
Queensberry îşi încreţi sprâncenele.
— Şi tu, Richard, ai fost un înger înfrânt. După
plecarea ta, oarecum precipitată, din Londra, s-au
găsit mulţi, foarte mulţi pigmei care s-au grăbit să te
zugrăvească în cele mai negre culori. Este inutil să
mai repet tot ce s-a spus pe seama ta. Cred că îţi
imaginezi. După înapoierea mea de la Sankt
Petersburg, câţiva răuvoitori au încercat să mă
convingă că nu erai decât un aventurier, un escroc,
care te-ai folosit de numele lui Sir James Wythburne
şi al meu pentru a spolia lumea. Bineînţeles, nu le-am
dat crezare. Te cunoaştem prea bine. Ştiam că eşti un
înger înfrânt. Dar mai ştiam că te vei ridica din ţărână
şi că vei porni din nou la luptă. Azi mă bucur, căci
aşteptările mele n-au fost înşelate.
Obrazul lui Queensberry se plisă într-un zâmbet
drăcesc.
— De altfel, nici nu concepeam să mă fi înşelat.
Când te-am cunoscut la vânătoarea de pe domeniile
lui Northland mi-am dat imediat seama că nu eşti un
om de rând.

— 315 —
 Umbra unui surâs destinse chipul lui Richard.
— Da, da, continuă Queensberry, am citit în sufletul
tău ca într-o carte deschisă că eşti destinat să sfărâmi
zăgazuri, să dărâmi prejudecăţi, să iei în râs
preceptele de falsă moralitate care regizează societatea
coruptă din vremurile noastre.
Richard înclină uşor fruntea.
— Cuvintele dumneavoastră, mylord, sunt cel mai
preţios balsam.
Ducele începu să râdă.
— E mai mult decât atât. E un compliment pe care
nu l-am făcut nimănui până acum. Admir oamenii
lipsiţi de scrupule, Richard. Bineînţeles, nu pe borfaşii
mărunţi, pe escrocii de duzină, pe ariviştii care
acceptă orice compromisuri pentru o situaţie
mediocră. Mă refer la lipsa de scrupule a titanilor.
Queensberry îşi mângâie cu voluptate de cunoscător
manşetele de dantelă fină.
— Să ştii de la mine, Richard, continuă el,
scrupulele sunt piedici de care se poticnesc numai
pigmeii. Cei care se încumetă să le născocească, dacă
nu sunt plămădiţi din aluatul marilor oameni, nu
rămân decât nişte epigoni ai răului, nişte mărunte şi
sărmane lichele, nişte desperados de rând. Care mai
devreme sau mai târziu încap pe mâna justiţiei. După
cum vezi, diferenţa este prea subtilă ca să o înţeleagă
oricine. Şi cu atât mai mult să o pună în practică.
Această deosebire de nuanţă face ca un individ care-ţi
fură punga, profitând de înghesuială, să nu fie decât
un hoţ de buzunare, căruia oricine îi poate pune mâna
în ceafă, în timp ce cuceritorii de anvergura lui

— 316 —
Alexandru Macedon sau a lui William Normandul, care
jefuiesc prin război şi cotropire regate şi imperii, sunt
încoronaţi de istorie cu laurii nemuririi.
Richard se cutremură. Teoria lui Queensberry era
monstruoasă. Dărâma toţi idolii creaţi de omenire de-a
lungul câtorva milenii de istorie, scrisă adeseori cu
pene muiate în sânge în loc de cerneală.
— Pentru a izbândi, omul superior trebuie să se
ridice deasupra timpurilor, a oamenilor.
Ducele vorbea ca un iluminat. Fără patos, fără acea
falsă retorică, necesară oratorilor dornici să-şi
cucerească auditorul mai mult prin forţa vocală şi prin
măiestria cuvintelor decât prin puterea
raţionamentelor.
— Omul superior trebuie să-şi facă din oamenii de
rând instrumente docile, pioni de manevrat pe tabla
de şah a vastelor lui planuri. Iar timpurile să le
folosească în scopul împlinirii ţelurilor sale. Jocul de
bursă nu este decât o isteaţă tălmăcire speculativă a
viitorului. Previziunea limpede a viitorului este una
dintre însuşirile de căpetenie ale oamenilor superiori.
Şi să mai ţii minte ceva. Să faci copii. Copii mulţi. Să-
ţi creezi din propria ta familie un fel de
francmasonerie, pe care să o utilizezi în interesul tău
şi al neamului tău. Copiii tăi să se infiltreze în marea
industrie, în finanţe, în diplomaţie. În lumea politică.
Şi fetele sunt bune la ceva. Aminteşte-ţi vechea deviză
a casei de Habsburg: Tu felix Austria nubae. Fetele îţi
aduc gineri aleşi tot de tine, dintre cele mai strălucite
elemente ale noii generaţii. În chipul acesta, clanul tău
va deveni şi mai puternic. Dacă vrei ca opera realizată

— 317 —
de tine să dăinuiască, trebuie să ai copii, nepoţi,
strănepoţi, care să ţi-o continue. Se impune să-ţi
creezi o dinastie. Da. O dinastie. Acesta e cuvântul
potrivit. Ai auzit, cred, despre celebra dinastie Fugger,
din Germania secolului al XVI-lea?
— M-am şi documentat asupra ei. Asemenea culmi
sunt greu de atins.
— Sper să le depăşeşti.
Câteva clipe, Richard rămase visător. Va reuşi să
împlinească aşteptările lui Queensberry?
— Şi acum, vorbeşte-mi puţin despre copii tăi,
spuse ducele, servindu-se dintr-o pomieră.
— Copiii mei?
Un zâmbet lipsit de veselie apăru pe chipul lui
Richard.
— Băiatul meu cel mare, Henry, are zece ani. E o
fire ciudată. Nu-mi seamănă. E prea timid. Se teme şi
de umbra lui. Mănâncă bătaie de la copii mai mici
decât el. Pe corabia cu care am venit din America am
avut un invitat: John Calvert, proprietarul unui
domeniu învecinat cu Bermuda Hundred. Acest
Calvert are un băieţel de vreo şapte ani, care-i trăgea
ghionturi cu nemiluita lui Henry al meu, fără ca
acesta să crâcnească. Îmi venea să plesnesc de ciudă
când îl vedeam cum încasează ploaia de pumni fără să
schiţeze un gest de apărare. Pe corabia lui, se lăsa
bătut ca un tont de copilul unui invitat.
— Poate că o făcea din politeţe, zise Queensberry.
— Trebuie să recunoaşteţi că împingea cam departe
limitele politeţii.
— Cred, Richard, că nu îl cunoşti de ajuns.

— 318 —
 Sunderland ridică din umeri.
— Se poate. Nici n-am avut timp să-l cunosc prea
bine. În ultima vreme am fost foarte ocupat.
— Motivul nu este îndeajuns de puternic. Încearcă
să ţi-l apropii. Să-l înţelegi. E fiul tău, doar. Aş vrea
să-l cunosc şi eu.
— Cu îngăduinţa dumneavoastră, am să vi-l prezint
mâine. L-am adus în Anglia pentru a-l înscrie la Eton,
la Harrow sau la Winchester. Aş prefera însă Eton-ul.
Ţin mult să-şi facă educaţia în ţara aceasta. Dacă
tatăl meu, care era un om puţin înstărit, şi-a permis
acest lux cu mine, cu atât mai vârtos am datoria să o
fac şi eu cu copii mei.
— La Eton, părinţii îşi rezervă locuri pentru copiii
lor înscriindu-i îndată după naştere în registrele şcolii,
zise ducele.
Richard se întunecă. La piedica aceasta nu se
gândise.
Ducele alese din grămadă o căpşună ispititoare ca
buzele unei fete frumoase.
— De ce nu te serveşti şi tu, Richard? Supărarea nu
trebuie să-ţi strice pofta de mâncare. Bunul tău
prieten, Queensberry, va avea grijă ca fiul tău să intre
la Eton. La nevoie, pun în mişcare casa regală. Şi voi
mai face ceva pentru tine. Îţi voi deschide din nou
porţile societăţii londoneze. Vom avea puţin de furcă,
dar merită…

Queensberry se ţinu de cuvânt. O săptămână mai

târziu, apăru la cursele de cai de la Epsom în
tovărăşia lui Sunderland. Culorile grajdului său

— 319 —
urmau să fie reprezentate în cele mai grele competiţii
ale zilei.
Sosirea lui Richard făcu senzaţie. Londra nu-l
uitase. Era încă vie amintirea îndrăzneţelor şi
spectaculoaselor lui lovituri de bursă, precum şi
răsunătorul dezastru care le pusese capăt. Şi la
Epsom, unde caii săi de curse repurtaseră câteva
victorii, Richard rămăsese o figură cunoscută. Jocheii,
bookmakerii, grăjdarii îl salutau. Comentariile stârnite
în public la apariţia lui nu erau tocmai binevoitoare.
Prezenţa lui Queensberry, care se sprijinea cu
ostentativă prietenie de braţul său, deruta pe
detractori.
— Desigur că ducele s-a îngropat iarăşi în datorii şi
acum aşteaptă ca acest venetic să-l scoată din nou la
lumină, şopteau unii, făcându-şi semn cu cotul.
Richard îşi dădea seama că spre el convergeau toate
privirile. Câteva ziare îi vestiseră laconic sosirea în
Anglia, rezervându-şi pentru mai târziu comentariile.
Redactorii prudenţi preferau să nu se pronunţe
înainte de a se clarifica lucrurile. Speculatorii din City
erau curioşi să afle în ce domeniu se va lansa
Sunderland. Precis se ştia un singur lucru. Că
americanul acesta îndrăzneţ şi cosmopolit îşi refăcuse
în chip miraculos milioanele şi că în curând se va
avânta iarăşi în maelstromul bursei.
În acelaşi moment se opri în faţa ducelui un
gentleman, pe chipul căruia plutea o expresie de
infinită plictiseală. Purta un impecabil costum de
călărie – redingotă bleumarin, jiletcă albă, brodată cu
flori, pantaloni crem, cizme moi, roşii, pălărie rotundă,

— 320 —
de castor.
— How a’e You mylo’d? se adresă noul venit
ducelui, salutând lenevos. Caii noştri concurează
pentru cupa „Golden Star”. Vă propun un rămăşag de
cinci mii de guinee.
„Snobuleţul ăsta îşi închipuie că n-am destui bani
ca să-i susţin rămăşagul” îşi zise Queensberry uşor
iritat.
— Nu pariez decât de la douăzeci de mii în sus,
Horncastle, replică el cu glas tare. Richard, continuă
ducele, întorcându-se spre acesta, cred că îl cunoşti
pe Geoffrey Horncastle.
— Ne cunoaştem de multă vreme, vorbi Horncastle
cu glas trenant. Am fost colegi la Oxford. Hallo, Richie!
zise el, întinzând o mână moale, înmănuşată cu alb.
Îmi pare bine că te revăd.
Glasul ca şi chipul îi erau lipsite de expresie.
Lui Richard nu-i venea să-şi creadă ochilor. Dacă
Queensberry n-ar fi rostit numele lui Horncastle. Nu
şi-ar fi recunoscut fostul coleg de universitate.
Horncastle „Snobul” rămăsese acelaşi snob incorigibil.
Aci însă se oprea asemănarea. Horncastle de azi era
un individ gras, cu obraji moi, buhăiţi, pudraţi şi
fardaţi cu minuţiozitate. O eşarfă de mătase indiană
era petrecută în jurul gâtului, într-un fel de cravată
opulentă, care-i ajungea pană la urechi şi îi acoperea
jumătate din bărbie. Abdomenul i se reliefa sub
moarul înflorat al jiletcii. Horncastle nu purta nicio
bijuterie, în afară de un breloc de ceas măiestrit cizelat
în aur şi încrustat cu diamante. O piesă minusculă,
dar de un gust rafinat.

— 321 —
 „Nu-şi îngăduie luxul unor bijuterii de mare preţ,
gândi Richard. Dar ceea ce poartă este un obiect de
artă.”
Horncastle schimbă câteva aprecieri banale despre
timp, despre cursele disputate până atunci, despre
toaletele femeilor, apoi se retrase, fără a mai pomeni
de rămăşag.
„Nu s-a încumetat să rişte douăzeci de mii de
guinee, cugetă Richard”, înregistrând automat acest
amănunt.
— Până mai deunăzi, Londra avea două mari şi
pasionante subiecte de conversaţie, spuse
Queensberry. Căsătoria secretă a Prinţului de Coroană
cu Mrs. Fitzherbert şi revoluţia din Franţa. Acum va
mai avea unul. Persoana ta. Mai ales după ce
Horncastle a stat de vorbă cu tine, întreaga lume
fashionable a Londrei va afla despre ce aţi discutat.
Chiar şi cu ceva floricele.
Urechea lui Richard prinse câteva crâmpeie de
conversaţie purtate în limba franceză.
— Se pare că franceza e la modă, spuse el.
— Explicaţia e alta, replică ducele. În momentul de
faţă, Londra este plină de emigranţi francezi. Iată în
grupul acela pe principesa de Broglie, pe ducesa de
Mortemart, pe contesa de Bouffers. Ceva mai departe e
ducele de Duras, principesa de Leon şi ducele de
Liancourt.
— Pe Liancourt îl cunosc de la Paris. A făcut parte
din corpul expediţionar francez care a participat la
războiul nostru de independenţă. Era foarte bine văzut
de doctorul Franklin.

— 322 —
 — E un om cumsecade. Puţin simple d’esprit, dar te
poţi bizui pe cuvântul său, zise Queensberry.
Penultima cursă se terminase. Lumea, care
urmărise cu încordare o întrecere spectaculoasă,
încheiată cu victoria neaşteptată a unei iepe tinere din
grajdul lordului Alvanley, se îndrepta spre paddock,
pentru a examina de aproape caii care aveau să
participe la ultima cursă. Se făceau comentarii
zgomotoase, se încheiau pariuri, se lansau
pronosticuri. Mulţimea se agita cuprinsă de
înfrigurare.
Culorile grajdului lui Queensberry aveau să fie
reprezentate la disputarea celui mai mare premiu al
zilei, cupa „The Golden Star”.
Tocmai când ducele se pregătea să plece cu Richard
spre paddock, se auzi strigat pe nume.
— Hello, Queensberry!
— Hello, Somerset! Hello, Lusignan! zise el oprindu-
se şi întâmpinând cu mâna întinsă pe un gentleman
voinic, ars de soare, cu alură tinerească de sportiv, în
ciuda celor şaizeci de ani pe care-i purta cu
dezinvoltură, şi pe un bărbat ceva mai tânăr, îmbrăcat
într-un costum de o croială tipic pariziană. Mylords,
îmi daţi voie să fac prezentările. Prietenul meu,
marchizul de Beauclair. Ducele de Somerset şi ducele
de Lusignan-Valois. Somerset, zise Queensberry, am
remarcat performanţa armăsarului dumitale,
Lightning. Felicitările mele. Cred că vei concura la
derby. Ai toate şansele să dai o lovitură.
— Mă tem, Queensberry, că iapa dumitale, Cyllene,
îmi va sufla premiul.

— 323 —
 Lusignan oftă trist.
— Şi caii mei de curse stau inactivi în Franţa! Îmi
vine să înnebunesc de ciudă. Cum i-aş mai aduce aici.
— Ce vă împiedica s-o faceţi? întrebă Richard.
— Evenimentele, marchize, evenimentele! Franţa
fierbe şi se frământă ca lava în craterul unui vulcan
activ. Comandam garnizoana de la Nancy. Trei
regimente. A trebuit să fug deghizat ca să nu fiu ucis
de soldaţii mei. N-am putut nici să-mi iau familia cu
mine. Cazărmile au ajuns focare de agitaţie
revoluţionară. Cavalerul de Bausset, comandantul
fortului Saint-Jean, din Marsilia, a fost masacrat de
propriii săi soldaţi. Prinţul de Lambesc, colonelul
regimentului Royal-Allemand, a fugit din Franţa o
dată cu mine. Şi pe capul lui s-a pus preţ, fiindcă a
şarjat cu trupele sale mulţimea din grădina Tuileries.
Dangătul unui clopot anunţă ultima cursă. Caii se
aliniau la start. Mulţimea îmbulzită în loji, în tribune
şi pe peluze încetase să se mai agite. Cei douăzeci de
cai de rasă struniţi de jochei ţâşniră ca nişte săgeţi din
tot atâtea arcuri. Capetele lor frumoase, întinse la
orizontală, urechile ciulite, nările fremătânde, coamele
care fluturau în vânt, piepturile late şi puternice, care
despicau vijelios aerul, trupurile suple, picioarele
lungi şi fine, care izbeau în cadenţă pământul, se
îmbinau într-un tablou de o armonie fără pereche.
Publicul, înfiorat de emoţie, gâfâia mai vârtos decât
bidivii care goneau pe gazonul pistei.
— Culorile grajdului Queensberry sunt în frunte!
exclamă Richard cu entuziasm. Phoenix conduce.
Câştigă! Câştigă! A câştigat! Bravo! Splendid! aplaudă

— 324 —
el, în vreme ce uralele mulţimii zguduiau văzduhul.
Queensberry zâmbea reţinut, mândru de
performanţa calului său. Phoenix promitea victorii şi
mai frumoase. Totuşi, nu s-ar fi încumetat să
concureze cu el la derby.
— Mylord, vă ofer pentru Phoenix cincizeci de mii de
guinee, îi propuse Richard.
Queensberry care cunoştea adevăratele posibilităţi
ale calului, şovăi să primească o sumă cu care s-ar fi
putut achiziţiona chiar şi un câştigător al derbyului.
— Ezitaţi, mylord? Vă ofer cincizeci şi cinci de mii,
stărui Richard, spre uimirea lui Somerset şi a lui
Lusignan, care îşi închipuiră că au de-a face cu un
ageamiu.
Ducele cu chip de satir înţelese brusc rostul acestei
oferte disproporţionate. Richard, care îi cunoştea
probabil jena financiară, îi dăruia câteva zeci de mii de
livre, deghizând cadoul sub forma unui transfer de
proprietate.

În aceeaşi seară, Queensberry oferi prietenilor săi

un banchet la „White’s” în cinstea succesului repurtat
de Phoenix care schimbase stăpânul. Convivii, în
exclusivitate bărbaţi, erau plini de bună dispoziţie.
Eliberaţi de prezenţa femeilor, pentru care ar fi trebuit
să se întreacă în complimente şi amabilităţi adeseori
obositoare, îşi permiteau să discute cu sinceritate,
deschizându-şi inima şi spunând lucrurilor pe nume.
Queensberry vorbi despre proiectele sale de viitor.
Deşi trecuse de şaptezeci de ani, avea de gând să plece
într-o lungă călătorie în Indii.

— 325 —
 Somerset descrise o vânătoare de mistreţi de pe
domeniile sale din Lincolnshire. Cea mai vie dorinţă a
lui era să facă o hecatombă de lei în Africa.
Lusignan, care primise în aceeaşi seară o scrisoare
de la ducesa de Lusignan, vorbi nostalgic despre
Franţa, despre domeniile sale din Tourraine, despre
Versailles, era mai liniştit în privinţa familiei. Aflase că
ducesa se afla cu fiul lor mai mare la Paris. Dintre cele
două fete ale sale, una îşi petrecea vacanţa la o
mătuşă din Bretagne, cealaltă rămăsese pe tot timpul
verii la mănăstirea Remiremont. Lusignan spera că
efervescenţa din Franţa se va calma şi că în curând se
va putea înapoia acasă.
Şi Richard vorbi în linii mari despre proiectele lui.
Stărui asupra intenţiei sale de a crea o industrie de
armament în Statele Unite. Spuse, printre altele, că
voia să achiziţioneze din Europa utilaj modern pentru
instalarea unei turnătorii de tunuri.
— Cred că v-aş putea oferi ceea ce vă trebuie, spuse
Lusignan, care urmărise cu interes expunerea lui
Richard. Sunt proprietarul celei mai mari turnătorii de
tunuri din Nantes. Uzina mea furnizează de cincizeci
de ani armament şi muniţii Marinei Militare franceze.
În timpul războiului dumneavoastră de independenţă,
am vândut Statelor Unite două sute de tunuri. Vă ofer
spre vânzare utilajul uzinei mele, sau dacă preferaţi,
uzina în întregime.
Richard îşi muie buzele în paharul cu Chablis.
— În eventualitatea că aş accepta oferta
dumneavoastră, care ar fi preţul?
— Voi fi sincer cu dumneavoastră, marchize,

— 326 —
întrucât condiţiile politice din Franţa nu sunt
actualmente tocmai prielnice unor astfel de tranzacţii,
operaţia transferului proprietăţii fiind oarecum
delicată, vă cer un preţ foarte redus. Cincizeci de mii
de guinee, plătibile la Londra. Vând ieftin, fiindcă am
urgentă nevoie de bani şi, în al doilea rând, pentru că
şi dumneavoastră veţi avea de întâmpinat oarecare
riscuri. Valoarea uzinei este de zece ori mai mare.
Richard îşi împreună mâinile sub bărbie, reflectă
câteva clipe, apoi zise:
— Duce, oferta dumneavoastră mă ispiteşte.
Bineînţeles, înainte de a vă da un răspuns, trebuie să
mă documentez la faţa locului
— Foarte înţelept. Trimiteţi pe cineva la Nantes sau
preferaţi să vizitaţi personal uzina?
— Mă voi deplasa personal.
— Cea mai bună formulă, zise Lusignan. Proprii
noştri ochi sunt cei mai preţioşi sfătuitori. În drum
spre Nantes va trebui să vă opriţi la Paris. Avocatul
meu, maître Radiguet vă va pune la dispoziţie, spre
consultare, actele de proprietate ale uzinei. Cu această
ocazie, mi-aş permite să vă rog a transmite un mesaj
ducesei de Lusignan.
— Voi fi fericit să vă fac acest serviciu. Totodată, voi
prezenta doamnei ducese omagiile mele
Queensberry ascultase zâmbind întreaga
conversaţie. Era aidoma unui satir bătrân, pe care-l
transportă sunetele de fluier ale unui păstor tânăr.
— Mylords, ridic paharul în cinstea ducelui de
Lusignan, a marchizului de Beauclair şi a acestei
interesante afaceri.

— 327 —
 După ce convivii goliră cupele, Queensberry se
întoarse spre Lusignan.
— Lusignan, îţi cer îngăduinţa să ridic un pahar şi
pentru ducesa de Lusignan-Valois…
În dimineaţa următoare Richard se trezi foarte
târziu. Banchetul se încheiase în zori. Zgomotele
străzii se auzeau în surdină prin cele două rânduri de
ferestre, acoperite până jos de perdele grele de catifea
vişinie.
O dată cu valetul care îi aduse breakfast-ul, intră în
cameră şi William McFee, agitând un ziar desfăcut.
— Canaliile! Iată ce au scornit canaliile! strigă el
roşu de mânie, vârând gazeta sub ochii lui Richard.
Pe o întreagă coloană era scris cu litere groase un
articol fără semnătură:
„Ce calificativ daţi căpitanului de vas care părăseşte
puntea corăbiei sale aflată în primejdie, lăsându-şi
echipajul în voia sorţii? Ne dispensăm a scrie acest
cuvânt, pentru că ar murdări paginile ziarului nostru.
Acest epitet, puţin onorabil, îl merită cu prisosinţă
R.S.B., care acum zece ani, în urma unui crah
răsunător, a fugit pe continent, lăsându-şi agenţii să
lichideze un adevărat haos financiar. Astăzi, acelaşi
R.S.B., socotind că opinia publică i-a uitat ruşinoasa
comportare, cutează să reapară la Londra, etalând o
bogăţie de provenienţă suspectă. Acest domn ar trebui
izgonit cu huiduieli de oamenii de afaceri cinstiţi, în
mijlocul cărora încearcă iarăşi să se strecoare. Suntem
convinşi că în curând va primi o lecţie binemeritată”
— Ce zici, şefule, de pamfletul ăsta? De gunoiul ăsta
care de azi de dimineaţa a împânzit străzile Londrei?

— 328 —
Nu e om în City să nu te fi identificat sub iniţialele
R.S.B. Cred că Charles Bancroft nu e străin de
porcăria asta.
Richard citi articolul, apoi împături ziarul,
înapoindu-l lui McFee.
— Numai în pomul cu rod bogat se zvârle cu pietre,
dragă McFee. Lasă-i să urle. N-au decât. O dovadă în
plus că le e frică de mine. Pe Bancroft nu-l cred
capabil de asemenea murdării.
— Cum poţi totuşi îngădui…
— Îngădui. De ce să nu îngădui? Crezi că fleacul
acesta mă va împiedica să-mi fac afacerile? Haida de!
mai bine ascultă ce tranzacţie am de gând să închei.
Şi Richard povesti amănunţit discuţia purtată cu
ducele de Lusignan.
— Ei, ce zici? rosti el la sfârşit. Nu-i aşa că îţi place?
McFee, căruia indignarea nu-i întunecase spiritul
comercial, ascultase atent expunerea.
— M-da. Nu e rău, zise el. Totuşi… articolul…
— Linişteşte-te, McFee! Pentru articole de astea am
avocaţi bine plătiţi. Peste trei zile plecăm la Paris.
Trebuie să vizităm uzina. În vreme ce voi inspecta
atelierele şi voi cerceta utilajul, dumneata vei verifica
scriptele. Va trebui să lucrăm repede. Ar fi păcat să
pierd afacerea. Dacă lăsăm lucrurile de azi pe mâine,
s-ar putea ca Lusignan să se răzgândească. Dacă
frământările din Franţa se potolesc, ducele va înzeci
preţul.
— Dar dacă frământările continuă?
— Orice afacere comportă riscuri. Dumneata, care ai
experienţă, ştii acest lucru mai bine decât mine. Ei, ce

— 329 —
spui? În patruzeci şi opt de ore eşti gata de plecare?
McFee se scarpină după ureche.
— Sunt gata şi mâine. Însă… articolul… e prea de
tot.
— Lasă-l în plata Domnului. Peste două zile plecăm.
Luăm şi pe Sanders. Avem nevoie de un avocat care să
încheie actele de vânzare-cumpărare.
— Dar dacă utilajul nu este la înălţime?
— Facem drumul întors şi cumpăram alt utilaj din
Anglia. Cu un preţ mult mai ridicat.
— Fie cum zici dumneata, şefule, se resemnă
McFee. Plec să-mi fac bagajele.

— 330 —
 Capitolul cinci
1790… La Paris…
Pe străzi furnicar de oameni.
Un necontenit du-te-vino.
Zgomotul oraşului face să vibreze atmosfera
îmbâcsită de praf, în care plutesc miasme de gunoaie
şi de putreziciuni, uitate cu zilele, cu săptămânile.
Lumea vorbeşte, se agită, strigă, urlă primii şi zeci de
mii de glasuri. În faţa brutăriilor cozi nesfârşite de
femei şi bărbaţi care cer pâine, se frământă,
protestează împotriva vieţii scumpe.
Copiii se joacă, se fugăresc, fac gălăgie. Vânzătorii
de ziare urlă să-şi spargă pieptul: V’la les Révolutions
de Paris! V’la l’Ami du Peuple! V’la Les Actes des
Apôtres!
Se vând şi broşuri cu titluri abracadabrante:
Complotul Aristocraţilor! Regele Vampir! Emigraţia,
marea duşmană a poporului! Crimele de la Versailles!
Oratori înflăcăraţi, cocoţaţi pe borne, pe grămezi de
pavele, pe postamentele statuilor din pieţe ori pe
băncile din parcuri, atacă tirania regală, privilegiile
aristocraţiei şi obscurantismul clerului.
În Place de Grève, pe Pont-au-Change, în Hale, pe
Pont-Neuf, negustori ambulanţi îşi strigă mărfurile,
agăţând de mânecă pe trecătorii grăbiţi.
Deasupra magazinelor firmele vechi sunt date jos.
Apar altele noi: „La Marele Necker”, „La Patriotul
Francez”, „La Cocarda Tricoloră”, „La Adevăratul
Patriot”.

— 331 —
 Pe pereţi, garduri, puzderie de afişe roşii, albastre,
verzi, albe sunt tot atâtea manifeste regaliste,
revoluţionare, constituţionale, patriotice.
De undeva se aud împuşcături izolate, apoi o salvă.
Lumea se opreşte, se întreabă din ochi şi trece mai
departe.
O manifestaţie patriotică străbate în ropot de tobe
strada Saint-Antoine. În frunte, un bust a lui Marat
purtat pe umeri de doi bărbaţi cu bonete frigiene.
În grădina Luxemburg o ceată de oameni dărâmă
pancartele pe care stă scris: „Este interzis accesul
derbedeilor, al servitoarelor şi al oamenilor prost
îmbrăcaţi. Vinovaţii vor suferi rigorile legii,
închisoarea, carcanul şi chiar pedepse mai grele, după
caz”.
Pe sub arcadele lui Palais-Royal peripateticienele îşi
plimbă farmecele mai mult sau mai puţin fanate,
ispitind trecătorii cu surâsuri şi invitaţii provocatoare.
Rareori trece câte o trăsură. Blazoanele de pe
portiere au fost şterse. Decretul din iunie a desfiinţat
aceste semne ale tiraniei feudale.
Eleganţii se plimbă în grădina Tuileries. Poartă
fracuri negre – culoarea regalismului îndoliat – sau
purpurii – culoarea revoluţiei. Cocarda tricoloră
împodobeşte toate pălăriile. Cine refuză s-o arboreze
riscă să fie spânzurat de un felinar.
În faţa primăriei veghează un felinar de fier forjat, o
adevărată podoabă, fixat de colţul casei unui băcan. În
fiţuica „Petit Journal du Palais-Royal” apare un anunţ:
Casa din colţul pieţei, zisă „Casa felinarului”, este de
vânzare. Proprietarul acestei clădiri nu vrea să mai

— 332 —
doarmă zi de zi alături de o spânzurătoare.
Pretutindeni uniforme de miliţie pariziană. Haină
albastră, revere şi vestă albă. Unii le zic: rândunelele
albastre cu burţi albe.
Toţi parizienii s-au înscris voluntari în miliţie.
Uniforma militară a avut întotdeauna prestigiu.
S-au desfiinţat titlurile de nobleţe. Ducele d’Aguillon
se numeşte acum Monsieur Vignerot, Marchiza de
Coigny, Madame Franquetot, Ducele de Caraman,
Monsieur Riquet.
Vechile decoraţii sunt aruncate la coş.
Pe Rue Saint-Honoré defilează o unitate militară cu
marchizul de La Fayette în frunte. Entuziasm delirant.
Marchizul răspunde cu modestie la ovaţii. „Vai, ce
popular e! Se vede cât de colo că e de-al nostru.”
Prin colţuri de stradă apar figuri ciudate. „Cine or
mai fi şi ăştia? se întreabă unii parizieni mai timoraţi.
Nu cumva pregătesc o nouă noapte a Sfântului
Bartolomeu?”
În loje, la Teatrul Francez, ducesa de Brion e
bombardată cu roşii răscoapte şi cu vinete putrede.
„Iată primele fructe ale revoluţiei care au ajuns până
la mine”, scrie ea lui La Fayette.
Prăvăliile de lux se închid pe rând. Nobilii, clienţii
cei mai asidui, au fugit în străinătate sau pe moşiile
lor. Cei care au rămas la Paris nu mai au la dispoziţie
mijloacele financiare de altădată.
La Bois de Boulogne dueliştii îndârjiţi se bat zilnic,
pe viaţă şi pe moarte. Pe vremea muşchetarilor lui
d’Artagnan, maniacii spadei se întâlneau la Prés-aux-
Clercs. Azi, partizanii revoluţiei se bat cu partizanii

— 333 —
monarhiei. Deputaţii din Adunarea Constituantă
angajează la tribună dueluri oratorice, pe care le
continuă cu spada în mână, pe pajiştile verzi.
Când Bailly, Mirabeau, Desmoulins şi alţi idoli ai
mulţimii trec pe stradă, ovaţiile şi aplauzele se pornesc
ca o furtună din cer senin.
Porţile mănăstirilor sunt larg deschise. Monahii îşi
rad bărbile şi încing sabia. Averile bisericii se
secularizează. Madame Roland scrie lui Lanthenas:
„Vindeţi bunurile ecleziastice. Nu vom scăpa de aceste
jivine decât după ce le vom distruge vizuinile. Puţin
îmi pasă de şuieratul şerpilor. Nu-mi vor tulbura
liniştea”.
La teatrul Molière din Rue Saint-Martin, publicul
patriot se încaieră cu publicul regalist. Morţi, răniţi.
La ieşire, femeile în grande toilette sunt maltratate şi
târâte de păr prin noroi.
Ah, ça ira! ça ira! ça ira!…
Asignatele încep să se deprecieze.
Tulburări sângeroase se iscă din orice incident
La Paris…
În 1790…

În ultima zi a lunii lui cuptor, Richard Sunderland

intră în Paris prin poarta Saint-Martin. Era însoţit de
William McFee, de avocatul Sanders şi de secretarul
McKreely. Călătoria de la Calais până la Paris, care ar
fi durat în vremuri normale patruzeci şi opt de ore,
ţinu de data aceasta o săptămână încheiată. Gărzile
patriotice, care blocau drumurile, îi opriră de
nenumărate ori pentru cercetarea paşapoartelor. Nu

— 334 —
numai la intrarea în oraşe, dar şi în cele mai mărunte
cătune, pichete de miliţieni voluntari, înarmaţi cu
puşti străvechi, pistoale şi săbii, le examinau
documentele, îi descoseau bănuitori, le scotoceau
bagajele, căutând arme. Norman McKreely dârdâia de
frică.
La Roye, o surpriză plăcută. Când află că are de-a
face cu patru americani, căpitanul de miliţie le făcu o
manifestaţie de simpatie, oferindu-le câte o ulcică de
vin şi cocarde tricolore. McKreely şi-o înfipse cel dintâi
la pălărie. Frăţia de arme din timpul războiului
american de independenţă era încă proaspătă în
mintea francezilor.
Richard se felicita că avusese prevederea să-şi
transforme banii în scrisori de schimb trase asupra
unei bănci pariziene. Mutrele încruntate ale
patrioţilor, înarmaţi până în dinţi, nu-i inspirau
încredere. Lui McKreely îi era frică să nu fie opriţi de
vreo ceată de briganzi, care să fi uzurpat autoritatea
gărzilor patriotice.
După ce văzu care e atmosfera în Franţa, Richard
mulţumi în gând lui Queensberry, care-l sfătuise să
nu-şi ducă fetiţa la Fontevrault. Nu era însă nici cazul
a se alarma peste măsură, ca McKreely, de pildă, care
se aştepta să apară după fiecare cotitură de drum
ruinele calcinate şi fumegânde ale vreunui castel ori
răsculaţi în marş, înarmaţi cu furci, topoare şi coase
însângerate, aşa cum citise prin ziarele englezeşti.
Spre uimirea lui, prin sate şi oraşe domnea liniştea.
Sau poate era numai o linişte aparentă? La Chantilly,
prin care trecură în după-amiaza unei duminici,

— 335 —
cârciumile erau pline, se bea şi se râdea cu poftă;
tinerii în straie sărbătoreşti se plimbau pe strada
principală, iar cumetrele sporovăiau stând pe bănci în
faţa caselor.
Când ajunseră la Paris, soarele asfinţea într-o mare
de purpură ce învăluia oraşul în tonuri sângerii.
Sângerii erau străzile înţesate de lume, casele
modeste, edificiile publice şi palatele cu storuri trase;
sângerii ca nişte dricuri fantastice erau palatele şi
furgoanele care se strecurau la pas prin mulţimea că
tălăzuia într-un necontenit du-te vino. Ai fi zis că din
cerul cuprins de flăcări ploua foc şi sânge, aşa cum
odinioară plouase foc şi cenuşă asupra Sodomei şi
Gomorei…
Pentru a găsi camere libere, Richard şi însoţitorii săi
bătură fără succes la uşa multor hoteluri. Membrii
Adunării Constituante, provincialii veniţi de prin toate
colţurile ţării în Parisul răsculat, străinii dornici să
vadă revoluţia la ea acasă, invadaseră hanurile,
hotelurile şi casele cu camere mobilate. Cu preţul
unui bacşiş gras – passe-partout pentru cele mai
zăvorâte porţi – Richard izbuti să pună mâna pe două
camere libere la hotelul „Des Deux Siciles”, de pe Rue
de Richelieu. Pe cea mai încăpătoare încăpere şi-o
rezervă pentru el şi pentru McFee. Pe cealaltă o
destină avocatului Sanders şi lui McKreely.
În dimineaţa următoare, Richard îmbrăcă un
costum de vizită. Frac galben-canar, jiletcă albă,
tricorn cu galon de argint, pantofi cu tocuri roşii. Un
ac de cravată încrustat cu diamante prindea jaboul de
dantelă, în inelarul mâinii stângi purta un smarald de

— 336 —
o puritate excepţionala
Potrivit făgăduielii făcute ducelui de Lusignan, pleca
să prezinte omagiile sale ducesei, căreia avea să-i
transmită şi un mesaj din partea soţului. Luase cu el
numai pe avocatul Sanders, care avea educaţie
europeană şi care ştia să se comporte convenabil în
prezenţa unei înalte doamne. Sanders, potrivit
profesiunii lui de om de legi, era îmbrăcat în negru.
Pe străzi mare îmbulzeală, Richard nu reuşi să
găsească nicio trăsură de piaţă. Prins în curentul
acestei lumi zgomotoase şi agitate, îşi făcea anevoie
drum spre cartierul Marais, în care era situat palatul
Lusignan. În mai multe rânduri, observă cete de
indivizi care îl priveau cu ostilitate. Unii rânjeau ca
nişte dulăi puşi pe harţă. Pe furiş, Richard îşi
desprinse acul de la jabou şi îşi scoase inelul,
strecurându-le în buzunarul jiletcii. Ceva mai liniştit
îşi continuă drumul, promiţându-şi să nu mai poarte
pe viitor bijuterii.
Când sosi la palatul Lusignan avu prima surpriză
neplăcută. Poarta de fier, bogat ornamentată, era
ferecată cu un lacăt voluminos cât o căpăţână de
copil. Clădirea albă, o podoabă arhitectonică a stilului
Louis XV, trona solitară în mijlocul unei vaste grădini
cu trandafiri, în care nu se vedea ţipenie de om. La
ferestre storurile trase.
— Castelul „Frumoasei din pădurea adormită”,
glumi Sanders, impresionat de liniştea adâncă.
Richard nu răspunse, îl indispunea absenţa
locatarilor. După ce izbi îndelung în poartă, cu un
ciocan de fier forjat după chipul unui leu gulerat,

— 337 —
apăru după un boschet un bătrân gârbovit, într-o
livrea răpănoasă, cu o legătură de chei la brâu.
Bănuitor, servitorul se apropie de poartă.
— Aş dori să vorbesc cu doamna ducesă, zise
Richard nerăbdător. Sper că e acasă.
Lacheul se scărpină după ureche. Îmbrăcămintea
elegantă a vizitatorului îi inspira oarecare încredere.
Nu-i plăcea însă individul îmbrăcat în negru. Avea o
mutră prea oficială. Şi oficialităţile de azi nu arătau
prietenie stăpânului său.
— Înălţimea sa doamnă ducesă e plecată din Paris.
— Unde aş putea să o găsesc. Trebuie să îi predau
un mesaj din partea ducelui.
Avocatul Sanders scoase din portofel scrisoarea
adresată de ducele de Lusignan soţiei sale.
Argumentul era convingător. Lacheul explică laconic
că ducesa se află la castelul Charlemont-sur-Loire, din
Tourraine.
Lui Richard nu-i rămânea decât să treacă pe la
biroul maestrului Gilbert Radiguet, avocatul şi
factotumul ducelui de Lusignan, cu care trebuia să
pună la punct aspectele legale ale afacerii. Din fericire,
maestrul Radiguet era acasă. Locuinţa lui se afla la
etajul al doilea al unei clădiri părăginite din apropierea
Palatului de Justiţie. De la ferestrele cabinetului său
se vedeau apele scăzute ale Senei şi, pe celălalt mal,
tarabele anticarilor ce-şi expuneau sub cerul liber
cărţile mucegăite, pline de praf.
Maestrul Radiguet oferi scaune vizitatorilor. După ce
parcurse la repezeală scrisoarea pe care ducele i-o
trimisese prin intermediul lui Richard, se întoarse

— 338 —
spre acesta şi i se adresă cu aer profesional.
— Monsieur, vă stau la dispoziţie pentru perfectarea
actelor. Potrivit instrucţiunilor din această scrisoare,
îmi revine sarcina de a vă conduce până la Nantes,
spre a vă arăta uzina de armament. În cazul că sunteţi
de acord să o cumpăraţi, doamna ducesă de Lusignan
are procură pentru a semna actul de transfer a
proprietăţii pe numele dumneavoastră.
Avocatul, care stătea la biroul său de stejar cu linii
severe, de catedră, îşi împreună mâinile şi aruncă o
privire zâmbitoare pe deasupra ochelarilor cu rame
pătrate.
— Cu titlu personal, pot să vă spun, Monsieur, că
încheiaţi o afacere excepţională. Preţul cerut de
clientul meu este ridicol de mic. E adevărat că în
aceste vremuri critice, de răsturnare a valorilor,
asemenea tranzacţii au devenit monedă curentă.
Radiguet se adresă de data aceasta şi lui Sanders.
— Să nu vă mire limbajul meu, Messieurs, în
această epocă în care nu se vorbeşte decât despre
libertate, egalitate şi fraternitate. Eu sunt conservator
şi regalist convins. De aceea mă înţeleg atât de bine şi
cu domnul duce de Lusignan. Mă străduiesc să-i apăr
cât mai bine interesele. Monsieur Sunderland, peste
trei zile sunt gata să vă însoţesc la Nantes.
Richard făcu un gest de nerăbdare.
— Întârzierea aceasta îmi încurcă programul…
— Regret, Monsieur. Am un proces important de la
care nu pot lipsi. Nu mi-e îngăduit să neglijez cauzele
altor clienţi. Corectitudinea profesională…
— Înţeleg, înţeleg, îl întrerupse Richard contrariat.

— 339 —
 — Astăzi e marţi; zise avocatul. Vineri dimineaţa
putem pleca. En brûlant les étapes, ajungem la Nantes
în două sau maximum trei zile. Dacă sunteţi grăbit, v-
aş oferi o sugestie. Plecaţi înaintea mea la Nantes.
Până să sosesc şi eu veţi avea timp să vizitaţi uzina.
Vă dau o scrisoare de recomandaţie către
administrator.
— Mulţumesc. Prefer să vă aştept, zise Richard
ridicându-se de pe scaun. Plecăm vineri, aşa cum a
rămas stabilit. Până atunci, secretarul meu va păstra
legătura cu dumneavoastră. Bună seara, Monsieur
Radiguet.
A doua zi de dimineaţă făcu o vizită bancherului
Perregaux, asupra căruia avea o scrisoare de schimb,
trasă de bancherul Baring, din Londra.
Perregaux era o figură în lumea pariziană. Mare
admirator al artelor, îşi făcuse faima unui Mecena.
Mai toate capetele de afiş din lumea teatrelor se
numărau printre clientela sa. Perregaux devenise
confidentul discret şi deus ex machina al tuturor
actorilor aflaţi în jenă financiară. Birourile lui erau
instalate într-o splendidă vilă, achiziţionată de la
celebra dansatoare La Guimard. Clădirea, denumită la
origine „Templul Terpsihorei”, fusese construită de
arhitectul Ledoux şi decorată de Boulle şi Fragonard.
Bancherul îşi primea clienţii în saloanele pictate cu
amoraşi şi erotice scene câmpeneşti, cu păstori
înveşmântaţi în mătase şi ţărăncuţe cu păr pudrat şi
pantofi minusculi de cenuşăreasă.
Richard, care era deprins cu atmosfera severă,
aproape solemnă, din băncile americane şi englezeşti,

— 340 —
fu plăcut surprins de ambianţa veselă, înviorătoare,
din birourile lui Perregaux.
Bancherul îl primi cu jovială amabilitate. Perregaux
se oferi să-i tragă o scrisoare de schimb asupra Băncii
Fécamps, din Nantes, cu care se afla în relaţii de
afaceri.
În timpul discuţiei îşi făcu apariţia în birou o fată
tânără, zveltă, foarte elegantă, cu un chip angelic, care
inspira, paradoxal, o aprigă senzualitate.
— Iartă-mă, dragul meu Perregaux, că am intrat
neanunţată. Ţineam neapărat să te văd.
Rochia de mătase foşnea ca un mănunchi de trestii
în bătaia vântului.
Perregaux şi Richard se ridicară în picioare.
— Mademoiselle, sunt sclavul dumitale, zise
bancherul, sărutându-i mâna albă, cu degetele lungi
şi fine. Dă-mi voie să-ţi prezint pe marchizul de
Beauclair. Marchize, iată pe cea mai tânără şi mai
talentată actriţă a teatrului francez. Mademoiselle
Françoise Lange.
Richard se înclină. Artistă îi zâmbi seducător.
— Perregaux, n-am să te reţin decât un minut. Te-
am deranjat că să-ţi amintesc o făgăduială…
— Împrumutul de zece mii de livre?
— Exact. Sunt tare strâmtorată, Perregaux.
— Dumneata, strâmtorată? E de necrezut! zâmbi
bancherul.
La Paris toată lumea ştia că Françoise Lange ronţăia
milioanele admiratorilor ca un şoricel scăpat într-o
cămară cu brânză.
Bancherul sună dintr-un clopoţel. Ecoul, un tânăr

— 341 —
amploiat cu picioare nemăsurat de lungi şi nas
coroiat, rozaceu, ce-i dădea aspectul unui flamingo, se
strecură în cabinet.
Perregaux completă un bon de zece mii de livre, pe
care-l înmână tânărului.
— Condu pe Mademoiselle Lange la casier. Să i se
elibereze de îndată suma de zece mii de livre.
Mademoiselle Lange mulţumi, înclinând drăgălaş
din cap. Dădu mâna cu bancherul, apoi cu Richard,
după care ieşi urmată de amploiat.
— Delicioasă făptură! exclamă Richard după
plecarea ei. Pare foarte tânără.
— Este foarte tânără. N-are decât optsprezece ani.
Parisul o adoră. Când a debutat acum doi ani în rolul
Galateei, din Pygmalion, pe scena Comediei Franceze,
întreaga sală a fremătat de admiraţie. A fost un triumf.
De atunci nu mai are rivală. Admiratorii îi aştern la
picioare flori, diamante, milioane… Cu toate acestea,
n-are niciodată bani. Din când în când îmi cere câte
un împrumut, pe care, bineînţeles, nu mi-l restituie
niciodată. Pot să vă strecor o informaţie confidenţială.
Dacă-i oferiţi în semn de omagiu o rivieră de
diamante, nu va rămâne indiferentă.
— Monsieur Perregaux, vă mulţumesc pentru
informaţie. S-ar putea să o folosesc. Cine ştie…
După ce i se completă scrisoarea de schimb,
Richard părăsi banca. Era încântat de Perregaux şi de
rapiditatea cu care fusese servit.
Pe stradă, îşi roti zadarnic privirile în căutarea unei
birje. Nu-i plăcea să străbată pe jos distanţe mari.
Dinspre bulevardul d’Antin apăru o cabrioletă albă,

— 342 —
pictată cu ghirlande de trandafiri. Trăsurica, trasă de
doi cai albi, opri în dreptul lui Richard. Françoise
Lange ţinea cu prestanţă hăţurile.
— Monsieur Beauclair, te-am văzut aruncând priviri
disperate după o trăsură. Mi-am amintit de parabola
samariteanului milostiv şi m-am înfăţişat în faţa
dumitale. Sunt gata să te conduc unde ai de mers.
Richard rămase surprins. Mademoiselle Lange căuta
o aventură? Era flatat că fusese ales de această femeie
frumoasă.
După ce mulţumi în limbajul înflorat al timpului, se
urcă în cabrioletă.
Françoise Lange dădu bice cailor.
— Aş dori să ies la Louvre, spuse Richard.
— Vei fi servit cu promptitudine, zâmbi ea.
Actriţa mâna caii în trap întins. Richard observă că
niciun pieton nu se ofusca de mersul vijelios al
echipajului. Trecătorii o priveau pe Françoise cu
simpatie. Mulţi o salutau. Popularitatea ei era într-
adevăr prodigioasă.
După o cursă plăcută, cabrioleta opri în dreptul
palatului Louvre. Lacheul de la spate sări din trăsură,
desfăcând scăriţa pentru invitat. Richard sărută mâna
actriţei.
— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.
Mademoiselle Lange îi zâmbi.
— Există o cale. Condu-mă deseară, după spectacol,
la o recepţie la care sunt invitată. Gazda e puţin
formalistă. N-ar fi exclus să o cunoşti. Madame Vigée-
Le Brun, pictoriţa.
— O cunosc, spuse Richard. Am avut onoarea să-i

— 343 —
fiu prezentat la Versailles. Picta portretul reginei.
— Atunci, rămâne pe deseară, la teatru, zise
Françoise. Va fi suficient să-ţi spui numele la control.
Vei avea o avanscenă. După ultimul act, te aştept în
cabina mea.
Plecarea actriţei îl lăsă pe Richard visător. Îl încânta
faptul că la treizeci şi şase de ani mai putea trezi
pasiuni, sau cel puţin capricii, la o artistă de
optsprezece, aflată pe culmile gloriei…
Pentru spectacol, Richard alese un costum de satin
alb, brodat cu fir de argint. Îşi zise că ar fi fost mai
cuminte să poarte un frac negru, discret. Dar voia să
facă impresie asupra lui Françoise Lange. La urma
urmei, era american. Se putea îmbrăca oricum. Chiar
şi cu o cască de pene, ca pieile roşii. La dracu şi cu
revoluţia asta!
Când sosi la teatru, avu prilejul să constate că cel
puţin în materie vestimentară revoluţia făcuse mari
schimbări. Publicul era foarte amestecat. Costume de
modă veche, fracuri englezeşti, redingote pestriţe,
pantaloni lungi, vărgaţi, bonete frigiene, gulere înalte,
până la urechi, cravate uriaşe, strident colorate şi
înnodate capricios, alcătuiau un Turn Babel al modei.
Mai toate femeile adoptaseră tricolorul revoluţionar, pe
care-l foloseau în diverse garnituri: funde, cocarde,
eşarfe, cordoane, evantaie. Câteva rochii erau de un
roşu aprins, culoarea sângelui lui Foulon.
Mademoiselle Lange apăru într-un rol de ingenuă.
Se juca o piesă fadă, Nicodem în Lună de Beffroy de
Reigny, din care Richard nu reţinu nimic.
Potrivit înţelegerii, după ultimul act trecu în cabina

— 344 —
actriţei. În mica încăpere se îmbulzeau admiratori de
toate vârstele, încărcaţi cu buchete de flori, care
inundau cabina cu mirosul lor.
La sosirea lui Richard, gropiţele lui Françoise Lange
înfloriră. Preferinţa aceasta vădită stârni gelozia
rivalilor. Prefăcându-se că nu le observă supărarea, ea
făcu un discret semn cu mâna garderobierei, care
începu să-i mâne energic de la spate, ca pe o turmă,
spre ieşire.
Mademoiselle Lange purta o rochie bizară, dar care
îi venea foarte bine. O cascadă străvezie de voal alb,
drapat în stilul grec antic, cu sute de pliuri.
Părul ei, lipsit de pudra tradiţională, era de un
negru satinat, cu reflexe albastre. Coafura păstra
aceeaşi linie antică. O diademă de perle îi încorona
fruntea înaltă, de un alb mat. Peste umerii goi îşi
aruncase un şal de caşmir de un colorit excepţional.
La Londra, o toaletă atât de excentrică ar fi stârnit
scandal.
— Sunt gata, spuse ea înclinând uşor capul pe
umăr şi privindu-l şăgalnic. Să plecăm. Oferă-mi
braţul.
Trăsura ei îi aştepta în faţa teatrului.
Când ajunseră la locuinţa pictoriţei Vigée-Lebrun,
Richard avu impresia că dăduse peste un bal mascat.
Prin vestibulul ornat cu ghirlande circulau invitaţi în
hlamide de purpură şi cu sandale romane. Femeile
purtau tunici de mătase pastelate şi himetioane albe,
ca cele mai autentice ateniene din epoca lui Pericle.
— Suntem invitaţi la un banchet grec, îi explică
actriţa.

— 345 —
 În sufrageria decorată cu coloane greceşti de ipsos,
oaspeţii se aşezară la masă, cântând în cor celebra
arie de Gluck, Zeul din Paphos şi din Cnida,
acompaniată de lire. Două fete în tunici violete jucau
rolul sclavelor, servind musafirilor vin – zis de Falern –
în cratere originale, dezgropate la Herculanum.
— Sclavele din antichitate şi revoluţia
dumneavoastră nu-mi par tocmai compatibile, se
adresă Richard vecinului său de masă, un oarecare
viconte de Barras, despre care actriţa îi şoptise că e un
om foarte cumsecade, deşi o duce foarte prost cu
banii.
În capul mesei, Madame Vigée-Lebrun imita pe
Aspasia nu numai la îmbrăcăminte, dar şi în felul în
care conducea conversaţia. Se discuta despre Homer,
Sofocle şi Pindar, despre democraţia ateniană şi
despre arta greacă.
La masă se serveau ţipari în sos grec, păuni,
măsline, prăjituri cu miere, struguri şi smochine.
Pictorul David, care se afla printre invitaţi, vorbi
despre ultimele sale pânze: Helena şi Paris şi Leonida
la Termopile.
Richard era perplex. I se părea că intrase într-o
adunare de nebuni.
Răspunzând parcă gândurilor sale, gazda i se
adresă cu amabilitate.
— Ce părere aveţi, Monsieur Sunderland despre
revoluţia noastră? Englezii au început-o printr-un
război civil şi au terminat-o prin decapitarea lui
Charles I Stuart. Dumneavoastră, americanii, aţi dus-
o la bun sfârşit numai după ce v-aţi războit opt ani cu

— 346 —
armatele britanice. Pe când noi, francezii, am încheiat-
o cu succes după câteva luni de frământări, în care a
curs mai multă cerneală decât sânge. Am instaurat un
regim democratic şi constituţional, cu minimum de
tulburări.
— Felicitări, Madame, replică Richard. De când am
sosit la Paris asist la prefaceri uluitoare.
— Am auzit, Monsieur Sunderland, că la
dumneavoastră federaliştii lui Hamilton se hărţuiesc
cu democraţii lui Jefferson. De ce nu ne imitaţi pe noi,
realizând armonia generală?
— Spiritul francez e inimitabil, Madame. În revoluţia
aceasta, ca şi în orice alt domeniu, sunteţi un exemplu
pentru întreaga omenire.
După cină, începu balul. Fiindcă nimeni nu
cunoştea dansurile greceşti, invitaţii se mulţumiră cu
clasicele menuete, gavote şi rondouri.
La primul menuet, Richard o avu pe Françoise
parteneră. Fiinţa aceasta reuşise să-l pună pe cărbuni
aprinşi. Deprins cu atacurile directe, îl spuse la un
moment dat, fără ocol.
— Regret că stau la hotel. Altfel te-aşi fi poftit la
mine.
Actriţa îl privi cu candoare.
— Ai fi vrut să mă inviţi la dumneata? şopti ea, cu o
licărire ciudată în priviri. Vino dumneata la mine. E
mai simplu…

În diligenţa care-l ducea spre Nantes, Richard

recapitula nopţile petrecute cu Françoise. Aventura
aceasta era de bun augur. Un succes le atrage pe

— 347 —
celelalte. E o lege a firii. Însoţitorii lui nu-l tulburau
reveria. Erau încredinţaţi că patronul făcea planuri în
legătură cu uzina de armament.
Ajunseră la Nantes în faptul serii. O seară calmă,
luminoasă de august. Radiguet îi conduse la un han
cu faimă printre localnicii amatori de o bucătărie fină
şi de o pivniţă cu vinuri alese. „La Syrène” era locul de
întâlnire al armatorilor, al neguţătorilor cu vază, al
importatorilor de mirodenii şi de produse coloniale. La
un pahar de vin de Bordeaux se puneau la cale afaceri
colosale.
La Nantes, Richard uită de Françoise Lange. Fabrica
de armament redeveni punctul central al
preocupărilor sale. Cumpărând-o, încheia o afacere
bună? Nu riscă să piardă banii investiţi? Tulburările
din Franţa nu-i vor periclita interesele?
A doua zi de dimineaţă, când văzu din trăsură
furnalele înalte, atelierele întunecate, pavilioanele
administrative, profilându-se ca un oraş pe malul
stâng al Loirei, toate îndoielile i se spulberară. Fabrica
trebuia cumpărată. Ocazia era prea frumoasă ca să o
scape din mână.
La uzină fură primiţi de inginerul Ambroise
Chastellux, fost ofiţer de artilerie, retras din armată
după ce pierduse în luptă un ochi şi un picior.
Chastellux era un colos cu musculatură de gladiator,
cu piele măslinie şi cu mâini mari, puternice. Piciorul
de lemn şi bandajul negru care-i acoperea orbită goală
îi dădea înfăţişarea unui pirat clasic. Spre deosebire
de tâlharii mărilor, blindaţi cu pistoale, flinte şi cuţite,
inginerul era înarmat numai cu un baston şi cu un

— 348 —
carnet de note.
Lui Richard îi plăcu omul acesta cu tors atletic şi
priviri drepte. Chastellux îi conduse mai întâi la secţia
de furnale. Acolo, topitori tuciurii, lac de sudoare,
dirijau şuvoaiele de fier ce curgeau în râuri arzătoare
din cuptoarele uriaşe. Metalul topit se revărsa sfârâind
prin jgheaburi puţin adânci, într-o aureolă de foc,
scântei şi fum. Lucrători pricepuţi prindeau în cleşti
barele de fier incandescent şi le scufundau la
repezeală în apa care începea să fiarbă, scoţând aburi
şuierători.
Era un spectacol nou pentru Richard şi pentru
americanii din suita sa.
Chastellux îi plimbă apoi prin secţiile în care se
fabrică armamentul uşor. La urmă, le arătă turnătoria
de tunuri.
— Lucrăm după cele mai noi metode, explică el lui
Richard, care îl asculta cu atenţie încordată. În ultimii
ani am aplicat formulele lui Vaquette din Gribeauval,
creând tunuri de câmp, tunuri de asediu, tunuri de
coastă şi tunuri grele. Am pus la punct câteva tipuri
de tunuri de câmp, uşor manevrabile în războiul de
mişcare. Le-am prevăzut cu osii de fier şi am mărit
roţile avantrenului, spre a le asigura o viteză sporită.
Am îmbinat cartuşul cu ghiuleaua, reunind astfel
proiectilul şi pulberea. Am realizat chesonul cu
compartimente, pentru a înlătura pericolul
deflagraţiilor în timpul transportului explozibililor.
Chastellux se oprea în dreptul fiecărui banc, lua în
mână câte o piesă pe care o manipula delicat, dădea
lungi şi amănunţite explicaţii în legătură cu câte un

— 349 —
afet de tip nou sau cu câte o ţeavă turnată din bronz
sau din fier de o compoziţie îmbunătăţită.
— Am furnizat tunuri, puşti şi muniţii nu numai
armatei şi marinei franceze, dar şi americanilor,
spaniolilor şi nemţilor. Uzina noastră s-a mândrit cu o
foarte bogată activitate. În ultima vreme, producţia de
armament a scăzut considerabil. După cum vedeţi şi
dumneavoastră, trei furnale înalte nu mai lucrează.
Membrii Adunării Constituante declară la tribună că
războiul va fi abolit şi că pe viitor statele îşi vor lichida
conflictele prin negocieri diplomatice. Dacă ar fi să le
dăm crezare, nu ne-ar rămâne decât să închidem
porţile fabricii. Dar stagnarea e trecătoare. Pacea
universală pe care o propovăduieşte Adunarea
Constituantă este o utopie. Ehe, Monsieur, când în
Franţa agitaţia creşte, când puştile şi tunurile sunt
folosite tot mai mult de taberele încleştate în luptă,
permiteţi-mi să mă îndoiesc că mult cântată pace va
coborî pe pământ. Va rămâne, cel mult, un mit
glorificat de poeţi şi idealizat de utopişti.
Richard era fascinat de trecerea în revistă a lui
Chastellux. Tunurile reprezentau adevărata lui
vocaţie. Reuşise în sfârşit să-şi găsească drumul spre
propria lui realizare. Se îndrăgostise subit de tunuri.
Era singurul dintre cei patru vizitatori ai fabricii care
înţelegea limbajul şi entuziasmul lui Chastellux.
Inginerul era numai un constructor. Richard, acest
mânuitor de capitaluri, vedea în tunuri o
extraordinară armă economică şi politică. Nu era un
simplu om de afaceri, ci un vizionar. Un fanatic care
vedea în aur nu un scop, ci un mijloc. Un precursor al

— 350 —
marelui capital, pe altarul căruia aducea nenumărate
jertfe, încredinţat, ca şi preoţii străvechilor rituri
păgâne, că în felul acesta deservea o mare cauză.

În timp ce Richard vizita fabrica, McFee verifica

registrele şi scriptele întreprinderii. Din examinarea
lor îşi dădu seama că fabrica putea aduce beneficii
importante. Scăderea cifrei de afaceri din ultimii doi
ani nu se datora unei proaste gestiuni ori unei alterări
a calităţii produselor, ci ruinei financiare a statului
francez, cel mai important client, care nu-şi mai putea
plăti armamentul livrat. Dar epocile de criză erau
îndeobşte urmate de perioade de prosperitate, care
redresau cele mai anemiate afaceri. McFee cunoştea
aceste legi economice. Raportul pe care-l prezenta lui
Richard era mai mult decât favorabil. Avocatul
Sanders studie împreună cu Radiguet actele de
proprietate ale fabricii, precum şi brevetele şi dosarele
litigiilor angajate cu diverşi clienţi şi furnizori,
întocmind de asemenea un referat bun.
După ce analiză cele două rapoarte, Richard anunţă
pe Radiguet şi pe Chastellux că era hotărât să
cumpere fabrica.
— În cazul acesta, spuse avocatul cu profesională
gravitate, nu ne rămâne decât să ne deplasăm la
Charlemont-sur-Loire, pentru a supune actele spre
semnare înălţimii sale ducesa de Lusignan, în calitate
de procuratoare a soţului ei.
Richard era omul deciziilor repezi.
— Îţi stau la dispoziţie, maître. Când plecăm?
— Dacă doriţi, mâine de dimineaţă. Cu diligenţa de

— 351 —
Tours. De acolo şi până la castel vom avea ceva de
furcă. Cu dezorganizarea aceasta nici nu e de mirare…
Călătoria până la Tours dură două zile. Două zile de
chinuri, într-o diligenţă încărcată până la refuz şi într-
o atmosferă de etuvă. La Tours, potrivit previziunii lui
Radiguet, nu găsiră niciun mijloc de locomoţie pentru
a-şi continua drumul. După cercetări laborioase şi
bacşişuri oferite încolo şi încoace, făcură rost de o
caleaşcă veche, care mirosea a mucegai şi a şoareci.
Hangiul, care le procură trăsura, le scoase dintr-un
fund de grajd două gloabe deşelate de ani şi de
mizerie.
În ciuda acestor condiţii nenorocite, călătoria de-a
lungul Loirei fu prilej de aleasă desfătare. Castele
magnifice defilau cu gravă încetineală prin faţa
călătorilor.
Charlemont-sur-Loire nu-i dezamăgi. Această
străveche reşedinţă a ducilor de Lusignan era o
cetăţuie gotică, la care fuseseră adăugate două corpuri
de clădire, decorate cu o exuberantă ornamentaţie
italiană; pilaştrii, arcade şi pervazuri decorate cu
arabescuri, panouri de zid sculptate cu salamandre
încadrate de mari romburi, colonete şi dantelării în
piatră. Esplanade cu statui de marmură şi grădini
suspendate, italieneşti, creau un ansamblu de o
splendidă măreţie.
Majordomul, care îi primi în capul scării, comunică
lui Radiguet că doamna ducesă îi va primi imediat.
Avocatul avusese grijă să-şi vestească sosirea printr-
un mesaj în care inclusese şi scrisoarea ducelui
pentru soţia sa. Servitorul îi îndrumă printr-un şir de

— 352 —
galerii întunecoase, până în dreptul unei uşi masive,
sculptată cu flori şi dragoni. O deschise, anunţând
solemn:
— Monsieur le Marquis de Beauclair, Monsieur
Radiguet şi suita.
— Să poftească, se auzi un glas mlădios, cu timbru
vag cunoscut.
Intrară cu toţii într-o încăpere vastă, cufundată în
penumbră. O fereastră deschisă lumina puternic
fundalul camerei, care ieşea în evidenţă ca o scenă de
teatru. Întreg peretele era acoperit de o tapiserie
uriaşă, ce înfăţişa dramatic lupta epică dintre Hercule
şi centauri. În faţa acestui decor se vedea un birou
Louis XIV, care părea să aibă dimensiuni liliputane în
comparaţie cu mărimea tapiseriei. La birou scria o
femeie cu trăsături nedesluşite.
Ajuns în mijlocul camerei, Richard se înclină adânc.
Deodată tresări. Se auzise chemat pe nume.
— How do you do, Richie? Mi-a făcut mare plăcere
vestea sosirii tale. Fii bine venit!
Richard, care abia îşi încheiase reverenţa, se apropie
uimit de ducesă.
— Patricia! rosti el. Patricia! Dumneata?…
Pentru nimic în lume nu s-ar fi aşteptat ca Patricia
să-l întâmpine în acest castel din inima Franţei.
Sora lordului Eastleigh ajunsese o femeie de treizeci
şi mai bine de ani, o adevărată doamnă, care impunea
respectul. Richard era atât de surprins de această
întâlnire, încât uitase şi de scopul vizitei şi de
Radiguet şi de însoţitorii săi, care stăteau nedumeriţi
înapoia lui.

— 353 —
 Ducesa de Lusignan se întoarse spre Radiguet.
— Maître Radiguet, în seara aceasta e prea târziu ca
să mai semnăm actele. Mâine vom avea tot timpul.
Richard, Messieurs, cel mai potrivit lucru e să
înnoptaţi la castel. La cină sunteţi oaspeţii mei.
Chemă pe majordom.
— Condu-i pe domni în camerele lor, porunci ea.
Richie, dumneata mai rămâi puţin.
După ce rămase singură cu Richard, Patricia îi oferi
un scaun.
— Aşează-te lângă mine. Să mai stăm de vorbă.
Prieteneşte, ca pe vremuri
„Ca pe vremuri?” repetă pentru sine, Richard. Faţă
de Patricia de azi n-ar mai fi putut avea sentimentele
de odinioară. Era prea maturizată spre a mai răscoli
de sub cenuşă jarul iubirii de odinioară.
Ea îi zâmbea cu duioşie. Duioşie inspirată de
dragostea lor din trecut sau de tinereţea care le scăpa
amândorura printre degete? Richard nu era în stare să
dea o interpretare exactă expresiei chipului ei.
Pe Patricia trecerea anilor nu o avantajase. O plasă
de riduri fine apăruse în colţul ochilor. Gura îşi
pierduse prospeţimea. Un aer de amărăciune plutea
pe fruntea ei înaltă.
— Eşti curios să ştii cum am ajuns aci. Nu-i aşa?
rosti ea. Nimic mai simplu. Prima oară am fost
căsătorită cu lordul Edward Stainforth, pe care l-am
pierdut după un an de căsnicie. La o vânătoare a
căzut de pe cal, zdrobindu-şi baza craniului. Edward a
fost un om cumsecade. L-am regretat. N-am rămas
mult timp văduvă. Familia m-a căsătorit cu ducele de

— 354 —
Lusignan, actualul meu soţ, pentru care am o stimă
deosebită.
Cuvintele acestea sunau ca o scuză. „Nu-l iubeşte,”
îşi zise Richard cu nemărturisită satisfacţie.
Completându-i parcă gândurile, Patricia adăugă:
— Charles şi cu mine suntem foarte buni prieteni.
Undeva, în depărtare, se auziră tălăngi. Un câine
lătra sub ferestre.
— Eşti fericită. Patricia? întrebă Richard aproape
fără voie.
— Vrei să afli dacă eşti răzbunat?
Pe obrazul ei juca lumina roşiatică a soarelui-apune.
— Mă crezi atât de meschin, Patricia?
— Sunt ultima care aş putea să gândesc aşa ceva
despre tine.
Ea îşi plimbă alene degetele de-a lungul colierului
de perle de la gât. Păstră câteva clipe tăcerea, apoi
zise:
— Din nefericire, Richard, trecutul este mort…

În vreme ce se schimba pentru cină, Richard încerca

să tălmăcească vorbele Patriciei. Regretă oare că nu se
căsătorise cu el în ciuda interdicţiei paterne? Dorea să
reînnoiască o legătură pe care el o socotea definitiv
ruptă? Patricia nu mai era femeia visurilor lui.
Richard nu se simţea atras decât de fetele tinere.
Poate că acesta era un semn de îmbătrânire. Ei, şi?
Mai era o enigmă căreia nu-i găsea dezlegarea.
Queensberry ştiuse că Lusignan era căsătorit cu
Patricia Darnley. Păstrase însă taina faţă de Richard.
De ce? Queensberry era un personaj cu reacţii bizare.

— 355 —
Niciodată nu puteai şti ce urmăreşte.
La orele opt precis Richard coborî în salon, aşa cum
i se indicase. Nu găsi în uriaşa încăpere decorată cu
tapiserii italieneşti decât pe un imberb locotenent de
dragoni, subţirel, bine făcut, prins într-o elegantă
uniformă cu fireturi strălucitoare. Se numea Roger
d’Hautefeuille.
Se prezentară reciproc şi, în aşteptarea celorlalţi
convivi, legară o conversaţie politicoasă despre vreme,
eternul subiect al oamenilor care nu au altceva a-şi
spune. Un lacheu le servi un aperitiv bogat. Sorbiră
câte un pahar de Château d’Yquem, gustară din Brie-
ul apetisant, se delectară cu câteva sardele şi
încheiară cu câte un pateu în aspic, rugându-se
fiecare cerului să apară mai repede amfitrioana, spre a
pune capăt acestui incomod tête-à-tête.
După o jumătate de oră de aşteptare, ducesa de
Lusignan intră în salon. Purta o toaletă de mare gală,
foarte potrivită pentru o recepţie la Versailles. În clipa
aceea, Patricia era cu adevărat frumoasă. Păşea lin ca
o balerină, ochii îi străluceau, pieptul opulent, generos
decoltat, îi sălta în ritmul respiraţiei uşor agitată,
buzele-i erau întredeschise.
Răspunse cu graţie la salutul lui Richard, dar când
ajunse în dreptul locotenentului de dragoni, întreaga-i
fiinţă înflori, radiind o căldură şi un farmec nespus.
Abia atunci se făcu lumină în mintea lui Richard.
Toate problemele pe care şi le pusese în legătură cu
Patricia îşi găseau dezlegarea. Era îndrăgostită de
ofiţer, care o privea cu adoraţie. „Hero şi Leandru”,
gândi Richard, cu indulgenţă cvasipaternă. „Biata

— 356 —
Patricia! Cât de scump îşi plăteşte eşecul celor două
căsnicii. Cu mine ar fi fost mai fericită? Cine ştie?”
— V-am lăsat singuri, Richard, fiindcă ţineam să vă
cunoaşteţi fără să fiu eu de faţă. Am avut grijă să
comunic lui Radiguet şi însoţitorilor dumitale că cina
se serveşte la orele nouă. V-am dat prilejul să staţi
mai mult timp de vorbă, aşa ca între bărbaţi. Spune
drept, Richard! Nu-i aşa că îl placi?
Locotenentul de dragoni îi sărută mâna cu
devoţiune de neofit.
Richard zâmbi.
— Mi-a făcut o foarte frumoasă impresie. Este, ceea
ce numim noi un desăvârşit gentleman.
— Auzi, Roger? gânguri ea. Complimentul lui
Richard mă bucură. Vine din partea unui om superior.
„Mi-a decernat şi mie un mic premiu de consolare”,
îşi spuse Richard.
— Roger are garnizoana la Tours. Ori de câte ori are
puţin timp liber şi-l petrece aci. Prezenţa lui mi-e de
mare folos. În vremurile acestea tulburi, simţi nevoia
unui braţ protector… cred că mă înţelegi, Richard.
După plecarea lui Charles la Londra mă simţeam atât
de singură… N-aveam pe nimeni lângă mine. Copiii
prin şcoli, mai toate rudele mele în Anglia…
„De ce încearcă să se justifice, reflectă Richard. Din
punctul meu de vedere are toate scuzele…”
La nouă, coborâră în salon Radiguet, Sanders,
McFee şi McKreely. Sosi şi ultimul invitat, Abatele
Voisin, parohul bisericii din sat, care oficia la zile mari
în capela castelului.
La cină, americanii din suita lui Richard, formaţi în

— 357 —
mediul sobru, puritan, din New England, priveau cu
uimire etalarea făţişă a sentimentelor de dragoste
manifestate de nobila amfitrioană faţă de ofiţer. Şi
aceasta în prezenţa unui abate, care nu se formaliza
deloc.
Ajunseseră la desert. Abatele Voisin savurase cu
beatitudine şampania roşie. Din când în când muia în
şampanie un pişcot, pe care-l ronţăia alene. Rotund ca
un balon, durduliu, cu obrajii bucălaţi, trandafirii,
abatele Voisin la vârsta de şaizeci de ani arăta ca un
sugar abia scos din scutece.
Sanders, uşor ameţit de şampania cu care nu era
deprins, rotea încet cupa de cristal între degetele-i
puternice, făcând mare haz de glumele lui McFee.
Şi Patricia le asculta cu plăcere. Bătrânul acesta
mucalit îi evoca ţara natală, peisajele englezeşti,
copilăria, ştrengăriile de odinioară. Din când în când,
degetele ei atingeau ca din întâmplare mâna îngrijită a
locotenentului, McKreely, pe care-l stingherise la
început cadrul acesta somptuos, se dezmorţea treptat
sub efectul alcoolului. Privirile lui rătăceau cu
voluptate peste cristalele şi argintăria strălucitoare de
pe masă, peste tapiseriile cu subiecte mitologice, peste
mobilierul masiv, cu patină autentică.
„Ce bine e să te numeri printre fericiţii acestei lumi,
cugeta el stimulat de şampania frapată. Să fii bogat,
să ai un castel, o nevastă tânără şi frumoasă, un mare
cont la bancă şi nicio grijă care să-ţi întunece bună
dispoziţie.”
Ferestrele înalte erau larg deschise spre parc,
lăsând să pătrundă în sufragerie o răcoare

— 358 —
înmiresmată. Dinspre Loire se auzeau concertul
neîntrerupt al broaştelor şi ţârâitul greierilor. Un
licurici sclipitor intră fără veste în încăpere şi ateriză
pe sutana neagră a abatelui, împodobind-o cu o
nestemată gingăşie. Îşi luă iarăşi zborul, pierzându-se
pe fereastră în noapte.
Era o atmosferă atât de idilică, de calmă, încât
McKreely oftă satisfăcut.
Glasul tărăgănat, puţin răguşit, dar totuşi plăcut, al
lui McFee întrerupea singur liniştea patriarhală.
— De fiecare dată când stau la masă cu un cleric,
spunea el uitându-se şugubăţ la abatele Voisin, îmi
amintesc de ultimele clipe ale unui unchi al meu,
cămătar din Dublin. Pe când bietul om se afla pe patul
de moarte, abatele chemat a-i da sfânta împărtăşanie
i-a arătat patetic crucifixul său de argint. Unchiul a
luat crucifixul, l-a privit, apoi l-a restituit abatelui,
„Iartă-mă, sfinţia ta, dar pe obiectul ăsta nu-ţi pot
împrumuta mare lucru. Prea e uşor. Pun rămăşag că e
gol pe dinăuntru.” Şi şi-a dat sufletul. Altă dată,
unchiul meu…
O detunătură sfâşie liniştea nopţii.
McFee tăcu. Tăcură parcă şi broaştele şi greierii.
Tăcerea, care se lăsase peste fire şi peste oameni, fu
tulburată de alte două detunături. Alte împuşcături
urmară după un lung interval.
Vânăt de spaimă, McKreely se ridică brusc de la
masă, răsturnând cupa cu şampanie, care se sparse
cu zgomot cristalin.
Şampania roşie făcu o pată mare pe faţa de masă de
dantelă.

— 359 —
 — Ce se întâmplă? întrebă el înspăimântat.
— Nimic grav, domnule, replică maître d’hôtel-ul
calm. Braconierii ucid căprioarele din parc.
— Şi-i lăsaţi să-şi facă pe voie? exclamă Sanders
uimit. Dreptul de proprietate…
— Trăim vremuri deosebite, domnule Sanders,
spuse Patricia. Prefer să închid ochii. În alte părţi,
ţăranii au dat foc castelelor. Aici se mulţumesc cu mai
puţin.
— Acesta este, poate, numai începutul, opină
Richard. Mai târziu…
— Mai târziu? Hm, viitorul e un imens semn de
întrebare, rosti gânditor abatele Voisin. Nădăjduim că
totul va reintra în ordine. După un timp oarecare…

— 360 —
 Capitolul şase
În septembrie, Richard se înapoie la Londra. Era
însoţit de locotenentul d’Hautefeuille, pe care-l scosese
clandestin din Franţa, în urma rugăminţilor
stăruitoare ale Patriciei. Dragonii din regimentul lui
d’Hautefeuille se răsculaseră, izgonindu-şi ofiţerii,
ucigând pe comandant şi pe un căpitan, care
încercaseră să le ţină piept. D’Hautefeuille împuşcase
doi soldaţi, fugise călare, urmărit de o ceată de
dragoni, până ce i se pierduse urma. Se refugiase la
Charlemont-sur-Loire. Patricia îl deghizase în lacheu,
îl urcase pe capră, lângă vizitiu apoi, pe drumuri
ocolite, plecase la Paris, în căutarea lui Richard.
Avusese norocul să-l găsească la hotel. Richard se
pregătea tocmai să plece la Londra. Folosindu-se de
hârtiile de identitate ale lui McKreely, d’Hautefeuille
trecuse graniţa, dându-se drept secretarul lui Richard.
La Londra se despărţiră.
Îndată după sosirea sa în capitala Angliei, Richard
primi două veşti bune. Întâia i-o dădu Queensberry,
care-l anunţă că Henry fusese admis la Eton.
Intervenise nu numai ducesa de Devonshire, dar şi
prinţul de Wales, pe care Queensberry îl pistonase
atât direct, cât şi prin intermediul lui Charles Fox.
Primirea lui Henry la Eton avea pentru Richard o
semnificaţie deosebită. Admiterea fiului său în această
şcoală aleasă era nu numai un titlu de glorie, dar şi o
confirmare a intrării familiei Sunderland-Beauclair în
sânul înaltei societăţi britanice. Sensibil la onoruri,

— 361 —
Richard acordă mai multă importanţă decât s-ar fi
cuvenit acestei recunoaşteri oficiale a rangului şi
prestigiului său.
A doua veste o datora lui William McFee. În scurtul
răstimp scurs de la înapoierea sa la Londra, bătrânul
irlandez dăduse o straşnică lovitură la bursă,
realizând trei sute de mii de guinee. Succesul sosea la
timp. Richard îşi investise cea mai mare parte din
milioanele câştigate la New York în întreprinderi,
afaceri şi speculaţii de lungă durată.
Richard hotărî să stabilească la Londra
reprezentanţa generală a casei Sunderland-Beauclair
pentru Europa. În vremuri normale, ar fi preferat
Parisul. Însă capitala Franţei nu mai prezenta
siguranţă pentru afaceri.
La Londra, Richard puse bazele unei întreprinderi
de import-export pe acţiuni. Pentru consiliul de
administraţie avea nevoie de câţiva oameni de paie,
dar cu suprafaţă în City şi în lumea politică.
Queensberry acceptă preşedinţia.
— Dacă vrei să cooptezi în consiliu un om cu relaţii
multiple şi foarte puternice, adresează-te lui Geoffrey
Horncastle. Ţi-a fost coleg la Oxford. Horncastle se
înrudeşte cu tot ce are Anglia mai ilustru, e prieten cu
prinţul de Wales, tovarăş de orgii al lui Charles Fox şi
singurul om cu care se beţiveşte William Pitt. Prin
Horncastle poţi obţine informaţii politice preţioase. Şi
omul acesta e uşor de stăpânit. Cheltuieşte enorm,
aşa că e întotdeauna dator vândut. Cu bani ţi-l
aserveşti. Fă-i chiar azi o vizită. Nu vei regreta.
Poveţele Iul Queensberry erau pentru Richard literă

— 362 —
de evanghelie. Avea încredere oarbă în duce.
Pe Horncastle îl găsi în apartamentul său din
Bedford Square. Încăperi puţine, însă decorate cu
excepţional bun gust. Mobile Chippendale şi
Heppiewhite, tablouri semnate de pictori cu renume,
obiecte de artă, parchete de acaju, lucii ca oglinda, o
penumbră calmă, de bon-ton.
Horncastle se pregătea să iasă în oraş. Îl primi pe
Richard cu condescendentă amabilitate. Înfiripară o
conversaţie dezlânată, pe care amfitrionul o întrerupea
din când în când spre a cere diverse servicii valetului
său Lycurgus. Valetul umbla tacticos şi fără zgomot,
aşa cum se cuvine unui perfect servitor.
— Dragul meu Richard, obligaţiile mondene sunt
ucigător de plictisitoare, vorbea Horncastle trenant şi
afectat. Îţi consumă energia, îţi calcă pe nervi.
Primeşti invitaţii fără număr şi nu ştii unde să te duci
mai întâi. Trebuie să le triezi, să le cântăreşti, să-ţi
organizezi timpul, ca să le faci onorabil faţă.
— Da, da! Te înţeleg, rosti Richard cu compătimire.
— Spune şi tu, zise Horncastle, oftând obosit,
diseară, la nouă, trebuie să cinez cu George.
— Care George?
— Wales, rosti Horncastle laconic, zăgăzuindu-şi un
căscat. Până atunci trebuie să mă întâlnesc la club cu
Thomas Grenville…
— Ministrul?
— Ministrul afacerilor străine. Apoi am un rendez-
vous la Athenaeum cu Peniston Melbourne. Trebuie să
fac o vizită bătrânei ducese de Beaufort, care e o caţă
înspăimântătoare, alta Carolinei Mantrose, vara mea a

— 363 —
doua…
— Faţa ducelui de Manchester?
— Exact. Mi se pare că ai cunoscut-o şi tu, pe
vremuri, la Northland. Trebuie să trec şi pe la
Principesa Mary, pe la Charles Westmoreland şi pe la
Chatham…
— Fratele primului ministru?
— Întocmai. Cred că voi renunţa să mai petrec
câteva minute la chermesa lady-ei Anglesey, aşa cum
plănuisem. Nu ştiu nici cu ce să mă îmbrac. Dacă îmi
pun fracul albastru, cu care m-aş prezenta onorabil la
bătrâna ducesă de Beaufort, va trebui să mă schimb
pentru dineu. Iar la chermesă nu mă pot duce decât
cu un costum subţire, deschis la culoare, nepotrivit cu
atmosfera funebră a casei Westmoreland. Bietul
Westmoreland aşteaptă să-i moară soacra. Ah, câte
probleme, câte probleme! exclamă el depăşit. Dacă ai fi
în locul meu, ai înnebuni. Ah, am uitat că deseară
trebuie să mă mai întâlnesc cu Somerset şi cu
Devonshire. Martorii aleşi de William Murray pentru
duelul său cu lordul Fitzgerald.
— Tu eşti martorul lui Fitzgerald?
— Da. Altă corvoadă, de care nu ştiu cum să mă
mai achit. Hello, Lycurgus, se adresă el valetului, mai
am ceva în program?
— Da, Sir. Înălţimea sa ducele de Dorset a trecut azi
de dimineaţă şi a lăsat vorbă să-l căutaţi neapărat la
„White’s”.
Extenuat, Horncastle îşi tamponă cu batista-i fină
fruntea asudată.
— Lycurgus!

— 364 —
 — Da, Sir?
— Câte un porto.
— Imediat, Sir.
— Pe urmă pregăteşte-mi fracul verde cu pantaloni
de satin dungaţi cu galben.
După plecarea valetului, Richard trecu la expunerea
scopului vizitei sale. Geoffroy Horncastle asculta
lenevos, examinându-şi când unghiile lăcuite, când
vârful papucului de mătase, când dantela de la
mâneci. Căscă de vreo două ori, dar nu îşi întrerupse
musafirul. Când auzi că e vorba şi de bani încreţi
interesat sprâncenele.
— M’da, proiectul merita atenţie, spuse el fără
grabă.
Mintal, entuziasmul său nu cunoştea margini.
— Richard, continuă el cu voce tare, cred că voi
accepta.
Vorbea cu ton obosit, ca şi când ar fi făcut o mare
concesie.
— Dacă vrei să-ţi creez relaţii noi, pot să-ţi aduc tot
ce are Londra mai select.
— Ai legături şi în City, Geoffrey?
— Desigur. Fata lordului primar îmi face o curte
nebună. Cu cei mai mulţi bancheri am strânse relaţii
de afaceri.
De la toţi împrumutase mari sume de bani. Graţie
lui Richard spera să îşi reîmprospăteze creditul.
Richard scoase din buzunar o hârtie împăturită, cu
en-tête-ul unei bănci.
— Mâine de dimineaţă, Geoffrey, prezintă-te la
Goldsmith Bank. Ţi-am deschis un cont curent.

— 365 —
Deocamdată, până la concurenţa sumei de zece mii de
guinee. Iată adresa.
Horncastle luă hârtia şi o strecură neglijent în
buzunar.
— Uluitor, Richard. Erai atât de sigur că îţi voi primi
propunerea, încât ai şi depus bani la bancă pe numele
meu.
Începu să râdă, subit umanizat de perspectiva
încasării banilor.
— Mai am nevoie de câteva personalităţi în consiliul
de administraţie, zise Richard.
— Foarte simplu, dragul meu. Îţi aduc întreg
almanahul nobilimii. Dacă vrei, îţi organizez o primă
luare de contact. Închiriază o sală, dă un bal, şi îţi
invit toată aristocraţia. Şi câţiva oameni politici pe
deasupra. Ce zici de Charles Fox?
— E în opoziţie, rosti Richard fără entuziasm.
— Ţi-l aduc atunci pe Chatham. N-ar fi exclus să-l
conving şi pe Pitt să-ţi onoreze balul.
— Colaborarea noastră, Geoffrey, va fi, se pare,
fructuoasă.
— Nu mă îndoiesc, zise Horncastle căscând ceva
mai înviorat. Uite-l şi pe Lycurgus. Vine cu băutura.
Să ciocnim în cinstea colaborării noastre, Richard…
Geoffrey Horncastle se ţinu de cuvânt. Pentru a
pregăti terenul, organiză cu banii lui Sunderland o
serie de dineuri, la care pofti diverse personalităţi. Ca
din întâmplare, Richard era nelipsit. Relaţiile acestuia
crescură astfel în ritm accelerat.
Era văzut la curse, prin marile restaurante, la
cluburi. Îşi cumpărase o trăsură superbă, cu care se

— 366 —
plimba însoţit de Queensberry sau de Horncastle.
Rareori ieşea singur. Tot ce făcea era pentru reclamă.
Şi fiindcă era deprins să lucreze în stil mare, hotărî
să dea un bal de o strălucire nemaiîntâlnită.
Pe Grosvenor Street îşi cumpără o casă superbă,
clădită de un arhitect care-şi făcea o zgomotoasă
intrare în lumea artelor, ridicând palate măreţe, cu
colonade vaste, cu scări şi porţi monumentale,
nemaivăzute la Londra. John Nash, arhitectul care
visa să depăşească gloria grădinilor suspendate ale
Babilonului, era pe măsura unui client de talia lui
Richard Sunderland. Amândoi tindeau să facă
imposibilul posibil.
Edificiul alb, neogrec, cu colonada lui măreaţă, era
mai impresionat decât Hampton Court sau
Buckingham Palace. Răuvoitorii spuneau că le
amintea un decor de teatru, mirobolant pe din afară şi
gol pe dinăuntru. Indiscutabil, exagerau. Tot ce i s-ar
fi putut reproşa era un fast strident, insolent, care
distona cu sobrietatea clădirilor londoneze.
Casa lui Richard avea un hol uriaş, care răspundea
într-o vastă sală de bal, decorată în alb şi aur. De o
parte şi de alta a holului, pe toată lungimea
edificiului, se înşirau două rânduri de câte şase
saloane.
Oamenii de afaceri din City, care lucrau în acelaşi
domeniu cu Richard, intraseră în panică.
— Megalomanului ăstuia i s-a năzărit să se
stabilească la Londra.
— Nicio grijă. Aşa cum a pornit-o, n-ajunge departe.
— Până atunci ne va da de lucru, ce folos dacă

— 367 —
înainte de a-şi frânge gâtul ne va strangula pe noi.
— Pesimismul vostru nu-şi are rostul. Toate vin la
timpul lor. Puterea de rezistenţă. Aceasta e tot ce ne
trebuie…
Balul era fixat pentru prima sâmbătă a lunii
noiembrie. Pregătirile continuau febril. Invitaţiile
fuseseră lansate încă de la 15 octombrie.
Mai rămânea o problemă de rezolvat. Mrs Ophelia
Sunderland fiind reţinută în Statele Unite, Richard
trebuia să găsească o locţiitoare, care să facă onorurile
casei. Ar fi apelat la Patricia, dar alegerea aceasta ar fi
iscat comentarii răuvoitoare. Erau destui acei care
aflaseră pe căi lăuntrice de aventura modestului
student de la Oxford cu fiica ducelui de Northland.
După îndelungate discuţii, Queensberry propuse pe
o nepoată a sa, lady Pamela Chertsey, care era
îndeajuns de urâtă spre a nu da naştere la interpretări
supărătoare, şi îndeajuns de nobilă spre a primi pe
prinţul de Wales însuşi.
Balul, destinat a rămâne înscris în analele mondene
ale Londrei, fu precedat de câteva veşti, unele plăcute,
altele dezagreabile, care dădură multă bătaie de cap
lui Richard.
Printre cele neplăcute se numărau informaţiile
alarmante primite din Saint-Domingue. Negrii de pe
plantaţii erau în fierbere. Bandele de sclavi refugiaţi în
munţi făceau raiduri tot mai dese, incendiind
conacele, arzând recoltele, masacrând pe marii
plantatori.
La Nantes, fabricile îşi închideau pe rând porţile, ca
urmare a stagnării afacerilor. Muncitorii se agitau,

— 368 —
cerând de lucru şi pâine. La uzina de armament a lui
Richard avuseseră loc manifestaţii zgomotoase.
„Lydia”, una din cele mai noi nave din flota
comercială a casei Sunderland, fusese capturată în
Mediterană de către piraţii barbareşti.
Dintre ştirile plăcute, două meritau să fie relevate.
Joe Phipps reuşise să mărească în scurt timp
producţia fabricii de pulberi de la New Schenectady,
iar pe şantierul naval de la Long Island fuseseră
lansate două corăbii, ce aveau să fie afectate traficului
cu Indiile Occidentale.
Richard îşi angajase mare parte din capitaluri în
afaceri de lungă durată. La un moment dat, resimţise
acut lipsa de numerar. Achiziţionarea costisitoarei
case din Londra îi accentuase vremelnica jenă
financiară. Pentru a se degaja, negociase cu băncile
americane din Philadelphia un împrumut în condiţii
destul de avantajoase. Secretul acestei tranzacţii nu
fusese bine păstrat. Adversarii casei Sunderland se şi
grăbiseră a lansa zvonul că Richard Sunderland se
afla într-o situaţie critică.
Realitatea era alta. Spre a-şi crea rezerve de aur,
Richard dăduse dispoziţie agenţilor săi din New York
să parceleze şi să pună în vânzare o mare porţiune din
domeniul Effingham, din statul New York. Capitalul
rezultat din această operaţie intenţiona să-l
investească într-o bancă proprie, pe care plănuia să o
înfiinţeze în Statele Unite.
În prima zi a lunii octombrie, Richard se mută în
noua sa casă. Condus de arhitectul John Nash şi de
anticarul Morton, care-i decorase interioarele, se

— 369 —
plimbă prin saloane, galerii, săli de recepţie. Întârzie
în faţa câtorva tablouri, pipăi tapiseriile cu subiecte
mitologice, admiră două vase chinezeşti înalte cât
omul şi verifică moliciunea câtorva scaune. Cutreieră
apartamentele de locuit, camerele servitorilor,
bucătăriile, pivniţele, remiza pentru trăsuri, grajdul.
En bon prince, Richard risipi laude şi gratificaţii.
Era încântat. Cine ar fi crezut, pe vremuri, că fiul lui
Josiah Sunderland va ajunge stăpânul unui palat!
În comparaţie cu acest edificiu, casa pe care şi-o
construise la New York acum doi ani părea o colibă.
Cheltuise bani cu sacul, dar nu regreta. Clădirea
aceasta era şi o investiţie de prim ordin. Oricând ar
putea să o vândă fără pierdere.
Fără îndoială, ansamblul avea ceea ce francezii
numesc grand air. Orbit de acest lux de faţadă,
Richard nu îşi dădea seama că tablourile păcătuiau
prin mediocritate şi platitudine, că statuile de
marmură erau doar copii reuşite ale capodoperelor
antice, că porţelanurile şi cristalele nu fuseseră aduse
din Boemia, de la Sevres sau Delft, ci erau executate
în Anglia, că tapiseriile nu aveau comun cu
Renaşterea italiană decât maniera şi stilul şi că în
realitate fuseseră lucrate în manufactura de la
Mortlake. Un cunoscător, un colecţionar, n-ar fi găsit
în galeriile somptuoase nici zece piese demne de a fi
remarcate.
La Oxford, Richard se familiarizase cu ştiinţele
pozitive. Studiile lui nu avuseseră nicio contingenţă cu
artele. Iar viaţa agitată de mai târziu nu îi dăduse
răgaz să guste frumosul sub forma lui cea mai

— 370 —
desăvârşită, opera de artă.
Ca şi orice profan cu bun-simţ, putea să spună
despre un tablou că era frumos său urât. Nu avea însă
criterii de apreciere. Se deprinsese cu luxul, fiindcă
intimitatea lui cu Gerald Eastleigh şi prosperitatea din
ultimii ani îi îngăduiseră să frecventeze case şi cercuri
în care luxul şi eleganţa erau fireşti. Oameni cu gust
şi rafinament ar fi fost în drept să-l acuze că se
înconjurase cu un fast ostentativ, de parvenit. Richard
era însă atât de bogat, încât se găseau destui
linguşitori dispuşi să-i laude fiecare cuvânt ca pe o
exprimare desăvârşită a geniului omenesc şi palatul
său ca pe a opta minune a lumii.

Din loja orchestrei care domina sala balului, Henry

Sunderland privea cu încântare şirurile lungi de
dansatori şi dansatoare, ce evoluau cu precizia unui
balet pe parchetul de acaju. Îl amuzau şi
instrumentiştii, care cântau cu vervă un vesel menuet.
Flautistul, ce-şi umflă obrajii ca un cimpoi, în vreme
ce degetele-i fugeau săltăreţ pe clapele instrumentului,
îi făcea o plăcere nebună. Violoniştii erau mai puţin
nostimi. Totuşi, îi păreau destul de caraghioşi, cu
fălcile lor priponite de viorile pe care plimbau cu
pasiune arcuşul, legănându-se transportaţi din tot
corpul. Oboiul grohăia. Clapele albe ale clavecinului
semănau cu dinţii albi al unui crocodil. Talgerele
bufneau când mai înfundat, când mai tare, supărând
de moarte violoncelul care se văicărea de ţi se rupea
sufletul.
Henry Sunderland s-ar fi simţit în al nouălea cer

— 371 —
dacă n-ar fi avut în apropiere pe Obadiah Folger,
neînduplecatul său preceptor. Folger stătea ţeapăn pe
un scaun, ţinând în mână – ca un sceptru – un baston
de jonc, semnul distinctiv al atribuţiilor sale. Obadiah
Folger era tipul puritanului. Nu rostea o frază fără să
strecoare un citat din Biblie.
Richard îl angajase pentru a deprinde pe fiul său cu
o educaţie rigidă, aspră. La New York, Folger
dispusese de Henry ca un suveran absolut. De când
sosise la Londra, preceptorul simţea cum îşi pierde
autoritatea. Profesorul de dans voia să facă din elevul
său un gentleman desăvârşit, care să strălucească în
societate prin manierele şi prin cunoştinţele sale
deosebite în arta dansului. Profesorul de desen vorbea
cu înflăcărare despre superbe îmbinări de culori,
despre poetice apusuri de soare, despre incomparabila
plăcere de a contempla ore întregi un peisaj sau o
floare. Noţiuni şi principii în contradicţie cu felul de a
vedea a lui Folger, spirit eminamente practic şi
duşman înverşunat al contemplaţiei şi al lenei.
Profesorul de engleză îl revolta la culme. Puritanul din
New York nu concepea ca un copil de nouă ani să
recite versuri uşuratice, profane, neglijând psalmii. Iar
profesorul de franceză, cu manierele sale afectate, de
domnişoară bătrână, şi cu accentul său gutural, ce
imita ridicol gânguritul porumbelului, îl umplea de
indignare şi dezgust.
Richard Sunderland acceptase la New York fără
nicio obiecţie normele educative ale lui Folger. De
când sosise în Anglia, devenea însă tot mai receptiv la
influenţele decadente europene. Preceptorul resimţea

— 372 —
cumplit diminuarea puterilor sale discreţionare
asupra creşterii micului Henry. Balul acesta îi părea
un spectacol drăcesc, menit să slăbească simţul moral
al copilului. Dacă ar fi bănuit cât era acesta de
încântat l-ar fi scos din lojă, cu riscul de a-l indispune
pe Mr. Sunderland. Calvarul avea să dureze până la
miezul nopţii, când Henry urma să fie trimis la
culcare. Până atunci, mai avea de aşteptat şi de
suferit.
Băiatului îi plăceau balerinele în rochii scurte, care
se roteau pe vârfurile picioarelor, mişcând graţios din
braţe. Îl cucerise mai ales o fată atât de tânără şi
subţirică, încât părea de vârsta lui.
Când pendulul închis în clopotul de sticlă vesti
noaptea jumătate, profesorul îşi luă elevul de mână şi
îl duse în camera lui. Pe masa din mijloc era servită o
gustare frugală, pe care Henry o consumă amărât, sub
privirile inchizitoriale ale lui Folger. Era atât de trist că
plecase de la bal, încât îi pierise pofta de mâncare.
Încăpu apoi pe mâna valetului său, care-l dezbrăcă, îi
puse cămaşa de noapte şi îl vârî în pat.
Folger făcu o scurtă inspecţie prin încăpere, apoi
stinse lumina şi se retrase solemn.
Momentul acesta era pentru Henry începutul unui
calvar care se repeta noapte după noapte. Îi era frică
de singurătate, de întuneric. Cu urechile ciulite şi
inima sărită, prindea cele mai uşoare şi inofensive
zgomote. Trosnetul unei mobile, bâzâitul unei gângănii
luau proporţii fantastice, înnebunindu-l de groază.
Frica îl paraliza, îi tăia respiraţia. Se agăţa de ea aşa
cum se agăţă o plantă de un copac.

— 373 —
 De toate îi era frică, îi era frică de tatăl său, distant
şi autoritar. În ochii acestuia nu citise niciodată nicio
licărire de duioşie, de afecţiune. Richard nu-l bătea.
Cu toate acestea, lui Henry îi era mai frică de el decât
de Obadiah Folger, care-l biciuia pentru cele mai
mărunte greşeli.
Îi era frică şi de Ophelia, pe care n-o vedea decât o
dată sau de două ori pe an. Ochii ei mari şi inexpresivi
îl priveau ciudat. Stătea nemişcat în faţa ei şi avea
senzaţia bizară că e un obiect fără importanţă. Pe
Ophelia o interesau mai mult imaginile fantastice care
se formau în pâcla minţii ei decât făpturile din jur.
Excepţie făceau numai turma de câini şi păpuşile care
se înmulţiseră de parcă ar fi avut viaţă. Avea câteva
zeci, începând cu arlechini şi marchize splendid
lucrate şi terminând cu câte un ghemotoc de cârpă,
care o captiva adeseori mai mult decât celelalte
exemplare din colecţie. Uneori o copleşeau crizele de
melancolie. Săptămâni de-a rândul stătea într-o
letargie vecină cu tâmpenia. Alteori se pornea să cânte
şi să râdă fără rost. Cânta şi râdea neîncetat,
epuizându-se într-o frământare sterilă, încheiată cu
un somn care dura patruzeci şi opt de ore.
Lui Henry îi era frică şi de fraţii lui mai mici, mai
vioi şi mai agresivi decât el. Georgina, mai
neastâmpărată decât un căţel, îl trăgea de păr, îl
înghiontea prin colţuri şi îi juca tot felul de şotii.
Îi era frică şi de copiii străini. Se lăsa bătut fără să
reacţioneze, deşi era voinic pentru vârsta lui.
Vindicativ şi ascuns, plănuia în tăcere răzbunări
crunte, dar le punea în aplicare abia după un lung

— 374 —
răstimp. Îşi atrăgea victima în preajma vreunui bazin
cu apă, în care o îmbrâncea fără veste, ori asmuţea
după ea câinii, făcând haz de ţipetele care ridicau casa
în picioare.
Dar groaza cea mai chinuitoare o încercase pe
corabia care-l adusese în Europa. Clipă de clipă se
aşteptase ca oceanul să se deschidă şi din adâncurile
lui necuprinse să scoată capul şarpele mărilor, care să
înghită corabia cu călători cu tot.
Îl înspăimânta şi labirintul acesta din Grosvenor
Street, cu galerii lungi în care se pierdea şi în care
paşii stârneau ecouri lungi ca într-un templu. Îl
intimidau servitorii, care îl priveau cu ochi reci, ca de
peşte, covoarele groase, în care se împiedica prosteşte,
prietenii tatălui său, care-l măsurau din cap până în
picioare ca pe un mânz de rasă, declarând apoi cu
complezenţă:
— Frumuşel băieţaş. Are ochi inteligenţi…
Un bătrân sfrijit ca o stafidă, cu nume bizar,
spusese zâmbind ciudat:
— Băiatul tău seamănă leit cu Don Balthazar Carlos
din portretul lui Velasquez. Acelaşi oval al feţei,
aceeaşi bărbie prognată…
„Prognată!”… Zile întregi se trudise Henry să afle
semnificaţia acestui cuvânt. Nu-l întrebase pe
preceptor, fiindcă îi era frică, şi nici nu căutase prin
dicţionare, pentru că asemenea obiecte nu se găseau
în casa din Grosvenor Street.
Ce-i drept, exista o cameră mare, cu rafturi până în
tavan, denumită bibliotecă. Dar era închisă cu cheia,
fiindcă tatăl său nu avusese încă timp să cumpere

— 375 —
cărţi. Îl auzise într-o zi spunând că îşi va găsi o dată
vreme să dea o raită prin librării pentru a-şi mobila
rafturile.
„Cum să mobileze nişte rafturi? cugetă Henry
perplex. Rafturile sunt mici şi mobilele mari. Cum
dracu să încapă mobilele în rafturi?”
După ce rostise în gând numele diavolului, îşi
scuipase în sân, în semn de mare căinţă. Folger îl
prevenise adeseori că blasfemiile sunt pedepsite de
Atotputernic cu un necurmat surghiun în iad.
Lui Henry îi era frică şi de şcoală. Îl înspăimântau
dascălii neînduplecaţi şi severi, care îl frigeau peste
mâini cu nuielele lor nărăvaşe, îl intimidau colegii
zgomotoşi, turbulenţi şi răi, îl năuceau lecţiile lungi şi
grele, pe care nu le putea urmări, deoarece nu avea o
pregătire temeinică.
La Eton erau două categorii de elevi. Collegers, sau
interni, supuşi unu regim foarte sever, şi oppidans,
sau externi, în majoritatea cazurilor fii de nobili sau
de mari bogătaşi, care se bucurau de un tratament
mai blând.
Richard Sunderland îşi înscrisese vlăstarul în
internat. Nu din spirit de economie, ci spre a-i da o
educaţie spartană, care să-i oţelească trupul şi să-i
trezească din amorţeală spiritul. În parte reuşise.
Programul de lucru era foarte încărcat. Zece ore pe zi,
începând de la şase dimineaţa. Pentru orice greşeală,
elevii erau bătuţi cu vergile şi lipsiţi de prânz sau cină.
În primele săptămâni de şcoală Henry mâncase zilnic
bătaie. Profesorii – masters – şi asistenţii lor – fellows
– erau de o severitate absurdă. Prepositorii – un fel de

— 376 —
pedagogi – şi monitorii, care supravegheau meditaţiile
şi purtarea elevilor în afara orelor de clasă, raportau
profesorilor orice încălcare a regulilor de disciplină,
din nefericire, foarte numeroase. Pedepsele plouau.
Hrana era proastă. Micul dejun inexistent. La prânz şi
seara se servea invariabila friptură de miel sau oaie –
după anotimp – cu garnitură de cartofi. Porţiile erau
mici. Elevii serviţi la urmă rămâneau adeseori fără
mâncare. De sărbători li se servea ostropel de găină şi
salată verde. Vara, prânzul era stropit cu puţină bere.
Henry s-ar fi obişnuit şi cu programul încărcat şi cu
bătăliile repetate şi cu hrana neîndestulătoare.
Resimţea însă lipsa odihnei şi imposibilitatea de a se
izola. Cele mai grele momente erau seara, după orele
de clasă. Atunci, pentru elevii din primele clase se
dezlănţuia infernul. Internii dormeau, claie peste
grămadă, în „cameră lungă”. Încăperea aceea, înaltă
de cinci metri şi lungă de şaizeci de metri era un
domeniu rezervat în exclusivitate elevilor care scăpau
de orice supraveghere. Paturile erau insuficiente, aşa
că mulţi copii dormeau pe jos. Geamurile sparte în
timpul jocurilor, rămâneau în aceeaşi stare până la
sfârşitul anului. Conducerea nu se ostenea să le pună
la loc. Abia de vreo zece ani – adică prin o mie şapte
sute optzeci şi ceva – fuseseră instalate două cămine
pentru foc. Copiii care voiau să se spele trebuiau să
coboare la pompa din curte. Contemporanii care
criticau sistemul de educaţie din şcolile engleze
afirmau că până şi „puşcăriaşii sunt mai bine hrăniţi
şi cazaţi decât elevii de la Eton”. Charles Simeon, un
renumit predicator evanghelic, declara că mai degrabă

— 377 —
şi-ar ucide fiul decât să-l lase să cunoască ticăloşiile
din „camera lungă”, la care fusese martor pe când era
elev.
Jocurile erau de o brutalitate feroce. Elevii noi se
vedeau supuşi unor ceremonii de iniţiere complicate şi
dureroase. Aruncarea în aer a copiilor pe pături ţinute
de colţuri era unul dintre sporturile favorite. Un elev
dintr-a doua, căzut cu capul pe colţul unui căpătâi de
pat, fusese scalpat. Din fericire, medicul şcolii îi
cususe artistic partea piloasă, astfel că băiatul
scăpase de o sluţire pe viaţă. Alt joc consta în
formarea unui cerc alcătuit din elevi din clasele mari.
În mijloc plasau un băieţel mic, pe care îl îmbrânceau
înăuntrul cercului până la epuizare. Alteori, se
porneau vânători după şobolani, care colcăiau
noaptea prin dormitor ori se organizau banchete cu
mâncăruri furate din cămara colegiului sau aduse
prin contrabandă dinafară. Elevii temerari capturau
vânatul din pădurea Windsor – cu care se învecina
colegiul – şi-l preparau, după toate regulile artei, în
căminele încinse la roşu. Mai erau şi alte jocuri, mai
puţin avuabile.
Independenţa acordată elevilor între opt seara şi
cinci dimineaţa prezenta şi unele avantaje. Dezvolta
spiritul de iniţiativă, de libertate, de autoconducere.
În mintea lui Henry avea să rămână de pomină
spectacolul dramatic Orlando Furioso pus în scenă în
„camera lungă”. Spre a se asigura succesul
reprezentaţiei, elevii, cu preţul unor minuni de
ingeniozitate, aduseseră în dormitor un măgar pe care
să încalece Bombastes.

— 378 —
 Ceremoniile de mare gală, în prezenţa întregului
corp profesoral şi a numeroşi invitaţi dinafară, erau
foarte apreciate. Procesiunea din 6 decembrie, care
avea scopul procurării de fonduri pentru săraci, se
desfăşura în prezenţa regelui George şi a prinţului de
Wales. Alegerea căpitanului şcolii sau a a elevului
episcop, meciurile de cricket cu colegienii de la Harrow
ori întrecerile pe Tamisa între Eton şi Westminster,
erau evenimente mondene, de la care londonezii
fashionable nu-şi permiteau să lipsească.
La Eton învăţa Henry să preţuiască cititul şi cărţile.
Colegiul era înzestrat cu o uriaşă bibliotecă, alcătuită
dintr-un mare număr de încăperi tapisate cu rafturi,
care gemeau sub greutatea tomurilor legate în
pergament sau piele de viţel. În liniştea adâncă a
sălilor de lectură, Henry se simţea renăscut. Idealul
lui ar fi fost să ajungă asistentul bibliotecarului şef.
În asfinţit, pleca să se plimbe pe sub arcadele curţii
interioare a capelei, unul dintre cele mai frumoase
monumente arhitectonice ale colegiului. Visa atunci că
e singur pe o insulă, ca Robinson Crusoe. S-ar fi lipsit
şi de prezenţa lui Vineri. Ce bine ar fi fost să
rătăcească singur pe plajă cu nisip călduţ, în vreme ce
valurile murmurau poveşti numai de el înţelese. Sau
să cutreiere pădurea cu păsări cântătoare, să se
desfete în răcoarea desişurilor, să zburde pe pajiştile
aşternute cu iarbă verde şi moale, în care să se
rostogolească apoi cu deliciu. Aci, la şcoală, toţi îl
priveau de sus, îi persecutau, nu-l lăsau să trăiască.
Începuse să regrete vremea în care îşi făcea de cap la
Williamsburg sau la New York. Acolo tot se mai

— 379 —
bucura de oarecare libertate. Preceptorul Obadiah
Folger era unicul său duşman. Pe când aci, avea zece,
o sută de vrăjmaşi. Profesorii, monitorii, colegii, toţi îi
erau ostili.
Realitatea era mai puţin neagră. Caracterul său
închis, bănuitor, timiditatea bolnăvicioasă nu
contribuiau a-i câştiga prietenii. Colegii îl porecliseră
„Pisica sălbatică”. Elevii mai mari îl dispreţuiau pentru
laşitatea lui, iar profesorii şi pedagogii se îndoiau de
posibilităţile sale intelectuale.
Adevărul e că nu găsise o fiinţă care să-l înţeleagă,
un coleg de joacă şi de hoinărit, un confident căruia
să-i destăinuiască amărăciunea şi temerile.
La Eton tradiţia impunea fiecărui elev din clasele
superioare să-şi aleagă un protejat dintre elevii mai
mici. Regula nu fusese niciodată călcată. Trebuise să
apară Henry, pentru că principiul acesta imuabil să
nu-şi mai găsească aplicarea. În primele luni de
şcoală, niciun elev din clasele mari nu voi să şi-l
ataşeze. Abia spre începutul iernii, un băiat voinic cât
un urs, James Oaks, fiul judecătorului Sir Charles
Oaks, îi luă apărarea într-o seară de pomină, în care
trei băieţi se năpustiră asupra lui, trăgându-i o bătaie
soră cu moartea. Cruzimea inutilă a micilor sălbatici,
care după ce îl doborâseră pe podea, îl izbeau cu
picioarele în coaste şi în cap, treziseră mila lui Oaks.
Acesta apucă pe unul de urechi, pe altul de ceafă, iar
pe ultimul de turul pantalonilor, repezindu-i pe rând
cu nasul de podea.
— De azi înainte, tună el, Sunderland este protejatul
meu. Dacă se mai atinge cineva de el, îl chelfănesc.

— 380 —
 Din clipa aceea, Henry deveni tabu. Nici monitorii
nu mai cutezau să se lege de el. Oaks nu numai că
avea o mână grea, care trimisese mulţi elevi la
infirmerie, dar mai era şi căpitanul echipei de crichet
şi de canotaj, ceea ce îi conferea un rang înalt în
ierarhia şcolară. În asemenea condiţii, cine ar fi riscat
să-şi atragă mânia acestui personaj pentru plăcerea
ieftină de a trage o săpuneală nevolnicului
Sunderland?
O nouă împrejurare contribui să consolideze poziţia
lui Henry. James Oaks mai avea un protejat. Un băiat
frumuşel ca o cadră, cu doi ani mai vârstnic decât
Henry, pe nume George Byron Brummell. Delicat ca o
fată, cu maniere de o afectată eleganţă, întotdeauna
tiré à quatre épingles, Brummell era un tip de snob
precoce. Influenţa lui asupra căpitanului echipei de
crichet era puternică. Oaks, tiranul colegiului, accepta
cu voluptuoasă supunere tirania lui Brummell. Veşnic
erau văzuţi împreună. Brummell îl dirija pe Oaks aşa
cum o amantă abilă îşi impune ascendentul asupra
amantului.
Când Oaks luase apărarea lui Henry, nu o făcuse
numai din proprie iniţiativă. Brummell, pe care îl
indispuneau violenţele, jucase un important rol în
această luare de poziţie. Spiritul de justiţie nu fusese
factorul determinant al intervenţiei tânărului
Brummell. Ca orice snob, acesta avea mare slăbiciune
pentru purtătorii titlurilor de nobleţe. Henry
Sunderland, fiul marchizului de Beauclair merita
toată consideraţia. Pentru a câştiga prietenia unui
aristocrat autentic, Brummell n-ar fi şovăit să-şi

— 381 —
sacrifice doi prieteni de origină burgheză.
Henry fusese atât de recunoscător lui Oaks, încât
ajunsese să se ţină după el ca scaiul. Căpitanul
echipei de crichet se plictisi repede de acest obsedant
devotament.
— Mai vezi-ţi de treabă, băiete, şi nu mă mai urmări
ca o umbră, îl apostrofă Oaks într-o zi.
Henry încremeni consternat. Îşi ridica Oaks aripa
protectoare, lăsându-l pradă brutalilor săi colegi?
Câţiva băieţi, martori la această scenă, se şi pregăteau
să-i scarmene.
Din fericire, Brummell interveni cu hotărâre:
— Master James, te rog să ţii seama că Sunderland
este prietenul meu.
Căpitanul echipei de crichet se încruntă nedumerit,
aruncă o privire bănuitoare lui Henry, apoi mârâi ca
un leu resemnat să sară prin cerc sub privirile
îmblânzitorului.
— Bine. Dacă zici tu…
Laconica încuviinţare, reconfirmând inviolabilitatea
lui Henry, dezamăgea crunt pe toţi acei care speraseră
să-l ia din nou în primire.
Recunoscător, Henry îşi strămută sentimentele de
devotament asupra lui Brummell, care deveni de fapt
adevăratul său protector.
În cursul întregului an şcolar, Richard Sunderland
nu făcu decât două sau trei vizite la Eton. Obligat de
afacerile sale să întreprindă dese deplasări pe
continent, rămânea la Londra numai atât cât îi era
necesar pentru a controla şi dirija – în linii mari – pe
colaboratorii săi din City.

— 382 —
 În primele luni ale anului 1791 întreprinse o
călătorie în Indiile Occidentale. Domeniul său din
Saint-Domingue îi procura griji sporite. La Port-au-
Prince şi în celelalte oraşe de pe coastă, creştea
agitaţia revoluţionară. Între Adunarea colonială,
dominată de elementele radicale, şi guvernatorul
insulei, partizan al ordinii şi al regalităţii, relaţiile se
încordau. Colonelul cavaler de Mauduit, comandantul
regimentului din Port-au-Prince, pe care Richard îl
cunoscuse pe timpul războiului de independenţă al
Statelor Unite, fusese ucis de soldaţii săi în incinta
Adunării coloniale. Cocarda tricoloră a revoluţiei
înlocuia cocarda albă a regaliştilor.
La câteva zile după debarcarea sa la Port-au-Prince,
Richard se întâlni pe stradă cu Renaud Salabert,
avocatul familiei Effingham.
Îngândurat, cu capul plecat şi mâinile la spate,
Salabert trecea grăbit spre tribunal. La vederea lui
Richard zâmbi, oprindu-se din drum. După ce
schimbară bineţe, aşa cum fac două cunoştinţe care
nu s-au văzut de multă vreme, Richard îl pofti să ia
împreună o gustare. Salabert se codi puţin, căci era
foarte ocupat, dar până la urmă acceptă invitaţia.
Intrară într-o bodegă răcoroasă din Place Royale.
Richard comandă doi homari, ton, icre şi două sticle
de vin franţuzesc, care avea un singur păcat: era
moleşitor de cald.
— La Port-au-Prince nu găsiţi gheaţă ca în Franţa,
se scuză patronul. Pe vremea când Saint-Domingue
era sub dominaţia spaniolilor, guvernatorul îşi aducea
gheaţa din Peru. Nu se ştie cum făcea ca gheaţa să nu

— 383 —
se topească pe drum.
— Peste vreo trei luni voi bea şi eu vin la gheaţă,
spuse avocatul. Plec în Franţa.
— Pentru mult timp?
— Părăsesc definitiv insula această blestemată.
— De ce? Ţi-ai făcut suma?
— Nu încă. Dar aci nu mai e de trăit. Războiul civil
bate la uşă.
— Crezi că în Franţa e mai multă linişte?
— Nu cred. Dar în Franţa se vor bate – în cel mai
rău caz – fraţii între ei. Pe când aici, trăim pe un
vulcan. Negrii nu aşteaptă decât un semnal ca să ne
gâtuie. Ziarele, cărţile şi pamfletele venite din
metropolă îi învaţă că toţi oamenii sunt liberi, că
sclavia este o rămăşiţă a barbariei feudale şi că tirania
trebuie înfrântă. Negrii au băgat teoriile astea la cap.
Şi acum fierb, se frământa. Cetele de sclavi refugiaţi în
munţi s-au înmulţit. Acolo nu-i mai ajunge arţagul
stăpânilor şi nici gârbaciul vătafului. Într-o zi se vor
revărsa puhoi la vale. Vor trece prin foc şi sabie nu
numai pe foştii lor stăpâni, ci şi pe albii care n-au avut
niciodată robi.
— Prea eşti pesimist, Maître Salabert.
— Se apropie ziua socotelilor, Monsieur de
Beauclair. Şi nu vă urez să fiţi aici când va suna
ceasul. Va fi vai şi amar de toţi albii. Nimeni şi nimic
nu-i va scăpa de furia negrilor. Şi e firesc. Sclavii vor
să-şi lepede lanţurile. Aşa cum i-au învăţat pamfletele
revoluţionare.
— Rămâne de văzut dacă vor reuşi.
— Vor reuşi. Dacă nu mâine, poimâine. Trebuie să

— 384 —
reuşească. E în mersul firii.
— Eşti şi dumneata intoxicat de ideile revoluţiei,
Maître Salabert.
— Întotdeauna am fost slujitorul justiţiei, Monsieur.
O justiţie superioară, deasupra ingerinţelor oamenilor,
care o interpretează potrivit intereselor lor de moment.
Procesul care s-a deschis din vremuri imemoriale între
robi şi stăpâni se va rezolva radical, mai curând decât
vă închipuiţi.
— Dacă eşti atât de convins de mersul inexorabil al
revoluţiei, de prăbuşirea vechilor instituţii, de crearea
unei lumi libere, de ce nu rămâi aici, pe insulă? Să
militezi în slujba ideilor noi? zise Richard cu ironie.
— Nu rămân pentru că mi-e frică. O spun deschis.
Mişcările acestea profunde, zguduirile acestea epocale
nu se vor face fără băi de sânge. Dacă aş fi singur,
poate că aş înfrunta primejdia. Dar am nevastă şi trei
copii. Pentru ei mi-e frică. Pentru ei plec în Franţa. Am
trăit prea mult timp pe insula aceasta, am văzut prea
mulţi sclavi suferind cumplit şi prea multe nedreptăţi
ca să nu îmi dau seama că într-o zi toate se vor plăti.
Şi cu dobândă.
Avocatul îşi goli paharul.
— Noaptea, când e linişte, se aud până în oraş tam-
tam-urile din munţi. Zgomotul acesta cadenţat nu te
lasă să dormi. Fiecare lovitură de tobă îţi aminteşte că
negrii din creierii munţilor se pregătesc să ne
extermine.
— Nici albii nu stau cu mâinile încrucişate, Maître
Salabert. Au trupe, arme…
— Pe trupe nu mai suntem siguri. Arme au şi negrii.

— 385 —
Albii sunt izolaţi. În oraşe, pe plantaţii, îi înconjură o
mare de sclavi care nu aşteaptă decât momentul
oportun să ne măcelărească… Ţin minte, Monsieur, că
în 1755, anul în care mi-am început cariera, aci la
Port-au-Prince, un negru din Guineea, pe nume
François Marcandel, a pus la cale exterminarea albilor
de pe insulă. Organizase masele de sclavi în unităţi
mici, conduse de şefi îndrăzneţi gata să-i execute
orbeşte poruncile. Faimosul „Bătrân de la munte”,
şeful sectei Haşişinilor, nu avea mai multă autoritate
asupra discipolilor săi decât Marcandel asupra robilor
negri. Planul masacrării albilor era pus la punct. La
un semnal, sclavii urmau să-şi ucidă stăpânii, să dea
foc plantaţiilor şi oraşelor. Printr-o întâmplare, printr-
o simplă întâmplare, complotul a fost descoperit.
Marcandel a fost prins şi ars pe rug. Până în ultima
clipă a dat dovadă de un curaj extraordinar… Gândiţi-
vă ce s-ar fi întâmplat dacă răscoala n-ar fi fost
zdrobită în faşă! Am tras atunci o spaimă pe care n-
am s-o uit niciodată. Pe vremea aceea eram tânăr. Cu
inconştienţa tinereţii, am aplaudat execuţia lui
Marcandel. Azi văd lucrurile cu alţi ochi. Vârsta m-a
cuminţit. M-a deprins să cuget mai profund. Am
analizat fapta lui Marcandel. Din punctul meu de
vedere, care era al tuturor albilor, masacrul plănuit de
el era o crimă de neiertat. Din punctul de vedere al
sclavilor, era un act de justiţie, o încercare disperată
de a sfărâma lanţurile robiei. Cine avea dreptate? Noi
sau ei?… Răspunsul nu e greu de dat.
— Albii aveau dreptul să se apere.
— Şi negrii aveau dreptul să lupte pentru libertatea

— 386 —
lor furată. Ce-aţi fi făcut dacă aţi fi fost în locul lor?
— Comparaţia nu e potrivită, Maître Salabert. Negrii
sunt fiinţe inferioare.
— Nu credeţi că sentinţa aceasta categorică e
greşită? Negrii nu sunt oameni? Ce-i deosebeşte de
noi, albii, în afară de culoarea pielii? Culoarea datorită
în mare parte climatului în care au trăit?
— Maître Salabert, sunt om de afaceri, nu
antropolog.
Dăduse acest răspuns în glumă, după cum în glumă
luase şi vorbele avocatului. Era de un optimism prea
robust pentru a concepe că lumea lui – şi el indirect –
ar putea suferi lovituri din partea unor negri. Nu se
temea de revoluţia din Franţa şi nici de răscoala care
ameninţa să incendieze Saint-Domingue. Războaiele şi
revoluţiile erau zguduiri fireşti în viaţa popoarelor, pe
care el îşi propunea să le folosească în interesul său
personal. Nu pe degeaba stăpânea o fabrică de pulberi
în Statele Unite şi o uzină de armament în Franţa.
În ciuda optimismului său, nu uită prezicerile
avocatului. În primele zile îi luase în derâdere temerile.
Treptat, vorbele acestuia începură să i se graveze în
minte. Reluă firul raţionamentelor sale, pentru a-şi
izgoni îndoielile. O reeditare a nopţii Sfântului
Bartolomeu în care sclavii negri să joace rolul
catolicilor sângeroşi şi albii pe al victimelor
protestante, îi părea de domeniul fanteziei. O
răzmeriţă nu era exclusă. Înăbuşirea ei în sânge îi
părea, însă, axiomatică. Era cu neputinţă ca
supremaţia albilor asupra popoarelor de alte rase să
sufere o eclipsă. Nimic nu i-ar fi putut zdruncina

— 387 —
această convingere. Neplăcut ar fi fost doar că revolta
să izbucnească în timpul şederii sale pe insulă.
În puţinele nopţi pe care şi le petrecu pe domeniul
Effingham, ecourile tam-tam-urilor care se revărsau
necontenit din munţi îi populară somnul cu vise rele.
Ajunsese să-i pară ciudat că majoritatea localnicilor
albi nu se sinchiseau de sumbrele perspective
zugrăvite de Salabert.
Cavalerul Georges de Ribérac, o rudă îndepărtată şi
săracă a Opheliei, preluase administrarea domeniului.
Richard era încântat de această alegere. Ribérac nu
strălucea prin imaginaţie şi inteligenţă în schimb, era
de o corectitudine exemplară. Vesel, glumeţ, amator
de un vin bun şi de o mâncare aleasă, era un
comesean, preţuit şi, la nevoie, un om pe braţul căruia
te puteai bizui. Împreună cu fiica sa, Angelique, locuia
într-o aripă a conacului. Cealaltă aripă era rezervată
pentru Richard şi familia sa.
Ophelia şi copiii nu călcaseră însă niciodată în
Saint-Domingue, iar Richard abia dacă mai făcea câte
o vizită la doi sau trei ani.
Nici cavalerul de Ribérac şi nici Angelique nu erau
impresionaţi de repetatele concerte nocturne ale
tobelor. Cavalerul, care făcuse campania din Guyana
sub comanda ducelui de Lauzun, spunea că tam-tam-
urile acestea îi aminteau cele mai plăcute episoade din
viaţa sa ostăşească.
Către sfârşitul lui februarie, Richard se înapoie în
Statele Unite. În timpul şederii sale în Saint-Domingue
dăduse o mare dezvoltare schimburilor comerciale cu
Indiile Occidentale, încheind o serie de contracte

— 388 —
avantajoase cu proprietarii unor întinse plantaţii de
cacao şi de trestie-de-zahăr.
Când nava sa părăsi portul, Richard rămase multă
vreme în contemplarea munţilor, care se înălţau într-o
vâlvătaie de culori deasupra oraşului şi a coastei, pe
care se decupa dantela cocotierilor. Vorbele lui
Renaud Salabert continuau să-i răsune în urechi:
„Războiul civil bate la uşă… Sclavii negri pregătesc o
răscoală monstruoasă… Revoluţiile nu se fac fără băi
de sânge…”
Ce se va întâmpla într-o asemenea eventualitate cu
Angelique şi cu Ribérac? Îl mustra conştiinţa fiindcă îi
lăsase singuri în faţa ameninţării despre care Salabert
vorbea cu atâta convingere.
La New York fu întâmpinat cu o veste tristă. Maică-
sa murise subit, ca şi Josiah. După o viaţă de muncă
necurmată, ieşise din scenă fără zgomot şi fără să
deranjeze pe nimeni, cu mulţumirea în suflet că toţi
copiii ei – cu excepţia lui Aristotle, de care nu mai ştia
nimic – ajunseseră bine. Fericirea ei ar fi fost
desăvârşită dacă rivalitatea declarată dintre Patrick şi
Richard ar fi luat sfârşit.
Richard se întreba adeseori dacă Isabella se
împăcase cu soarta ei. Traiul ei cu Josiah îi oferise
unele satisfacţii. Discretă, nu vorbise nimănui despre
propriile ei nemulţumiri.
Moartea mamei lăsă un gol în sufletul lui Richard.
Regretă că nu fusese de faţă la înmormântare. Ar fi
îndeplinit un act de pietate filială…
Nu avu însă timp să se lase pradă durerii. Fabrica
de la New Schenectady îi solicita atenţia. Chastellux

— 389 —
reuşise să expedieze din Franţa un prim transport de
utilaj necesar fabricării puştilor. Joe Phipps îl şi
montase la New Schenectady. Fabrica de pulberi
producea acum şi arme uşoare, ceea ce contribui să-i
tripleze clientela. În Statele Unite, concurenţa era
aproape nulă. Nu se înfiinţase încă nicio altă mare
fabrică de armament. Puştile şi tunurile erau
procurate din Europa. Richard îşi asigurase
exclusivitatea fabricării de arme în Lumea Nouă.
Aştepta acum cu nerăbdare utilajul pentru turnarea
tunurilor. Maşinile de forat ţevi nu puteau fi executate
în Statele Unite.
Când fabrica de la New Schenectady scoase la iveală
prima puşcă, executată în întregime în Statele Unite,
Richard încercă o mare bucurie. Pe ţeava lucioasă,
uşor brumată, era imprimată marca fabricii: Un vultur
purtând în gheare o banderolă cu titlul Sunderland-
Beauclair-Steel.
Richard era hotărât ca această marcă să reprezinte
chintesenţa calităţii. Regretă că bunicul şi părinţii săi
nu erau martori la acest triumf. De fraţii şi surorile lui
nici nu se sinchisea. Când îşi aducea aminte de
cumnatul său, Zechariah Abercrombie, îi venea să
râdă. Desigur că Abercrombie, îşi muşca furios pumnii
când auzea vorbindu-se despre succesele fabricii de
armament, care ar fi trebuit să fie numai a lui.
Richard rămase trei săptămâni la New Schenectady.
O scrisoare strict confidenţială, primită de la
Chastellux, la începutul lunii mai, îl făcu să plece de
îndată la New York.

— 390 —
 „Monsieur la Marquis, scria Chastellux, care
continua să folosească titlurile abolite de revoluţie, a
intervenit o complicaţie care m-a împiedicat să
expediez în Statele Unite al doilea transport de utilaj,
potrivit planului. Lucrătorii din uzină s-au opus cu
îndârjire demontării pieselor, ameninţând că vor da
foc întreprinderii. Agitatorii strecuraţi printre ei, le-au
băgat în cap că aceasta este o manevră
contrarevoluţionară şi că urmărim să-i lăsăm muritori
de foame. În ultima vreme, numeroase întreprinderi
şi-au închis porţile. Iar cele care mai continuă să
funcţioneze şi-au restrâns considerabil activitatea.
Lucrătorii concediaţi fac manifestaţii pe străzi,
lapidează pe unii patroni, se dedau la violenţe de rău
augur. Faţă de situaţia creată, socotesc că ar fi cazul
să vă deplasaţi până la Nantes, spre a decide asupra
măsurilor ce se impun. În oraş circulă zvonul că
autorităţile municipale ar intenţiona să confişte
fabrica. Se spune că tranzacţia încheiată între
dumneavoastră şi ducele de Lusignan n-ar fi decât o
manevră destinată a feri de riscurile confiscării
bunurile unui nobil emigrat.
Al dumneavoastră prea umil şi plecat servitor,
Ambroise Chastellux.”

Mesajul fusese adus de un curier, ce îl cususe în

căptuşeala hainei.
Richard rămase pe gânduri. Complicaţia aceasta îi
încurca planurile. Ar fi plecat imediat în Europa. Dar
trebuie să mai zăbovească la New York spre a
desăvârşi organizarea centralei întreprinderilor sale

— 391 —
din Statele Unite, precum şi pentru a grăbi înfiinţarea
unei bănci cu un capital de circa cinci milioane de
dolari.
Transformase în birouri locuinţa sa din Wall Street,
rezervându-şi un mic apartament la etaj. Această
centrală avea să dirijeze pe viitor fabrica de armament
de la New Schenectady, şantierul de la Long Island,
flota sa comercială care ajunsese să cuprindă şase
corăbii de mare tonaj, domeniile din Virginia, precum
şi operaţiile de parcelare şi vânzare a domeniului din
statul New York. Fabrica de armament din Nantes şi
Societatea de import-export din Londra depindeau de
un birou aparte, specializat în afacerile europene.
Cu un an înainte, resimţise acut necesitatea unei
bănci proprii, care să-i sprijine operaţiile financiare.
Pentru înfiinţarea ei, pornise o vastă campanie
publicitară în presă şi prin prospecte. Deşi deschise
registrele numai pentru două milioane de dolari, se
găsiră de îndată subscriptori pentru opt milioane.
Afacerile luaseră mare avânt în Statele Unite, iar
nebunia speculaţiilor era în plină creştere. Toate
aceste elemente contribuiseră din plin la succesul
campaniei sale. Richard îşi rezervă trei cincimi din
acţiuni, lăsând numai două cincimi la dispoziţia
publicului. Voia să păstreze un control deplin asupra
băncii, menită în realitate să rămână o unealtă în
mâna lui.
În felul acesta fu întemeiată „The Bank of
Manhattan”. Înfiinţarea ei întâmpinase şi unele
dificultăţi. Banca New Yorkului, care îşi începuse
operaţiile în 1784, îşi atribuise în ultimii ani

— 392 —
monopolul de fapt al operaţiilor de bancă efectuate cu
titlul privat în statul New York. Influenţa politică a lui
Alexander Hamilton, membru activ în consiliul de
administraţie, făcea imposibilă obţinerea unei licenţe
din partea Parlamentului pentru crearea altor bănci.
Richard izbutise acest tur de forţă folosindu-se de un
şiretlic. Pretinsese că societatea înfiinţată de el avea
drept scop îmbunătăţirea şi mărirea portului New
York. În cererea înaintată Parlamentului prevăzuse o
clauză, aparent inofensivă, care scăpase partizanilor
lui Hamilton. Dacă întregul capital nu va fi
indispensabil operaţiilor propuse, fondurile
excedentare ar putea servi fie cumpărării de valori
publice sau private, fie efectuării oricăror tranzacţii
sau operaţii financiare, compatibile cu legile şi
Constituţia statului New York. Parlamentul, fără să
bănuiască adevăratele intenţii ale lui Richard
Sunderland, aprobase proiectul.
Intrarea în arenă a Băncii Manhattan sfărâmă
monopolul Băncii New Yorkului. Lovitura aceasta,
care făcu mare vâlvă, răci brusc relaţiile dintre
Richard şi Alexander Hamilton.
— Am încălzit la sân un şarpe, declara Hamilton
intimilor. Iată recompensa sprijinului şi prieteniei pe
care i le-am arătat.
Richard acceptă cu inimă uşoară ruptura. Era de
părere că prietenia nu trebuie să impieteze asupra
afacerilor. Acestui principiu avea să-i rămână
credincios toată viaţa…
Sunt momente când omul, asemenea unui alpinist
în plină escaladare a muntelui, face un popas şi

— 393 —
priveşte înapoi drumul parcurs, cântărind în minte
greutăţile întâmpinate şi învinse. Aşa proceda şi
Richard.
Sfârşitul Războiului de Independenţă îl găsise fără
nicio situaţie. Un rezervist oarecare, ca mulţi alţii, fără
sfanţ în buzunar, fără perspective, şi care nu avea la
activ decât un trecut furtunos. Scurta epocă de
prosperitate de la Londra şi spectaculoasa prăbuşire
care o urmase nu-i îmbogăţiseră, decât experienţa.
După căsătoria sa cu Ophelia Effingham, în
aproximativ zece ani cunoscuse o ascensiune
vertiginoasă. Rezervistul anonim ajunsese unul dintre
corifeii vieţii economice americane. Tentaculele lui se
întindeau nu numai asupra statelor Virginia,
Pennsylvania şi New York, ci şi dincolo de ocean,
asupra Indiilor Occidentale, asupra Angliei şi Franţei.
Însuşi Richard era uimit de aceste rezultate
prodigioase. Asemenea regelui Midas, transforma totul
în aur.
În octombrie, Banca Manhattan îşi deschise ghişeele
într-o clădire încăpătoare din Wall Street, vis-à-vis de
Trinity Church. Acţiunile noii bănci înregistrară din
primele zile o curbă ascendentă, publicată de toate
ziarele comerciale în listele lor de valori bursiere,
alături de elogioase articole semnate de cei mai
cunoscuţi comentatori ai problemelor financiare.
Gurile rele şopteau că Richard Sunderland stipendia
generos aceasta presă neobişnuit de favorabilă.
Conducerea nominală a băncii o exercita Wilbur
Morrison, un tânăr şi talentat laureat al Universităţii
Columbia. Ultimul cuvânt îl avea însă Richard care

— 394 —
dirija totul cu mână de fier.
Între timp, mesajele lui Chastellux deveneau tot mai
alarmante. Situaţia politică din Franţa se complica. În
iunie familia regală încercase să fugă peste graniţă.
Fusese recunoscută la Varennes şi readusă cu mare
alai la Paris. Moderaţii, care susţineau că Franţa nu
era coaptă pentru o schimbare de regim, înfiinţaseră
clubul Feuillant, susţinut de burghezia tradiţionalistă
şi de un grup de aristocraţi cu vederi liberale, printre
care Lafayette, fraţii Lameth şi Charles de Talleyrand-
Périgord, pe care Richard îl cunoscuse la Paris.
Iacobinii erau persecutaţi. Ziarul lui Murat, liderul
extremismului de stânga, fusese suprimat. Parte din
căpeteniile iacobinilor se ascunseseră spre a nu fi
arestaţi. Adunarea Constituantă fusese dizolvată. O
Adunare Legislativă îi luase locul.
Contrarevoluţia părea să triumfe. Dar partidul
Feuillant nu avea sprijinul maselor. Girondinii şi
iacobinii continuau o politică de agitaţie, subminând
autoritatea guvernului. În ţară efervescenţa era în
creştere.
În decembrie, Chastellux, simţind că nu mai are
nicio autoritate asupra muncitorilor, trimise o ultimă
şi disperată scrisoare lui Richard, conjurându-l să
vină în Franţa.
În ianuarie 1792, profitând de o îmbunătăţire a
timpului, Richard se îmbarcă pe corabia „Neptun”.
Îndrăzneala lui era mare. Puţini erau acei care se
încumetau să navigheze în plină iarnă spre Europa.
Dar Richard nu şovăia a se lua la trântă cu
dificultăţile. După o traversare grea, acostă la

— 395 —
Portsmouth în primele zile ale lui martie. Nu rămase la
Londra decât o săptămână. La 15 martie sosi la Paris.
Prima vizită o făcu ministrului Statelor Unite, Morris,
pe care-l cunoscuse în casa lui Alexander Hamilton.
Amabil, Moris îl puse în curent cu situaţia politică.
— Cred că în scurt timp Franţa va declara război
Austriei. Toate partidele doresc acest lucru, iacobinii
vor „să declare război regilor şi pace naţiunilor”.
Aceasta e formula, oarecum obscură, pe care a lansat-
o purtătorul lor de cuvânt, Merlin de Thionville.
Girondinii sunt convinşi că războiul va grăbi
prăbuşirea monarhiei şi deci împlinirea logică a
idealului revoluţionar. Partidul Feuillant speră că un
război localizat – de exemplu o acţiune militară
limitată la o expediţie de pedepsire a electorului de
Treves, care manifestă o bunăvoinţă exagerată faţă de
emigranţi – le va întări poziţia, dându-le posibilitatea
să devieze interesul opiniei publice, spre problemele de
politică externă. În sfârşit, Ludovic şi Marie-
Antoinnette îşi văd salvarea numai într-o invazie
străină, care să înăbuşe revoluţia. Narbonne,
Ministrul de război şi Lessart, Ministrul afacerilor
străine, au trimis la Londra o delegaţie oficioasă,
dirijată de Talleyrand şi de Lauzun, spre a obţine
neutralitatea Marei Britanii în cazul izbucnirii unui
război continental.
— Interesant, foarte interesant! rosti Richard
gânditor. Declanşarea unui conflict armat însemna
comenzi de muniţii şi de armament, însemna o
înviorare a afacerilor şi un prilej unic de speculaţii
financiare. Fabrica de la Nantes va cunoaşte iarăşi zile

— 396 —
bune. Împiedicarea lui Chastellux de a trimite în
America utilajul necesar fabricării tunurilor se
întorcea acum în avantajul său.
În loc să plece la Nantes, aşa cum plănuise, îşi
prelungi şederea la Paris. Iminenţa deschiderii
ostilităţilor îi impunea să ia legătura cu reprezentanţii
Ministerului de Război, singurii în măsură să încheie
contracte de furnituri militare. Din nefericire,
cunoştinţele lui se limitau la cercurile ultraregaliste.
Lipsa de relaţii cu oficialităţile noului regim se făcea
grav simţită.
Richard era însă omul resurselor. Experienţa îl
învăţase că femeile se pricep a deschide cele mai
ferecate porţi. Mademoiselle Lange, prietena lui de
acum doi ani, era cea mai indicată pentru acest rol.
Actriţa nu-i înşelă aşteptările. Françoise cunoştea
intim pe mai toate mărimile zilei. Iar nevoia de bani,
întotdeauna acută, o făcea receptivă la orice manevre,
susceptibile a-i procura venituri suplimentare.
La recepţiile pe care le organiză pentru Richard,
acesta cunoscu pe contele Louis de Narbonne,
ministrul de război al maiestăţii sale. În ciuda ideilor
sale liberale, Narbonne era un nobil de viţă veche.
Persoane bine informate pretindeau că ar fi copilul
natural al răposatului Ludovic al XV-lea. Asemănarea
cu prezumtivul său tată era izbitoare. Frumos,
spiritual, libertin, manierat, făcea notă discordantă cu
colegii săi din guvern, în majoritatea cazurilor
burghezi mărunţi, cu principii morale rigide. La două
sau trei dineuri, Françoise plasă ca din întâmplare pe
Richard alături de ministru. De câteva ori îi invită în

— 397 —
acelaşi timp în loja ei.
După două săptămâni de manevre, Richard obţinu
contractul râvnit. Ministrul de război îi comandă un
prim lot de douăzeci de mii de puşti, o sută de tunuri
uşoare, cincizeci de mortiere şi muniţia
corespunzătoare. Îşi începuse ucenicia în sforăriile
industriei de armament printr-o lovitură de maestru.
Înarmat cu acest contract, Richard plecă la Nantes. Pe
Chastellux îl găsi slăbit, palid, cu ochii în fundul
capului.
— Situaţia e gravă, raportă Chastellux. Acum o
săptămână, în miez de noapte, bande înarmate au
năvălit în curtea fabricii. După ce au scos din luptă pe
paznici, au spart depozitul de arme, furând trei sute
de puşti şi patruzeci de butoiaşe de pulbere. Nu s-au
atins de tunuri. M-am plâns reprezentanţilor
municipalităţii, care mi-au râs în nas. Am impresia că
sunt de conivenţă cu indivizii care au dat lovitura. Au
nevoie de arme. Iacobinii pregătesc ceva. Ce anume, n-
aş putea să spun. Oraşul e cuprins de panică. Se
închid prăvăliile. Depozitele angrosiştilor de produse
alimentare sunt luate cu asalt. Dacă haosul mai
durează, vom fi nevoiţi să închidem fabrica. Clienţii nu
îşi mai ridică armele comandate. Armatorii din
Lorient, Saint-Malo şi Nantes, care au contractat cu
noi turnarea a două sute de tunuri de bord, vor să ne
plătească în asignate depreciate.
— Îşi înarmează corăbiile? întrebă Richard cu
interes. De ce? Se pregătesc pentru războiul de cursă?
Se confirmau zvonurile care circulau la Paris în
legătură cu iminenţa unor acţiuni militare.

— 398 —
 — Se vorbeşte de război, Monsieur Sunderland.
Armatorii îl aşteaptă cu nerăbdare. Cursa e o afacere
bănoasă.
Richard îşi dezbrăcă mantaua îmblănită şi o aruncă
pe un scaun.
— Am obţinut comenzi pentru fabrica noastră,
Chastellux. Iată contractul! zise el scoţându-l din
geantă. Citeşte-l!
Chastellux ridică întrebător din sprâncene.
Despături contractul, îl parcurse atent, apoi cercetă
caietul de sarcini.
Richard se feri să-l întrerupă. Trecu în faţa ferestrei.
Ploaia ciocănea în geamuri cu picături mari, pe
jumătate îngheţate.
— Mda. Frumos. Foarte frumos! zise Chastellux
luminându-se. Termenul e cam scurt faţă de
posibilităţile noastre.
— Trebuie să executăm comanda în termen. Potrivit
cifrelor de pe ultimii cincisprezece ani, fabrica noastră
poate produce şi mai mult.
Chastellux închise încet caietul de sarcini.
— Monsieur Sunderland, în vremuri normale aveam
la dispoziţie materie primă, posibilităţi de transport,
lucrători calificaţi…
— Întrerupeţi orice altă lucrare. Comanda aceasta
are prioritate. Folosiţi echipe de zi şi de noapte. Plătiţi
prime muncitorilor. Stimulaţi mâna de lucru, înţelegi,
Chastellux? Vreau să onorez comanda.
Fostul ofiţer de marină oftă adânc.
— Fie, Monsieur Sunderland. Voi împlini porunca.
Richard se ridică de pe scaun.

— 399 —
 — Îmi place acest limbaj, Chastellux. La lucru!
După patru ani de lâncezire, uzina intră într-o
perioadă de activitate febrilă. Chastellux se dovedi un
organizator de prim ordin. Angajă lucrători noi,
mobiliză pe cei vechi, repartiză echipe de zi şi de
noapte, repuse în funcţie toate secţiile fabricii, asigură
paza atelierelor şi a depozitelor cu detaşamente din
garda naţională. De data aceasta autorităţile îi
acordară sprijin necondiţionat. Fabrica lucra doar
pentru apărarea cuceririlor politice ale poporului.
Acei care se îndoiseră de buna-credinţă a noului
proprietar al fabricii îşi puseră deocamdată frâu gurii.
Dar îşi sporiră vigilenţa. Richard Sunderland, acest
american de origină franceză, căruia regele îi
confirmase titlul de marchiz, nu le inspira încredere.
Richard lăsă pe seama lui Chastellux conducerea
tehnică a fabricii, rezervându-şi problema procurării
fondurilor pentru plata materiilor prime şi a salariilor.
Pentru că nu avea încredere în stabilitatea
asignatelor, monedă în care guvernul îi plătise acontul
lucrării, se înapoie la Paris, unde se avântă într-o
speculă activă, dar discretă, jucând la baisse hârtiile
şi efectele de stat. Fiindcă deprecierea asignatelor
continua în ritm accelerat, se ferea să păstreze în casa
monedă-hârtie. Folosindu-se de interpuşi, vindea
asignatele pe sub mână, cumpărând aur a cărui
valoare creştea zi de zi. După două sau trei
săptămâni, când sosea termenul diferitelor plăţi,
vindea numai o parte din aurul achiziţionat. În
schimbul acestuia îşi procură un număr de asignate
egal cu cel folosit cu două sau cu trei săptămâni

— 400 —
înainte pentru cumpărarea întregii cantităţi de aur.
Diferenţa în aur o băga astfel în buzunar. Puterea de
cumpărare a asignatelor cu care plătea salariile,
scădea pe măsură ce creştea puterea de cumpărare a
aurului, care-i rămânea lui.
Profitul lui Richard era dublu. În afară de beneficiul
legal pe care-l obţinea de pe urma executării
comenzilor de armament, se alegea şi cu un frumos
câştig personal, rezultat din manipularea secretă a
asignatelor şi a aurului.
Bineînţeles, jocul era periculos. Numeroşi
speculatori, surprinşi asupra faptului, fuseseră
sfâşiaţi de populaţia înfometată. Într-un tripou, un
jucător mucalit declara cu umor: „Am pierdut 25 de
ludovici de aur, iar către sfârşitul partidei am câştigat
80 de ludovici în asignate. Cine ar crede că făcând
bilanţul, am pierdut totuşi mai mult decât am
câştigat? Cum am ajuns la această concluzie. Ghici,
ghicitoarea mea?”
Bursa neagră a aurului îşi muta sediul dintr-o
stradă întunecoasă într-alta mai dosnică, dintr-o
fundătură cu ieşiri secrete într-alta şi mai uşor de
evacuat în cazul raziilor. Asignatele false, aruncate pe
piaţă de falsificatori stabiliţi în străinătate, sporeau
discreditul hârtiilor emise de stat. În Anglia, cu 35 de
franci de aur, se puteau cumpăra 1.000 de livre false.
Cei care voiau să folosească moneda falsificată nu
aveau de învins decât dificultatea de a o trece
fraudulos peste graniţă.
Cu timpul, apăru şi în Franţa o ciupercărie de
tiparniţe clandestine, destinate falsificării asignatelor.

— 401 —
La Passy fură descoperite şi confiscate 15.000.000 de
asignate, gata să fie puse în circulaţie. Unii
falsificatori atingeau perfecţiunea. Tiparniţa lui
Guillot, un librar executat prin spânzurare la Verdun,
fu preluată de monetărie, care o folosi pentru tipărirea
asignatelor oficiale.
În aceste condiţii, prăbuşirea economică a Franţei
devenea o certitudine. Sărăcirea populaţiei era invers
proporţională cu îmbogăţirea speculatorilor, care
cunoşteau o prosperitate nemaiauzită.

La 27 martie 1792, Franţa trimise un ultimatum

agresiv imperiului austriac. Împăratul Franz al II-lea
răspunse pe acelaşi ton.
La 20 aprilie, Ludovic al XVI-lea fu obligat să
propună Adunării Naţionale să declare război Austriei.
Pus la vot, decretul fu adoptat într-o atmosferă de
entuziasm delirant. Şapte deputaţi, printre care şi
Robespierre, un avocat din Arras, se abţinură de la
vot.
Richard jubila. Războiul destinat să dea aripi
producţiei uzinei sale fusese, în sfârşit, declarat.
Operaţiile militare în sine nu-l interesau. Înfrângerea
generalilor Lauzun şi Dillon, în luptele de la 28 aprilie,
îl lăsară indiferent. Îl bucura în schimb complicarea
situaţiei politice internaţionale. La Berlin, regele
Friederich-Wilhelm pusese în aplicare Tratatul din 7
februarie, decretând mobilizarea generală. La Londra,
trimisului Franţei, „cetăţeanul” Talleyrand, i se făcuse
un mare afront. Foreign Office-ul îi comunicase oficial
că e persona non grata. În douăzeci şi patru de ore

— 402 —
trebuia să părăsească Anglia. Aceasta însemna că
ostilităţile băteau la uşă. Potrivit negocierilor dintre
inamicii Franţei revoluţionare, Marea Britanie urma să
furnizeze armament aliaţilor, lăsând descoperită piaţa
americană. Consecinţele erau lesne de prevăzut.
Americanii vor fi nevoiţi să îşi procure armament de la
fabricile americane. New Schenectady va cunoaşte
într-un viitor apropiat o mare înflorire, datorită
comenzilor noi care nu vor întârzia să aflueze.
La Paris, oamenii politici erau dezorientaţi. Războiul
ameninţa să ia proporţii neprevăzute. Marie-
Antoinnette era încredinţată că în trei săptămâni
nepotul ei, împăratul Austriei, va intra triumfal în
capitală. Adunarea Legislativă ţinea şedinţe nesfârşite
fără a lua vreo hotărâre. Dezbaterile erau de o violenţă
nemaipomenită. Schimburile de invective,
ameninţările, încăierările se ţineau lanţ.
Cluburile revoluţionare răspândeau pe drept cuvânt
zvonul că inamicul avea complici în interior:
aristocraţii, clericii, curtenii şi generalii vânduţi
Austriei. Obţinerea victoriei era condiţionată de
exterminarea acestor trădători. Rezultatele
propagandei cluburilor nu întârziară să se vadă.
Lessart, ministrul afacerilor străine, fu arestat şi
trimis în faţa înaltei curţi. Aceeaşi soartă o suferi şi
ducele de Cossé-Brissac, comandantul Gărzilor
Constituţionale. Contele de Narbonne pierdu
portofoliul războiului. În faţa palatului Tuileries
patrioţii manifestau zilnic, scandând lozinci
antiregaliste. Pancarte cereau moartea trădătorilor.
Aristocraţii bănuiţi de reacţionarism erau arestaţi.

— 403 —
Unele execuţii se făceau fără judecată, în plină stradă.
Evenimentele se precipitau. La 20 iulie, populaţia
cartierelor, exasperată de lipsuri, invada Tuileries-ul.
Autorităţile municipale şi gărzile naţionale izbutiră cu
greu să evacueze mulţimea din palat. În capitală
atmosfera devenea tot mai explozivă. Se aşteptau
evenimente mari.
Pe străzi se auzeau până noaptea târziu cântece
revoluţionare, intonate de patrioţi înarmaţi, care
defilau în lungi coloane.
Dansons la Carmagnole,
Vive le son, vive le son,
Dansons da Carmagnole,
Vive le son du canon!

În calitatea lui de fabricant de armament, Richard

avea intrare liberă la Ministerul de Război. În cursul
vizitelor sale cunoscu o serie de lideri revoluţionari,
atât girondini cât şi iacobini. Diplomat, împărtăşea
întotdeauna opiniile interlocutorilor. Era un
cameleonism politic, pe care-l practica, de la o vreme,
cu măiestrie.
Ministrul Statelor Unite, pe care Richard îl vizita
uneori, îl sfătui să părăsească Franţa.
— Niciodată atmosfera n-a fost mai încărcată,
spunea el domol. Mă tem că vom asista în curând la
tulburări grave.
— Muzica aceasta o aud mereu, aci la Paris zise
Richard.
— Nu e de mirare. Din informaţiile culese, am ajuns
la concluzia că se pregăteşte o mare insurecţie.

— 404 —
Deunăzi, am stat de vorbă cu ambasadorul Angliei,
lordul Sutherland. Şi el aşteaptă să fie rechemat dintr-
un moment într-altul. E foarte îngrijorat.
Richard era conştient că prelungirea şederii sale în
Franţa, nu era lipsită de primejdii. Dar mai ştia că
marile beneficii nu se obţin fără riscuri. Parisul anului
1792 era pentru el o comoară nesecată. Afacerile îl
obligau să mai rămână în Franţa. În Statele Unite şi la
Londra avea oameni pricepuţi şi de încredere, care-i
suplineau mulţumitor lipsa. Mecanismul funcţiona
perfect. La Paris, prezenţa lui era mai mult decât
necesară. În caz de primejdie, putea oricând să fugă.
Paşaportul său american era înzestrat cu puteri
magice. Americanii, cetăţeni ai celei mai tinere
republicii democrate din lume, erau adoraţi în Franţa.
Americanul Fournier ajunsese unul dintre căpeteniile
comitetului de insurecţie care se întrunea în taverna
„Le Soleil d’Or” din piaţa Bastiliei, în hanul „Au
Cadran Bleu” şi în casa lui Duplay. Gazda şi prietenul
lui Robespierre, Gouverneur Morris era cel mai
apreciat personaj din întregul corp diplomatic.
Scriitorul american Joel Barlow, agentul din Paris al
companiei „Sciota Land”, creată în scopul de a recruta
colonişti, pentru a popula deşerturile americane, se
împrietenise cu cei mai extremişti revoluţionari.
Dar, spre deosebire de aceşti compatrioţi, care
profesau din convingere idei liberale, Richard începuse
a frecventa cercurile revoluţionare numai după ce
constatase că succesul înclina spre curentele de
stânga.

— 405 —
 De la o vreme, Richard nu se mai limita la
furniturile de arme şi la specularea asignatelor. La 17
martie 1792 prima sa corabie cu grâu acostase la
Nantes. Întreaga cantitate o vânduse cu preţ
astronomic unui mare importator, Aristide Beausire,
care o depozitase într-un siloz, cu intenţia de a o
specula mai târziu la sânge. Primul transport fusese
urmat la scurte intervale de altele. Richard rămăsese
atât de încântat de aceste tranzacţii, încât dirijase
spre Nantes şi Bordeaux încărcăturile de cereale şi
produse alimentare destinate până atunci Angliei.
Foametea făcea ca piaţa franceză să înghită orice
cantitate la preţuri impresionante.
Richard lucra mână în mână cu un grup de firme
din Nantes, care realizau, ca şi el, profituri uriaşe.
Spre a scăpa de controlul vigilent al organelor
revoluţionare, care vânau pe speculanţi şi pe agenţii
lor, îşi asigurase protecţia câtorva personaje suspuse,
pe care le mituia regeşte. Printre aceştia se aflau unii
corifei ai clubului iacobin, membri cu vază ai Adunării
Legislative, renumiţi pentru intransigenţa şi
principialitatea lor. Cel mai însemnat era Chabot, un
călugăr care îşi lepădase rasa monahală spre a adopta
cea mai extremistă poziţie revoluţionară. Chabot
ajunsese idolul foburgurilor Saint-Antoine şi Saint-
Marceau şi unul dintre cei mai temuţi membri al
clubului iacobin. Titlul lui de glorie era crearea
termenului sans-culottes, care avea să rămână pe veci
legat de revoluţia franceză.
Odată, la o masă copioasă, servită discret în
apartamentul său, Richard îl întrebase dacă nu se

— 406 —
înrudeşte cu familia conţilor de Chabot. Fostul călugăr
începuse să râdă cu poftă.
— Cum să nu. Ne tragem din acelaşi Adam. Dar ei
coboară din ramura lui Abel, pe când eu dintr-a lui
Cain. De aceea vreau să le răsucesc gâtul.
Jullien de Toulouse şi Basire, iacobini cu mare
platformă politică, întregeau trinitatea care asigura lui
Richard o cvasiimunitate economică.
Basire, datorită puternicelor sale legături cu
Ministrul de Război, îi mijlocise o nouă comandă de
armament. Fabrica de la Nantes lucra acum cu
randament sporit.
Richard îşi stabilise la Paris centrul său de activitate
pentru Europa continentală. Statul său major era
alcătuit dintr-un număr restrâns de colaboratori
americani şi francezi, care dirijau însă o armată de
agenţi nemărturisiţi, recrutaţi din toate straturile
sociale. Agenţii schimbau asignatele pe valută forte,
având totodată misiunea să vâneze şi informaţii cu
caracter politic şi militar necesare marelui patron,
care le folosea pentru interesele sale sau le vindea
Angliei. Mănunchiul de colaboratori, care cunoşteau
în parte dedesubturile activităţii lui Richard, erau
recrutaţi mai ales din rândurile micii nobilimi şi ale
burgheziei înalte. Toţi îi erau devotaţi, în primul rând
fiindcă erau plătiţi împărăteşte, şi în al doilea, pentru
că ştiau că la nevoie vor fi susţinuţi şi acoperiţi de
patron care, din principiu, era loial cu subalternii.
Acest nucleu cuprindea şi câţiva foşti camarazi de
arme din timpul Războiului american de
Independenţă. Expeditivi, plini de resurse, cu puteri

— 407 —
depline în tratarea afacerilor, când împrejurările îi
împiedicau să ceară dezlegarea directă a şefului,
străbăteau Franţa în lung şi lat, trecând la nevoie
fraudulos graniţa.
Pentru a acoperi această activitate sub o firmă
inofensivă, Richard deschisese la Paris şi la Nantes
reprezentanţele unei societăţi franco-americane,
specializată în vânzarea de terenuri arabile în
Louisiana şi Saint-Domingue.
Asigurat de protecţia trinităţii Chabot, Basire şi
Jullien, şi sprijinit de grupul său omogen de
subalterni, Richard putea să privească liniştit şi cu
încredere viitorul.
Cu seninătatea cinicului, a candidului şi a
amoralului, trăsături care se îmbinau paradoxal în
firea sa, Richard releva intimilor – în rarele sale
momente de destindere şi sinceritate – ciudăţeniile
situaţiei lui inextricabile. Deşi avea sentimente
promonarhice, lucra pentru revoluţie şi democraţie.
Colaboratorii şi-i alegea totuşi din rândurile
aristocraţilor şi simpatizanţilor acestora. Viaţa
aceasta, plină de contradicţii, îi rezerva surprize
extraordinare. Partizanul oligarhiei sprijinea
democraţia în măsura în care aceasta îi servea
interesele. Patrioţii îl credeau un aprig partizan al
revoluţiei. Monarhiştii îl socoteau un stâlp al
contrarevoluţiei. Richard era încântat de posibilităţile
sale de adaptare…

Richard Sunderland, marchiz de Beauclair, devenise

unul dintre vizitatorii asidui al salonului cetăţenei

— 408 —
Lucille Desmoulins şi al cetăţenei Roland, cele mai
avansate bastioane moderne ale ideilor noi. Girondinii,
care ţineau cârma statului, se adunau cu predilecţie
în casa Roland. Iacobinii cu preocupări mondene
preferau casa Desmoulins. Mai era şi un al treilea
salon, al soţiei actorului Talma, în care îşi dădeau
întâlnire oamenii de artă şi actorii cu idei avansate.
De la o vreme, şi aceste reuniuni începură a fi
suspectate. Adversarii politici denunţau activitatea,
calificându-le cuiburi de spioni, de conspiratori, de
duşmani ai poporului.
Richard evita să mai circule noaptea pe străzi.
Oamenii bine îmbrăcaţi riscau să fie luaţi drept
aristocraţi şi trataţi ca atare. Primejdia de a fi
spânzuraţi de un felinar inspira celor mai nărăviţi
noctambuli o spaimă salutară, care-i făcea să se ferece
în casele lor de îndată ce se întuneca.
Spiritele se învrăjbeau. Mânia şi disperarea creşteau
în suflete. Războiul civil mocnea în cenuşă. Insurecţia
armată era pregătită la lumina zilei, fără niciun
mister. Detaşamentele de patrioţi, organizate de
Comună şi de secţiile revoluţionare, erau întărite cu
contingente provinciale. Batalioanele sosite din
Marsilia şi de la Brest erau gata de acţiune. Comitetul
de insurecţie lucra febril, organizând formaţiile de
luptă, distribuind arme.
La 15 iulie, Adunarea hotărî desfiinţarea
companiilor de elită din Paris. Totodată, ordonă
deplasarea în provincie a trupelor de linie. În preajma
bătăliei finale, lipsea monarhia de cele mai devotate
unităţi militare. Jandarmeria şi unităţile din garda

— 409 —
naţională, care primiseră sarcina să asigure paza
palatului Tuileries, erau atrase de ideile noi. Parte din
aceste trupe făcuseră cauză comună cu poporul,
participând la cucerirea Bastiliei.
Regaliştii, simţind primejdia, luau măsuri de
apărare. Trei sute de cavaleri ai ordinului „Saint-
Louis”, scoşi din armată, se prezentară spontan la
Tuileries, punându-se la dispoziţia regelui.
Batalioanele elveţiene de la Rueil şi Courbevoix,
alcătuite din nouă sute de oameni devotaţi monarhiei,
fură rechemate la Paris pentru a sprijini apărarea
palatului. Două mii de ostaşi din Garda Naţională
întregeau forţele defensive. Artileriştii nu inspirau
încredere. Comandantul forţelor regaliste se temea de
o defecţiune a tunarilor, care manifestaseră adeseori
simpatiile lor pentru insurgenţi.
Parisul trăia momente de încordată aşteptare. În
zilele următoare avea să se hotărască soarta revoluţiei
şi, o dată cu acesta, soarta unei lumi. Toţi ştiau acest
lucru.
Într-o noapte, aproape de orele trei, Richard fu trezit
din somn de dangătul clopotelor de la Saint-Sulplice şi
Saint-Roch. După un scurt interval, porniră să se
scurgă pe cheiul Luvrului coloane nesfârşite de
oameni înarmaţi, care păreau să se îndrepte spre
Tuileries. Cântecele revoluţionare făceau să vibreze
ferestrele. Cartierele populare Saint-Antoine şi Saint-
Marceau se revărsau ca o mare spre centru.
Clopotele tuturor bisericilor sunau acum laolaltă,
într-un concert lugubru.
Toată noaptea bocăniră pe chei paşii sacadaţi ai

— 410 —
mulţimii. Huruitul tunurilor trase de cai sau împinse
cu mâinile, zgomotul metalic al căruţelor cu muniţie,
ropotul de copite al cailor comandanţilor de
detaşamente, strigătele mulţimii excitate se
învălmăşeau într-un vuiet continuu, asurzitor.
De la fereastra apartamentului său, cufundat în
întuneric, spre a nu atrage atenţia, Richard privea
uluit şi impresionat acest fluviu uman care se scurgea
paralel cu Sena.
Emoţia care înflăcăra populaţia găsea un bizar ecou
şi înăuntrul fiinţei lui. Poate că sângele său plebeu,
moştenit de la Josiah Sunderland şi de la străbunul
său patern, piratul, reuşea să decoloreze albastrul
sângelui transmis de bunicul său matern, marchizul.
Aşa se explicau poate preferinţele sale pentru comerţ
şi finanţe, preocupări atât de străine mentalităţii
nobililor puri.
Spre dimineaţă, coloanele începură să se subţieze.
Soames îi aduse informaţii proaspete. O vecină îi
spusese că pieţele din jurul palatului Tuileries erau
negre de oameni. Prin curţile palatului scânteiau în
soare baionete, săbii, tunuri.
Dinspre Tuileries se auzi răpăiala neregulată a unor
împuşcături. Apoi detunăturile, răzleţe la început, se
înteţiră. În curând, porni să se audă şi glasul
tunurilor. Focurile de armă şi huruitul pieselor se
contopeau într-o rostogolire grea de tunete, ca în plină
furtună.
Nu trecu mult, şi dinspre palat apărură pe cer
vălătuci negri de fum şi limbi uriaşe de foc, pe care
vântul le împingea spre Sena. Din balconul

— 411 —
apartamentului său, Richard contempla văzduhul
întunecat de vârtejurile de fum, care se înălţau parcă
şi deasupra Luvrului.
Pe chei treceau în pas alergător patrule, cete de
revoluţionari, femei din hale, copii. Apoi mulţimea
porni să se retragă dinspre palat într-o neorânduială
de nedescris. Richard văzu din balcon doi soldaţi din
gărzile elveţiene, plini de sânge, care fugeau urmăriţi
de o ceată de patrioţi înnebuniţi de furie. O patrulă
tăie drumul fugarilor, care după o luptă scurtă fură
ucişi.
Se auziră împuşcături şi dinspre Luvru. O femeie
căzu lovită de un glonte rătăcit. Richard văzu un
bătrân ţeapăn, cu alură de ofiţer în retragere, care
trecea escortat de doi patrioţi cu armele la şold.
Aproape de colţul străzii, câţiva revoluţionari înşfăcară
pe prizonier, îl puseră la zid şi îl ciuruiră cu gloanţe.
Luptele durară până spre seară. Împuşcăturile se
împuţinară abia către lăsatul serii. În noaptea aceea,
Parisul fu iluminat de sărbătoare. Pe Quai du Louvre
treceau acum cete de oameni voioşi. Victoria era a lor.
Cântecele răsunau iarăşi pe străzi:
Ah, ça ira, ça ira, ça ira…

În zilele următoare efervescenţa se mai domoli.

Profitând de acalmie, Richard hotărî să facă un drum
până la palatul Lusignan. De data aceasta îmbrăcă un
costum curat, simplu, de burghez cu mijloace
modeste. Pentru orice eventualitate, strecură sub
haină două pistoale încărcate. În cazul că ar fi fost
atacat, n-ar fi ezitat să tragă.

— 412 —
 Palatul Lusignan era pustiu. Nici bătrânul portar
nu-i mai ieşi în întâmpinare. Deduse că Patricia se
afla încă la Charlemont-sur-Loire.
În noaptea de 28 august începură vizitele
domiciliare. Delegaţii secţiunilor percheziţionau casă
cu casă, în căutarea preoţilor care refuzaseră
jurământul pe Constituţie, şi a aristocraţilor care
participaseră la evenimentele de la 10 august. În două
zile fură operate mii de arestări.
Richard găsi necesar să-şi ia măsuri de precauţie.
Arse o serie de hârtii compromiţătoare, printre care
liste cu numele unor agenţi folosiţi în operaţiile de
schimburi de asignate, un pachet cu scrisori primite
din partea unor emigranţi din Anglia, cu care păstrase
legături, şi diverse piese cu caracter comercial, care le-
ar fi dezvăluit combinaţiile cu acaparatorii de devize şi
de mărfuri.
Semnele prevestitoare unei vijelii şi mai mari se
făceau simţite. Richard se întreba dacă n-ar fi mai
înţelept să treacă graniţa. În Anglia ar putea aştepta în
linişte desfăşurarea evenimentelor. Dar nu se îndura
să-şi lichideze afacerile atât de prospere din Franţa.
La vizita domiciliară, care i se făcu şi lui, i se
confiscară câteva epistole scrise în englezeşte.
Secţionarii jubilau. Erau convinşi că puseseră mâna
pe câteva piese cu limbaj cifrat. Pentru a-şi dovedi
nevinovăţia, Richard se prezentă la Ministrul de
Justiţie, unde depuse o plângere împotriva
secţionarilor, cerând restituirea misivelor scrise de fiul
său.
În vreme ce îşi aştepta rândul la audienţă, se întâlni

— 413 —
cu Charles de Talleyrand-Périgord, fostul episcop de
Autun, care solicita un paşaport pentru Anglia.
Danton, noul ministru de justiţie, căruia Franţa
revoluţionară îi datora succesul loviturii de stat de la
10 august, dădu satisfacţie lui Richard. Eliberă şi
paşaportul cerut de Talleyrand. Lui Richard nu-i
scăpă suspinul de uşurare al fostului cleric.
— Când speraţi să ajungeţi la Londra? îl întrebă.
— La începutul săptămânii viitoare. Azi e în treizeci,
nu-i aşa?
— Exact.
— Dacă nu vor interveni piedici, la 4 septembrie voi
debarca la Dover. Dragă Monsieur Sunderland,
niciodată nu mi-a plăcut să-mi petrec vara la Paris.
Anul acesta, barem, capitala noastră a devenit un
adevărat cuptor, în care nu mai e de trăit.
Tonul şi întorsătura frazei erau ambigui. Richard
rămase gânditor. Fuga lui Talleyrand – căci plecarea
aceasta intempestivă nu putea fi calificată altfel –
dovedea că fostul episcop socotise că e mai cuminte să
se facă nevăzut decât să fie martorul triumfului
revoluţiei. Culmea era că luptase şi el pentru acest
triumf.
— Ador calmul vieţii de ţară, pe care nu-l guşti
nicăieri mai bine decât în Anglia, spuse Talleyrand
elegiac. Adio, Monsieur Sunderland, adăugă el
întinzându-i mâna. Nădăjduiesc să ne revedem la
Londra.
— Cât de curând, Monsieur de Périgord, cât de
curând!

— 414 —
 Richard era uluit. Mersul rapid al evenimentelor
depăşea orice aşteptări. Monarhia zăcea la pământ.
Nobilii şi preoţii se ascundeau prin vizuini, ca
sălbăticiunile încolţite de primejdie.
În cursul acestor zile, Richard trimisese în mai
multe rânduri emisari la palatul Lusignan, spre a se
informa dacă Patricia sosise la Paris. De fiecare dată
primise răspunsuri negative.
De când lucrurile luaseră întorsătura gravă din
ultima vreme, Richard lucra mai prudent. Licenţiase
pe mai toţi agenţii mărunţi, care se făcuseră nevăzuţi,
în aşteptarea unor vremuri mai prielnice. Mulţi dintre
colaboratorii săi apropiaţi ceruseră îngăduinţa să
treacă în străinătate. Franţa nu mai oferea garanţii de
securitate foştilor purtători de particule nobiliare şi
partizanilor recunoscuţi ai monarhiei. Împotriva
speculei se pornise o campanie implacabilă. Numeroşi
importatori denunţaţi că făcuseră speculă fuseseră
întemniţaţi. În ciuda primejdiilor, speculatorii nu
dezarmau. S-ar fi zis că teroarea – potrivnic intenţiei
iniţiatorilor ei – crea un climat propice câştigurilor
ilicite. Afaceriştii trăiau în umbra ştreangului dar,
printr-o ciudată compensaţie, făceau afaceri de aur.
Acesta era şi motivul pentru care Richard îşi
prelungea şederea în Franţa. Câştiga atât de mult,
încât socotea că şi-ar fi batjocorit steaua dacă ar fi
abandonat partida.
Într-o zi, pe când traversă Pont-Neuf îndreptându-se
spre casă, văzu pe Quai du Louvre o mulţime agitată,
îmbulzindu-se în faţa unei case cu două etaje.
Obloanele trase şi poarta mare, destinată trăsurilor,

— 415 —
ferecată în plină zi, dădea clădirii masive înfăţişarea
unei fortăreţe.
— Au intrat în casa asta! striga un tânăr sans-
culotte, arătând lumii bulucite poarta grea. I-am văzut
cum s-au strecurat înăuntru.
O patrulă apăru în pas alergător după colţul străzii.
Gloata din faţa casei creştea alimentată de trecători
curioşi.
— Aici sunt! strigă tânărul zelos către ostaşii
înarmaţi, care se înfipseră ca o pană în îmbulzeală,
spre a-şi face drum până la poartă.
— Eşti sigur că au intrat aici? îl întrebă
comandantul.
— Cum te văd şi mă vezi, cetăţene ofiţer. Au dat
colţul străzii şi s-au furişat în casa asta, socotind că
n-o să prindă nimeni de veste. Noroc că am fost prin
apropiere…
Comandantul izbi în poartă cu garda săbiei.
— Deschideţi! În numele legii, deschideţi!
Poarta răsuna ca doagele unui butoi gol.
— S-o spargem, propuse tânărul zelos.
— S-o spargem!
— Da, s-o spargem, se auziră glasuri din mulţime.
De undeva apărură doi oameni cu o bârnă, pe care o
repeziră ca pe o catapultă în poartă.
— Ce se întâmplă? întrebă Richard pe un tânăr
gură-cască, ce stătea cu mâinile în buzunare şi se uita
spre ferestrele de la etaj.
— Cică nişte aristocraţi, scăpaţi de sub escortă, s-
au refugiat încasa asta.
Sub loviturile repetate, poarta pârâi din încheieturi,

— 416 —
prăbuşindu-se cu zgomot asurzitor.
Tânărul sans-culotte se avântă în gang, urmat de
soldaţi. Câteva focuri de armă răbufniră dinăuntru.
Sub privirile surprinse ale spectatorilor din primele
rânduri, tânărul îşi duse mâna la pântece, se
împletici, apoi se rostogoli cu obrazul pe o
sfărâmătură a porţii. Căzu şi comandantul patrulei.
Un glonte îl trăsnise între ochi.
Ca la un semnal, lumea cuprinsă de panică se risipi
care încotro. Înnebuniţi de spaimă, oamenii
neînarmaţi o luaseră la fugă, îmbulzindu-se,
îmbrâncindu-se, călcându-se în picioare.
Era limpede că prizonierii fuseseră aşteptaţi de
prieteni pregătiţi pentru orice eventualitate. Se trăgea
din gang şi de la două ferestre, ale căror obloane
fuseseră brusc date deoparte.
Richard căută adăpost sub arcada intrării unei
prăvălii din apropiere. Deodată simţi o usturime
cumplită în braţ. Furios, înjură printre dinţi.
Curioşii se risipiră ca potârnichile. Richard era atât
de furios din pricina propriului său ghinion, încât nu
mai acordă nicio atenţie schimbului violent de focuri.
Fusese, rănit la antebraţ. Pe sub mânecă se prelingea
o dâră de sânge care înroşise dantela.
Alarmat de hemoragia puternică, nu mai aşteptă
sfârşitul luptei. Strecurându-se pe lângă pereţi, reuşi
să ajungă în dreptul casei lui. Cu un oftat de uşurare
intră repede în gang. Îi venea ameţeală şi i se
înmuiaseră picioarele. Acum, după ce scăpase de
primejdie, simţea un gol în stomac, greaţă şi un
început de leşin.

— 417 —
 Cu preţul unui mare efort, izbuti să urce scările
până la apartamentul său.
Soames nu-şi dezminţi nici de data aceasta calmul.
— Îmi permit să vă atrag atenţia. Sir, că la etajul al
doilea locuieşte un medic, spuse el cu profesională
solicitudine.
— Haidem la doctor. Dă-mi braţul tău să mă sprijin,
zise Richard.
Urcară încet făcând popasuri la fiecare treaptă.
— Numai de-ar fi acasă.
— Este, Sir. L-am văzut intrând acum o jumătate de
oră.
Ajuns în dreptul uşii medicului, Soames ciocăni cu
putere. Nu avură mult de aşteptat. Auziră zgomot de
paşi târşiţi, o cheie învârtită în broască. Uşa se
întredeschise, lăsând să apară capul hirsut al unei
babe ştirbe şi bănuitoare.
— Pe cine căutaţi? întrebă ea răguşit.
— Pe maître Paulet, zise Soames cu solemnitate.
— Nu ştiu dacă e acasă. Să văd. Cine sunteţi?
— Mă numesc Sunderland şi locuiesc cu un
apartament mai jos, interveni Richard nerăbdător.
Spre exasperarea lui, bătrâna încuie uşa. Paşii
târşiţi se pierdură în fundul apartamentului.
Se scurse un minut, două, trei…
— Ce dracu face zgripţuroaica asta? exclamă
Richard furios. Cred că doctorului îi e frică să iasă.
În acelaşi moment, uşa se deschise larg. În prag
apăru un bărbat de vreo cincizeci de ani, deşirat, în
haine negre, ponosite. Praf de tutun de prizat îi
presăra jiletca. Gulerul i se albise de pudra căzută de

— 418 —
pe perucă, pantofii aveau crustă de noroi uscat.
— Iertaţi-mi întârzierea, spuse el cu siropoasă
amabilitate. Menajera mea este de vină. Abia se mişcă.
Vă rog intraţi, Monsieur Sunderland.
Doctorul le făcu loc să intre. Încuie uşa cu grijă şi
porni înaintea lor spre a le arăta drumul. Mergea
încovoiat, cu paşi mici ca un chinez bătrân. Deschise
o uşă, străbătură un salon de aşteptare, cu mobile
vechi, prost întreţinute, cu un covor gros, găurit, ale
cărui culori se contopiseră într-un cenuşiu murdar, şi
ajunseră într-o încăpere mare, care servea de cabinet
medical.
Aşeză pe Richard într-un scaun care scârţâi, apoi
începu să trebăluiască într-o cutie de instrumente
medicale.
— Tăiem mâneca? Sau preferaţi să nu stricăm
haina? întrebă medicul.
— Tai-o, Monsieur! mai repede!
— Imediat, imediat. Toate la timpul lor, Monsieur
Sunderland. Nu vă impacientaţi.
În timp ce doctorul umbla cu instrumentele,
Richard remarcă fără voie de-a lungul pereţilor o
mulţime de tablouri, sprijinite unele peste altele şi
aşezate de-a dreptul pe podea. Toate erau cu faţa
întoarsă spre zid. Pe mesele chirurgicale, pe dulapurile
cu cărţi, pe biroul din colţul camerei stăteau, claie
peste grămadă, vase chinezeşti, porţelanuri scumpe,
statuete de jad, cristale, toate prăfuite şi murdărite de
muşte. Cabinetul acesta medical semăna mai degrabă
cu o prăvălie de antichităţi.
Din bucătărie, menajera slută şi ştirbă aduse un

— 419 —
lighean cu apă fierbinte. Richard urmărea cu sufletul
la gură pregătirile. Prezenţa lui Soames îl făcea să
afişeze un calm de faţadă.
Spre surprinderea sa, medicul, care îi făcuse la
început impresia unui cârpaci, îl trată cu pricepere şi
atenţie. După ce tăie în lung mâneca hainei,
descoperind braţul, urmaşul lui Esculap cercetă rana,
apoi clătină doctoral din cap.
— Nu e grav. Necesită însă oarecare îngrijire. Pentru
a se evita complicaţiile. Nu costă decât opt sute de
livre.
— O mie, Monsieur, dacă mă tratezi cum trebuie,
zise Richard enervat.
— Atunci să ne punem pe treabă, rosti medicul,
începând să opereze.
Soames, care îşi inaugurase cariera făcând pe
bărbierul în salonul unui peruchier de pe Holborn
Street, îşi însuşise încă de pe atunci rudimentele artei
chirurgicale. Rana stăpânului îi păru mai puţin
serioasă decât încerca să o înfăţişeze medicul.
Onorariul îi păru fabulos. Dar nu spuse nimic. „în
definitiv, îşi zise el, patronul n-are decât să plătească.
Nu-i lipsesc gologanii.”
Glontele atinsese superficial muşchiul extensor
comun, sfâşiind pielea şi dând naştere unei hemoragii
relativ abundente. În realitate, era vorba de o simplă
zgârietură, pe care medicul o pansă cu lux de gesturi
şi schime spre a-şi impresiona pacientul.
— Mâine după-amiază să veniţi din nou. Va trebui
să vă schimb pansamentul, zise doctorul, ştergându-şi
mâinile cu un prosop de o curăţenie îndoielnică. În

— 420 —
zece zile se vindecă. Garantez.
Richard plăti onorariul majorat, potrivit făgăduielii,
şi se înapoie în apartamentul său.
— Chirurgul acesta pare priceput, zise el, în vreme
ce valetul îi punea cu grijă pe umeri un halat de casă.
— În cartier se bucură de o bună faimă
profesională, Sir. Are însă şi păcate. E aprig la câştig.
Se îndeletniceşte şi cu cămătăria, numai să-şi
înmulţească mai repede banii. Tablourile pe care le-aţi
văzut în cabinet sunt gajuri ale nenorociţilor care nu
şi-au putut achita la timp ratele împrumuturilor.
— Shylock, exclamă Richard gânditor.
— Iertaţi-mă, Sir, îl cheamă Paulet. Maître Simon
Paulet. Lumea îi mai zice şi „Paulet-Mănâncă-Aur”
Richard reflectă cu cinism că porecla acesta i s-ar
potrivi poate şi lui.
Rana i se vindecă repede, depăşind previziunile
medicului. Cicatricea, care rămase a-i aminti păţania
de pe Quai du Louvre, era prelungă şi trandafirie.
— Acum sunteţi deplin sănătos, zise Paulet, după ce
îi desfăcu ultimul pansament. Puteţi folosi mâna fără
niciun menajament. Dacă mai aveţi vreodată nevoie de
maître Simon Paulet, ştiţi unde să-l găsiţi.
— Sper să nu mai am niciodată nevoie, maître, zise
Richard.
— Nu se ştie, Monsieur, nu se ştie. Il ne faut jurer de
rien glăsuieşte un vechi proverb al nostru.
— Aşa îmi urezi?
— De ce nu? La mine credeţi că vin oamenii numai
după sfaturi medicale? Se mai găsesc şi altele, zise
Paulet, arătându-şi într-un zâmbet strâmb dinţii

— 421 —
galbeni şi tociţi.
— Ce se mai găseşte? Ia spune? întrebă Richard
amuzat.
Medicul îşi frecă mâinile.
— Să vă arăt eu ce.
Se îndreptă cu paşii lui mărunţi spre perete. Apucă
un tablou şi îl întoarse cu faţa spre Richard.
— Iată ce puteţi găsi. Priviţi!
— Nu sunt amator de tablouri, maître Paulet. Îmi
pare rău…
— Vă rog, priviţi! stărui doctorul. Nu costă nimic. Şi
cercetaţi semnătura.
Mai mult pentru a-i face plăcere, Richard se uită la
tabloul pe care lumina căzu din plin. Deodată tresări.
În camera aceea cu pereţi albi, cu mese încărcate cu
instrumente chirurgicale şi porţelanuri prăfuite,
tabloul se singulariza izbitor.
În palatele pe care le frecventase, Richard văzuse
nenumărate pânze semnate de maeştri cu renume
mondial. Dar acolo, în cadrul somptuos al saloanelor
aurite, splendoarea lor nu se reliefa. Totul era atât de
perfect armonizat, încât obiectele de artă, oricare ar fi
fost ele, se contopeau în ansamblul decorativ menit să
creeze o anumită atmosferă, şi nicidecum un cadru de
expoziţie.
Dar aici, în încăperea aceasta sordidă, cu pereţii goi
şi tavan afumat, tabloul ieşea în evidenţă că un
diamant printre cărbuni.
— E un Guerchin, spuse maître Paulet. Un
Guerchin veritabil. Reprezintă pe sfinţii Benoit şi
Francise de Assis şi vioara.

— 422 —
 Richard rămase cu privirile aţintite asupra pânzei,
care îi răscolise parcă sufletul. Era pentru întâia dată
că un tablou îl făcea să vibreze.
Subiectul era banal. Tratarea însă atingea culmile
perfecţiunii. Cei doi sfinţi ascultau cu extaz sunetele
unei viori. Muzica sugera o viziune supranaturală, un
spaţiu eterat, în care se întâlneau suflete şi îngeri. În
tabloul lui Guerchin muzica avea o semnificaţie
ascetică, înălţând nu numai simţurile, dar şi materia,
printr-o complicitate a decoraţiei pictate ce descoperea
plafoanele, continuându-le printr-o arhitectură
aeriană. S-ar fi zis că pământul îşi pierdea consistenţa
şi se ridica spre cer. Ansamblul era prezent într-un
bogat joc de culori, cu uimitoare artificii de lumină.
Richard contempla această capodoperă, delectându-
şi ochiul, mintea şi sufletul. Uitase că se afla în
cabinetul unui medic. Cufundat în extaz, încerca
bucuria neofitului care savurează pentru prima dată o
intensă satisfacţie estetică.
— Piesa e de mare valoare, spuse Paulet, care
urmărise cu atenţie reacţiile întipărite pe chipul
pacientului său. Dacă vă place, v-o cedez pe un preţ
de nimic. O mie de livre aur.
Preţul îl smulse pe Richard din reverie. Fabuloasa
sumă îi trezise spiritul ascuţit de om de afaceri.
— O mie de livre aur? Exagerat, maître Paulet. Deşi
nu sunt cunoscător, aş fi dispus să cumpăr pânza.
Dar preţul…
— Preţul e infim faţă de valoarea reală a tabloului,
Monsieur Sunderland. Pot să vă arăt şi alte pânze,
adăugă el.

— 423 —
 Simţise că nada prinsese o pradă rară. Cu gesturi
molcome, spre a stimula şi mai mult curiozitatea
vizitatorului, îi înfăţişă câteva peisaje şi portrete de
Claude Lorrain, şi Le Sueur, de Rigaud şi Chardin, de
Guido Reni şi Bronzino, de Van Eyck şi Vermeer. O
defilare de tablouri magnifice, un feeric caleidoscop de
culori şi tonuri măiastru îmbinate. Richard era
copleşit.
— Toate sunt originale? întrebă el bănuitor şi
oarecum ruşinat de propria-i ignoranţă.
— Desfid să găsiţi vreo copie în întreaga mea
colecţie. Nu s-a născut omul care să strecoare o copie
lui Simon Paulet.
Rostise această frază plin de impetuozitate şi
mândrie: Apoi se încovoaie iarăşi. Cu afectată mâhnire
adăugă:
— Din nenorocire, timpurile sunt grele. Altfel, nu m-
aş îndura să mă despart de aceste minuni cu care s-ar
mândri oricare muzeu.
Maître Paulet oftă adânc.
— Dacă aţi şti, Monsieur Sunderland, ce sacrificii
am făcut spre a le procura. Acum, împrejurări vitrege
mă obligă a mă despărţi de unele din ele.
Richard ar fi jurat că maître Paulet nu era tocmai
îndurerat. În ciuda talentului său de actor, medicul
nu îşi putea ascunde satisfacţia de a fi dat peste un
amator care prezenta toate garanţiile de seriozitate.
Richard îşi dădea seama că interlocutorul său era
un rafinat negustor. Era dornic să cumpere câteva
piese, dar nu voia să se lase jumulit. Avusese de-a
face cu indivizi mai vicleni decât Paulet.

— 424 —
 — Mă tem că nu aveţi suficientă încredere în mine,
spuse medicul fără ocoluri. V-aş face o propunere. Vă
încredinţez tabloul lui Guerchin, care pare să vă fi
plăcut. Consultaţi orice expert veţi socoti de cuviinţă.
Sunt convins că după expertiză veţi achiziţiona multe
tablouri din colecţia mea. V-aş propune să aduceţi
expertul aici, însă nu vreau să credeţi că aş încerca
să-l influenţez.
Fără să mai aştepte consimţământul lui Richard,
care stătea nehotărât în mijlocul camerei, învălui
tabloul într-o faţă de masă verde.
— Trimiteţi vă rog valetul să-l ia. Vi-l încredinţez
fără a vă cere vreo garanţie. Dar de ce să mai pierdeţi
vremea trimiţând valetul? Cobor chiar eu cu tabloul
până la dumneavoastră.
— Maître Paulet… protestă Richard.
— Vă rog! Când e vorba de un vecin atât de preţuit,
niciun sacrificiu nu e prea mare.
Luă tabloul sub braţ, apoi deschise uşa, poftind cu
un gest pe Richard să treacă înaintea sa.
Richard angajase recent în serviciul său personal pe
un tânăr recomandat călduros de ducele de Lusignan,
pe nume Amaury de Beaumont-Challais. Acest
autentic descendent al unor baroni care se ilustraseră
în epoca primilor capeţini, era tipul eroului de roman
cântat de scriitori secolului al XVIII-lea. Efeminat,
blond, cu ochi albaştri şi corp sculptural, spiritual,
inteligent, manierat, păstra totuşi o doză de naivitate
şi exuberanţă copilărească, ce îl prindea de minune.
Richard se ataşase de el, aşa cum te ataşezi de un
căţel de care nu te mai poţi lipsi. Nu-l folosea în

— 425 —
afaceri serioase. Nu avea prea multă încredere în
seriozitatea tânărului nobil şi nici nu voia să-l expună
primejdiilor.
Lusignan i-l recomandase stăruitor. Challais,
afirmase ducele, era capabil de cel mai sublim
devotament. Nu avea suficientă experienţă, dar cu
timpul va şti să ducă la capăt cele mai grele misiuni.
Richard îl angajase fiindcă avea nevoie de un
secretar-curier care să cunoască bine Parisul şi care
să se achite discret de unele sarcini delicate. Challais
nu-l dezamăgise. Ştia să fie prezent când trebuia şi să
dispară la timpul oportun.
În vremuri normale, un Beaumont-Challais ar fi fost
la douăzeci şi trei de ani demnitar al Curţii, colonel-
proprietar al unui regiment, şef de misiune
diplomatică ori episcop cu venituri princiare. Revoluţia
însă izgonise pe nobili din armată şi diplomaţie, le
închisese izvorul înaltelor grade ecleziastice şi, o dată
cu măturarea monarhiei, făcuse tabula rasa din toate
sinecurile gras plătite ale Curţii. Nobilii se văzuseră
puşi în situaţia fie de a emigra, fie de a trăi modest şi
cu frica în sân într-o Franţă nouă, cu o nouă ierarhie
a valorilor.
Pe Challais nu-l ispitise emigraţia. Din primele zile
ale revoluţiei adoptase celebra frază a ducelui de
Rohan-Chabot: „Când ai onoarea să te naşti francez,
preferi să ţi se taie capul decât să-ţi părăseşti ţara”.
Fiindcă veniturile sale nu erau îndestulătoare spre a-
şi asigura un trai comod, corespunzător rangului,
acceptase să figureze pe statele de salarii ale
arhimilionarului Richard Sunderland. Această aservire

— 426 —
îi fusese uşurată de o scuză care-i aurise pilula.
Patronul său era un marchiz autentic. Iar istoria
cunoştea nenumărate exemple de nobili care primiseră
a sluji – fără să deroge – pe alţi nobili de un rang
superior. Sunderland-Beauclair nu era decât marchiz.
Dar nici Bourbonii nu fuseseră de la începutul
începutului în vârful piramidei familiilor nobile din
Franţa.
Challais se simţea într-o relativă siguranţă materială
sub aripa lui Richard Sunderland, care-l plătea în aur,
imens avantaj în Franţa revoluţionară.
Consultat de patronul său asupra unui expert în
materie de pictură, Challais îşi frământă două zile
mintea, făcu cercetări încoace şi încolo, la capătul
cărora se înapoie triumfător, propunând serviciile
maestrului Fragonard, un apreciat pictor al vechiului
regim. Trimis în ambasadă, Challais reuşi să obţină
din partea marelui artist asentimentul de a face
expertiza tabloului semnat de Guerchin.
Într-o duminică, Richard şi Challais se prezentară
cu tabloul în atelierul venerabilului membru al fostei
Academii Regale, care până la prăbuşirea monarhiei se
mândrise cu titlul de pictor al maiestăţii sale.
Fragonard era în acea epocă un bătrân încă verde,
care mânuia cu virtuozitate penelul. Dar moda lui
trecuse. David, pictorul sans-culotte, sfătuitorul
corifeilor revoluţiei în domeniul artelor plastice,
decretase obligativitatea temelor sugerate de operele
sobre ale antichităţii. Franţa regenerată, spunea el,
repudia arta frivolă, decadentă, a lui Watteau,
Boucher şi Fragonard, pe care posteritatea o va

— 427 —
dispreţui, surghiunind-o prin poduri. Frizele de la
Herculanum, vasele etrusce, sculpturile greceşti antice
trebuiau să constituie unica sursă de inspiraţie a
artiştilor plastici ai revoluţiei. Fragonard încercase
zadarnic să se familiarizeze cu noua manieră, creând
opere în stilul neoclasic. Penelul delicatului pictor al
formelor rotunde, voluptuoase, al siluetelor elegante,
cu sinuozităţi ispititoare nu putea reda severitatea
liniilor şi sobrietatea desenului, impuse de noul
curent.
— Fragonard s-a demodat. E un om sfârşit, declarau
sentenţios partizanii lui David.
Richard nu ştia acest lucru, şi chiar dacă l-ar fi ştiut
nu l-ar fi luat în seamă. În artă, prefera
tradiţionalismul verificat tendinţelor noi, care îşi
căpătau confirmarea numai o dată cu patina vremii.
Nu accepta inovaţiile îndrăzneţe decât în afaceri.
Fragonard îi primi cu amabilitatea şi politeţea
caracteristică societăţii rafinate în care se formase şi
care-i confirmase celebritatea.
— Maestre, vă rog să expertizaţi acest tablou.
Onorariul vi-l fixaţi dumneavoastră, spuse Richard! La
nevoie, ştia să facă paradă de generozitate.
Experienţa îl învăţase că faţă de unii oameni e
preferabil să-ţi etalezi mărinimia. Dacă Fragonard va fi
lăsat să-şi aprecieze singur cuantumul onorariului, va
cere desigur mai puţin decât s-ar simţi obligat să-i
ofere milionarul Sunderland. Pictorul îi ceru o sumă
atât de modestă, încât Richard se felicită pentru
mirosul său fin. Odată tranşată această chestiune,
intră în subiect:

— 428 —
 — Mi s-a cerut pentru tabloul acesta o mie de livre
aur. Cred că e scump. Cât apreciaţi că valorează?
Fragonard contemplă îndelung tabloul, apoi clătină
din cap.
— Dacă îmi cereţi un răspuns categoric, mă tem că
am să vă dezamăgesc. Cel mult pot să vă atest dacă e
autentic sau nu. Şi în această privinţă răspunsul meu
e afirmativ. E un Guerchin veritabil. Culoarea,
desenul, concepţia, maniera, vernilul sunt
caracteristice. La Roma, eram unul dintre admiratorii
lui Guerchin.
Pictorul făcu o pauză.
— Cât despre valoare, continuă el, nu aş putea să
vă dau vreo povaţă. Orice obiect de artă, cher
monsieur, are mai multe valori. În primul rând, o
valoare comercială, pe care o stabilesc negustorii şi
amatorii; cu alte cuvinte, valoarea pieţei. În al doilea
rând, o valoare afectivă, care face ca un obiect de artă,
oricât de mediocru, să capete un preţ uriaş pentru
amintirile pe care le evocă anumitor persoane. În
sfârşit, o valoare artistică, o valoare pură, dezbrăcată
de orice factori exteriori. Pentru mine, un tablou de
Guerchin, de Rafael sau de Rembrandt are o valoare
artistică incalculabilă. O asemenea capodoperă are un
preţ infinit mai mare decât cel mai frumos palat de
marmură. De ce? Vă voi răspunde. Orice bogătaş
poate să-şi dureze un palat de marmură, dar nu să şi
posede un Rafael. Numărul tablourilor lui Rafael e
limitat. Mi-aţi spus că vi s-a cerut pe acest Guerchin o
mie de livre aur şi că vi s-a părut scump. V-aţi referit
desigur la valoarea comercială. În vremuri normale

— 429 —
numai regii, principii şi papii îşi pot îngădui să
cumpere un Rafael. În vremurile excepţionale pe care
le trăim îl poţi schimba pe un blid de fasole. Când
oamenii sunt ameninţaţi să moară de foame, se
deposedează de toate bunurile pentru o coajă de
pâine.
Fragonard aruncă o privire încărcată de dragoste şi
regret asupra tabloului.
— Nu ştiu dacă m-aţi înţeles, Monsieur. Dacă aş
avea o mie de livre, l-aş cumpăra imediat.
După câteva momente de gândire suspină adânc.
— Dacă cel care vi-l vinde e un particular
îndrăgostit de tablouri, îl plâng. Îl plâng fiindcă îmi
dau seama cât suferă, cât îl costă această despărţire.
Dacă e negustor, e şi mai grav. Mă gândesc la preţul
de nimic cu care l-a cumpărat, pentru a vi-l putea
oferi dumneavoastră pe o mie de livre.
Richard îl ascultase fără a-l întrerupe. Abia într-un
târziu sfâşie tăcerea plină de adânc înţeles care se
lăsase asupra lor.
— Vă mulţumesc maestre. Îl voi cumpăra. Cel care
mi l-a oferit spre vânzare mai are şi alte pânze, pe care
abia aşteaptă să le comercializeze. Le voi cumpăra pe
toate numai datorită dumneavoastră. Vă fac o
mărturisire. Într-o oră am învăţat de la
dumneavoastră mai mult decât într-o viaţă de om.
Rămase câteva clipe pe gânduri.
— Maestre, acest Guerchin este al dumneavoastră.
— Oh, Monsieur, e un dar scump. Nu-l pot primi.
— Este onorariul dumneavoastră, maestre.
Onorariul pe care vi-l stabilesc eu.

— 430 —
 Richard voia să fie consecvent în mărinimia sa.
Tonul vorbelor sale respira însă, fără voie, un orgoliu
de Mecena care oferă un dar regesc unui pictor al
regilor.

Când plecă de la Fragonard, se lăsase noaptea.

Cerul era greu de nori vineţi, prevestitori de furtună.
Richard se urcă împreună cu Challais în trăsura de
piaţă care îi aşteptase tot timpul vizitei.
— Unde te las, Challais?
— La Palais Royal, Monsieur, dacă vă este în drum.
Richard interzisese formal colaboratorilor a i se
adresa folosind titlul său de marchiz.
— Bine, te conduc până la Palais Royal.
Zâmbi, apoi continuă:
— Spune drept, nu-i aşa că te duci la Dufour’s, să
joci cărţi?
Challais se roşi până în vârful urechilor.
— Aţi ghicit, Monsieur, recunoscu el după o scurtă
şovăială.
Richard scoase din buzunar o pungă cu cincizeci de
ludovici şi o aruncă în braţele lui Challais.
— Să-ţi poarte noroc!
Simţea nevoia să fie darnic pe toată linia. Îi plăceau
aceste gesturi.
Când trăsura ajunse la Palais Royal, porniră să cadă
picături mari, aşternând pe caldarâm puzderie de
băncuţe întunecate.
— Prudenţă, Challais, îi mai recomandă Richard. Nu
mă refer la joc, ci la comportarea ta. Azi nobilii nu
sunt bine văzuţi într-o pornire de simpatie, îl bătu

— 431 —
uşor pe braţ.
— Mă bucur că n-ai fost în capitală la 10 august.
Altfel te-aş fi pierdut.
Fără îndoială că Challais s-ar fi prezentat la
Tuileries spre a-şi pune pune sabia la dispoziţia
regelui.
— Mă întreb ce i-aş fi răspuns lui Lusignan dacă
mi-ar fi cerut veşti despre dumneata!
Printre iniţiaţi se şoptea că Challais era fiul lui
Lusignan. Aşa se şi explică interesul deosebit pe care
i-l purta acesta.
— Ne-am înţeles! Prudenţă! rosti iarăşi Richard.
Porunci apoi birjarului să dea bice cailor.
Îi părea straniu că ajunsese a folosi acest ton patern
faţă de un tânăr de douăzeci şi trei de ani. Începuse să
îmbătrânească? Era inevitabil. Trebuia să se deprindă
cu gândul. Diferenţa aceasta de vârstă o observa
numai în comparaţie cu alţi indivizi mult mai tineri
decât el. În ceea ce îl privea, se simţea ca la douăzeci
de ani. Françoise ar fi putut s-o confirme, îşi zise el cu
voie bună.
Apoi gândul îi fugi la tablouri. Da, da. Le va
achiziţiona pe toate. Dacă spusele lui Fragonard erau
adevărate, merita să facă oarecare sacrificii spre a
intra în stăpânirea colecţiei lui maître Paulet.
Instalarea unei galerii de tablouri în palatul său de la
Londra îi va crea o reputaţie de protector şi rafinat
cunoscător al artelor.
Între timp, stăvilarele cerului se deschiseseră. Din
văzduh se revărsau torente de ploaie spulberată de
vijelie. Şuvoaiele de apă întunecaseră ferestrele

— 432 —
trăsurii. Birjarul mâna la pas. Caii mergeau cu
urechile ciulite, speriindu-se de hârtiile şi frunzele
rostogolite de vânt.
Trecătorii se refugiaseră prin prăvălii şi pe sub
arcadele clădirilor. Străzile erau pustii. Oraşul părea
mort. Spectacol puţin reconfortant.
Trăsura opri în sfârşit în faţa casei de pe Quai du
Louvre. Richard se urcă grăbit în apartamentul său.
Pe birou, găsi câteva mesaje sosite din America.
De la Port-au-Prince scria Georges de Ribérac.
Administratorul domeniilor Effingham, atât de
optimist şi nepăsător odinioară, vărsa foc şi pară.
Negrii marrons îi răpiseră fiica. În vreme ce el se afla la
Port-au-Prince, unde supraveghea încărcarea pe
Neptun a unui transport de cacao, o bandă de negri
înarmaţi atacaseră prin surprindere domeniul.
Uciseseră doi paznici, jefuiseră proviziile, ridicaseră
armele şi muniţia găsite la conac, apoi se retrăseseră
în munţi, luând-o cu forţa şi pe Angélique. Poterele,
organizate de Riberac, cutreieraseră zadarnic masivele
păduroase din împrejurimi. Cavalerul cerea să i se
trimită de îndată cincizeci de puşti şi muniţia
necesară. În treacăt, scria că atmosfera din insulă era
foarte tulbure.
Al doilea mesaj era din partea căpitanului Nathanael
Fanning, pe care Richard îl înscăunase nu de mult în
fruntea flotei sale comerciale. Într-o formă sobră, de o
demnitate puritană, dar care trăda totuşi o
amărăciune reţinută, Fanning deplângea faptul că
primul său raport de activitate cuprindea o veste rea.
„Pegasus” fusese capturat de piraţi în apropiere de

— 433 —
Nouvelle-Orléans. Căpitanul Richardson căzuse în
timpul luptei.
Din Nouvelle-Orléans scria avocatul Jules Labourde,
anunţându-i moartea cavalerului Charles de Vitré,
care lăsase prin testament întreaga avere nepoatei sale
Ophelia Sunderland, născută Effingham. Bunurile în
chestiune cuprindeau un domeniu de două sute de
mii de hectare în apropiere de Natchez şi un întreg
cartier de locuinţe de raport la New Orleans. Avocatul
invită pe Richard şi pe soţia sa a se prezenta personal
sau a trimite un împuternicit care să ia în primire
succesiunea.
Richard nu rămase prea entuziasmat de această
veste. Pentru moment avea destule încurcături pe cap.
Bineînţeles, nu renunţă la succesiune. O primea ca pe
o fatalitate. „Banul trage la bogat ca puricii la câine”.
Pe vremuri, când nu avea sfanţ în buzunar, nu-l
procopsise cerul cu nicio moştenire.
Ultimele scrisori cuprindeau rapoarte de activitate
din partea lui Wilbur Morrison şi a lui William McFee.
Bogata corespondenţă avea semnificaţia unui
avertisment. Amintea lui Richard că nu-i era îngăduit
să-şi limiteze preocupările la Franţa şi că prezenţa sa
era necesară şi în alte puncte ale globului. Bogăţia şi
puterea nu erau numai instrumente. Spre a le păstra,
trebuia uneori să le suporte şi jugul.
Sezonul nu era prielnic pentru călătorii peste mări
şi oceane. Numai lupii de mare se încumetau să
străbată Atlanticul înfruntând furtunile toamnei târzii.
Richard era nevoit totuşi să împartă cu ei aceste
dezagreabile încercări. Nu se îndura să părăsească

— 434 —
Parisul. Îl reţineau prea multe legături. Raţiunea
existenţei edificiului economic creat de el îl obliga să
îşi înăbuşe sentimentele. Se resemnă deci a se
prezenta la Ministerul de Război pentru a cere viza de
plecare.
În aceste zile, republica se afla în război cu jumătate
din Europa. Starea excepţională făcea ca străinii să fie
supuşi unei supravegheri stricte. Teama de spioni
inspirase cele mai severe măsuri de control. Pentru
orice deplasări în interiorul Franţei sau peste graniţă,
străinii aveau nevoie de încuviinţarea comitetelor de
supraveghere şi de autorizaţia Ministerului de Justiţie.
Richard obţinu uşor vizele. Activitatea lui de fabricant
de arme era arhicunoscută. Republica datora
recunoştinţă acelora care contribuiau la înarmarea
trupelor ei.
Înainte de plecare, acordă depline puteri lui
Chastellux în conducerea fabricii. Făcu o încercare şi
cu Challais, care rămase să-l reprezinte la Paris.
Acesta avea să facă legătura între Ministerul de Război
şi Chastellux. În umbră, avea să continue operaţiile
atât de fructuoase până atunci. Richard avu grijă să-l
recomande lui Chabot şi lui Basire, influenţii săi
protectori din sânul Convenţiunii. Aceştia îl asigurară
că vor veghea.
— Chabot ţi-o garantează, îi făgădui fostul călugăr,
bătându-l cu palma pe umăr. Niciun fir de păr n-o să i
se vatăme protejatului dumitale.
Chabot avea tot interesul să îşi respecte cuvântul.
Richard Sunderland îi procura cele mai substanţiale
venituri.

— 435 —
 În seara aceleiaşi zile, Richard primi o vizită. Maître
Simon Paulet, aflând de proiectata plecare a fostului
său pacient, venise să-l întrebe asupra hotărârii luate
în legătură cu tablourile. Cu afectat dezinteres, se feri
să aducă vorba despre pânza încredinţată lui Richard
spre expertizare. Acesta uitase şi de Paulet şi de
tablouri. Pregătirile de plecare îl absorbiseră.
— Iartă-mă, maître Paulet. Mă gândeam tocmai să
trec pe la dumneata. Pe Guerchin îi reţin.
Fiindcă se simţea vinovat, se întrecu în amabilităţi.
— Mă interesează şi restul tablourilor. Sunt dispus
să le cumpăr în bloc. Bineînţeles, dacă îmi faci un preţ
rezonabil.
Ochii medicului sclipiră. Nimerise în plin.
— Ştiţi bine că piesele mele sunt de mare valoare.
Am două tablouri de Rafael, unul de Leonardo de
Vinci, patru de Van Dyck, şase de Rembrandt, şase de
Velasquez…
Richard făcu un gest de nerăbdare.
— Dă-mi o listă completă chiar în seara aceasta.
Mâine dimineaţă vei primi vizita expertului meu, care
se va pronunţa asupra autenticităţii lor. Câte tablouri
sunt?
— O sută şaptezeci şi două, rosti medicul,
neîndrăznind să spere că gazda sa ar putea să le
cumpere pe toate.
— Şi în principiu cât ceri pe ele? întrebă Richard
prefirându-şi manşetele de dantelă.
— Vedeţi… nu m-am gândit încă… să le vând
global…
— Dumneata ai stofă de negustor, maître Paulet.

— 436 —
Imposibil să nu fi socotit până acum valoarea
tablourilor dumitale, luate în bloc.
Medicul zâmbi mieros.
— Mi-e teamă că suma o să vă pară cam mare. Deşi,
faţă de valoarea reală a colecţiei…
— Fii precis, maître Paulet, zise Richard privindu-l
în ochi.
— Opt sute de mii de livre aur.
— Acesta presupun că e preţul pe care l-ai obţine
dacă ai vinde tablourile cu bucata. Eu ţi le cumpăr pe
toate. Contează.
Medicul înghiţi în sec. Se uscase limba şi cerul gurii.
— Mă luaţi cam repede, Monsieur.
— Bine, bine. Mâine dimineaţa stabilim definitiv
preţul mărfii. Al colecţiei, am vrut să zic, se corectă el
repede.
La invitaţia lui Richard, Fragonard acceptă să se
prezinte la locuinţa lui Simon Paulet. Darul pe care i-l
oferise acest client sui-generis îl obligase peste
măsură. Richard asistă personal la expertiză. În
timpul delicatei operaţii se mărgini să scruteze, fără a
fi observat, figura pictorului pe măsură ce tablourile îi
treceau prin faţa ochilor. Expresia de religioasă
devoţiune oglindită pe chipul pictorului, ori de câte ori
descoperea noi tezaure de artă în acea colecţie
disparată, îl convinse mai temeinic decât cele mai
elocvente laude că tablourile lui maître Paulet erau de
mare preţ.
Din cele o sută şaptezeci şi două de piese,
Fragonard se pronunţă asupra autenticităţii
indiscutabile a o sută cincizeci şi trei de pânze.

— 437 —
 — Le-aţi pus deoparte, maestre? întrebă Richard.
— Da, Monsieur. Pânzele îndoielnice, asupra cărora
nu mă pot pronunţa decât după un examen atent,
sunt în colţul de colo. Cele care îmi par fără valoare,
sunt pe masa din mijloc.
După ce mulţumi lui Fragonard pentru osteneală,
Richard îi promise că în cursul după-amiezii
secretarul său îi va aduce onorariul cuvenit. Pictorul
se întrecu în mulţumiri.
După plecarea acestuia, Richard se aşeză pe un
scaun. Picior peste picior şi cu mâinile împreunate, se
uită zâmbind la medic.
— Şi acum, ultimul preţ, maître Paulet.
De faţă era şi Challais, care asculta atent această
lecţie de târguiala între vulpoi, prefăcându-se că
examinează câteva statuete de jad.
— V-am mai spus, Monsieur Sunderland. Opt sute
de mii de livre.
— În asignate?
Medicul ridică mâinile într-un gest de disperare.
— În asignate? În hârtie? Vai, Monsieur, glumiţi. O
tranzacţie ca aceasta nu se face în asignate.
— Aurul e scump, maître Paulet.
— Şi tablourile mele sunt scumpe, Monsieur
— L-ai auzit pe expert. Autenticitatea unora e
îndoielnică.
— Maître Fragonard greşeşte. Mai sunt şi alţi
experţi. Consultaţi-i.
Şi unul şi celălalt stăteau pe poziţie. Challais era
curios să afle deznodământul.
— Cu opt sute de mii de livre aur poţi cumpăra trei

— 438 —
domenii, spuse Richard. Ceri prea mult. Îţi ofer două
sute cincizeci de mii de livre de aur.
Medicul oftă din greu.
— Regret că nu ne putem înţelege, Monsieur. Mă
mulţumesc să îmi plătiţi pânza lui Guerchin, aşa cum
am convenit.
Juca tare.
Richard nu se lăsă impresionat. Se ridică de pe
scaun, îşi scutură un fir de tutun de pe jabou, apoi
rosti cu indiferenţă.
— Bine, maître Paulet. Te las cu tablourile dumitale.
Îţi achit pe Guerchin şi încheiem discuţia.
Paulet intră în panică. Un client ca acesta nu se
întâlnea pe toate cărările. În vremurile nesigure pe
care le trăia, amatorii de tablouri erau rarisimi.
Posesorii de capitaluri achiziţionau domenii naţionale,
castele, palate, cei care voiau să posede valori sigure şi
uşor negociabile cumpărau bijuterii. Tablourile şi
obiectele de artă n-aveau căutare. Şi Simon Paulet şi
Richard ştiau acest lucru.
— Monsieur Sunderland, zise medicul dornic să reia
negocierile, sunt gata să fac o reducere substanţială.
Vă cedez tablourile pentru şase sute de mii de livre.
Richard se opri în prag.
— Scump. Scump. Foarte scump. Aş pune rămăşag
că pe dumneata nu te costă mai mult de cincizeci de
mii de livre.
— Monsieur, aceasta e o chestiune care mă priveşte
numai pe mine, replică medicul cu ofensată
demnitate.
— Şi eu socotesc că ţi-am oferit un preţ rezonabil.

— 439 —
Gândeşte-te, maître Paulet, obţii un beneficiu de cinci
sute la sută.
Medicul făcu un efort.
— Cinci sute de mii de livre este ultimul meu preţ.
— Adică un beneficiu de o mie la sută, completă
Richard. Trei sute de mii vrei?
— Cu neputinţă!
— Află, maître Paulet, că nu le-aş cumpăra dacă nu
aş avea de gând să le scot din Franţa. E o nebunie să
le păstrezi aici, la Paris, când nu eşti sigur că vei
apuca ziua de mâine…
— Sunt atât de îndrăgostit de colecţia mea, încât nu
mă tem să înfrunt orice pericole, spuse medicul cu
patos.
— Să lăsăm vorbele mari, maître, nici dumneata şi
nici eu nu suntem colecţionari pasionaţi. Dumneata
eşti un negustor priceput, iar eu un snob care ţine să
aibă o galerie de tablouri autentice. Pe mine mă
interesează o pânză de Rembrandt numai fiindcă
poartă o semnătură celebră. Subiectul tabloului mi-e
indiferent. Un Rembrandt tot găsesc eu. Dacă nu la
dumneata, îl dibui la Londra ori Bruxelles. Dacă îmi
intră în cap ceva, nu mă las până nu îmi ating scopul.
După cum vezi, am fost cinstit cu dumneata. Fii şi
dumneata cinstit şi admite că nu vei mai întâlni multă
vreme o ofertă ca a mea. Tablourile nu-ţi dau de
mâncare. Dar cu trei sute de mii de livre aur cumperi
în zilele acestea un ţinut.
— Patru sute de mii, fornăi medicul. Nicio livră mai
puţin.
— Ştii ceva? Să împărţim pe din două, zise Richard

— 440 —
zâmbind. Cu o sută de mii de livre aur cumperi
palatul contelui de Gisors de pe Rue de Tournelles, iar
cu restul achiziţionezi un domeniu cu un castel pe
Loire.
Richard ar fi debursat patru sute de mii de livre
dacă medicul ar fi ţinut la preţ. Pe acesta îl dezarmase
în aşa măsură sinceritatea abil calculată a
interlocutorului, încât rosti aproape furios:
— Trei sute şaptezeci şi cinci de mii. Dacă îmi oferiţi
preţul acesta, încheiem târgul. Dacă nu, ne reluăm
libertatea de acţiune. Nu vreau să mă ruinez. Monsieur
Sunderland.
— Challais, zise Richard întorcându-se spre
secretar, ia cheia aceasta şi coboară în biroul meu. Ai
să găseşti în sertarul de sus al comodei de lângă
fereastră patru sute de mii de livre în pungi de câte o
mie. Adu trei sute şaptezeci şi cinci de mii. Să vină şi
Soames să care până jos tablourile.
După plecarea lui Challais, medicul se uită uluit la
Richard:
— Păstraţi la dumneavoastră în casă sume atât de
mari? E o imprudenţa de neiertat. Sper că nu mi-o
luaţi în nume de rău…
— Îndeobşte nu fac imprudenţe. Banii erau pregătiţi
pentru dumneata, maître.
— Cum? Eraţi încredinţat că vom cădea la învoială
la preţul dumneavoastră? întrebă doctorul din ce în ce
mai uluit.
— Desigur. În afaceri nu concep eşecuri.
Marele său orgoliu răbufnise iarăşi…
În vreme ce cobora scările, însoţit de Challais,

— 441 —
Richard i se adresă cu veselie.
— Ce zici de chilipir? Am făcut o afacere
formidabilă. Un cunoscut al meu, ducele de
Northland, are o galerie de aproximativ o sută de
tablouri, achiziţionate de-a lungul câtorva generaţii.
Experţii au evaluat-o la două milioane de livre bani
franţuzeşti. Chiar dacă tablourile mele nu valorează
decât un milion de livre, tot am realizat un profit de
şase sute douăzeci şi cinci de mii de livre. Nu e
frumos?

În aceeaşi zi Richard primi o invitaţie care îl

surprinse. Georges Danton, ministrul de justiţie, îl
poftea la un dineu în apartamentul său din clădirea
ministerului.
Pe Danton îl cunoscuse întâmplător, la cafeaua
Charpentier, cu puţine zile înainte de atacul palatului
Tuileries. De atunci nu se mai văzuseră. Invitaţia îl
lăsa cu atât mai perplex, cu cât îşi închipuise că
Danton uitase de existenţa lui.
În seara fixată se prezentă în Place Vendôme, la
Ministerul de Justiţie. Palatul cancelariatului, pe care
îl ocupaseră odinioară parlamentari cu mare vază,
printre care Maupeou şi Lamoignon, adăpostea pe
Danton şi pe cei mai apropiaţi colaboratori ai săi.
Îndată după sosirea sa, Richard fu introdus într-un
salon luxos. De faţă se mai aflau câţiva invitaţi.
Printre aceştia nu recunoscu decât pe Camille
Desmoulins.
Desmoulins îl întâmpină cu familiaritate.
— Bine ai venit, cetăţene Sunderland. Sunt încântat

— 442 —
că pot saluta pe un prieten al glorioasei noastre
republici, spuse el cu patos. Tunurile şi ghiulele
turnate de dumneata au îngăduit eroicelor noastre
armate să dea lovituri nimicitoare tiranilor coalizaţi
împotriva Franţei revoluţionare.
Limbajul său grandilocvent era tipic epocii.
Desmoulins îi mai prezentă câteva personaje ale căror
nume Richard nu le putu reţine. Ceva mai târziu, îşi
făcu apariţia şi Danton, însoţit de miniştrii Clavière şi
Servan, precum şi de secretarul său Fabre
d’Eglantine.
Amfitrionul fu deosebit de amabil cu Richard. Îi
strânse bărbăteşte mâna, se întreţinu îndelung cu el,
iar la masa servită în marea sufragerie îl aşeză la
dreapta sa.
Ţinuta simplă, burgheză a convivilor distona cu
eleganţa somptuoasă a sălii de mâncare. Maître
d’hôtel-ul, rămăşiţă a vechiului regim, conducea cu
solemnitate o armată de servitori.
Sunderland se simţea stingherit. Nu se putea
antrena în conversaţia generală. Vorbea alt limbaj
decât aceşti oameni. Nu era deprins cu retorica lor, cu
luxul de citate antice, care îmbrăcau cele mai banale
subiecte într-o formă pompoasă, pedantă, de discurs.
Discuţiile păstrau un caracter neutru. Richard îşi
dădea seama că oaspeţii se fereau să atace probleme
importante în prezenţa sa şi a servitorilor.
După cină, convivii trecură în salon. În vreme ce
servitorii aduceau pe tăvi cafele şi băuturi tari, Danton
îl trase pe Richard deoparte.
— Am vrut să stăm de vorbă, cetăţene Sunderland,

— 443 —
aşa, ca doi buni prieteni.
— Mă onorează formula, excelenţă.
Stăteau pe o canapea ascunsă după un boschet de
plante exotice. În curând, apăru şi Desmoulins. Abia
atunci intră şi Danton în subiect. Vorbi în termeni
elogioşi despre America şi despre americani. La primul
dineu oferit de el la Ministerul de Justiţie se afla
printre oaspeţi un cetăţean cu vază al Statelor Unite.
Vorbi în trecere despre ultimele evenimente politice,
despre întorsătura de la 10 august, despre campania
din Est. Enumeră greutăţile întâmpinate de republică,
arătând că până în prezent nu se ridicase niciun stat
în sprijinul ei. Aminti că Franţa lupta pe baricade
împotriva tiranilor încoronaţi. În timpul Războiului de
Independenţă al Statelor Unite francezii îşi oferiseră
cu abnegaţie sângele pentru triumful cauzei
americane. S-ar fi cuvenit că Statele Unite să facă
acelaşi gest azi, când Franţa se afla în greu impas.
Aceasta cu atât mai vârtos, cu cât între cele două
state exista un tratat de prietenie încă în vigoare.
Danton deplânse inerţia guvernanţilor americani, care
stăteau în rezervă, ferindu-se să antreneze Statele
Unite în conflict.
Încălzindu-se, atacă în termeni violenţi pe
federaliştii americani, partizani ai Angliei şi duşmani
ai revoluţiei, care se împotriveau ajutorării Franţei.
Ambasadorul Statelor Unite părea să fie un sincer
prieten al francezilor. Bunăvoinţa sa nu găsea însă
ecou dincolo de Ocean.
Danton, care avea stimă pentru oaspetele său, îl
ruga să accepte a fi purtătorul de cuvânt oficios al

— 444 —
guvernului francez pe lângă preşedintele Washington,
căruia să-i demonstreze necesitatea creării unui front
comun împotriva monarhiilor reacţionare, vrăjmaşe
ale libertăţii şi progresului. Dacă s-ar achita cu succes
de această misiune, absolut justă, stărui Danton,
Sunderland ar binemerita de la Franţa şi de la
francezi. Recunoştinţa guvernului revoluţionar, pentru
osteneală, nu s-ar limita la vorbe. La New York,
Sunderland nu ar lupta singur. Mulţi americani de
seamă, printre care şi personalităţi din guvern,
sprijineau Franţa.
La acest pasaj, Richard îşi încordă atenţia. De multă
vreme circula zvonul că unii oameni politici americani,
printre care şi câţiva membri ai guvernului, primeau
subsidii din Franţa. Vorbele lui Danton confirmau
acest lucru.
Richard dădu un răspuns echivoc, care putea luat
drept acceptare, dar care nu îl angaja cu nimic. Unul
din scopurile sale nemărturisite era să pună politica în
slujba afacerilor lui, nicidecum să se pună el în slujba
politicii. Şi mai ales a politicii altui stat.
— Ştiam de plecarea dumitale fiindcă eu însumi ţi-
am semnat autorizaţia de plecare, spuse Danton,
scuturându-şi coama leonină. La New York vei găsi un
colaborator preţios în ambasadorul nostru Genêt.
În vreme ce asculta tirada lui Danton, Richard
reflectă ironic. Va să zică Monsieur Genêt trebuia să-i
dea instrucţiuni după sosirea sa în America. Naivi mai
erau aceşti francezi dacă îşi închipuiau că puteau face
din el o unealtă. Cel mult el se va folosi de Danton şi
de Genêt, aşa cum se folosea de Chabot, de Basire şi

— 445 —
de Julien. Dacă ministrul de justiţie ar cunoaşte
aceste sforării, ar rămâne uimit. Îi făgăduiau
recompense. Ce recompensă îi putea oferi această
republică? Când ei nu aveau bani să-şi plătească
funcţionarii şi să-şi echipeze trupele! Tariful lui era
ridicat. Atât de ridicat, încât un sfert din bugetul
republicii nu i-ar acoperi cheltuielile mărunte. În
orgoliul său nemăsurat, Richard se vedea deasupra
tuturor acestor oameni.
După miezul nopţii se despărţi de Danton şi de
musafirii acestuia. Când se văzu în stradă, începu să
râdă. Cine ar fi crezul că va ajunge să stea la masă cu
călăul monarhiei! Cu hingherul aristocraţilor! Cu
făuritorul republicii!… Necunoscute erau căile
Domnului…

— 446 —
 Capitolul şapte
Atmosfera din capitala Angliei îi păru lui Richard de
un calm desăvârşit după zilele de cumplită frământare
trăite la Paris. Inima Londrei este City-ul. Iar pulsul
City-ului îl dau bancherii şi negustorii. Aceştia nu
erau ostili revoluţiei, care nimicise comerţul francez,
permiţând Angliei să dobândească preponderenţa
comercială în Europa. Englezii, în marea lor
majoritate, condamnau absolutismul regal. Cercurile
liberale salutau răsturnările sociale din Franţa. Şi
Anglia cunoscuse zguduiri asemănătoare. Şi populaţia
din cartierele mărginaşe ale Londrei privea cu simpatie
zdrobirea atotputerniciei claselor avute. Nerăbdătoare,
aştepta că incendiul să se întindă şi dincolo de
Canalul Mânecii.
Nobilimea britanică, oamenii politici conservatori şi
burghezia tradiţionalistă, care urau din principiu
schimbările violente, nu erau în stare să influenţeze
opinia publică. William Pitt, tânărul premier, nu
afirmase oare în nenumărate rânduri că
îngenunchierea Franţei asigura prosperitatea Marii
Britanii?
Richard fu asaltat cu întrebări. Fusese martor la
atacul palatului Tuileries? Ce ştia despre soarta
regelui şi a reginei? Dar despre masacrele din
septembrie? Cum arăta ghilotina abia instalată? Ieşise
cu greu din Franţa? Fusese ameninţat cu moartea?
Era adevărat că revoluţionarii beau sângele
aristocraţilor ucişi?

— 447 —
 Emigranţii francezi îi cerură informaţii asupra
rudelor rămase în Franţa. Erau înspăimântaţi de
ştirile din ziare. Lordul Gower, ambasadorul Angliei la
Paris, se înapoiase la Londra de curând, aducând veşti
îngrozitoare.
Proprietarii de latifundii din Marea Britanie îşi
pierdeau somnul. Soarta principesei de Lamballe,
sfârtecată de populaţie în timpul masacrelor de la
închisoarea La Force, strecurase fiori de groază în
inimile frumoaselor ladies.
Curând după sosirea sa la Londra, Richard primise
şi vizita prinţului Stahremberg, ambasadorul
Imperiului Austriac la Haga. În trecere prin Londra,
acesta aflase de recenta ieşire din Franţa a lui
Sunderland. Stahremberg avea la Paris un bun
prieten. Pe Charles de Rohan-Chabot. Nu putea oare
marchizul să-i dea informaţii asupra amicului său?
Richard se grăbi a-i satisface cererea. Îl văzuse pe
Chabot pentru ultima oară în noaptea care precedase
atacul palatului Tuileries. De atunci nu mai ştia nimic
despre el. Asigură însă pe ambasador că va face
investigaţii. Întrevederea se încheie cu o cină oferită de
Richard simandicosului vizitator la Sunderland House.
La plecare îl conduse – potrivit protocolului – până în
capul scării.
„Încă o relaţie preţioasă la catastif”, îşi zise Richard,
care proiectase de mai multă vreme să îşi creeze un
cap de pod şi la Viena.
Paris, Londra, New York, Nantes, New Orleans, Port-
au-Prince, Williamsburg…
Tentaculele sale cuprindeau domenii tot mai vaste,

— 448 —
obiective din ce în ce mai numeroase. Pentru oamenii
de afaceri din City, Richard Sunderland era un
fenomen. Concepţia sa originală, oglindită în
diversitatea întreprinderilor pe care le crea în diferite
puncte ale globului, îi uluia. Nu izbutise să atingă
proporţiile imperiului economic al lui John Law şi nici
să acumuleze capitalurile casei Fugger. Dar în ritmul
în care se dezvoltă, promitea să-i depăşească în
curând. Interesele sale economice se ramificau ca un
cancer într-un organism.
Distanţele uriaşe, căile de comunicaţie nesigure,
poşta lentă nu-i permiteau să realizeze o centralizare
rigidă. În condiţiile existente în acea vreme era obligat
să organizeze puncte economice cvasiautonome, care,
în eventualitatea lipsei unor directive, să se conducă şi
singure.
O trăsătură caracteristică a concepţiei lui despre
afaceri era îndrăzneala, dublată de o sete nesăţioasă
de a da o dezvoltare continuă întreprinderilor sale.
„United Wheat”, societatea de import-export pe care o
înfiinţase la Londra, nu mai corespundea vederilor lui.
După cercetarea registrelor, ajunsese la concluzia că
cifra ei de afaceri era ridicol de scăzută în raport cu
rezultatele obţinute în Franţa.
William McFee se justificase invocând lipsa de
capitaluri:
— Nu am îndrăznit să mă lansez în aventuri
financiare fără să am un postament solid. Când cele
mai puternice firme operează cu prudenţă, nu îmi pot
asuma riscuri disproporţionate cu posibilităţile mele.
Războiul bate la uşă. Tranzacţiile de orice natură trec

— 449 —
printr-un marasm accentuat. Până şi bursa se
resimte.
Argumentul lipsei de capital nu era fără temei.
Richard introdusese mari cantităţi de aur în Anglia, pe
care, spre nedumerirea lui McFee, le tezaurizase în
pivniţele Băncii Angliei. Operaţia aceasta avea însă un
scop. Richard intenţiona să înfiinţeze la Londra o
întreprindere bancară, care să asigure finanţarea
tuturor firmelor europene controlate de casa sa.
Când îi expuse lui McFee planul, acesta clătina din
cap cu îndoială:
— Situaţia internaţională e atât de complicată, încât
mă tem că o extindere imprudentă a afacerilor ar
periclita existenţa casei noastre. Riscurile sunt prea
mari. Războiul…
Richard îl privi cu compătimire:
— Ai îmbătrânit, McFee. Ţi-ai pierdut avântul.
Irlandezul se întunecă la faţă. Aprecierea patronului
său îl îndurerase mai vârtos decât o insultă.
Spre a-l îmbuna, Richard îl bătu prieteneşte pe
umăr:
— Să nu îţi închipui că mi-am pierdut încrederea în
dumneata, McFee. Îţi preţuiesc prudenţa. Însă
vremurile noi cer procedee noi. Războiul, de care
dumneata te temi, constituie un mediu prielnic pentru
dezvoltarea casei noastre. Epocile tulburi sunt
favorabile marilor afaceri.
— Dar şi pierderile…
— Pierderile sunt neglijabile faţă de beneficiile
uriaşe pe care le poţi obţine, speculând grânele,
alimentele, armamentul… În special armamentul.

— 450 —
 Câteva zile după această convorbire, Richard făcu o
vizită ducelui de Queensberry. Îi împărtăşi proiectul
său, rugându-l totodată să accepte postul de
preşedinte al consiliului de administraţie. Amfitrionul
îmbrăţişă cu entuziasm ideea lui Richard. La invitaţia
acestuia, desemnă câteva personalităţi demne de a fi
cooptate în consiliu.
La sfârşitul aceleiaşi săptămâni, Richard pofti la
Sunderland House pe Queensberry, pe Horncastle,
precum şi persoanele propuse de duce pentru a
alcătui consiliul de administraţie al viitoarei bănci.
Expunerea sa, împănată cu cifre şi date seci, nu fu
înţeleasă de toţi cei prezenţi. Ascultătorii reţinură un
singur lucru: americanul acesta tânăr şi întreprinzător
le făgăduia dividende, tantieme şi beneficii ispititor de
ridicate. Docili, încuviinţară totul.
Formalităţile necesare înfiinţării noii firme fură
îndeplinite cu rapiditate. Capitalul de două milioane
de livre fu subscris în mai puţin de o săptămână. Cu
aurul scos prin contrabandă din Franţa, Richard
achiziţionă cincizeci şi cinci la sută din acţiuni,
treizeci la sută fiind rezervate membrilor din consiliul
de administraţie. Restul reveni subscriitorilor mai
mărunţi. Queensberry primi un pachet de două sute
de acţiuni, fără să deburseze vreun gologan.
În Cannon Street fu stabilit sediul noii firme,
înscrisă sub denumirea „The Anglo-American Bank”.
Richard încredinţă lui McFee direcţia băncii. În
fruntea lui „United Wheat” trecu Algernon Travers, un
fost coleg de la Oxford.
În sfârşit, putea pleca în Statele Unite având

— 451 —
conştiinţa datoriei împlinite.
În ajunul îmbarcării, lăsă o carte de vizită la
locuinţa lui Talleyrand. Această manifestare de
simpatie nu era dezinteresată. Până la limpezirea
situaţiei politice din Franţa, înţelegea să menţină
relaţii prieteneşti cu reprezentanţii tuturor taberelor.
Făcu o vizită şi ducelui de Montmorency.
Fiindcă Talleyrand îi era simpatic, în aceeaşi seară îi
trimise un mesaj prin care îl asigură de toată
consideraţia, rugându-l totodată să se adreseze băncii
anglo-americane ori de câte ori va avea nevoie. Jena
financiară a fostului episcop de Autun nu mai era
pentru nimeni o taină.

La 21 ianuarie 1793, Ludovic XVI, ex-regele Franţei

şi al Navarrei, fu decapitat la Paris, în Place de la
Revolution. În seara zilei de 23, vestea execuţiei
ajunse la Londra. În Camera Comunelor, premierul
William Pitt ţinu un discurs virulent împotriva
regicizilor din Convenţiune. Grenville, titularul
departamentului afacerilor străine, invită pe marchizul
de Chauvelin, trimisul extraordinar al Republicii
Franceze, să părăsească în douăzeci şi patru de ore
teritoriul Angliei. Umilită, îndârjită, de expulzarea
ambasadorului ei la Londra, Convenţiunea declară
război Marei Britanii şi Olandei.
Richard află despre aceste evenimente abia după
sosirea sa la New York. Se bucură. Conflagraţia care
cuprinsese Europa putea fi un nesecătuit izvor de
beneficii. Beligeranţii vor avea nevoie de grâne şi de
armament, produse exportate de Richard în cantităţi

— 452 —
masive.
Pentru executarea transporturilor era însă necesară
o puternică flotă comercială. Pe şantierul său de la
Long Island puse în lucru trei nave de mare tonaj.
Deschise apoi tratative cu un grup de şantiere din
Indiile Occidentale pentru construirea unui număr de
douăsprezece corăbii. În cadrul aceluiaşi proiect de
dezvoltare a flotei comerciale, înfiinţă în Bermude şi în
Jamaica două şantiere navale proprii. Indiile
Occidentale produceau un lemn de construcţie
rezistent la viermi şi la putrezire.
Acest vast plan de lucru necesita un mare efort
financiar. Richard nu se mărgini a-şi mobiliza propriile
capitaluri. Se folosi din plin şi de resursele Băncii
Manhattan. Pentru a-şi asigura şi sprijinul Băncii New
Yorkului, făcu avansuri prieteneşti lui Alexander
Hamilton. Pecetluiră concilierea printr-un banchet la
„Blanck Swan Tavern”.
Fiindcă locuinţa sa de la New York devenise
neîncăpătoare pentru marele număr de prieteni
politici şi de afaceri care îl vizitau zilnic, închirie pe
Richmond Hill o casă superbă, învecinată cu reşedinţa
vicepreşedintelui John Adams. În această locuinţă
vastă, înconjurată de un parc englezesc de toată
frumuseţea, oferi o serie de recepţii care făcură vâlvă.
Pentru aniversarea zilei de naştere a Georginei, dădu o
serbare la care asistară trei sute de persoane, printre
care membrii guvernului şi întreg corpul diplomatic.
Preşedintele Washington, naşul fetiţei, sosi în caleaşca
lui de gală, de culoarea cremei arse. Atelajul, compus
din şase căi albi de Virginia, lacheii pudraţi şi escorta

— 453 —
călare erau de mare efect. Îmbrăcat în catifea neagră,
cu părul pudrat, cu catarame de diamante la
genunchi şi la pantofi, cu sabia la şold şi tricornul
militar sub braţ, preşedintele avea o înfăţişare
măreaţă. În ziarele de stânga, radicalii îl comparau cu
Cezar. Unii mergeau atât de departe, încât se întrebau
dacă nu se va găsi un Brutus care să împiedice
încoronarea acestui candidat la tronul Statelor Unite.
La aniversarea Georginei asistă şi cetăţeanul
Edmond Genêt, ambasadorul Franţei. Tânărul
diplomat îşi luă revanşa, invitându-l pe Richard la un
banchet. Majoritatea comesenilor împingeau până
acolo simpatia pentru noua republică de dincolo de
ocean, încât visau să introducă mult admirata teroare
şi în Statele Unite. Radicalii în relaţiile lor de toate
zilele adoptară – după moda franceză – titlul glorios de
cetăţean, pentru bărbaţi, şi de cetăţeancă, pentru
femei. Un ziar conservator propuse, în derâdere,
denumirea de biped, care prezenta avantajul de a se
referi la ambele sexe, fără deosebire. Partizanii lui
Genêt plantau arbori ai libertăţii, preconizau
răsturnarea prin forţă a regimului şi intrarea în război
alături de Franţa.
Richard nu era potrivnic revoluţiilor din alte ţari,
dar nu o dorea înscăunată la el acasă. Aşa că puse în
gardă pe Hamilton împotriva manevrelor lui Genêt.
Ambasadorul Franţei, care nu cunoştea sentimentele
ascunse ale lui Richard, i se destăinuia fără rezerve,
cu atât mai vârtos cu cât Danton i-l recomandase
stăruitor. În cursul unei convorbiri confidenţiale,
Genêt îi declară că era pe punctul de a organiza o

— 454 —
insurecţie armată, sprijinindu-se pe elementele ostile
actualului regim şi pe societăţile patriotice fundate de
Franklin. Îi mai spuse că înarmase un mare număr de
corsari americani, încredinţându-le misiunea să atace
navele comerciale britanice. Fiindcă vasele englezeşti
erau foarte departe, corsarii lui Genêt începuseră să
atace pe neutri şi chiar pe compatrioţi, acţiune care,
în termeni mai puţin ocoliţi, se numea piraterie
calificată.
În ziua în care unul dintre corsari abordă o navă din
flota comercială a casei Sunderland, Richard găsi că
gluma depăşise limitele îngăduite. În cursul unei
convorbiri cu preşedintele Washington şi cu Alexander
Hamilton dezvălui planurile lui Genêt, făcând aluzie şi
la rolul îndoielnic jucat de secretarul de stat
Randolph. Ambasadorul îi vorbise în termeni puţin
echivoci de stipendiile pe care le acorda acestui înalt
personaj.
— De multă vreme îl suspectez pe Randolph, zise
Hamilton.
Preşedintele îşi mângâie gânditor bărbia:
— Hamilton, să-mi prezinţi un raport amănunţit
asupra lui Randolph. Dacă învinuirile care i se aduc
sunt adevărate, situaţia lui e pecetluită. Trebuie luate
măsuri şi în privinţa lui Genêt. Abuzează de
imunitatea lui diplomatică.
— De ce nu-l declaraţi persona non grata? întrebă
Richard.
— Ziua aceea nu e departe, declară preşedintele.
Vom lovi la momentul oportun…
Datorită jocului său dublu, Richard era bine văzut

— 455 —
şi de federalişti şi de democraţi. Avea intrare liberă şi
la Casa Albă şi la Legaţia Franţei. Duplicitatea
devenise pentru el a doua natură.
În acea epocă tulbure avu şi nemulţumiri. Ophelia
suferi prima criză de nebunie furioasă. Boala ei luă
brusc o formă gravă. Medicii recomandară o izolare
totală. Crizele se repetară. Paznicii Opheliei primiră
autorizaţia să folosească la nevoie cămaşa de forţă.
Pe Richard nu îl afectă peste măsură nenorocirea
soţiei sale. Pentru el, Ophelia nu mai era de mult
decât o străină. Câteodată îi era milă de ea. Îndeobşte,
însă, o ura. O ura fiindcă îl condamna să suporte, cine
ştie câtă vreme, lanţurile unei căsnicii care-i devenise
odioasă.

În timpul şederii sale la New York, Richard află

lucruri noi despre Patrick şi despre asociatul său,
Abercrombie.
După o colaborare aparent fructuoasă, ce durase
aproape trei ani, Abercrombie – supusul şi blândul
Abercrombie – îşi dădu brusc arama pe faţă. Profitând
de faptul că Patrick – căruia îi câştigase încrederea –
lucra de predilecţie la atelierul de cuţite, Zechariah
trăgea activ sforile din birourile fabricii de pulbere de
la Terrytown. Datorită unor manopere ascunse, de o
abilitate drăcească, reuşi să treacă pe numele său mai
toate brevetele invenţiilor folosite în întreprinderile lor.
Totodată, avu cu Samuel Hickey, soţul Bridget-ei
câteva întrevederi de afaceri, despre care Patrick nu fu
informat. În cadrul unui plan rumegat de mai multă
vreme, Abercrombie se mută din casa lui Patrick.

— 456 —
Pretextase că are nevoie de un spaţiu sporit şi de
linişte. Copiii cumnatului îi tulburau cu nebuniile şi
gălăgia lor.
Abercrombie închiriase pe Cherry Street o casă
nouă, cu două camere şi o bucătărie la parter şi cu
trei camere la etaj. Hannah se instală fericită în noua
ei locuinţă. Rămânea, în sfârşit, singură cu mult
iubitul ei Zechariah. Curând după mutare,
Abercrombie socoti că sosise timpul să dea marea lui
lovitură.
Pentru a-şi inaugura noua locuinţă, invită la o mică
petrecere pe cei doi cumnaţi, Patrick şi Samuel, cu
nevestele lor. La aceasta reuniune de familie fu poftit
şi un avocat priceput, dar cu reputaţie dubioasă, pe
numele Leonard Maloney.
După cină, care fu la înălţime, bărbaţii trecură să-şi
bea cafeaua în salon, iar femeile rămaseră în
sufragerie să strângă masa. Ca din întâmplare,
închise uşa salonului, pentru că discuţia care avea să
urmeze să nu fie auzită şi de dincolo.
În vreme ce sorbeau cafelele, Maloney istorisea
glume piperate spre hazul lui Hickey, care se tăvălea
de râs. Puritanul Patrick stătea înţepat şi nu schiţa
niciun zâmbet.
— Nu sunteţi de părere să vorbim despre lucruri
mai serioase? spuse el la un moment dat.
— Chiar că mă gândeam şi eu să fac această
propunere, zise Abercrombie, cu exagerată
amabilitate. Îmi ziceam că n-ar fi rău să profităm de
ocazie spre a discuta anumite chestiuni care ne
privesc pe toţi cei de faţă în egală măsură.

— 457 —
 — Da, da, n-ar fi rău, întări Hickey, de conivenţă cu
Zechariah.
Avocatul se adânci cu voluptate în fotoliul său. Se
pregătea să guste cu voluptate scena pe care o
pregătise migălos.
— Atunci să punem cărţile pe masă, zise
Abercrombie cu un ton bizar. Este vorba de atelierul
de cuţite şi de fabrica de pulbere de la Terrytown.
— Ei, da, ce-i cu ele? zise Patrick.
Zechariah îşi frecă gânditor mâinile. Nu ştia cum să
înceapă. Îşi aminti lecţia pe care i-o dăduse avocatul
înainte de sosirea oaspeţilor.
— Dragă Patrick, zise el, intenţionez să părăsesc
asociaţia noastră şi să lucrez, pe viitor, pe cont
propriu.
Cumnatul său încreţi sprâncenele:
— Ce vrei să spui?
— Ce am spus. Vreau să mă retrag din asociaţie.
Totodată, am hotărât, împreună cu Samuel să cerem
tribunalului ieşirea din indiviziune.
Fruntea lui Patrick se întunecă. Simţea instinctiv că
i se întinde o cursă.
— Cum adică? întrebă el, încercând să câştige timp
pentru a-şi pune rânduială în gânduri.
— Foarte simplu. În momentul de faţă suntem
asociaţi la conducerea fabricii de pulberi. În acelaşi
timp, stăpânim, în codevălmăşie, atelierul de cuţite şi
casa părintească. Până acum treaba a mers cum a
mers. Dar, ce-i amestecat…
Patrick se înroşi ca un curcan.
— Ce prostii ţi-au mai trecut prin cap? Cum să

— 458 —
împărţim atelierul rămas de la tata? Ar fi o insultă
adusă memoriei lui. Atelierul trebuie să rămână mai
departe…
— N-am avea nimic împotrivă să-ţi rămână în
întregime ţie, spuse Abercrombie cu blândeţe.
Faţa lui Patrick se lumină bucuros.
— Nu zău! Aţi fi dispuşi să-mi cedaţi părţile voastre
din atelier?
— Da. De ce nu? spuse Abercrombie. Bineînţeles, cu
oarecare compensaţii.
Patrick îşi încreţi sprâncenele. Bănuielile îl încolţiră
iarăşi.
— Evident, sunt gata să vă despăgubesc.
Abercrombie aruncă o privire întrebătoare
avocatului, care clătină din cap în semn de
încuviinţare.
Încurajat, începu:
— Uite ce e, Patrick. Sunt gata să-ţi cedez partea
mea din atelier – adică partea nevestei mele – în
schimbul porţiunii tale din fabrica de pulbere de la
Terrytown… Renunţ şi la casa părintească.
Patrick se înfurie brusc.
— Mult te-ai gândit? Cred că nu eşti întreg la minte.
Fabrica face cât patru ateliere. Afară de asta, am
cumpărat-o cu banii lăsaţi de tata. Nu, nu. Nici nu
poate fi vorba! Prefer să rămânem în codevălmăşie.
— Renunţă şi Hickey la partea lui, stărui .
— Cu el sau fără el… rosti Patrick cu dispreţ.
Abercrombie se uită iarăşi la avocat, care îi făcu iarăşi
semn să debiteze lecţia aşa cum o învăţase.
— Vezi tu, Patrick, reluă el cu blândeţe, asta nu se

— 459 —
poate. Când coindivizarii voiesc să se despartă nimic
nu-i poate împiedica să o facă.
— Eu am să vă împiedic.
— Nu fii absurd, dragul meu. Îţi faci iluzii. Dacă
ajungem la proces, tribunalul îmi va da dreptate,
întreabă şi pe Mr. Maloney. E avocat, ce dracu’!
— Refuz. În condiţiile astea nu cad la învoială,
stărui Patrick. Sunt dispus să îţi răscumpăr partea ta
din atelier. Sunt gata să răscumpăr şi partea lui
Samuel. Dar la fabrică nu renunţ. Nu! Pentru nimic în
lume.
— De ce nu vrei să fii om de înţeles, Patrick? Dacă
aş vrea, aş putea să trec uşor peste tine. Am preferat
să rânduim frăţeşte lucrurile.
Patrick îşi scoase războinic bărbia în afară.
— Şi, mă rog, cum ai putea să mă constrângi?
— Foarte uşor. Mai toate brevetele folosite în fabrică
sunt pe numele meu.
— Ce? Ce spui? bolborosi Patrick.
— Da! Pe numele meu. Le-am cumpărat cu bani
grei. Am avut chiar bunăvoinţa să le pun la dispoziţia
fabricii fără să cer vreun avantaj pecuniar.
— Acum, în schimb, mă strangulezi cu brevetele
tale, scrâşni Patrick, simţind cum i se urcă sângele în
cap.
— Vai de mine, de ce foloseşti termeni atât de tari?
Să nu dramatizăm lucrurile, dragul meu. Ţi-am
propus o afacere. Eşti liber să accepţi sau nu. După
cum şi eu sunt liber să stărui în acţiunea mea.
— Pe orice cale, Zechariah?
— Pe orice cale, Patrick.

— 460 —
 — Canalie! tună Patrick, ridicându-se de pe scaun şi
uitându-se ameninţător la cumnatul său. Acesta
aruncă o privire alarmată avocatului.
— Să ne păstrăm calmul, Mr. Sunderland, interveni
acesta. Nici invectivele şi nici atitudinile
ameninţătoare nu-l vor împiedica pe clientul meu să-şi
valorifice drepturile. Dacă vrea să obţină partea
dumitale din fabrică, o poate face cu multă uşurinţă.
— Cu multă uşurinţă? S-o crezi dumneata, zise
Patrick, străduindu-se a-şi păstra calmul. Dacă nu
vrea să mai lucreze cu mine, n-are decât să se retragă
din asociaţie. Eu nu renunţ la fabrică!
— Bine, zise avocatul calm. Suntem dispuşi să
discutăm şi această formulă.
Abercrombie îl privi consternat. Înnebunise
Maloney? Cine îl autorizase să facă această declaraţie?
— Dar o să coste scump, Mr. Sunderland, continuă
avocatul, fără să se lase intimidat de semnele alarmate
ale clientului său.
— Cât cereţi? întrebă Patrick, gândindu-se că nu i-
ar fi imposibil să-şi procure capitalul necesar.
— Patru sute de mii de dolari, spuse Maloney.
— Aţi căpiat! urlă Patrick. În aprecierile lui cele mai
extravagante, partea lui Zechariah nu se ridica la mai
mult de patruzeci sau cincizeci de mii de dolari. De
unde vreţi să scot atâţia bani?
— Vă priveşte. Dacă nu vă convine preţul, acceptaţi
propunerea noastră.
— Şi dacă nu primesc?
— Avem mijloace de constrângere. V-am mai spus.
— Aş vrea s-o văd şi pe asta.

— 461 —
 — O s-o vedeţi.
Patrick îşi încleştase pumnii. Turbă.
— Dacă încercaţi să vă atingeţi de atelier, de fabrică,
vă fac praf, vă zdrobesc!
— Sunt de părere să chibzuiţi mai adânc înainte de
a vă pronunţa. V-aş sfătui să consultaţi un avocat.
Orice om de lege vă va demonstra că situaţia
dumneavoastră e disperată. Să presupunem că Mr.
Abercrombie, clientul meu, s-ar retrage din
combinaţie. Ştiţi ce s-ar întâmpla? Aţi rămâne cu
pereţii goi ai fabricii. Toate procedeele noi pe care le
folosiţi, toată aparatura modernă sunt proprietatea
lui. De unde veţi procura capitalul necesar
despăgubirii asociatului dumneavoastră pentru partea
sa din fabrică, pentru brevetele, pentru utilajul său,
pentru folosirea în trecut a brevetelor sale? Vă daţi
seama că Mr. Abercrombie va pretinde să plătiţi toate
drepturile băneşti din urmă.
În mintea lui Patrick se făcu brusc lumină. Înţelese
că era pierdut. Vinele gâtului i se umflară,
învineţindu-se.
— M-ai lucrat, Zechariah, rosti el cu linişte
ameninţătoare.
Se îndreptă spre Abercrombie, care se retrase
înspăimântat înapoia scaunului său.
— Mr. Sunderland, păstraţi-vă calmul, îi vorbi
avocatul, încercând să-i taie drumul.
Cu o vâslire a mâinii, Patrick îl dădu la o parte.
Pierzându-şi echilibrul, omul de legi se prăvăli pe o
canapea.
Abercrombie aruncă o privire disperată avocatului,

— 462 —
care dădea din mâini şi din picioare, ca un gândac
căzut pe spate.
Deodată Zechariah se repezi şchiopătând spre uşă.
Din câteva salturi, Patrick îl ajunse din urmă. Cu
dreapta îl înşfăcă de ceafă, priponindu-l în uşă, iar cu
stânga răsuci de două ori cheia în broască.
Samuel Hickey căscase nişte ochi rotunzi de peşte
scos pe uscat. Se făcuse mic în scaunul său şi nu mai
scotea un cuvânt.
— Lăsaţi violenţele, izbuti să strige avocatul. Vă rog,
Mr. Sunderland, lăsaţi violenţele.
Ţinut de ceafă ca un căţel, horcăia, înspăimântat de
moarte.
Leonard Maloney se repezi iarăşi la Patrick. Hickey
recunoscu în sinea lui că avocatul nu era lipsit de
curaj. El n-ar fi intervenit pentru nimic în lume.
Omul legilor se agăţă de braţul cu care Patrick îl
ţinea pe Abercrombie.
— Mr. Sunderland, daţi drumul clientului meu. Nu
uitaţi că sunt de faţă martori. Eu, Mr. Hickey…
— Nu mă băga în chestia asta, bâigui Hickey. Nu
vreau să am de-a face cu Patrick.
— Mr. Sunderland, strigă din nou avocatul,
protestez! Chem poliţia!
Cu mâna rămasă liberă, Patrick îl plesni peste faţă
cu latul palmei. Avocatul icni, pornind-o de-a-
ndărătelea. Dădu peste o măsuţă pe care o răsturnă,
prăbuşindu-se apoi peste ea. Din gura năclăită de
sânge, scuipă trei dinţi, apoi leşină.
— Acum să ne socotim între noi, Zechariah
scumpule, scrâşni Patrick, scuturându-l ca pe un sac.

— 463 —
 Îl mută în mâna stângă, iar cu dreapta porni să-i
care pumni. Ridicat la câteva palme deasupra
pământului, Abercrombie se învârtea în aer ca un
spânzurat în ştreang.
Urletele lui atraseră pe femeile din sufragerie, care
începură să strige şi să bată cu pumnii în uşă.
Apoi Zechariah încetă să mai zbiere. Pe jumătate
căzut în nesimţire, gemea, în vreme ce sângele îl
podidea pe gură, pe urechi, pe nas, prin pielea sfâşiată
a obrajilor. Ploaia de palme şi de pumni continua să-l
potopească, să-l frângă, să-i zdrobească.
Abia pupă ce se obosi, Patrick îi zvârli alături de
avocat. Îşi aranjă hainele şi, fără să arunce vreo
privire lui Hickey, se îndreptă spre uşa. O deschise
fără grabă şi ieşi în sufragerie.
Femeile îl priveau înnebunite neştiind ce să creadă.
— Hai acasă, Rebecca, se adresă el nevestei sale.
Hannah băgă capul pe uşa salonului. Când îl văzu pe
scumpul ei bărbat pe jumătate mort, începu să urle.
— Zechariah! Zechariah! Ce ţi-a făcut banditul,
Zechariah!

Şase luni zăcu Zechariah în spital. Patrick îl lipsise

de toţi dinţii din faţă şi îi rupsese patru coaste.
În schimb, avocatul Maloney făcu treabă bună. În
ziua în care ieşi din spital, consilierul său juridic îi
prezentă triumfător hârtia prin care Patrick renunţa la
drepturile sale asupra fabricii din Terrytown, primind
în schimb partea din atelier a lui Abercrombie.
Maloney izbutise să smulgă lui Patrick tranzacţia,
ameninţându-l că în caz contrar îl va reclama justiţiei

— 464 —
pentru tentativă de omor, săvârşită asupra
cumnatului său.
Cel mai rău căzu Samuel Hickey. După rolul jucat
în această lucrătură, nu i-ar mai fi fost posibil să
conlucreze cu Patrick. Acesta îl prevenise prin
interpuşi că îi va rupe gâtul dacă îl va mai prinde prin
atelier. Laş, Hickey, ajunse la concluzia că era
preferabil să vândă partea Bridget-ei decât să mai aibă
de-a face cu Patrick. Îl văzuse doar în acţiune. Bridget
se văitase; invocase cerul, blestemase, dar în cele din
urmă acceptase inevitabilul.
Patrick rămase astfel stăpânul întregului atelier
părintesc. Afacerea nu era tocmai proastă. Scăpase de
orice amestec în conducerea micii lui întreprinderi,
ceea ce în fond nu putea decât să-l mulţumească.
Partea Bridget-ei o cumpărase pe o sumă relativ
măruntă. Acum nu avea a se mai teme de lucrăturile
neamurilor.
Abercrombie se alese cu cel mai mare profit. Fabrica
de pulbere de la Terrytown se dezvoltase considerabil
în ultimii ani. Şi el şi Hickey vândură lui Patrick
părţile lui din casa părintească.
Pe Richard îl amuzase nespus această afacere. Se
bucură pentru Patrick, care merita o compensaţie
pentru toate neplăcerile suferite. De când nu mai avea
nicio legătură cu fratele său, începuse să-i vadă cu alţi
ochi.

Printr-o scrisoare amplă, Charles de Lusignan

anunţă pe Richard că Roger d’Hautefeuille făcuse
minuni de ingeniozitate, reuşind să-i scoată copiii din

— 465 —
Franţa şi să-i treacă în Anglia. Era însă îngrijorat de
soarta Patriciei, de la care nu mai avea nicio veste. Se
părea că şi aceasta încercase să părăsească Franţa,
dar că fusese arestată la Bordeaux. Era un mister
cum de ajunsese acolo. Lusignan ruga pe Richard să
intervină pe lângă Danton, pentru a obţine informaţii
asupra Patriciei şi eventual a-i solicita eliberarea.
Pe Richard nu-l alarmă ştirea. Cunoştea bine
caracterul Patriciei. Ar fi pus rămăşag că nu fusese
arestată şi că în clipa aceea stătea ascunsă prin cine
ştie ce colţ de ţară. Într-un decor câmpenesc, pastoral,
ca în pânzele lui Boucher, trăia o nouă idilă, alături de
vreun tânăr ofiţer, urmaş al lui D’Hautefeuille.
Richard mulţumea cerului că nu se însurase cu ea.
Cel puţin Ophelia nu-i dădea bătaie de cap în privinţa
aceasta.
Totuşi, pentru a potoli temerile lui Lusignan, îi
scrise că în curând va pleca în Franţa şi că va face tot
posibilul spre a-i găsi nevasta. Nădăjduia că va reuşi.
Înainte de a se îmbarca, Richard trimise la New
Orleans pe avocatul Sanders, cu împuterniciri
speciale, spre a lua în primire succesiunea cavalerului
de Vitré.
La 1 iulie scrise la Paris lui Challais, rugându-l să-l
aştepte la Nantes între 1 şi 15 august. La 5 iulie se
îmbarcă pe „Corsaire”, ultima navă construită pe
şantierul său de la Long Island, iar în dimineaţa zilei
de 10 august acostă la Nantes.
Pierdut în mulţimea de marinari, hamali, negustori
şi gură-cască, ce înnegreau cheiul, Challais îl aştepta
pe Richard. Un Challais aproape de nerecunoscut,

— 466 —
nebărbierit, cu ochelari pătraţi, cu părul nepudrat
prins într-o coadă soioasă. Hainele-i jerpelite erau de o
curăţenie dubioasă.
— Amaury, tu eşti? Ce deghizare! exclamă surprins
Richard, în loc de bun găsit, când această caricatură a
lui Challais se strecură lângă el, apucându-l de braţ.
Vii de la un bal mascat?
— M-am deghizat ca să-mi scap pielea, zise Challais
zâmbind.
— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Richard nedumerit.
Ce e comedia aceasta?
— S-au întâmplat multe, foarte multe, Monsieur, de
când aţi plecat în Statele Unite. Iar comedia aduce mai
mult a tragicomedie.
— La New York, Genêt, ambasadorul Franţei, m-a
informat că s-au petrecut oarecare schimbări pe la voi.
Că s-ar fi abolit termenii de Monsieur şi de Madame,
care aminteau neplăcut vechiul regim…
— Dacă ar fi numai atât, Monsieur. Probabil că nu
aţi primit rapoartele mele pe mai şi iunie.
— Nu le-am primit. Poate că s-au încrucişat cu
mine, pe drum. M-am îmbarcat la 5 iulie. Raportul pe
iunie nu putea să ajungă la New York înainte de
minimum treizeci de zile. Numai raportul pe mai ar fi
avut oarecare şanse să mă găsească în America. E
adevărat că timpul a fost nefavorabil. N-ar fi exclus ca
nava curier să fi întârziat pe drum.
Mergeau încet prin mulţimea bălţată, îndreptându-
se spre centru.
— V-aş sugera să intrăm în cârciuma aceasta, zise
Challais, arătând un local modest, într-un colţ de

— 467 —
stradă. Pe firmă scria pompos: „Au vrai arbre de la
liberté”. Putem sta de vorbă în linişte. Azi, dacă vrei să
treci neobservat, trebuie să stai acolo unde e
îmbulzeala mai mare.
— De ce atâta mister? întrebă Richard din ce în ce
mai intrigat.
— Am să vă explic de îndată, zise Challais,
aruncând o rapidă şi bănuitoare privire circulară,
înainte de a intra în cârciumă.
Găsiră o masă într-un colţ, unde puteau să discute
cu glas scăzut, fără să fie auziţi.
Era aproape zece. La ora aceea matinală, localul era
totuşi plin. Cei mai mulţi clienţi purtau bonete roşii şi
bluze largi, denumite carmagnoles.
Richard comandă o sticlă de Bordeaux.
— Acum sper, Challais, că îmi vei lămuri mascarada
aceasta, zise el după ce patronul le aduse vinul.
— Challais nu mai există, monsieur. Challais a
dispărut, s-a volatilizat. În momentul acesta mă
numesc Jean Lelong, sunt de profesie pictor, iar
domiciliul îl am la Lyon, Rue du Bouc 15. Posed acte
care dovedesc noua mea identitate.
— De ce această metamorfoză?
— Fiindcă împotriva bietului Challais s-a emis
mandat de arestare.
— Nu se poate!
— Uite că se poate!
— Ce ţi se impută?
— Legături cu fostul ofiţer de dragoni Roger
d’Hautefeuille, arestat sub învinuirea de spionaj în
favoarea lui Pitt şi a lui Coburg.

— 468 —
 — D’Hautefeuille a fost arestat?
— Din nenorocire.
— Când? De mult? Cum de l-au prins?
Richard era îngrijorat. Dacă fostul ofiţer făcuse
mărturisiri compromiţătoare şi pentru el?
— L-au înhăţat acum o săptămână, zise Challais. La
Paris. Un denunţ. Venise în Franţa pentru a înlesni
evadarea ducesei de Lusignan.
— Ducesa e arestată?
— Da. A fost arestată la Bordeaux în port, pe când
încerca să se strecoare pe o navă suedeză.
— Uluitor!
— Uluitor, dar adevărat.
Richard rămăsese împietrit. Deci Lusignan avusese
dreptate. Nu se alarmase pe degeaba.
— Ducesa şi d’Hautefeuille au vreo şansă să scape?
— Niciuna. Cei care au nenorocirea să încapă pe
mâna tribunalului revoluţionar nu mai scapă.
Cunoaşteţi celebra frază a lui Dante: Lasciate ogni…
— Totuşi, trebuie să facem ceva pentru ei, spuse
Richard.
— Pentru Roger d’Hautefeuille nu se mai poate face
nimic. Situaţia lui e atât de grea, încât cel care ar
interveni în favoarea sa ar fi arestat pe loc.
Revoluţionarii nu se joacă. Trădarea şi spionajul sunt
crime capitale.
— Ducesei i se impută aceiaşi lucru?
— După câte sunt informat, nu. E însă o fostă. Ceea
ce e suficient de grav. Faptul că soţul ei a emigrat, îi
îngreuiază şi mai mult situaţia. Pentru ducesă cred că
s-ar putea face o încercare.

— 469 —
 — Îi cunosc pe Danton, pe Desmoulins, pe Fabre
d’Eglantine…
— Danton nu mai e ministru de justiţie.
Richard îşi muşcă buzele. Era mai grav decât se
aşteptase.
— Sper că Chabot, Basire şi Julien mai sunt încă la
putere. Când am plecat din Franţa tăiau şi spânzurau.
— Mai sunt la putere, dar situaţia lor e şubredă. Li
se aduce învinuirea că fac afaceri, că primesc mită…
Poate îi cunoaşteţi pe Tallien. Pe proconsulul Tallien.
La Bordeaux el are pâinea şi cuţitul.
— Pe Tallien nu-l cunosc.
— Dar pe amanta lui? Pe superba Theresia
Cabarrus?
— Nici pe ea.
— E de mirare. Tot Parisul vorbeşte de frumoasa
Theresia.
— Poate că o cunoaşte Françoise.
— N-ar fi exclus. Mademoiselle Lange are o colecţie
de relaţii… Vorbiţi cu ea.
— Tallien primeşte bani?
— Se spune că nu. Primeşte însă frumoasa Theresia
şi pentru el.
— Atunci nimic nu e încă pierdut, Challais.
— Lelong, îl corectă acesta.
— Fie. Lelong.
— Să nu luaţi în nume de rău această precauţie.
Dacă îmi rostiţi în public numele adevărat, n-ar fi
imposibil să vă audă vreun delator. Şi atunci s-a
terminat cu mine.
— Dragul meu, aş vrea să-ţi pun o întrebare, la

— 470 —
care, bineînţeles, eşti liber să nu răspunzi.
— Vă ascult.
— Ai lucrat cu d’Hautefeuille?
— Nu. Dar cu câteva ore înainte de a fi arestat, a
trecut pe la mine. Era întunecat la faţă. Mi-a spus că e
urmărit de presimţiri rele. Avea asupra lui o mapă. M-
a rugat să i-o păstrez până când se va înapoia de la
Bordeaux. „Ce cauţi acolo?” l-am întrebat eu.
Răspunsul lui a fost evaziv. „Am ceva de lucru.” Apoi
mi-a destăinuit că face o tentativă disperată pentru a
salva pe ducesa de Lusignan. „Dacă nu mă mai
înapoiez, mi-a mai spus d’Hautefeuille, să faci tot
posibilul ca mapa aceasta să ajungă în Germania, în
mâinile prinţului de Condé.” Am făgăduit să-i
îndeplinesc dorinţa. Tonul lui grav, sepulcral, mă
impresionase. „Pot să ştiu ce e înăuntru?” l-am
întrebat. A şovăit o clipă, apoi mi-a răspuns:
„Planurile de campanie ale armatelor franceze de nord.
Ordinea de bătaie şi date asupra unităţilor militare”.
Am simţit că mă trec fiori. „Ceea ce îmi ceri tu se
numeşte înaltă trădare” i-am spus eu. D’Hautefeuille
era fanatic. Apoi şi-a luat rămas bun şi a plecat. Era
noapte. În momentul acela am avut şi eu presimţirea
că n-am să-l mai revăd. A doua zi, în vreme ce
mergeam spre casă, mi-a ieşit înainte un băiat care
mi-a strecurat un bilet. Fără să mai aştepte răspuns,
şi-a luat picioarele la spinare, topindu-se în
îmbulzeala de pe stradă. Mi-am închipuit că e vorba
de o aventură galantă. Mai primisem şi altă dată
asemenea mesaje. Am deschis biletul. Era concis. Am
încă în faţa ochilor scrisul acela nervos, ascuţit: „În

— 471 —
baza unui denunţ, cavalerul Roger d’Hautefeuille a
fost arestat azi-noapte în ascunzătoarea sa din Rue
Chantereme. În cursul dimineţii s-a emis mandat de
arestare şi împotriva dumneavoastră. Vă sfătuiesc să
vă faceţi nevăzut. Locuinţa dumneavoastră este pusă
sub supraveghere. Deseară, la orele opt, un prieten vă
aşteaptă la hanul „Le Bonnet Phrygien” de lângă
poarta Saint-Antoine”. Biletul nu era semnat. Am
cugetat adânc. Poate că era o glumă proastă. Dar
chiar dacă era glumă trebuia să ţin seama de ea. În
vremurile pe care le trăim, nimănui nu-i e îngăduit să
nesocotească asemenea avertismente. Până la opt
seară am rătăcit pe străzi. La ora fixată am intrat în
han. Era arhiplin. Am reuşit să dibuiesc o masă
liberă. Puţin timp după ce m-am aşezat, un individ cu
mutră de bandit s-a oploşit lângă mine. Sughiţa şi
vorbea vrute şi nevrute. Puţea a vin. Îmi ziceam că
beţivul îmi va strica toate socotelile. A comandat o
sticlă de Anjou. M-a tratat cu un pahar. Când s-a
apropiat de mine ca să ciocnim mi-a şoptit repede: „Eu
sunt prietenul. Ţine actele acestea, a adăugat el,
strecurându-mi în buzunar câteva hârtii. Sunt pe
numele pictorului Jean Lelong. Ai să găseşti un
certificat de civism, semnat de Secţia Saint-Antoine.
Mâine în zori să părăseşti Parisul. Ai bani la
dumneata?” I-am răspuns că nu aveam prea mulţi,
dar că acasă dispuneam de unele rezerve. „Renunţă la
ele şi procură-ţi bani din altă parte.” Apoi a schimbat
vorba. N-a amintit nici de d’Hautefeuille, nici de mapă.
La masa noastră se aşezaseră trei indivizi patibulari,
care ar fi putut să tragă cu urechea. După un sfert de

— 472 —
oră, prietenul a plătit, s-a ridicat de la masă, şi a
plecat fără să mă salute. În aceeaşi noapte m-am dus
la bancherul Perrégaux, care mi-a pus la dispoziţie
douăzeci de mii de livre în asignate şi o mie în aur. Am
dormit la prietenul în casa căruia ascunsesem mapa.
În zori am plecat la drum. Purtam nişte haine vechi
scoase dintr-un colţ de pod. Mi le împrumutase gazda.
Arătam ca un tipic pictor ratat. Am ieşit cu uşurinţă
din Paris. Nimeni nu s-a gândit să cerceteze mapa
îndesată cu desene sub care ascunsesem documentele
militare. În primul moment, m-am gândit să mă
îndrept spre nord. Ştiam însă că porturile de pe
coastele Mării Mânecii erau sever supravegheate.
Prezenţa mea nejustificată ar fi dat naştere la bănuieli.
În est, războiul făcea ravagii. Graniţa cu Spania era
închisă. Nu-mi rămânea decât o singură ieşire:
porturile dinspre Atlantic. Nantes era cel mai indicat,
cu atât mai mult cu cât între 1 şi 15 august trebuia să
mă întâlnesc cu dumneavoastră.
— Eşti de o candoare dezarmantă, dragul meu
Challais.
— Lelong, Monsieur.
— Iartă-mă, Lelong. Îmi vorbeşti de afacerea aceasta
de spionaj cu o seninătate care – drept să-ţi spun –
atinge inconştienţa. În clipa aceasta eşti mai
primejdios decât un butoi cu pulbere pe care o arde o
lumânare.
— Îmi dau seama, Monsieur, şi nu-mi fac iluzii.
— Te pândeşte ghilotina.
— Ştiu. Dar puteam să procedez altfel? Am făgăduit
lui d’Hautefeuille să duc documentele la destinaţie.

— 473 —
 Richard îşi împreună mâinile şi aruncă teatral o
privire disperată spre cer.
— Iartă-l Doamne căci nu ştie ce face. Şi mapa
aceea blestemată unde e?
— Ascunsă. La loc sigur.
— Te-ai gândit, Challais, că mă compromiţi şi pe
mine?
— Monsieur, vă ştiam atât de îndrăzneţ, atât de
nepăsător în faţa primejdiilor, încât nu mi-am
închipuit că fleacul acesta ar putea să vă supere.
— Mă încântă aprecierile tale. În ceea ce mă
priveşte, sunt îndrăzneţ, dar nu temerar. O combinaţie
financiară necurată e una; spionajul e alta.
— Depinde de optică, Monsieur. Specula cu
asignatele se pedepseşte cu moartea, ca şi spionajul.
Richard începu să râdă.
— Eşti incorigibil. Intri de bună voie în gura lupului.
Challais zâmbi cu amărăciune.
— M-am deprins să am de-a face cu lupii.
Făcu o pauză, golindu-şi paharul.
— Mă gândeam, Monsieur, că mă veţi ajuta să ies
din ţară.
— Cu mapă cu tot?
— Cu mapă cu tot! Aş putea s-o las, când ştiu cât e
de preţioasă pentru cei care luptă dincolo de
baricadă?
— Nu demult gândeai altfel.
— E adevărat. Am crezut un timp că e posibil să
urmez un drum de mijloc. Acum îmi dau seama că
neutralitatea e imposibilă. Trebuie să lupţi pentru
revoluţie sau împotriva ei. D’Hautefeuille avea

— 474 —
dreptate. Un nobil nu-şi poate renega casta.
Richard umplu din nou paharele.
— Nu te înţeleg, Challais. Renunţi să te îmbogăţeşti
cu uşurinţă, lucrând alături de mine, şi te arunci într-
o aventură din care e problematic dacă vei scăpa
teafăr. Te angajezi pe un drum la capătul căruia se
întrezăreşte ghilotina.
— Este greu să eviţi ghilotina, Monsieur. E destul să
fii nobil, pentru a fi trecut în rândul suspecţilor. Şi azi
a fi suspect echivalează cu o condamnare la moarte.
Fouquier-Tinville nu stă cu mâinile în sân.
— Challais, te credeam deasupra considerentelor
politice.
— Am încercat să vă împărtăşesc vederile, Monsieur.
Dar din ziua în care revoluţia a proclamat „război
castelelor şi pace colibelor” am înţeles că Franţa s-a
împărţit în două lumi. Un compromis nu mai e posibil.
Nobilii care au crezut că pot merge în pas cu revoluţia
au fost depăşiţi. Cei care n-au reuşit să fugă peste
graniţă zac acum în închisori, aşteptând să-şi plece
grumazul sub cuţitul ghilotinei. Azi, pentru mine,
pământul Franţei este de jăratic. Trebuie să plec.
Richard ridică paharul cu vin.
— Să ciocnim, Lelong, pentru succesul ieşirii tale
din Franţa. Cu mapă cu tot.
— Mă ajutaţi, Monsieur?
— Îmi rămâne altă alternativă? Am făgăduit lui
Lusignan să-ţi port de grijă. Voi face pe dracul în
optsprezece spre a te scoate din Franţa. „Corsaire”
descarcă grâu şi încarcă vin pentru Statele Unite.
Operaţia va dura aproximativ zece zile. Până atunci

— 475 —
stai ascuns, dar nu într-o casă particulară. Mă tem de
percheziţii şi de gura vecinilor. După-amiază te
prezinţi lui Chastellux şi începi să lucrezi la fabrică.
Pentru toată lumea vei fi un muncitor oarecare. E
deghizarea perfectă. Nimeni nu va bănui că urmaşul
unei căpetenii de cruciaţi e capabil să toarne fontă.
Ştiu, munca manuală e grea. Dar trebuie s-o suporţi.
Cel puţin câteva zile. Voi da dispoziţii lui Chastellux să
te pună la o muncă uşoară, astfel ca neîndemânarea
ta să nu bată la ochi. Vei dormi în dormitorul comun.
E mai sigur. Grija mapei o las în întregime pe seama
ta. E bine?
— Perfect. Monsieur.
Richard se simţea iarăşi bun, generos, gata să
săvârşească fapte mari. Fapte despre care biografii săi
vor scrie mai târziu pagini patetice. De la o vreme îi
intrase în cap că viaţa sa va inspira pe scriitori şi că
bustul lui va fi primit cu onoruri în marea galerie a
celebrităţilor secolului.
— Deşi nu sunt un băutor pasionat, aş zice să mai
dăm peste cap un pahar, propuse el, folosind argoul
chefliilor.
— De acord! încuviinţă Challais, căruia apropiata
ieşire din Franţa îi crea o stare de nervozitate, de
nelinişte, lesne de înţeles.
— După ce te îmbarc pe „Corsaire”, zise Richard,
plec la Paris. Voi încerca să o salvez şi pe Madame de
Lusignan.
— D’Hautefeuille ar fi fericit să afle că strădaniile
sale pentru salvarea ducesei sunt continuate.
— N-o fac numai pentru d’Hautefeuille. Am şi eu

— 476 —
obligaţii faţă de Patricia de Lusignan şi de familia ei,
zise Richard visător.
Şi-o amintea tânără, ameţitor de frumoasă. Pe
atunci o iubise ca un nebun. A-i dobândi dragostea
devenise un ţel, o ambiţie a vieţii lui. Reuşise să o
seducă. Repurtase primul lui triumf. Nu izbutise să se
însoare cu ea. Dar dragostea ei îi adusese noroc. De
atunci, urcase treaptă cu treaptă scara succeselor.
Avea datoria să facă totul pentru salvarea ei. Deşi
acum nu o mai iubea…
— Spuneţi că aveţi de gând să plecaţi la Paris, zise
Challais întrerupându-i reveria. Mi-aş permite să vă
dau o povaţă.
— O povaţă e întotdeauna binevenită. Chiar de la un
copil, surâse Richard.
— Nu mai sunt de mult copil, Monsieur.
— Să admitem că nu mai eşti. Mentalitatea
copilăriei ai păstrat-o încă neatinsă. Să auzim povaţa.
— La Paris să fiţi prudent. Prudenţa nu exclude
curajul.
— Tu îmi vorbeşti de prudenţă? Tu care te-ai
încărcat cu mapa aceea blestemată? Tu care îţi joci
capul pe o carte? Haida de! Să fim serioşi, dragul meu.
Din gura ta povaţa aceasta sună fals.
— Totuşi, ar fi bine să ţineţi seamă de vorbele mele.
Parisul pe care îl cunoaşteţi dumneavoastră, Parisul
de acum un an, nu mai există. Azi, capitala Franţei e o
capcană de lupi. O capcană de lupi în care se prind şi
oi. Lupii, în schimb, se mănâncă între ei că turbaţi.
Girondinii cu montaniarzii, hebertiştii cu dantoniştii,
iacobinii cu cordelierii. Dacă Brunswick ar fi cucerit

— 477 —
Parisul după faimosul lui manifest, prin care
ameninţa cu trăsnetele şi fulgerele sale pe cei care ar
îndrăzni să se atingă de un fir de păr al familiei regale,
n-ar fi dezlănţuit o hecatombă, mai îngrozitoare decât
aceea pe care fiii revoluţiei şi-o pregăteau pentru ei
înşişi. E uimitor câte s-au petrecut de la plecarea
dumneavoastră. S-a înfiinţat tribunalul revoluţionar.
Bogaţii au fost loviţi de impozite grele. Săracii au
primit arme, fiind organizaţi într-o armată
revoluţionară care terorizează Parisul. Orleaniştii, în
cap cu Philippe Égalité, au fost arestaţi, în Vendée
regaliştii au proclamat insurecţia. Convenţiunea, sub
presiunea Comunei, a ordonat arestarea a douăzeci şi
nouă de deputaţi girondini. Marat a fost lichidat.
Bursa a fost închisă. S-a introdus pedeapsa cu
moartea împotriva acaparatorilor care înfometează
populaţia. Speculatorii care depreciază forţat cursul
asignatelor sunt daţi pe mâna călăului. Se vorbeşte de
apropiata confiscare, în folosul statului, a băncilor şi
întreprinderilor conduse de străini. Vedeţi, aşadar,
Monsieur, de ce vă povăţuiesc să fiţi prudent. Când
vreţi să intraţi în capcana lupilor trebuie să fiţi
pregătit sufleteşte.
Richard îşi goli paharul.
— Se pare că ai dreptate mânzule. Dacă tabloul tău
corespunde realităţii, situaţia nu e trandafirie.
— Tabloul e sumbru, Monsieur. Ar trebui să vedeţi
tribunalul revoluţionar în şedinţă, ghilotina hăpăindu-
şi victimele, strada frământându-se şi zbătându-se ca
un şarpe, Convenţiunea sfâşiindu-şi, ca Moloch,
copiii…

— 478 —
 — Primejdia mă stimulează, Challais. Pardon,
Lelong. Ocupaţiile mele, adeseori pe marginea legii, m-
au deprins să evoluez pe muchie de cuţit. Şi în
vremuri normale risc să îmi frâng gâtul.
— Acum, însă, riscurile sunt înmiite, Monsieur.
Numai aci, la Nantes, ştiţi ce se petrece? Castelul
Bouffay, mănăstirea carmelitelor, vechiul palat al
ducilor de Bretagne, mănăstirea penitentelor, a
vizitaţiunii, şi încă multe altele, au fost transformate
în închisori. Mii, zeci de mii de oameni zac, claie peste
grămadă, în temniţele improvizate, în condiţii
neînchipuit de sălbatice; murdari, nehrăniţi, pradă
bolilor, terorizaţi. O viziune de infern pe care nu vă
urez s-o cunoaşteţi de aproape.
— Ţi-a intrat frica în suflet, râse Richard.
— După ce veţi vedea tot ce am văzut eu mă veţi
înţelege, Monsieur.
— Sunt călit, dragul meu.
Challais ridică din umeri. Vinul, băut pe stomacul
gol, începuse să-l ameţească.
Richard plăti consumaţia.
Când ieşiră în stradă, Challais clipi ca o pasăre de
noapte scoasă la lumină.
— Ce soare puternic! Mă orbeşte!
— Aşa ne va orbi lumina care va străluci mâine,
risipind bezna de azi, zise Richard.
— Vom ajunge să trăim ziua de mâine?
— Te mai îndoieşti? Cine merge cu mine nu pierde
cursa. Auzi, Lelong? Nu pierde cursa!

La 25 august Richard plecă la Paris, însoţit de

— 479 —
Chastellux şi de Soames, nelipsitul său valet. În
capitală îl aştepta o activitate febrilă. Trebuia să
încheie noi contracte de furnituri militare, să
reorganizeze reţeaua de agenţi care speculau în
numele lui deprecierea vertiginoasă a asignatelor, să
facă posibilul şi imposibilul pentru eliberarea Patriciei.
La 1 septembrie sosi în capitală.
În Place de la Révolution văzu de departe o schelărie
înaltă, cenuşie, în creştetul căreia sclipea orbitor,
reflectând razele soarelui, o placă de metal
trapezoidală.
— Ghilotina, explică laconic Chastellux.
Piaţa era aproape goală. În faţa Convenţiunei se
zăreau pâlcuri de oamenii.
Diligenţa pătrunse în labirintul străzilor strâmte,
întunecoase şi arhipopulate ale Parisului.
Richard constată că Challais avusese dreptate. Ceva
era schimbat. Bonetele roşii se înmulţiseră uluitor.
Părea că străzile fuseseră invadate de o fabuloasă
recoltă de maci roşii. Bluzele carmagnoles aveau mare
căutare. Fracurile englezeşti îşi făceau câte o rară şi
timidă apariţie. Sutanele prelaţilor pieriseră. La uşile
brutăriilor, măcelăriilor şi băcăniilor, cozile nesfârşite
de parizieni înfometaţi semănau cu nişte şerpuitori
dragoni chinezeşti.
Diligenta îşi descărcă pasagerii în faţa hanului „Le
Croissant d’Or” de pe Rue de Richelieu, punctul
terminus al călătoriei.
Richard găsi o birjă trasă de o mârţoagă nemâncată,
care îl transportă până la locuinţa sa de pe Quai du
Louvre. Apartamentul mirosea a mucegai şi a praf.

— 480 —
Atmosfera era închisă, fierbinte, irespirabilă. Soames
deschise ferestrele, lăsând aerul curat să pătrundă în
casă. Deşi era obosit, Richard se spălă, îşi schimbă
hainele de călătorie, apoi ieşi de unul singur în oraş.
Avea de făcut mai multe vizite. Ghinionul se ţinu scai
de capul său. Nu găsi pe nimeni din cei pe care îi
căuta. Nici pe Françoise Lange, care se afla la teatru,
nici pe Chabot, protectorul său, nici pe Danton, şi nici
pe Camille Desmoulins. Călcase cu stângul. Dădu
acestei întâmplări semnificaţia unei prevestiri rele. Se
înapoie devreme acasă şi se culcă fără să cineze.
În noaptea aceea somnul nu i se lipi de geană,
închipuirea sa plăsmuia un necontenit şi macabru
cortegiu de trupuri decapitate. Îl obseda ghilotina pe
care o văzuse în Place de la Revolution, profilându-se
hâdă pe cerul văratic. Îl urmărea chipul Patriciei şi al
lui d’Hautefeuille, care zăceau în închisoare,
aşteptându-şi osânda.
Gâfâind, cu trupul năclăit de sudoare, Richard îşi
ridică de pe pernă capul tulburat de fumurile
închipuirii. Coborî din pat. Deschise larg ferestrele.
Camera să îl înăbuşea ca şi celula unei închisori.
Spre dimineaţă, reuşi să aţipească. Dar nu apucă
să-şi odihnească trupul vlăguit. Soames îl trezi la orele
opt.
— Monsieur Chastellux vă reaminteşte că la nouă şi
jumătate sunteţi convocaţi la Ministerul de Război.
— Bine. Mă îmbrac imediat, mormăi, Richard.
La ora fixată, intră la minister, însoţit de Chastellux.
Şi aici se schimbaseră multe. Descrierea plină de
venin pe care o făcuse, nu demult, generalul

— 481 —
Dumouriez îi reveni fără voie în minte: „Birourile
Ministerului de Război au devenit un club în care se
preamăreşte setea de sânge şi măcelul. Funcţionarii
poartă berete roşii. Lumea se tutuie. Până şi ministrul
afectează o ţinută neglijentă. Murdăria lui e
neînchipuită. Ministerul a ajuns un fel de cavernă
infectă”. Cită lui Chastellux vorbele lui Dumouriez.
— Nu-i aşa că avea dreptate generalul?
Chastellux nu-i cântă în strună.
— Monsieur, e prudent să nu mai repetaţi aceste
cuvinte, spuse el cu toată seriozitate.
Pe Richard îl irita să i se recomande mereu
prudenţa.
— Adevărul n-ar trebui să-i supere, Chastellux.
— Nu ştiu, Monsieur, dacă acesta e purul adevăr.
Nu trebuie să uitaţi că generalul Dumouriez a rostit
aceste cuvinte după eşecul loviturii sale de stat. Era
firesc să vadă totul în negru.
— Mi se pare că te-a contaminat şi pe dumneata
microbul revoluţiei, zise Richard ironic.
— Monsieur, n-am făcut şi nici nu fac politică. Nu
pot însă nega realitatea. Acestui minister atât de hulit
i-a revenit sarcina de a organiza şi de a susţine
unsprezece armate. Unsprezece armate care, în
condiţii vitrege, apără cu succes fruntariile Franţei.
Richard se întunecă. Nu-i plăcea ca salariaţii lui să
aibă opinii personale. Era evident că optica lui
Chastellux se schimbase. Şi aceasta îl indispunea.
— În birourile ministerelor nu înfloreşte eleganţa,
continuă inginerul, care nu remarcase expresia feţei
patronului său. Dar patriotismul acestor oameni nu

— 482 —
poate fi pus la îndoială. Fac greşeli. E firesc. Dar sunt
de bună-credinţă. Unii fură. Nu e ceva extraordinar.
Parcă sunt singurii!
Richard încreţi sprâncenele. Făcea Chastellux vreo
aluzie? Inginerul aluneca pe o pantă primejdioasă. Îl
va pune sub supraveghere. La nevoie, nu va şovăi să-l
concedieze. Spera însă că depresiunea lui Chastellux
era trecătoare.
Nu avu timp să reflecteze prea mult asupra acestei
chestiuni. Uşierul îi introduse în cabinetul
secretarului general Vincent. Vincent era un hebertist
înflăcărat. Nebărbierit, neglijent îmbrăcat, afecta o
atitudine degajată, familiară, şi un limbaj verde, în
tonul idolului său. În birou se mai afla şi Miot, un
birocrat din vechea falangă, care ducea tot greul
ministerului. Miot prezentă lui Sunderland caietul de
sarcini al unei importante comenzi de armament.
Vincent se scărpină la ceafă.
— Pe toţi dracii, cetăţene Sunderland, vei ajunge în
curând să monopolizezi toate comenzile de armament.
Nici Creusot nu te întrece. Nu ne zgârcim la bani.
Pretindem, în schimb, armament de calitate
superioară. Te previn! Să nu ne pui în situaţia de a
regreta că ţi-am acordat încrederea.
Ameninţarea deghizată a lui Vincent nu fu pe placul
lui Richard.
— Cetăţene secretar general, zise el, folosind la
rândul său această formulă revoluţionară care-i ardea
parcă buzele, să fiţi încredinţaţi că nu veţi avea motive
să regretaţi alegerea făcută, adresându-vă uzinei mele.
— Să nădăjduim, cetăţene Sunderland, să

— 483 —
nădăjduim.
— E o certitudine, cetăţene Vincent, interveni
Chastellux. Cuvântul cetăţeanului Sunderland nu s-a
dezminţit niciodată.
Înţelegea să fie loial faţă de patronul său, deşi nu îi
mai împărtăşea în întregime convingerile politice.
— Mă bucur, cetăţene. Pe toţi dracii, numai în
chipul ăsta vom învinge trufia duşmanilor republicii.
Contractele fură semnate în ziua următoare. După
îndeplinirea acestei formalităţi, Chastellux plecă la
Nantes.
Richard rămase la Paris. Era neliniştit. Tonul lui
Vincent, privirea lui ciudată, iscoditoare, îl pusese pe
gânduri. În străfundul sufletului său suna timid un
clopoţel de alarmă, Challais şi Chastellux aveau
dreptate. Trebuia să fie prudent.
La câteva zile după audienţa sa la Ministerul de
Război, primi o vizită neaşteptată. Se ridicase tocmai
de la masa de prânz când un ciocănit în uşă îl făcu să
tresară. De când se afla la Paris îl speriau toate
zgomotele. Nervii începuseră să-i joace feste.
Soames introduse în salon pe un bărbat voinic,
masiv, cu faţa rotundă, bărbia revărsată şi ochi vicleni
de vulpe. Hainele negre, jaboul şi gulerul alb, înalt,
gesturile blânde, onctuoase, îi dădeau înfăţişarea unui
cleric.
— Îmi permiteţi să mă prezint, spuse străinul. Mă
numesc Frey. Sunt bancher. Poate că aţi auzit de
mine.
— Oh, cine nu a auzit de fraţii Frey, zise Richard,
poftindu-l să ia loc. În lumea bursei sunteţi figuri de

— 484 —
prima mărime.
— Ca şi dumneavoastră, Monsieur Sunderland. Vă
întorc complimentul fără să greşesc.
Bancherul avea un vag accent străin.
Richard era intrigat. Ce căuta acest ins? Fraţii Frey
aveau reputaţia unor speculatori îndrăzneţi, cu relaţii
puternice în lumea politică. Se ştia că lucrau mână în
mână cu danezul Diedrichsen, cu spaniolul Guzman,
cu germanul Westerman şi cu francezul d’Espagnac.
Cei mai temerari speculatori ai epocii. Era o camarilă
a marii finanţe, care dirija din umbră acţiunea de
depreciere a asignatelor şi care tindea să stabilească
un monopol al furniturilor militare. Se spunea că şi
baronul de Batz, gasconul vorbăreţ, care trăgea sforile
Ministerului de Finanţe, n-ar fi străin de această clică.
Richard, gazdă perfectă, îşi trată musafirul cu
şampanie şi gustări fine, într-o vreme în care Franţa
era bântuită de foamete. Bogaţii sunt în general feriţi
de aceste meschine dezagremente. Şi Richard nu făcea
excepţie.
Oaspetele vorbi despre ultimele piese de teatru,
despre sezonul care abia se încheiase la Londra,
despre dispariţia treptată a manifestărilor mondene
pariziene şi – foarte în treacăt – despre evenimentele
politice. Abia după o jumătate de oră de sporovăială se
hotărî să intre în subiect.
— Monsieur Sunderland. De multă vreme voiam să
vă cunosc. Ţineam să stăm de vorbă, să ne
împărtăşim vederile. Mi-a plăcut întotdeauna să am
de-a face cu oameni superiori.
Richard se înclină.

— 485 —
 — Vă mulţumesc pentru apreciere.
— Ei da, să nu păcătuim printr-un exces de
modestie. Noi care dirijăm realmente finanţele Franţei,
trebuie să păstrăm legături, să ne înţelegem, să
judecăm împreună anumite situaţii. Nu-i aşa Monsieur
Sunderland?
Richard se înclină iarăşi.
Muţenia interlocutorului îl înciudă pe Frey. De ce
păstra tăcerea? Aştepta ca vizitatorul să-şi descopere
bateriile. Era viclean americanul. Dar nici pe marele
Frey nu-l băga oricine în cofă.
Bancherul reluă cu amabilitate:
— Scumpe Monsieur Sunderland – ah, îmi iertaţi
digresiunea, nu ştiţi cât e de plăcut să scapi pentru
câteva ore de acest obsedant cetăţene şi în prezenţa
dumneavoastră îmi permit să fiu deschis. Nu-i aşa,
Monsieur Sunderland?
Richard socoti că sosise momentul să plaseze un
cuvânt.
— Cum spuneţi dumneavoastră, scumpe Monsieur
Frey.
„Iar îmi lasă iniţiativa, vulpoiul, gândi musafirul.
Bănuieşte motivul care m-a adus la el, dar face pe
niznaiul ca o fecioară care ştie ce vrea curtezanul, dar
deschide ochii mari şi nedumeriţi când acesta o
imploră să rostească un da, care să-i deschidă porţile
paradisului.”
„Spune tot ce-ai de spus, cumetre”, îl invită în tăcere
Richard, privindu-l cu exasperantă candoare.
„Aşteaptă făţarnicul. Eu să dau tot şi el nimic.
Escrocul, cugetă Frey, zâmbind cu aceeaşi

— 486 —
nemărginită simpatie. În război, cea mai sigură
metodă e atacul. Să atacăm!”.
— Monsieur Sunderland, amândoi ştim ce vrem. Ce
să mai batem apa în piuă. Să discutăm deschis.
Richard se înclină pentru a treia oară.
Bancherul Frey începu să fiarbă.
„Scârbă, fariseule, prefăcutule!” îl bombardă el cu
invective mute.
— Scumpe Monsieur Sunderland, criza prin care
trece Franţa e cumplit de grea. Trebuie să conveniţi şi
dumneavoastră că nu fac decât să enunţ un adevăr.
Fără să mai aştepte încuviinţarea gazdei, Frey
continuă:
— Este inutil să ne divizăm forţele, într-o epocă în
care uniţi am doborî orice concurenţă, am înfrânge
orice rivalitate. Şi noi şi dumneavoastră, Monsieur
Sunderland, suntem prietenii cetăţeanului Chabot –
iar pârdalnica aceasta de formulă, de care nu reuşesc
să mă dezbăr. Cum v-am spus, avem prieteni comuni,
vederi comune, scopuri comune. De ce să nu folosim
în comun mijloacele noastre de luptă? Adversarii
noştri din Convenţiune sunt puternici. Chabot, Basire,
Julien, prietenii noştri, sunt tot mai vehement atacaţi
de hebertişti şi de iacobinii „turbaţi”. Căderea
susţinătorilor noştri ar însemna şi căderea noastră.
Dacă stipendiem pe anumiţi membri ai secţiunilor
pariziene dărâmăm şi pe Hebert şi pe partizanii săi.
Dacă furnizăm armament defectuos armatei,
discredităm Ministerul de Război, care e în mâna
hebertiştilor. Compromiterea lui Bouchotte, actualul
ministru de război, ar atrage înlocuirea sa cu Chabot

— 487 —
sau cu un om al acestuia. Mă urmăriţi, Monsieur
Sunderland?
— Cu multă atenţie, Monsieur Frey.
— Cu alte cuvinte vrem să iniţiem un sindicat care
să dezorganizeze armata, care să semene discordia în
sânul secţiunilor şi care să ducă la prăbuşirea
adversarilor lui Chabot şi deci alor noştri. În ziua în
care vor fi măturaţi nu numai Hebert, dar şi
Chaumette, Danton, Robespierre şi întreaga lor clică
vom pune mâna pe putere. Franţa va fi a noastră.
Monsieur Sunderland. Cuvântul nostru va fi lege.
— Şi dacă nu reuşeşte? Dacă îl dă cineva în vileag?
V-aţi gândit la consecinţe?
— Ne-am gândit, Monsieur Sunderland. Dar dacă nu
atacăm, suntem pierduţi. Ştiţi că toate băncile şi
întreprinderile cu capital străin vor fi confiscate?
— Ştiu. Am fost informat.
— Şi aveţi de gând să staţi cu mâinile în sân,
Monsieur? Vă resemnaţi în faţa fatalităţii oarbe?
Aşteptaţi să fiţi târât sub cuţitul ghilotinei?
— Bineînţeles că nu, replică Richard stânjenit.
Discuţia aluneca pe o pantă primejdioasă. Dacă
Frey era agent provocator?… Nu! Nu putea fi spionul
lui Robespierre sau al lui Hebert. Chabot îi vorbise de
fraţii Frey în termeni elogioşi. Challais, însă, îi
recomandase prudenţa. Şi mânzul acesta ştia ce
spune. Parisul ajunsese o capcană uriaşă. O capcană
a lupilor, în care Richard nu avea de gând să-şi lase
pielea. Acumulase destul capital dincolo de graniţele
Franţei ca să joace la disperare ultima carte. Ah, nu!
Nu va aştepta să fie prins ca un şoarece în cursă. Frey

— 488 —
şi acoliţii lui n-aveau decât să se angajeze pe această
cale. El îşi va păstra libertatea de acţiune. Chabot îl
făcuse mari servicii. Dar pentru Chabot nu avea de
gând să-ţi rişte existenţa. Recunoştinţa lui nu mergea
până acolo. Moare Chabot? Trăiască urmaşul lui
Chabot!
Chipul impenetrabil al lui Richard nu-i trăda
agitaţia lăuntrică. Dacă Frey i-ar fi citit gândurile, l-ar
fi denunţat lui Chabot. Şi acesta mai avea destulă
putere pentru a-l zdrobi. Richard văzuse ghilotina. Nu
avea poftă să-i facă îndeaproape cunoştinţă. Era
hotărât să răspundă în doi peri, făgăduind atât încât
să nu se angajeze cu nimic.
— Monsieur Frey, apreciez sinceritatea
dumneavoastră. Mi-aţi lămurit o serie de chestiuni
care-mi erau încă neclare. Voi studia propunerea
dumneavoastră. Pot să vă declar încă de pe acum că o
socotesc foarte înţeleaptă. Vă rog să-mi acordaţi un
timp de gândire, înăuntrul căruia să-mi cântăresc
posibilităţile. Vreau că participarea mea să nu aibă un
caracter formal.
— Sunt încântat, Monsieur Sunderland, că priviţi
lucrurile cu aceeaşi seriozitate ca şi mine. Primul
dumneavoastră aport este armamentul pe care-l
fabricaţi la Nantes. Furnizaţi pulbere care să nu ia foc,
arme defectuoase, tunuri descentrate. În felul acesta
veţi servi cauza noastră, care trebuie să fie şi a
dumneavoastră.

Trecură o săptămână, două, trei, fără ca Richard să

dea răspunsul aşteptat. Primejdia era mare. Nu voia

— 489 —
să-şi precizeze atitudinea înainte de a afla dincotro
bate vântul.
În acele zile de aprigă frământare, încercă în mai
multe rânduri să aibă o întrevedere cu Danton sau cu
Desmoulins.
Cei doi oameni politici erau însă indisponibili.
Şedinţele Convenţiunii, ale cluburilor, adunările
Comunei, pertractările din culise nu le mai dădeau
răgaz să-şi primească solicitanţii. Afară de aceasta,
Danton nu era prea mulţumit de serviciile pe care
Richard Sunderland le adusese Franţei revoluţionare
în timpul călătoriei sale în Statele Unite.
Dornic să dea ochii cel puţin cu Desmoulins,
Richard hotărî să-l caute la Convenţiune. Avea de
gând să aştepte sfârşitul şedinţei şi să-l acosteze la
ieşire.
Şedinţele se ţineau într-o sală a palatului Tuileries,
în faţa enormului edificiu tălăzuia agitată o mare de
patrioţi înarmaţi.
Richard îşi făcea cu greu loc spre primele rânduri.
Ajutându-se cu coatele, cu pumnii, izbuti a se apropia
de intrarea palatului. În sala de şedinţe nu-i fu posibil
să se strecoare. Din frânturile de discuţii purtate de
patrioţii masaţi la intrare înţelese că tribunele şi
culoarele erau înţesate de oameni.
Cu preţul unor eforturi eroice, reuşi să-şi facă loc
prin gloată până la uşa sălii de şedinţe. Dinăuntru se
auzeau frânturi de discursuri, întretăiate de aplauze,
ovaţii sau de zbierete ameninţătoare.
Un revoluţionar din apropierea lui Richard strigă,
încercând să acopere tumultul:

— 490 —
 — Hebert ne-a poruncit să înconjurăm palatul şi la
nevoie să-l luăm cu asalt. Să nu dăm înapoi când
adunarea nu va adopta măsurile necesare eliberării
patriei.
— Foarte bine!
— Să stăm pe baricade!
— Trăiască Hébert!
— Trăiască Robespierre!
— Moarte intriganţilor!
— Moarte inamicilor publici…
— Moarte…
Un vlăjgan cu spinare lată de urs, zbieră, dominând
gălăgia.
— Gura! Gurrra! În sală vorbeşte cetăţeanul
Couthon!
— Da, da, tăcere!
Vacarmul se domoli gradat, ca un tunet care se
pierde.
Din sală se auzea un glas aspru sacadat:
— …contrarevoluţia şi-a găsit prieteni în sânul
Convenţiunii naţionale! Să ne ridicăm împotriva ei! Să
ne ridicăm cu toţii! Să arestăm pe toţi duşmanii
republicii, pe toţi suspecţii. Să facem de petrecanie
tuturor conspiratorilor, dacă nu vrem să ne facă ei de
petrecanie. La arme! Vom lupta până la ultimul!
Printre noi s-au strecurat duşmani… trădători, spioni,
acaparatori… Să-i demascăm şi să decretăm punerea
lor sub acuzare!
Un glas răsună vehement:
— Moarte trădătorilor!
— Moarte speculanţilor!

— 491 —
 — Marat! Voi ţine seama de lecţiile tale! răsună o
voce ascuţită, stridentă, ca o trompetă.
— Vorbeşte Hébert, spuse un patriot din pragul sălii
de şedinţă.
— Pe toţi dracii, Marat! Nu te vom uita! Nu te vom
uita, umbră scumpă! Victimă a cuţitului agenţilor
tiraniei… Îţi jur că voi înfrunta fără şovăială
ameninţarea pumnalelor şi a otrăvii, şi că îţi voi urma
pilda. Război veşnic conspiratorilor, intriganţilor,
hoţilor! Asta e deviza mea, pe toţi dracii! Şi să fii sigur
Marat că îmi voi respecta jurământul. Iar pe toţi acei
care vor refuza să ne urmeze îi vom îngenunchea sub
cuţitul ghilotinei!
— Bravo, Hébert! Mergi până la capăt! Jumătăţile de
măsură n-au fost niciodată bune.
Furtună de aplauze.
Proteste.
Tumult.
Apoi, ca la poruncă, se pogorî iarăşi liniştea.
— Reprezentanţi, Robespierrre are cuvântul!
— În aceste momente de mare primejdie, îngăduinţa
e crimă. Dacă trădătorii vor să nimicească republica,
dacă speculanţii vor să sugă sângele poporului, îi vom
da pe toţi pe mâna poporului însuşi! Dacă răuvoitorii
din sânul acestei adunări vor încerca să ne pună
piedici, spre a scăpa de sancţiunile justiţiei pe
vânzătorii de neam, pe conspiratori şi pe acaparatori,
vom cere poporului să-şi facă singur dreptate.
Robespierre dădea frâu liber maselor. Propovăduia
insurecţia. Mulţimea porni iarăşi să freamăte.
— Bravo, Robespierre!

— 492 —
 — Trăiască Robespierre!
— Trăiască…
— O delegaţie, în frunte cu Chaumette, se apropie
de tribună, vesti patriotul din pragul uşii.
— Nicio cruţare pentru ticăloşi! Nicio milă pentru
trădători! Să le-o luăm înainte! Între ei şi noi să
aruncăm bariera veşniciei!
Robespierre răspunse cu gravitate:
— Libertatea va supravieţui intrigilor şi maşinaţiilor
conspiratorilor. Convenţiunea se va strădui să aline
durerile poporului.
Moţiunile erau prezentate fără întrerupere. O
delegaţie a clubului iacobinilor străbătu mulţimea,
purtând un drapel tricolor pe care era brodat un ochi
vigilent cu deviza: „Liberté ou la mort!” Purtătorul
drapelului se adresă imperios preşedintelui adunării:
— Cerem ca teroarea să fie trecută la ordinea de zi!
— Foarte bine, răsună glasul puternic al lui Danton.
Susţin cu toată căldura această moţiune. Să
instaurăm teroarea. Adevărata teroare! În fiecare zi să
cadă cel puţin o ţeastă sub tăişul ghilotinei.
— Da, da! Să trecem teroarea la ordinea de zi!
— Trăiască teroarea!
— Trăiască…
— Vorbeşte Barère!
— Teroarea va stârpi o dată pentru totdeauna pe
regalişti, pe moderaţi şi tot gunoiul contrarevoluţionar.
Aristocraţii au vrut sânge. Ei bine, se vor alege cu
sângele conspiratorilor, cu sângele ticăloşilor de teapa
lui Brissot ori a Mariei-Antoinette! Regaliştii vor să
tulbure lucrările Convenţiunii. Zadarnic.

— 493 —
Convenţiunea va şti să le vină de hac. Conspiratori, aţi
vrut să nimiciţi pe montaniarzi; ei bine, vă vor nimici
pe voi!
Richard urmărea cu respiraţia tăiată fazele
dramatice ale acestei şedinţe, care avea să rămână
memorabilă în analele revoluţiei. Sângele îi zvâcnea în
tâmple. Nemaiputând îndura tensiunea care creştea
clipă de clipă, ieşi afară. Se întunecase. Făclii aprinse,
purtate în zeci de mâini, luminau piaţa uriaşă,
sângerie. Din când în când, câte un patriot ieşea din
sala de şedinţe explicând mulţimii mersul dezbaterilor.
— S-a votat legea suspecţilor!
— Bravo!
— Trăiască…
— Aristocraţii nu vor scăpa nici în gură de şarpe,
comentau patrioţii.
— S-a votat legea maximului general!
— S-a zis cu specula, se bucurau femeile şi bărbaţii
livizi de nemâncare.
— Orice negustor care va îndrăzni să ascundă
mărfuri, ori va afişa liste de preţuri inexacte va fi
executat – vesti acelaşi crainic.
— La ghilotină cu speculanţii!
— La ghilotină…
— Moarte lor…
Richard era năuc. Avea senzaţia că mulţimea aceea
dezlănţuită îi simţea prezenţa, că toate privirile erau
aţintite asupra lui.
Fără să-l mai aştepte pe Desmoulins, se îndepărtă
de palat. Când izbuti să se smulgă din mijlocul gloatei
şi se văzu singur pe cheiurile largi, aerate, ale Senei

— 494 —
respiră adânc. Pentru prima dată cunoscuse frica. O
frică oarbă, mistuitoare…

Criza aceea de spaimă dementă, animalică, nu-l

stăpâni din fericire mult. După o sticlă de şampanie
băută pe nerăsuflate şi după un somn bun, reparator,
îşi veni în fire. Zorile îi risipiră ultimele temeri.
Richard nu îşi pierduse încrederea în steaua sa. Era
cu neputinţă să i se întâmple ceva rău lui, alesul
zeilor!
Trei zile după acea furtunoasă şedinţă a
Convenţiunii, pe care o audiase din anticameră,
Richard bătu din nou la uşa casei lui Camille
Desmoulins. De data aceasta avu noroc. Tânărul
prieten al lui Danton se înapoiase mai devreme ca de
obicei de la redacţia lui „Le Vieux Cordelier”.
În acele zile, Desmoulins locuia în casa pe care i-o
construise socrul său, controlorul financiar Duplessis,
în fundul unei grădini frumoase de pe Rue de Condé.
Deşi era obosit, Desmoulins îşi primi cu amabilitate
vizitatorul. Richard nu-şi pierdu vremea în
preambuluri inutile.
— Cetăţene Desmoulins, sper că n-ai să iei în nume
de rău demersul pe care-l fac azi. Am îndrăznit să
apelez la dumneata pentru că îţi cunosc generozitatea
şi spiritul de dreptate. Socotesc că eşti cel mai în
măsură să-mi dai o mână de ajutor; cu atât mai mult
cu cât eşti colaboratorul cetăţeanului Danton, fost
până mai deunăzi şeful Departamentului Justiţiei.
Desmoulins zâmbi:
— Aş vrea să-ţi pot fi de folos. Despre ce e vorba?

— 495 —
 — Cetăţeana Patricia Lusignan a fost arestată la
Bordeaux sub învinuirea că ar fi încercat să treacă
fraudulos graniţa, zise Richard. Vina ei nu este atât de
mare, dacă ţinem seama de motivele care au
determinat-o. Voia să meargă la soţul şi la copiii ei,
aflaţi în străinătate.
Expresia feţei lui Desmoulins se înăspri:
— Dacă nu mă înşel, este o fostă?
— E adevărat. N-are niciun rost să ascund acest
lucru. Faptul că a fost ducesă nu poate constitui o
circumstanţă agravantă.
— Te înşeli, cetăţene Sunderland. Cazul fostei
ducese de Lusignan nu e lipsit de gravitate. Soţul ei,
un emigrant înrăit, complotează la Londra cu
duşmanii republicii. Amantul ei, fostul locotenent
Roger d’Hautefeuille, a fost prins pe când făcea spionaj
în favoarea unor puteri străine, iată pentru cine
intervii dumneata.
— Dar ce i se impută Patriciei Lusignan, cetăţene
Desmoulins? Trebuie să fie ghilotinată numai pentru
că este soţia unui fost?
Desmoulins îşi muşcă iritat buzele:
— Dacă mi-ai fi cunoscut principiile, cetăţene
Sunderland, sunt convins că n-ai fi venit la mine.
Patricia Lusignan a favorizat acţiunile de spionaj ale
amantului, a ascuns în castelul ei din Tourrains
conspiratori şi preoţi care au refuzat să depună
jurământul. Când a simţit că autorităţile sunt pe
urmele ei, a încercat să dispară. A fost prinsă la
Bordeaux şi întemniţată. Acum îşi aşteaptă osânda.
Regret, cetăţene Sunderland. Nu pot face nimic pentru

— 496 —
ea. Regret de asemenea că m-ai socotit capabil a mă
preta la o infamie. Nu sunt trădător, Mr. Sunderland,
zise Desmoulins, subliniind cuvântul Mister.
— Omenia înseamnă trădare, Monsieur Demoulins?
Obrazul gazdei se făcu pământiu.
— Îmi ceri să fiu omenos cu trădătorii? Cu ticăloşii
care, pentru a-şi recâştiga privilegiile, pactizează cu
vrăjmaşii patriei lor? Mentalitatea dumitale este
ciudată, Mr. Sunderland. Iartă-mă că nu folosesc
termenul de cetăţean, dar acesta îl rezerv exclusiv
prietenilor republicii.
— Mă socoteşti un duşman al Franţei, Monsieur
Desmoulins? Uiţi că sunt american? Că sunt cetăţean
al unei mari republici, care nu de mult s-a smuls de
sub jugul tiraniei?
Desmoulins zâmbi ironic:
— Îmi pare rău, Mr. Sunderland, dar nu văd în
dumneata un cetăţean al republicii americane. Un
cosmopolit… da. Un om fără patrie, căruia i se aplică
dictonul Ubi bene, ibi patria!
— Aceasta nu v-a împiedicat să apelaţi ia serviciile
mele şi dumneata şi Monsieur Danton, replică Richard
tăios.
— Pentru asemenea servicii nu avem nevoie de
caractere.
Richard îşi privi interlocutorul cu ostentativă milă:
— Credeam că stau de vorbă cu un om de suflet.
Constat însă că am de-a face cu un fanatic. În aceste
condiţii, prezenţa mea nu mai are rost.
— Sunt de acord. Nu-mi plac prietenii trădătorilor.
„Mi-am făcut un duşman de temut, gândi Richard

— 497 —
după ce părăsi casa lui Desmoulins. Pe viitor va trebui
să fiu atent. Foarte atent.”
Acest prim eşec nu-i descurajă. Făcu o vizită şi lui
Chabot. Fostul călugăr îl primi cu râsul său zgomotos
şi jovial.
— Îmi pare rău că te dezamăgesc, amice
Sunderland, dar nu pot interveni pentru prietena ta.
Bordeaux este fieful lui Tallien, care e foarte gelos de
prerogativele sale. Relaţiile dintre mine şi Tallien nu
sunt tocmai cordiale. Dacă ar putea să mă jupoaie de
viu, ar face-o cu voluptate. Şi eu de aşijderea. Ţi-aş da
o sugestie. Încearcă să iei legătura cu Thérèsia
Cabarrus. Proconsulul din Bordeaux nu ridică un
deget fără încuviinţarea ei. Şi, pentru edificare, adaug
că Thérèsia e foarte sensibilă la cadouri.
— Cetăţene Chabot, la cine mă sfătuieşti să mă
adresez ca să obţin o scrisoare de recomandaţie
pentru acest personaj?
— Ştiu eu? După câte sunt informat este în relaţii
amicale cu Françoise Lange, prietena dumitale. Mă
tem însă că iubita îţi va face dificultăţi.
— De ce?
— Eterna gelozie feminină. Gândeşte-te şi dumitale.
Ceri unei femei frumoase o scrisoare de recomandaţie
pentru altă femeie frumoasă, care să intervină pentru
eliberarea unei protejate despre care se spune că are
mult farmec. Ce zici? Am dreptate?
— Françoise Lange este o fiinţă înţelegătoare.
— În primul rând e femeie, cetăţene Sunderland.
— Totuşi, trebuie să încerc.
— Desigur. Încearcă. Dar cu prudenţă. Ah, să nu uit

— 498 —
principalul. Zilele acestea să nu pleci la Bordeaux,
căci vei avea mult de lucru. La începutul săptămânii
viitoare se va vota o moţiune pentru deprecierea
asignatelor. Până atunci să vinzi toate asignatele pe
care le ai la dispoziţie. Exact peste cincisprezece zile se
va vota altă moţiune, prin care se va cere revalorizarea
asignatelor. Cu trei zile înainte de depunerea ei pe
masă preşedintelui Convenţiunii, te voi anunţa, ca să
faci cumpărături masive de asignate. Diferenţele…
zâmbi Chabot…
— Le împărţim, completă Richard, făcând
semnificativ cu ochiul.
Vestea era plăcută. Această alternanţă de moţiuni,
care duceau fie la prăbuşirea asignatelor, fie la
consolidarea lor temporară prilejuia câştiguri uriaşe
iniţiaţilor.
— Cetăţene Sunderland, îl rechemă fostul călugăr,
când Richard dădu să plece, bancherul Junius Frey
mi-a spus că ţi-a făcut o vizită. Ţi-ar fi propus
încheierea unui pact…
— L-am făgăduit că voi reflecta asupra acestei
chestiuni. Sunt gata să cad la învoială. Un singur
considerent m-a împiedicat să închei pană în prezent
acordul. M-am gândit că nu e sănătos să lucrăm în
grup. Dacă regimul – care de la o vreme înăspreşte
vizibil măsurile respective împotriva speculatorilor de
asignate – va pune mâna pe unul din noi, întreaga
organizaţie se va prăbuşi ca un castel de cărţi de joc.
Pe când aşa, păstrându-ne libertatea de acţiune, dăm
mai mult de lucru autorităţilor. Capturarea unuia
dintre speculatori va spori vigilenţa celorlalţi. Cred că

— 499 —
eşti de acord cu mine.
— S-ar putea să ai dreptate. Da, da. S-ar putea să ai
dreptate, zise Chabot gânditor. Procedează cum crezi
că e mai bine, cetăţene Sunderland. Am încredere în
judecata dumitale.

Cu mâinile la spate, Richard stătea nemişcat în faţa

ferestrei deschise. Cugeta adânc. Sena îşi rostogolea
apele umflate de ploile stăruitoare de toamnă.
În ultimele două luni câştigase foarte mulţi bani.
Chabot reuşise să anuleze ordinele de confiscare ale
fabricii de armament de la Nantes şi ale băncii fraţilor
Frey. Dar pe măsură ce cuferele lui Richard se
umpleau cu ludovici de aur, mizeria creştea în Parisul
revoluţionar. O dată cu apropierea iernii, foametea
căpăta proporţii de calamitate naţională. Lipsa de
bani, de alimente, de haine, mergea mână în mână cu
înăsprirea mijloacelor de represiune. Tribunalul
revoluţionar lovea fără deosebire pe speculanţi, pe
aristocraţi, pe contrarevoluţionari, pe spioni şi pe
susţinătorii lor. Arestările se ţineau lanţ. Chiar şi
Françoise Lange fusese încarcerată laolaltă cu întreg
ansamblul Teatrului Naţiunii, după reprezentarea
piesei Pamela, considerată de fanaticii revoluţiei
insultător de reacţionară. Capul reginei Marie-
Antoinette căzuse la 16 octombrie, în vreme ce
populaţia striga „trăiască republica”. Bailly, fostul
primar al Parisului, urcase treptele eşafodului. În ziua
aceea ploua mărunt. Bailly tremura. „Ţi-e frică?” îl
întrebase călăul râzând. „Nu. Mi-e frig”, răspunsese
fostul primar. Fusese executat şi ducele de Lauzun,

— 500 —
alături de care Richard luptase în Războiul de
Independenţă al Statelor Unite. Tăişul ghilotinei
decapitase pe contesa Du Barry şi pe Brissot,
căpetenia girondinilor, pe madame Roland şi pe ducele
Philippe d’Orleans, care votase moartea vărului său,
regele. Căpeteniile revoluţiei începeau să-şi plătească
tributul sângelui. Moartea aduna recoltă bogată.
Oamenii mureau de foame ori seceraţi de boli, mureau
în închisori şi pe eşafod, mureau în încăierări de
stradă ori pe câmpul de bătălie. Se mai găseau şi
oameni care mureau de bătrâneţe. Dar aceştia erau
mai puţini la număr.
Peste Franţa ploua sânge. În buzunarele lui Richard
ploua aur. Moartea care secera în jurul lui începuse
să-i tulbure liniştea. Chiar şi încrederea în propriile
puteri are uneori limite. Câteodată îi era frică de
moarte. Un glonte rătăcit, un denunţ, o eroare
judiciară îl putea expedia rapid dincolo de Styx.
Devenise bănuitor. Nu mai avea încredere nici în
colaboratorii apropiaţi. Se temea şi de Soames. Nu
cumva acesta se pusese în slujba lui Hebert sau a
comitetului de supraveghere?
În vreme ce stătea la fereastră, atenţia îi fu atrasă
de un geamgiu care umbla legănat, purtându-şi
samarul cu geamuri.
Strigătul lui profesional tulbura la intervale regulate
liniştea străzii.
— Geamuri!… Geamuri!… Pun geamuri!…
Geamuri!… Geamuri!… Pun geamuri…
În dreptul ferestrei lui Richard, vânzătorul ambulant
se opri şi îşi aruncă privirile în sus.

— 501 —
 — Cetăţeanul doreşte geamuri?… Avem geamuri
colorate! Geamuri verzi, geamuri roşii!
Richard tresări.
„Geamuri roşii”
Făcu semn geamgiului să intre în casă. Îi deschise
personal uşa – căci Soames era plecat după
cumpărături – şi îl lăsă să intre în salon.
Îndată ce se văzură singuri, geamgiul îşi lăsă jos
samarul şi căzu într-un fotoliu.
— Uff, sunt rupt de oboseală, Beauclair.
— Te ispiteşte un pahar de Porto?
— Mă mai întrebi? Aş bea o sticlă întreagă. Dar nu-
mi permit să mă îmbăt.
Richard îi servi băutura. Geamgiul o sorbi pe
nerăsuflate.
— Mai vrei un pahar?
— Mulţumesc, n-am voie.
— Prescripţia medicului?
— A prudenţei.
— Vrei să mănânci?
— Sunt furios că trebuie să te refuz. Nu rămân la
dumneata decât câteva minute.
Richard închise ferestrele.
— Ai primit banii pe care ţi i-am trimis prin
Cornuel? întrebă el.
— Primit. Mulţumesc. Am primit şi plicul cu
documente.
— Bun.
— Totuşi am să mai beau un pahar de Porto, spuse
geamgiul.
— Foarte bine. Două pahare nu îmbată.

— 502 —
 Vânzătorul ambulant bău de data aceasta cu
înghiţituri rare, savurând vinul fin.
— Ai aflat? Ieri, d’Hautefeuille a fost condamnat la
moarte de tribunalul revoluţionar. Mâine, la ora
prânzului, sentinţa va fi executată. Fouquier-Tinville a
prelungit cercetările trei luni, în speranţa că va pune
mâna şi pe alţi complici. Osteneala i-a fost zadarnică.
Roger n-a făcut nicio mărturisire.
— N-aţi încercat să faceţi ceva pentru el? întrebă
Richard.
— Tentativele noastre au eşuat. La „Conciergerie”,
unde e întemniţat, paza e foarte severă. Reuşisem să
cumpărăm un paznic, care din nenorocire a fost
denunţat de femeia lui. Fouquier-Tinville l-a executat
în douăzeci şi patru de ore.
— Execuţiile acestea au început să mă scoată din
fire, zise Richard, plimbându-se agitat prin cameră.
Când aveţi de gând să striviţi revoluţia aceasta
blestemată? Aţi asmuţit Europa întreagă împotriva ei,
fără să obţineţi vreun rezultat.
— În curând o vom zdrobi, spuse geamgiul, cu
convingere. Aliaţii pregătesc ofensiva generală.
— Cunosc povestea. De un an şi mai bine se tot
pregătesc pentru lovitura de graţie. Mă tem să nu se
întâmple contrariul. Armatele acestea, alcătuite din
revoluţionari famelici, sunt formidabile. Trebuie să
recunoşti, dragul meu de Guiche, că minunile de
vitejie pe care le săvârşesc azi n-au avut precedent
sub ultimii doi Bourboni.
— Vom sugruma totuşi revoluţia, spuse oaspetele cu
încredere. Teroarea, crimele comise zi de zi nu sunt

— 503 —
decât zvârcolirile agoniei.
— În orice caz, eu nu mai am de gând să rămân
multă vreme la Paris, spuse Richard. Evenimentele au
luat o întorsătură gravă. Mă tem să nu fiu arestat.
— De ce nu ţi-ai organizat o reţea de informatori
care să te ţină în curent cu mişcările autorităţilor?
întrebă vizitatorul. Slavă Domnului, cu banii pe care îi
ai poţi cumpăra toate conştiinţele. Nu vezi? Ţara
întreagă e la mezat.
— Mi-am luat eu măsuri de precauţiune. În port, la
Nantes, e ancorată o corabie sub pavilion american,
care poate ieşi în larg în două ore. Corabia e a mea.
Oricând sunt gata să te iau cu mine.
— Mulţumesc, Beauclair, dar am datoria să mai
rămân în Franţa. Mi s-a încredinţat o misiune grea.
Nu mi-e îngăduit să dezertez. Dumneata n-ai
obligaţiile mele.
— Nici eu nu plec până când nu voi reuşi să scot
din închisoare pe ducesa de Lusignan şi pe Françoise
Lange.
— Madame de Lusignan e la Bordeaux, dacă nu mă
înşel?
— Exact. E la Bordeaux. Mi s-a spus că Thérèsia
Cabarrus ar putea să facă ceva pentru ea. Nu ştiu
cum să ajung până la această femeie. Françoise
Lange, care o cunoaşte şi care mi-ar fi dat o scrisoare
de recomandaţie, a fost încarcerată în septembrie.
— De Mademoiselle Lange să nu ai grijă, spuse
vizitatorul. Nu-şi va pierde capul pe ghilotină. Are
destui prieteni cu influenţă care s-o scoată din
închisoare. Alta e situaţia ducesei de Lusignan. La

— 504 —
Bordeaux, Tallien are mulţi duşmani. Altfel Thérèsia
Cabarrus ar fi scăpat mulţi prizonieri până acum.
Femeia aceasta are o inimă de aur. Dacă ai norocul
să-i placi, ţi se dăruieşte trup şi suflet. Păcat că s-a
vândut lui Tallien.
— Văd că toţi o cunoaşteţi, spuse Richard.
— Mă mir că nu o cunoşti şi dumneata. Cabarrus e
numele ei de fată. În prezent e căsătorită cu contele de
Fontenay. Tallien e nebun după ea. Îi satisface toate
capriciile. De ce nu iei legătura cu ea? E de-a noastră.
Oricât ar fi de putredă, nu va rezista să răspundă la
apelul tău.
Pe Richard îl mustra conştiinţa De peste două luni
îşi propunea să ia măsuri operative pentru salvarea
Patriciei, dar de tot atâtea ori le amânase sub diferite
pretexte. Sosise timpul să intre în acţiune. Pentru
Patricia orice întârziere putea să fie fatală.
— N-ai pe cineva care să tragă sforile? Eu, drept să-
ţi spun, nu ştiu cum să încep. La Bordeaux n-am fost
niciodată. La Tallien şi la amanta lui nu sunt în stare
să ajung. Mă aflu într-un punct mort.
Contele de Guiche reflectă câteva clipe.
— Cred că te pot ajuta. Am un om de nădejde,
Aristide Quillau. Un diavol. Dacă Quillau nu ţi-o
scoate pe Madame de Lusignan din închisoare, nimeni
nu o mai poate face. Dar o să te coste scump.
— Nu importă. Precizează cât? întrebă Richard
practic.
— În primul rând cadoul pentru Tallien, în al doilea
rând, cheltuielile pentru deplasare şi, în al treilea, un
fond pentru mituirea paznicilor, a soldaţilor din

— 505 —
gardă…
— Pentru Tallien ajunge o sută de mii de livre?
— E suficient.
— Şi pentru celelalte cheltuieli ale lui Quillau să
zicem douăzeci şi cinci de mii…
De Guiche rămase visător. „Douăzeci şi cinci de mii!
repetă el în gând. La cifra aceasta se ridicau
economiile generalului Custine, înainte de a fi
executat. Douăzeci şi cinci de mii de livre, după o viaţă
întreagă de activitate militară. Şi Beauclair dispune cu
dezinvoltură de această sumă, care pentru
posibilităţile lui nu reprezintă desigur decât o
firimitură”…
— Ei, ce zici? E destul? întrebă Richard.
— Cred că da. Deşi Quillau e pretenţios. În fond,
este o secătură. Dar îşi cunoaşte valoarea comercială.
Mâine în zori ţi-l trimit. Pregăteşte-i până atunci banii
sau o scrisoare de schimb. Şi încă ceva. La Bordeaux
trebuie să asiguri ducesei ieşirea din Franţa.
— Nimic mai simplu. Trimit la Bordeaux pe
„Neptun”. Îl ţineam pentru orice eventualitate la
Nantes.
Richard era încântat. Făcuse o afacere bună.
Debursa ceva bani, dar se descărca de răspundere.
— Mâine de dimineaţă vii să asişti la execuţia lui
d’Hautefeuille? întrebă de Guiche, înainte de a pleca.
Eu voi căuta să mă strecor în primele rânduri.
Prezenţa mea îl va îmbărbăta. Cred că va fi bucuros să
te vadă şi pe dumneata.
Richard spuse că nu putea veni.
În noaptea aceea nu reuşi să închidă ochii. Se temea

— 506 —
ca agentul contelui de Guiche să nu ajungă prea
târziu la Bordeaux. Regretă că nu făgăduise contelui
să-l însoţească în Place de la Revolution. Nu i-ar fi
plăcut să fie acuzat de laşitate. Tot colindând străzile
Parisului, se încrucişase de câteva ori cu căruţele
folosite pentru transportarea condamnaţilor la moarte.
Paloarea acestora, urletele, huiduielile, mulţimii
masate de-a lungul străzilor, scârţâitul căruţelor,
zgomotul roţilor pe caldarâm, mersul lent al
mârţoagelor care se poticneau de bolovani îl
umpluseră de groază.
D’Hautefeuille urma să fie executat laolaltă cu un
întreg lot de condamnaţi, printre care un falsificator
de asignate, un agent regalist al lui Stofflet, o femeie
de stradă care strigase din senin „trăiască regele”, în
vreme ce stătea la coadă în faţa unei brutării, un
speculant care dosise o mare cantitate de grâu şi un
avocat ce îşi ucisese nevasta.
În cursul dimineţii, Richard îşi propusese să lucreze
mai mult ca de obicei. Voia să îşi creeze un pretext,
care să-i scuze în propriii săi ochi absenţa de la
execuţia lui d’Hautefeuille. Cu Quillau lichidă la
iuţeală. Îşi găsi de lucru şi la Ministerul de Război,
unde, parcă era un făcut, treburile îi fură rezolvate
mai expeditiv ca niciodată. Dădu o raită pe la bursa
clandestină a asignatelor, unde zăbovi, cu tot riscul de
a fi prins în laţul vreunei razii. La unsprezece termină
cu toate treburile. Dacă Françoise Lange ar fi fost
liberă, ar fi trecut pe la ea. Dar apartamentul ei era
sigilat. Nu-i venea să se înapoieze acasă, în
apartamentul acela mare, populat numai de stafiile

— 507 —
propriei lui închipuiri.
Mergea ca un automat pe stradă în vreme ce
gândurile îl asaltau frenetic. Într-adevăr, atmosfera
Parisului devenise irespirabilă. De mult ajunsese la
concluzia că trebuia să treacă graniţa. Numai lăcomia
de bani şi acea blestemată pornire de a sfida primejdia
îl mai reţinuseră în Franţa. În condiţiile normale, n-ar
fi câştigat nici în cinci ani de eforturi continue
beneficiile pe care le realiza într-un an la Paris. Pofta
de câştig ajungea să-i înăbuşe instinctul de
conservare. Simţea că se afundă în marasm, dar nu
găsea resursele, sufleteşti pentru a se desprinde.
Pierdut în lăstărişul gândurilor, nu observă că paşii
îl duceau tocmai spre locul pe care voise să-l evite.
Spre Place de la Révolution. Nu se dezmetici decât în
momentul în care văzu la capătul străzii, spre care-l
împingea curentul de curioşi, ghilotina cu braţele
negre înălţate spre cer.
Vru să se întoarcă din drum, dar curiozitatea,
bolnăvicioasă, îi birui repulsia.
Cele două căruţe cu condamnaţi apărură dinspre
Rue Saint-Honoré.
Împietrit, Richard asistă la toate fazele execuţiei.
Călăul şi ajutorul său aşteptându-şi victimele,
căruţele oprindu-se la picioarele eşafodului,
condamnaţii coborând unul după altul, apoi, tot pe
rând, urcând treptele stropite de sânge. Un bătrân cu
barba cenuşie, slab ca o arătare şi doborât de frică –
probabil speculantul care dosise grâul – puse cel
dintâi gâtul sub tăişul ghilotinei. Cuţitul căzu cu
zgomot sec şi capul, secţionat de trup, se rostogoli

— 508 —
într-un coş. Urmă apoi o fată tânără, simplu
îmbrăcată. Câteva mişcări precise şi capul ei se înfrăţi
cu al bătrânului.
Veni şi rândul lui d’Hautefeuille. Cu mâinile legate
la spate urcă hotărât treptele eşafodului. Era în
cămaşă. Îi tăiaseră părul. Fostul locotenent de dragoni
era mândru, ca la paradă. Surâse cuiva din mulţime –
poate lui Guiche, gândi Richard – apoi se întoarse spre
executorul sentinţelor capitale.
— Fă-ţi datoria, călăule!
— Oricând la dispoziţia dumneavoastră, zise acesta
râzând.
Cuţitul ghilotinei căzu iarăşi.
Richard nu fu în stare să asiste şi la celelalte
execuţii. Nu îndrăznea să plece, căci ar fi trezit
bănuielile privitorilor. Şi atunci s-ar fi terminat cu el.
Până la terminarea execuţiilor, se mărgini a se uita, pe
deasupra ghilotinei, la rândunelele care săgetau
văzduhul.
„Rândunelele erau sufletele condamnaţilor?”
După încheierea spectacolului, se lăsă dus de
mulţime spre Pont-Royal. Voia să ajungă mai repede
acasă. Simţea o bizară slăbiciune în picioare. Aşa se
manifestau marile lui emoţii.
O luă pe Quai du Louvre, trecu pe lângă măreaţa
colonadă a palatului, deasupra căruia fâlfâia drapelul
tricolor, şi după zece minute de mers ajunse acasă.
Se culcă fără să mai cineze.
Zâmbetul lui d’Hautefeuille îl urmări şi în somn. Se
făcea că se află iarăşi în Place de la Révolution. De
data aceea nu printre spectatori, ci în căruţa cu

— 509 —
condamnaţi. Stătea pe o scândură întinsă de-a latul
pe loitre. Caldarâmul de bolovani făcea să se zguduie
căruţa, scuturându-i şi lui trupul ca într-un acces de
friguri. Încrâncenat, se apucase cu mâinile de
scândura care nu era bine geluită şi-l înţepa cu mii de
aşchii. Ajuns în dreptul ghilotinei, cortegiul se opri.
Richard fu chemat cel dintâi. Năucit, coborî din
căruţă, străbătu clătinându-se cei câţiva metri care-l
despărţeau de eşafod apoi, ajutat de un necunoscut,
începu să urce treptele.
Una, încă una şi încă una… Scara nu se mai
termina. Ajunsese în sfârşit sus. Priveliştea era
frumoasă. Piaţa semăna cu o pajişte stropită cu flori
roşii. Miriade de flori roşii. Bonetele frigiene.
Călăul îl pofti râzând:
— Poftim! Întindeţi-vă pe scândură.
Richard vru să rostească mândru, ca şi
d’Hautefeuille: „Fă-ţi datoria, călăule!” Dar nu putu.
Gâtlejul i se încleştase într-un spasm nervos. Se aşeză
cu pântecul pe scândura pe care călăul o manevră la
repezeală, culcându-l cu gâtul într-o scobitură
rotundă. Cu o mişcare bruscă, îl înţepeni apoi într-un
fel de colier de lemn, ca un jug, prins între braţele
ghilotinei. Auzi apoi un zgomot ciudat, un clănţănit
metalic şi un fâsâit scurt. Cădea cuţitul ghilotinei.
Richard răcni ca un animal înjunghiat. Ud de
transpiraţie, se trezi din somnul greu. Îşi duse mâna
la gât. Nu simţi nici colierul de lemn, nici tăişul
cuţitului fatal. Respiră adânc. Deodată începu să
râdă. Un râset bolnăvicios, lipsit de veselie. Era fericit
că fusese numai un coşmar. Frica însă nu-l părăsise,

— 510 —
îl gâtuia şi acum, încleştându-i beregata într-un colier
nevăzut, dureros.
Afară ploua. Picăturile băteau darabana în fereastră.
Era o muzică tristă, monotonă, de înmormântare.
Ropotea asemenea pământului ce cade cu zgomot sec
pe capetele sicrielor. O imagine rizibil de ieftină, care-l
urmărea cu tenacitate.
Coborî din pat, îşi aruncă pe umeri halatul, apoi
începu să aprindă lumânările din cameră. Voia
lumină. Cât mai multă lumină.
În cămin focul se stinsese.
Sună pe Soames.
— Aprinde focul! Aprinde-l mai repede! Am îngheţat.
Somnoros, boscorodind fără să fie auzit, valetul
aduse cioplituri şi jar din bucătărie.
„De mâine mă pregătesc de plecare, îşi zise Richard
febril. Plec. Plec neapărat. Nimic nu mă mai poate
reţine. Nimic. Nimic.”
Îşi respectă cuvântul.
Încă de a doua zi încredinţă cantităţi mari de aur
agenţilor săi, dând poruncă straşnică să fie neîntârziat
scos peste graniţă. Strecurat în fundurile duble ale
unor butoaie cu vin ori ale unor cufere abil meşterite,
purtat în raniţe de pseudosoldaţi, care cică se
înapoiau din permisie, îndreptându-se spre unităţile
dinspre hotare, ascuns în oiştea scobită a căruţelor ori
în chesoanele îndrumate – de formă – spre unităţile
militare de pe front, aurul acumulat de Sunderland se
scurgea din Franţa ca sângele prin zeci de răni
deschise. Pânzele achiziţionate de la maître Simon
Paulet urmară acelaşi drum.

— 511 —
 Activitatea aceea titanică îi fura tot timpul. Uitase
iarăşi de frică. Înfierbântat, cu energie reînnoită, îşi
degaja aurul din această ţară, în care afacerile
bănoase de odinioară deveniseră imposibile.

Ploile cădeau fără întrerupere. Toamna îşi plângea

cu lacrimi mărunte şi reci agonia. Ploua. Ploua
neîncetat, obsedant. Ploua dimineaţa, după-amiaza,
noaptea, de parcă văzduhul nu şi-ar mai fi ţinut
baierele.
Richard era satisfăcut. Avea şi motive temeinice. Mai
bine de nouăzeci la sută din aurul său luase calea
străinătăţii. Câteva transporturi se rătăciseră. Un exod
atât de masiv nu era posibil fără unele pierderi. Dar
acestea nu micşorau succesul operaţiunii.
Richard fixase la 1 decembrie termenul plecării sale
din Franţa. Până atunci trebuia să încheie acel
formidabil transfer, efectuat în condiţii epice.
În fiecare zi rupea câte o filă din calendar.
Ajunsese la mijlocul lui noiembrie.
De la Bordeaux primise veşti bune. Aristide Quillau
făcuse minuni. Procurorul Rouvroy semnase o
ordonanţă de neurmărire în dosarul Patriciei
Lusignan. Tallien şi Thérèsia Cabarrus se achitaseră
de obligaţiile lor. Fosta ducesă nu obţinuse încă
paşaport. Dar aceasta era o chestiune secundară.
Quillau îşi luase angajamentul să o strecoare pe
„Neptun” fără ca gărzile din port să prindă de veste.
15 noiembrie…
16 noiembrie…
17 noiembrie…

— 512 —
 Noul calendar revoluţionar intrase în vigoare încă
din septembrie, însă Richard rămăsese tot la vechea
denumire a lunilor şi a zilelor.
„17 noiembrie.”
Deşi nu se terminase încă ziua, rupse fila din
calendar.
„Încă treisprezece zile”, anticipă Richard cu plăcere
clipa în care îşi va scutura papucii de ţărâna Franţei.
Bineînţeles, se va mai înapoia în Parisul de care îl
legau nu numai interesele, dar şi sentimentele. Dar nu
va face acest pas înainte de lichidarea crizei politice
actuale.
Se uită la ceasul de pe comodă. Era patru şi
jumătate. Începuse să se întunece. În casă era cald şi
bine. Soames îi servise un prânz excelent. Valetul ştia
să fie la înălţime. Nu-l întreceau nici bucătarii de casă
mare.
În cămin focul ardea vesel. Vântul izbea în geamuri
rafale de ploaie. Richard trecu la fereastră. Pe chei nu
se vedea picior de om. Apele Senei se rostogoleau
tulburi, întunecate. Umbrele înserării se lăsau cu
repeziciune. Deodată, Richard observă un om
strecurându-se pe lângă case. Un fel de pitic înfăşurat
într-o pelerină amplă, din care nu i se vedea decât
nasul.
„Ce i-o fi găsit şi pe ăsta să iasă pe aşa vreme?”
Richard mai rămăsese un timp în dreptul ferestrei. Un
ciocănit în uşă şi Soames îşi făcu apariţia.
— Un domn, care refuză să-şi spună numele,
doreşte să vă vorbească. Pretinde că are o comunicare
urgentă…

— 513 —
 Richard fu ispitit să spună că nu poate primi pe
nimeni. Nu voia să-şi strice plăcuta după-amiază. Dar
în vremurile acestea nu era înţelept să refuzi a sta de
vorbă cu un om care voia să-ţi comunice ceva urgent.
— Să intre.
Spre uimirea lui Richard, apăru în prag piticul
învăluit în pelerină, pe care-l văzuse cu câteva minute
înainte înfruntând ploaia. Vizitatorul îşi descoperi
faţa. Richard recunoscu chipul întunecat al grefierului
Bardoux de la tribunalul revoluţionar.
— Bună seara, Monsieur Sunderland. Aş vrea să vă
vorbesc între patru ochi.
Grefierul folosea termenul Monsieur ori de câte ori
vorbea cu Richard. Nu concepea să-i zică cetăţene, ca
oricărui om de rând
— Soames, poţi să pleci, zise Richard arzând de
curiozitate să afle veştile aduse de Bardoux.
Grefierul era unul dintre cei mai buni informatori ai
săi.
— Vorbeşte, Bardoux, zise Richard, după ce
rămaseră singuri… Mai întâi leapădă-ţi pelerina şi ia
loc.
— Nu e timp, zise Bardoux cu grabă. Se petrec
lucruri grave. Azi de dimineaţă Convenţiunea a
decretat punerea sub acuzare a lui Chabot, a lui
Basire şi a lui Jullien. Primii doi au şi fost arestaţi.
Jullien a reuşit să-şi ia tălpăşiţa. Dosarele lor se află
în prezent pe masa lui Fouquier-Tinville. Acum o oră,
în prezenţa mea, procurorul a semnat mandate de
arestare împotriva lui Dubuisson, Desfieux, Proli,
Pereyre, şi a bancherilor Frey şi Diedrichsen. Hebert a

— 514 —
cerut şi arestarea dumneavoastră şi a bancherilor
Oesterheim. Semnarea acestor mandate nu va
întârzia.
Richard simţi un fior de-a lungul şirei spinării şi o
căldură ciudată în ceafă. Apoi căldura i se răspândi în
ţeastă. O greutate i se lăsase parcă pe creier.
— Vorbeşti serios, Bardoux? îngăimă el.
— Foarte serios, Monsieur. Atât de serios, încât vă
dau un sfat. Lăsatul serii să nu vă găsească acasă.
— Ce mi se impută?
— Fraude fiscale, sabotarea asignatelor, speculă,
complot împotriva republicii.
Lui Richard i se făcu părul măciucă.
— Şi care e pedeapsa pentru asemenea capete de
acuzare?
Grefierul rânji.
— Nu ştiţi? Sfânta ghilotină. Ei, aţi plecat?
— Unde? Da, sigur. Plec. Plec imediat, bolborosi
Richard.
— Eu am şters-o, zise grefierul. Nu e sănătos să fiu
găsit aici. N-aş vrea să mă văd cot la cot cu atâtea
figuri simandicoase. Am dreptate? Nu? Spuneţi şi
dumneavoastră.
Grefierul făcu un pas spre uşă, apoi se opri. Voia să
spună ceva dar şovăia. Richard înţelese. Trecu la
comodă în care ţinea banii. Scoase o pungă
pântecoasă, cu cinci sute de ludovici.
— Poftim, Bardoux. Pentru serviciile dumitale. Iar
după sosirea mea la Londra – dacă bineînţeles voi mai
ajunge acolo – vei primi prin Banca Perregaux încă
cinci mii de livre.

— 515 —
 Grefierul se ploconi scurt şi dispăru pe uşă.
Richard auzi paşi în vestibul, scârţâitul unei uşi,
apoi nimic. Împietrit, stătea în mijlocul încăperii,
întrebându-se dacă e treaz sau visează. Îşi duse mâna
la gât. Avea impresia că simte pe grumaz răceala
tăişului ghilotinei.
Ploaia şi vântul se întreceau să bată în geamuri. În
bucătărie Soames trebăluia umblând cu nişte sticle.
Zgomotele acestea, familiare altădată, îi păreau
acum străine, duşmănoase.
„Lăsatul serii să nu vă găsească acasă”.
Dar bine, începuse să se întunece! Procesul acesta
de gândire nu dură decât o frântură de secundă.
Împins parcă de un resort, Richard intră brusc în
acţiune. Se repezi la comoda cu bani, din care începu
să scoată pungi de aur. Febril, le înghesui claie peste
grămadă într-o geantă mare, de piele. Sună pe
Soames.
— Pregăteşte-mi imediat o manta de călătorie!
Îmbracă-te şi tu de drum. Apoi coborî în grajd şi
înşeuează doi cai. Plecăm imediat.
— Să vă pregătesc o valiză cu lucruri de primă
necesitate, Sir? întreabă Soames calm, deşi în sinea
lui era uimit de agitaţia stăpânului.
— Nu e timp. Fugi la cai!
Soames îi aduse o mantă groasă şi costumul de
călărie.
Soames era un valet model. Ştia să execute ordinele
fără să pună întrebări. Înţelegea că se petrece ceva
grav. Ajuns în cămăruţa lui, aruncă o privire plină de
regret asupra costumelor din dulap. Ridică resemnat

— 516 —
din umeri şi începu să se îmbrace la iuţeală cu haine
groase, bune de tăvăleală. Apoi se năpusti pe scări în
jos. Într-un sfert de oră termină pregătirile.
Când orologiul de la Saint-Roch bătu de şase ori,
Richard şi Soames ieşiră călări pe Quai du Louvre.
Richard, care era de multă vreme pregătit pentru
orice eventualitate, avea asupra sa două rânduri de
paşapoarte. Ieşiseră fără greutate din Paris. Porţile
oraşului nu se închideau decât la ora şapte.
Apoi, în galop întins, o porniră pe şoseaua
Versailles-ului.
Se întunecase de-a binelea. Ploaia se înteţise.
Abia după o oră de mers, Richard îşi aminti că
greşise drumul. O pornise spre Nantes, când de fapt
ar fi trebuit s-o ia spre Orleans şi de acolo spre
Bordeaux.
Făcu deci cale întoarsă, dar nu spre Paris, ci pe
nişte drumuri ocolite, care duceau spre Sceaux. Frica
îi dădea aripi. Aproape de ora nouă sosi la Sceaux.
Trase la hanul „Le Paon d’Or”, unde îl aşteptau cai de
schimb. Pe drumul care ducea la Bordeaux, Richard
îşi organizase din vreme un releu cu cai de schimb la
oameni de încredere.
Călătoria aceea infernală, cu popasuri scurte, cu
câte un pui de somn furat pe vreun colţ de masă, cu
gustări frugale, înghiţite cu noduri şi pe fugă, dură trei
zile. La 20 noiembrie, către ora prânzului, sosiră la
destinaţie. Vestea arestării lui Chabot, a lui Basire şi a
complicilor lor nu ajunsese încă la Bordeaux.
Îmbarcarea pe „Neptun”, nu necesită decât simpla
formalitate a examinării paşapoartelor. Richard

— 517 —
Sunderland, cetăţean american, nu era supus nici
unei restricţii. Soames şi Patricia de Lusignan figurau
pe documentele sale de liberă trecere sub numele de
soţii Clayborne, cetăţeni americani, amândoi în
serviciul lui Richard Sunderland-Beauclair.
Prova lui „Neptun” despica valurile verzi, acoperite
cu o reţea de vine alburii, de spumă. Rezemat de
balustrada dunetei Richard contempla ţărmurile
Franţei, care se pierdeau pe nesimţite la orizont. Pale
de vânt îi fâlfâiau pelerina, umflând şi pânzele albe,
imense, ca şi vălătucii de nori ce pluteau răsfiraţi spre
soare-apune. Grementul scârţâia uşor, însoţind
tangajul navei.
Privirile lui Richard se desprinseră de linia subţire a
pământului, învăluit alocuri în zdrenţe argintii de
pâclă. Şi se plecară asupra talazurilor, care goneau pe
lângă flancurile vasului. Un delfin zglobiu, sfâşia
învelişul apelor albastre, făcând tumbe.
Ţărmul abia se mai profila în zare. Falezele cenuşii
subţiate ca un fir de aţă, despărţeau albastrul
oceanului de albastrul văzduhului. În curând, aveau
să dispară.
Deodată, Richard încercă o senzaţie ciudată. I se
părea că priveşte cu ochii bunicului său pământul
care se topea la orizont.
Cu şaptezeci de ani în urmă, marchizul Henry de
Beauclair părăsise Franţa, căutând ascunziş în
pustietăţile Americii. Marchizul ucisese un om. Hăituit
de poliţie se îmbarcase clandestin pe o corabie,
nădăjduind că în Louisiana i se va pierde urma.
Printr-o ciudată fantezie a sorţii, nepotul său îi călca

— 518 —
pe urme. Şi Richard Sunderland-Beauclair părăsea pe
ascuns Franţa. Aici însă, înceta simetria de situaţii.
Marchizul Henry fugise ca un învins. Sărac, trecut de
pragul maturităţii, secătuit de iluzii, de speranţe, avea
să eşueze într-o lume care nu era a lui.
Nepotul său era însă bogat. Foarte bogat. În clipa în
care pusese piciorul pe puntea lui „Neptun” se
închisese un capitol din viaţă. Un alt capitol se
deschidea. Richard Sunderland-Beauclair nu
concepea înfrângerea.
Un albatros cu aripile larg deschise plutea lin
deasupra valurilor cu creşte înspumate.
Falezele dispăruseră dincolo de zare.
Cerul şi oceanul se contopiseră…

Sfârşitul Volumului I

— 519 —
 Vintilă Corbul

DINASTIA SUNDERLAND-
BEAUCLAIR

Idolii de aur
**

Editura Z
Bucureşti, 1993

Consilier literar: H. GRĂMESCU

Coperta de: V. OLAC

— 520 —
 Capitolul opt
La Northland House, sosirea Patriciei şi a lui
Richard fu prilej de mare sărbătoare. Emoţie,
îmbrăţişări, lacrimi de fericire, extaz, efuziuni de
bucurie. Întreaga familie ridică osanale lui Richard. În
cinstea acestuia, bătrânul duce de Northland, care se
cam ramolise, oferi un ospăţ regesc. Îi dădu locul de
cinste, la dreapta sa, iar la toasturi înălţă cel dintâi
paharul. Împleticindu-i-se limba, rosti cu tremolo în
glasul subţiat de bătrâneţe:
— Daţi-mi voie, ăăă, să golesc această cupă de
şampanie în onoarea celui mai preţuit, ăăă, prieten al
familiei noastre, Robert…
— Richard, îl corectă în şoaptă Gerald Eastleigh.
— …Richard Sunderland-Beauclair, care… care…
Un supărător lapsus înceţoşă mintea bătrânului.
— Care… ăăă…
— Care a salvat-o pe Patricia, îi şopti din nou fiul
său.
Ducele prinse încântat firul.
— Care a salvat-o pe Patricia din temniţele Franţei
revoluţionare, redând-o părinţilor, soţului şi copiilor
ei. Scumpul meu Raymond…
— Richard, îl îndreptă iarăşi Eastleigh.
— Scumpul meu Richard, îngăduie-mi, ăăă, să te
socotesc fiul meu. De azi înainte, familia Northland va
fi, ăăă, familia dumitale, casa Northland – casa
dumitale…

— 521 —
 Richard asculta cu ironie ascunsă toastul ducelui.
„Acum douăzeci de ani nu mă socoteaţi demn să
pătrund în clanul vostru, gândea el. Azi îmi oferiţi un
loc honoris causa în ilustra voastră familie ducală.
Cum se mai întoarce roata!”
Şi Louis de Lusignan, şi Gerald Eastleigh ridicară la
rândul lor paharul, în vreme ce ducesa de Northland
îşi tampona cu o batistă de dantelă ochii umeziţi de
duioşie maternă.
„Şi tu te-ai îndoit odinioară de mine, Gerald”,
reflecta Richard, pe când lordul îi declara patetic
recunoştinţă veşnică. „Ar trebui să-ţi amintesc vorbele
pe care mi le-ai aruncat în obraz, când am îndrăznit
să-ţi mărturisesc dragostea mea pentru Patricia. Dar
condiţiile s-au schimbat. Azi îmi deschideţi larg
braţele. M-aţi întrebat şi pe mine dacă sunt dispus să
accept această onoare? Tu, bătrâne Northland, eşti pe
jumătate ramolit. Tu, mândră ducesă, ţi-ai pierdut
dinţii şi prestanţa. Arăţi ca orice burgheză sărită de
şaptezeci de ani. Tu, Gerald, eşti un om cumsecade.
Nimic mai mult. Te complaci într-o mediocritate
patentă. Tu, biet Lusignan, nu te pricepi decât să-ţi
porţi titlul şi coarnele. Dacă n-ai fi avut norocul să te
naşti duce, n-ai fi fost bun nici de valet. Iar tu,
Patricia, ţi-ai ratat viaţa. Trăieşti alături de un soţ pe
care nu-l stimezi. Plăcerile le cauţi în afara căsniciei.
Ai început să te ofileşti. În curând n-o să mai poţi trezi
pasiuni. Atunci vei fi nenorocită. Dacă ai şti cât te
plâng, Patricia…”
Şi Eastleigh îşi depăna şiragul gândurilor.
„Dacă Patricia s-ar fi măritat cu Richard, ar fi avut

— 522 —
azi o situaţie materială excelentă. Cine ar fi prevăzut
că omul acesta va face o carieră atât de strălucită?
Prima ei căsătorie a dat fiasco. A doua a fost şi mai
nenorocită. Louis nu mai are cu ce trăi. Îl întreţinem
noi. Evident, nu e vina lui. Cu Richard, Patricia ar fi
nimerit mai bine. Nu l-am preţuit îndeajuns. Şi am
greşit.”
Ducesa de Northland era mai practică.
„Dacă Lusignan moare, o mărit cu Sunderland. Nu-i
o partidă de lepădat. Se pare că e însurat. S-ar găsi şi
pentru aceasta antidot.”
Bătrânul duce de Northland uitase şi de Richard şi
de Patricia. Surâzând absent, îşi sorbea încet
şampania şi se bucura la gândul că îşi îmbogăţise
colecţia de stampe decoltate cu un exemplar superb,
primit în cursul dimineţii de la anticarul său din
Jermyn Street.
— Păcat că nu sunt şi copiii cu noi, spuse Lusignan,
mângâind tandru mâna Patriciei. Să se bucure şi ei că
te afli iarăşi printre noi.
— Adevărat. Aş fi fost fericită să-i am acum lângă
mine, zise ea.
— În câteva zile vor fi aici, spuse Eastleigh. Am
trimis vorbă lui Storm să-i aducă la Londra.
— Eşti o comoară, Gerald!
— Unde sunt copiii? întrebă Richard.
— I-am trimis la ţară încă de acum două luni. Să se
liniştească după emoţiile prin care au trecut în Franţa,
spuse Lusignan. Socrul meu, ducele, a avut
bunăvoinţa să le pună la dispoziţie castelul Guyhirne
din comitatul Lincoln. Mi-ai cunoscut copiii,

— 523 —
Sunderland? îl întrebă el.
— Îmi pare rău. N-am avut prilejul.
Lusignan zâmbi cu mândrie.
— Am un băiat înalt şi drept ca un brad. Şi două
fete, imaginea vie a mamei lor.
— Camelia e leită Patricia. Andreea îţi seamănă
dumitale, interveni concesiv mama soacră.
— Vreţi să spuneţi că nu-i frumoasă?
— Dimpotrivă. Şi dumneata eşti un bărbat frumos,
zâmbi ducesa cu amabilitate.
Lusignan oftă melancolic.
— Am fost un bărbat frumos. Într-o vreme mi se
spunea Beau Louis. Din nenorocire, anii şi-au cam
bătut joc de mine. M-au îngrăşat, m-au îmbătrânit…
— Nu aştepta complimente, Lusignan, îl întrerupse
Queensberry, care se număra printre invitaţi. Patricia
a ştiut să aleagă.
Tonul ducelui cu chip de satir păru ciudat lui
Richard care-l privi nedumerit. În ochii lui
Queensberry licări o flăcăruie glumeaţă, adresată
numai acestuia.
Pregătit de Eastleigh, care-i vorbise cu glas scăzut,
bătrânul Northland ridică mâna, făcând să înceteze
orice conversaţie.
— Prieteni, în ziua sosirii la Londra a nepoţilor mei
voi oferi un ospăţ cu porci mistreţi, căprioare, urşi
fripţi la proţap, cu fazani, cocoşi de munte şi porumbei
pregătiţi în sos de Oporto şi Madera. Gerald, ăăă, când
crezi că vor sosi copiii?
— La sfârşitul acestei săptămâni.
— Astăzi suntem în douăzeci şi cinci noiembrie. La

— 524 —
şapte decembrie – am zis bine, Gerald, nu-i aşa? –
prieteni, vă poftesc pe toţi la un banchet ca în legendă.
Fiul meu onorific, Raymond, pardon, ăăă, am vrut să
zic Richard, va ocupa şi atunci locul de cinste, căci lui
îi datorăm buna-dispoziţie de azi.
Richard se înclină uşor.
— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă, spre a
răspunde cum se cuvine acestor onoruri. Sper că până
la şapte decembrie voi avea timp să mă înapoiez de la
Eton. Mâine plec să-mi văd băiatul.
— Să-l aduci şi pe el, îl pofti Northland. Nu concep
să fiu refuzat. Nădăjduiesc că până la şapte decembrie
te vei înapoia la, ăăă, Londra. Familia te vrea în
mijlocul ei, rosti ducele.
Queensberry zâmbea în colţul gurii. Zâmbetul unui
satir bătrân, care a văzut multe şi care cunoaşte până
în adâncuri tainele sufletului omenesc.

La 26 noiembrie Richard plecă la Eton. Inima îi era

plină de voioşie. Se simţea ca un şcolar în prima zi de
vacanţă. Deşi iarna bătea la uşă, închipuirea lui
îmbrăca natura în hainele primăverii. Poetiza ploaia
rece şi măruntă, noroiul clisos, satele, părăsite parcă,
prin care trăsura lui trecea în trapul întins al cailor.
După privaţiunile îndurate la Paris, gusta cu
voluptate comodităţile pe care bogăţia i le punea la
dispoziţie. Umbla într-o caleaşcă încăpătoare, cu
canapele moi, sobiţă la picioare, dulăpior cu băuturi
fine sub banchetă şi cuverturi de blană.
Se gândea cu oarecare strângere de inimă la
Françoise Lange. Nu fusese trimisă încă în faţa

— 525 —
Tribunalului Revoluţionar, ceea ce era un punct
câştigat. Richard socotea, ca şi mulţi contemporani ai
săi, că zilele Revoluţiei erau numărate.
Dar ce rost avea să se mai amărască, recapitulând
evenimente atât de triste? Important era ca scăpase
teafăr din cea mai grea criză a vieţii lui. Dar concluzia
era pripită. Cea mai grea criză se apropia cu paşi
repezi…
Rămase o săptămână la Eton. În fiecare zi ieşea cu
Henry în oraş. Deşi sezonul se încheiase, făcură o
excursie până la Bath. Relaţiile dintre tată şi fiu erau
surprinzător de cordiale. Richard arăta vlăstarului său
înţelegere şi simpatie. Henry era uimit şi încântat de
această schimbare.
La 3 decembrie îşi luă rămas bun de la fiul său şi
plecă spre capitală. Nu voia să lipsească de la
sărbătorirea Patriciei şi a copiilor ei. Pe drum răci
straşnic. Când ajunse la Londra, avea temperatură
mare. Medicul curant îi prescrise să rămână la pat cel
puţin o săptămână.
— Dacă nu-mi veţi da ascultare, riscaţi o
complicaţie serioasă, spuse acesta cu gravitate
profesională. Trebuie să vă menajaţi. Nu mai sunteţi
în prima tinereţe.
— Pardon, doctore, mă simt ca la douăzeci de ani, îl
contrazise Richard.
— Îmbucurător, îmbucurător. Dar aceasta nu vă
împiedică să vă apropiaţi de patruzeci.
— Mai am un an până la patruzeci.
— Ce e un an? O bagatelă. Dacă nu săvârşiţi
imprudenţe, vă făgăduiesc să atingeţi suta.

— 526 —
 — Să te audă Dumnezeu. Apropo de vârstă, doctore.
Nu s-a descoperit încă elixirul tinereţii? Aş fi dispus să
plătesc oricât.
— Nici cu toate averile din lume nu aţi putea
cumpăra acest elixir. Aurul şi tinereţea nu se prepară
în eprubetă, Sir.
— Nu ţi se pare ciudat, doctore? Oamenii au groază
de bătrâneţe. Vor totuşi să trăiască mult, spre a-şi
duce povara anilor. Nu e paradoxal?
— Paradoxul e în firea omului, Sir.
În noaptea aceea Richard avu un vis îngrozitor. Se
făcea că albise fără veste. Creştetul îi rămăsese
pleşuv. Faţa i se pungise în mii de zbârcituri.
Înspăimântat, se privea în oglindă, fără să-şi poată
desprinde ochii de la imaginea lui decrepită. Când se
trezi din coşmar, era scăldat în sudoare. Îşi duse fără
voie mâna la obraz. Era neted. Îşi pipăi fruntea. Era
întinsă ca o coală de hârtie. Îşi petrecu mâna prin păr.
Era intact. I se luă o mare greutate de pe inimă. Totul
nu fusese decât o plăsmuire a minţii lui obosite. Îl
obseda spectrul bătrâneţii. Doctorul îi explicase că
organismul său avea nevoie de odihnă. Activitatea
neîntreruptă, tensiunea nervoasă, emoţiile puternice
pe care le încercase, îi impuneau un repaus de cel
puţin o lună de zile. Avea nevoie de vacanţă. Ca şi
copiii. Deodată, Richard începu să râdă. Era ridicol să
se teamă de bătrâneţe. Mai avea până atunci mulţi ani
înainte.
Fiindcă răceala îl împiedica să participe la recepţia
de la Northland House, compuse o scrisoare în stilul
pompos al epocii, prin care îşi scuză lipsa. Încheie

— 527 —
patetic:

„Deşi boala mă ţintuieşte la pat, voi fi cu sufletul

alături de dumneavoastră. Vom serba împreună
fericita reuniune sub acelaşi acoperiş a întregii
dumneavoastră familii, din care, în chip onorific mi-aţi
îngăduit să fac parte”.

Cu acelaşi prilej trimise ducesei de Northland o

diademă incrustată cu rubine, Patriciei un colier de
perle fine, băiatului un cal arab, iar fetelor două case
de păpuşi, reduse la proporţii minuscule.
După ce îşi încheie convalescenţa, Richard acceptă
să ia parte la o vânătoare de mistreţi pe domeniul
Belvoir al ducelui de Rutland. La sfârşitul lui ianuarie
se înapoie la Londra.
Vizita unui prieten îi făcu mare plăcere. Charles de
Talleyrand-Périgord venea să-şi ia rămas bun înainte
de a pleca în Statele Unite. Cabinetul britanic
hotărâse să-l expulzeze din Anglia. În America găsise
cu cale fostul episcop să se stabilească pentru un
timp. Richard, care-i cunoştea jena financiară, se
grăbi să-i ofere sprijinul.
Talleyrand îi spusese că reuşise să-şi procure banii
de drum, vânzându-şi biblioteca pe şapte sute de livre.
— Viaţa la New York nu e tocmai ieftină, zise
Richard. La nevoie să vă adresaţi lui Wilbur Morrison,
directorul Băncii Manhattan, care vă va pune orice
sumă la dispoziţie. E deajuns să-i înmânaţi acest bilet,
adaugă el, aşezându-se la masă şi aşternând pe o
foaie de hârtie o scurtă recomandare.

— 528 —
 — Vă rămân recunoscător, marchize, zise
Talleyrand. Gestul dumneavoastră nobil…
— E firesc între prieteni, îl întrerupse Richard
surâzând.
Gestul său nu era însă tocmai dezinteresat. Cariera
politică a lui Talleyrand nu se încheiase. Richard era
încredinţat că fostul episcop va juca iarăşi roluri
importante. Calculul său era simplu. Dacă Talleyrand
va ocupa din nou înalte demnităţi în stat, îşi va
manifesta recunoştinţa în chip substanţial. În cel mai
rău caz, Richard risca să piardă câteva mii de dolari,
ceea ce n-ar fi constituit o pierdere serioasă.
Câteva zile mai târziu, primi o invitaţie cu en-tête-ul
casei de Lusignan.

„Ducele şi ducesa de Lusignan Valois roagă pe

marchizul de Beauclair să-i onoreze cu prezenţa sa la
logodna fiicei lor Andreea de Valois, cu locotenentul
Lord George Melville Fitzwilliam, din regimentul
Grenadierilor de Gardă. Ceremonia va avea loc la
Hardwicke Castle, Hastings, Sussex, în ziua de 25
ianuarie 1794.”

Richard primi un faire-part asemănător şi din partea

marchizului şi marchizei de Wensleydale, părinţii
locotenentului Fitzwilliam.
„Şi eu care am trimis în dar Andreei o casă de
păpuşi, zâmbi el cu melancolie. Fiica Patriciei se
mărită! Îngrozitor de repede trec anii. Patricia, soacră!
Frumoasa şi frageda Patricia va fi în curând bunică.
Iar eu mă voi uita la copiii Andreei şi voi cugeta cu

— 529 —
uimire: Dacă aţi şti voi că o dată, e mult de atunci, am
iubit-o pe bunica voastră! Dacă soarta nu s-ar fi
împotrivit, aţi fi fost nepoţii mei.” Richard oftă adânc.
„Oricum, nu e plăcut să ştii că eşti pe punctul de a
intra în tagma bunicilor. Daca aş fi fost bunic, aş fi
avut cel puţin satisfacţia de a se spune despre mine:
Ce bunic tânăr! E uimitor, nu-i aşa?… Slabă
consolare…”
În aceeaşi zi primi şi o scrisoare din partea Patriciei:

„Hardwicke Castle
3 ianuarie 1794

Dragul meu Richard,

Nădăjduiesc că nu vei lipsi de la logodna Andreei.
M-ar mâhni mult să te îmbolnăveşti iarăşi. Te implor,
fereşte-te de răceli. Umblă ceva mai gros îmbrăcat.
Aminteşte-ţi că la vârsta noastră trebuie să fim
prudenţi. Îţi pare poate ciudat că o femeie nu caută
să-şi ascundă data naşterii. Faţă de tine ar fi ridicol.
Mă cunoşti de când eram de vârsta Andreei. Afară de
aceasta, logodna ei îmi creează un complex bizar. Ţie
şi numai ţie, pot să mă destăinui. Mă simt
îmbătrânită. E oarecum ciudat să faci această
mărturisire primului tău curtezan. Mi-ai rămas însă
cel mai apropiat sufleteşte. Faţă de cine să-mi descarc
sufletul? Faţă de prietene? Femeile nu sunt prietene
sincere. M-ar privi cu amabilitate de circumstanţă:
«Vai, scumpo, să nu te mai aud vorbind de bătrâneţe!
Arăţi ca la douăzeci de ani». Ar adaugă însă mintal:
«Vai, ce dărâmată e! Un hârb. Faţă de mine e uimitor

— 530 —
de îmbătrânită».
Când mă uit la Andreea, dragul meu Richard, am
impresia că mă privesc într-o oglindă care îmi redă
imaginea de acum douăzeci de ani. Acelaşi obraz
virginal, acelaşi surâs dulce, aceeaşi timiditate. Eram
poate mai zvăpăiată, mai nepăsătoare, mai veselă. Nici
nu e de mirare. Copilăria Andreei a fost întunecată de
anii grei ai Revoluţiei. Ochii ei sunt trişti. Gesturile ei
şi-au pierdut vioiciunea, spontaneitatea. Câteodată, şi
aceasta e îngrozitor de dureros, am impresia că şi
sufletul ei s-a maturizat înainte de vreme.
Am acceptat să o mărit, în speranţa că schimbarea
de atmosferă, dragostea soţului, căsnicia, îi vor
spulbera tristeţea. Tristeţea aceasta grea, care o apasă
ca o lespede.
Logodnicul, George Fitzwilliam, e un tânăr simpatic,
voios, plin de viaţă. Reprezintă tot ceea ce lipseşte
Andreei. Partida e bună şi din alte puncte de vedere.
Familia Wensleydale face parte din la meilleure
noblesse. Mai e şi foarte bogat, ceea ce nu e de
neglijat. Andreea este săracă. Întreaga avere a tatălui
ei a fost confiscată.
Revoluţia aceasta, care pare să se eternizeze, nu ne
îngăduie să sperăm într-o răsturnare apropiată a
regimului. Pierderea atâtor prieteni decapitaţi pe
eşafod ne macină moralul. Execuţia lui Roger
d’Hautefeuille a fost o mare lovitură. Timpul ne va
vindeca poate rănile sufleteşti. Datorită ţie, am gustat
iarăşi fericirea de a fi liberă, de a mă afla printre ai
mei. Recunoştinţa pe care ţi-o purtăm cu toţii nu
poate fi tălmăcită în vorbe. În numele acestei

— 531 —
recunoştinţe, te rog să nu lipseşti de la logodna
Andreei.
Închei, dragul meu Richard, asigurându-te încă o
dată de sentimentele mele de sinceră prietenie.

Patricia.”

Când revăzu zidurile întunecate şi ferestrele

castelului Hardwicke, Richard încercă un sentiment
nedefinit, în care se îmbinau mândria, melancolia,
tristeţea, triumful. După douăzeci de ani reintra în
această clădire, pe care o privise odinioară ca pe a
opta minune a lumii. Toleratul de ieri era astăzi
oaspete de onoare. Ar fi trebuit să se socotească
fericit. Marile lui triumfuri erau precumpănite însă de
amărăciuni fără număr. Ce-i foloseau bogăţiile,
succesul, puterea, când viaţa lui personală era mai
posomorâtă decât cerul acesta plumburiu de iarnă?
Când trăsura opri în faţa scării principale, începuse
să fulguiască. Deşi nu era încă cinci, perdelele serii se
lăsau tot mai dese. La ferestrele castelului se
aprindeau lumini.
Rivers, majordomul, acelaşi Rivers de totdeauna,
poate ceva mai voluminos, îl întâmpină în capul scării.
— Sunt mulţi ani, Rivers, de când n-am mai fost pe
aci, îi zâmbi Richard cu familiaritate condescendentă.
Se deprinsese a se comporta cu vechii servitori.
— Sunt exact douăzeci şi doi de ani, Sir, spuse
Rivers subliniind astfel că ţinuse o riguroasă socoteală
a timpului, în raport cu importanţa vizitatorului.
Richard îl bătu pe umăr.

— 532 —
 — Ai o memorie straşnică, Rivers.
— În serviciul dumneavoastră, Sir, se plecă adânc
majordomul.
Precedat de acesta, traversă vestibulul şi pătrunse
în holul cel mare, îndreptându-se spre scară. Valeţii
aprindeau lumânările din candelabre. Din biblioteca
alăturată se auzi un glas de fată.
— Andreea, vino să vezi ultimele daruri sosite. Lucy
şi Homer le despachetează. Nişte lucruri superbe.
Ducesa de Devonshire ţi-a trimis o capă de hermină,
iar lady Roxbury – un serviciu de masă de Boemia, cu
iniţialele tale. Hai, Andreea, lasă cartea şi vino să-ţi
vezi cadourile! Mă mir că ai răbdare să citeşti romane
în preziua unui eveniment atât de mare. Să fie logodna
mea, nu mi-aş mai găsi locul.
Se auzi zgomotul unei cărţi care se închide.
— Bine, Camelia. Vin cu tine.
Din bibliotecă ieşi în fugă o fată zveltă, înăltuţă, cu
bucle brune, revărsate pe umeri. Zburdalnică, veselă,
cu ochi strălucitori, respira primăvara.
— Hai, Andreea! Abia te mişti. Of, Doamne!
În prag apăru altă fată.
La vederea ei Richard avu o tresărire. Încercă
senzaţia răscolitoare pe care iluminaţii o trăiesc în faţa
manifestărilor divinităţii. Frumuseţea Andreei era atât
de perfectă, încât părea o expresie a dumnezeirii. O
frumuseţe care nu îngăduia descrierea, fiindcă
excludea termenii de comparaţie. Lui Richard îi reveni
în minte o odă a lui Anacreon. „Zeus a dăruit coarne
taurilor, copite cailor, aripioare peştilor, labe zglobii
iepurilor, colţi leilor, aripi iuţi păsărilor, înţelepciune

— 533 —
oamenilor. Nu i-a mai rămas nimic pentru femei. Ce
le-a mai dăruit atunci şi lor? Frumuseţea în locul
tuturor scuturilor şi a tuturor suliţelor, frumuseţea
care a căpătat astfel puteri mai mari decât fierul şi
decât focul.”
Şi privirile Andreei se încrucişară cu ale lui Richard.
Fascinată de ochii lui, care o ardeau parcă, se opri
deodată în mijlocul holului. Omul acesta vârstnic
pentru ea, dar cu înfăţişare atât de mândră, de virilă,
de impunătoare, o înfricoşa şi o atrăgea totodată. Era
pentru prima oară că Andreea încerca asemenea
simţăminte.
— Andreea! Ce e cu tine? Ai împietrit? Parcă ai fi o
statuie! auzi Richard ca prin vis glasul Cameliei.
„Statuia unei Madone!” gândi el extaziat. Îl
înăbuşeau bătăile inimii.
Palidă, tremurând, fata blondă stătea în pragul
bibliotecii, fără să-şi poată desprinde privirile dintr-ale
lui Richard. Instinctiv, Camelia se uită la străinul a
cărui apariţie tulburase atât de mult pe sora ei. Figura
ei nedumerită se lumină de un zâmbet.
— Nu sunteţi dumneavoastră Monsieur de
Beauclair?
Cuvintele ei îl smulseră din transă. Salută stângaci.
— Da, sunt Richard Sunderland-Beauclair.
Camelia bătu din palme.
— Eram sigură! râse ea zglobiu. Arătaţi întocmai
cum v-a descris mama. Eu sunt Camelia. Şi ea e sora
mea, Andreea. Logodnica.
Richard se înclină din nou. Ar fi vrut să rostească
un compliment. Oricât de banal. Dar nu era în stare.

— 534 —
Andreea făcu o reverenţă adâncă şi fără să mai scoată
un cuvânt, se desprinse din pragul uşii, luându-şi
zborul ca o pasăre speriată. Traversă aproape în fugă
holul şi dispăru în sera din fund.
Camelia îşi încreţi buzele, supărată.
— Să nu luaţi în nume de rău purtarea Andreei. E
foarte emotivă. Deşi este cu un an mai mare decât
mine, e cea mai copilăroasă dintre noi două.
După această explicaţie, începu din nou să râdă.
— Şi dumneata, mă rog, câţi ani ai? o întrebă
Richard, afectând un amuzant interes.
În realitate era nerăbdător să afle vârsta fetei
blonde.
— Am împlinit cincisprezece ani.
Richard îşi muşcă buzele. Andreea era deci un copil.
Un copil de şaisprezece ani.
Îşi dădu brusc seama că o dorea, că o voia pentru el
şi numai pentru el. Simţea nevoia imperioasă să o
aibă, să o stăpânească, să se bucure în exclusivitate
de inimaginabila ei frumuseţe. În braţele Andreei va
cunoaşte fericirea. Da, acesta era cuvântul. Fericirea.
Dragostea cu Andreea nu va fi un simplu contact între
două epiderme, aşa cum descrisese actul amorului un
cinic filosof al secolului al XVIII-lea, ci o frântură de
extaz divin. Andreea era fiinţa pe care o căutase toată
viaţa. Bâjbâise prin întuneric, iar acum se
deschiseseră zările, revărsând asupra lui o strălucire
feerică. În sfârşit, o găsise. Acesta era esenţialul.
Restul nu avea importanţă. Patricia, Louis de
Lusignan, Eastleigh, convenienţele sociale erau
fleacuri pe lângă bucuria de a o întâlni pe Andreea.

— 535 —
Andreea era însă pe punctul de a se logodi. O găsise
pentru a o pierde. Nu! Nu o va pierde. Va risca totul
pentru ea. Reputaţia, averea, viaţa. Dificultăţile erau
uriaşe. Era însurat. Avea copii. Andreea era fata
Patriciei. Un copil. Iar el urma să împlinească peste
câteva luni patruzeci de ani. Dar niciun considerent
nu îl va împiedica să o păstreze. Va avea mult de
luptat. Dar va izbândi. Era sigur. Va dărâma orice
obstacol.
Gândurile acestea se rostogoleau vertiginos. În
vreme ce asculta cu prefăcută atenţie vorbele
copilăreşti ale Cameliei, cugetul lui lucra febril.
O dată ajuns în camera sa, Richard îşi dezbrăcă
şuba de vizon. În vreme ce îl ajuta să-şi scoată haina,
Rivers încercă să reia conversaţia. Bineînţeles, în
limitele îngăduite între un oaspete de seamă şi un
bătrân servitor al casei, care îşi îngăduia un vag
familiarism.
— Au mai sosit până acum optzeci de invitaţi. Până
mâine la prânz mai aşteptăm încă o sută douăzeci.
— Dar logodnicul? întrebă Richard cu prefăcută
indiferenţă.
— Excelenţa-sa a anunţat că va sosi mâine
dimineaţă.
În vreme ce se îmbrăca pentru cină, Richard făcea
tot felul de reflecţii în legătură cu Andreea. Dacă ar fi
fost să pună într-un talger al balanţei posesiunea
acestei fete şi în celălalt talger realizările lui de până
acum, n-ar fi ezitat să o aleagă pe Andreea. Şi aceasta
nu era o simplă figură de stil. Nu juca pentru întâia
oară totul pe o carte. Andreea îl atrăgea ca un magnet.

— 536 —
Nu s-ar mai fi putut rupe din preajma ei. I se urca
sângele în cap la gândul că un tânăr imbecil aştepta
să se însoare cu ea. Aceasta nu trebuia să se
întâmple. Pentru nimic în lume. Frumuseţea ei ireală
avea să fie a lui, aşa cum ale lui şi numai ale lui erau
atâtea nepreţuite comori de artă.
Se privea în oglindă şi în oglindă îi apărea chipul ei,
îşi îndrepta ochii spre fereastră, şi pe fundalul
întunecat al cerului răsăreau ochii ei, se uită
întâmplător spre vreun tablou şi în rama aurită se
avea obrazul Andreei, încununat de nimbul părului ei
blond.
Andreea! Andreea! Andreea! Îi repeta numele fără să
se sature. Un nume care căpătase rezonanţe sublime,
numai fiindcă era purtat de ea…
Înainte de cină, Patricia îi pofti în apartamentul ei.
Richard o găsi împreună cu ducele de Lusignan.
— Îndată ce am aflat de sosirea ta, m-am grăbit să
te poftesc aici, în intimitate, zise Patricia întinzându-i
mâna. Am trimis şi după fete. Ţineam să ţi le prezint
chiar eu.
Lusignan se uită cu beatitudine la Richard.
— Pentru familia noastră ai fost trimisul lui
Dumnezeu, rosti el cu recunoştinţă.
Richard nu avu timpul să explice că făcuse
cunoştinţă cu fetele. Ducele nu-i dăduse răgaz să
scoată vreun cuvânt. Apariţia Cameliei lămuri
neînţelegerea.
— Camelia, iată pe salvatorul mamei tale, zise
Lusignan cu patos.
— Ne-am cunoscut în hol, acum o oră, spuse fata,

— 537 —
făcând o nouă reverenţă în faţa lui Richard. Monsieur
de Beauclair tocmai sosise la castel. A fost de faţă şi
Andreea.
— Ei bravo, şi eu care voiam să fac prezentările,
exclamă ducele încântat. De ce nu mi-ai spus,
Beauclair, că ai făcut cunoştinţă cu fetele mele?
— Nu mi-aţi dat timp, spuse el la adresa ambilor
părinţi.
— De ce n-a venit şi Andreea? întrebă Patricia.
— Te roagă să o ierţi. O doare îngrozitor capul. Se
teme că nu va putea cina cu noi.
Patricia se întoarse spre Richard.
— Aşa sunt fetele în ajunul logodnei, spuse ea cu
ton de scuză. Ce vrei, le copleşeşte emoţia.
— Când are loc logodna? întreba el.
— Mâine după amiază, la şapte.
Richard reuşi să îşi ascundă frământarea.
— E simpatic logodnicul? Câţi ani are?
— Un băiat superb, spuse Patricia cu entuziasm. N-
are decât douăzeci şi trei de ani.
— Vor fi o pereche minunată, spuse Lusignan.
— George a cunoscut-o pe Andreea la cinci
decembrie, se amestecă în vorbă Camelia. El şi părinţii
lui erau invitaţii bunicului, la sărbătorirea mamei. De
la prima vedere s-a îndrăgostit de Andreea. Romantic.
Nu-i aşa?
— A doua zi, marchizul de Wensleydale s-a
prezentat cerând mâna Andreei pentru fiul său
George, explică Lusignan în continuare. Desigur, nu l-
am refuzat. Partida era excepţională.
— Aţi întrebat-o şi pe Andreea dacă e de acord?

— 538 —
întrebă Richard.
— I-am explicat că e în interesul ei să accepte, zise
ducele.
— Îl iubeşte? întrebă iarăşi Richard.
— Iubirea vine cu timpul, dragul meu. În lumea
noastră nimeni nu se căsătoreşte din dragoste. La
început Andreea a făcut oarecari nazuri, dar până la
urmă şi-a dat consimţământul. Trebuie să recunosc
că am o fată înţeleaptă.
— Biata de ea!
— Ce vrei să zici, Beauclair?
— Sunteţi siguri că acest Fitzwilliam o va face
fericită?
— Ţi-am mai spus-o, George e un băiat minunat,
interveni Patricia.
— Din punctul vostru de vedere.
— Richard, prea tai firul în patru, rosti ea uşor
iritată. Andreea nu are motive să regrete aceasta
căsătorie. Dimpotrivă. Obârşia marchizilor de
Wensleydale…
— Fata voastră se mărită cu obârşia? Prea sunteţi
snobi.
Patricia se uită nedumerită la soţul ei.
Richard înţelese că mersese prea departe,
înfierbântat, vorbise mai mult decât trebuie. Bătu în
retragere.
— În sfârşit, voi sunteţi părinţii ei. Cine îi poate
cunoaşte mai bine interesul? Mă tem însă că v-aţi
pripit. După câte am înţeles, Andreea e un copil. Mi se
pare că abia a împlinit şaisprezece ani.
— La vârsta aceasta bunica mea a născut primul

— 539 —
copil, zise ducele.
Replica lui Lusignan dădu de gândit lui Richard.
„Nu o socotiţi nevârstnică pentru a-şi începe viaţa. Un
punct câştigat, reflectă el. Nu mă veţi condamna prea
aspru când veţi afla că am fost primul bărbat din viaţa
ei.”
Raţionamentul era tras de păr. Richard nu era în
măsură să-i aprecieze şubrezenia.
Trecură la masă. Richard nu o revăzu pe Andreea
nici în seara aceea şi nici la vânătoarea din dimineaţa
următoare. Aceasta îl nemulţumi. Ar fi vrut să dea
ochi cu ea, să-i vorbească. Făcea parte din planul său.
Toată noaptea veghease, fără ca somnul să se lipească
de gene. Prezenţa Andreei sub aceiaşi acoperiş îl
punea pe jăratic. Şi-o închipuia în patul ei. Părul de
aur îi era risipit pe pernă. Sânii i se vedeau sub
ţesătura fină a cămăşii. Cuvertura îi contura corpul
graţios, pe care el ardea de nerăbdare să-l strângă în
braţe, să-l acopere cu sărutări.
Când îl văzu pe logodnicul Andreei, simţi fiori de
ciudă. Energumenul acesta, căruia abia îi mijise
mustaţa, să se bucure de comorile trupului ei? Era de
neconceput. Imaginaţia lui aprinsă crea scene erotice,
în care cei doi tineri jucau rolul principal. Gândul
acesta îl înnebunea. Andreea trebuia să fie numai a
lui. Nici Patricia şi nici Louis de Lusignan nu aveau
dreptul să i-o ia. Cât priveşte acest tinerel insignifiant,
va şti el să-l înlăture.
După ce-l privi pe Fitzwilliam, fu nevoit să admită că
Patricia nu exagera când afirmase că e un băiat
superb. Era într-adevăr frumos! Mai frumos decât s-ar

— 540 —
cuveni unui bărbat. Corpul atletic, cu forme alungite,
era prins în uniforma Grenadierilor de gardă. George
Fitzwilliam era tipul cuceritorului. Orice fată s-ar fi
simţit fericită să-l aibă de soţ. Părinţii lui erau mai
puţin arătoşi. Marchiza arăta ca o bucătăreasă. Era
scurtă, grasă, cu obraz roşcovan, pistruiat, mâini late
şi piept opulent, gata să se reverse peste dantela de
argint a corsajului. Marchizul era scund, dar
proporţionat. Cum de zămisliseră aceşti oameni
comuni un exemplar uman atât de perfect?
Era firesc ca Andreea să fie amorezată de el. Richard
îşi zicea cu mânie că lupta lui va fi şi mai acerbă.
Ceremonia logodnei se desfăşură după toate regulile
protocolului. Solemnitate, lux, ostentaţie, emoţie de
circumstanţă, toalete, clevetiri prin colţuri, urări
emfatice, apoi banchet cu două sute de tacâmuri,
treizeci de servicii, mâncare şi băutură până la
saturaţie, după aceea dans, balet, reprezentaţie
teatrală cu o trupă adusă de la Londra, joc de cărţi,
câştiguri şi pierderi uriaşe, bani mutaţi din buzunarul
unuia într-al altuia, idile, intrigi, şoapte de iubire în
seră, îmbrăţişări furate prin ungherele mai
întunecoase ale castelului. În salonul italian cadourile
expuse admiraţiei generale: servicii de masă, blănuri,
bijuterii, tăvi de argint cât roata de car, porţelanuri,
jad, malachit, dantele, brocarturi, orchidee care
furaseră culorile curcubeului şi formele reptilelor…
Logodnica eterată, absentă, bizară, excitant de
frumoasă, logodnicul mândru, acoperit de fireturi,
îndrăgostit, fericit, plimbându-se parcă pe covor de
nori, şi călcând din stea în stea. Richard mohorât,

— 541 —
gelos, aruncând priviri înveninate. Ducele de
Northland zaharisit, uituc, întrebându-se din când în
când, nedumerit: ce dracu se sărbătoreşte în casa
asta? Câte un valet, iscodit pe departe, ca să nu-i
observe cică ramolismentul avansat, îi reamintea că se
logodeşte Lady Andreea. Luminat ca de o revelaţie,
ducele clătina din cap cu aer competent: desigur, se
logodeşte Andreea. Parcă eu nu ştiam! Ducesa de
Northland aferată, măreaţă. Patricia emoţionată,
întinerită. Louis de Lusignan înduioşat până la
lacrimi, pudrat, parfumat, plin de bijuterii şi decoraţii.
Eastleigh distant, sobru, superior. Invitaţii gălăgioşi,
invidioşi, puşi pe petrecere şi cleveteală, împodobiţi ca
raclele moaştelor…
Cu toate strădaniile sale, Richard nu reuşi să se
apropie de Andreea. La masă fusese încadrat între
două femei vorbăreţe ca nişte vrăbii. Cu riscul de a fi
nepoliticos, nu scosese niciun cuvânt. Tot timpul
urmărise din ochi pe Andreea; obsedată de privirile
lui, aceasta răspundea monosilabic logodnicului şi
convivilor.
Nici la bal nu fu mai norocos. George Fitzwilliam şi
ceilalţi tineri făceau zid în jurul ei, invitând-o pe rând
la dans şi împiedicând pe neiniţiaţi să străbată bariera
lor vie.
Pe la orele trei din noapte lumea se retrase la
culcare. A doua zi trebuia să aibă loc o nouă
vânătoare. Spre a putea dormi, Richard bău de unul
singur două sticle de Tokay. Datorită acestei eroice
soluţii, izbuti să aţipească în zori.
La vânătoare îşi alese un cal viforos, pe care îl goni

— 542 —
până la epuizare. Sări obstacolele, urmări vânatul,
alergă nebuneşte, dornic să-şi obosească nervii
surescitaţi. Făcuse uluitoare progrese în arta
echitaţiei. Îşi aminti penibila experienţă a primei lui
vânători călare, încercată tot pe acest domeniu al
familiei Northland. Graţie ducelui de Queensberry,
ridicolul unei situaţii menite să-l compromită definitiv
în ochii high life-ului, se transformase atunci într-un
mare succes. Şi azi se afla într-o situaţie oarecum
asemănătoare. „Audaces fortuna juvat”. Avea de gând
să mizeze tare pe această maximă, care reflecta de
altfel o mare experienţă de viaţă. Nu se va angaja
orbeşte în luptă. Se va folosi de o armă hotărâtoare. Îşi
dădea seama că făcuse o impresie puternică Andreei.
În cursul vânătorii galopase în câteva rânduri în
preajma ei. Deşi îl avea în stânga pe logodnic, care o
copleşea cu atenţii şi complimente, Andreea se uită
din când în când, cu coada ochiului, la Richard.
Privirile omului acestuia o răscoleau, îşi dădea seama
că stârnise o mare pasiune. Era îngrozită, dar şi
măgulită. Avea senzaţia că e împinsă spre marginea
unei prăpăstii. Se străduia zadarnic să se smulgă din
încleştarea acestei forţe. Fascinată, mergea înainte,
deşi ştia că dincolo de buza hăului o aştepta poate
pieirea. Richard Sunderland şi logodnicul ei erau mai
deosebiţi decât cei doi poli. Locotenentul Fitzwilliam
era tipul ofiţerului cu origine nobilă: manierat,
îndatoritor, brav, plin de voioşie şi exuberanţă, uşor
încrezut şi destul de fluşturatec. Andreea îl socotea
fad şi lipsit de seriozitate. Tinereţea – care nu avea
niciun preţ în ochii Andreei – pleda în defavoarea lui.

— 543 —
Richard apărea într-o aureolă strălucitoare, de
binefăcător al familiei Lusingnan. Înfăţişarea lui era la
înălţimea reputaţiei. Semeţ, de o distincţie rară, falnic,
sobru, personifica bărbăţia. Maturitatea înfăţişării şi a
caracterului îi sporea atracţia…
La prânzul care urmă după încheierea vânătorii,
Andreea nu fu în stare să guste nimic. Situaţia în care
se afla, o tulburase la culme. Simţea instinctiv
tensiunea din sufletul lui Richard. Aştepta – cu
încordare – un deznodământ, şi în concepţia ei, acest
deznodământ trebuia să îmbrace forme violente.
După amiază, oaspeţii dormiră câteva ore, apoi
asistară la reprezentaţia comediei Mirandolina de
Carlo Goldoni. În antracte se serviră gustări copioase.
La cină convivii nu mai fură în stare să onoreze cum
se cuvine bunătăţile întinse pe masă. Cu burţile pline
admirau melancolic mâncărurile apetisante care
defilau aproape neatinse prin faţa lor. Lumea aştepta
cu nerăbdare balul. Era dornică să-şi pună sângele în
mişcare, să-şi activeze digestia.
Ca şi în ajun, Richard nu parveni a se înscrie pe
carnetul de dans al Andreei. Ostracizarea la care era
supus îl făcea să fiarbă.
A doua zi, invitaţii urmau să plece pe la casele lor.
Dacă nu reuşea să îi vorbească în seara aceasta, totul
era pierdut. Nunta trebuia să aibă loc la mijlocul lunii
februarie. Părinţii ginerelui ceruseră acest termen
scurt, având în vedere starea de război, care nu
îngăduia fiului lor un concediu mai lung de treizeci de
zile. Părinţii Andreei se învoiseră bucuroşi.
În seară aceasta Richard trebuia să dea marea sa

— 544 —
lovitură. Pentru a înfrânge cerbicia fetei, nu-i rămânea
decât un mijloc decisiv. Neobservat de nimeni, să se
strecoare în camera ei. Şi acolo, între patru ochi, să
provoace o explicaţie hotărâtoare.
Riscul era mare. Dacă era surprins asupra faptului,
dădea naştere unui scandal îngrozitor. Dezonorat,
hulit, izgonit, nu-i va rămâne decât să fugă din Anglia.
Dar şi în acest caz îşi pregăti o scuză plauzibilă. Dacă
va fi văzut strecurându-se în camera Andreei, va
spune că a intrat din greşeală, uşile mai multor
apartamente – toate asemănătoare – răspunzând în
acelaşi coridor. Era însă încredinţat că nu va da greş.
Cât priveşte Andreea, va reuşi să o reducă la tăcere.
Servindu-i parcă planurile, Andreea se retrase mai
devreme în camera ei. Abia trecuse de miezul nopţii.
În sala de bal se dansau menuete şi contradansuri.
Orchestra cânta fără întrerupere. În sălile de jos,
amatorii de emoţii puternice pontau pe masa verde
sume impresionante. Băutorii sorbeau clondire peste
clondire de alcooluri tari. Petrecerea era în toi. Cine şi-
ar fi închipuit că Richard Sunderland-Beauclair,
respectatul prieten al gazdelor, intenţiona să abuzeze
de ospitalitatea care i se acorda cu atâta dragoste?
După retragerea Andreei, Richard îşi găsi de lucru
în apartamentul său. Prin uşa întredeschisă a
dormitorului, urmări forfoteala celor trei slujnice care
o ajutau pe tânăra fată să se pregătească de culcare.
Când ultima subretă părăsi apartamentul Andreei,
topindu-se după colţul coridorului, Richard ieşi din
camera sa. Trebuia să ajungă la uşa fetei înainte ca
aceasta să o încuie.

— 545 —
 Norocul îl ajută de minune. Nimeni nu trecu pe
coridor. Muzica de la parter ar fi acoperit orice zgomot
de voci. În câţiva paşi străbătu coridorul, oprindu-se
la uşa fetei. Apăsă pe clanţă. Spre marea lui bucurie,
uşa se deschise. Fără şovăială, intră în cameră şi
încuie uşa pe dinăuntru.
În faţa mesei de toaletă Andreea îşi pieptăna părul
auriu ca o cascadă de beteală. Era într-un peignoir de
voal alb. La apariţia lui Richard, încremeni cu
pieptenul în mână. Inima începu să-i bată cu putere.
O cuprinse panica.
— Doream să-ţi vorbesc, rosti el cu uşoară
răguşeală în glas. De câte ori am încercat să mă
apropii de dumneata, m-ai ocolit. Trebuia totuşi să mă
explic. Să-ţi spun ceea ce simt. De aceea am şi
îndrăznit să intru neanunţat la dumneata. Iartă-mi
cutezanţa, nu-mi rămânea altceva de făcut.
Andreea se ridică încet de pe scaun. Cu gesturi
automate lăsă pieptenul pe masa de toaletă. Se
întoarse cu faţa spre Richard. Tremura. Lividă, îşi
încleşta palmele de masa de toaletă.
— Pleacă, te rog. Nu se poate să mai rămâi aici.
Dacă te găseşte cineva? Mâine dimineaţă putem sta
cât vrei de vorbă. Acum e prea târziu.
— Să nu laşi niciodată pe mâine ceea ce poţi face
azi, zise el zâmbind. O ocazie mai potrivită nici că se
putea. E linişte. Nu ne tulbură nimeni. Suntem
singuri…
Obrazul Andreei se învăpăie ca o flacără.
— Te rog să pleci. Să ieşi imediat din camera mea.
Cum ţi-ai permis să intri? Eşti lipsit de cavalerism.

— 546 —
 — Se poate, răspunse el cinic. În dragoste nu-mi
aleg mijloacele. Toate sunt bune spre a-mi atinge
scopul.
— Pretinzi că eşti îndrăgostit! rosti ea.
— Da. Sunt îndrăgostit de dumneata, Andreea. Şi
nu voi avea linişte până nu voi şti că ai rămas definitiv
a mea.
— Dar nu se poate. Ştii bine că m-am logodit.
— Logodnele se pot rupe.
— La începutul lunii viitoare voi avea nunta. Mi-am
dat cuvântul.
— Asemenea angajamente se pot călca.
— Dar eu nu te iubesc, rosti ea cu deznădejde.
— Nu-i nimic. Mâine ai să mă iubeşti. Te voi face să
mă iubeşti.
— E monstruos…
Richard făcu câţiva paşi spre ea. Privirile Andreei
rătăciră prin cameră. Deodată, se repezi spre uşa
balconului, şi încercă să o deschidă. În câteva salturi,
Richard fu asupra ei. O înlănţui cu braţele sale
puternice. Andreea se zbătu cu disperare.
— Dă-mi drumul, dacă nu vrei să strig. Să se adune
toată casa.
— N-ai s-o faci, zise el cu linişte, strângând-o la
piept. Dacă voi fi găsit aici, va trebui să dau explicaţii.
În orice caz vei fi compromisă. Gândeşte-te bine. Ce va
spune logodnicul tău, familia, prietenii, slugile? Nu vor
da vina numai pe mine. Vor zice că şi tu m-ai
provocat… Că m-ai chemat la tine…
— E monstruos! izbucni ea într-un plâns hohotit.
Lasă-mă! Pleacă! Te implor!

— 547 —
 — Nu plec! rosti el dârz. Eşti a mea. Am dreptul să
rămân lângă tine. Şi îmi voi disputa acest drept cu
dinţii. Până la ultima suflare. Înţelegi, Andreea? Eşti a
mea! Numai moartea ne poate despărţi.
Cu puteri înzecite, o luă pe sus purtând-o spre pat.
— Dă-mi drumul! se zbătu ea. Dă-mi drumul!
— Fără gălăgie! porunci el. Vrei să fi auzită? Ştii ce
te aşteaptă dacă vom fi descoperiţi împreună.
Dispreţul oamenilor, ruşinea.
O culcă pe pat. Andreea nu se mai împotrivi.
Plângea încet, sfâşietor. Deodată, Richard încremeni.
Auzi clanţa mişcându-se. O dată. De două ori. Îl trecu
o sudoare rece. Auzi un chicotit.
— Andreea a adormit, rosti un glas tânăr de fată.
— Cred şi eu. Trebuie să fie doborâtă de emoţie.
Noaptea logodnei…
— S-o lăsăm să doarmă, fetelor!
— Da, da! S-o lăsăm să doarmă. Noi să mergem la
dans. N-avem de ce să fim emoţionate.
Zgomotul de paşi se depărtă. Se pierdu treptat şi
zumzetul glasurilor. De la parter se auzea un cântec
vioi, antrenant. Richard respiră uşurat. Mâinile
Andreei se încleştară în cuvertura de mătase. Ca să
nu strige, îşi lasă capul de-o parte şi prinse perna în
dinţi.
Cântecul vioi continua să reverse armonii vesele în
camera în care nu se mai auzeau decât respiraţia lor…

În cursul zilei următoare, cei mai mulţi invitaţi

părăsiră castelul. Nu mai rămaseră decât logodnicul
Andreei, viitorii cuscri, câţiva intimi ai casei şi, fireşte

— 548 —
Richard Sunderland. Aceştia urmau să plece la
Londra, abia la sfârşitul săptămânii. Până atunci
aveau să profite de puţină odihnă, după agitaţia din
primele zile.
„Odihnă” e un fel de a zice. Programul fixat de
ducele de Northland era destul de încărcat. Zilnic
vânători, ospeţe, joc de cărţi, conversaţie, schimb de
ţinute, aşa cum se cuvine într-o societate britanică
rafinată.
Richard gusta cu plăcere diabolică situaţia care se
crease. Intimitatea tainică dintre el şi Andreea îi
prilejuia o stare de încântare vecină cu extazul.
Regreta brutalitatea cu care o tratase. Însă îşi dădea
seama că nu avusese de ales. Altfel ar fi mers la o
înfrângere sigură. În fiecare noapte se strecura în
apartamentul Andreei, care nu îndrăznea să i se mai
refuze. Secretul, păstrat cu străşnicie, îi oferea o
satisfacţie colosală. Pentru bietul Fitzwilliam, care îşi
manifesta necontenit veneraţia faţă de Andreea,
simţea o compătimire condescendentă. Dacă mândrul
marchiz Wensleydale ar fi ştiut că fiul său e păcălit
într-un chip atât de josnic, desigur că ar fi plesnit de
ciudă. Ar fi protestat cu vehemenţă, şi-ar fi luat
nevasta şi vlăstarul consternat, şi ar fi plecat trântind
uşile.
Richard se simţea atotputernic. În mâna lui ţinea
destinul familiilor Northland, Lusignan şi
Wensleydale. Un cuvânt din partea sa şi armonia s-ar
nărui ca un castel de nisip. Scandalul i-ar împroşca
pe toţi aceşti înalţi lorzi. Fiul meşterului de cuţite şi
nepotul piratului, al unui marchiz aventurier şi al

— 549 —
unei femei de moravuri uşoare, dicta azi legea sa mai-
marilor de ieri.
Câteodată, această omnipotenţă îl înspăimânta.
Succesul era prea mare, prea categoric, spre a dura la
infinit. Poate că într-o zi va începe declinul. Până
atunci voia să profite din plin de avantajele pe care i le
ofereau bogăţia, puterea. Azi evolua pe muche de
cuţit. Acesta era adevărul. O dată şi o dată, situaţia
actuală trebuia lămurită. Clarificarea era cu atât mai
imperioasă, cu cât nu-i mai despărţea decât două
săptămâni de nunta Andreei. Două săptămâni în care
trebuia să găsească o ieşire. Ştia că această ieşire va
răni suflete, va umili, va strivi mândrii şi va stârni
mânii clocotitoare. Aştepta cu teamă deznodământul.
Dar acesta era inevitabil. La Andreea nu putea
renunţa.
Dragostea lui creştea. Devenea tot mai despotică,
acoperind, mistuind totul. Străvechii adoratori ai
soarelui nu îşi divinizau idolul cu mai mult sârg decât
îşi diviniza Richard iubita. Cucerirea bogăţiei –
odinioară scopul unic al vieţii lui – era subordonată
acum dragostei pe care o purta Andreei. Îl indispunea
pasivitatea totală cu care ea îi accepta îmbrăţişările.
În zori, după ce părăsea pe furiş camera Andreei,
rămânea ore întregi în faţa oglinzii din dormitorul său.
Se privea atent. Îşi examina critic ridurile născânde
din colţul ochilor, firele argintii care îi încolţeau tot
mai dese în părul blond. Câţiva tineri arbitri ai
eleganţei porniseră o campanie furibundă împotriva
perucii pudrate. „La o parte cu părul argintat!
spuneau ei. Jos bătrâneţea! Să ridicăm tinereţea la

— 550 —
locul care i se cuvine. Părul negru e semnul tinereţii.
Trăiască părul negru!” Moda aceasta, hulită la
început, câştiga adepţi. Fără peruci, tinerii păreau mai
tineri, şi bătrânii mai bătrâni. Richard se întreba cu
îngrijorare: se număra oare printre bătrâni? La treizeci
şi nouă de ani era încă tânăr! Câţi tineri puteau egala
realizările lui? Muncile lui Hercule erau fleacuri în
raport cu înfăptuirile sale. Era deci tânăr. În cel mai
rău caz se putea spune că păşise pragul maturităţii.
Dar până la bătrâneţe mai avea mult. Foarte mult.
Câteodată îl încolţea descurajarea. Între el şi
Andreea era o diferenţă de douăzeci şi trei de ani. O
generaţie. Era mult şi totuşi puţin. Se simţea mai
tânăr, mai puternic, mai plin de sevă decât la douăzeci
de ani. De când o cunoscuse pe Andreea savura
plăcerea de a trăi. Până atunci adunase ca un
automat bani peste bani. Pentru cine? Pentru o
nevastă nebună. Pentru nişte copii faţă de care se
simţea străin. Averea lui de azi ar fi îndestulat pentru
restul vieţii zece mii de familii. Pentru ai săi adunase
destul… Avea şi el dreptul să îşi trăiască viaţa, să
iubească, să se bucure de soare.
În penultima zi a şederii lor la Hardwicke Castle,
ducele de Northland, în calitate de şef al familiei, vesti
convivilor adunaţi la cină că în urma discuţiilor
purtate cu părinţii Andreei şi ai locotenentului
Fitzwilliam fixase data nunţii la zece februarie.
Ceremonia nupţială va avea loc la castelul
Wardsworth din Gloucestershire, reşedinţa de familie
a marchizilor Wensleydale.
În noaptea aceea, Richard rămase până la răsăritul

— 551 —
soarelui în camera Andreei.
— Nunta aceasta nu trebuie să se facă! Înţelegi?
Nunta aceasta nu trebuie să se facă! îi repeta el. Mă
voi împotrivi cu îndârjire. Dar aceasta nu este
deajuns. Trebuie să te împotriveşti şi tu. Ai s-o faci?
Spune! Ai s-o faci?
— Mă voi împotrivi, şopti ea cu oboseală.
— Juri?
— Jur.
— Sunt gata să merg până-n pânzele albe spre a
împiedica această căsătorie monstruoasă.
— Ştiu că eşti în stare de orice.
În sinea lui Richard exulta. Reuşise să o facă a-şi da
seama cât era de hotărât. O acoperi iarăşi cu sărutări.
— Te iubesc, Andreea. Te iubesc ca un nebun. Nu
îngădui nimănui să mi te ia. Voi ucide pe cel care va
încerca să-mi stea în cale… Te iubesc! Auzi? Te
iubesc!
Din nou o cuprinse în braţe.
Şi în clipa aceea se petrecu minunea.
Pentru prima oară buzele ei răspunseră la sărutările
lui. Pentru prima oară gura ei şopti cu înfrigurare:
— Te iubesc şi, eu Richard! Te iubesc!
În faţa lui se deschise cerul şi pământul.

Sosi şi ziua nunţii.

Până în ultimul moment Richard sperase că Patricia
şi soţul ei vor asculta rugăminţile stăruitoare ale
Andreei şi vor rupe logodna.
Patricia fusese intransigentă. Simţind parcă
primejdia, nu numai că nu acceptase acest lucru, dar

— 552 —
refuzase să acorde vreo amânare. Ca de obicei, ducele
de Lusignan nu-i ieşea din cuvânt. Era încântat că
Patricia îl scutea să ia hotărâri importante. Simpatiza
cu fiica lui. Însă nu îndrăznea să se împotrivească
nevestei sale. Patricia găsise un puternic aliat în tatăl
ei, care susţinea cu senilă încăpăţânare că trebuie să-
şi respecte cuvântul.
La Londra, Richard o revăzuse de mai multe ori pe
Andreea. Desele lui vizite la Northland House nu
dădeau de bănuit. Nu era cel mai iubit prieten al
casei? Nu o salvase de la ghilotină pe Patricia?
Bătrânele ei mătuşi îl priveau cu ochi umeziţi de
recunoştinţă. Richard Sunderland era mai mult decât
un om. Era un sfânt.
Andreea îl ţinea în curent cu mersul lucrurilor.
Când Richard simţi că evenimentele iau o întorsătură
potrivnică intereselor lui, hotărî să treacă la fapte.
În preziua nunţii avu un îndelungat conciliabul cu
Challais, prietenul şi omul său de încredere. Iar în
dimineaţa zilei de 10 februarie se prezentă la
Wardsworth Castle. Cei mai mulţi oaspeţi sosiseră de
cu seară. Ceremonia religioasă era fixată pentru ora
şase după amiază. La cinci şi jumătate invitaţii se
adunară în marele hol al castelului. De aci şi până la
capelă erau aliniaţi într-un dublu front, camarazii de
arme ai mirelui, în mare ţinută şi cu sabia la umăr. La
ieşirea tinerilor căsătoriţi din capelă, ofiţerii aveau să
ridice săbiile, alcătuind o boltă de oţel, de sub care
urma să se scurgă cortegiul.
Emoţionat, George Fitzwilliam îşi aştepta mireasa,
aruncând priviri nerăbdătoare în susul scării pe care

— 553 —
trebuia să apară Andreea la braţul tatălui ei.
Marchizul de Wensleydale stătea mândru în stânga
fiului său, căruia îi şoptea cuvinte de îmbărbătare.
Patricia, ducesa de Northland şi marchiza de
Wensleydale, se aflau în mijlocul unui grup de figuri
simandicoase, printre care se remarcau câţiva membri
ai guvernului, în frunte cu premierul Wiliam Pitt.
Ducele de Northland stătea într-un jilţ, încadrat de
lordul Eastleigh şi de nepoţii săi Raymond şi Camelia.
Patricia era copleşită de emoţie. Căută din ochi pe
Richard dar nu-l descoperi în mulţimea invitaţilor. Îi
părea rău că nu-l avea lângă ea. Alături de el s-ar fi
simţit deplin mulţumită.
Lumea vorbea în şoaptă, adăstând începerea
ceremoniei. Un orologiu bătu undeva şase lovituri
grave de clopot, acoperind murmurul vocilor. Trecură
cinci minute. Încă cinci şi încă cinci…
După o jumătate de oră, oaspeţii începură să-şi
arunce priviri nerăbdătoare. Ginerele nu-şi mai găsea
locul. Deşi nu era cald, îşi tampona mereu cu batista
fruntea asudată.
„Andreea se întrece cu firea, reflectă Patricia.
Exagerează cu toaleta…”
Marchizul de Wensleydale era contrariat. Îi plăcea
punctualitatea. Obicei contractat în armată, din
cadrele căreia făcuse până de curând parte.
Marchiza îşi muşcă nervos buzele. Viitoarea-i noră
depăşea măsura. Această întârziere echivala cu o
nesocotire a tradiţiilor şi demnităţii familiei mirelui.
Eastleigh era visător şi sibilin ca de obicei. Ducele de
Northland adormise în jilţul său. Un sforăit mai

— 554 —
accentuat îl făcu pe nepot să-l împingă uşor cu cotul.
Ducele se trezi, totuşi, apoi în tăcerea grea rosti foarte
mal à propos:
— Ce? Ce s-a întâmplat? S-a terminat serviciul
religios? Atunci să trecem la masă.
După ce se scurseră patruzeci de minute, aşteptarea
deveni intolerabilă. Lumea începu să se frământe.
Majordomul apăru în capul scării. Deşi se străduia să
pară liniştit, se vedea că e ros de o mare tulburare.
Coborî treptele fără să se grăbească şi se apropie de
Patricia.
— Înălţimea sa ducele de Lusignan vă roagă să
poftiţi până sus.
Patricia aruncă o privire nedumerită marchizei
Wensleydale, cerându-i tacit încuviinţarea să se
retragă. Aceasta înclină înţepat din cap.
— Andreea ar face bine să se grăbească, spuse ea cu
iritare.
— Desigur, desigur, zise Patricia, pornind pe scări în
sus.
Manevra stârni felurite comentarii.
Peste alte zece minute Patricia, însoţită de ducele de
Lusignan apăru pe scară. Coborî grăbită treptele şi
urmată de soţul ei se apropie de marchiza de
Wensleydale. Patricia era statuia vie a consternării.
Şopti câteva cuvinte marchizei, care se înnegri la faţă.
Aceasta făcu semn soţului şi fiului ei să se apropie.
Comunicarea ei avu acelaşi efect şi asupra celor doi
bărbaţi.
„E ceva putred în Danemarca”, îşi zise primul
ministru, care urmărea cu coada ochiului această

— 555 —
agitaţie, în timp ce stătea impasibil de vorbă cu doi
membri ai cabinetului. Nu îşi încheie bine deapănul
gândului, că marchiza – în calitatea ei de gazdă –
ridică mâna, solicitând liniştea.
— Dragi prieteni, o veste neplăcută. Scumpei
noastre mirese i s-a făcut rău. Suntem nevoiţi a
amâna cu o oră sau două ceremonia nunţii. Până
atunci vă poftesc la bufet.
Apoi se întoarse spre muzicanţii instalaţi într-o nişă.
— Să cânte orchestra!
Vestea primită de marchiză era uluitoare. După ce
subretele îmbrăcaseră pe Andreea cu rochia albă de
mireasă, în prezenţa domnişoarelor de onoare, aceasta
ceruse favoarea de a rămâne câteva minute singură,
cu gândurile ei. Dorinţa era ciudată, dar nu
extraordinară. Multe fete solicitau câteva momente de
singurătate, înainte de a se prezenta în faţa altarului.
Subretele şi domnişoarele de onoare se retrăseseră
în anticamera în care ducele de Lusignan îşi aştepta
de un sfert de oră fiica, spre a o conduce în faţa
preotului. După vreo douăzeci de minute, o
domnişoară de onoare, impacientată, ciocănise în uşă;
neprimind niciun răspuns, se sfătuise cu prietenele ei,
apoi deschise curioasă uşa dormitorului. Camera era
goală.
Uimite, fetele, la care se adăugă şi ducele de
Lusignan, răscoliră întreg etajul, fără niciun rezultat.
Abia după ce coborâră pe o scară de serviciu până la
bucătărie, aflară de la un ajutor de bucătar că o
domnişoară în rochie albă, peste care aruncase o
haină de blană, coborâse cu un sfert de oră mai

— 556 —
înainte, ieşind în curtea de serviciu. Ajutorul de
bucătar auzise zgomotul unei trăsuri, dar nu-i dăduse
importanţă.
Rudele mirelui şi ale miresei înghiţiră cu noduri
pilula amară a adevărului. Era limpede că Andreea
fusese răpită. Fără voia ei, desigur. Ar fi prea umilitor
pentru vanitatea ginerelui să se presupună că fugise
de bunăvoie.
În vreme ce invitaţii se desfătau la bufet,
pregătindu-se să facă mare haz pe seama gazdelor şi a
virtuţii miresei, George Fitzwilliam, însoţit de câţiva
camarazi, cărora le împărtăşise taina, se avântă pe
urmele trăsurii misterioase.
— Exact ca în romane! şopti excitată o matroană
opulentă la urechea unei prietene.
Vestea nu putuse fi tăinuită. În primul rând o aflase
personalul de serviciu al castelului. De la oficiu ştirea
trecuse sus. În mai puţin de o jumătate de oră toată
lumea află adevărul.
Dar puterea ipocriziei şi a convenienţelor era mare.
Toţi fuseseră puşi la curent, dar se prefăceau a nu şti
nimic. Câte o aluzie fină, ori câte o glumă cu vag
subînţeles constituiau singura libertate pe care şi-o
îngăduiau pentru moment aceşti rafinaţi oameni de
lume. Comentariile veninoase, batjocura, forfecarea
vor urma mai târziu. Atunci, cale liberă clevetirilor.
Lumea va avea ce discuta câteva săptămâni de-a
rândul. Cu timpul interesul se va toci. Noi evenimente
şi noi scandaluri vor distrage atenţia opiniei publice…
Informaţiile suplimentare căpătate de la câţiva
servitori mai limbuţi îngăduiră să se facă lumină

— 557 —
asupra acestei dispariţii.
La şase fără un sfert, trăsura cenuşie a marchizului
de Beauclair trase în faţa uneia din intrările de
serviciu ale castelului. La aproximativ şase şi zece,
portarul o văzuse ieşind în galop pe drumul ce ducea
la Worcester adică într-o direcţie opusă Londrei. Tot
spre Worcester pornise şi George Fitzwilliam împreună
cu prietenii săi.
Încă de dimineaţă începuse să cadă lapoviţă,
transformând drumurile în făgaşuri noroioase, în care
caii se afundau până la genunchi. Trăsura avea un
avans de o oră asupra urmăritorilor. Dar aceştia
sperau să o ajungă în curând. Cu noroaiele acelea nu
putea să meargă departe.
Amestecul direct al lui Richard în această afacere
consternă pe toată lumea. În primul moment Patricia
nu-şi crezu auzului. Abia atunci îşi aminti de
vehemenţa cu care Richard pledase împotriva
căsătoriei. Dacă ar fost mai perspicace, şi-ar fi dat
seama că stăruinţele lui erau suspecte. Dar cum să-şi
închipuie că fostul ei iubit îşi mutase preferinţele
asupra Andreei? După mamă, fiica!
Lusignan rămase trăsnit.
— Dacă era îndrăgostit de Andreea, de ce nu mi-a
spus-o din capul locului? I-aş fi dat-o bucuros de
nevastă, declară el Patriciei.
— Zăpăcitule, îl repezi ea, nu ştii că e însurat?
— Ei şi? Putea să divorţeze.
Ducele era înzestrat cu spirit practic. Formula îi
părea realizabilă.
— Nu poate divorţa, îi explice Patricia exasperată.

— 558 —
Ophelia Sunderland e nebună.
Lusignan clătină îndărătnic din cap.
— Cu bunăvoinţă s-ar fi găsit o soluţie. Mai sunt şi
alte posibilităţi. N-ar fi exclus ca Richard să fie de
bună credinţă. A răpit-o, poate, spre a o scăpa de
această căsătorie, care devenise odioasă Andreei.
— Naiv mai eşti! exclamă Patricia.
Cunoştea prea bine temperamentul lui Richard, dar
nu putea vorbi mai mult fără să îşi dezvăluie propriile
taine.
Eastleigh rosti calm:
— De ce vă miraţi? Era în firea lui Richard să
protesteze astfel. Noi am fost imprudenţi, căci îi
cunoşteam lipsa de scrupule, spuse el aruncând o
privire semnificativă Patriciei.
Când află de fuga Andreei, ducele de Northland bătu
voios din palme.
— Minunat, minunat! Va să zică a şi plecat în
călătorie de nuntă. Dar când dracu s-a oficiat
căsătoria? Of, pârdalnica aceasta de memorie nu mă
mai ajută de loc. Apoi elegiac: Ce încântătoare a fost
călătoria mea de nuntă cu maică-ta, se adresă el
Patriciei. Am cutreierat Europa. Paris, Berlin, Viena,
Sfântul Petesburg! Eh, ce vremuri admirabile!
— Am fost la Roma, rosti sec ducesa de Northland.
Ai uitat. Dar ce importanţă are acum? Se întoarse spre
Patricia. Nepoată-sa bate drumurile Angliei în
tovărăşia unui om însurat, iar el se gândeşte la
călătoria lui de nuntă.
Enervată, începu să-şi facă vânt cu batista.
— Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva din partea lui

— 559 —
Richard!
Marchiza de Wensleydale fu cea mai tăioasă:
— Marchizul de Beauclair era prietenul
dumneavoastră, dacă nu mă înşel. Straşnic l-aţi mai
ales. Bine cel puţin că fiul meu nu a apucat să se
însoare. Mi-ar fi displăcut un triunghi conjugal.
Membrii familiei Northland înghiţiră afrontul fără să
crâcnească.
— În familia noastră, continuă gazda, nu s-a
pomenit aşa ceva. Marchizii de Wensleydale au fost
pildă de înţelepciune şi morală.
— Da, da! Wensleydale, ce băiat de viaţă! interveni
tam-nisam din colţul său ducele de Northland. Când
venea la Londra nu-i ajungeau toate dansatoarele din
baletul operei…
— Cine? Soţul meu? exclamă marchiza sufocată de
indignare.
— Vai, nu, marchiză, spuse Northland deşteptat
parcă dintr-un vis. Tatăl soţului dumitale! Bătrânul
Wensleydale! Wensleydale fiul nu se ducea decât din
an în an la stabilimentul Caroline Winston. Când
venea la câte o sesiune a Camerei Lorzilor. Încolo…
cuminţenia personificată.
Pentru prima oară bătrânul Northland făcuse o gafă,
care nu supără pe niciun membru al familiei sale.

Aproape de Tewkesbury, George Fitzwilliam şi

însoţitorii săi ajunseră din urmă trăsura cenuşie.
Locotenentul de grenadieri dădu pinteni calului,
înteţindu-i galopul. Doi ofiţeri depăşiră atelajul,
agăţându-se de hăţuri. Caii înfrânaţi fără veste,

— 560 —
cabrară gata să rupă hamurile, apoi se opriră. Din
mers, Fitzwilliam deschise portiera trăsurii. Scăpă o
înjurătură. Înăuntru nu era nimeni.
Richard pusese perfect la punct amănuntele acestei
pseudorăpiri. Fiindcă era sigur că va fi urmărit,
organizase din timp o reţea menită să deruteze pe
urmăritori. După ce părăsise împreună cu Andreea
castelul Wardsworth, o luase spre Worcester spre a da
impresia că intenţionează să fugă spre nord, Scoţia
sau Liverpool. Dar la Cleeve, localitate situată la
jumătatea drumului dintre Gloucester şi Tewkesbury,
aştepta o berlină. În care trecu împreună cu Andreea,
lăsând trăsura cenuşie să-şi continue drumul spre
Tewkesbury. Berlina porni spre Cheltenham. Datorită
stratagemei, urmăritorii avântaţi pe o pistă falsă,
aveau să piardă la sigur o oră sau două. Repetă
manevra la Shipton. Berlina goală, a cărei trecere avea
să fie eventual semnalată, se îndreptă spre Londra, în
vreme ce el se lansa spre Banbury şi Buckingham, cu
scopul de a traversa Anglia spre răsărit, până la
Yarmouth, unde îl aştepta o navă pentru Europa.
Călători toată noaptea. La Buckingham îl adăsta
Challais în fruntea unei escorte de oameni bine
înarmaţi. Prin Northampton, Bedford şi Cambridge, se
înscriseră pe drumul ce ducea la Yarmouth.
Această călătorie drăcească, fără oprire, continuă
până la Wymondham, unde făcură totuşi un popas.
Emoţionată, istovită, Andreea leşinase în trăsură, spre
disperarea lui Richard, care hotărâse, cu orice risc,
această haltă după douăzeci şi patru de ore de drum
neîntrerupt. Lapoviţa încetase. Avură norocul să

— 561 —
găsească un han curat, cu camere libere, mâncăruri
gustoase şi vinuri excelente. Hangiul, impresionat de
echipajul princiar al lui Sunderland şi de escorta
numeroasă, se grăbi să-i pună la dispoziţie tot ce avea
mai bun. Richard lăsă pe Andreea să se odihnească în
cea mai arătoasă cameră de oaspeţi, în care hangiul
făcu un foc zdravăn. Împreună cu Challais, rămase să
vegheze în sala de jos. Fiindcă slujitorii din escortă
erau doborâţi de oboseală, le permise a se odihni pe
rând. După miezul nopţii, hangiul, nevastă-sa, feciorii
şi servitorii lui, plecară la culcare.
— Monsieur, socotesc că nu mai avem motive a ne
teme, zise Challais, în vreme ce sorbea o cană de vin
fiert, care-l încălzea plăcut. La prânz vom fi la
Yarmouth.
— Primejdia încă nu e înlăturată, dragul meu, spuse
Richard.
— E cu neputinţă să ne mai dea de urmă. Nici Dick
Turpin n-ar fi încurcat mai abil pistele.
— Challais, mi-ai fost de un ajutor nepreţuit.
— E atât de puţin faţă de tot ce aţi făcut pentru
mine, Monsieur. Nu va fi greu să părăsiţi Anglia. Dar…
mai târziu…
— Ştiu, Challais. Te gândeşti la urmări.
Richard aruncă o privire spre tavan, ca şi când ar fi
încercat să străpungă cu privirile obstacolele materiale
care îl despărţeau de camera Andreei.
— Şi pe mine m-a frământat multă vreme această
chestiune. Ştiam că mă îmbarc într-o aventură cu
urmări şi riscuri imprevizibile. Dar nu aveam
alternativă. Am înfruntat totul. Scrupulele de

— 562 —
conştiinţă, teama de opinia publică… Ce vrei, fiecare
om face o nebunie în viaţă. Unii la tinereţe. Alţii mai
târziu. Nu era să fiu eu o excepţie.
— Existenţa ar fi monotonă, Monsieur, dacă nu i-ar
da savoare peripeţiile.
Richard îşi coborî privirile asupra focului din vatră.
— Îmi pare ciudat, Challajs, că tocmai eu am ajuns
să fac nebunii. Mă socoteam un om superior
echilibrat. Am riscat însă totul, absolut totul, pentru
ochii unei femei.
— Nu vă condamn, Monsieur. Din pricina Elenei a
pierit Troia.
— Totuşi la vârsta mea, escapadele acestea sunt
oarecum ridicole.
— Vârstă? Uitaţi că la şaptezeci de ani mareşalul de
Richelieu avea nenumărate aventuri amoroase.
— Depinde de temperament.
— Nici temperamentul dumneavoastră nu e tocmai
nordic, Monsieur.
— Poate să ai dreptate. Sunt nepotul unei
franţuzoaice cu sânge foarte fierbinte. Zâmbi. Un
singur lucru este cert, reluă el. Andreea m-a făcut
fericit. Dragostea ei m-a umanizat. Nu ştiu dacă mă
înţelegi, Challais. Graţie ei sunt alt om. Văd lucrurile
altfel. Am mai multă înţelegere. Gust viaţa. Nu mai
privesc totul prin prisma banului… Ssst!… Ascultă!…
Cântă cocoşii!
— Peste două ore se va crăpa de ziuă, zise Challais
consultându-şi ceasul.
— Nu ar fi înţelept să pornim iarăşi la drum?
— Nu cred că are rost să vă grăbiţi.

— 563 —
 Richard se ridică de pe scaun.
— E mai bine să plecăm. Mă duc sus să o trezesc pe
Andreea. Simt primejdia în aer. Cred că iubirea
aceasta mi-a ascuţit simţurile.
Richard se simţea înclinat spre confidenţe. Înainte
vreme s-ar fi stăpânit cu uşurinţă.
— Mă ierţi, Challais.
Porni să urce fără zgomot treptele. Se ferea parcă să
o trezească brusc pe Andreea.
În sala cea mare se făcuse frig. Focul se stinsese în
vatră. Tăciuni răzleţi, culcaţi în patul lor de cenuşă,
aruncau o lumină roşiatică. Cei doi slujitori, cărora le
venise rândul la veghe, stăteau tăcuţi şi somnoroşi
lângă cămin.
Richard străbătu tiptil coridorul luminat slab de un
opaiţ, şi se opri în dreptul camerei în care se odihnea
Andreea. Împinse încet uşa. Când o văzu dormind, cu
părul răvăşit pe pernă, cu chipul senin, aurit de
flacăra lămpii de perete, cu mâna dreaptă deschisă,
ridicată deasupra capului, parcă într-un gest de
apărare, simţi că se topeşte de duioşie. Nu îndrăzni să
o trezească. Ieşi tot în vârful picioarelor şi închise fără
zgomot uşa. Îşi va lăsa iubita să doarmă până în zori.
Era atât de plăpândă. Oboseala o istovise. Nu voia s-o
omoare.
Deodată se opri. În faţa hanului nechezase un cal.
Auzi apoi zgomot de copite, bocănit de paşi pe pietriş
şi bubuituri în uşa de la intrare. Richard se încordă
gata de luptă. Îi fierbea sângele în vine. Pentru
Andreea ar fi fost în stare să se încaiere cu Dumnezeu.
În câteva salturi ajunse în capul scării. Coborî câte

— 564 —
trei trepte deodată.
Challais se afla la pândă în dreptul uşii zăvorâte.
Cei doi slujitori îl încadrau cu câte două pistoale în
mâini.
— Dacă sunt „amicii” noştri, spuse Challais, urcaţi-
vă sus, luaţi-o degrabă pe Mademoiselle de Valois şi
coborâţi pe scara de serviciu. Trăsura vă aşteaptă cu
caii gata înhămaţi. Lăsaţi-mi patru servitori. Ceilalţi să
meargă cu dumneavoastră.
— Nu te las singur.
— Mă descurc eu, nu-mi purtaţi de grijă. Vreţi să
compromiteţi totul printr-un gest de cavalerism care
nu-şi are rostul? Gândiţi-vă la Mademoiselle de Valois!
— Ai dreptate.
— Acum deschid, zise Challais să-i identific pe
vizitatori. Va să zică, ne-am înţeles?
— Perfect! Dă-le drumul, să văd cine sunt!
Challais desfăcu zăvoarele şi deschise brusc uşa.
În prag apăru Fitzwilliam, acoperit cu o crustă de
noroi. Faţa-i pământie era trasă de oboseală. Furia îi
injectase ochii. În mâna dreaptă ţinea sabia scoasă
din teacă. Sub mantaua întredeschisă se vedea
uniforma de ofiţer de gardă. În urma lui se îmbulzeau
câţiva bărbaţi, acoperiţi în aşa hal de glod, încât nu
mai erau de recunoscut.
— Te-am prins, Sunderland! strigă ofiţerul, când
dădu cu ochii de Richard, care stătea pe prima treaptă
a scării.
Acesta înclină din cap spre Challais.
— El e!
— În regulă, râse Challais, tăind drumul lui

— 565 —
Fitzwilliam, care se avântase asupra lui Richard. Ehe,
mai încet, tinere! Nu se vorbeşte pe tonul acesta unui
gentilom!
— Nu îţi vorbesc dumitale! La o parte!
— Îmi daţi ordine? zise Challais, încruntând teatral
din sprâncene. Nu sunt deprins să primesc porunci.
— Ce te amesteci, Mister, în treburile altora? Sunt
locotenentul Fitzwilliam din Regimentul Grenadierilor
de Gardă. Ţi-ajunge? Şi acum nu mai îmi sta în drum!
Nu vreau să-mi scape individul de colo.
Challais îşi scoase brusc sabia.
— Înapoi! tună el spre stupefacţia ofiţerului.
— Ce-ai înnebunit? strigă Fitzwilliam.
— Înapoi! repetă Challais, punându-se în gardă.
Pretinzi că eşti ofiţer…
— Sigur că sunt ofiţer.
— Minţi! Eşti un brigand! Te dai drept ofiţer de
gardă. Pe el, băieţi! strigă slujitorilor.
Atacul fu atât de neaşteptat, încât Fitzwilliam făcu
doi paşi înapoi.
— Dacă îmi scapă ticălosul din cauza dumitale, te
ucid ca pe un câine, urlă el turbat.
Însoţitorii săi, uluiţi de această întorsătură,
scoaseră săbiile din teacă.
— Nu trageţi decât la ordinul meu! spuse repede
Challais servitorilor. Daţi alarma! Hoţii! Săriţi!
Briganzii au atacat hanul! Săriţi! Tâlharii! strigă el,
ţinând piept lui Fitzwilliam şi însoţitorilor acestuia.
Deşi avea de-a face cu şase adversari, se simţea
stăpân pe situaţie. Fitzwilliam şi camarazii săi erau
istoviţi de drum, mâinile le amorţiseră de frig,

— 566 —
mişcările lor erau dezordonate. Dacă şi-ar fi pus
mintea cu ei, Challais i-ar fi lichidat pe rând, în câteva
minute.
Răcnetele lui, clinchetul săbiilor care se ciocneau
scoţând scântei, înjurăturile locotenentului, strigătele
servitorilor lui Challais, care puseseră mâna pe
scaune şi le aruncau în grămadă, sculară în picioare
tot hanul.
Cu ochii cârpiţi de somn, hangiul apăru pe jumătate
îmbrăcat. Ţinea în mâini două pistoale. Era urmat de
cei patru fii ai săi, flăcăi vânjoşi, gata să se ia la trântă
cu munţii, şi de oamenii de serviciu, înarmaţi care cu
ce găsise. Pistoale, bâte, săbii, cuţite de bucătărie,
vătraie.
Lupta se încinse crâncenă. Săbiile rotite prin aer
şuierau ca şerpii, bâtele izbeau la nimereală, rupând
coaste, spărgând capete, pistoalele scuipau foc şi fum,
îmbâcsind atmosfera, vătraiele mânuite cu sete făceau
să zboare spadele din mâinile combatanţilor,
taburetele repezite ca nişte proiectile răreau rândurile
luptătorilor. Se auzeau gemete, strigăte de durere,
icniri, înjurături. Camarazii lui Fitzwilliam, susţinuţi
de câţiva servitori din serviciul marchizului de
Wensleydale, începeau să cedeze în faţa atacului
impetuos al forţelor reunite de sub comanda lui
Challais şi a hangiului.
Locotenentul Gordon, din acelaşi escadron cu
Fitzwilliam, căzu cu ţeasta spartă de o bâtă. Hangiul
se alese cu două degete tăiate, iar fiul său mai mare
cu umărul străpuns de sabia logodnicului ultragiat.
Challais crestă în două locuri obrazul lui Fitzwilliam.

— 567 —
Unul din servitorii acestuia începu să urle,
acoperindu-şi cu mâinile faţa arsă şi ciopârţită de
explozia ţevii unui pistol.
Bătălia nu dură mult. Oamenii lui Fitzwilliam fură
nevoiţi să cedeze în faţa superiorităţii numerice a
adversarilor, care se bucurau şi de marele avantaj de
a fi odihniţi. Înfrânţi, dezarmaţi, umiliţi, fură împinşi
ca o turmă, într-o cameră cu ferestre zăbrelite şi cu o
uşă grea, ferecată, pe care hangiul o încuie de două
ori. Un om al său plecă în grabă să anunţe pe
reprezentanţii ordinii publice. Captura era interesantă.
Nu afirmase Monsieur de Challais că recunoscuse în
şeful bandei pe un periculos brigand?
O dată cu zorile sosi la han Benjamin Luke,
bătrânul constable al târgului, însoţit de patru
gardieni de noapte care constituiau totalitatea forţelor
poliţieneşti din localitate. Cu aer important, Luke
supuse la un interogator strâns pe fiecare prizonier în
parte.
— Să se termine o dată mascarada aceasta, strigă
exasperat Fitzwilliam, când îi veni rândul să răspundă
la întrebări. Mă reţineţi aici ca pe un răufăcător, în
vreme ce un ticălos îmi răpeşte logodnica. În loc să
puneţi mâna pe el, mă arestaţi pe mine. Culmea bătăii
de joc!
— Mai încet, băiatule, îl întrerupse Luke cu
demnitate. Ce te răţoieşti aşa? Uiţi cu cine ai de-a
face?
— Am de-a face cu un îngust la minte.
Fitzwilliam ridică mâinile către cer, într-o implorare
plină de batjocură la adresa păzitorului ordinii

— 568 —
publice.
— Doamne-Dumnezeule, cum îi laşi pe neisprăviţii
ăştia să pună stavilă justiţiei, dând apă la moară
tuturor nelegiuiţilor.
Se întoarse iarăşi către constable.
— Nu înţelegi, omule, că te faci unealta unor
tâlhari? Uită-te la uniforma mea! Sunt ofiţer în armata
Maiestăţii Sale.
— Cine-mi garantează că uniforma pe care o porţi
nu e de furat? strigă Benjamin Luke. Am mai văzut eu
lupi în piele de oaie.
Fitzwilliam se înverzi de furie.
— Uniforma mea de furat?! Am să te fac să-ţi muşti
pumnii pentru insulta aceasta.
— Nu mai spune! Află că m-ai băgat în sperieţi.
Acest gentleman, rosti el grav, arătându-l pe Challais,
declară că eşti brigand, că ai atacat în miez de noapte
hanul. E adevărat sau nu?
— Am venit să-mi eliberez logodnica.
— Poveşti!
Fitzwilliam îşi încleştă pumnii.
— Şi mă rog, pe dumnealui de ce îl crezi?
— Fiindcă actele Înălţimii Sale sunt în perfectă
regulă. Mi le-a arătat. Dumneata ai vreo dovadă că
eşti ofiţer? Ori vreun martor?
— Camarazii mei de regiment. Căpitanul Stewart,
căpitanul Granger, locotenentul Gordon şi
locotenentul Boswell. În plus, cei opt servitori ai mei,
pe care îi ţineţi închişi fără niciun temei. Întrebaţi-i pe
ei cine sunt.
— Grozavi martori. Unul şi unul. Toţi îţi sunt

— 569 —
tovarăşi de bandă, interveni hangiul cu ură. Eu sunt
martor, Mr. Luke. Eu, băieţii şi servitorii mei. Aceşti
derbedei au năvălit în puterea nopţii, spărgând uşa
hanului şi încercând să-mi asasineze clienţii. Pe mine
m-au betegit de două degete; pe fiul meu mai mare l-
au străpuns cu sabia. Mi-au rănit şi doi servitori. Ce
alte probe vă mai trebuie? La închisoare cu ei, Mr.
Luke! Eu fac reclamaţie. Atac armat împotriva
hanului. O să mă bucur straşnic când i-oi vedea în
ştreang, unul lângă altul pe toţi aceşti ofiţeri de
contrabandă.
Mr. Luke găsi că vorbele hangiului erau pline de
înţelepciune. Judecătorul va dezlega mai bine decât
oricine aceasta afacere spălându-l pe el de orice
răspundere.
— La închisoare cu indivizii ăştia! se-ntoarse Luke
spre cei patru gardieni de noapte, care se priviră cu
teamă.
— Vă dau şi eu o mâna de ajutor, se oferi hangiul.
Eu şi toţi oamenii mei. Nu de alta dar să nu vă scape
de sub escortă.
Challais se adresă curtenitor bătrânului constable.
— Pot să-mi văd de drum Mister? La ora prânzului
trebuie să fiu la Yarmouth. Socot că prezenţa mea nu
mai este necesară. Aveţi destui martori, zise el,
arătându-l pe hangiu şi pe toţi ai săi.
— Puteţi pleca, Sir, hotărî Luke. De nărăviţii ăştia
am eu grijă. Azi după-amiază vor avea de-a face cu
judecătorul.
Challais salută cu franţuzească eleganţă, apoi
porunci slujitorilor să pună şaua pe cai.

— 570 —
 Era încântat, căci îşi făcuse cu prisosinţă datoria.
Dăduse timp lui Richard să ajungă nestingherit la
Yarmouth. Îşi plătise în sfârşit datoria de
recunoştinţă.

— 571 —
 Capitolul nouă
La Veneţia, pe Canale Grande, nu departe de podul
Rialto, se înălţa un palat de marmură trandafirie cu
sculpturi aurite. Apa verzuie scaldă câteva trepte de
marmură roşie, deasupra cărora se ridică un portic cu
şapte arcade, cu ogive rotunjite, susţinute de o
colonadă suplă, împodobită cu dantelării în piatră.
Cele două etaje sunt înfrumuseţate de galerii
spaţioase, cu balustre în partea de jos şi rosacee
ramificate sus. Galeria primului etaj este masivă,
deoarece susţine greutatea etajului al doilea, a cărei
galerie e mai zveltă, mai aeriană. Edificiul are o
cornişe cu mici console, încoronate cu creneluri de
marmură. Ornamente preţioase, de un gust ales,
echilibrat, sunt distribuite pe întreaga faţadă.
În curtea interioară, înconjurată de colonade înalte,
armonizate cu restul ansamblului, se zăreşte un puţ
de marmură de Verona, sculptat de Bartolomeo Bono,
către începutul secolului al XV-lea. Ghizdurile au
forma unui capitel împodobit cu flori şi figuri
legendare.
În această casă, clădită parcă spre a servi de lăcaş
zeilor, îşi găsiseră refugiul Richard şi Andreea. După o
rapidă călătorie de la Nord spre Sud, prin ciupercăria
de state şi stătuleţe germane, terorizate de ofensiva
victorioasă a trupelor revoluţionare franceze, cortegiul
lui Richard, alcătuit din patru trăsuri şi două
furgoane pentru bagaje, ajunsese în oraşul lagunelor.
Aici hotărâse Sunderland să se oprească. Ar fi putut

— 572 —
cere azil în Prusia sau în Austria. Aceste două state
erau însă aliate Angliei. Şi Richard se temuse a nu fi
extrădat, în cazul că autorităţile britanice ar fi cerut-o.
Veneţia era neutră. Tocmai această poziţie a Republicii
Serenissime îi asigura lui o relativă imunitate.
Autorităţile veneţiene, care preţuiau pe turiştii cu
parale, n-aveau niciun interes să facă neajunsuri unui
om a cărui bogăţie lăsa în umbră cele mai fantastice
povestiri ale lui Marco Polo.
Richard şi Andreea sosiseră la Veneţia în plin
carnaval. Când văzuse canalele, pieţele, străduţele,
inundate de un furnicar vesel de măşti, de toate
formele şi culorile, Andreea se crezuse într-o lume de
basm. După emoţiile şi oboselile călătoriei, atmosfera
aceasta de necurmată petrecere era balsam pentru
nervii ei greu încercaţi.
Spectacolul era pitoresc, pestriţ. Bătăi de flori, jocuri
de artificii, confeti, drapele, ghirlande de verdeaţă şi
lampioane, covoare la ferestre şi pe balcoane, teatre în
aer liber, platforme pe care şarlatanii îşi lăudau
panaceul, ori pe care saltimbancii îşi prezentau
minunăţiile. Tigri domesticiţi, uriaşi cu un ochi în
frunte, femei cu barbă, halterofili, purici dresaţi,
dansatori pe sârmă, crocodili şi elefanţi minune,
clovni, caruseluri de cai arabi, cortegii groteşti.
Mulţimea pestriţă, voioasă, dezlănţuită, arbora cele
mai extraordinare travestiuri. Satiri cu corniţe, bărbi
ascuţite şi copite lucioase, regi de bâlci cu sceptre de
carton şi suită de curteni împodobiţi cu pene şi tatuaţi
ca sălbaticii din Lumea Nouă, turci cu turbane
umflate ca nişte baloane, odalisce şi colombine, nasuri

— 573 —
false, dervişi, cape de mătase, arlechini, draci negri ca
smoala, îngeraşi cu aripioare, tarabe cu jucării,
precupeţe cu răcoritoare, curtezane travestite în
călugăriţe şi călugăriţe travestite în femei de moravuri
uşoare. Pantalone, regele carnavalului, cu bărbie
uriaşă şi vestă roşie-foc, mattacino îmbrăcat în alb, cu
jartiere şi pantofi roşii, mânuind ouă din care ţâşneau
parfumuri tari, brighello glumeţul, în haine galbene
tivite cu verde, gnaghe bărbatul îmbrăcat în veşminte
femeieşti, dar care îşi purta cu mândrie barba în vânt,
polichinello cu cocoaşe şi bonetă ascuţită, pierrot
clovnul care râde cu un ochi şi plânge cu celălalt. Toţi
alergau, cântau, făceau nebunii, tumbe, râdeau,
glumeau, se legau de femei. Agitaţia continua fără
întrerupere, zi şi noapte. Toată lumea era mascată. Îşi
puneau masca şi nobilii care ieşeau de la şedinţele
marelui Consiliu, şi preoţii care abia terminaseră
slujba divină, şi doctorii care mergeau să-şi viziteze
pacienţii, şi avocaţii cu procese la tribunal, şi
inchizitorii, şi spionii, şi victimele lor, şi doamnele din
lumea mare şi curtezanele, şi femeile din popor, şi
gondolierii, şi neguţătorii, şi bătrânii care abia îşi mai
târau picioarele, şi ţâncii purtaţi în braţe. În timpul
carnavalului un singur personaj primea toate
onorurile: Sinior Maschéra.
Europa era cuprinsă de flăcări. Sufletul războiului şi
al morţii bântuia ţări şi popoare. Carnavalului puţin îi
păsa de război şi de moarte.
Veneţia petrecea.
Andreea înflorea în această ambianţă de veselie şi
exuberanţă. Richard era fericit. Atât de fericit, încât se

— 574 —
temea să nu trezească gelozia cerului.
Stewart Rowlandson, avocatul său din City, cu care
păstra în permanenţă legătura, îl informase că familia
Lusignan nu pornise nicio acţiune judiciară. „Vor să
evite un scandal, care le-ar întuneca reputaţia şi
prestigiul” scria cinic omul de legi.
Pe Richard îl bucura reţinerea părinţilor Andreei.
Totuşi, câteodată îi era ruşine de fapta lui. Abuzase de
încrederea Patriciei, de ospitalitatea bătrânului
Northland, de naivitatea Andreei. Călcase în picioare
legile prieteniei, îşi dezonorase căminul, se făcuse de
râs nu numai în Anglia, dar şi în Statele Unite, unde
nu întârziase să ajungă ecoul isprăvii lui. Dar nu
regreta. Numai alături de Andreea gusta plăcerea de a
trăi. Izbutise să se facă iubit. Sentimentul dragostei
împărtăşite îi crea o stare de extaz, de euforie, mai
puternică decât beţia.
Pentru prima oară în viaţa lui îşi permitea să
lenevească. Toată vremea şi-o irosea stând lângă
Andreea. Ziua şi-o petreceau într-un netulburat dolce
farniente. Dimineaţa se trezeau târziu. Îndată ce
cobora din pat, Andreea alerga la fereastră. Cu mâinile
împreunate parcă pentru rugăciune, admira cu nesaţ
necontenitul du-te-vino al gondolelor pe Canale
Grande. Li se servea apoi micul dejun, după care
Andreea trecea la masa de toaletă. Această operaţie,
atât de laborioasă la femeile cochete, îi cerea puţin
timp. Frumuseţea Andreei era atât de desăvârşită,
încât natura se putea lipsi de cooperarea fardurilor. O
ajuta şi triumfătoarea ei tinereţe. Orice rochie, orice
podoabă, cât de simplă, o prindea de minune.

— 575 —
 Plecau apoi să se plimbe cu gondola pe canalul
Grande. Îi încântau palatele reflectate în oglinda
apelor. Alteori colindau pe Canale de San Marco,
contemplând Piazzeta San Marco, dominată de zvelta
ei Campanilla. Uneori se plimbau pe Canale della
Giudeca. Pe ţărmurile insulelor Giudeca şi San
Giorgio, mănăstirile şi bisericile se înşiruiau ca un
şirag de perle. Când vremea era excepţional de
frumoasă făceau excursii până la Murano, Lido sau
Burano. Lagunele învăluite în lumină difuză argintie,
ofereau un spectacol de basm. Învelişul de sidef al
apelor, care se ridica şi se cobora o dată cu fluxul şi
refluxul, reflecta cerul schimbător, fie întunecându-se
în tente verzi-cenuşii, fie scăpărând în revărsări de
culori vii strălucitoare. Îndeobşte, spaţiile largi,
vaporoase, erau inundate de o lumină trandafirie,
caldă, străbătută de irizări jucăuşe. Palatele, bisericile,
campanillele care se ridicau din adâncurile apelor,
dădeau oraşului o înfăţişare ireală, de vis. Pe fundalul
acesta stilizat se conturau siluetele delicate ale
gondolelor, pânzele albe umflate ale corăbiilor, formele
alungite şi joase ale bărcilor pescăreşti. Undele leneşe
cu luciri vii de paiete, ori cu reflexe molatice,
pastelate, creau laolaltă cu cerul opalescent acea
lumină neînchipuit de dulce, născută parcă dintr-un
miraj, pe care pictorii o numeau „lumina veneţiană”.
În acest cadru inspirat, Andreea îşi dăruia dragostea
cu şi mai multă generozitate.
La ora prânzului gondola lui Richard poposea în
dreptul hanurilor, care îşi deschideau arcadele chiar
la marginea apei. După amiaza, se pierdeau în vârtejul

— 576 —
pitoresc al carnavalului, vizitau cazinourile în care se
jucau fabuloase partide de basseta, pharaon, biribissa
şi pamphila, cutreierau cafenelele la modă, asistau la
spectacolele Operei sau ale marilor teatre, ori
urmăreau întrecerile sportive de tot felul, foarte
căutate de publicul veneţian. După căderea nopţii se
plimbau cu gondola sub clar de lună ori dansau la
balurile mascate în care oricine era primit în schimbul
biletului de intrare.
Frumuseţea Andreei făcea senzaţie. Intrarea ei în
localurile publice oprea conversaţiile, isca scânteieri
de lumină în ochii bărbaţilor şi săgeţi de ciudă în
privirile femeilor. Richard simţea o necuprinsă
mândrie când ieşea în lume cu Andreea. Ştia că
oamenii îl invidiau şi aceasta îi stimula plăcut
vanitatea.
Din cauza situaţiei lor delicate nu-şi lărgeau cercul
cunoştinţelor. Nu lansau şi nici nu primeau invitaţii.
Era mai înţelept.
Richard achiziţionă pe numele Andreei palatul în
care locuiau. Gestul lui păru Andreei de o generozitate
fără seamăn. Refuză să accepte darul. Îi părea prea
scump, prea disproporţionat cu ceea ce îi dăruise ea.
— Nimic nu e prea scump pentru tine, Andreea, zise
el cu simplitate. Nu mă pricep să fac declaraţii de
dragoste. N-am nici imaginaţia şi nici măestria
poeţilor. Darul acesta modest încearcă să fie
interpretul iubirii mele. Un interpret foarte mărunt
faţă de ceea ce ai merita tu.
Richard era recunoscător aurului care îi îngăduia
să-şi exprime în felul său sentimentele. Numai

— 577 —
datorită banilor izbutise să se refugieze cu Andreea în
această lume minunată, numai datorită lor putea să o
acopere cu daruri scumpe. Pentru Andreea cumpăra
tablouri de preţ, bijuterii, mătăsuri, brocarturi,
blănuri, bibelouri de ivoriu şi jad, tacâmuri de argint
şi aur.
În privinţa aceasta era ajutat de o împrejurare
prielnică. Sosirea lui la Veneţia coincidea cu o epocă
de prăbuşire a valorilor care creaseră în trecut gloria
Republicii Serenissime. Urmaşii patricienilor care
duraseră din nimic splendoarea Veneţiei erau nişte
palizi epigoni, pricepuţi doar să-şi tocească în
petreceri deşarte şi în frivolităţi galante virtuţile
strămoşeşti, să-şi irosească la masa verde avuţiile
acumulate de străbuni şi să-şi piardă vremea în
discuţii politice sterile.
De vânzare erau marile palate de pe Canale Grande.
De vânzare erau galeriile de tablouri admirate de
întreaga lume. De vânzare erau colecţiile de bijuterii
îmbogăţite şi păstrate cu sfinţenie de-a lungul
secolelor. De vânzare erau mobilele scumpe,
tapiseriile, vasele de jasp şi marmură, mărturie a
prosperităţii atâtor case patriciene, cu care se
mândrise altădată Veneţia.
Şi Richard cumpăra. Cumpăra tot ce găsea mai de
preţ. Pentru a se feri de falsuri, angajase serviciile
unui famelic dar foarte priceput pictor, Carlo
Zanchini, care ar fi ajuns pe culmi dacă beţia nu i-ar fi
tăiat aripile. Dar cea mai mare încredere o avea în
gustul sigur şi în simţul artistic al Andreei, care
depista instinctiv multe lucrări de artă autentice.

— 578 —
 Din clipa în care fuseseră contaminaţi de pasiunea
de a colecţiona, nu trecea zi în care să nu colinde
magazinele cu antichităţi şi să nu concureze la
licitaţii. La o astfel de licitaţie, care atrăsese un mare
număr de amatori, se auzi Richard strigat pe nume, de
un glas cunoscut:
— Richie, old boy, de când nu te-am mai văzut!
Cu mâna întinsă şi cu un surâs larg pe buze, se
apropia de el un bărbat scund, de o grăsime
bolnăvicioasă. Era atât de încântat de această
revedere, încât îi râdeau şi ochii, gata parcă să se
scufunde în osânză, şi nasul încreţit şi obrajii
trandafirii şi bucălaţi ca de nou născut.
— Wragby-Dolofanul! exclamă Richard voios. Ce
cauţi aici?
Îşi strânseră mâinile şi se priviră cu dragoste şi
curiozitate nemărturisită. Fiecare se mira în sinea lui
de îmbătrânirea celuilalt.
— Ce caut aici? zise Wragby. Întrebarea aceasta ar
trebui să ţi-o pun eu, căci aici la Veneţia, sunt la mine
acasă.
— Ce spui, Dolofanule?
— Adevărul adevărat. Curând după ce mi-am
terminat studiile la Oxford, o mătuşă bogată, care îmi
scria din an în an, a avut fericita inspiraţie să moară,
lăsându-mi averea. Fiindcă aveam înclinări spre genul
epistolar, mi-am zis că n-ar fi rău să urmez pilda lui
Horace Walpole, împărtăşind în scris impresiile de
călătorie prietenilor rămaşi acasă. Am cutreierat Ţările
Scandinave, Germania, Franţa, Spania, Egiptul,
Grecia. Dar m-am oprit în Italia. Veneţia mi-a părut

— 579 —
cea mai minunată creaţie a omului. Mi-am cumpărat o
casă pe Rio delle due Torri, lângă Palazzo Pesaro. Am
devenit astfel veneţian prin adopţie. După ce am
cunoscut frumuseţea cerului Italiei, mi-ar fi cu
neputinţă să mai trăiesc la Londra. Potrivit vechii mele
pasiuni, trimit furgoane de scrisori prietenilor, în
speranţa că le vor colecţiona. Acum spune-mi şi tu,
cine e fata superbă cu care te-am văzut adineauri? Să
nu-mi spui că e fiica ta, căci m-aş simţi prea bătrân.
Richard zâmbi.
— Nici nu e fiica mea. Este… cum să zic…
— Ei, da, m-am lămurit! Trebuia să-mi dau seama
de la început, încercă Wragby să o dreagă. E desigur
Mrs. Sunderland.
Richard suspină uşor.
— Nici măcar atât.
Wragby râse stânjenit.
— Iartă-mă, Richard. În viaţa mea n-am făcut gafe
în lanţ, într-un răstimp atât de scurt. Nu mai
îndrăznesc să scot o vorbă.
— Cu tine am să fiu deschis, zise Richard.
Mademoiselle de Valois este fiica ducelui de Lusignan.
Mama ei este sora colegului nostru Eastleigh.
Wragby rămase cu gura căscată. După câte îşi
amintea, Richard fusese bun prieten cu mama fetei.
Acesta îi citi gândurile.
— Acum sunt prieten cu fata.
Încurcat, Wragby se scărpină în vârful nasului.
— Aşa ceva ţi se putea întâmpla numai ţie, dragul
meu. În definitiv, ar trebui să te felicit. Şi eu m-aş
simţi mândru să pot stârni pasiuni în sufletul unei

— 580 —
fete atât de frumoase. Cu fizicul meu, însă, ar fi cam
greu.
— Arăţi excepţional, îl complimentă Richard.
— Lasă, lasă! Cunosc realitatea. Nu-mi fac iluzii.
Dacă ai ştii ce mi s-a întâmplat, nu de mult, n-ai mai
vorbi aşa, zise Wragby. Făceam curte unei femei
splendide, cu care intenţionam să mă însor. Eram
nebun după ea. Socoteam că cea mai mare fericire ar
fi fost s-o instalez în casa mea de pe Rio delle due
Torri. Într-o zi, aflându-mă singur cu ea, m-am
aruncat în genunchi spre a-i mărturisi dragostea. M-a
ascultat câteva clipe, cu o expresie de adâncă
nedumerire în ochi. Deodată a izbucnit în râs. „Ridică-
te, Guy! Să uităm scena aceasta, mi-a spus ea,
străduindu-se să-şi stăpânească hohotele. Crede-mă,
am fi o pereche atât de nepotrivită! Hai, ridică-te!”
Eram atât de emoţionat, încât mi se muiaseră
picioarele. N-am fost în stare să mă ridic decât cu
ajutorul valetului chemat de aleasa inimii mele. De
atunci am renunţat la amor şi la proiectele
matrimoniale.
Wragby examina prin lornion o pânză de Canaletto.
— Frumos peisaj! Mă ispiteşte să-l cumpăr. Tu ai
achiziţionat ceva de la licitaţia aceasta?
— Da, un Tizian, doi Veronese, un Tintoretto şi un
Pinturicchio.
Wragby făcu ochii mari.
— Ce spui, frate? Cred că te-au costat o avere.
Richard ridică indiferent din umeri.
— M-au costat o mie de ducaţi. Convenabil. Acum o
săptămână am cumpărat întreaga galerie de tablouri a

— 581 —
fostului procuror Alvizio Mocenigo. Am plătit-o cu
treizeci de mii de ducaţi.
Wragby-Dolofanul se uită cu respect la fostul său
coleg.
— Am impresia că stau de vorbă cu un Cressus
redivivus.
Richard zâmbi cu falsă modestie.
— Să nu-ţi închipui că am averile reginei din Saaba.
E drept că în ultima vreme afacerile mi-au mers
binişor. Pot să-mi permit unele capricii.
— Nu te-ai dezminţit, zise Wragby. Încă de la Oxford
visai să aduni bani mulţi.
— Am şi trecut prin multe, Dolofanule. Şi acum,
vino să te prezint Andreei. Se va bucura să te
cunoască.
Corpolenţa elefantină a lui Wragby făcu mare
impresie asupra fetei.
— Guy, zise Richard, diseară la oră opt eşti invitatul
nostru. Îţi pregătesc un supeu englezesc, ca pe
vremuri, la Oxford. După masă, mergem cu toţii la
balul Operei.

Când se întoarseră acasă, Richard şi Andreea găsiră

două scrisori din partea Patriciei. Prima, adresată lui,
avea următorul cuprins:

„Northland House
Londra
15 martie 1794

Richard,

— 582 —
 Îmi este foarte greu să-ţi scriu. O fac totuşi pentru
că n-am încotro. Până acum n-am găsit necesar să
întreprind vreo acţiune împotriva ta. N-am vrut să
târăsc în noroi reputaţia Andreei. Îţi dai seama, cred,
că poziţia mea este foarte dificilă. O mamă nu poate
accepta cu inimă uşoară compromiterea fiicei ei. Actul
tău necugetat a pus-o într-o lumină urâtă. E firesc să
arunc toată responsabilitatea asupra ta. Andreea este
încă un copil. Pentru un om cu experienţa şi
posibilităţile tale a fost o jucărie s-o cucereşti, să-i
impui voinţa ta, să o determini să-şi încalce
angajamentele luate faţă de viitorul ei soţ şi respectul
datorat părinţilor.
Tocmai fiindcă te cunosc bine, am încercat să-ţi
găsesc o justificare. Ai fost orbit de frumuseţea
Andreei, de tinereţea şi prospeţimea ei. Aţi fugit
împreună. Dar după primele clipe de nebunie, de
uitare de sine, ai avut timpul să te reculegi, să cugeţi
adânc asupra faptelor tale şi să le cântăreşti urmările.
Te-ai gândit oare că ai închis Andreei orice drum
spre o viaţă demnă, compatibilă cu condiţia ei socială?
Te-ai gândit că în afară de dragostea ta nu îi poţi oferi
nimic? Eşti însurat cu o femeie pe care nu o poţi
părăsi. Ai copii mari. Henry este aproape de vârsta
Andreei. Atâta timp cât va rămâne alături de tine,
lumea nu va vedea în Andreea decât o întreţinută. O
va ostraciza fără să te învinovăţească pe tine.
Ar fi zadarnic să încerc a trece cu buretele asupra
trecutului. Îţi dai prea bine seama că fiul marchizului
de Wensleydale nu va mai accepta să devină soţul
unei femei care a fugit cu un străin în noaptea nunţii.

— 583 —
Andreea şi-ar putea găsi totuşi un soţ mai puţin
strălucit care să-i uite escapada şi să încerce a o face
fericită.
Dacă vei continua să o păstrezi lângă tine,
perspectivele devin foarte întunecate. O compromiţi nu
numai pe ea, ci şi pe tine. Moravurile anglo-saxone nu
îngăduiesc oamenilor cu oarecare suprafaţă asemenea
nesăbuinţe. În ceasul al doisprezecelea fac apel la
conştiinţa, la înţelepciunea ta. Renunţă la Andreea şi
trimite-o la părinţii ei. Aceasta este singura cale.
Nădăjduiesc că vei da ascultare glasului raţiunii.
Vom evita măsurile extreme. Familiile Northland şi
Lusignan sunt încă destul de puternice şi influente,
pentru a apăra cinstea unui vlăstar al lor.
Închei, în speranţa că îmi vei da prilejul să-ţi port
aceleaşi sentimente frumoase de odinioară. Aş fi
bucuroasă să le meriţi.

Patricia de Lusignan.”

Scrisoarea adresată Andreei avea un ton mai puţin

solemn:

„Northland House
Londra
15 martie 1794

Scumpa mea copilă,

Să citeşti aceste rânduri fără teamă şi cu inima
deschisă, aşa cum se cuvine faţă de o mamă care
înţelege toate bucuriile, dar şi durerile copilului ei.

— 584 —
Vreau să subliniez de la început că nu te condamn.
Tu, scumpa mea Andreea, eşti o fetiţă bună şi
cuminte. Ai căzut victima unui complex de împrejurări
nenorocite. Evident, nu-ţi aprob conduita. Dar nici nu
voi ridica cea dintâi piatra.
Eşti îndrăgostită de un om însurat. Iubirea ta e
furată. Sentimentul acesta, cel mai frumos şi mai
înălţător dintre toate, îl întinezi. Pentru a păstra lângă
tine pe Richard, furi dragostea pe care acesta o datora
soţiei lui. Încearcă să priveşti situaţia prin ochii
acesteia. Gândeşte-te la suferinţele ei morale, la
nopţile nedormite, la iluziile ei sfărâmate. De ce să-ţi
clădeşti fericirea pe ruinele fericirii altei femei?
În viaţă draga mea fetiţă, nu poţi face întotdeauna
numai ceea ce îţi place. Orice om are datorii faţă de
Dumnezeu, faţă de sine însuşi, faţă de familie, faţă de
societate. Este o înlănţuire de condiţii pe care trebuie
să le îndeplineşti, dacă vrei să fi respectată de lumea
în mijlocul căreia trăieşti.
Îmi dau seama că ţi-e greu să te desparţi de omul pe
care îl iubeşti. Omul care este pentru tine şi aerul pe
care îl respiri, şi apa pe care o sorbi, şi viaţa pe care o
trăieşti.
Dar, când această dragoste este în afara legilor
omeneşti şi ale firii, eşti datoare să renunţi la ea,
oricât te-ar costa această jertfă. Durerea despărţirii e
mare. O ştiu. Dar mai târziu, când apele se vor limpezi
şi liniştea va pogorî iarăşi asupra sufletului tău, îţi vei
da seama că era singurul drum de ales.
Să nu-ţi închipui că prin această renunţare se vor
închide pentru tine porţile fericirii. Dimpotrivă. Viaţa

— 585 —
în care abia ai păşit, îţi deschide perspective
nebănuite. Fii generoasă, Andreea, şi redă soţiei
nefericite dragostea soţului ei. Iar tu, înapoiază-te
printre ai tăi. Vom uită trecutul şi vom privi cu
încredere viitorul.
Sunt încredinţată că şi Richard va înţelege apelul
meu.
Te aştept, Andreea. Te aştept şi te binecuvântez.

Patricia.”

Pentru Richard, scrisoarea Patriciei fu prilej de mare

alarmă. De la primele rânduri îi respinse argumentele.
„E geloasă, îşi zicea el cu mânie. E geloasă fiindcă i-
am preferat-o pe Andreea.”
„Nu fi crud. Odinioară te-a iubit, răspunse un alter
ego mai înţelegător, mai bun.”
„Chiar dacă m-a iubit, a renunţat la mine fiindcă era
sclava prejudecăţilor castei ei. N-a avut tăria să-şi
apere dragostea. Acum vrea ca şi Andreea să fie laşă.
Dar mă voi împotrivi. Tocmai Patricia îşi permite să-mi
dea lecţii de morală?
„Uiţi că e mamă? Ca orice mamă, nu urmăreşte
decât binele copilului ei. În definitiv, eşti sigur că nu
are dreptate? Ce-i poţi tu oferi Andreei? Eşti însurat,
ai copii mari şi ai trecut de prima tinereţe. Argumentul
acesta nu ţi l-a aruncat în faţă Patricia. A avut
delicateţea să-l treacă sub tăcere.”
„Cum? Eu bătrân? Ridicol! La patruzeci de ani îmi
încep abia viaţa. Acum sunt un adevărat bărbat. În
plenitudinea tuturor posibilităţilor. Femeile mă

— 586 —
admiră. E de ajuns să-mi arunc privirile asupra lor, ca
să le cuceresc.”
„Eşti convins că banii tăi nu le impresionează mai
mult decât fizicul tău? Gândeşte-te bine, înainte de a
răspunde!”
„Ei şi? La urma urmei, le cumpăr aşa cum cumpăr
orice obiect. În orice caz, pe Andreea n-au
impresionat-o banii mei.”
„Andreea e un copil. Discernământul ei e îndoielnic.”
„Mă iubeşte!”
„Gândeşte-te, cum a ajuns să te iubească!
Procedeele tale au fost curate? N-ai să-ţi reproşezi
nimic?”
„Nu-mi reproşez nimic. Trebuia să fie a mea. O
iubesc cum n-am iubit niciodată.”
„Eşti sigur că n-ai mai rostit această frază şi altor
femei?”
„Sunt sigur!”
„Nu te grăbi. Pune-ţi memoria la contribuţie!”
„Nu mă mai sâcâi. Nu renunţ la Andreea. Sunt
hotărât să lupt cu ultima energie pentru fericirea
mea.”
„Bine cel puţin că recunoşti. Fericirea mea, iubirea
mea. Prin gura ta vorbeşte numai egoismul. De ce nu
spui fericirea ei, iubirea ei, viitorul ei…”
„Fericirea Andreei se confundă cu a mea. Iubirea ei
este şi a mea. Viitorul ei este strâns legat de al meu. Şi
acum nu mă mai plictisi.”
„Ştiu că dialogurile acestea cu conştiinţa nu sunt
tocmai plăcute.”
„Destul! Nu mă face să te urăsc, să te smulg din

— 587 —
sufletul meu!”
„Nu-ţi urez să o faci. În ziua când mă vei expulza,
sufletul tău va rămâne mai uscat decât ciotul unui
copac trăsnit, mai împietrit decât cremenea.”
„Şi dacă îmi va plăcea să fiu uscat, împietrit? Las
sentimentalismul ieftin pe seama altora.”
„Te contrazici. Pretindeai că pentru prima oară
iubeşti cu adevărat. Iubirea umanizează.”
„Şi pe mine a reuşit Andreea să mă umanizeze.”
„Andreea trebuie să fie preţul umanizării tale?”
„Da! C’est à prendre ou à laisser.”
„De ce foloseşte faţă de mine formulele seci? Sunt
potrivite în comerţ sau în politică, nu într-un dialog cu
conştiinţa.”
„Le folosesc pentru că aşa îmi place. Îţi propun
totuşi o tranzacţie. Dacă făgăduiesc să fiu bun cu
Andreea, îmi îngădui să o păstrez?”
„Ai întrebat-o şi pe ea dacă vrea să rămână cu tine?
După câte ştiu a primit o scrisoare de la maică-sa.”
„Am destule argumente s-o conving.”
„Biata Andreea!”
„Dacă îţi place să o compătimeşti, n-ai decât.
Andreea va rămâne a mea. Va rămâne a mea până
dincolo de mormânt. Nimeni şi nimic nu mi-o mai
poate lua. Mă auzi? Nimeni şi nimic! Nimeni şi nimic”!

Şi Andreea discută multă vreme cu ea însăşi.

„Mama nu e supărată pe mine. Mi-a spus că îmi
înţelege frământarea. Ce bună e! Mi s-a ridicat o
greutate de pe inimă! Îmi cere să mă despart de
Richard. Dar cum aş putea s-o fac? Deşi mama îmi

— 588 —
scrie că sunt numai o victimă a împrejurărilor, am
citit printre rânduri că în sinea ei mă socoteşte o fată
rea. Sunt oare rea? Am păcătuit în faţa lui Dumnezeu
şi a oamenilor, fiindcă îl iubesc pe Richard? Şi Maria
Magdalena a fost o femeie rea. Iisus Cristos a iertat-o
şi a luat-o sub oblăduirea sa fiindcă şi-a dat seama că
sufletul ei nu era negru. Nici sufletul meu nu e negru.
N-aş face rău nici unei gângănii. Este adevărat că
iubesc. Dar iubirea mea nu aduce nimănui
neajunsuri… Mama mă învinuieşte că am înstrăinat
pe Richard de soţia lui. Nu-i adevărat! Richard mi-a
jurat că soţia lui e nebună şi nu se mai poate vindeca.
E atât de bolnavă încât nu-şi mai recunoaşte nici
bărbatul, nici copiii. Atunci cu ce am greşit faţă de ea?
Nici copiilor ei nu le vreau răul. Martor mi-e
Dumnezeu că îmi place să fac numai bine. Sunt
îndrăgostită de soare, de flori, de păsărele, de căţelul
meu Pif… Ah, îl uitam pe Richard. Şi de el sunt
îndrăgostită. Dar în alt chip. E un simţământ bizar pe
care nu l-am mai încercat. Când îl văd pe Richard, mi
se taie respiraţia. Simt o căldură ciudată în corp şi în
suflet şi îmi vine să alerg în întâmpinarea lui, să-l
sărut… Îmi place să alerg şi în întâmpinarea mamei, a
tatei, a Cameliei sau a lui Raymond. Şi pe ei îi iubesc,
îmi iubesc şi păpuşile. Îl iubesc şi pe Pif. Pe Pif mai
mult decât pe ele, fiindcă are suflet. Père Anselme
spunea că animalele n-au suflet. Ce enormitate! Pif al
meu e un om în miniatură, un om în piele de căţel… E
ciudat. De când l-am cunoscut pe Richard păpuşile nu
mă mai atrag ca înainte. Sunt moarte. Numai
imaginaţia mea le dădea viaţă. Dacă ar fi copii, cred că

— 589 —
mi-ar plăcea mai mult. Dar e prea devreme să am
copii. Richard spune că eu sunt copilul lui… e straniu,
deşi zice că-i sunt copil, mă sărută altfel decât tata…
Când mă ia în braţe, mă cuprind frigurile, mă topesc
ca o lumânare… Mi-e ruşine să o mărturisesc. Dar e
minunat când îl simt alături de mine. Uneori mi-e
frică de el. Totuşi îl vreau cât mai aproape. Când mă
priveşte cu ochii lui în care arde jăraticul, simt că mă
încolţeşte frica. Îmi vine să fug. Şi totuşi nu o fac.
Rămân pe loc, în vreme ce inima mi se zbate în piept
ca o pasăre în laţ. Stau neclintită, ca şi când farmecele
unui vrăjitor mi-ar fi anihilat voinţa şi puterea. Şi îl
aştept. Aştept cu teamă şi totuşi cu plăcere, să mă
cuprindă în braţele lui puternice, să mă strivească sub
corpul lui de uriaş. Cred că m-am înroşit la faţă.
Numai să nu mă vadă cineva… De ce îmi plac atât de
mult îmbrăţişările lui? De ce? Nu sunt totuşi o femeie
rea? Foarte rea? E caraghios, dar George nu-mi
inspira niciun sentiment. Parcă ar fi fost de carton.
Nici Challais nu face să-mi vibreze sufletul, deşi e
băiat frumos. Nici Mr. Wragby. Înainte vreme aveam
un jurnal în care îmi notam toate impresiile. L-am
rupt de când l-am cunoscut pe Richard. Dacă aş fi
scris în el tot ce simt şi dacă din întâmplare ar fi căzut
sub ochii cuiva, aş fi murit de ruşine. Acum singura
mea confidentă e luna. Seara, când sunt singură, trec
la geam, dau perdeaua la o parte şi mă uit la lună. Ei
îi spun toate păsurile şi bucuriile mele. Cu ea întreţin
lungi conversaţii. Când e rotundă, e mai îngăduitoare.
Îmi trece cu vederea poznele. Ca şi oamenii cu
pântecele plin priveşte totul cu bunăvoinţă. Când e

— 590 —
nouă şi ascuţită la capete, chipul ei e aspru,
neînduplecat, ca ai guvernantelor slabe, osoase şi
negricioase, care sunt severitatea personificată. Atunci
îi ascund anumite lucruri… Şi mai e cineva căruia îi
spun toate secretele… Pif. Căţelul meu. Am băgat de
seamă că şi subreta mea, Cosette, încearcă să-mi
câştige încrederea. Mă trage de limbă. Dar mă ţin tare.
Nu-mi place fata aceasta. Prea se gudură, prea e
mieroasă… Am observat că în lipsa mea îmi
cotrobăieşte prin lucruri. Scrisoarea de la mama o voi
ascunde bine; să nu dea Cosette de ea… Nu vreau să
ştie că mama îmi porunceşte să vin acasă. Că la
vârsta mea, mi se mai porunceşte ca unui copil…
Ciudat! Foarte ciudat! Cine ar fi crezut că după ce îl
voi cunoaşte pe Richard îmi voi părăsi familia.
Doamne, Dumnezeule! Ce-a lăsat şi firea! Te
îndrăgosteşti de un bărbat, care până mai ieri ţi-a fost
străin, şi pentru el renunţi la părinţi, la fraţi, la casa
în care te-ai născut şi în care ai trăit. Laşi totul pentru
un necunoscut. Nu este extraordinar? Se poate spune
însă că Richard e un bărbat ca toţi bărbaţii?
Păcătuiesc chiar şi când îmi trece prin minte gândul
acesta nedrept. Richard e mai îndrăzneţ decât Siegfrid,
mai frumos decât Apollo, mai inteligent decât Socrate,
mai întreprinzător decât Ulise! Richard e… Richard!…
Cum aş putea să plec! Să-l las singur! Mai bine m-aş
omorî decât să-i pricinuiesc lui cel mai mic neajuns.
Richard! Viaţa şi soarele meu! Richard!”
Pe nesimţite, Guy Wragby ajunse prietenul
nedespărţit al lui Richard şi ai Andreei. La plimbare, la
teatre, la concerte, prin sălile de expoziţie, la licitaţiile

— 591 —
publice, în biserici, prin cafenele şi restaurante,
pretutindeni erau văzuţi împreună.
Wragby se îndrăgostise de Andreea. O iubire
devorantă, cotropitoare, năvalnică, sortită să rămână
de-a pururi neîmpărtăşită. Guy Wragby îşi dădea
seama de acest lucru. Totuşi continua să rămână
lângă Andreea. Prezenţa ei îl îmbăta ca licoare
dumnezeiască, ca un stupefiant de care nu te mai poţi
dezbăra. Pentru un surâs al Andreei, pentru o fărâmă
de simpatie, pentru o scânteie de iubire şi-ar fi vândut
sufletul diavolului.
Cu instinctul sigur al amantului care simte apariţia
rivalului, Richard descifrase cu uşurinţă sentimentele
lui Wragby faţă de Andreea. Dolofanul era atât de robit
de pasiunea sa, încât nu izbutea să-şi deghizeze
dragostea. Aceasta liberă, dar foarte respectuoasă
manifestare a sentimentelor sale, era uşurată de
Richard – care neavând a se teme de concurenţă – îi
arăta o înţelegătoare şi amuzată îngăduinţă.
Veneraţia aceasta scăpase neobservată Andreei, care
se deprinsese a fi admirată şi dorită de toţi bărbaţii,
fără excepţie.
În viaţa mondenă a Veneţiei secolului al XVII-lea se
încetăţenise un personaj nelipsit în familiile
patriciene. Personaj decorativ, cu atribuţii precise,
numit sigisbé. Sigisbé-ul, era un fel de cavaler servant
pe care soţul – acaparat de amante sau mai rar, de
treburile republicii – îl lăsa să-i vegheze soţia. Sigisbé-
ul o conducea la biserică, la spectacole, în vizite, o
asista la toaleta de dimineaţă, îi făcea comisioanele şi
tot felul de servicii. Potrivit tradiţiei, acest prieten al

— 592 —
familiei era un admirator platonic al doamnei şi un
apărător al onoarei soţului. Niciun curtezan nu
îndrăznea să depăşească anumite limite în prezenţa
sigisbé-ului, îndeobşte foarte iute la mânie. Ca şi în
Franţa secolului al XVIII-lea, în care era de prost gust
ca soţul să fie văzut prea des în compania soţiei,
patricienii Veneţiei îşi cultivau reputaţia mondenă,
ducând o existenţă cât mai ruptă de căminul conjugal.
Richard, care privise la început cu ostilitate pe
sigisbé-i, considerându-i nişte paraziţi, ajunse cu
timpul la concluzia că uneori aceştia puteau avea un
rost bine definit. În orele pe care el şi le dedica zilnic
activităţii sale financiare, Andreea rămânea să se
plictisească singură în apartamentul ei. Un sigisbé ar
fi însoţit-o în plimbări, la biserică, prin magazine.
Wragby ar fi fost cel mai indicat pentru acest rol.
Îndrăgostit, dar inofensiv, ar fi corespuns de minune
misiunii de cavaler servant al Andreei.
Sondat de Richard, Dolofanul se înroşi de plăcere.
— Aş fi fericit să o însoţesc pe Andreea în lipsa ta…
Te asigur. Dar mă tem că nu voi corespunde, se apără
el slab. Cu silueta mea nu sunt tocmai decorativ. Cum
mi-ar sta să apar alături de ea? Ea frumoasă şi
subţire ca o trestie, iar eu atât de rotund…
— Nimic mai potrivit. Venus şi luna! râse Richard cu
imperceptibilă ironie. Am şi vorbit cu Andreea. N-are
nimic împotrivă.
Wragby îşi asumă astfel rolul de sigisbé. Spiritualul
şi causticul Wragby a cărui limbă veninoasă
înspăimântase odinioară Oxfordul, ajunsese căţeluşul
supus al unei fete tinere. Andreea, care nu era

— 593 —
superficială, îi aprecia inteligenţa sclipitoare. Fizicul
lui n-o indispunea. Durduliu şi roz, Wragby avea
aspectul unui îngeraş grăsuţ, deghizat în haine
burgheze.
Richard era uimit de fascinaţia pe care tânăra fată o
exercita asupra bărbaţilor. În faţa ei cinicul Wragby se
bâlbâia iar Challais se pierdea ca un adolescent. Spre
a nu sucomba tentaţiei, acesta se ferea să stea în
preajma Andreei. Primea cu bucurie orice misiune
care îl îndepărta temporar de Veneţia.
Dar Richard voia să fie cu desăvârşire liniştit.
Dornic a-şi asigura devotamentul slugilor, le plătea
regeşte. Pentru a se feri de servitorii deprinşi să joace
un rol dublu – primind bani şi de la stăpânul casei şi
de la curtezanii doamnei – organizase în jurul
palatului său o reţea de spioni şi de agenţi
provocatori, cu misiunea de a depista pe slujitorii
necredincioşi şi de a supraveghea orice persoană
suspectă care ar fi dat târcoale palatului şi Andreei.
Sigisbé-ul Wragby întărea indirect garda din jurul ei.
Recunoscător lui Richard, fiindcă îi dădea prilejul să
se bucure la orice oră din zi de prezenţa Andreei, o
înconjura cu gelozia unui avar care îşi păzeşte
comoara. Anturajul Andreei prezenta astfel toate
garanţiile. Primejdia putea veni numai din afară.

Zilele se depănau calme pe caerul vremii. Richard

ajunsese a crede că părinţii şi rudele mai apropiate ale
Andreei se resemnaseră să accepte situaţia de fapt.
Liniştea sufletească îi era cu atât mai necesară cu cât
preocupările legate de afacerile sale tindeau să ocupe

— 594 —
iarăşi primul plan. Războiul pârjolea Europa. Armatele
revoluţionare, în urma mobilizării generale ordonată
de Convenţiune numărau peste un milion de oameni,
cifră nemaicunoscută în campaniile de până atunci.
Forţele militare ale puterilor coalizate sufereau
înfrângeri repetate. Războiul economic era şi mai
înverşunat. Blocusul naval impus de Anglia pentru
înfometarea Franţei, crea serioase nemulţumiri în
Europa. Neutrii care păstrau legături comerciale cu
Franţa sufereau pierderi colosale. Forţele navale
britanice confiscaseră Statelor Unite peste trei sute de
vase comerciale, fiindcă traficaseră cu Antilele
Franceze. Preşedintele Washington aplicase represalii,
punând embargo asupra tuturor navelor engleze.
Danemarca şi Suedia ameninţau Anglia cu războiul.
În vârtejul acestei formidabile ciocniri de interese
politice, militare, economice, Richard înregistrase
pierderi serioase. Cinci nave cu grâu destinat Franţei
fuseseră capturate de englezi. La Londra se
dezlănţuise o înveninată campanie de presă împotriva
sa. Era învinuit că joacă un rol dubios şi că agenţii săi
comerciali fac spionaj în favoarea Franţei. În aceeaşi
vreme la Paris, Convenţiunea ordonase confiscarea
fabricii sale de armament de la Nantes. În acest
cortegiu de neplăceri, împrejurările îl serviseră totuşi
bine. Fuga sa din Anglia fusese oportună. La Londra
ar fi riscat să fie arestat sub învinuirea de pactizare cu
inamicii Angliei. Poziţia sa de cetăţean al unui stat
neutru nu l-ar fi ferit de dezagremente.
Pierderile erau însă precumpănite de profiturile
fabuloase realizate de întreprinderile sale de import-

— 595 —
export, care făceau contrabandă în stil mare.
Principiul lui Richard era clar. Interesele comerciale
primau simpatiilor politice. Făcea comerţ cu cel care
plătea mai bine. Iar dacă ambii beligeranţi erau
dispuşi să plătească preţurile sale, vindea şi unora şi
altora. Bineînţeles, avea grijă să păstreze cel mai
adânc secret asupra acestor operaţii delicate.
La Veneţia se bucura de imunitate. Pe teritoriul
Serenissimei Republici – care îşi impunea o
neutralitate strictă – era ferit de surprize. La Paris
abia scăpase de ghilotină, la Londra era învinuit de a
fi agentul Franţei. La New York, unde opinia publică
era foarte aprinsă împotriva metodelor poliţiste ale
Angliei, radicalii îl învinuiau că lucrează mână în
mână cu negustorii din City, în vreme ce federaliştii
bănuiau că s-ar fi vândut trup şi suflet
revoluţionarilor. Din Veneţia, din acest minunat punct
de observaţie, dirija din umbră ansamblul de operaţii.
De la biroul său manevra, abil şi fără scrupule, piesele
pe tăblia de şah a finanţelor internaţionale.
Când corespondenţa era prea voluminoasă şi
Richard nu avea timp să o parcurgă în întregime,
Challais avea sarcina să i-o rezume într-un buletin al
zilei.
Într-o dimineaţă, pe când lucra la un astfel de
buletin, Challais găsi în rapoartele sosite de la Paris
câteva ştiri senzaţionale. Sări ca ars şi fluturând
rapoartele, intră în biroul lui Richard.
— Veşti extraordinare, Monsieur. Hébert, Mamora,
Vincent, Pereira, prusacul Cloots, bancherul olandez
le Kock au fost ghilotinaţi laolaltă cu alţi unsprezece

— 596 —
aşa-zişi „agenţi ai străinătăţii”. La 24 martie, capul
animatorului lui „Père Duchesne” a căzut în coşul
comun. Sic transit gloria mundi. Ei, ce ziceţi? Acum
vine marea surpriză. La 4 aprilie – deci numai zece zile
după căderea lui Hébert – au urcat treptele eşafodului
Danton, Desmoulins, Fabre, Chabot, Basire şi
Delaunnay. În acest lot de granguri au mai figurat şi
câţiva prinţi ai Bursei. Abatele d’Espagnac, bancherii
Frey, danezii Diedriechsen şi spaniolul Quzman.
Richard făcu ochii mari. Îşi trecu mâna prin păr, şi
după ce fluieră a uşurare, exclamă:
— Când te gândeşti că aş fi putut să le împărtăşesc
soarta! Am avut un noroc… Ştii ce mi s-a întâmplat,
Challais? În preajma plecării mele din Paris, unul din
fraţii Frey îmi propusese a mă afilia unui sindicat
constituit pentru doborârea rivalului lor neîmpăcat,
Hébert. Au reuşit să-i facă de petrecanie lui Hébert.
Dar au căzut şi ei în plasă.
— Lupii se mănâncă între ei, Monsieur. Dar acesta e
numai începutul. Ascultaţi continuarea raportului. Un
nou lot de corifei i-au urmat la scurt timp. Chaumette,
episcopul răspopit Gobel, generalii Beysser şi Dillon, şi
spre a le pune vârf, văduvele Hébert şi Desmoulins.
— Lucille Desmoulins? exclamă Richard. Pe Camille
Desmoulins l-am văzut pentru ultima oară la el acasă.
Îl vizitasem, sperând să-i obţin sprijinul pentru
eliberarea ducesei de Lusignan. În loc de un cuvânt
bun, puţin a lipsit să nu mă aresteze şi pe mine. Pe
atunci era necruţător. Ar fi adoptat altă atitudine dacă
ar fi ştiut că peste şase luni nevasta lui va urca
treptele eşafodului, condamnată de alţii, tot atât de

— 597 —
necruţători faţă de ea.
— Robespiere e azi marele lup.
— Mă întrec dacă nu se va găsi o oaie, care să-i
sucească gâtul.
— O oaie, Monsieur?
— Să te ferească Dumnezeu de mânia celor slabi.
Oile turbate sunt mai primejdioase decât lupii…
În mai, Richard închirie o vilă pe Brenta. Urma pilda
veneţienilor, care o dată cu venirea verii, părăseau
oraşul pentru a-şi petrece vacanţa la ţară. Dragostea
lor pentru verdeaţă, pentru pământul reavăn, pentru
păduri, pentru ape curgătoare, îşi găsea în sfârşit
împlinirea. Vara, Veneţia murea, se învăluia în tăcere,
spre a reveni la viaţă abia în toamnă, când petrecerile,
carnavalul îi înveseleau iarăşi zidurile.
Richard hotărâse să plece la Brenta îndată după
sărbătoarea „Căsătoriei Veneţiei cu marea”, care
închidea sezonul monden. Vila închiriată era o
magnifică reşedinţă de vară, clădită de un ilustru
patrician, a cărui prosperitate cunoştea de la o vreme
o eclipsă prelungită.
Saloane uriaşe, galerii vaste, zeci de încăperi pentru
gazde şi oaspeţi, peluze verzi, minunat întreţinute,
terase suspendate peste care se revărsau cascade de
trandafiri, statui şi vase de marmură oglindite în apele
vii ale Brentei. Richard îşi puse în gând să cumpere
vila pentru Andreea. Pentru ea voia să creeze în
ţinuturile Veneţiei un mic regat de basm. Fiindcă nu-i
putea oferi un nume şi o cunună de lămâiţă, îi
pregătea în schimb o viaţă îmbelşugată. Deşi era
convins că va trăi până la adânci bătrâneţe, Richard

— 598 —
se pregătea pentru orice eventualitate. Ştia că în cazul
morţii lui nu va putea lăsa nimic prin testament
Andreei. Trebuia să-i asigure din timp o bună stare
materială, care să o ferească de grija zilei de mâine.
Această independenţă aurită pe care i-o dura cu
perseverenţă, nu era lipsită de riscuri. O dată stăpână
pe această avere fabuloasă, Andreea ar fi putut
oricând să se despartă de el şi să-şi continue viaţa fie
singură, fie alături de alt bărbat. Dar această
posibilitate teoretică nu părea deloc probabilă.
Viaţa intrase în făgaşul ei normal. Richard spera că
familiile Northland şi Lusignan vor accepta totuşi
situaţia de fapt. Într-o scrisoare trimisă Lady-ei
Bolton, o prietenă a ducesei de Northland, îşi lua
angajamentul să încerce imposibilul spre a regulariza
legătura sa cu Andreea. Făcu chiar demersuri pentru
a i se îngădui să divorţeze de Ophelia. Rugă pe Lady
Bolton să fie ambasadorul său pe lângă familia
Andreei. Se aştepta la un răspuns favorabil. Dar
previziunile sale care în lumea afacerilor dădeau
rareori greş se dovediră false în ceea ce priveşte
reacţia familiilor Northland şi Lusignan. Într-o după
amiază senină, în vreme ce asista din galeria deschisă
a palatului său la regatele de pe Canale Grande, sosi
Guy Wragby, grăbit şi aferat.
— Trebuie să-ţi vorbesc între patru ochi, şopti el,
plecându-se la urechea lui Richard, care se întreţinea
cu un grup de invitaţi.
Pe canal defilau agale largi peote alegorice. Prima
reprezenta Timpul. Douăzeci şi patru de statui vii,
înveşmântate în bogate costume, pline de fantezie,

— 599 —
înfăţişau cele douăzeci şi patru de ore. O altă peotă
era dedicată lui Apollon. Zeul era înconjurat de nouă
muze, ispititor de goale. A treia evoca Grădina
Hesperidelor. Altele, mereu altele, cu subiecte
alegorice, tot mai variate, apăreau în depărtare.
— Îţi aduc o veste neplăcută, spuse Wragby, după
ce se retraseră de-o parte. Acum o oră m-am despărţit
de ambasadorul Angliei, care mi-e prieten. În taină, m-
a înştiinţat că a primit instrucţiuni categorice de la
Londra pentru a solicita guvernului Republicii
Serenissime să ia măsuri imediate împotriva ta, în
cazul că vei stărui a reţine ilegal pe Andreea. Greville,
care semnează aceste instrucţiuni, mai cere ca
Andreea să fie ridicată, eventual, manu militari şi
predată unui agent al familiei de Lusignan, care o va
conduce la Londra. Ambasadorului i s-a recomandat
să ducă negocierile în cea mai adâncă taină, spre a nu
se face vâlvă în jurul numelui Andreei. Le secret de
Polichinelle. Toată Veneţia cunoaşte legătura ta cu
Andreea.
— Şi Veneţia mă condamnă?
— Să te condamne? Mă faci să râd, Richard. Veneţia
care primeşte sub aripa ei pe toţi aventurierii lumii,
Veneţia care ridică amoralitatea la rang de îndreptar
în viaţă, nici nu concepe a te condamna pentru ceea
ce numeşte ea o inofensivă legătură amoroasă. Veneţia
nu l-a condamnat nici pe lordul Baltimore, care
călătorea cu un serai de amante şi cu doi negri
nubieni, cu roluri foarte echivoce. Nu l-a condamnat
nici pe cardinalul de Bernis care corupea călugăriţele
tinere, poftindu-le pe rând în cazinoul său.

— 600 —
 — Atunci de ce aş avea să mă tem?
— Opinia publică veneţiană nu reprezintă totul.
Colegiul înţelepţilor şi Senioria, care în general închide
ochii asupra acestor fleacuri, sunt obligate să ţină
seama de dorinţa guvernului Marii Britanii. În Italia
influenţa Angliei e în creştere. Azi, când Franţa
revoluţionară ameninţă să invadeze lumea, Marea
Britanie a devenit campionul lumii vechi. Italia, care a
mai cunoscut apăsarea cizmei franceze, vede în leul
britanic pe conducătorul firesc al coaliţiei statelor
reacţionare. Altădată, Colegiul Înţelepţilor ar fi respins
cu politeţe, dar cu fermitate, cererea ambasadorului
nostru. Azi, e nevoit a face concesii.
— Crezi că guvernul Veneţiei va lua măsuri? întrebă
Richard alarmat…
— Cred.
— Atunci nu-mi mai rămâne decât să iau iarăşi
drumul pribegiei. Îţi dai seama că nu voi renunţa la
Andreea.
— Unde să pleci? La Roma, la Milano? Ambasadorul
Angliei e deopotrivă de influent. La Napoli? Lady
Hamilton dictează reginei. În Rusia? Cum ai să ajungi
acolo? Afară de aceasta, poţi să ştii ce primire ţi se va
face?
— Eşti de părere, văd, că nu îmi rămâne decât să
capitulez fără condiţii!
— Să nu dramatizam, Richard. Sunt şi alte
posibilităţi.
— Care? Să acopăr Senioria cu bani?
— Nu. Senioria e incoruptibilă. Respectă străvechile
tradiţii de integritate ale oligarhiei veneţiene.

— 601 —
 — Atunci?
— Caută o formulă legală care să contracareze
acţiunea autorităţilor. Apelează la serviciile unui jurist
priceput şi îndeajuns de viclean, pentru a se descurca
în această împrejurare.
— De acord. Găseşte-l tu. Cunoşti mai bine decât
mine Veneţia şi pe veneţieni.
Wragby se puse pe lucru. După investigaţii
îndelungate, descoperi un eminent om de legi, pe
nume Antonio Pozzi, care le oferi de îndată soluţia.
Andrea trebuia căsătorită – de formă bineînţeles – cu
un cetăţean veneţian. Senioria va fi obligată să-i
acorde azil şi protecţie. Trebuie lucrat repede, spre a
nu da timp autorităţilor să ia măsuri, înainte de
încheierea căsătoriei.
— Unde să găsesc un om cinstit, care să se preteze
la acest joc? zise Richard încruntându-se. Planul nu îi
surâdea.
— Nimic mai simplu. Veneţia geme de nobili
scăpătaţi, gata oricând să accepte o formulă
susceptibilă să le îmbunătăţească starea financiară.
— Dar dacă după căsătorie, acest soţ…
— …In partibus, completă avocatul: Adică onorific.
— Ei bine, ce se întâmplă dacă acest soţ onorific,
sau in partibus, cum îi spui dumneata, pretinde a-şi
exercita drepturile conjugale?
— Înainte de căsătorie, Sir Sunderland vom încheia
un act sub semnătură privată, care va fixa condiţiile
dumneavoastră. În cazul că soţul onorific şi-ar
manifesta ulterior anumite pretenţii nepermise, veţi
publica documentul. Automat căsătoria va fi anulată.

— 602 —
 — Ar însemna să deschidem procese, să facem
vâlvă…
— Nu există altă cale. Afară bineînţeles de soluţia de
a părăsi teritoriul Veneţiei. Cred însă că numai la
Beyul Algerului veţi fi ferit de influenţa autorităţilor
britanice. Despre azilul algerian, să nu mai vorbim.
Cred că nu vă surâde perspectiva de a vedea pe
Signora Lusignan târâtă în seraiul vreunei căpetenii de
piraţi. Formula sugerată de mine mai prezintă un
mare avantaj. Vă degajează de orice responsabilitate,
în ochii lumii redeveniţi un om cu reputaţie intactă.
— Trebuie să mă mai gândesc, Messer Pozzi, zise
Richard.
— Desigur. Nu aveţi însă timp de pierdut.
Richard îşi dădea seama că nu are de ales. Cu toate
dezagrementele, această căsătorie „albă” prezenta
avantajul că elibera definitiv pe Andreea de tutela
părinţilor.
Tot Messer Antonio Pozzi îşi luă sarcina să
dibuiască şi omul potrivit. Investigaţiile sale se
îndreptară de la început spre acei patricieni sărăciţi,
porecliţi Barnaboţi, după numele cartierului San-
Barnabo, în care îşi găseau sălaşul. Printre nobilii
aceştia scăpătaţi, care ar fi acceptat orice ofertă
susceptibilă a le umple buzunarul, dibui Messer
Antonio Pozzi pe un tânăr patrician frumos ca un
arhanghel şi cu un nume foarte decorativ, Lorenzo da
Ponte. Nobilul candidat la mâna Andreei îşi purta cu
semeţie hainele roase în coate. Antecedentele sale erau
recomandabile. În cursul secolelor, patru ambasadori,
trei procuratori, câţiva amirali şi un conspirator care

— 603 —
pierise decapitat. Bunicii şi părinţii săi îşi dăduseră
silinţa să spulbere toate avuţiile adunate de înaintaşi.
Străbunicii lui da Ponte stăpâniseră două palate la
Veneţia, o vilă pe Brenta, trei domenii pe terra ferma şi
o flotă de vase comerciale. Bunurile tânărului Lorenzo
se rezumau la două perechi de nădragi desfundaţi, o
pălărie decolorată, o capă neagră, cârpită, care
începuse să bată în verde, o pereche de pantofi din
care ieşeau discret degetele şi două cămăşi ciuruite.
Doar spada purtată la şold ar fi fost demnă să figureze
într-un muzeu. Un strămoş al lui Ponte o capturase în
cumplita vălmăşeală a bătăliei de la Lepante.
Când auzi propunerea lui Messer Antonio Pozzi,
tânărul Lorenzo se încruntă, făcu mutră ofensată,
puse mâna pe garda spadei, apoi declară că un nobil
de rangul său nu poate conveni la asemenea târguieli
ruşinoase.
— Numele patricienilor da Ponte nu e obiect de
tranzacţie. Sute de femei bogate şi de rang înalt din
întreaga Italie ar onorate şi fericite dacă aş încuviinţa
să le întind mâna. Lorenzo da Ponte nu se pretează la
combinaţii dubioase.
— Nici când compensaţia atinge cifre
impresionante?
— Nimic nu impresionează pe un da Ponte! Nimic!
— Nicio mie de ducaţi?
Lorenzo ciuli urechile. Înghiţi zgomotos în sec, în
vreme ce mărul lui Adam săltă pe gâtlej în sus, ca
mingea aparatului de măsurat puterea, în
iarmaroacele din preajma Paştelui.
— Dacă nu-ţi convine, mă voi adresa altuia, spuse

— 604 —
vicleanul Antonio Pozzi, ridicându-se încet de la masă.
— O clipă, Messer, se grăbi Lorenzo să-i reţină.
— N-are rost să-ţi mai răpesc timpul preţios, stărui
omul de legi. Nici eu nu am vreme de pierdut în
pertractări îndelungate.
— Urcă la o mie cinci sute de ducaţi şi facem târgul,
zise da Ponte, căruia i se trezise pe neaşteptate
interesul.
— O mie. Niciun ducat mai mult. Sute de patricieni,
Signor da Ponte, abia ar aştepta această ofertă. Plec.
Cu bine!
— Primesc! zise Lorenzo suspinând din greu. O fac
numai pentru Signor Sunderland, care – după cum
spui dumneata – e patrician ca şi mine. Nobilii trebuie
să-şi acorde sprijin.
— Şi Signora Andreea Lusignan are sânge albastru,
zise avocatul. Prin această căsătorie – platonică
desigur – te vei înrudi cu ducii de Northland din
Anglia şi cu ducii de Lusignan din Franţa. Nu mai
vorbesc de recunoştinţa marchizului de Sunderland-
Beauclair, care nu se va rezuma la această mie de
ducaţi.
— Veşmintele de mire mi le plăteşte marchizul, sper,
zise Lorenzo.
— Da. Se poate aranja.
Acordul scris fu semnat a doua zi, în biroul lui
Messer Antonio Pozzi, în prezenţa lui Richard şi a lui
Guy Wragby, care semnă ca martor. Potrivit acestei
înţelegeri, Lorenzo da Ponte devenea soţul nominal al
Andreei de Lusignan. Căsătoria rămânea strict
platonică! Îndată după ceremonia nupţială, soţul îşi va

— 605 —
lua rămas bun de la soţia sa, care-şi va păstra toată
libertatea. Soţul nu va putea pretinde niciodată soţiei
convieţuirea şi nici nu va încerca să-i stingherească
independenţa. De asemenea, soţul nu va avea drept a-
şi moşteni soţia, sau pe eventualii ei copii, în cazul
decesului acestora. Această convenţie rămânea strict
secretă. În caz că soţul va încălca vreuna din clauze,
soţia va avea latitudinea de a cere anularea căsătoriei
în faţa tribunalelor laice şi autorităţilor ecleziastice,
fără ca pârâtul să aibă dreptul de a se opune.
Această convenţie, aparent limpede, putea genera
nenumărate complicaţii. Richard nu-şi făcea iluzii. În
ziua următoare se celebră în taină, la biserica San
Stefano, căsătoria dintre Lorenzo da Ponte, patrician
veneţian şi Andreea de Lusignan Valois, fiica prea
puternicului duce Louis de Lusignan şi a prea ilustrei
ducese Patricia de Lusignan, născuţi Damley-
Northland. După nuntă, Lorenzo de Ponte nu se mai
înapoie în cartierul San-Barnabo. Închirie un
apartament confortabil într-unul din palatele de pe
Riva degli Schiavoni, îşi înnoi penajul şi începu şi
cutreiere cazinourile în căutarea norocului, care-i
dăduse o dovadă palpabilă de simpatie. De formă, i se
amenajă la Palazzo Andreea un apartament, pe care
bineînţeles nu avea să-l ocupe niciodată.
În timpul ceremoniei religioase, Richard urmărise cu
ascuns interes expresia Andreei. Voia să-i citească
simţămintele în acest moment solemn, aşteptat cu
nerăbdare de toate fetele. Mirele Andreei avea o
înfăţişare minunată. Prestanţa şi regularitatea clasică
a trăsăturilor se armonizau frumuseţea tinerei femei.

— 606 —
S-ar fi zis că erau făcuţi unul pentru altul.
— Nu cumva l-am adus pe Tristan în preajma
Isoldei? se întrebase Richard, cu teamă.
Nicio clipă Andreea nu-i dăduse prilej de tulburare
sufletească. În timpul slujbei, ochii ei stătuseră aţintiţi
spre altar. Iar când abatele îi pusese întrebarea
sacramentală:
— Vrei să iei de soţ pe acest bărbat?
Privirile ei se îndreptaseră spre Richard, şi cu un
surâs fericit pe buze rostise:
— Da! Vreau.
Richard înţelesese înduioşat că acest da desprins
din suflet, era destinat numai lui. Fericirea sa ar fi fost
necuprinsă, dacă n-ar fi existat lanţurile matrimoniale
care îl ţineau legat de Ophelia. De multă vreme nu mai
simţea decât milă pentru biata nebună. Cu timpul
mila se transformase în ură. Ophelia era singurul
obstacol în calea desăvârşirii legăturii lui cu Andreea.
Îndată ce Richard şi Andreea se văzură singuri,
după acea pseudonuntă, ea îl îmbrăţişă tandru.
— Azi, Richard, m-am măritat cu tine, prin procură.
Aşa cum făceau pe vremuri reginele care se
căsătoreau mai întâi în ţara lor cu solul regelui mire.
— Acesta a fost pentru tine înţelesul serviciului
religios de azi?
— Numai acesta. Acum legătura noastre e
binecuvântată de Dumnezeu şi de biserică.
Richard citi iubirea în privirile ei. Experienţa îl
învăţase că numai în ochii unei femei îndrăgostite poţi
desluşi acea perfectă îmbinare de duioşie, căldură,
devotament, admiraţie, şi supunere oarbă. Andreea îl

— 607 —
robise tocmai prin această supunere.
Deşi avea încredere deplină în ea, trecea uneori prin
inexplicabile crize de gelozie. În timpul acestora, îl
supăra până şi prezenţa inofensivului Wragby.
Challais îi devenea insuportabil, iar existenţa lui
Lorenzo da Ponte îl înspăimânta.
Căsătoria de formă dintre Andreea şi tânărul
patrician veneţian îşi dădu în curând roadele. Richard
şi Andreea primiră într-o zi, o invitaţie din partea
şefului poliţiei oraşului. Cu politeţe rece, acesta le
aduse la cunoştinţă că guvernul britanic făcuse
demersuri pe lângă guvernul Serenissimei Republici,
solicitând trimiterea în Anglia a Signorei Andreea de
Lusignan, răpită de pe teritoriul regatului Britanic şi
adusă cu forţa la Veneţia. Richard, care se aşteptase
la această convocare, avusese grijă să vină împreună
cu Lorenzo da Ponte. Lorenzo declară ritos că Signora
de Lusignan era soţia sa şi că în această calitate avea
dreptul la protecţia autorităţilor veneţiene, soţul ei
fiind patrician veneţian, înscris în Cartea de Aur a
Republicii.
Calm, şeful poliţiei cercetă actele doveditoare, apoi
spuse că va referi Senioriei, care va hotărî în ultimă
instanţă. Stratagema lui Messer Antonio Pozzi fu
încununată de succes. Guvernul Serenissimei
Republici comunică ambasadorului englez că Signora
Andreea de Lusignan, prin căsătoria ei cu Lorenzo da
Ponte, cavaler şi cetăţean veneţian câştigase cetăţenia
veneţiană. Republica îi datora azil şi protecţie.
Părinţilor nu le rămânea decât să se adreseze
tribunalelor veneţiene, singure competente să judece

— 608 —
acest caz.
Drept, mulţumire pentru contribuţia lui da Ponte,
Richard îi mai dărui o mie de duceţi.
Cerul se însenina iarăşi…

Locuitorii Veneţiei, citadelă de piatră şi marmură,

clădită pe apele moarte ale Lagunei, au dus
întotdeauna dorul câmpiilor verzi, al pădurilor
umbroase şi al apelor vii de râu.
Vara, mai cu seamă, veneţienii săraci sau bogaţi se
străduiesc să îşi îndeplinească acest vis, fiecare în
felul lor. Cei sărmani, care trăiesc în locuinţe strâmte,
puţin aerisite, lipsite de curţi şi de spaţii largi, îşi
amenajează pe glafurile ferestrelor grădini minuscule,
alcătuite din câteva vase de flori, întreţinute şi
străjuite cu evlavie. Orăşenii ceva mai înstăriţi,
folosesc curţile de lumină, ori înalţă pergole de
trandafiri, sub care îndată după lăsatul serii, joacă
biribi, stau la taifas, ori cântă serenade la lună.
Bogătaşii evadează pe terra ferma. O dată cu ei pleacă
şi străinii care au gustat până atunci plăcerile
carnavalului şi ambasadorii care-şi continuă
importantele lor atribuţii în cazinourilor discrete de pe
Brenta, şi aventurierii care nu mai au pe cine înşela,
şi clientela mai marilor zilei, şi femeile frumoase şi
actorii, şi oamenii de litere şi artă, şi trântorii, şi
ofiţerii aflaţi în concediu, şi parohii rămaşi fără
enoriaşi, şi saltimbancii şi şarlatanii, şi zbirii, şi
trişorii…
Veneţia amorţeşte, toropită de soarele văratic. Apele
stătute ale canalelor miros ceva mai tare, nouraşi de

— 609 —
musculiţe bâzâie în văzduh, gondolele, puţine la
număr, plutesc parcă mai leneş. Prin piaţetele încinse
de arşiţă, abia dacă se mai târăşte câte un trecător
plictisit.
În schimb, pe Brenta, la Mira, Dolo Maglione, ori de-
a lungul drumului ce duce la Treviso, viaţa începe să
pulseze. În staţiunile estivale, destinate celor mulţi, ori
în palatele patricienilor, serbarea veneţiană îşi reia
firul. Toate contribuie să înfrumuseţeze viaţa şi să
înveselească sufletul. Şi chermesele, la care patricienii
şi oaspeţii lor dansează cu ţărăncuţele frumuşele şi
apetisante, şi focurile de artificii care incendiază
noaptea văzduhul, şi ecourile cântecelor de Pergolese
şi Cimarosa, şi echipajele superbe care se încrucişează
pe aleile umbrite, şi cavalcadele care străbat pădurile
scăpărătoare de rouă, şi ospeţele în aer liber, servite în
argintărie grea, pe cuverturi de mătase întinse pe
iarbă, şi mascaradele şi comediile, şi vânătorile
monstre cu haite de copoi şi sute de călăreţi, şi
plimbările în bărci învăluite în covoare scumpe şi
pavoazate cu lampioane japoneze.
În vilele de pe Brenta, bogaţii se întreceau să-şi
etaleze luxul. În vila sa de la Zala, marchizul Albergoti
oferea sutelor de invitaţi reprezentaţii teatrale de înalt
nivel artistic şi spectacole de operă care rivalizau cu
Scala din Milano. În vila contelui Ludovic Widmann,
porţile erau larg deschise pentru oricine. Ospeţele nu
mai conteneau. Mesele acoperite cu mâncăruri alese şi
fructe exotice stăteau întinse douăzeci şi patru de ore
din zi. Marc Contarini primea cu pompă regală pe
ducele de Brunswick. Marc Antonio Mocenigo a rămas

— 610 —
legendar prin somptuozitatea petrecerilor organizate în
cinstea prinţului de Wurttemberg. Francesco
Rezzonico, amfitrionul împăratului Joseph al II-lea şi
Cinzio Pisani, gazda regelui Gustav al III-lea al
Suediei, au serbat aceste vizite cu un fast care a lăsat
în urmă magnificul ceremonial de la Versailles.
Această risipă era precumpănită la unii patricieni de
o zgârcenie pe care o puneau în practică numai la
cheltuielile mărunte. Astfel, proprietarul unei vile, în
care serbările, balurile şi pantomimele se ţineau lanţ,
realiza economii, micşorând cu câteva livre salariul
unui grădinar. Dogaresa Mocenigo, acceptase să fie
naşa fiicei unui ofiţer din garda soţului ei, cu condiţia
de a nu fi obligată să facă vreun dar. Onoarea de a
avea o astfel de naşă era preferabilă avantajelor
materiale. La moartea dogelui, aceeaşi înaltă doamnă
cheltuise patruzeci de mii de ducaţi, şi distribuise zeci
de mii de lumânări de ceară. Multe patriciene care
purtau cascadă de bijuterii la petreceri şi banchete, se
mulţumeau în intimitate să mănânce fasole şi
castraveţi.
Majoritatea nobililor cheltuiau însă nebuneşte,
ipotecându-şi averile, împrumutându-se la cămătari,
vânzându-şi pe rând palatele şi domeniile, până
ajungeau să moară pe paie.
Vila închiriată de Richard pe Brenta era un edificiu
grandios din secolul al XVI-lea. Stucuri aurite,
arabescuri fantastice, oglinzi de Murano şi tapiserii de
Arras îi împodobeau încăperile. Armonia culorilor,
roşu şi aur, alb şi aur, verzui şi aur, trandafiriu şi aur,
încântau ochiul, frescele de Veronese şi Tiepolo,

— 611 —
mobilele create de Brustolon, transformau această
locuinţă estivală într-un muzeu al artei veneţiene.
În magnificul decor Andreea îşi găsea un cadru
demn de frumuseţea ei. Când scria la cabinetul-birou,
o autentică piesă Certosina din secolul al XVI-lea, sau
când îşi primea invitaţii, stând în scaunul ei
Savonarola, evoca o domniţă din epoca de aur a
Veneţiei, căreia o zeitate capricioasă îi redase viaţa
spre desfătarea muritorilor de rând.
În acea epocă sosi şi Challais de la Milano. Fără să-
şi mai schimbe costumul de călătorie, se anunţă lui
Richard, care savura un bogat supeu cu vin de
Falerno în tovărăşia Andreei şi a câtorva invitaţi.
— Ce e graba aceasta, Challais? întrebă Richard,
când îl văzu prăfuit, îmbujorat la faţă, cu ochii
strălucitori de emoţie.
— O veste mare, Monsieur! Robespierre a fost
decapitat!
— Nu se poate! exclamă Richard, ridicându-se brusc
de pe scaun.
— Şi în prăbuşirea lui a târât peste o sută de
complici. Tuturor prietenilor devotaţi ai
„Incoruptibilului” li s-a oferit în sfârşit prilejul să
simtă pe grumaz tăişul rece al ghilotinei. În glasul lui
Challais vibra o ură neîmpăcată. Călăii calcă pe
urmele victimelor, adăugă el rânjind. Nu va scăpa
niciunul. Au fost decapitaţi şi Saint-Just şi Couthon şi
Le Bai şi Robespierre-prâslea, şi Dumas, preşedintele
Tribunalului Revoluţionar. Dumas, care i-a
condamnat pe d’Hautefeuille, pe Lauzun, pe
Luxembourg, pe Chatillon. Şi culmea e că această

— 612 —
lovitură de stat nu a fost dată de regalişti, de
constituţionali sau de vendeeni. Corifeii
contrarevoluţiei sunt Tallien, Fréron şi Fouché, călăii
de la Bordeaux, Marsilia şi Lyon, la care s-a adăugat
şi renegatul Barras.
— Contrarevoluţie? întrebă Richard gânditor.
— Se pare că da. Ziarele sosite din Franţa scriu că
porţile închisorilor au fost deschise, că poporul
sărbătoreşte doborârea tiraniei iacobinilor şi că ţara
întreagă respiră în sfârşit un aer de libertate. N-ar fi
exclus ca Barras să încerce a juca rolul generalului
Monck, restaurând monarhia. Se spune că imediat
după arestarea lui Robespierre a făcut o vizită micului
Louis al XVII-lea, la închisoarea Le Temple.
— Nu-l văd pe Barras în postura lui Monck, zise
Richard. Loviturile acestea de teatru, prea
spectaculoase, sunt în general de suprafaţă. În ceea ce
mă priveşte, socotesc prăbuşirea lui Robespierre un
simplu episod din lupta pentru întâietate a mai-
marilor revoluţiei.
— Dar temniţele se golesc. Teroarea a fost
sugrumată. Şi o dată cu ea şi Revoluţia.
— Eşti optimist, Challais.
Andreea, care ascultase cu emoţie discuţia, se
îngălbeni deodată. Suspină adânc, iar trupul i se
frânse ca o trestie. Capul îi căzu pe spătarul jeţului,
Richard se repezi să o sprijine.
— Ia-o pe braţe şi du-o repede în dormitor, Signor
Sunderland, porunci Elisabeta Contarini cere se afla
de faţă.
— Challais, Wragby, chemaţi un medic! strigă

— 613 —
Richard, executând fără murmur ordinul Siqnorei
Contarini.
Challais plecă val-vârtej după doctor. Cinicul şi
calmul Guy Wragby fu cuprins de o criză de isterie. Se
agita fără rost, zăpăcind servitoarea cu porunci
contradictorii. Ceilalţi oaspeţi se priveau cu
îngrijorare, neîndrăznind să intervină.
Numai Alvisio Contarini stătea impasibil. Soţia sa
făcuse semn să se liniştească apoi plecase spre
dormitorul Andreei. După câteva minute de încordată
aşteptare, Richard îşi făcu apariţia în salon. Era livid.
Buzele îi tremurau de emoţie şi teamă.
— Andreea a rămas în grija Signorei Elisabeta care
m-a expediat spunându-mi că în asemenea cazuri
bărbaţii n-au ce căuta, căci mai mult încurcă
lucrurile.
Încerca să glumească, însă surâsul era tot atât de
forţat ca şi tonul pe care-i adoptase.
— Dacă Elisabeta se ocupă de Signora Andreea, poţi
să nu te mai temi, îl povăţui Contarini.
— Şi medicul nu mai soseşte o dată! exclamă
Richard nerăbdător.
— Nu e nevoie de niciun medic, se auzi glasul vesel
al Elisabetei Contarini, care intra în salon. Îţi aduc o
veste bună Signor Sunderland. Signora Andreea, va
avea un copil.
Elisabeta Contarini era îndeajuns de diplomată
pentru a nu-şi felicita amfitrionul pentru paternitatea
sa. Oficial, Lorenzo de Ponte era tatăl. Toată lumea
ştia însă că în ceea ce îl privea, străvechiul dicton
„Pater est la quae justae nuptiae demonstrant”,

— 614 —
rămânea o simplă formulă lipsită de conţinut.

— 615 —
 Capitolul zece
1797… La Paris…
Totul e de vânzare… Palatele sunt de vânzare…
Caleştile prăfuite, cenuşii de mucegai, sunt scoase din
remize şi puse în vânzare… Caii de rasă sunt de
vânzare… Fecioarele sunt puse la mezat… Şi bisericile
sunt scoase la licitaţie… Tablourile semnate de
maeştrii cu renume mondial se vând pe nimic… Pe
nimic se vând mobilele semnate de Boulle, de Reisner,
de Cressent… Goblenurile, tapiseriile de Beauvais şi
Felletin zac roase de şoareci prin poduri, din lipsă de
amatori… Vitraliile smulse de pe biserici sunt de
vânzare. Se vând şi balustradele şi grilajele de fier
forjat care n-au încă fost topite şi transformate în
ghiulele. De vânzare sunt bunurile mobile şi imobile
ale ghilotinaţilor. În Rue de Faubourg Saint-Honore
sunt scoase la licitaţie mobilele condamnatului
Button… În Rue de Faubourg-du-Roule, se vând
bunurile fostului duce Louis de Noailles… Şi cărţile lui
Danton se vând. Se vând biblioteci întregi… Din
tomurile de mare lux editate de Grandjean şi Luce şi
legate de Padeloup, Douceur şi Le Monnier, precupeţii
fac pungi pentru făină, mazăre, fasole. Făina e mai
scumpă decât diamantele… Pianele împodobite cu
panouri de Chardin şi Watteau, miniaturile de Hall,
Dumont, Fragonard, bibelourile de Sèvres, Chantilly şi
Saint-Cloud, covoarele de Aubusson se vând pe
preţuri derizorii… De vânzare sunt şi odăjdiile
preoţeşti, şi hainele vechi, şi decoraţiile pe care nu mai

— 616 —
are cine le purta…
Bisericile, catedralele, mănăstirile, atât de venerate
odinioară, şi-au schimbat destinaţia. În Sainte-
Chapelle a fost depozitată arhiva palatului de
Justiţie… Saint-Eloi-des-Barnabites a devenit
turnătorie de tunuri… Saint-Barthélemy a fost
transformată în teatru… Dumnezeu şi cohortele lui de
sfinţi au fost evacuaţi din catedrala Notre-Dame. În
locul lor tronează Zeiţa Raţiune, pe care Robespierre a
ridicat-o la rang de divinitate supremă. De la moartea
„Incoruptibilului”, zeiţa a fost lăsată pradă uitării:
Grandeur et décadence… La Val-de-Grâce, capela în
care erau păstrate altădată inimile principilor regali,
sunt depozitate efecte militare… Biserica Visitation-de-
Sainte-Marie e de închiriat… În mănăstirea Saint-
Lazare, a fost instalată o şcoală de trompeţi… Zeci de
biserici şi capele sunt dărâmate…
Şi palatele „foştilor” au schimbat stăpânii.
Confiscate, vândute, închiriate, transformate, trec din
mână în mână… Palatul Biron a devenit şcoala de
dans: sâmbăta şi duminica se dau baluri populare.
Palatul d’Orsay adăposteşte un bazar… Palatul Galiffet
a fost atribuit Ministerului Afacerilor Străine… Un
bărbier a achiziţionat palatul principilor de Salm…
Palatul ducilor de Luynes a fost transformat în creşă…
În palatul Chabot s-a amenajat o baie publică…
Palatul financiarului Beaujon şi-a schimbat numele. I
se spune Elysée şi în fiecare seară e luminat din pod şi
până în pivniţă. În saloanele vaste, balurile se ţin
lanţ… În palatul Tuileries, fost până mai ieri reşedinţă
regală, sălăşluiesc întunericul, păianjenii, şoarecii şi

— 617 —
bufniţele…
Sorbona e de vânzare… De vânzare… e şi colegiul
Cluny… Colegiul Harcourt a devenit atelier de
lăcătuşerie… În colegiul Lemoine se învârteşte roata-
norocului. Sălile de cursuri adăpostesc birourile unei
loterii.
În piaţa Revoluţiei faimosul „Plop al Libertăţii” îşi
înalţă spre cer ramurile uscate. Gloria acestei pieţe a
apus o dată cu dispariţia ghilotinei… Menajeriile de la
Versailles şi Trianon au fost transferate în Grădina
Plantelor, care cunoaşte o glorie crescândă… Căderea
lui Robespierre şi a Jacobinilor a dat apă la moară
reacţionarilor. Bustul lui Marat, idolul de ieri, e
spânzurat în faţa unei măcelării din Rue Calande, în
ovaţiile mulţimii.
Parisul noctambulilor s-a mutat pe Boulevard du
Temple, pe Rue Saint-Honoré, pe Rue Montorgueil…
Spectacole, cafenele, restaurante, baluri, zgomot,
veselie, muzică, furnicar de oameni dornici de
petrecere… Gloria fostului Palais-Royal a apus. De
când i s-a democratizat numele şi i se spune Palais-
Egalité, a ajuns locul de întâlnire al derbedeilor, al
fanţilor de mahala, al prostituatelor şi al histrionilor…
Tripouri infecte, bordeluri, cafenele şi taverne rău
famate, e tot ce a mai rămas din gloria de odinioară…
Nu numai societatea, dar şi moda a suferit mari
schimbări. Sub vechiul regim, Versailles-ul dădea
tonul eleganţei. Acum, antichitatea greacă şi romană
sunt sursele de inspiraţie ale dictatorilor modei.
Peruca pudrată a fost detronată de peruca „à la Titus”,
„à la Caracalla”, sau „à la Aspasie”. Pe străzi, femei

— 618 —
înveşmântate în văluri transparente, bogat drapate, îşi
etalează savant goliciunea. Muscadinii şi incroyabilii
îşi plimbă pe bulevarde musculatura, costumele
excentrice şi bastoanele groase ca braţul, care la
nevoie devin arme ofensive…
Pe străzi vânzătorii de ziare răcnesc pe întrecute,
ispitind pe amatori cu titlurile noilor gazete… Citiţi „Le
Menteur”! „Le Menteur”!… Citiţi „Le Courrier
Universel”! „Le Miroir”! „Le Miroir”!… Cumpăraţi „La
Grandeur”! Citiţi numai „L’Aurore”! „L’Accusateur
Public”! „L’Aurore!… A apărut „L’Etoile”!… Cumpăraţi
„L’Etoile”! Cumpăraţi „L’Etoile”!…
Mizeria e cumplită, deşi asignatele au fost scoase
din circulaţie, lipsa de bani rămâne tot atât de acută.
Cozi nesfârşite fac de gardă în faţa prăvăliilor cu
alimente… Pâinea e mai rară decât aurul… Oamenii în
zdrenţe, livizi de foame, cad pe străzi… Pe sub poduri,
prin fundături, trecătorii descoperă în zori cadavrele
acestor nenorociţi…
Palatele financiarilor sunt însă oaze de lumină, lux
şi belşug, în acest oraş îngenuncheat de mizerie…
Speculanţii îşi durează peste noapte averi uriaşe.
Bursa este templul spre care se îndreaptă toate
speranţele… Financiarul este omul zilei… Corupţia,
arma de predilecţie… Aurul, scopul vieţii…
La Paris… În 1797…

Spre acel Paris se îndrepta în galopul cailor trăsura

de călătorie a lui Richard Sunderland-Beauclair.
Legănat pe pernele pufoase ale banchetei, privea pe
fereastră ulmii aliniaţi ca soldaţii în front de-a lungul

— 619 —
şoselei drepte. Frunzişul arămiu fremăta în vânticelul
cald.
Zi senină, calmă, de sfârşit de toamnă. Soarele
asfinţea într-o mare de vermillion. Richard împlinise
patruzeci şi trei de ani. Era încă fascinant. Pierduse
frumuseţea, proaspătă a tinereţii. În schimb, chipul
său câştigase o prestanţă calmă. Ochii săi profunzi
erau mai seducători ca niciodată. Trăsăturile
căpătaseră o asprime bărbătească, matură, subliniată
de părul ondulat, argintat la tâmple. Spre a fi pe
placul Andreei, ţinea pasul modei. Nu mai purta
perucă, iar părul şi-l pudra numai la ocazii solemne –
recepţii, baluri de gală, banchete. Fracurile lui
impecabile erau croite de Schweitzer şi Weston,
furnizorii prinţului de Walles, iar încălţămintea era
opera lui Davidson, pantofarul Curţii Britanice. Spre
deosebire de epoca tinereţii, când arbora o eleganţă
ostentativă, Richard se străduia acum să nu atragă
atenţia decât prin distincţia şi corectitudinea gustului
cu care îşi armoniza fiecare articol vestimentar, atât în
ce priveşte linia, cât şi nuanţa – astfel încât să obţină
un ansamblu de o sobră eleganţă.
Din ziua din care Challais îl adusese ştirea
răsturnării dictaturii lui Robespierre, evenimentele se
rostogoliseră într-un ritm nebunesc. Richard trecuse
prin emoţii şi frământări fără număr, încercase
amărăciuni profunde, dar şi mari bucurii. La 25
decembrie 1794, în noaptea de Crăciun, Andreea îi
dăruise un băiat. Fericirea tatălui fusese delirantă.
Copilul, nu numai că-i cimenta legătura cu Andreea,
dar îi deschidea şi perspective trandafirii. Pentru

— 620 —
prima oară se bucura din toată plenitudinea de
simţământul paternităţii. Copiii rezultaţi din căsătoria
cu Ophelia îi fuseseră întotdeauna străini. Adeseori, se
autoflagelase, aducându-şi învinuirea că e un tată
denaturat, că trebuie să-şi schimbe atitudinea faţă de
vlăstarii care erau ai lui şi numai ai lui. Totul fusese
zadarnic. Bunele lui intenţii se zdrobiseră de un
simţământ ciudat, care-i paraliza orice iniţiativă de
apropiere. Repulsia nutrită faţă de Ophelia se
răsfrângea şi asupra copiilor ei. Feciorul dăruit de
Andreea umplea însă un gol. Pe Andreea o diviniza.
Copilul ei era învăluit în aceeaşi aureolă pe care
iubirea lui Richard o făurise Andreei. Îl botezaseră
Francis-Andrew. Pentru a-i legaliza situaţia, îl
recunoscuse la câteva săptămâni după naştere. Astfel
înlătura complicaţiile care ar fi survenit în cazul că
Lorenzo da Ponte ar fi încercat să-şi revendice
paternitatea şi drepturile ce decurgeau din această
calitate.
Recunoaşterea aceasta o punea însă pe Andreea
într-o situaţie delicată, căci confirma fără tăgadă
legătura ei adulterină. Richard preferase să braveze
opinia publică. Nu era pentru prima oară.
Venirea pe lume a lui Francis-Andrew mai avusese o
consecinţă: părinţii Andreei declaraseră formal că vor
înceta orice imixtiune în viaţa acesteia şi că pe viitor
se vor dezinteresa de soarta ei. Pentru familia de
Lusignan, Andreea era moartă.
Fruntea lui Richard era totuşi grea de gânduri.
Sufletul lui nu împărtăşea pacea amurgului. Grijile îl
frământau, izgonindu-i liniştea. Avea şi motive

— 621 —
temeinice. Italia era cuprinsă de panică. Trupele
franceze, dirijate de un obscur general de douăzeci şi
şapte de ani, Napoleon Bonaparte, zdrobiseră în elanul
lor de nezăgăzuit patru armate superioare la număr şi
anume o armată piemonteză pulverizată la Mondovi, şi
trei armate austriece, conduse de strategi încercaţi,
puse pe fugă după bătăliile de la Montenotto,
Millesimo, Dego, Lodi, Castiglione, Roveredo, Bassano
şi Areola. La Veneţia se zvonea că francezii exterminau
populaţia civilă, dădeau foc la oraşe, jefuiau, violau,
purtându-se mai sălbatic decât hoardele lui Attila şi
ale lui Gengis-Han, reunite.
Carnavalul anului 1797, ultimul carnaval al
Serenissimei Republici, părea totuşi să aibă o
strălucire deosebită. Veneţia voia să moară în cântece
şi veselie. Niciodată mulţimea nu fusese mai
compactă, mai dezlănţuită, mai dornică de joc şi
petrecere. Oraşul dogilor îşi dedicase existenţa
voluptăţii, dansului, muzicii. Zilele îi erau însă
numărate. La fruntariile republicii, armatele franceze
se masau ameninţător. Populaţia din satele şi oraşele
de pe terra ferma se revolta împotriva autorităţii
despotice a oligarhiei veneţiene. La Bergamo, la
Brescia, la Crema, răsculaţii luau cu asalt palatele
nobililor, izgoneau pe proveditori şi plantau arbori ai
libertăţii. Spre a pune vârf anarhiei, francezii
invadaseră teritoriul republicii. Rezistenţa întâmpinată
la Verona şi în alte puncte ale ţării, fusese zdrobită
fără milă.
„Am la dispoziţie optzeci de mii de oameni şi
douăzeci de canoniere, strigase generalul Bonaparte

— 622 —
trimişilor Veneţiei. Să se termine cu inchiziţia şi cu
Senatul; voi fi un nou Attila pentru Statul Veneţian.”

În preziua ocupării Veneţiei de către francezi,

Richard şi Andreea, însoţiţi de Challais şi de Wrabgy
părăsiseră oraşul, îndreptându-se spre Viena.
După câteva luni de şedere în capitala Imperiului
Austriac, Richard primise o scrisoare de la Talleyrand,
fostul episcop de Autun, care preluase la Paris
portofoliul Afacerilor Străine, din însărcinarea lui
Barres, unul dintre cei cinci membri ai Directoratului.

„Paris, 1 septembrie 1797.

Cetăţene Sunderland,
Am plăcerea să vă anunţ că guvernul francez a
aprobat ridicarea sechestrului aplicat în septembrie
1793 asupra fabricii dumneavoastră de armament de
la Nantes. Totodată, procurorul republicii a revăzut
dosarul dumneavoastră, dând ordonanţă de
neurmărire. S-a constatat că aţi fost victima unor
calomnii. Am ţinut să vă anunţ personal aceste veşti şi
să vă prezint felicitări. Totodată, vă rog să îmi faceţi
onoarea şi plăcerea de a mă vizita în curând la Paris.
Aş fi fericit să-mi acceptaţi ospitalitatea.
În aşteptarea unei grabnice revederi, vă rog să
primiţi expresia sentimentelor mele de sinceră
prietenie.
Al dumneavoastră servitor,
Charles Talleyrand-Périgord.”

— 623 —
 Semnătura era fără particulă, în tonul vremii.
Richard înţelese de îndată semnificaţia mesajului.
Talleyrand voia să-şi plătească datoria de recunoştinţă
contractată la Londra. Ocazia aceasta trebuia folosită.
Trei zile după primirea scrisorii, Richard plecase la
Paris. Mesajul acesta preţios se află acum în cufărul
său cu documente importante. Era curios. Ce primire
îi va face noul Ministru de Externe al Franţei?

Contrar obiceiului, la mai toate hanurile şi

hotelurile pariziene se găseau camere şi apartamente
libere. Lipsa de bani se făcea pretutindeni simţită.
Provincialii preferau să rămână acasă, iar străinii,
înspăimântaţi de Revoluţie, îşi luaseră tălpăşiţa.
Richard nu avu decât greutatea alegerii. Închirie un
apartament la hotelul „des Deux Siciles”, în care mai
locuise cândva, iar a doua zi începu turneul vizitelor
de afaceri.
Pe cea dintâi o făcu bancherului Perrégaux. Avea de
încasat o scrisoare de schimb. Perrégaux îl primi cu
cel mai încântat surâs. Surâsul rezervat clienţilor cu
vază. După complimentele de rigoare, Richard rugă pe
bancher să-l informeze asupra mersului afacerilor în
Capitală.
Perrégaux era în măsură să-i dea relaţii. După
căderea lui Robespierre făcuse parte din Biroul
Consultativ al Comerţului, care pregătise abolirea
Legii Maximum-lui, restabilirea libertăţii exportului de
capitaluri, supresiunea progresivă a rechiziţionărilor
de fabrici, ridicarea sechestrelor înfiinţate asupra
stocurilor de origină engleză. Directoratul,

— 624 —
înspăimântat de tendinţa liberaliste a politicii
economice a Biroului, trecuse ulterior aceste chestiuni
în atribuţia Ministerului Afacerilor Interne. Guvernul,
care intenţiona să constituie împotriva Angliei o
coaliţie continentală, îşi înscrisese în program o
politică de accentuat naţionalism economic.
În clipa de faţă, explică Perrégaux, toate eforturile
Franţei sunt subordonate continuării războiul. E
adevărat că pe sub mână se negociază o pace separată
cu Anglia. După părerea mea însă, copilul e născut
mort. Actualmente nu văd posibilă o înţelegere. Cu
atât mai mult, cu cât se pare că anumite forţe oculte
activează pentru sabotarea păcii.
— Interesant, foarte interesant! exclamă Richard.
— Sunt informat, Monsieur le Marquis, ca vi s-a
restituit fabrica de armament. Frumoasă lovitură.
— Formele sunt aproape gata, Monsieur Perrégaux.
Pentru acest motiv am şi sosit la Paris.
— Veţi încheia afaceri de aur. Armata are mai multă
nevoie ca oricând de armament. Monsieur Ouvrard a
realizat zeci de milioane operând în acest domeniu.
— Monsieur Ouvrard?
— Nu-l cunoaşteţi? Uimitor! Monsieur Ouvrard e o
personalitate de prim rang. A reuşit să obţină în
exclusivitate concesiunea furnizării de armament
Marinei de Război a Republicii Franceze. Speră să
ajungă unicul furnizor al întregii armate. Bineînţeles,
dacă nu se vor găsi concurenţi capabili să-i dispute
aceste privilegii, spuse bancherul clipind cu
subînţeles.
— Mă întreb dacă acest Ouvrard nu mi-a fost

— 625 —
prezentat acum câţiva ani în casa bancherului
Récamier! Se spunea pe atunci că e un tânăr care
promite.
— Azi, promisiunile sunt împlinite cu prisosinţă. În
prezent Ouvrard e cel mai bogat om din Franţa.
„Cel mai bogat om”… repetă în sinea sa Richard.
Acest superlativ îl impresiona şi azi, ca pe vremea
când tatona spre a pune bazele prosperităţii sale de
mai târziu. Când se va spune şi despre el că e cel mai
bogat om din Statele Unite?
— Nădăjduiesc că veţi rămâne mai multă vreme în
Franţa, zise Perrégaux.
Această formulă de politeţe echivala şi cu un discret
sondaj al intenţiilor vizitatorului.
— Voi rămâne câteva săptămâni, spuse Richard,
evitând preciziunile. Am oarecari interese financiare…
Bancherul ridică mâna într-un gest de înţelegere.
— Cunosc mai bine decât oricine importanţa şi
amploarea intereselor dumneavoastră în viaţa
economică a Franţei.
Expresia este ambiguă. Richard nu căută să o
limpezească. Zâmbind cu exagerată prietenie, se ridică
de pe scaun, arătând astfel că voieşte să se retragă.
— Sper că şi pe viitor veţi continua să acordaţi
aceeaşi încredere băncii mele, zise bancherul suav.
— Indiscutabil, Monsieur Perrégaux. Indiscutabil.
Richard strânse mâna bancherului, apoi se îndreptă
spre uşă, urmat la doi paşi de acesta. În prag se opri
iarăşi.
— Apropo, Monsieur Perrégaux, aţi putea să-mi
deschideţi un cont englezesc?

— 626 —
 — Vă stau oricând la dispoziţie.
— Cunoaşteţi condiţiile. Fără dobânzi pentru mine
şi fără comision pentru dumneavoastră.
— Perfect.
— Atunci ne-am înţeles. În două sau trei zile veţi
primi două milioane de franci. Un fond de rulment
pentru început.
— Înţeleg.
În cabinetul bancherului îşi făcu apariţia,
ploconindu-se, un tânăr surâzător, îmbrăcat în negru,
cu o mapă de piele galbenă sub braţ.
— Iată şi banii dumneavoastră, Monsieur, zise
bancherul luând mapa din mâna tânărului şi punând-
o pe birou în faţa lui Richard.
— Două sute de mii de franci, din care s-a reţinut
comisionul legal, spuse tânărul.
— Doriţi să-i număraţi? se adresă Perrégaux lui
Richard.
— Nu-i nevoie. Banca dumneavoastră reprezintă o
garanţie.
— Cu ocazia aceasta, zise bancherul, daţi-mi voie să
vă prezint pe cel mai apropiat şi priceput colaborator
al meu, Jacques Laffite, se adresă el tânărului.
Monsieur de Beauclair dintre clienţii preţuiţi ai băncii
noastre.
O cărturăreasă prezisese tânărului Laffitte că va fi
bogat ca Solomon şi va sta cu regii la masă. În anul de
graţie 1797, prevestirea părea hazardată. Vlăstar al
unui dulgher sărac, Laffitte fusese angajat de
Perrégaux printr-o întâmplare. Când se prezentase la
bancă, înarmat cu o scrisoare de recomandaţie din

— 627 —
partea unui mărunt bancher de provincie, Perrégaux îi
privise cu neîncredere hainele ponosite, chica
netunsă, atitudinea stângace de ţăran necioplit. Îi
declarase că nu era niciun post liber. Laffitte îl
părăsise amărât. Traversând curtea, se plecase să
ridice un ac găsit pe jos. Gestul plăcuse bancherului,
care-l rechemase pe Laffitte, angajându-l comis, cu un
salariu de 120 franci pe lună. Spre surprinderea
generală, tânărul amploaiat dăduse dovadă de
pricepere şi iniţiativă. În curând câştigase nu numai
încrederea patronului dar şi pe a frumoasei Madame
Perrégaux, care avea mare slăbiciune pentru salariaţii
tineri ai soţului.
Richard schimbă câteva amabilităţi cu Laffitte şi cu
patronul său, apoi se retrase încântat de informaţiile
primite.
În aceeaşi după-amiază lăsă o carte de vizită la
Palatul Galiffet, reşedinţa lui Charles Talleyrand,
Ministrul Afacerilor Străine. Titularul departamentului
lipsea. Fusese reţinut la prânz de către Directorul
Barras şi nu se înapoiase încă.
Spre a-şi încheia ziua în chip plăcut, se gândi să
petreacă seara la un teatru. Se deprinsese a savura
spectacolele dramatice bune. Aflase că la Teatrul
Feydeau, Françoise Lange prietena lui de odinioară,
recolta un succes colosal într-o comedie de moravuri,
care biciuia pe acaparatorii de bunuri confiscate de la
emigranţi. Piesa stârnise o virulentă campanie în
paginile ziarelor iacobine.
Richard îşi rezervă o lojă, apoi comandă un
somptuos buchet de crizanteme pentru Françoise.

— 628 —
 Înainte de a pleca la teatru cină la Méot,
restaurantul la modă, instalat în palatul d’Argenson.
Méot, marele Méot, care îl cunoştea încă din epoca de
glorie a lui Palais Royal, îi făcu cinstea să-i prezinte
câteva specialităţi din lista care cuprindea două sute
de feluri de mâncare. Richard se credea pe altă lume.
La Veneţia i se împuiaseră urechile despre mizeria din
Franţa. Belşugul acesta îi părea de domeniul fanteziei.
Dacă Andreea ar fi fost de faţă, mulţumirea lui
Richard n-ar fi cunoscut limite. De la Andreea, gândul
îi fugi la Françoise Lange, apoi iarăşi la Andreea. Îl
mustra conştiinţa. Cum de îşi îngăduise a trimite flori
unei actriţe? Gestul acesta echivala cu o trădare.
Procesul lui de conştiinţă se încheie cu o hotărâre
bruscă. Richard renunţă să mai asiste la reprezentaţia
de la Teatrul Feydeau. Iar buchetul de crizanteme
rămase să-i poarte de urât în camera de hotel.

A doua zi, aproape de prânz, primul secretar al

Ministrului Afacerilor Străine se prezentă la hotelul
„des Deux Siciles”, spre a transmite cetăţeanului
Richard Sunderland-Beauclair un mesaj din partea
şefului său. Charles Talleyrand-Périgord – iarăşi fără
particulă – prezenta lui Richard salutările sale şi
totodată îl ruga să-i facă onoarea de a prânzi la
palatul Galiffet.
— Trăsura excelenţei-sale vă aşteaptă la poartă,
spuse secretarul.
Atenţia lui Talleyrand era delicată. Şi Richard preţui
acest gest de bun augur.
Când sosi la Palatul Galiffet fu primit de un tânăr de

— 629 —
o frumuseţe olimpiană, care arbora cu superbă
dezinvoltură un frac impecabil.
Secretarul făcu prezentările după moda republicană,
neglijând titlurile şi particulele.
— Cetăţene Sunderland, îngăduiţi-mi să vă prezint
pe cetăţeanul Casimir Montrond. Cetăţene Montrond,
vă predau pe cetăţeanul Sunderland.
Se înclină, apoi ieşi demn şi cu fruntea sus.
— Ştiţi cum îl cheamă? zise Montrond, zâmbind
complice.
— Mi s-a prezentat. Dupont, Durand, sau ceva
asemănător.
— Nici Dupont, nici Durand. Ci Dubois. Brutus
Epaminondas Mucius Scaevola Dubois. În timpul
Teroarei adoptase şi numele lui Marat. Dar după 9
Thermidor, era prea compromiţător. În actul lui de
botez figurează: Louis-Marie-Dieudonné. Toate încă,
au un pronunţat parfum vieux-régime. Zelos
republican a făcut tabula rasa din aceste nume
învechite, însuşindu-şi altele autentic romane. Moda,
sub toate formele ei, e tiranică, Monsieur.
Lui Richard îi plăcu verva lui Montrond, a cărui
bună dispoziţie era contagioasă. Era bucuros că avea
prilejul să-l cunoască personal. Cine nu auzise la
Versailles de acest enfant terrible, care înainte de a fi
atins majoratul se mândrea cu un impresionant
palmares de succese feminine? O englezoaică
îndrăgostită îl descrisese lapidar: „Graţia lui Adonis,
pe umerii lui Hercule”. În preajma Revoluţiei,
frumoasa ducesă de Fleury care ajunsese la al treilea
amant, se îndrăgostise nebuneşte de el. Emigraseră

— 630 —
împreună, se înapoiaseră la Paris în plină teroare,
fuseseră aruncaţi în închisoare şi scăpaseră ca prin
minune de ghilotină. După 9 Thermidor, traversaseră
iarăşi Marea Mânecii. La Londra, Montrond ronţăise
nesăţios milioanele şi bijuteriile ducesei de Fleury,
care îl părăsise înainte de a se vedea ruinată.
În Anglia câştigase el prietenia lui Talleyrand. O
prietenie care avea să dureze zeci de ani, în ciuda
tuturor vicisitudinilor. Când fostului episcop de Autun
i se oferise portofoliul Afacerilor Străine, Montrond îi
urmase la Paris. Gurile rele spuneau că Montrond
juca rolul de confident şi de complice ministrului. Cine
putea şti ce era adevărat din aceste zvonuri?
Tânărul nobil rugă pe Richard să loc.
— Cu permisiunea dumneavoastră, Monsieur, voi
face onorurile casei, în lipsa ministrului, care a fost
chemat urgent la Luxembourg, dar se va înapoia
îndată.
— Monsieur, sunt încântat că mi s-a oferit ocazia să
stăm de vorbă împreună, zise Richard care ca şi
Montrond, renunţă a se folosi de titulatura
revoluţionară „cetăţene”. Conversaţia dumneavoastră
este extrem de agreabilă. Apreciez observaţiile
spirituale.
— Mă flataţi, Monsieur.
— Spun adevărul, Monsieur.
Această întrecere de amabilităţi fu întreruptă de
apariţia lui Brutus Epaminondas Mucius Scaevola
Dubois.
— Cetăţene Sunderland, excelenţa-sa a trimis vorbă
printr-un curier, că în maximum o jumătate de oră va

— 631 —
avea plăcerea să vă salute personal.
Dispăru din nou ca o păpuşă trasă de sfori.
— Sinistră figură, rosti Richard. Mă întreb cum de îl
suportă Monsieur de Talleyrand.
— Dubois este una din micile mizerii pe care
Rewbell, unul dintre cei cinci Directori, le face
Ministrului Afacerilor Străine. Moralist, fanfaron,
Rewbell nu pierde ocazia să reproşeze prietenului
nostru lipsa de austeritate, cusur pe care i-l
subliniază şi Directorul La Revellière.
— Monsieur de Talleyrand nu reacţionează? După
câte ştiu nu-şi menajează adversarii.
— Fiţi încredinţat că îi atinge cu şfichiul biciului. La
Revellière, care se crede un mare doctrinar ai
Revoluţiei, a încercat să introducă în Franţa o nouă
religie, pseudofilozofică, denumită „theofilantropia”.
După o şedinţă a Consiliului de Miniştri în cursul
căreia La Revellière şi-a expus proiectul, Monsieur de
Talleyrand a găsit cu cale să intervină: „În ceea ce mă
priveşte, nu am de făcut decât o singură observaţie.
Spre a pune temeiurile religiei sale, Isus Cristos s-a
lăsat a fi crucificat. Cred că n-ar fi rău să-i urmaţi
pilda, cetăţene Director!”
Câteva minute mai târziu se înapoie şi Talleyrand.
Elegant în costumul său de catifea vişinie, Ministrul
de Externe îşi târa piciorul beteag, fără să pară a se
sinchisi de această infirmitate.
— Va implor, Monsieur, să-mi iertaţi întârzierea.
Sunt al dumneavoastră. L-am rugat pe amicul meu
Montrond să facă onorurile casei. Sper că s-a achitat
conştiincios, zâmbi el, aruncând tânărului Montrond o

— 632 —
privire plină de simpatie.
— A fost deasupra oricăror laude, replică Richard cu
sinceritate. Am petrecut împreună momente extrem de
plăcute.
Ochii ministrului sclipiră de plăcere.
— Când vrea Montrond, ştie să fie irezistibil. E însă
cumplit de veninos cu cei care-i displac.
— Am observat şi această trăsătură, Excelenţă.
— Monsieur de Beauclair este o persoană deosebit
de agreabilă, rosti Montrond. M-am străduit a-l face să
resimtă cât mai puţin lipsa dumneavoastră.
— Monsieur de Beauclair, vă felicit. Puţini oameni
au reuşit să câştige simpatia primejdiosului
Montrond. Da, da! E foarte primejdios, adăugă
Talleyrand. Dar e înzestrat cu o calitate pentru care îl
preţuiesc îndeosebi. Are puţine prejudecăţi.
— Eu îl admir pe Monsieur de Talleyrand, zise
Montrond, fiindcă nu are niciun fel de prejudecăţi.
— Montrond, eşti singurul om care mi-a descifrat
caracterul.
Talleyrand se întoarse spre majordom.
— Bertrand, anunţă pe Madame Grand că îi
aşteptăm ordinele, spre a ne aşeza la masă.
Se adresă iarăşi lui Richard.
— Am ţinut, Monsieur, să prânzim în cerc restrâns.
Nimic nu încheagă mai bine prieteniile decât un pahar
de vin şi o atmosferă intimă.
Un sfert de oră mai târziu, în salonul în care se
aflau cei trei bărbaţi îşi făcu intrarea o femeie trecută
de prima tinereţe. Îşi purta însă cu mândrie de regină
capul blond, de o frumuseţe clasică. Ochii albaştri,

— 633 —
limpezi, trăsăturile elegante, nasul fin, corpul zvelt, îi
subliniau farmecul.
Talleyrand făcu câţiva paşi în întâmpinarea ei.
— Scumpa mea, dă-mi voie să-ţi prezint pe Richard
Sunderland, marchiz de Beauclair. Unul dintre puţinii
oameni care mi-a arătat prietenie într-o vreme când
mă aflam în grea cumpănă.
Talleyrand voia să arate că în ceea ce priveşte,
recunoştinţa era o floare rară.
„Amabilitatea aceasta e prea ostentativă, pentru a fi
dezinteresată” îşi zise Richard, căruia noua venită îi
întinse o mână superbă.
— Marchize, Madame Grand, zise Talleyrand.
— Je suis d’Inde, rosti suav Madame Grand.
— Pardon? exclamă Richard nedumerit, care
înţelesese Je suis dinde.
— Je suis d’Inde, repetă Madame Grand, surâzând
cu inimitabilă graţie.
Lui Richard îi ajunseseră la urechi unele zvonuri
despre prostia fără seamăn a acestei femei, care la
vârsta de treizeci şi cinci de ani reuşise să incendieze
inima fostului episcop de Autun. Nu le dăduse crezare,
căci le socotise răuvoitoare. De data aceasta trebui să
se încline în faţa evidenţei. În tot timpul prânzului,
frumoasa doamnă Grand nu scoase un cuvânt. Gusta
din fiecare fel, îşi muia din când în când buzele în
cupa de şampanie şi arunca priviri surâzătoare
comesenilor. Ochii ei păreau lipsiţi de scânteia
înţelegerii.
După desert, se ridică de la masă, salută pe Richard
şi se retrase demnă, în vreme ce convivii stăteau

— 634 —
respectuoşi în picioare.
„Cred că a sosit momentul discuţiilor serioase”, îşi
zise Richard, pe care conversaţia banală din timpul
prânzului îl lăsase încă nelămurit asupra intenţiilor
amfitrionului.
Se serviră lichiorurile. Apoi servitorii se retraseră,
lăsând pe cei trei bărbaţi să-şi savureze în tihnă
băuturile fine.
În jurul aceleaşi mese stăteau în expectativă un om
de stat şi un financiar. Două forţe de temut în lumea
nouă, capitalistă, care îşi dura trăinicia înfigându-şi
adânc rădăcinile în cadavrul vechiului regim.
Montrond aştepta cu răutăcioasă curiozitate discuţia
care trebuia, în mod firesc, să se înfiripe. Richard îşi
închipuise că va rămâne între patru ochi cu
Talleyrand. Prezenţa acestui confident al amfitrionului
nu-l stingherea. Era deprins să facă faţă celor mai
ciudate situaţii. Îşi promitea să fie doar ceva mai
circumspect.
— Excelenţă, începu el, după ce socoti că tăcerea se
prelungise îndeajuns, am remarcat culorile frumoase
în care m-aţi descris doamnei Grand. Cu modestia
care vă caracterizează…
— Hm, hm! tuşi Talleyrand.
— …nu aţi relevat imensul serviciu pe care mi l-aţi
făcut, contribuind la ridicarea sechestrului înfiinţat
asupra fabricii mele şi nici stăruinţele depuse spre a
înlătura o serie de învinuiri imaginare, aduse mie de
către acoliţii lui Robespierre. Puteţi fi încredinţat de
recunoştinţa mea.
— Nu m-am îndoit niciodată de sentimentele

— 635 —
dumneavoastră, Monsieur. Dovada am avut-o în
vremuri de restrişte.
Richard se înclină modest. Prevederea era una
dintre marile lui calităţi. Nu lăsa nimic la voia
întâmplării. Odinioară îi dăduse o mână de ajutor, în
speranţa că acesta se va ridica iarăşi din ţărână şi că
mai târziu se va revanşa princiar. În cazul că
aşteptările sale ar fi fost înşelate, ar fi pierdut câteva
mii de guinee. Le jeu valait la chandelle. Jucase pe
calul câştigător.
Talleyrand nu s-ar fi formalizat de această
comparaţie, dacă ar fi avut putinţa să citească
gândurile interlocutorului. Era înzestrat cu prea mult
umor, spre a nu gusta cuvintele de duh.
— Excelenţă, spuse Richard, am avut întotdeauna
cea mai înaltă apreciere pentru oamenii adevăraţi. Şi
în dumneavoastră am văzut un om.
— Mă copleşiţi, Monsieur. La mărturisirea
dumneavoastră, trebuie să răspund cu o mărturisire.
În ochii mei v-aţi bucurat întotdeauna de aceeaşi
consideraţie.
Richard era intrigat. Unde voia să ajungă
amfitrionul? Se părea că acesta nu se va mulţumi cu o
simplă compensaţie bănească, pentru serviciile aduse.
Urmărea ceva mai substanţial. Ce anume?
Talleyrand se amuza copios. Îi plăcea să aţâţe
curiozitatea vizitatorului. Sunderland ardea de
nerăbdare să-i afle intenţiile. Cu atât mai bine. Le va
afla la timp. Era firesc însă a-l pregăti sufleteşte. În
definitiv, acesta trebuia să ştie că nu e abil să spui
întotdeauna lucrurilor pe nume. Vorbirea a fost

— 636 —
dăruită omului tocmai spre a-i îngădui să-şi ascundă
gândurile.
— Da, da, Monsieur. Şi eu mi-am dat seama că am
de-a face cu un om înzestrat cu uriaşe resurse
intelectuale, continuă grandilocvent ministrul
Afacerilor Străine. Reţeaua de întreprinderi comerciale
şi industriale pe care le-aţi durat cu atâta
perseverenţă sunt o dovadă grăitoare a talentului
dumneavoastră de organizator.
Richard se adânci în fotoliu. Părea că ministrul era
pe punctul de a intra în subiect.
Talleyrand nu se grăbi totuşi a-i satisface
curiozitatea. Făcu o serie de consideraţii asupra
activităţii bancare din Franţa şi asupra artei de a se
îmbogăţi a câtorva bancheri cu renume.
— Franţa oferă azi uriaşe posibilităţi talentelor
autentice. E destul să vă dau exemplul bancherului
Récamier, sau al muniţionarului Ouvrard, care au
acumulat zeci de milioane de franci în mai puţin de
doi ani. Pentru a-şi plasa banii, Ouvrard şi-a
cumpărat o casă splendidă în Place Vendôme, cinci
case în Rue du Mont-Blanc, castelul de la Raincy, fost
proprietatea ducelui de Orléans, domeniile
Châteauneuf, Saint-Brice, Villandry, Mary, Luciennes
şi alte multe, ale căror nume îmi scapă. De ce nu
deschideţi şi dumneavoastră o bancă la Paris?
Întrebarea aceasta directă îl prinse pe Richard
nepregătit.
— O bancă la Paris? Hm! Ideea nu e rea.
— Capitaluri s-ar găsi cu uşurinţă, sugeră
Talleyrand.

— 637 —
 — Graţie sprijinului dumneavoastră, sunt convins
că nu aş întâmpina dificultăţi, zise Richard, punând
capăt tuturor tatonărilor şi dând discuţiei o
întorsătură practică. Voi avea însă de înfruntat
concurenţa înverşunată a majorităţii bancherilor
înfuriaţi că îndrăznesc să le încalc domeniile rezervate.
Spre a-şi păstra privilegiile, se vor lupta cu unghiile şi
cu dinţii.
— Marele Sunderland-Beauclair se teme de luptă?
zâmbi Talleyrand.
— Nu mă tem de luptă. Dar nu deschid ostilităţile
decât după o pregătire laborioasă. Mă călăuzesc după
un principiu. Să fiu întotdeauna mai tare decât
adversarul. Dacă lupţi cu arme egale, rişti să fii
înfrânt. În privinţa înfiinţării unei bănci la Paris, nu
m-aş încumeta să intru în acţiune, dacă nu aş
dispune de arme cu care să-mi strivesc concurenţii.
— Să presupunem că aţi căpăta aceste arme, rosti
încet Talleyrand.
— Mâine aş face formele pentru obţinerea
autorizaţiei de înfiinţare a băncii.
— Mâine?
— Absolut.
— Şi dacă v-aş pune la dispoziţie aceste arme?
— Ar fi cea mai fructuoasă colaborare. Într-un an
am câştiga mai mult decât Ouvrard în cinci.
Talleyrand îşi făcu uşor vânt cu batista.
— Deveniţi din ce în ce mai interesant, Monsieur.
Richard ştia în sfârşit unde voia să ajungă
amfitrionul. Ştia precis şi era încântat. Dar nu îşi
dezvălui gândurile.

— 638 —
 Talleyrand îşi sorbi benedictina.
— Minunată! Elixir ceresc. Nu-i aşa, Monsieur?
Montrond se amuza împărăteşte.
Cu uimitor calm, Richard trecu de la discuţia
arzătoare la degustarea elixirului. Îl sorbi încet, îi
aspiră parfumul, închise câteva clipe ochii,
analizându-i profund calităţile, apoi rosti categoric.
— Cru 1750.
— Complimentele mele, Monsieur. Sunteţi un
cunoscător.
— E mai simplu, excelenţă. Posed în pivniţele mele
de la Londra aceeaşi benedictine.
Talleyrand surâse.
— La Bursă, dau lovituri numai speculatorii care au
norocul sau talentul să prevadă evenimentele politice.
Cu aceeaşi uşurinţă Richard reveni la subiect.
— Norocul e relativ, iar previziunile celor mai abili
calculatori ai evenimentelor politice nu depăşesc o
anumită limită. Speculatorul – căruia Pythia l-ar şopti
la ureche – preciziuni asupra mersului în timp al
evenimentelor politice şi… militare, ar face minuni.
— Şi dacă aţi fi dumneavoastră alesul preotesei de
la Delphi?
— I-aş înălţa un templu cu altar de aur şi i-aş aduce
jertfă o mare parte din beneficii.
— Ce poetic! exclamă Montrond. Şi ce ispititor… Mai
prozaic – în cifre – la cât s-ar ridica jertfele?
Calm, Richard ridică în faţa ochilor păhărelul de
cristal şi admirând jocul razelor de soare care se
răsfrângeau în băutura verde-smarald, rosti:
— Cincizeci la sută din beneficiul net.

— 639 —
 — Affaire conclue! Nu-i aşa, Monseigneur? zise
Montrond zâmbind cu nevinovăţie, ca şi când ar fi
vorbit despre un subiect inofensiv.
Talleyrand înclină uşor din cap, în vreme ce un
surâs hieratic îi plutea pe buze.
— Monsieur, propun să mai bem o benedictină în
cinstea băncii dumneavoastră din Paris…
— Şi al altarului de aur, excelenţă…

La 20 octombrie 1797 Banca Sunderland-Beauclair

îşi inaugura oficial activitatea într-un somptuos imobil
din Place Vendôme.
Deschiderea ghişeelor băncii se făcea sub cele mai
fericite auspicii. Cu o săptămână înainte, Richard
primise prin intermediul lui Montrond un mesaj
important.
„Cumpăraţi rente de stat. Pacea va fi semnată în
câteva zile.”
Tratativele de pace durau de peste cinci luni.
Intransigenţa lui Napoleon şi căile întortocheate ale
diplomaţiei austriece păreau să compromită succesul
conferinţei. Descurajată, lumea se aştepta dintr-un
moment într-altul la o reluare a ostilităţilor. Rentele de
stat ale Republicii Franceze erau depreciate.
Izbucnirea unui nou război, sau eternizarea
tratativelor de pace, trebuiau să ducă fatal la totala lor
prăbuşire. Semnarea tratatului de pace ar fi avut
asupra rentelor efectul unui balon cu oxigen.
Întemeindu-se pe informaţia primită, Richard începu
să cumpere rente în pachete mici, spre a nu trezi
atenţia speculatorilor.

— 640 —
 La 21 octombrie, Montrond îi aduse un nou mesaj.
„Tratatul de Pace a fost semnat la Campo-Formio, în
ziua de 17 octombrie. Informaţia aceasta nu va fi
adusă la cunoştinţa publicului decât mâine seară.
Până atunci, puteţi efectua mari cumpărări de rente.”
Richard folosi vestea până la extrema limită.
Cumpărările declanşate de el, treziră emoţia bursei. În
momentul în care Parisul află oficial ştirea semnării
tratatului de pace, Richard îşi încheiase operaţiunile.
A doua zi, rentele făcură un salt uriaş. Speculatorii
care nu aflaseră din timp vestea evenimentului de la
Campo-Formio constatară că rentele dispăruseră de
pe piaţă.
Această lovitură aduse lui Richard şi lui Talleyrand,
asociatul său, un beneficiu net de cinci milioane de
franci.
La 20 noiembrie Talleyrand invită pe Richard la
Ministerul de Externe.
— Scumpe prietene, vindeţi rentele. Dar treptat,
spre a nu stârni panica. Războiul e iminent. În
consiliul de miniştri de ieri, Directorul Rewbell a cerut
ocuparea militară a Republicii Helvetice. Generalul
Bonaparte a şi ordonat lui Masséna şi lui Augéreau
să-şi maseze diviziile la frontiera Elveţiei. Tratatul de
la Campo-Formio, marchize, nu va mai asigura multă
vreme pacea în Europa.
Richard zâmbi. Era bucuros că prevederile lui se
dovediseră juste. Încă de la începutul lui noiembrie
dăduse dispoziţie agenţilor săi să lichideze rentele de
stat. Pasiunea lui pentru jocul de bursă, la care se
adaugă acel fin miros al omului de afaceri, îl

— 641 —
determinaseră să ia această iniţiativă, fără să mai
aştepte recomandările lui Talleyrand.
La 15 decembrie primele detaşamente ale diviziei lui
Augéreau se infiltrară pe valea râului Jura. Aceste
acţiuni militare echivalau c-o declaraţie de război.
Ca de obicei bursa reacţionă, înregistrând o scădere
bruscă a rentelor. Richard care le lichidase din timp,
se alese şi de data aceasta cu un apreciabil beneficiu.
Sprijinul lui Talleyrand s-a făcut simţit şi în alte
domenii. Richard primi – pe numele câtorva oameni de
paie – importante comenzi de armament, de muniţii şi
de alte furnituri militare, pentru armatele din Nord.
Primele contracte se ridicaseră la cocheta sumă de
optzeci şi şase milioane de franci, plătibile în numerar
metalic, clauză specificată în mod expres. Activitatea
lui se desfăşura sub pavilionul a trei firme pariziene:
Briancourt et Co., Grandot et Co., Bertillon et Co.,
precum şi a altor patru firme din Nantes, Bordeaux,
Orléans şi Marsilia.
Paralel cu furniturile militare, Richard importa din
Statele Unite cereale, piei şi blănuri, pentru care –
date fiind pericolele întâmpinate în timpul
transportului – primea preţuri cvadruple.
În sfârşit, împrumuturile acordate statului,
completau profiturile Băncii Sunderland-Beauclair,
care cunoscu în scurt timp o înflorire extraordinară.
Dar activitatea acesta multiplă, neîntreruptă, era
istovitoare. Richard înţelese că nu putea face totul
singur. Avea nevoie de un om de încredere, de un
factotum pe umerii căruia să lase direcţia băncii, el
rezervându-şi numai conducerea operaţiunilor de

— 642 —
Bursă. În decembrie, reuşi să obţină pentru Challais
autorizaţia de a se înapoia în Franţa. În schimbul
unui cadou de cinci mii de livre, i se ticlui un certificat
care dovedea că de la 1793 încoace protejatul său
domiciliase în permanenţă la Lyon. În baza acestui
document Challais fu şters de pe listele emigranţilor.
O intervenţie de sus închise şi dosarul pe care
procurorul Fouquier-Tinville i-l întocmise pentru
spionaj şi pactizare cu inamicul.
Mai rămânea ca Richard să aducă şi pe Andreea la
Paris. Îi resimţise lipsa. Dar nu se încumetase s-o
cheme înainte de a-şi consolida situaţia şi de a-i crea
un cuib plăcut. Şi cum de la o vreme se deprinsese a
lucra în mare, achiziţionă pentru ea un „cuib”, care ar
fi putut servi drept locuinţă unei colonii de ciclopi.
Palatul ducilor de Chaulnes, pe care Richard îl
cumpără pe un preţ de nimic, era o magnifică clădire
în cel mai pur stil Louis XIV, ridicată în foburg Saint-
Germain. Revoluţia îi adusese mari stricăciuni.
Tablourile fuseseră furate, oglinzile sparte, mobilele
înstrăinate, parchetele smulse şi puse pe foc.
Richard angaja o echipă de oameni de artă care
renovară palatul în două luni. Arhitecţii Brogniart şi
Chalgrin îi refăcură exteriorul, Laiande şi Berthault
înnoiră decoraţia interioară, iar Jacob şi Riesner
executară mobilierul. Richard, povăţuit de Fragonard,
consilierul său artistic, achiziţionă la licitaţie tablouri,
argintărie, bibelouri, tapiserii şi covoare. În decembrie,
lucrările fură terminate.
În primele zile ale anului următor, Andreea sosi la
Paris. Cu tot regretul său, Wragby fusese nevoit să

— 643 —
rămână la Viena. Era cetăţean englez. Intrarea lui în
Franţa, într-o epocă în care aceasta se afla în stare de
război cu Anglia, ar fi fost imposibilă. Andreea avea o
situaţie specială. Prin căsătoria ei cu Da Ponte,
devenise cetăţeană veneţiană, iar după anexarea
oraşului lagunelor la Austria, câştigase cetăţenia
austriacă. Încheierea tratatului de la Campo-Formio îi
deschidea astfel porţile Franţei.
Andreea revăzu cu emoţie Parisul. Amintirile din
vremea Teroarei îi creau şi azi o stare de nervozitate,
pe care nu reuşea s-o învingă. După fiecare colţ de
stradă avea impresia că vede apărând cete de indivizi
urlând cântece revoluţionare şi agitând în vârful
suliţelor capete tăiate. Drumul până la palatul lui
Chaulnes fu un coşmar. Nu o liniştea nici prezenţa lui
Richard, care îi ţinea mâna într-a lui şi se străduia să
o convingă că temerile ei nu aveau temei. Cu
sensibilitate bolnăvicioasă, Andreea retrăia mintal
momentele de groază încercate odinioară.
Când sosiră la palatul de Chaulnes neliniştea
Andreei păru să se mai domolească. Curiozitatea şi
plăcerea cu care vizita încăperile somptuoase,
surprizele întâlnite la tot pasul, făcură să-i apară
iarăşi gropiţe vesele în obraji. Cu inconsecvenţa
copilului care trece cu uşurinţă de la plâns la râs,
Andreea se lipise strâns de braţul lui Richard şi
zâmbea fericită. Se bucura când zărea câte un bibelou
înfăţişând o pasăre tropicală cu penaj multicolor,
scotea exclamaţii de admiraţie în faţa tablourilor cu
subiecte rustice, tratate în stilul galant al secolului, se
oprea în faţa coliviilor cu canari, şi încerca să le imite

— 644 —
trilurile, se rotea ca o balerină în faţa oglinzilor
veneţiene, în care se reflecta din cap până în picioare.
Andreea nu era blazată. Simţea un extaz mereu
reînnoit, în faţa unei mobile cu linii elegante, a unui
covor oriental autentic, a unui candelabru de argint
cu braţe măestrit curbate.
Un obiect de artă o încânta mai mult decât o rochie
nouă. Aceasta nu însemna că era lipsită de cochetărie.
Purta cu aceeaşi eleganţă rochiile simple de interior,
ca şi toaletele de gală. Ştia să-şi aleagă pălăria cea mai
potrivită, şalul ale cărui culori se armonizau cu tenul,
rochia ce avantaja silueta. Evident, era atât de
frumoasă şi de tânără, încât şi o zdreanţă ar fi prins-o
de minune.
Curând după sosirea ei la Paris, Talleyrand făcuse o
vizită protocolară la palatul de Chaulnes. Din primele
clipe Andreea îl captivase. Aerul ei ingenuu, ochii
blânzi, de o candoare dezarmantă, puritatea
trăsăturilor, dădeau frumuseţii ei un parfum virginal,
necunoscut în societatea coruptă, depravată a
Directoratului.
Entuziasmat, Ministrul de Externe împărtăşise
impresiile sale generalului Barras, trezindu-i
curiozitatea. Invitaţia pe care Directorul o trimisese lui
Richard, fusese primită de acesta cu oarecare îndoieli.
Vanitatea lui era plăcut impresionată la gândul că va
fi la braţul Andreei. Nu-i surâdea însă perspectiva de a
o introduce în mediul libertin şi neînfrânat al acestei
lumi superficiale.
Invitaţia lui Barras nu putea fi respinsă. Omul care
dirija destinele Franţei n-ar fi acceptat afrontul unui

— 645 —
refuz, iar interesele lui Richard erau prea strâns legate
de acesta pentru a-şi îngădui să-l indispună.

„Cel mai frumos veşmânt al femeii este nudul”,

afirma un cronicar monden al timpului. Fraza aceasta,
scrisă cu toată seriozitatea, nu ascundea intenţii
frivole. Ea exprima o convingere şi o tendinţă a modei,
care îşi găseau inspiraţia în portul zeiţelor din Olimp.
Şi cum acestea umblau mai mult goale – mărturie
statuile antice – elegantele din epoca Directoratului
înţelegeau să le imite, aproape fără rezerve.
Lupta lor dârză împotriva complicaţiilor
vestimentare feminine se ducea de câţiva ani. „Unei
pariziene îi trebuie trei sute şaizeci şi cinci de peruci,
tot atâtea perechi de pantofi, şase sute de rochii bogat
decoltate, dar numai douăsprezece cămăşi” scrisese
un îndrăzneţ as al modei feminine, după care altul
supralicitase cu înflăcărare: „De două mii de ani,
femeile poarta cămăşi. Destul. Să se termine o dată cu
acest învechit articol”. Un pictor din şcoala lui David,
povăţuia inspirat: „Lepădaţi veşmintele inutile. Fiţi
generoase şi încântaţi-ne privirile, cu formele dezgolite
ale corpului vostru”
Elegantele nu s-au lăsat mult rugate. Au adoptat cu
entuziasm vălurile de linon şi gaze, cu care îşi
învăluiau goliciunea, numai atât cât să ascundă
părţile cele mai intime ale corpului. Ceva mai târziu
au renunţat şi la aceste precauţiuni. Madame
Hamelin, una din femeile frumoase ale epocii, a apărut
într-o lojă a Operei într-un transparent costum de
amazoană, cu un sân dezgolit. Madame Tallien şi

— 646 —
Madame Récamier, se plimbau în parcul palatului
Tuileries, etalând costume greceşti de o extremă
transparenţă; voiau desigur să îngăduie privitorilor a
le compara cu statuile aliniate de-a lungul aleilor. La
baluri, pe străzi, în trăsături, nu se vedeau decât
rochii à la Flore, sau à la Diane, redingote à la
Galathée, tunici à la Céres, sau à la Vestale. Pantofii
aveau forma străvechilor coturni, iar talpa era mai
subţire decât foaia de ceapă.
Pe Andreea n-o uimise această modă fantezistă. Era
deprinsă cu excentricităţile carnavalului veneţian,
care se mutase parcă la Paris.
Intrarea ei la braţul lui Richard, în palatul
Luxembourg făcu senzaţie. Invitaţii Directorului
Barras, care socoteau că strălucitoarea Thérèsia
Tallien, voluptuoasa Madame Hamelin şi candida
Juliette Récamier, reprezentau summum-ul frumuseţii,
rămaseră muţi de uimire, când Andreea traversă
saloanele, păşind cu graţie aeriană.
Generalul Barras, care se credea un blazat în ceea
ce priveşte frumuseţea feminină, o întâmpină cu
admiraţie.
— Madame, n-aş fi crezut că în seara aceasta,
Olimpul îmi va trimite în solie pe Afrodita.
Montrond, care se număra printre invitaţi, se plecă
la urechea vecinului său, contele de Saint-Alban.
— Dragul meu Saint-Alban, înregistrează data de
azi. Va intra în istorie. Regina Thérèsia a murit.
Trăiască regina Andreea.
Saint-Alban îşi roti încet capul, îngropat până la
gură în cravata uriaşă de mătase indiană.

— 647 —
 — Se pare că ai dreptate. Ochii Thérèsiei aruncă
flăcări.
— Situaţia aceasta e de o picanterie fără seamăn,
continuă Montrond cu acelaşi ton persiflant.
Joséphine de Beauharnais, favorita de ieri şi Thérèsia
Tallien, favorita de azi, o fulgeră din ochi pe Andreea
Sunderland, favorita de mâine.
— Rosteşte mai încet numele Joséphinei, şopti
Saint-Alban, uitându-se cu teamă în jur. De când
Bonaparte a luat-o de nevastă, a devenit o persoană
respectabilă. E primejdios să vorbeşti despre ea în
termeni prea liberi.
— Vrei să spui că Joséphine s-a îmburghezit! Era şi
timpul. După ce a avut întreg Parisul, nu-i rămânea
decât să-şi odihnească bătrâneţele pe umărul glorios
al tânărului ei general. Cea mai frumoasă ieşire la
pensie.
— Se spune că şi tu i-ai vizitat alcovul.
— Calomnii, Saint-Alban! Calomnii! Niciodată nu
mi-au plăcut antichităţile.
— Dar Thérèsia?
— E prea scumpă. Numai Ouvrard îşi permite luxul
s-o cumpere.
— Ce gânduri îţi inspiră Andreea Sunderland?
— Nu mă mai ispiti, fariseule. Am să-ţi răspund
totuşi cu sinceritate. Îmi doresc acelaşi lucru pe care
ţi-l doreşti şi tu.
— Cu singura deosebire, Montrond, că eu îmi voi
împlini dorinţa.
— Lăudărosule! Ţi-o vei îndeplini, poate, după
Barras. Priveşte-i cu ce ochi se uită la Madame

— 648 —
Suderland!
Saint-Alban nu se înşela.
Generalul Barras, care îşi făurise reputaţia unui
Don Juan de cazarmă, îşi plimba alene degetele
deasupra buzei superioare, răsucind o mustaţă
imaginară.
Înalt, plin la corp, încrezut ca nimeni altul, îşi purta
cu trufie uniforma de Director. Tunică albastră, lungă,
brodată cu fir, capă roşie-sânge, căptuşită cu satin
alb, pantaloni lipiţi de corp, eşarfă tricoloră, pălărie de
fetru cu pene de struţ şi sabie romană, cu care se
scărpina uneori pe spinare.
Atenţiile lui stăruitoare faţă de Andreea nu scăpară
invitaţilor. Cu o galanterie care amintea manierele
vechiului regim, se întrecea în amabilităţi şi
complimente, manevrând astfel încât să rămână mai
tot timpul în preajma ei.
Richard îi observase manevrele şi începuse să se
întunece.
Acest Alcibiade cazon îşi închipuie cumva că toate
femeile frumoase sunt obligate să-i treacă prin serai?
S-a plictisit de Thérèsia Tallien? Cu Andreea şi-a greşit
socotelile. Eu nu sunt tipul bărbatului complezent
care-şi vinde nevasta mai-marilor zilei, pentru a primi
în compensaţie, avantaje personale.
Simţindu-i privirile aţintite asupra sa, Barras îi făcu
un semn prietenesc cu mâna.
— Scumpe prietene, am impresia că mă ocoleşti.
„Scump prieten? repetă Richard mintal. De unde
până unde, scump prieten. După câte îmi-amintesc,
nu ştiu să ne fi văzut mai mult de două ori în viaţă.”

— 649 —
 Profitând de faptul că un ofiţer o invită pe Andreea
la dans, Barras se apropie de Richard.
— Da, da, cetăţene Sunderland, ai fost zgârcit cu
vizitele. Te-aş fi primit oricând cu plăcere.
— Cetăţene Director, n-am cutezat să vă răpesc
timpul, plictisindu-vă prezenţa mea.
— Ai preferat să-ţi laşi prietenii să te reprezinte?
— Mă temeam că m-aţi uitat.
— Eşti modestia personificată, cetăţene Sunderland.
Cu această ocazie, trebuie să-ţi declar că ai prieteni
devotaţi şi cu mare influenţă. Nu li se poate refuza
nimic. În afară de ministrul nostru de Externe, ştii
dumneata cine a mai intervenit pentru a-ţi uşura
înapoierea în Franţa?
— Aş fi bucuros să aflu.
— Françoise Lange, prietena noastră comună. În
casa ei am avut, mi se pare, plăcerea să te cunosc.
— Françoise a pus un cuvânt bun pentru mine?
— Mai multe cuvinte, cetăţene Sunderland. Un
întreg vocabular. Douăzeci, am întâlnit-o la o serată.
În casa bancherului Récamier. Era mâhnită. Cineva o
informase că te afli la Paris. Se întreba cum de ai
putut lăsa să treacă atâta timp, fără să o vizitezi.
Richard, care era bănuiala personificată, îşi zise că
Barras voia să i-o arunce iarăşi pe Françoise Lange în
braţe, în speranţa că Andreea îi va accepta astfel cu
mai multă uşurinţă omagiile.
— Thérèsia! se adresă Barras doamnei Tallien, care
se îndrepta spre salonul de joc de cărţi, urmată de o
impozantă suită de admiratori.
Madame Tallien se opri.

— 650 —
 — Da, scumpule!
— Dă-mi voie să-ţi prezint pe cetăţeanul Richard
Sunderland-Beauclair, un american cu atâtea
milioane încât nu le mai ştie numărul.
— Interesant, foarte interesant, zâmbi fermecător
Thérèsia Tallien, întinzând lui Richard o mână albă,
cu degete lungi şi flexibile. O mână sculpturală,
demnă de a inspira un poet.
Richard, care era înzestrat cu un dezvoltat simţ
comercial, avea impresia că Barras îi oferea pe rând
mărfurile sale cele mai de preţ, îmbiindu-l să facă o
alegere, spre a obţine altceva în schimb. Era un
privilegiu să fii prezentat celebrei Madame Tallien.
Pentru prima oară avu Richard prilejul să-i admire
ochii lichizi, cu scăpărări opalescente, tenul invidiat
de toate femeile din Franţa, sânii rotunzi, îmbietori,
care răsăreau din corsajul de voal. Abia acum
înţelegea pe teroristul Tallien care, pentru ea, găsise
curajul să se răzvrătească împotriva „Incoruptibilului”;
înţelegea pe Barras, care de dragul ei renunţase la
principiile lui severe de jacobin, dând frâu liber
luxului, desfrâului, speculaţiei; înţelegea jugul
acceptat fără crâcnire de toţi bărbaţii care aveau
prilejul să o cunoască; înţelegea invidia femeilor,
înţelegea de ce cuvântul ei era lege, portul ei hrana
cotidiană a zvonurilor, comentariilor şi mai ales
clevetirilor, alcovul ei – Mecca spre care aspirau toţi
admiratorii…
Richard era hotărât să rămână tare. Nu va accepta
tentaţia. Thérèsia Tallien, cu tot farmecul ei, era net
inferioară Andreei. Probabil că şi Barras ajunsese la

— 651 —
această concluzie.
Richard era însă un desăvârşit om de lume. Sărută
cu afectată galanterie mâna zeiţei.
— Sunt fericit, Madame, să prezint omagiile mele,
nu numai celei mai frumoase, dar şi celei mai
generoase femei din Franţa, care a înfruntat primejdii
şi şi-a riscat viaţa spre a salva nenumărate fiinţe de
sub cuţitul ghilotinei.
Ştia că Thérèsei Tallien îi făcea plăcere să i se
vorbească despre gesturile ei de mărinimie. Gurile rele
spuneau că mărinimia îi era stimulată de argumente
palpabile şi lucitoare.
— Chiar în sala aceasta, continuă Richard, se află o
persoană care vă datorează viaţa mamei sale. Signora
Andreea da Ponte, fiica fostei ducese Patricia de
Lusignan.
— Signora da Ponte? Am avut plăcerea să o cunosc.
Mi-a prezentat-o generalul, zise Thérèsia, adresând lui
Barras un zâmbet bizar. Sunderland, sunt încântată
că am putut fi de folos Signorei da Ponte. Vă rog, atât
pe dumneavoastră, cât şi pe Signora, să acceptaţi
prietenia mea. Vom reînnoi o veche legătură. Sunt
sigură că şi generalul va fi fericit să vă numere printre
prietenii săi. Nu-i aşa. Paul? surâse ea iarăşi spre
Barras.
— Dorinţa dumitale e ordin, Thérèsia. De altfel,
coincide cu gândurile mele. Cetăţene Beauclair,
nădăjduiesc ca pe viitor atât Signora da Ponte, cât şi
dumneata, veţi accepta, fără rezerve, ospitalitatea
casei mele.
Montrond, care asistase împreună cu Talleyrand la

— 652 —
acest asalt de amabilităţi, se înclină la urechea
ministrului.
— Ce părere aveţi de succesul protejatului
dumneavoastră?
— Sunderland? Succesele lui nu mă miră. E un om
remarcabil.
— Şi caracterul său, Monseigneur, e tot atât de
remarcabil. E gelos ca un sultan pe Barras, care face
curte amantei sale. Sentimentul acesta nu-l împiedică
să-i răspundă cu desăvârşită amabilitate.
— Interesul, Montrond! Dumneata nu ai fost
niciodată interesat?
Cu prefăcută jenă Montrond îşi duse mâna la piept.
— Nu-mi cereţi o confesiune, Monseigneur! N-aş vrea
să vă îngrozesc. Aţi ajunge la concluzia că Monsieur
Sunderland este un înger faţă de mine.
— Eşti sigur?
— Din nenorocire, da, Monseigneur.
— Regret că trebuie să te dezamăgesc. Cu tot
cinismul pe care-l afişezi, dumneata eşti un îngeraş
faţă de Sunderland… Şi mă pricep la oameni.

Talleyrand nu era departe de adevăr. Spre a-şi

păstra situaţia sa privilegiată în Franţa Directoratului,
acest pământ al făgăduinţei pentru financiarii şi
speculatorii fără scrupule, Richard era gata la orice
compromisuri.
Accepta prietenia pe care i-o oferea Barras,
făgăduindu-şi bineînţeles, să vegheze cu ochi de Argus
asupra Andreei. Menaja pe Madame Tallien, regina
neîncoronată a palatului Luxembourg, acoperind-o cu

— 653 —
daruri scumpe. La serbări şi recepţii făcea mare haz
de glumele ieftine ale înalţilor demnitari ai Republicii
şi se prefăcea că le ascultă cu mare interes sentinţele
politice, deşi în sinea lui îi dispreţuia pentru manierele
lor necioplite. Faţă de Talleyrand manifesta cu
ostentaţie cea mai devotată prietenie. Aceasta nu-l
împiedica să aibă la Ministerul de Externe agenţi
recrutaţi dintre funcţionarii superiori, cu misiunea să-
l informeze asupra măsurilor de politică externă luate
de ministru. Lui Richard nu-i plăcea să depindă de
buna credinţă a unui singur om. Îşi recruta agenţii şi
din cadrele Ministerelor de Finanţe şi de Război.
Plătea bine. În schimb cerea să fie ţinut la curent cu
secretele de stat, astfel ca în funcţie de acestea să-şi
dirijeze politica financiară. Dacă, de pildă, Talleyrand
îl anunţa că s-au făcut demersuri pentru încheierea
unui tratat de pace, Richard nu-şi găsea liniştea până
când agenţii săi nu-i prezentau în copie corespondenţa
relativă la negocierile amintite. Când Montrond îi
transmitea spre cunoştinţă, înaintea tuturor,
comunicatele oficiale asupra bătăliilor câştigate de
armatele revoluţionare, Richard verifica autenticitatea
ştirilor în buletinele militare secrete ale Ministerului
de Război.
Agenţii aveau intrarea liberă în biroul său de la
bancă, folosind însă intrări dosnice, spre a nu fi
observaţi. În afară de aceste vizite neprevăzute,
Richard fixase o după amiază pe săptămână, pentru
lectura buletinului informativ secret, întocmit de
primul secretar, Oliver Jussac.
Atunci nu mai era vizibil pentru nimeni. Se închidea

— 654 —
în biroul său împreună cu Challais şi cu Jussac, care
avea misiunea să le citească buletinele, dările de
seamă şi cele mai importante documente.
Dintre aceste piese, îi trezi îndeosebi interesul un
raport sustras din dosarele Ministerului Poliţiei, care
cuprindea sumele şi valorile de tot felul, intrate în
Franţa în cursul războaielor „de eliberare” purtate de
armatele Republicii.
Pe măsură ce Olivier Jussac citea raportul,
dezvăluind cifre şi date precise, Richard îşi manifesta
prin exclamaţii şi comentarii admiraţia şi entuziasmul
pentru marile isprăvi săvârşite de francezi.
„Până în 1798, armatele Republicii au impus Ţărilor
de Jos, Olandei, Statelor Germane şi Italiene, plata
unor despăgubiri de război cifrate la 655 milioane
franci. Obiectele de aur şi argint, giuvaerurile,
obiectele de artă şi celelalte lucruri scumpe ridicate
din aceste ţări, au totalizat 305 milioane franci.
Confiscările bunurilor mobile şi imobile ale principilor
suverani detronaţi, ale clerului, corporaţiilor şi
comunelor, ale proprietarilor de domenii, absenţi sau
refugiaţi, însumează 700 milioane. Toate acestea
reprezintă 3 miliarde, recoltate în mai puţin de trei
ani.”
— Regret că nu m-am făcut militar! râse Richard.
Prin combinaţii financiare, asemenea beneficii n-ar
putea fi realizate nici în zece ani de activitate
neîntreruptă.
„Odoarele bisericeşti, continuă Olivier Jussac
lectura, au avut mare căutare pentru valoarea lor
intrinsecă. Din Ţările de Jos şi din Renania Inferioară

— 655 —
s-au ridicat odoare bisericeşti în valoare de 25
milioane, la care s-au adăugat obiecte bisericeşti de
aur şi argint în valoare de 65 milioane, confiscate din
Italia. Tot din Italia s-au luat şi amanetele depuse la
Muntele de Pietate, evaluate la 56 milioane, precum şi
alte 5 milioane în numerar, din casele de bani ale
spitalelor. Din Veneţia şi Roma au fost ridicate obiecte
de artă preţuite la 50 milioane franci. Printre acestea
se citează Leul din Piaţa San-Marco şi 300 de tablouri.
Din Elveţia au fost estorcate 100 milioane de franci,
iar din Olanda 100 milioane florini!”
— În schimb francezii au plantat un mare număr de
„Arbori ai Libertăţii”, interveni Challais. E o
compensaţie.
— Ar fi interesant, Jussac, zise Richard, dacă în
afara cifrelor oficiale, ai poseda şi date asupra sumelor
şi valorilor escamotate pe cont propriu de comisarii şi
generalii Republicii. Se pare ca aceste personalităţi nu
s-au rezumat numai la conducerea operaţiilor militare.
— Am primit o serie de copii ale unor rapoarte
confidenţiale, sosite la Ministerul de Război, asupra
activităţii în acest domeniu a câtorva căpetenii
militare.
— Bravo! Să auzim.
„La Livorno, generalul Masséna şi şeful său de Stat
Major, generalul Salignac, au făcut pe scară mare
trafic cu licenţe de import, reuşind în câteva
săptămâni să obţină un beneficiu net de 3.600.000
franci. Generalul Bonaparte, aflând de aceasta
afacere, a confiscat întreaga sumă în folosul statului.
— Foarte bine. Cu banii aceştia şi cu celelalte

— 656 —
milioane ridicate din teritoriul inamic, statul francez
va plăti armamentul şi furniturile militare contractate
cu noi, zise Richard cu vizibilă satisfacţie. Cifrele
citate dovedesc că visteria e plină şi că ne putem spori
pretenţiile, solicitând o substanţială majorare a
preţurilor.
— Se va împotrivi generalul Bonaparte, Monsieur,
interveni Challais. Se aude că e de o integritate…
— Nu-i nimic. Îi astupăm noi gura intervenind pe
alte căi. Sunt informat că Madame Bonaparte
intenţionează să achiziţioneze castelul Malmaison. De
ce nu i-am avansa noi banii? Ar fi nu numai un gest
galant, dar şi de înaltă politică. Am câştiga un aliat
puternic. Şi cum bărbaţii îndrăgostiţi rezistă cu greu
dorinţele exprimate tandru de către nevestele lor…
— Ideea nu e rea, Monsieur.
— Cred şi eu. Să-mi aduci aminte, Challais, să fac o
vizită doamnei Bonaparte. Continuă, Jussac!
Un alt raport semnalează că generalul Masséna şi-ar
fi însuşit, numai din fosta Republică Veneţiană, valori
şi obiecte de artă evaluate la 6 milioane franci.
— Vasăzică Masséna e marele tartor. Dar ceilalţi?
— Generalii Marmont, Augéreau, Brune, Soult, sunt
de asemenea semnalaţi în rapoartele adnotate de
generalul Bonaparte, care de cele mai multe ori, a
închis ochii. Numai când colaboratorii lui depăşesc
măsura, confundând prea sfruntat visteria statului cu
caseta lor particulară, îi observă sau îi obligă să
restituie banii.
„Onestitatea nu este întotdeauna apanajul geniului”,
reflectă Richard, păstrând însă această maximă

— 657 —
pentru sine. Nu voia să strecoare în mintea
colaboratorilor săi asemenea idei pernicioase. Afară de
aceasta, „quod licet Jovi”…
În ziua aceea, Richard fu bine dispus. Ploaia de
milioane care se revărsase asupra Franţei din
miraculosul corn al abundenţei mânuit de generalul
Bonaparte, noua zeitate a Republicii, îi inspira visări
extrem de plăcute. În timpul cinei şi partidei de şah pe
care o jucă pe seară cu Andreea, nu se gândi decât la
Masséna şi la întreprinzătorii lui camarazi de arme.
„Şase milioane stoarse numai din Veneţia!
Extraordinar om şi acest Masséna! Merită să-ţi scoţi
pălăria în faţa lui.”

Peste câteva zile primi o veste care-i modifică

profund aprecierile faţă de Masséna. Nu-l mai socoti
vrednic a fi salutat.
Într-o scrisoare datată din Veneţia, Guy Wragby îl
informa că în ajunul retragerii trupelor franceze din
Veneţia, şi a transferării acestui oraş în mâinile
austriecilor, potrivit tratatului de la Campo-Formio,
emisari ai generalului d’Hillièrs se prezentaseră la
palatul Andreea, de unde ridicaseră optzeci de tablouri
de preţ şi douăzeci de statui antice. Inventarul
acestora era anexat la scrisoare. Wragby îşi încheia
mesajul subliniind că după informaţiile culese,
obiectele fuseseră predate de Hillièrs generalului
Masséna.
Richard fu cuprins de o furie cumplită. Cum era cu
putinţă să i se fure tocmai lui tablourile? Tocmai lui,
muniţionarul armatei! Nu concepea acest jaf ordinar,

— 658 —
această insultă adusă lui personal.
În aceeaşi zi se prezentă la Ministerul de Externe.
Talleyrand îl primi ca de obicei, înaintea tuturor
celorlalţi solicitanţi îmbulziţi în anticameră.
— Excelenţă, pretind să mi se facă dreptate, strigă
Richard fără niciun preambul. Am fost jefuit.
Vandalismele săvârşite la Veneţia nu trebuie să
rămână nepedepsite.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Talleyrand încruntând
din sprâncene. Era mirat de agitaţia vizitatorului,
îndeobşte foarte calm.
Niciodată nu-l văzuse atât de schimbat. Ochii lui
Sunderland aruncau fulgere, fruntea îi era întunecată,
fălcile încordate, pumnii strânşi.
— Din ordinul generalului d’Hillièrs, mi s-a furat
optzeci de tablouri şi douăzeci de statui antice.
Obiectele au fost încărcate în furgoanele generalului
Masséna. Cer să se instituie urgent o anchetă şi să se
ia cele mai severe măsuri împotriva jefuitorilor,
indiferent de rangul şi situaţia lor.
Talleyrand, care se ridicase în picioare, spre a-şi
întâmpina oaspetele, se aşeză gânditor în fotoliul său.
— Hm! Trebuie să studiem chestiunea.
— Ce s-o mai studiem? Faptele sunt limpezi. Jaf
notoriu. D’Hillièrs şi Masséna merită să fie trimişi în
faţa plutonului de execuţie.
— Mai încet, Monsieur, pentru numele lui
Dumnezeu. Nu-i prudent să fiţi auzit insultând în
biroul meu, numele unor eroi care au contribuit la
eliberarea Italiei, care s-au încărcat de glorie în
serviciul Republicii. Nu mai vorbesc de consideraţia de

— 659 —
care Masséna se bucură în ochii generalului
Bonaparte.
— Generalul Bonaparte nu poate acoperi pe un hoţ,
chiar dacă acesta e prietenul său, zise Richard cu
scăzută vigoare. Obiecţiunile ministrului îi mai
răcoriseră indignarea.
— Termenul de hoţ poate fi interpretat în fel şi chip.
Iar hoţia, după cum ştiţi şi dumneavoastră, are
diferite trepte. Bunurile ridicate de ocupant de pe
teritoriul inamic, pentru a-şi compensa pierderile
materiale şi umane înregistrate în cursul unei
campanii, reprezintă în accepţiunea largă a
cuvântului, despăgubiri de război. Ele îşi găsesc o
justificare – bineînţeles, trasă de păr – dar care este
totuşi o justificare. Învingătorul are întotdeauna
dreptate. Deci, să nu ne pripim. Să privim lucrurile la
rece, şi să avizăm asupra celor mai potrivite măsuri.
— Ah, nu! Nu am de gând să îngădui cocoloşirea
acestei nelegiuiri. Dacă va fi nevoie, voi merge până la
generalul Bonaparte, până la Barras însuşi.
— În chestiunea aceasta, Barras nu are un cuvânt
greu, îl avertiză Talleyrand. Iar Bonaparte, v-am mai
spus, priveşte cu oarecare îngăduinţă aceste…
zburdălnicii. În măsura în care, bineînţeles, nu
păgubesc excesiv statul.
— În privinţa tablourilor mele, nu poate fi vorba de
despăgubiri de război. Sunt cetăţean american. Statele
Unite, de la înfiinţarea lor, n-au fost niciodată în
război cu Franţa.
— N-aş putea spune că în prezent relaţiile dintre
Statele Unite şi Franţa sunt tocmai cordiale, zise

— 660 —
Talleyrand. Îi era greu să uite neplăcerile întâmpinate
din partea delegaţiei americane, trimisă la Paris spre a
reglementa divergenţele intervenite între cele două
state. Bonaparte, Barras şi ceilalţi Directori sunt
montaţi împotriva Statelor Unite, care în loc să
sprijine Franţa, marea lor aliată din timpul Războiului
de Independenţă, cochetează cu Anglia, vrăjmaşa
noastră de moarte.
— Trebuie deci să mă resemnez şi să accept jaful ca
un fapt împlinit? exclamă Richard scandalizat.
— Nu spun aceasta. Socotesc însă că trebuie lucrat
cu… fineţe. Monsieur, lăsaţi-mă să găsesc singur
soluţia potrivită. Vă făgăduiesc să stau chiar azi de
vorbă cu Bonaparte. După amiază, sunt invitatul său
la ceai. Va fi mai multă lume. Îl voi lua deoparte, şi-i
voi expune cazul dumneavoastră.
— Excelenţă, nu ştiu cum să vă mulţumesc.
— Să nu-mi mulţumiţi decât în clipa în care vă voi
aduce un răspuns favorabil.
— Când aş putea atunci să vă văd?
— Veniţi deseori la Operă. Ne vom întâlni în loja
mea. S-ar putea să fiu însoţit de generalul Bonaparte.
Richard acceptă în silă formula.
Când ieşi din biroul ministrului, se afla într-o stare
de spirit cu totul diferită de indignarea tumultuoasă
de la început. Încă de la primele cuvinte schimbate cu
Talleyrand, înţelesese două adevăruri. Primul, că
Masséna e un personaj foarte influent datorită
prieteniei pe care i-o arăta Napoleon şi al doilea, că
generalul Bonaparte ajunsese să fie mai de temut
decât Barras însuşi.

— 661 —
 În seara aceea, Richard sosi devreme la Operă. Era
nerăbdător să afle răspunsul lui Talleyrand. Furtul
tablourilor îl preocupa în aşa măsură, încât n-ar fi fost
în stare să spună nici la ce spectacol venise.
Era însoţit de Andreea, care îi respecta gândurile şi
tăcerea. Aşteptând să se ridice cortina, ea privea
lumea ce intra în sală, ocupându-şi locurile. Parterul
se completă în curând. Militari în uniforme nu tocmai
arătoase, tineri şi tinere care se remarcau printr-o
excentricitate vestimentară de prost gust, burghezi
între două vârste, îmbrăcaţi în negru, muncitori în
haine de sărbătoare, veniţi cu nevestele să vadă un
spectacol la care sub vechiul regim nu aveau acces,
fermei uşoare violent fardate, indivizi jerpeliţi, fără foc
acasă, şi care se îmbulzeau la teatru numai spre se
încălzi. În schimb, lojile erau ocupate de un public
foarte luxos. Nu s-ar fi zis că Parisul trecuse printr-o
revoluţie. Nevestele parveniţilor afişau o eleganţă
stridentă. Bijuterii, pene multicolore, voaluri, podoabe
lipsite de gust. Îmbogăţiţii de război îşi etalau cu trufie
costumele scumpe, acele de cravată încrustate cu
diamante, inelele cu pietre cât nuca.
O lume care nu venea pentru spectacol, ci pentru a-
şi expune opulenţa în vitrina lojilor. În timpul
reprezentaţiei, aceşti privilegiaţi vorbeau cu glas tare,
se interpelau dintr-un capăt într-altul al teatrului,
ronţăiau zgomotos bomboane, spre disperarea
actorilor, care pierdeau adeseori replica sau şirul
tiradei.
Talleyrand sosi în cel dintâi antract. Era însoţit de
Madame Grand şi de Montrond.

— 662 —
 Richard lăsă pe Andreea în compania lui Challais,
care îşi făcuse apariţia către sfârşitul primului act şi
trecu în loja ministrului. Talleyrand îi primi cu
obişnuita lui amabilitate, Richard citi totuşi în
expresia ochilor acestuia o jenă de rău augur. Sărută
mâna Doamnei Grand, care stătea tăcută şi
impenetrabilă ca un sfinx, apoi îşi întoarse privirile
întrebătoare spre ministru. Acesta ezită câteva clipe.
Şovăiala lui era elocventă.
— Am supus plângerea dumneavoastră generalului,
începu el.
Urmă o nouă şi chinuitoare pauză.
— I-am explicat că aţi fost victima unui abuz…
— Abuz? Jaf vreţi să spuneţi.
Talleyrand continuă fără să se tulbure:
— Am subliniat că vi s-au ridicat, fără temei juridic,
tablouri şi alte obiecte de artă, care nu intră în cadrul
despăgubirilor de război…
Richard simţea că începe să fiarbă.
— Şi ce v-a răspuns?
Ministrul ezită iarăşi.
— A fost… oarecum… evaziv…
Madame Grand, care ascultase conversaţia fără să
se clintească, izbucni într-un râs cristalin, cântat.
— Ce amuzant a fost răspunsul generalului! L-am
auzit şi eu. „Furnizorii aceştia jefuiesc destul armata.
Nu-i mare lucru dacă uneori le mai dijmuieşte şi
armata comorile.”
Richard se făcu mai galben decât penajul unui
canar.
Talleyrand tuşi zgomotos, încercând să acopere

— 663 —
vorbele însoţitoarei. Madame Grand nu îşi dezminţea
renumele. Făcuse o nouă şi ireparabilă gafă.
— Termenii n-au fost chiar atât de tari, încercă
ministrul să îndulcească asprimea frazelor citate.
— Excelenţă, sunt lămurit. E preferabil să cunosc
realitatea, oricât ar fi ea de crudă, decât să mă las
adormit de speranţe. Pe de altă parte e bine că sunt
informat de timp de sentimentele generalului
Bonaparte faţă de mine. Madame, spuse el
întorcându-se spre Catherine Grand, vă mulţumesc
pentru sinceritate.
„E o aluzie la adresa mea! se întrebă Talleyrand,
care în fond nu era prea contrariat de noua
întorsătură. În definitiv, acest Monsieur Sunderland,
care se crede un al doilea Cressus, mai are nevoie de
câte o lecţie să-l aducă la realitate.”
Cu glas tare se grăbi însă a declara diplomatic:
— Credeţi-mă, Monsieur, am făcut tot ce mi-a stat în
putinţă pentru a pleda cauza dumneavoastră.
Indiferent de acea nefericită replică, repetată – cu
oarecari deformări nevoite – de Madame Grand,
generalul Bonaparte mi-a făgăduit că va ordona
deschiderea unei anchete. Să fiţi sigur că îşi va
respecta cuvântul…
Richard mulţumi lui Talleyrand şi se înapoie în loja
sa. Îi venea să explodeze. Ar fi plecat imediat acasă.
Rămase însă până la sfârşitul spectacolului, spre a nu
arăta ministrului şi anturajului său, cât de mult îl
afectaseră cuvintele generalului en chef.
Când ieşi de la teatru, ploua o ploaie rece,
amestecată cu zăpadă. Vântul o spulbera, biciuind

— 664 —
obrajii trecătorilor.
Andreea se ghemui în colţul caleştii, fericită că nu
împărtăşea soarta pietonilor, ce înfruntau zgribuliţi
lapoviţa.
Richard nu scotea niciun cuvânt. Nu-i ieşeau din
minte vorbele lui Bonaparte. Îl usturau ca un fier roşu
răsucit în rană. Era o insultă pe care nu avea să o uite
în veci. Generalul Napoleon Bonaparte îşi făcuse un
nou şi înverşunat duşman. Richard era hotărât să-i
plătească poliţa cu dobândă. Iar scadenţa, nu va
întârzia.
Îl trezi brusc din gânduri un zgomot sec, urmat de o
trosnitură. Trăsura se înclină pe o parte. Văduvită de
roata care plesnise în ţăndări, osia se târî câţiva metri
pe caldarâm, scoţând scântei. Speriaţi, cel patru cai
cabrară, apoi se opriră, stăpâniţi de mâna abilă a
vizitiului.
Richard coborî din trăsură, spre a cerceta
stricăciunile. Trebuia o roată nouă, sau mai sigur, alt
vehicul. La ora aceea târzie era greu de găsit o birje.
Nu putea propune Andreei să-şi continue drumul pe
jos. Erau departe de casă. Vântul şi ploaia se
înteţiseră, luând proporţii de vijelie. O vreme rar
întâlnită la Paris în acel anotimp.
La câţiva zeci de metri de locul accidentului se
zăreau ferestrele luminate ale unui han. Cel mai
potrivit refugiu până ce unul dintre slujitori va alerga
la palatul Sunderland şi se va înapoia cu altă trăsură.
Deasupra intrării hanului atârna o firmă, cu
inscripţia invizibilă, pe care vântul o smucea cu
violenţă.

— 665 —
 Sala cea mare a hanului era lungă şi joasă. În aerul
cald, viciat, pluteau fâşii de fum de tutun, aburi de
mâncare, miros de alcool şi de haine ude. Fundul
încăperii era dominat de un cămin uriaş, în care
fierbea pe pirostrii o imensă oală cu ciorbă.
Mai toate mesele erau ocupate. Lume amestecată.
Meseriaşi, prostituate, soldaţi, funcţionari mărunţi,
tineri în costume bătătoare la ochi.
Richard şi Andreea se aşezară la o masă retrasă.
Mantaua lui căptuşită cu zibelină şi capa ei de
hermină atrăgeau privirile. Unele curioase, altele
înciudate. Luxul pe care numai parveniţii îl etalau în
acea epocă nu era pe placul populaţiei Parisului.
Richard se simţea stingherit. Ştia că oamenii aceştia
simpli, abrutizaţi de alcool şi înrăiţi de mizerie, erau
oricând gata de harţă. Mintal îşi blestema slugile ce
nu avuseseră prevederea să controleze roata caleştei.
Acum întârziau să vină cu altă trăsură. Cu nelinişte
crescândă, înregistră privirile încărcate de ură, cu care
îl săgeta un grup de şapte tineri de la o masă lungă
din apropiere.
Discuţia aprinsă purtată de aceştia până la sosirea
lui Richard şi a însoţitoarei sale fusese întreruptă.
Tinerii purtau la haină guler roşu, semn al
convingerilor lor politice revoluţionare.
Cel mai vârstnic dintre ei nu depăşea treizeci de ani.
Buzele lui subţiri, crispate într-o schimă duşmănoasă,
erau umbrite de o mustaţă neagră, cu colţurile lăsate
de o parte şi de alta a gurii. Părul lins, tăiat scurt,
haina neagră, roasă în coate, vădeau absenţa oricărei
preocupări vestimentare.

— 666 —
 — Aveţi în faţa ochilor, exclamă el deodată,
arătându-l cu degetul pe Richard, o pildă vie a celor
demonstrate de mine până acum. Priviţi-l! Un tipic
exemplar al acestei clase de parveniţi care afişează un
lux deşănţat, insultând mizeria poporului. Şi câţi nu
sunt ca el!… Lacroix, fostul convenţional care şi-a
trădat clasa, caută acum un colţ retras, spre a se
bucura în pace de rodul milioanelor furate!… Girodel,
pe vremuri un biet avocat de provincie cu o clientelă
mai mult decât mediocră, umblă azi în caleaşcă aurită
şi primeşte cinci sute de invitaţi în palatul său din
cartierul Saint-Honoré!… Pantofarul Ricous, care până
mai ieri se bătea cu pumnii în piept, strigându-şi în
cele patru vânturi convingerile iacobine, şi-a cumpărat
două domenii, totalizând patruzeci de mii de
hectare!… Directorul Barras, acest aristocrat, acest –
lup în piele de oaie – a plătit 300.000 livre pe castelui
Grosbois!… Coindreaux, care făcea nu demult pe
coristul, a cumpărat pe nimic o mănăstire
transformând-o în castel!… Lenoir, fostul coleg al lui
Fouquier-Tinville, a pus mâna pe trei păduri, pe două
castele şi pe un palat la Paris!… Cine sunt aceşti
indivizi? Cum s-au îmbogăţit? Din salariile de
funcţionari ai Republicii? Din muncă cinstită? Din
vreun comerţ modest?… Au venit la Paris fără un
sfanţ. Au îmbrăţişat de formă principiile grandioase
ale revoluţiei, s-au declarat partizanii devotaţi ai lui
Marat, ai lui Danton şi ai lui Robespierre, iar după ce
s-au văzut la adăpostul unor situaţii înalte au început
să fure. Trădători ai poporului, au pus cuţitul în mâna
Charlottei Corday! Tot ei l-au doborât pe Danton, pe

— 667 —
Hébert, pe Desmoulins, pe Fabre d’Eglantine. Iar când
au simţit că Robespierre începe să-i suspecteze, l-au
doborât şi pe acesta!… S-au unit cu Tallien şi cu
Barras, cu afaceriştii şi cu vânduţii şi au sugrumat
Revoluţia… Din fericire nu sunt mulţi. Dar în clipa de
faţă deţin puterea. Se laudă că ar fi cel mai
înverşunaţi duşmani ai regalităţii şi ai aristocraţilor, în
acelaşi timp, desfiinţează Clubul iacobinilor, ai
adevăraţilor apărători ai libertăţii. Afirmă că vor să
urmeze o cale de mijloc, să ducă o politică moderată.
Adevărul e altul. Luptă împotriva aristocraţilor, pentru
ca aceştia să nu se înapoieze din emigraţie şi să-şi
revendice bunurile!… Ne strivesc pe noi, pentru a
înăbuşi indignarea poporului, pentru a scăpa de
cenzura patrioţilor cinstiţii… L-au ucis pe Baboeuf,
ultimul tribun, al maselor împilate şi acum pregătesc
dictatura lui Bonaparte!… Răbdarea noastră are
margini. Dacă nu vor înţelege că revoluţia a întors o
pagină, care nu mai poate fi dată înapoi, vom aduce
iarăşi teroarea la ordinea zilei!… Vom lua cu asalt
Luxembourgul, aşa cum am luat odinioară Bastilia, şi
vom impune un guvernământ care să repună în
vigoare principiile lui Marat şi ale lui Robespierre!…
Să se termine o dată cu hoţii şi cu protectorii lor,
acaparatori ai posturilor de comandă!… Să se termine
o dată cu parveniţii care n-au doborât nobilimea decât
pentru a se instala în locul ei!… În vreme ce lucrătorii
sunt lipsiţi de dreptul de grevă, în vreme ce populaţia
Parisului îşi strânge brâul spre a-şi înăbuşi durerile
foamei, îmbogăţiţii ne sfidează cu luxul lor!… Fură,
jefuiesc ca în codru! Şi-au rotunjit averile pe seama

— 668 —
soldaţilor care primesc bocanci cu talpă de carton, pe
seama armatei căreia i se furnizează puşti vechi cu
preţ de arme noi, pe seama populaţiei civile înfometate
de speculanţi, pe seama nenorociţilor siliţi să
plătească impozite sporite cu care Directorii să-şi
întreţină luxul şi amantele!…
Aparent, Richard păstra un calm britanic. În sinea
lui, îşi blestema imprudenţa de a fi intrat într-un local
popular.
Şi pe Andreea o încolţea teama. Dar îşi ascundea
simţămintele, spre a îngădui lui Richard să-şi
concentreze atenţia numai asupra grupului de tineri
atât de înverşunaţi împotriva lui şi a ei. Cu prefăcută
linişte, îşi muia buzele în paharul cu vin. Voia să-şi
ocupe cu ceva mâinile, spre a le stăpâni tremurul.
Richard făcu semn patronului, cerând nota de plată.
— Vor să plece! rânji unul din tinerii cu gulere roşii.
Se tem de noi.
Se ridică de la masă şi se îndreptă spre Richard.
— Ce-ţi veni să pleci, cetăţene? Nu-ţi fie frică! Nu-ţi
facem nimic, cel puţin acum. Mai târziu, după ce-i
vom spânzura pe trădătorii din capul statului, ne vom
răfui şi cu cei de teapa dumitale…
Era ameţit de băutură, şi se clătina ca un plop bătut
de vânt.
Richard se ridică în picioare.
— Haide, Andreea, spuse el, zvârlind pe masă un
pumn de livre, care acopereau cu prisosinţă
consumaţia.
— Rămâi, cetăţene! Nu pleca! îl pofti iarăşi tânărul,
apucându-l de braţ şi împingându-l spre scaun.

— 669 —
 Richard îl lovi cu putere peste mână.
Tinerii cu gulere roşii săriră în picioare. Aşteptaseră
parcă acest semnal spre a se năpusti asupra
trântorului care le insulta sărăcia, cu opulenţa lui
ostentativă.
— Ia uite ce-şi permite ticălosul! strigă un flăcău
imperb, repezindu-se în ajutorul prietenului.
Înainte de a riposta, Richard se uită în jur. Voia să
ştie dacă putea conta pe vreun sprijin. Întâlni numai
priviri ostile. Niciunul dintre servitorii săi nu se aflau
în sală. Rămăseseră afară, lângă trăsură. Îşi imputa
lipsa de prevedere. Nicicând nu se aflase într-o
situaţie mai critică.
Deodată auzi un glas puternic, provocator.
— Lasă, bă, oamenii în pace!
Şi Richard şi gulerele roşii, îşi îndreptară privirile
într-acolo.
Un tânăr cu haine excentrice de muscadin, cu părul
lung pieptănat în acea coafură bizară, dar foarte
apreciată de tineret, denumită urechi de câine, îşi
făcea loc printre mese, apropiindu-se cu paşi
măsuraţi. Sub braţul drept purta un baston noduros,
cu mâner ghintuit.
Era urmat de un grup de flăcăi tot atât de ţipător
îmbrăcaţi. Toţi arborau gulere negre. Semnalul de
ordine al regaliştilor.
În sală se auzi glasul ascuţit al unei femei, care
domină tumultul.
— Păzea! Acuş se încinge bătaia!
— Când gulerele negre se întâlnesc cu gulerele roşii,
nu e de joacă! exclamă gutural altă femeie,

— 670 —
strecurându-se spre ieşire.
Andreea tremura ca frunza, se temea mai mult
pentru Richard, decât pentru ea însăşi.
Un tânăr cu guler roşu tăie drumul muscadinului
cu guler negru.
— După cine porţi doliu, ticălosule?
— După tine, canalie! ripostă muscadinul, scoţând
fulgerător din buzunarul dinăuntru al hainei, un
pistol pe care i-l descărcă în piept. Gulerul roşu se
prăvăli trăsnit.
— Asasinii! zbieră alt guler roşu. Pe ei!
Un val de nebunie cuprinse deodată mulţimea din
sală. Alte gulere roşii şi negre apărură ca prin farmec.
Strigăte, înjurături, pahare, cuţite şi scaune, aruncate
prin aer, ca tot atâtea proiectile, vaiete, scrâşniri de
dinţi, detunături de pistol, trosnete de ţeste sparte se
învălmăşiră într-un ciclon, infernal, de pasiuni
dezlănţuite.
Cineva apucă pe Richard şi pe Andreea de mână.
— Urmaţi-mă! Vă scot pe-o uşă dosnică. Aici nu-i de
dumneavoastră.
Tânărul muscadin, care se materializase parcă din
neant, le deschise drum, învârtindu-şi bastonul într-o
morişcă ucigătoare.
În mai puţin de un minut, care le păru mai lung
decât un secol, Richard şi Andreea se văzură într-o
fundătură strâmtă. Nu scăpaseră fără câteva lovituri,
încasate la învălmăşeală. Un fleac, pe lângă ce li s-ar fi
putut întâmpla.
Muscadinul se înclină politicos.
— Acum sunteţi în siguranţă. Îmi permiteţi să mă

— 671 —
retrag.
— Dacă vrei să-ţi îndeplineşti în întregime rolul de
înger salvator, zise Richard prinzându-l de braţ,
scoate-ne din cartierul acesta. Îţi jur că habar n-am
unde mă aflu.
Muscadinul începu să râdă.
— Nu vă pot refuza.
— Trăsura şi servitorii mei mă aşteptau în faţa
hanului.
Muscadinul îi duse până în stradă. Lângă trăsura
lăsată pe o rână, nu se afla decât vizitiul. Ceilalţi
servitori intraseră în han spre a interveni în ajutorul
stăpânului.
— Până să vină ei, am fi văzut pe dracul, spuse
Richard, încântat că trecuseră primejdia.
Providenţialul ghid îi conduse până la capătul
străzii, unde avură norocul să întâlnească o birjă
înainte de a se urca în trăsură. Richard întinse
tânărului mâna.
— Îţi mulţumesc. Cu această ocazie, aş vrea să
facem cunoştinţă. Richard Sunderland-Beauclair e
numele meu.
— Adrien de Beaulieu, se prezentă muscadinul.
Lumina unui felinar aninat deasupra intrări unei
cârciumi îi lumină chipul inteligent, cu ten neted şi
mat de fată.
— Câţi ani ai? întrebă Richard.
— Optsprezece.
— Împliniţi? zâmbi Richard.
— Nu. Nu tocmai… Dar nu mai am mult.
— Mă rog, dacă nu sunt indiscret, care e ocupaţia

— 672 —
dumitale?
— Aţi văzut. Vânez jacobini. Când nu mă vânează ei
pe mine.
— Nu eşti prea tânăr pentru asemenea îndeletniciri?
— Mă antrenez. Vreau să fiu un bun luptător. După
înapoierea regelui în ţară, mă voi înrola în armata lui.
Mi-ar plăcea să fiu ofiţer, ca tata.
— Tatăl dumitale a fost ofiţer?
— Da. A comandat regimentul Languedoc-Dragons,
fost decapitat în 1793.
— Şi mama dumitale?
— A avut aceeaşi soartă, spuse Beaulieu simplu.
Acum locuiesc la o mătuşă. Contesa de Flamarens.
Dinspre celălalt capăt al străzii, porni să se audă
zgomot de glasuri, fluierături, o detunătură…
Pe lângă birje trecu în pas alergător o patrulă cu
arma în mână.
— Vin soldaţii lui Augéreau, spuse Beaulieu. Vor
lovi fără deosebire, şi în jacobini, şi în regalişti.
Guvernul vrea linişte. Cred că ar fi cuminte să plecaţi.
Soldaţii nu glumesc. Trag după prima somaţie şi un
glonte rătăcit…
— Nu vrei să mergi cu noi? îl pofti Richard. Te
conducem până acasă.
— Mulţumesc. Nu las camarazii. Noi, gulerele negre,
alcătuim un fel de armată.
— N-ai vrea să stăm de vorbă? Mâine sau poimâine?
— De ce nu, cu plăcere, surâse Beaulieu, arătându-
şi dinţii albi, fosforescenţi, în semiîntunericul străzii.
— În orice zi mă poţi găsi la Banca Sunderland-
Beauclair din Place Vendôme. Îmi făgăduieşti să nu ne

— 673 —
uiţi?
— Vă făgăduiesc. Mă iertaţi, trebuie să plec. Salută
şi o luă la fugă spre hanul în faţa căruia în încinsese o
încăierare cumplită.
Richard se urcă în trăsură, alături de Andreea.
— Faubourg Saint-Germain! porunci el birjarului.
Repede!

În aşteptarea restaurării monarhiei, Adrien de

Beaulieu deveni secretarul lui Richard. Dacă s-ar fi
folosit de termenii consacraţi în lumea comerţului,
tânărul muscadin ar fi putut spune că nu făcuse o
afacere proastă.
Răsturnarea regimului revoluţionar părea puţin
probabilă. Steaua generalului Bonaparte strălucea tot
mai puternic. După încheierea campaniei din Italia,
acesta îşi aruncase armatele împotriva Egiptului.
Acolo, pe malurile Nilului, afirma el, avea să dea o
lovitură de moarte Angliei, rivala de totdeauna a ţării
sale.
Franţa pornise pe drumul militarismului. Pe străzile
Parisului se vedeau tot mai multe uniforme militare.
Bancherii îşi durau prosperitate în urma steagurilor
victorioase ale armatelor Republicii. La Bursă, ordinele
de vânzare şi cumpărare erau acompaniate de
trompetele trupelor care defilau pe stradă. Acţiunile
săltau vertiginos, după fiecare bătălie câştigată. Pasul
militarilor suna tot mai apăsat pe caldarâm. Zornăitul
pintenilor şi zgomotul de sabie alcătuiau cel mai
plăcut cântec pentru urechile fecioarelor. Prestigiul
soldatului, al cuceritorului era în creştere. Deasupra

— 674 —
Europei şi a Africii plutea umbra zeului Marte. A
zeului Marte, care se întruchipase – paradoxal – în
trupul firav al unui obscur general corsican: Napoleon
Bonaparte. Ropotul şarjelor cavaleriei sale tulbura
liniştea milenară a piramidelor, după ce zguduise din
temelii cele mai vechi monarhii ale Europei.
Bigoţii spuneau că se născuse Antichrist. Adversarii
Franţei pretindeau că un nou Attila ameninţa cu
biciul său omenirea. Militarii vedeau în Napoleon
Bonaparte un geniu al războiului, menit să lase în
umbră gloria lui Cezar şi a lui Alexandru cel Mare.
Republicanii erau încredinţaţi că Bonaparte va
împinge până la marginea lumii fruntariile libertăţii.
Regaliştii sperau că vor găsi în el un nou general
Monk, care să readucă pe tron străvechea monarhie a
Franţei. Pentru bancheri se deschisese o eră de aur.
Războaiele, cu tot cortegiul lor de cheltuieli militare, le
revărsa în cuferele ferecate cascadă de milioane.
Beneficiile lui Richard Sunderland-Beauclair
atingeau cifre astronomice. Oamenii de paie mânuiţi
de el îi sporeau depozitele de aur. Pentru plasament,
dar şi pentru a-şi satisface gusturile, achiziţionă două
castele în Tourraine, un domeniu în Normandia, altul
în sudul Franţei, şi un splendid palat în Paris. Era o
adevărată emulaţie între el şi Ouvrard. Pentru
Andreea, răscumpără palatul Lusignan şi castelul
Charlesmont, care fuseseră scoase la licitaţie, în urma
confiscării lor de către Stat.
În aceeaşi epocă, reuşi să obţină pronunţarea
divorţului dintre Andreea şi Lorenzo da Ponte. Numele
acestuia nu-i mai era de folos.

— 675 —
 Spre a nu pune pe Andreea în situaţia delicată de a-
şi relua numele de fată, Richard cumpără pentru ea,
prin intermediul Sfântului Scaun, principatul
Montenuovo. Aceasta se petrecu în august 1798.
Către mijlocul lunii următoare, Andreea primi o
scrisoare.

„2 septembrie 1798
Bolton House
Londra

Scumpa mea Andreea,

Îţi anunţ o veste tristă. Fratele tău, Raymond, a
murit. A căzut în bătălia navală de la Abukir, luptând
pentru gloria culorilor engleze şi pentru înfrângerea
flotei revoluţionare a Franţei. De patru ani era înrolat
în marina noastră de război. Viceamiralul Nelson, care
îi remarcase înaltele calităţi militare, îl încadrase în
Statul său Major.
Locotenentul Gerald Lascelles, care a luptat alături
de Raymond, a trimis tatălui tău, din însărcinarea
viceamiralului Nelson, o scrisoare omagiind bravura şi
destoinicia camaradului său.
Raymond a murit. Dar în inimile noastre, amintirea
lui va trăi curată şi luminoasă ca şi scurta, dar
întreprinzătoarea lui viaţă. Pe lângă condoleanţele
mele îndurerate, te rog, Andreea, să le primeşti şi pe
cele ale lui Sir Patrick.
În speranţa că într-un viitor apropiat îţi voi putea
trimite veşti mai frumoase, te îmbrăţişez cu toată
dragostea şi prietenia.

— 676 —
 Frances.”

O durere surdă, năvalnică, inundă sufletul Andreei.

O durere cumplită, care-i apăsa pieptul înăbuşind-o
ca un căluş. Moartea lui Raymond era o grea lovitură.
Ţinuse mult la acest frate mai mare, care-i arătase
întotdeauna o preferinţă vădită. Nimeni din familia ei
nu găsise cu cale să-i comunice vestea morţii lui. Lady
Frances Bolton, o străină, avusese mai mult suflet
decât Camelia.
Înţelegea supărarea mamei şi a tatălui ei. Era firesc
să nu-i ierte greşeala. Urmându-l pe Richard,
împotriva voinţei lor, îşi dezonorase familia, numele,
tradiţia. Camelia ar putut găsi totuşi o cale pentru a
se interesa de soarta ei.
În timpul vieţii sale, nici Raymond nu socotise
necesar a-i scrie. Raymond care în copilărie îi împlinea
toate gusturile şi se preta la toate nebuniile ei. Dar
acesta avusese o scuză. Îndatoririle militare nu-i
îngăduiseră să-şi piardă timpul, scriindu-i misive. Nu-
i arătase înţelegere şi indulgenţă nici unchiul Gerald,
deşi pe vremuri fusese cel mai bun prieten al lui
Richard. Această trecere în revistă îi spori
amărăciune.
Arătă lui Richard scrisoarea. Reacţia lui fu
neaşteptată. În loc să o consoleze, exclamă cu dispreţ:
— Îl credeam mai inteligent pe fratele tău. A murit
ca un dobitoc, luptând pentru o cauză care nu era a
lui.
— Richard! rosti ea cu reproş.
— Iartă-mă, draga mea, dar m-a revoltat această

— 677 —
totală lipsă de simţ al realităţii. Ce-a realizat? Da, da!
Ce-a realizat, în afară de faptul că a înlăturat orice
posibilitate pentru tatăl tău de a se mai înapoia în
Franţa, atâta timp cât va mai dura actualul regim? Nu
numai atât, dar de îndată ce se va afla la Paris că
fratele tău a murit, luptând împotriva Franţei, toate
bunurile familiei tale, care au scăpat până acum
neconfiscate, vor fi trecute în patrimoniul statului.
Andreea fu ispitită să-i răspundă că vedea totul prin
prisma interesului. Dar se abţinu.
A doua zi, Richard uită acest „incident”, fără
însemnătate pentru el. Avea preocupări mai
importante. Relaţiile diplomatice dintre Franţa şi
Statele Unite, „cele două republici-surori”, se încordau
pe zi ce trece. În cercurile bine informate circula
zvonul că deschiderea ostilităţilor era iminentă.
Situaţia Statelor Unite se putea concretiza într-o
variantă a unui faimos proverb: „Când doi se ceartă, al
treilea înghite pumnii”. Regatul Britanic şi Republica
Franceză se războiau încă din 1793. Invocând
interesele sale vitale, Anglia dezlănţuise o campanie
aspră împotriva neutrilor care făceau comerţ cu
Franţa. Vasele sub pavilion american avură cel mai
mult de suferit. Diferendul cu Statele Unite ameninţa
să degenereze într-un conflict armat. Preşedintele
Washington, care era de părere că e mai uşor să începi
un război decât să-l termini, preferase să angajeze
negocieri diplomatice cu Anglia. Un tratat politic
oneros pentru tânăra republică americană pusese
temporar capăt neînţelegerii. Abia se îndepărtase
spectrul unui conflict armat cu Marea Britanie, că

— 678 —
Republica Franceză se socotise la rândul ei lezată de
atitudinea guvernului american. Directorii considerau
că Statele Unite aveau obligaţia morală să intre în
acţiune alături de Franţa. Washington era de altă
părere. În 1796, când se retrăsese de la conducerea
statului, semnase o proclamaţie povăţuind poporul
american să se ferească de a manifesta ostilitate faţă
de anumite naţiuni şi prietenie faţă de altele. Toate
ţările trebuiau să se bucure deopotrivă de amiciţia
Statelor Unite.
John Adams, urmaşul lui Washington, îi continuase
politica. Franţa, scandalizată de această „trădare”
aplicase Statelor Unite acelaşi tratament, pus în
practică de Anglia cu patru ani înainte. Pinckney,
ambasadorul american de la Paris, se văzuse expulzat,
iar delegaţia trimisă de preşedintele Adams pentru a
negocia aplanarea conflictului fusese lăsată să aştepte
săptămâni de-a rândul în anticamera lui Talleyrand.
Ceva mai mult, agenţi oficioşi ai acestuia, printre care
nelipsitul Montrond, le ceruseră două sute patruzeci
de mii de dolari, destinaţi să cumpere bunăvoinţa
ministrului de externe. Când se află în Statele Unite la
ce tratament umilitor fuseseră supuşi trimişii săi
extraordinari, poporul cuprins de o adevărată furie
patriotică ceru a se declara imediat război Franţei. De
la bătălia de la Lexington nu se mai pomenise un
entuziasm, un delir războinic mai dezlănţuit, mai
contagios. Ziarele pretindeau în unanimitate imediata
rupere a relaţiilor diplomatice cu Franţa. Congresul
votă o serie de măsuri propuse de preşedintele Adams:
crearea unui Minister al Marinei, fortificarea

— 679 —
porturilor, înfiinţarea unei armate de zece mii de
oameni, cumpărarea de tunuri, armament uşor şi
furnituri militare şi suspendarea oricăror relaţii
comerciale cu Franţa.
La Paris – surpriză şi consternare. Talleyrand, direct
vizat de raportul trimişilor Statelor Unite, îşi dezavua
agenţii, declarând că lucraseră fără să-l consulte.
Scandalul luase însă prea mari proporţii spre a mai
putea fi stăvilit.
Richard, temându-se să nu fie surprins de
evenimente la Paris, îşi făcu la iuţeală bagajele. Nu-i
surâdea perspectiva internării într-un lagăr de
concentrare, pe tot timpul cât ar fi durat eventual
războiul. Bineînţeles, era decis să o ia şi pe Andreea.
Nu o putea lăsa în Franţa. Încredinţă lui Challais atât
conducerea băncii din Paris, cât şi controlul activităţii
uzinei de armament din Nantes.
Pe Adrien de Beaulieu, noul şi tânărul său secretar,
hotărî să-l ia în America. Richard era omul
impulsurilor. Antipatiile şi simpatiile sale erau bruşte,
instinctive. Beaulieu îl câştigase cu firea sa deschisă.
La câteva săptămâni după incidentul din han, Richard
îl întrebase curios:
— Ia spune, Adrien, ce v-a făcut pe tine şi pe
prietenii tăi să ne luaţi apărarea? Considerente
personale, umanitare?
— Nici una, nici alta, Monsieur. Am fi sărit în
ajutorul oricui ar fi fost atacat de gulerele roşii. Şi ei ar
fi reacţionat la fel, dacă noi ne-am fi năpustit asupra
dumneavoastră.
Sinceritatea acestui răspuns plăcuse lui Richard. L-

— 680 —
ar fi mulţumit mai puţin o motivare deghizată sub
forma unui compliment. Subalternii şi solicitanţii îl
tămâiau cu atâta sfruntare, încât nu-i mai făcea
plăcere.
Îl reconforta candoarea şi naivitatea lui Beaulieu.
Vorbirea lui, rafinată, avea un amuzant parfum
canaille. Adolescenţa lui Beaulieu fusese lipsită de
comodităţi şi bucurii. Mătuşa sa, sărăcită de
Revoluţie, rareori reuşise să-i asigure hrana zilnică.
Educaţia lui avea numeroase lacune. După ce îi
izgoniseră din palatul ei din cartierul Saint-Honoré,
contesa de Flamarens şi Adrien găsiseră adăpost în
casa unei slujnice, care locuia în mahalaua Saint-
Marceau. În tovărăşia copiilor din vecini, Beaulieu nu
avusese ocazia să se formeze în stilul vechiului regim.
Spre dezgustul mătuşii sale, devenise un mic
derbedeu. Se înhăita cu toţi mardeiaşii din cartier şi
preţuia mai mult o încăierare decât o lectură din
Biblie.
Această deficienţă în buna sa creştere, contribuise
paradoxal să trezească interesul şi simpatia lui
Richard. Nici el nu uita că se născuse într-unul din
cele mai proletare cartiere din New York. Lustrul
dobândit ulterior nu-i ştersese din minte năzdrăvăniile
din copilărie. Beaulieu, acest prototip al ştrengarului
parizian, îi evoca zbenguielile lui de altădată, îi
amintea atmosfera în care crescuse. Poate că mediul
acela îl oţelise, îl pregătise mai bine pentru viaţă,
decât o educaţie aleasă.
Este adevărat că în aceasta preferinţă se strecură şi
o doză de snobism. Adrien de Beaulieu era de viţă

— 681 —
nobilă. Adversitatea sorţii îl aruncase într-o lume care
nu era a lui. Richard – nepot de marchiz – se simţea
dator să-l ajute. Până şi numele lor de familie aveau
rezonanţe comune: Beauclair – Beaulieu. Mai pledau
şi alte argumente în favoarea tânărului francez:
inteligenţa, veselia contagioasă, aspectul fizic deosebit
de agreabil, talentul cu care ştia să se strecoare în
sufletul oamenilor.
Cu câteva zile înainte de plecare, Richard primi
vizita lui Talleyrand. Ministrul de Externe surâdea cu
aceeaşi amabilă şi calmă prietenie. Sprijinindu-se
maiestuos în bastonul său, se îndreptă spre fotoliul
oferit de gazdă. Gesturile lui de o încetineală studiată
îi ascundeau de minune agitaţia lăuntrică. Talleyrand
era tulburat. Campania dezlănţuită împotriva sa de
ziarele americane şi franceze, în legătură cu cei două
sute patruzeci de mii de dolari, pretinşi delegaţilor
Americii, stârniseră o vâlvă colosală. Alt demnitar s-ar
fi năruit. Talleyrand rezista. Fostul episcop de Autun
era tenace. N-ar fi ajuns în fruntea departamentului
externelor, în acele vremuri viforoase, dacă n-ar fi fost
înzestrat cu o întreagă gamă de însuşiri – discutabile
din punct de vedere moral – dar indispensabile unui
om politic de anvergura lui: stăruinţă, diplomaţie,
supleţe, duplicitate, lipsă de scrupule, la care se
adăuga şi capacitatea de a trăda cu seninătate şi
eleganţă, atunci când interesele sale o cereau.
Pe Richard îl surprinse această vizită. Ce urmărea?
Talleyrand nu se deplasa fără un scop precis. Se feri
să pună întrebări. În asemenea ocazii, cel care
vorbeşte cel dintâi are poziţia cea mai grea.

— 682 —
 Talleyrand ieşi cu uşurinţă din această situaţie.
— Am ţinut să vă vizitez personal, cher Monsieur,
pentru a vă ura drum bun, spuse el, aşezându-se
picior peste picior.
„Numai pentru atât?” se întrebă Richard, care
răspunse politicos:
— Onoarea aceasta mă copleşeşte.
Ministrul se lansă într-o tiradă entuziastă dedicată
Americii, poporului american, spiritului său de
ospitalitate, caracterului său deschis, energiei sale.
— E păcat că aceste minunate calităţi sunt
precumpănite de unele defecte ce strică armonia
ansamblului. Se pripeşte, e violent, se lasă orbit de
patimi. Şi aceasta îl duce la acţiuni necugetate. Mai
târziu, le regretă.
— La ce vă referiţi? întrebă Richard făcând pe
naivul.
— La uşurinţa cu care s-a lăsat târât pe povârnişul
provocărilor războinice. În loc să dea ascultare raţiunii
şi să ţină seama de tradiţionala frăţie dintre ţările
noastre, a plecat urechea la intrigile duşmanilor
Franţei.
Richard clătină din cap, în semn de înţelegere.
— Fiindcă plecaţi în Statele Unite, m-am gândit că
n-ar strica să încercaţi a lămuri opinia publică
americană şi în special pe oamenii de stat americani
asupra intenţiilor pacifice ale Franţei. E o misiune de
onoare şi un gest de prietenie faţă de ţara care v-a
acordat o ospitalitate generoasă.
Ultimul cuvânt avea un înţeles precis. Se referea la
avantajele pecuniare obţinute de Richard în Franţa.

— 683 —
 — Cu alte cuvinte, îmi propuneţi să devin un fel de
emisar… al păcii, zise acesta.
— Un rol minunat. Cred că sunteţi de acord, spuse
Talleyrand.
— Incontestabil. Totuşi, e oarecum ciudat să
încredinţaţi o asemenea misiune unui fabricant de
arme.
Talleyrand zâmbi cu amabilitate.
— M-am gândit şi la acest aspect al chestiunii,
Monsieur. Avantajele pe care le-aţi obţine prin
menţinerea păcii sunt superioare beneficiilor pe care
le-aţi realiza printr-o creştere a vânzării produselor
fabricilor dumneavoastră de armament. Izbucnirea
unui război între ţările noastre atrage automat
sechestrarea fabricii de tunuri de la Nantes şi blocarea
tuturor valorilor înregistrate în bănci pe numele
dumneavoastră.
Richard conveni în sinea sa că Talleyrand aprecia
just situaţia. Interesele îi dictau să sprijine acţiunea
iniţiată de ministru.
— Guvernul Republicii Franceze îşi va manifesta
recunoştinţa pentru serviciile dumneavoastră, zise
Talleyrand îmbietor. Licenţe de import şi export, regim
preferenţial şi alte avantaje asemănătoare.
Propunerea, privită sub acest aspect, era ispititoare.
— În termeni mai precişi, ce mi se cere? întrebă
Richard cu tonul direct al omului de afaceri.
— Să luaţi legătura cu preşedintele Adams. Să-l
determinaţi a trimite un nou ambasador la Paris.
Asiguraţi-l că reprezentantul său diplomatic va fi
primit cu toate onorurile. Franţa doreşte să păstreze

— 684 —
relaţii de prietenie cu Statele Unite. Aş dori, însă, ca
ţara dumneavoastră să facă primul pas. Pretenţia nu e
absurdă. Patria dumneavoastră, Monsieur, e o soră
mai mică a Franţei.
— V-am înţeles, excelenţă. Republica Franceză nu
vrea să-şi ştirbească prestigiul în faţa Europei, luând
iniţiativa deschiderii negocierilor.
— Nu vi se poate ascunde nimic, Monsieur, zâmbi
Talleyrand cu uşoară ironie.
— Ce înseamnă să fii un stat tânăr, filosofă Richard.
Atât în conflictul cu Anglia, cât şi în diferendul cu
Franţa, se aşteaptă ca Statele Unite să facă primul pas
de împăciuire.
— N-ar fi exclus, Monsieur, ca într-un viitor relativ
apropiat, lucrurile să se petreacă invers.
— E o certitudine, excelenţă, zise Richard, cuprins
de un subit elan patriotic.
Talleyrand îşi aruncă privirile asupra pendulei care
trona pe un piedestral Boulle.
— E târziu. Trebuie să mă retrag. În prealabil,
permiteţi-mi să vă predau această scrisoare din partea
Directorului Barras. E o garanţie a puterilor ce vi s-au
încredinţat. Vă urez, Monsieur, deplină reuşită în
această delicată şi superioară misiune.
După plecarea ministrului, Richard căzu pe
gânduri. Pentru a doua oară era rugat să facă un
demers de acest gen. Ieri Danton. Azi Talleyrand.
Mâine… cine ştie? Poate regele Franţei însuşi.
Plin de euforie, se aşeză la birou. Corespondenţa
aştepta să fie rezolvată. Vizita lui Talleyrand îl
întrerupsese din lucru. Din vraful de scrisori

— 685 —
personale aduse prin curier special din America, un
plic aşezat mai la vedere îi atrase atenţia. Recunoscu
scrisul cu litere prelungi, ascuţite, al lui Sir Lewis
Effingham. Scrisorile primite de la socrul său îl făceau
să încerce întotdeauna un simţământ de stânjenire.
Între el şi Sir Lewis domnise întotdeauna armonia.
Umbra Opheliei rămânea totuşi necontenit prezentă în
relaţiile dintre socru şi ginere. Nici unul şi nici celălalt
nu puteau uita suferinţele nebunei care-şi trăia zilele
amare în dosul grilajului de fier al celulei. Se menajau
reciproc, deoarece îşi dădeau seama că nimeni nu era
vinovat de această stare de lucruri.
Sir Lewis scria foarte rar. Şi atunci numai pentru a-l
ruga să-i procure o monedă rară sau o ediţie de mare
lux pentru colecţiile sale. Richard se executa cu
grăbire, expediindu-i pe lângă piesele cerute şi altele,
mai valoroase. „Les petits cadeaux entretiennent les
grandes amitiés”, îşi spunea el.
De data aceasta, scrisoarea lui Sir Lewis îi inspira o
teamă ciudată. Presimţea că îi vesteşte ceva neplăcut.
O desfăcu.
De la primele rânduri, euforia prilejuită de vizita lui
Talleyrand scăzu la zero.

„17 august 1798

Williamsburg
Richard,

Regret că tocmai mie îmi revine obligaţia de a-ţi

anunţa o veste penibilă. E atât de surprinzătoare,
încât ţi-o dau fără menajamente. Fiica ta Georgina a

— 686 —
rămas însărcinată. Ştirea aceasta am primit-o azi de
dimineaţă de la Obadiah Folger. Bietul om e într-o
stare de plâns. Se vaietă şi se izbeşte cu pumnii în
cap. Mi-a declarat că nu are curaj să-ţi scrie. Am
încercat să-l liniştesc. În definitiv, nu intra în
obligaţiile guvernatorului fiilor tăi să vegheze asupra
virtuţii Georginei. Bătrâna ei dădacă e poate mai în
măsură să răspundă de această nenorocire. Cred însă
că nici ei nu i se pot face imputări grave. Sunt în
viaţă, momente, în care imponderabilele sunt mai
puternice decât orânduirile noastre.
Nu ştiu cine este autorul acestei sarcini
intempestive şi nici nu am încercat să aflu. La vârsta
şi la infirmităţile mele ar fi ridicol să mi se pretindă a
face pe gardianul unor copii. Sarcina aceasta ar reveni
în mod firesc părinţilor. Dar Ophelia e bolnavă, în ceea
ce te priveşte, lucrurile se complică.
Pentru prima oară îmi voi îngădui să fiu aspru cu
tine. Copiii aceştia nu au venit singuri pe lume. Sunt
ai tăi. Sânge din sângele tău. Cu toate acestea, te-ai
purtat cu ei mai rău decât un tată vitreg.
Aş vrea, Richard, să-ţi pun câteva întrebări. Ce ştii
tu despre copiii tăi? De câte ori te-ai interesat de
soarta lor? Ce-ai făcut pentru a le da o educaţie? I-ai
lăsat pe mâna lui Folger. Un puritan cu vederi
strâmte, pentru care Biblia reprezintă alfa şi omega. În
secolul nostru, acest îndreptar de viaţă este perimat.
Copiii au nevoie de înţelegere, de o povaţă, de o
mângâiere. Te aşteptai ca Folger să acopere acest gol?
Te-ai mulţumit să ştii că se bucură de un trai
îmbelşugat, că au bani de buzunar la discreţie şi că

— 687 —
Morrison îi vizitează o dată pe lună, spre a vedea dacă
nu duc lipsă de ceva.
Nu te-ai gândit că Georgina e la o vârstă
periculoasă. Că are mai multă nevoie ca oricând de o
îndrumare. Rezultatele s-au văzut.
Nici eu n-am fost un părinte ideal pentru Ophelia.
Dacă m-aş fi îngrijit mai mult de ea, de sănătatea ei,
poate că ar fi avut altă viaţă. Firesc ar fi fost să ţii
seama de experienţa mea. N-ai făcut-o. Indiferenţa ta
faţă de copii şi-a primit răsplata. Cel puţin, în ceea ce
priveşte pe Georgina ireparabilul s-a petrecut. Cu
toate averile tale, nu vei fi în stare să-i mai găseşti un
soţ bun. Oricând, i se vor imputa păcatele tinereţii.
Viitorul ei e distrus.
Cel puţin acum, în ceasul al doisprezecelea,
revizuieşte-ţi conştiinţa şi adoptă o nouă atitudine faţă
de copiii tăi. Nu ţi-am reproşat niciodată purtarea faţă
de Ophelia. Era firesc să fi dezgustat. Să te îndepărtezi
de ea. Te condamn însă cu toată asprimea pentru
tratamentul neomenos aplicat copiilor.
Lewis Effingham”

Richard lăsă scrisoarea să-i scape din mână. Era

atât de uluit încât nu realiza că nenorocirea i se
întâmplase lui.
Georgina rămăsese însărcinată… Georgina… Cum
era cu putinţă? Ultima dată când o văzuse era fetiţă
ceva mai răsărită… patrusprezece… cincisprezece…
Ba nu, patrusprezece… Patrusprezece să aibă?
Richard uitase socoteala.
Georgina era totuşi mică, plăpândă… Un ticălos o

— 688 —
batjocorise… Richard şi-o imagină strivită de un
bărbat cu trăsături nedefinite.
— Canalia! gemu el, sfâşiat de o bruscă durere
lăuntrică. Canalia!
Cu furie necontrolată, izbi atât de tare cu pumnul în
masă, încât sticla de cerneală, prinsă într-un suport
de argint, se răsturnă peste hârtii. Uşa se
întredeschise, şi după canatul înalt, apăru chipul
alarmat al lui Julien Lafont, al doilea secretar.
— Lafont! strigă Richard. Trimite imediat după
Challais. Vreau să-i vorbesc. Comunică şi secretarilor
să-şi facă bagajele. Grăbim plecarea. Mâine, la ora
prânzului, trăsurile să fie gata de drum. Ai înţeles?
Gata de drum!…

— 689 —
 Capitolul unsprezece
La 1 octombrie, Richard se îmbarcă pe „Empress of
China”, iar la 30 ale lunii sosi la New York. Era însoţit
de Andreea, de patru servitori şi de o mică armată de
servitori personali – valeţi, subrete, curieri, lachei,
vizitii şi bucătari – conduşi de Soames, ridicat de
curând la rangul de prim-majordom. Printre însoţitorii
săi se numărau şi câţiva meşteri englezi, cunoscători
ai secretului combinării oţelului, şi pe care îi angajase
cu salarii uriaşe.
Pe chei îl aştepta Wilbur Morrison, directorul Băncii
Manhattan, căpitanul Nathanael Fanning,
conducătorul şantierului naval de la Long Island,
John Sanders, consilierul juridic şi Rees Baldwin,
şeful departamentului afacerilor americane al casei
Sunderland-Beauclair.
Îndată ce coborî pe chei, se repezi la Morrison, pe
care-l trase deoparte.
— Ce ştii în legătură cu Georgina? întrebă el.
Morrison încercă să întârzie explicaţiile. Se temea de
furtuna care nu va întârzia să izbucnească.
— Să vedeţi, povestea e mai lungă. Ar fi preferabil şi
discutăm cu uşile închise.
— Ai dreptate. Aici toţi sunt cu ochii pe noi. Vorbim
acasă. Încă o întrebare: Lumea a aflat de… păţania
Georginei?
— Nu! minţi Morrison. Secretul e bine păstrat.
Adevărul era că în Virginia şi la New York acest
subiect se afla pe buzele tuturor. Tatăl era o

— 690 —
personalitate prea însemnată pentru ca să nu
stârnească vâlvă şi comentarii veninoase.
— Casa cea nouă e gata, Morrison?
— Vă aşteaptă cu porţile deschise, Sir.
— Foarte bine. Vino să te prezint principesei de
Montenuovo.
Morrison ardea de nerăbdare s-o cunoască. Auzise
vorbindu-se despre Andreea, ca despre o pasăre
exotică de mare preţ.
Richard îl luă de braţ, şi-i conduse spre grupul de
secretari care se întreceau a face servicii Andreei.
Unul îi purta geanta, altul o mantie de blană, celălalt
caseta de bijuterii. Beaulieu ţinea de mână pe Francis-
Andrew. Francis-Andrew împlinise patru ani şi nu se
despărţea de marele lui prieten.
Americanii se uitau cu gura căscată la Andreea,
care îi uluise cu frumuseţea ei fragilă, cu eleganţa ei
autentic pariziană. Se uitau la secretarii îmbrăcaţi
după ultima modă britanică, la servitorimea ce se
afera cărând geamantane şi cufere.
Căpitanul Nathanael Fanning îşi şterse zgomotos
nasul cu batista cadrilată, apoi se plecă la urechea
avocatului Sanders.
— Ce zici, avocatule, de grămada de muscoi care
bâzâie în jurul patronului? Nu-mi vine să cred ochilor.
Am mai văzut odată un circ defilând pe stradă, cu
elefanţii în frunte. Clovnii şi îmblânzitorii de fiare erau
mai puţin împodobiţi cu fireturi decât ăştia…
— Aceştia sunt lachei în livrele, căpitane, îi explică
Sanders, familiarizat cu moravurile caselor mari din
Europa. Fetele cu bonete scrobite sunt subrete. Un fel

— 691 —
de slujnice mai subţiri. Tinerii de colo sunt secretarii
şefului. Printre ei e şi Norman McKreely. Nu-l
recunoşti?
— Ei, bată-l să-i bată! Cum să-l recunosc? Cu
năframa aia înfăşurată până la nas! O fi bolnav?
— Aş, bolnav! E moda nouă din Europa, zise
avocatul.
— Şi fetiţa aceea firavă?
— Cred că e… cum să zic… prietena…
— Aha! Am înţeles, mormăi Fanning. Cu toate mă
împac. Numai cu ţiitoarele astea…
— Mai încet, căpitane! Să nu te audă şeful…
— Bine, am să-mi ţin gura, zise căpitanul cu glas
scăzut. Dar treaba asta tot nu-mi place. Când omul
are nevastă, nu-i e îngăduit să…
— Chestiunile acestea nu sunt de nasul nostru,
căpitane. Uite, ne cheamă şeful şi pe noi.
— Gentlemen, veniţi să vă prezint principesei de
Montenuovo, îi pofti Richard cu acelaşi ton poruncitor,
atât de firesc de la o vreme.
Morrison şi Sanders sărutară protocolar mâna
Andreei. Reed Baldwin voi să spună un cuvânt, dar se
bâlbâi, scoţând câteva sunete nearticulate. Andreea îi
zâmbi cu atâta bunăvoinţă, încât îi mai risipi
tulburarea. Şi el îi sărută mâna, aşa cum văzuse că
fac ceilalţi colegi.
Fanning se mărgini să prindă cu precauţie în palma
lui mare şi lată, mâna micuţă şi răcoroasă a tinerei
femei.
„Nu se cuvine să sărut mâna fâţei ăştia, îşi zise el
demn. E de-o vârstă cu fata fie-mii. Ce gust a avut şi

— 692 —
patronul. Asta e ca un pui de găină. N-ai ce roade. Nu
deosebeşti osul de carnea puţină şi slabă.”
Trei trăsuri aşteptau pe chei. Nici Morrison şi nici
Reed Baldwin nu se gândiseră că va fi nevoie de cel
puţin zece vehicule, spre a face faţă necesităţilor.
Richard, Andreea, Francis-Andrew şi Adrien de
Beaulieu se urcară în prima trăsură. Morrison,
Sanders şi secretarii într-a doua. Celelalte trei subrete
şi Soames ocupară pe a treia.
Read rămase să facă rost de trăsuri şi furgonete
pentru restul personalului şi pentru bagaje. Nathanael
Fanning întârzie pe puntea lui „Empress of China”, să
mai stea de vorbă cu comandantul. Era mai plăcut
decât să asiste la instalarea patronului în casa lui
nouă, sau să facă pe vătăşelul, ca Reed.
Andreea era dezamăgită. Auzise atâtea despre
Lumea Nouă, încât îşi făurise despre aceasta o
imagine convenţională, cu Piei Roşii, pionieri, turme
de bizoni, întinderi nesfârşite de pământ acoperite cu
ierburi uriaşe, ori dune de nisip, la poalele cărora,
defilau caravane cu femei pierdute, deportate din
Europa. Pe povârnişul unei astfel de dune, Manon
Lescaut îşi dădea teatral sufletul în braţele dezolatului
Des Grieux.
În locul acestor peisaje, întâlnise o lume ternă,
incoloră. Prima deziluzie o încercase pe bord, după ce
marinarul de veghe vestise pământul. Andreea ieşise
repede din cabină, spre a face cunoştinţă cu America.
Cerul era cenuşiu, ca şi valurile oceanului. Iar în
depărtare, apăruse dunga neagră-cenuşie a unui ţărm
plat, monoton. New Yorkul îi păruse mediocru. Corăbii

— 693 —
numeroase şi ambarcaţiuni de tot soiul se încrucişau
în apele portului, cenuşii şi ele. Cenuşiu era şi cerul, o
burniţă fină pornise să se cearnă, înnegurând firea.
Cenuşii erau cheiurile înţesate cu mărfuri şi oameni,
cenuşii străzile cu case modeste de lemn, cenuşii
bisericile şi grădinile. Peste toate o uşoară ceaţă plutea
netulburată.
Nu avură mult de mers. Trăsura opri în faţa unui
grilaj înalt. Un portar bărbos, în haine negre, deschise
o poartă de fier, pe care se înfăşurau ghirlande de
bronz. Atelajul se avântă pe o alee aşternută cu
pietriş, şi se opri în dreptul unei scări largi. Faţada
clădirii, operă a arhitectului McIntyre nu se desluşea
bine prin pânzele umbrelor serii, care se lăsau cu
repeziciune. Se conturau limpede numai ferestrele
luminate puternic ale celor două caturi. Deasupra uşii
înalte de la intrare, cu o impostă încoronată de un
balcon cu balustradă dantelată de fier forjat, se înălţa
o suplă fereastră palladiană. Pe cât de cenuşiu părea
exteriorul casei, pe atât de grandios era interiorul.
Vastul hol îmbrăcat în marmură verde, era flancat de
patru camere de paradă. De o parte, două saloane cu
oglinzi şi girandole aurite, mobile Hepplewhite şi
vitrine cu bibelouri antice. De cealaltă parte, un salon
bibliotecă în stil Chippendale, o sufragerie cu două
bufete grele de acaju, pe care erau expuse farfurii
Wedgwood şi tacâmuri de Sheffield. În fundul holului
se deschidea o admirabilă piesă ovală, cu o scară în
jumătate de spirală, proiectată pe o imensă fereastră,
ce privea spre ocean. Ghirlandele de pe tavane, uşile
canelate, căminele sculptate cu discretă graţie dădeau

— 694 —
prin comparaţie un caracter exuberant decoraţiei în
verde şi alb a pereţilor.
În vreme ce conducea pe Richard şi pe Andreea din
cameră în cameră, Morrison spicuia dintr-un carnet:
— Trei duzini de scaune cu spătar oval au fost
comandate la Philadelphia… Tot acolo s-au lucrat
balustradele de fier forjat pentru scările exterioare şi
pentru balcoane… De la Londra s-au adus sculpturile
pentru camera ovală, serviciile de masă şi argintăria…
Casa Roggett din Roxbury a furnizat un dormitor şi
galeriile pentru ferestre… De la casa Skillin, din
Boston, s-au achiziţionat patru statui de lemn…
Pe Andreea n-o interesau aceste amănunte,
psalmodiate cu importanţă de Morrison. Pentru ea,
criteriul de apreciere era subiectiv. Interiorul acesta
sugera o atmosferă plăcută, intimă. Avea convingerea
că aici se va simţi bine. Ce însemnătate avea faptul că
scaunele erau din Philadelpia şi galeriile ferestrelor de
la Roxbury? Era suficient că toate piesele fuseseră
alese cu gust. Până şi în bibliotecă, volumele frumos
legate erau orânduite în rafturi. Curioasă, se apropie
de ele. Spicui câteva titluri. Romane, volume de
versuri, de istorie, eseuri. Autorii, cu excepţia lui
Franklin, îi erau necunoscuţi. James Allen, Joseph
Stansbury, Jonathan Odell, Robert Siender, John
Trumbull…
— Toţi autorii sunt americani, Mylady, explică
Morrison. Arhitectul a dorit să vă ofere o privire
cuprinzătoare asupra producţiei literare americane.
Consilierul său în această privinţă a fost un scriitor
american de origină franceză, Hector Saint-John de

— 695 —
Crèvecoeur.
— Morrison, zise Richard cu mulţumire, arhitectul
dumitale a fost la înălţime. Cred că la oră actuală casa
aceasta n-are asemănare în America.
— Acelaşi lucru l-a dorit şi McIntyre.
Vizitară camerele pentru oaspeţi. Douăzeci, la
număr. Fiecare decorată în alt stil. Apartamentele
stăpânilor se remarcau printr-o decoraţie discretă, cu
tonuri pastelate. Elementele decorative caracteristice
se regăseau în ornamentele tavanelor, în cornişele
elaborate, în panourile elegante, în căminele delicat
sculptate.
— Mobilele executate în America sunt semnate de
Duncan Phyfe, John Goddard şi William Savery,
declară Morrison.
Între timp, Soames îşi luase în primire atribuţiile.
Personalul de serviciu autohton, angajat de Morrison,
încercă o mare dezamăgire când servitorii aduşi din
Europa invadară casa. Prezenţa localnicilor părea să
devină inutilă. Cum ar îndrăzni ei să concureze pe
stilaţii servitori europeni? Soames îi linişti,
anunţându-i emfatic că ei aveau să constituie
personalul permanent al casei, ceilalţi urmând să
însoţească pe stăpân în deplasările sale.
Bucătarul american pregătise o cină care, spre
surpriza lui Soames, nu lăsa cu nimic de dorit.
Richard oferi o gustare persoanelor ce-i ieşeau în
întâmpinare. Scuză lipsa Andreei, care se retrăsese în
apartamentul ei spre a se odihni.
Oaspeţii mâncară bine, băură şi mai bine, iar la
orele nouă din noapte se retraseră, cu excepţia lui

— 696 —
Morrison. Richard îl oprise spre a se informa mai
amplu asupra Georginei.
Directorul băncii îi relată pe scurt modul în care
fusese încunoştiinţat de situaţia fetei. În cursul
ultimei sale vizite la Bermuda Hundred, Obadiah
Folger îi raportase că Georgina nu se simţea bine,
slăbea, avea greţuri şi adeseori izbucnea fără rost în
plâns. Un doctor dăduse diagnosticul. Fata era
însărcinată. Consternat, Morrison anunţase pe Sir
Lewis Effingham. Acesta îşi încunoştiinţase în scris
ginerele.
Richard dădu în sfârşit curs liber indignării,
zăgăzuite până atunci de ochii lumii. Blestemă pe
Folger, pe dădaca Georginei şi pe seducătorul fără
nume. Mustră şi pe Morrison, fiindcă nu se ocupase
îndeajuns de copii.
— Nu bănuieşti cine e ticălosul? tună Richard, care
se congestionase de mânie. N-ai niciun indiciu?
— Nimic în afară de ceea ce v-am spus, replică
Morrison plouat.
Richard se plimba agitat dintr-un capăt în celălalt al
camerei. Ca de obicei, avea impresia că mişcarea îi
limpezea gândurile, îi calma nervii.
— Mâine plecăm în Virginia. Vreau să stau de vorbă
cu Georgina, cu dădaca ei şi cu Folger. Pun rămăşag
cu dumneata că după ce vor da ochi cu mine vor face
mărturisiri mai ample decât în faţa preotului…
Sosirea lui Richard la Bermuda Hundred căzu ca o
lovitură de trăsnet; toţi îl ştiau în Europa. Înapoierea
sa în Statele Unite nu era prevăzută înainte de un an
sau doi. Vizitele lui în Virginia erau atât de rare, încât

— 697 —
în ochii copiilor el apărea în postura unui personaj
aproape legendar, care nu-şi făcea simţită prezenţa
decât în anumite ocazii solemne.
Când Richard o văzu pe Georgina, nu o mai
recunoscu. Se făcuse o adevărată domnişoară.
Crescuse, se dezvoltase, avea tot farmecul şi
prospeţimea adolescenţei. Mânia lui Richard se topi
câteva clipe, lăsând locul unui simţământ de duioşie.
Georgina era atât de plăpândă, de fragilă. O pradă
delicată, care prin lipsa ei de apărare stârnea dorinţele
bărbaţilor.
Richard se simţea vinovat. O neglijase. Dacă ar fi
ţinut-o lângă el, dacă i-ar fi privegheat primii paşi
viaţă, nenorocirea nu s-ar fi abătut. Sir Lewis avusese
dreptate. Vina nu era a Georginei.
O mângâie pe păr. O simţi cum tremură.
— Georgina, vreau să stăm de vorbă. Aşa cum stă
de vorbă un tată cu fetiţa lui.
Expedie pe toată lumea şi rămase numai cu ea în
salonul în care seara îşi revărsa umbrele. Era o
atmosferă intimă, caldă, prielnică destăinuirilor.
Richard era convins că toate se vor aranja cu bine.
Georgina va înţelege că avea datoria să nu ascundă
nimic tatălui ei.
Va avea încredere în el şi îi va mărturisi lucruri pe
care până atunci nu le împărtăşise nimănui.
— Georgina, am auzit ce ţi s-a întâmplat. E o
nenorocire. Dar vom încerca să reparăm tot ce poate fi
reparat. În primul rând vreau să-i aflu numele…
Se gândi s-o întrebe: Îl iubeşti? Dar se abţinu. Cum
să vorbească de iubire acestei copile, pe care numai o

— 698 —
împrejurare nenorocită o făcuse să cunoască viaţa
înainte de vreme.
— Haide, răspunde-mi ca o fetiţă cuminte.
Georgina plecase capul. Plângea încet. Lacrimi mari
i se prelingeau pe obraji.
Richard se aşeză pe un scaun şi o trase lângă el.
Vru să o ia pe genunchi, dar se răzgândi. Georgina era
prea mare.
Se simţea stingherit. Nu ştia cum să se poarte cu ea.
Nu învăţase îndeajuns să fie tată. Alături de Andreea
uitase de obligaţiile sale părinteşti. Tinereţea ei îi
împrumuta şi lui o tinereţe prelungită miraculos
dincolo de pragul maturităţii. La patruzeci şi patru de
ani, se simţea ca de douăzeci. Spre deosebire de
bărbaţii din generaţia lui, care acceptau, de bine de
rău, imperativele vârstei, el nu concepea să capituleze.
Faţă de Georgina se simţea dezorientat, ce şi când
ar fi căzut într-o lume străină. Da. Aceasta era
realitatea. Nu ştia să fie tată. Nici copilul lui şi nici
Andreea nu-l deprinseseră cu acest simţământ. În
Francis-Andrew vedea o minunată păpuşă cu care se
juca Andreea. În trecut, aceasta atrofiere a
simţământului patern nu-l supărase. Dimpotrivă.
Acum însă îi înţelegea dezavantajele. Orice ar face, nu
va şti să câştige încrederea Georginei.
Ea îl privea din când în când, cu ochi mari, înecaţi
în lacrimi, care păreau să grăiască: „Nu pot să
răspund! Nu pot să răspund! Iartă-mă, dar nu pot să
răspund!…”
Tăcerea Georginei îl irita. Nu era deprins să i se
reziste.

— 699 —
 Brusc îl potopi mânia. Sângele se urcă în cap.
— Răspunde-mi o dată, mironosiţo!
Şi fără voie o pălmui. Degetele lui grele lăsară dâre
roşii pe obrazul ei.
Regretă gestul. Dar era prea târziu. Nu ştia să fie
îngăduitor. Se simţi iarăşi vinovat. Şi această
conştiinţă grea îi spori îndârjirea.
— Răspunzi, sau nu?
Tăcerea ei, spaima pe care i-o citi în ochi, îl înfurie
la paroxism. O apucă de umăr şi o smuci cu putere.
— Răspunde o dată! Nu ştii să răspunzi tatălui tău?
Dar ai ştiut să te culci cu un străin! Ai ştiut!
O lovi iarăşi. Plânsul ei continua tăcut, fără schisme
dezordonate. Richard îşi aruncă privirile prin casă.
Căuta din ochi o cravaşă. Văzuse o cravaşă pe o
canapea, dar nu îşi mai amintea în ce cameră în
salonul verde? În hol?… Da, da. În hol.
Apucă pe Georgina de mână şi o trase după el. Lipsa
ei de rezistenţă îl înnebunea. O târî prin trei camere,
până ajunse în hol. Cravaşa era aruncată pe
canapeaua de lângă fereastră. Aşa cum îşi amintise el.
— Ai de gând să-mi răspunzi? urlă Richard.
Tăcerea ei încăpăţânată îi risipi şovăielile. Înşfăcă
cravaşa şi o ridică în aer. Şuierând, o abătu asupra
fetei, lăsându-i urme vinete pe umeri. Georgina căzu
în genunchi, fără să scoată un ţipăt. Gemea numai, cu
sughiţuri.
O bătu până ce obosi, apoi chema un servitor. Un
negru bătrân, în livrea, apăru tremurând.
— Ia fata şi du-o în camera ei! Încui-o! Cheia să mi-
o aduci mie. Ai înţeles? Numai mie.

— 700 —
 Dădu drumul Georginei, care se prăbuşi pe parchet.
— Scârbă încăpăţânată! şuieră el încă o dată, apoi
ieşi furios din cameră.
În seara aceea, dădu poruncă straşnică dădacei şi
lui Folger, care tremurau înspăimântaţi, să o ţină pe
Georgina închisă în camera ei până va mărturisi totul.
La cină dădu dispoziţie să fie aduşi cei doi băieţi
rămaşi în America. Era un eveniment. Pentru prima
oară în viaţa îşi chema copiii la masă. Morrison avea
să fie cel de al patrulea conviv. Lui Folger nu-i făcu
această onoare. Bătrânul puritan primi cu durere
afrontul, dar îşi ascunse simţămintele.
În raport cu masa lungă din sufragerie, copiii –
Robert, de unsprezece ani şi Charles, de nouă –
păreau şi mai mici. Aproape că nu li se vedea capul
printre carafele înalte de cristal şi sfeşnicele cu
lumânări aprinse. Sperioşi, aruncau priviri furişe
tatălui lor, plecându-şi ochii în farfurie, ori de câte ori
acesta se uita la ei.
În timpul cinei, Richard schimbă puţine vorbe cu
Morrison şi abia dacă adresă un cuvânt copiilor.
Robert şi Charles crescuseră surprinzător. Robert avea
două gropiţe care se adânceau din orice nimic, dându-
i un aer de ştrengar drăgălaş. Charles, în schimb, era
încruntat, închis, cu buzele strânse îndărătnic.
Întocmai ca sora lui.
Prin asociaţie de idei, gândul lui Richard fugi la
Henry, de care nu mai ştia nimic. Mai bine zis, relativ
nimic. Henry studia la Oxford. Învăţa bine. Câţi ani o
fi împlinit Henry?
Richard făcu repede socoteala. 1781-1798.

— 701 —
Şaptesprezece ani. Trebuia să se gândească la viitorul
fiului său. Bancher? Industriaş? Şi una şi alta.
Drumul lui Henry era netezit. Nu avea motive să se
îngrijoreze îndeosebi de soarta lui.
Georgina, în schimb, cerea o atenţie deosebită. Când
se gândi la ea, Richard, simţi că îl cuprinde iarăşi
furia. Spre a se stăpâni, bău un pahar cu vin. Alcoolul
îl mai linişti. Dacă spumega de furie, nu realiza nimic.
Era mai înţelept să se reculeagă, să chibzuiască la
rece. Să facă cercetări, să supună personalul de
serviciu unui interogatoriu strâns. Dacă reuşea să
obţină numele tuturor bărbaţilor care se aflaseră în
preajma Georginei şi să se informeze asupra modului
în care ea îşi petrecuse timpul în luna mai, epoca
critică, avea toţi sorţii să prindă firul adevărului.
Chiar de a doua zi, începu ancheta. De la primele
interogatorii află un fapt important, pe care pană
atunci nu i-l comunicase nimeni. În mai, Georgina
fusese la Williamsburg, împreună cu fraţii ei mai mici
care umblau la şcoală. Aceasta complica lucrurile.
Însemna că va trebui să-şi extindă cercetările.
— Cine însoţeşte de obicei pe copii, când pleacă la
şcoală la Williamsburg? întrebă Richard pe Folger.
— În afară de mine, Irène, fata în casă, care are grijă
de lucrurile Georginei, Matthews, valetul copiilor şi
Jacob, vizitiul.
Richard chemă pe Matthews şi pe Jacob. Jacob era
bătrân. Coliliu, pungit la faţă şi urât ca o maimuţă.
Putea fi scos din cauză. Matthews era însă tânăr
frumuşel, dezgheţat. Avea părul blond, ochi vioi, dinţi
albi ca perlele… Tipul de bărbat care place femeilor.

— 702 —
Fruntea lui Richard se încreţi. Nu cumva Matthews…
Valetul răspundea cu seninătate la întrebări. Într-
adevăr însoţise pe Miss Georgina, pe Master Robert, şi
pe Master Charles la Williamsburg. Prin însăşi
atribuţiile sale avea permanent acces în apartamentele
copiilor, atât aici, la Bermuda Hundred, cât şi la
Williamsburg, unde întreg etajul casei lui Sir Lewis
Effingham era rezervat acestora.
— La Williamsburg, copiii sunt deserviţi şi de
servitori ai casei Effingham?
— Numai de o parte din ei. Sir Lewis nu vrea să aibă
niciun contact cu nepoţii. Personalul afectat lor
rămâne la dispoziţia exclusivă a acestora.
— Şi din cine e compus acest personal?
— Din două bucătărese, două fete în casă. O
spălătoreasă şi un singur valet.
— Valetul e vârstnic?
— În jur de cincizeci de ani.
— Miss Georgina primea vizite?
— Din când în când veneau să o vadă cele două fete
ale judecătorului Everard Livingstone. Casa acestuia e
învecinată cu a lui Sir Lewis.
Antipatia lui Richard pentru valetul acesta stilat,
meşter la vorbă şi pe care nu-l intimida prezenţa
stăpânului, creştea pe fiecare clipă. Bănuielile lui
căpătau consistenţă.
— Cine mai are acces în apartamentele copiilor?
— Mr. Folger, care locuieşte în acelaşi etaj, Sir.
— Şi din afară?
— Miss Sumthers, profesoara de cânt şi de desen,
pastorul Williams, prietenul lui Sir Lewis, şi Mr. Frank

— 703 —
Phipps, preparatorul de matematică şi de limbi
străine.
Richard încreţi sprâncenele.
— Mr. Frank Phipps?
— Da, Sir. Mr. Frank Phipps e student la Facultatea
din Williamsburg. A fost recomandat de Mr. Morrison.
— Altcineva mai intră în casă?
— Nimeni, Sir! Colegii de şcoală al lui Master Robert
şi ai lui Master Charles, nu vin niciodată în vizită.
Termenul aceste pompos, folosit în legătură cu nişte
copii, dintre care cel mai vârstnic nu depăşea
doisprezece ani, l-ar fi amuzat pe Richard, dacă grijile
sale ar fi fost mai puţin arzătoare.
După ce concedie pe Matthews, chemă pe Folger şi
pe Morrison.
— Niciunul dintre dumneavoastră nu mi-a vorbit
despre acest Frank Phipps. Ce e cu el?
Folger răspunse cel dintâi.
— E un tânăr excepţional, Sir. Bine pregătit, serios
şi suficient de autoritar cu copiii, pentru a fi respectat
şi iubit de ei. Datorită lui Mr. Phipps, Robert şi
Charles au făcut însemnate progrese la matematică.
Această constatare se oglindeşte în notele mari
obţinute de el în ultimii doi ani.
— Phipps este de doi ani preparatorul copiilor?
— Da, Sir, şi până acum nu am avut motive să mă
plâng de el. Mi l-a recomandat Mr. Morrison.
— Este adevărat, interveni directorul băncii. Acum
doi ani, Mr. Folger mi s-a plâns că Robert şi Charles
sunt slabi la matematică şi că au nevoie de un
preparator competent. M-am gândit la tânărul Frank

— 704 —
Phipps, despre care mi se vorbise, nu demult, în
termeni elogioşi. Frank Phipps mi-a inspirat cu atât
mai multă încredere, cu cât e fiul lui Joseph Phipps,
directorul uzinei de la New Schenectady.
— Aha, fiul lui Joe Phipps! Şi ce caută la
Williamsburg?
— E student Facultate. În ultimul an. La primăvară
trebuie să-şi la diploma.
Richard se juca gânditor cu tabachera sa de aur.
Bănuielile lui deveneau certitudini. Vinovatul nu
putea fi decât unul din cei doi tineri. Studentul sau
valetul. Oricare ar fi, îşi va primi pedeapsa. Omul care
îi pângărise fata nu va rămâne nesancţionat.
În primul rând valetul trebuia în permanenţă
supravegheat. Pentru aceasta alese un lacheu cu
musculatură de campion de box, poreclit Samson care
făgădui să nu-l piardă din ochi.
— Argint viu să fie Matthews, şi tot n-o să-mi scape.
— Bagă bine de seamă, îi porunci Richard. Gura să-
ţi fie pecetluită.
— Vă rog să aveţi încredere în mine, Sir. Când
trebuie, ştiu să fiu mai tăcut decât un mormânt.
Seara, la cină, Richard comunică lui Folger şi lui
Morrison hotărârea sa de a se deplasa la
Williamsburg.
— Vreau să stau de vorba cu tânărul Phipps. Putem
da de el?
— Desigur, Sir. Cursurile facultăţilor au început de
mult, se grăbi Folger să răspundă.
De când cu nenorocirea Georginei, era obsedat de
spectrul concedierii. Nu ştia ce să mai facă, pentru a

— 705 —
intra în placul lui Richard. Timpurile erau grele, banii
rari, bătrâneţea cu întreg cortegiul ei de neplăceri îşi
vestea prezenţa.
— Apropo, Folger. De ce se mai află copiii la ţară?
După câte ştiu şcolile au început de o lună şi mai
bine.
— La Williamsburg bântuie scarlatina. M-am gândit
să-i feresc de molimă. Am amânat cu două săptămâni
plecarea.
— Schimbăm, programul, Folger. Să se facă
bagajele. Poimâine de dimineaţă plecăm la drum.
— Prea bine, Sir, prea bine.
Richard era omul hotărârilor repezi. Avea un plan pe
care trebuia să-l ducă la îndeplinire. Voia să
percheziţioneze camera Georginei. Nădăjduia să
găsească, o scrisoare, un bilet, un fragment de jurnal
– cum obişnuiesc fetele să-şi ţină.
Ziua următoare cădea într-o duminică. Richard
profită de ocazie, spre a trimite pe Georgina şi pe
băieţi la biserică.
— Să zăboveşti cu ei cât mai mult, porunci el lui
Folger. Înţelegi? Cât mai mult! Să nu te înapoiezi
acasă înainte de ora prânzului.
După plecarea lor, chemă pe Morrison şi împreună
cu el, urcă la etaj, unde era situată camera fetei.
— Avem trei ore la dispoziţie, Morrison. Dacă va fi
nevoie, răscolim totul. Imposibil să nu găsim un
indiciu.
Percheziţia, spre marea lor dezamăgire, nu dădu
rezultate. Scotociră dulapurile, scrinul, biroul mic de
acaju, cenuşa din cămin, căutau printre saltele, pe

— 706 —
sub covoare. Nu găsiră nimic care să le poată folosi.
Georgina avea un jurnal. Dar de la aprilie încoace,
paginile erau rupte. Toate cărţile din mica ei bibliotecă
fură cercetate pagină cu pagină. Iarăşi nimic.
Singurul indiciu, care dezvăluia oarecum starea de
spirit a Georginei, era un mic volum, legat în
pergament, cu drama lui Shakespeare Romeo şi
Julieta. Richard îl găsi sub o pernă. Tiradele de
dragoste din scena balconului erau subliniate cu roşu.
Cu roşu erau subliniate şi pasajele în care cei doi
amanţi îşi jurau credinţă eternă înainte de a se
înfăţişa călugărului care avea să le binecuvânteze
legătura. Richard luă volumul şi-l strecură în
buzunarul hainei. Poate că-i va servi.
A doua zi, plecară la Williamsburg. Richard, copiii,
Morrison, Folger, valetul Matthews, gardianul său
secret şi întreg personalul care îl însoţea deobicei în
deplasări.
Ancheta lui Richard se apropia de punctul
culminant. Acum nu se mai grăbea. Avea toate
atuurile în mână. Vinovatul va cădea singur în cursă.
Îndată după sosirea la Williamsburg, trimise veste
tânărului Phipps să se prezinte la casa Effingham spre
a relua lecţiile cu copiii. Mesajul era semnat de Folger,
spre a nu da nimic de bănuit. Studentul răspunse în
scris că în ziua următoare se va prezenta la lecţii.
Planul lui Richard era simplu. Va pune pe Georgina,
fără veste, în prezenţa studentului. Dacă acesta era
eroul aventurii, Georgina trebuia să se trădeze printr-
un gest nestăpânit, printr-o roşeaţă revelatoare. Acest
plan nu putea da rezultate, decât cu o singură

— 707 —
condiţie. Cei doi tineri să nu poată comunica între ei
în prealabil.
Sir Lewis Effingham fu principial de acord cu planul
lui Richard.
— Şi dacă Phipps e vinovatul, ce ai de gând să faci?
întrebă bătrânul cu umbră de ironie.
— Dacă a urmărit să facă o afacere, necinstindu-mi
fiica, îl voi dovedi că şi-a greşit socotelile, zise Richard
încleştându-şi fălcile.
Sir Lewis se uită gânditor la o statuie polichromă a
Sfintei Fecioare, aşezată pe un sever cufăr gotic. Piesa,
de factură spaniolă, se remarca prin surâsul de
infinită bunătate şi iertare de pe buzele sfintei.
— Nu crezi că ar fi preferabil să priveşti lucrurile cu
mai multă înţelegere? Să discuţi cu el, de la om la om.
Poate că nu e atât de rău pe cât îl crezi.
O expresie de superioară compătimire pluti pe
chipul lui Richard.
— Vârsta vă face să fiţi atât de îngăduitor, Sir?
— Se prea poate, replică bătrânul cu seninătate.
Vârsta, experienţa, mi-au modificat atitudinea faţă de
viaţă, faţă de oameni.
Neglijase să releve tonul dispreţuitor al ginerelui.
— Odinioară, continuă Sir Lewis, judecam la fel ca
dumneata. Greşeam şi împrejurările mi-au dovedit-o.
Richard se încruntă.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Nimic anume. Generalităţi.
Sir Lewis îşi mută privirile asupra ginerelui.
Trăsăturile acestuia păreau şi mai aspre, mai
neîndurătoare, în comparaţie cu expresia blândă a

— 708 —
Sfintei Fecioare.
— Nu obişnuiesc să fac aluzii, Richard. Nu-mi place
să-mi creez în mod gratuit animozităţi.
— Cred că nici nu ar fi cazul să faceţi aluzii, insistă
acesta.
Ironia fină a bătrânului îi trezise susceptibilitatea.
De data aceasta, tonul lui tăios, aproape insolent,
provocă o replică tot atât de dură.
— Şi nu ne mai jucăm cu vorbele şi cu intenţiile,
Richard. Dacă aş fi vrut să fac o comparaţie între tine
şi acest… Phipps, aş fi făcut-o fără să mă sfiesc. Este
adevărat că asemănarea situaţiilor m-a amuzat în
oarecare măsură.
— Asemănare, Sir?
— De ce nu?
— Nu se poate afirma că evitaţi să spuneţi lucrurilor
pe nume, rosti Richard batjocoritor.
— Să fim serioşi, dragul meu. Nu-ţi reproşez
trecutul. Ar fi stupid, încerc numai să te fac a înţelege
că poate acest tânăr student nu e mai rău decât alţii.
— Gestul lui e incalificabil. A abuzat de o minoră. E
un fapt penal.
Sir Lewis făcu un gest oboseală.
— Asemenea fapte penale, accentua el, se petrec
zilnic sub ochii noştri. În tinereţe am trecut şi eu prin
situaţii asemănătoare. Dar pe atunci le-am judecat
altfel. Jetter sa gourme, spun cu indulgenţă francezii.
Aşa socoteam şi eu, mai ales că eu eram actorul. Ochii
vioi, cenuşii, ai bătrânului, avură o scăpărare de
pumnal. Gândeşte-te bine, Richard, pilda mea este
chiar atât de izolată? Gândeşte-te bine!

— 709 —
 Richard îl privi scrutător. Făcea socrul său aluzie la
Ophelia? Ori la Andreea? Discuţia lua o întorsătură
neplăcută. Sir Lewis era montat împotriva sa. Nu
încăpea îndoială.
— Georgina e la o vârstă când asemenea accidente
se petrec în mod curent, zise Sir Lewis. Apoi brusc
fără menajamente adăugă: Vina, în majoritatea
cazurilor, o poartă părinţii care nu ştiu să-şi
îndrumeze copiii. Ori care – mai rar – uită să o facă. Şi
într-un caz şi într-altul, sunt tot atât de condamnabili.
Mintea lui Richard înregistră automat prima frază a
lui Sir Lewis: „Georgina e la o vârstă când asemenea
accidente se petrec în mod curent”. Odinioară, Gerald
Eastleigh îi spusese acelaşi lucru, dar cu alte vorbe.
Nobilii aceştia aveau o morală aparte. Richard se
simţea mai apropiat de concepţiile burghezilor, care
stârnesc un tărăboi de nedescris când află că fetele lor
au făcut un pas greşit.
„Nu sunt îndeajuns de aristocrat, spre a primi cu
seninătate pângărirea propriului meu copil, reflectă el.
În vinele mele curge sângele burghezului Josiah
Sunderland… Aluzia socrului meu e foarte
transparentă. Îmi cere să-i răspund dacă socotesc
exemplul lui izolat. Se referă desigur la Ophelia şi la
Andreea. I-am înţeles jocul. Vrea să-mi demonstreze
că viaţa te pedepseşte cu propriile tale păcate. «Cine
ridică sabia, de sabie va pieri.» Simplist eşti, bătrâne!
Uiţi că Ophelia nu a făcut o socoteală proastă
măritându-se cu mine. Copiii ei sunt azi mai bogaţi
decât toate neamurile voastre la un loc. Şi aceasta
datorită mie. Numai mie. Iar dacă a înnebunit e numai

— 710 —
vina eredităţii ei încărcate. Cât despre Andreea, am
îmbrăcat-o în aur.”
„Da, dar aurul e o îmbrăcăminte incomodă, o
carapace care împiedică mişcările, o temniţă
strălucită, care rămâne totuşi o temniţă, răspunse
alter ago. Aurul nu e totul în viaţă!”
„Pardon! Aurul e totul! ripostă Richard. I-am
pregătit Georginei o zestre regală. Cu banii ei putea
aspira la cele mai strălucite partide. Pe când aşa, s-a
nenorocit! Va trebui să cumpăr un soţ mediocru care
să-i facă o graţie acceptându-i bastardul!”
„Dar vina pentru această nenorocire n-o porţi tu?
Nu crezi că are dreptate Sir Lewis?”
Richard se ridică furios de pe scaun.
— Şi acum ce vreţi să fac, Sir? strigă el. Să şterg
totul cu buretele? Să mă târăsc pe burtă în faţa lui
Phipps sau a lui Matthews şi să le cer iertare pentru
neglijenţa creşterii Georginei?
— Să nu ceri iertare lui Phipps sau lui Matthews,
rosti apăsat Sir Lewis, fără a se lăsa impresionat de
ieşirea ginerelui. Să ceri iertare Georginei. Să-i ceri
iertare în genunchi, pentru că i-ai distrus viaţa,
Richard. Tu şi numai tu! Ai uitat că ai o fată care
păşeşte pragul adolescenţei. Ai uitat că şi anumite
îndatoriri faţă de ea. Ai uitat că erai obligat să o fereşti
de primejdii. Că trebuia să-i pregăteşti o viaţă senină,
frumoasă.
Sir Lewis izbi cu pumnul în măsuţa din apropierea
lui. Un bibelou de Niderviller, care înfăţişa un Neptun
cu tridentul se prăvăli pe parchet, spărgându-se în
bucăţi.

— 711 —
 — Da, Richard. Va trebui să-i cumperi un soţ
mediocru. Un soţ care o va tiraniza. Un soţ care îi va
aminti toată viaţa păcatul tinereţii. Viaţa ei va fi un
infern. Şi aceasta numai datorită ţie!
— Cine o poate împiedica să divorţeze? urlă Richard.
Să-şi trăiască viaţa aşa cum va voi? Aşa cum a
început-o! Să-şi dea poalele peste cap!…
— Ce expresie foloseşti pentru fiica ta, Richard.
Vorbele acestea fură ca un duş rece pentru Richard.
În câteva clipe, îşi regăsi stăpânirea de sine.
— Aveţi dreptate, Sir Lewis. Nu sunt suficient de
rafinat pentru a-mi revărsa mânia în cuvinte frumoase
meşteşugite. Iertaţi-mi scena provocată fără vina mea.
Nu trebuia să tulbur calmul acestui… muzeu, apuse
aruncând o privire dispreţuitoare peste dulapurile
încărcate cu bibelouri de artă, argintărie străveche şi
manuscrise care supravieţuiseră întunericului lumii
medievale. Voi proceda aşa cum voi crede de cuviinţă.
Bineînţeles, vă voi aduce la cunoştinţă – cu tot
respectul ce vă datorez – hotărârea mea în privinţa
Georginei şi a… amantului ei.
Se înclină adânc, ducându-şi la piept mâna albă,
acoperită aproape în întregime de dantela manşetei.
Apoi părăsi încăperea.
În faţa imensei ferestre din camera ovală, Andreea
stătea nemişcată, contemplând oceanul cenuşiu.
Dinspre larg sufla un vânt puternic care strivea ploaia
de geamuri.
Andreea era tristă. La câteva zile după plecarea lui
Richard în Virginia căpătase certitudinea că va mai
avea un copil. Un copil cu o stare civilă complicată,

— 712 —
repudiat şi de rudele mamei şi de ale tatălui.
Dacă Richard ar fi fost la New York, i-ar fi împărtăşit
vestea şi în chipul acesta şi-ar mai fi descărcat
greutatea de pe suflet. El ar fi mângâiat-o, i-ar fi şoptit
cuvinte duioase, ar fi liniştit-o… Dar aşa, trebuia să
păstreze taina. O taină apăsătoare, pe care
singurătatea o făcea şi mai dureroasă.
Andreea se simţea singură. Neînchipuit de singură.
Casa aceasta mare, cu încăperi multe şi vaste, îi părea
un deşert. Era obişnuită să locuiască în case mari.
Palatul Lusignan, în care se născuse, castelul
Charlesmont, Northland House, reşedinţa bunicilor,
depăşeau în proporţii această reşedinţă americană.
Erau însă populate de o lume a ei, o lume familiară:
părinţii, rude, servitori bătrâni, portrete străvechi. În
odăile acelea îşi petrecuse copilăria, tot în ele simţise
pentru prima oară fiorii dragostei, în epoca
adolescenţei. Şi Palazzo Andreea îi era familiar cu
tablourile şi operele lui de artă, care îi aminteau
galeriile din casa natală. Însăşi vechimea acelui palat
veneţian era pentru ea un punct de sprijin. Andreea
era o fiinţă ale cărei rădăcini erau adânc împlântate în
trecut. Noutatea, viitorul, o înspăimântau.
Aici la New York, totul era nou, vast, lipsit de
prietenie.
Casa aceasta era atât de nouă, încât parfumurile
care ardeau în trepiede nu reuşeau să acopere mirosul
vopselei proaspete, al tencuielii încă umede. Şi lumea
era alta. Agresiv de tânără, de încrezătoare în viitor, de
ruptă de tradiţiile şi prejudecăţile atât de stăruitoare
pe vechiul continent.

— 713 —
 Şi acest oraş clădit pe ruinele vechiului New York,
ars în timpul Războiului de Independenţă, îi părea
obositor de nou. Casele durate din cărămidă roşie, sau
din lemn ecarisat, toate asemănătoare şi înşiruite cât
vedeai cu ochii pe străzile drepte, o dezorientau, îi
dădeau o senzaţie de gol.
Andreea era un produs al Lumii Vechi. Produsul
bolnăvicios de firav al unei societăţi menită să piară în
vârtejul transformărilor sociale ale acelui sfârşit de
secol.
Andreea se uită cu teamă crescândă la oceanul care
se întuneca o dată cu noaptea ce pogora într-o uriaşă
fâlfâire de aripi cernite. Încolţită de un fior nestăpânit
de frică, se întoarse cu spatele spre fereastră. În holul
uriaş, ale cărui colţuri se pierdeau în întuneric, era
linişte. În căminul de marmură din dreapta ardea un
foc vesel, reflectat în oglinda veneţiană ce îmbrăcă
peretele din faţă. Atmosfera aceasta de pace contrasta
cu vijelia de afară. Degetele reci ale ploii băteau şi mai
tare în fereastra camerei ovale. Vijelia şuiera lugubru
pe sub streşini. Andreea îşi duse brusc mâinile la
urechi. Nu voia să mai audă gemetele vântului,
ropotele ploii în geamuri…
Într-un colţ al holului se afla o masă olandeză din
secolul al XVII-lea, lăcuită şi încrustată cu fildeş, pe
care trona o pendulă de bronz aurit, cu limbi cizelate,
ce împrumutau sclipirile flăcărilor din cămin. Pendula
avea un mecanism. De îndată ce era pus în funcţiune,
cânta printr-un sistem de clopoţei câteva măsuri din
Mozart.
Andreea declanşă mecanismul. Menuetul din

— 714 —
„Simfonia Jupiter” porni să îşi toarne picăturile sonore
într-o ploaie de armonii. Cu economie de mijloace,
constructorul realizase o adevărată minune. Ideea
armonică a compozitorului era admirabil tălmăcită de
sunetele cristaline ale clopoţeilor, care izgoniră din
mintea Andreei ceţurile fantomatice ale fricii. Apoi
menuetul se curmă. Ropotul ploii pe geamuri se
înteţise. Undeva se auzi zgomotul unui geam făcut
ţăndări. Poate o fereastră uitată deschisă, pe care
vântul o smulsese, trântind-o de perete.
Andreea tresări. Inima i se încleştase de spaimă.
Puse iarăşi în funcţiune pendula muzicală. „Allegro
Molto” prima piesă din „Simfonia în Sol Minor” începu
să-şi ţeasă într-un ritm vioi, iute, cele două teme care
se întregesc într-un tot armonic. Acest furtunos
început împletit atât de bine cu vijelia de afară, răscoli
nervii iritaţi ai Andreei.
Izbucni în plâns şi opri muzica.
Rafalele de ploaie se buluceau cu violenţă în
fereastră, şuierau dezlănţuite, ţipau ascuţit,
scrâşneau, de parcă toate ielele ar fi pornit să joace şi
să cânte. Deodată, un trosnet asurzitor, infernal, făcu
să se cutremure casa. Fereastra se despică în două, ca
o catapeteasmă năruită. Spărturi de cristal fură
împroşcate până în mijlocul holului, în vreme ce o
umbră neagră se avântă în zbor asupra Andreei.
Cutremurată de groază, ea scoase un ţipăt, care se
strangulă într-un hohot de cumplită disperare.

Când servitorii, alarmaţi de strigătul Andreei,

dădură năvală în hol, o găsiră prăvălită pe parchet, în

— 715 —
dreptul pendulei muzicale. La picioarele ei se zbătea o
pasăre neagră, cu gâtul pe jumătate secţionat.
Zăpăcită de furtună, atrasă de lumina focului din
cămin, proiectat pe fereastră, pasărea se repezise în
geamul înalt şi îl spărsese cu greutatea corpului ei…
Două zile Andreea zăcu fără cunoştinţă. Wilbur
Morrison mobiliză pe cei mai cunoscuţi medici din
New York. Ar fi fost îngrozitor să i se întâmple ceva
Andreei, tocmai în lipsa stăpânului. După un consult
care nu dură decât zece minute, decanul de vârstă
comunică lui Morrison diagnosticul.
— Principesa este într-o poziţie interesantă. Criza de
nervi îşi are izvorul în această situaţie. Marea vinovată
este sensibilitatea maladivă a principesei. Nervii îi
sunt serios zdruncinaţi. Nu are nevoie de odihnă, cât
de distracţie, de mişcare, de aer liber. Ca să fiu mai
explicit, Mr. Morrison, sufletul principesei e bolnav.
Nu trupul. Criza aceasta de nervi nu a fost decât ecoul
zbuciumului ei sufletesc. Încă o dată, recomandăm
aer, lumină, mişcare, distracţie. Creaţi-i o atmosferă
prielnică unei destinderi sufleteşti. Numai mulţumirea
sufletească o poate vindeca. Cred că m-aţi înţeles. Nu-
i aşa?
— V-am înţeles deplin doctore.
Medicul îi întinse o reţetă.
— Iată câteva calmante. O vor linişti. Acestea nu
sunt decât paliative. În două sau trei zile, o puteţi
scoate la plimbare. Profitaţi de o zi senină şi
convingeţi-o să iasă cu trăsura în oraş…
Zilele posomorâte ale acelui vitreg început de
noiembrie, se încheiară, şi într-o dimineaţă, locuitorii

— 716 —
New York-ului avură surpriza plăcută de se trezi cu
un cer de cristal, pe care soarele strălucea puternic,
dezmorţind firea, dând imbold păsărilor să cânte,
copiilor să se joace mai cu foc, eleganţilor să-şi plimbe
iarăşi costumele pe străzile din centru.
În zilele acelea senine, trăsura cu patru cai albi ai
lui Richard Sunderland, fu văzută în mai multe
rânduri, trecând în trap întins pe Broadway. Numai
George Washington folosea asemenea echipaje, în
epoca în care detractorii îl învinuiau că urmărea a se
încorona rege al Statelor Unite.
— Amanta lui Sunderland! exclamau trecătorii,
comentând potrivit mentalităţii, temperamentului şi
convingerilor lor intime.
Puritanii, scandalizaţi de afişarea acestui desfrâu,
condamnau cu asprime noile moravuri, care tolerau
adulterul, altădată atât de greu pedepsit.
— Această neruşinată Jezabel ar trebui spoită cu
smoală, tăvălită în fulgi şi plimbată prin târg, spre a fi
pildă tineretului, bolboroseau ei înfuriaţi.
— Satana sub trăsături de femeie! îşi scuipau în sân
gospodinele, indignate de acest lux ostentativ, într-o
vreme în care viaţa era îngrozitor de scumpă.
— Nu trebuie să lăsăm nepedepsit acest dezmăţ,
protestau pastorii, promiţându-şi să înfiereze în
viitoarele lor predici stricăciunea lui Richard
Sunderland şi desfrâul curtezanelor europene.
Pe Andreea o uimea ostilitatea surdă pe care o citea
pe chipurile multora.
„Ce-au cu mine?” se întreba ea cu teamă. Nu le-am
făcut nimic.

— 717 —
 Într-o dimineaţă, trăsura ei se încrucişă pe stradă
cu o coloană de manifestanţi ce scandau lozinci
războinice. Pe pancartele agitate în fruntea coloanei
scria cu litere de-o palmă:
Război Franţei!
Moarte spionilor francezi!
Afară cu francezii din Statele Unite!
Un glas din mijlocul manifestanţilor, răsună
strident:
— Şi târfa asta e franţuzoaică!
Huiduielile se abătură asupra Andreei. Speriaţi, caii
cabrară, gata să rupă hamurile. Vizitiul era priceput şi
avea prezenţă de spirit. Fără să se intimideze de
mulţimea ostilă ce se îngrămădea vociferând în jurul
trăsurii, dădu bice cailor. Echipajul, lansat ca o
catapultă, reuşi să spargă rândurile manifestanţilor. O
piatră, aruncată de un individ, lovi un cal care
necheză de durere. Altul zbură jobenul unui lacheu.
Câţiva bolovani bufniră în panourile trăsurii.
Vizitiul croi cu biciul pe un bărbat care se agăţase
de hăţuri. Echipajul se degajă în sfârşit de mulţime…
După această păţanie, Andreea refuză să mai iasă
din casă. Era înspăimântată.
„Ce-mi reproşează oamenii aceştia? De ce mă urăsc?
Eu nu vreau răul nimănui.”
Medicul încercă să o liniştească.
— A fost un incident fără importanţă. Spiritele sunt
îndârjite împotriva Franţei. Întâmplarea a făcut să vă
aflaţi pe stradă în timpul manifestaţiei. Lumea nu are
nimic împotriva dumneavoastră personal. Reluaţi
plimbările. Aveţi nevoie de aer. De mult aer.

— 718 —
 Andreea acceptă să iasă în oraş, dar numai
duminica.
— În zilele de sărbătoare, oamenii sunt mai liniştiţi,
spuse ea zâmbind.
Rămase stabilit să fie însoţită de un secretar al lui
Richard. Era mai prudent. Andreea alese pe Adrien de
Beaulieu. Îl simpatiza fiindcă îi era compatriot.
În duminica aceea, soarele îi pregătise o atmosferă
festivă. Razele lui aurii îi pripeau plăcut obrazul.
Trăsura trecu prin faţa unei biserici.
— Ce biserică e aceasta, Monsieur? întrebă Andreea
pe Beaulieu.
Secretarul se întoarse spre lacheul negru de pe
scăunelul din spate, repetând întrebarea.
— Cum se numeşte biserica aceasta?
— Trinty Church, Sir.
Andreea îşi exprimă dorinţa să o viziteze.
— Sunt câteva săptămâni de când n-am mai asistat
la un serviciu religios.
— Aceasta este o biserică protestantă, zise Beaulieu.
— N-are importanţă, surâse Andreas. Dumnezeu nu
e acelaşi la catolici şi la protestanţi?
Beaulieu porunci vizitiului să oprească. De îndată ce
lacheul deschise portiera, sări din trăsură şi întinse
Andreei mâna.
În faţa bisericii se aflau câţiva enoriaşi care
urmăriră plini de curiozitate scena. Toţi erau în haine
negre, de duminică.
Andreea purta un mantou de zibelină, somptuos ca
o hlamidă regală. Toca îi era împodobită cu pene de
paradis. Cele mai scumpe din lume. Beaulieu era în

— 719 —
talie. Frac albastru deschis, pantalon cotant de satin,
pantofi cu bucle de argint, cravată înaltă, prinsă cu un
ac de aur. Pălărie înaltă, lornion, baston de fildeş.
Intrarea lor în biserică făcu senzaţie. Serviciul religios
începuse. Băncile erau ocupate de credincioşi, care
uitară să mai urmărească serviciul divin.
Andreea văzu un loc liber într-o bancă ocupată
numai de femei. Beaulieu rămase în picioare lângă
uşă. Parfumul Andreei umplu biserica. Sub faldurile
mantoulul de zibelină, rochia de mătase foşnea.
Enoriaşele – îmbrăcate, sever în negru – se uitau
perplex la această apariţie neobişnuită. Andreea se
aşeză pe locul liber. Alături de ea se afla o femeie
voinică, negricioasă, cu ochi negri, aspri. Obrazul îi
era plin de riduri. Să tot fi avut cincizeci de ani.
Singura-i cochetărie era un jabou alb de dantelă, care
apărea discret printre reverele pardesiului negru.
Femeia se uită cu surprindere la Andreea. Privirile ei
se ascuţiră ca o lamă de cuţit. Buzele i se strânseră,
nările începură să-i fremete, degetele i se încleştară pe
băierele poşetei croşetate. Deodată, se ridică de pe
bancă. Ochii ei, încărcaţi de dispreţ, priviră pe
deasupra capului Andreei.
— Mi-e cu neputinţă să stau lângă o femeie
pierdută. Biserica e un lăcaş de rugăciune, nu de
pierzanie!
Cu gesturi bruşte, îşi făcu loc spre celălalt capăt al
băncii, pentru a nu se atinge de Andreea. Vecinele ei îi
uşurau trecerea, strângându-şi genunchii.
Toţi îi auziseră vorbele.
Altă femeie – din faţa Andreei – se ridică în picioare.

— 720 —
Aruncă o privire circulară, manifestându-şi ostentativ
solidaritatea cu gestul primei femei, apoi la rândul ei,
părăsi banca. Gestul fu imitat la intervale, la început
mai lungi, apoi tot mai scurte, de alte drept-
credincioase. Beaulieu era încremenit. În jurul Andreei
se făcuse un mare gol. Pastorul îşi continua slujba. Pe
chipul Andreei nu tresărise niciun muşchi. Privirile îi
erau îndreptate spre pastor. S-ar fi zis că nici nu
observase afrontul. Doar obrazul îi părea ceva mai
palid.
Se scurseră câteva minute apăsătoare. În biserică
nu se auzea decât glasul egal al pastorului. Andreea
se ridică încet de pe bancă. Îşi făcu semnul crucii,
după ritualul catolic, apoi se îndreptă spre ieşire.
Când ajunse în dreptul lui Beaulieu, acesta îi oferi
braţul. Pe trotuar aşteptau femeile care părăsiseră
ostentativ biserica. Andreea se urcă în trăsură.
Beaulieu se aşeză la stânga ei. Era emoţionat la
culme. Vizitiul dădu bice cailor. Trăsura cu patru cai
albi se urni din loc. Abia după ce coti colţul, grupul de
femei reintrară în biserică. Smerite, deşi triumfaseră
asupra răului, îşi reocupară băncile. Locul Andreei
continua să rămână liber.
Glasul pastorului psalmodia netulburat.

În noaptea aceea, ferestrele camerei lui Richard

rămaseră luminate până târziu. Agitat, se plimba în
lung şi în lat, prefirându-şi gândurile. Era îngrijorat.
Pentru a lămuri situaţia Georginei, îşi pierduse mai
bine de zece zile, la Bermuda Hundred şi aci, la
Williamsburg. Pe Andreea o lăsase la New York. Nu

— 721 —
primise nicio veste de la ea, deşi între timp îi scrisese
de două ori. Era poate bolnavă? Şi nu-i răspundea
spre a nu-i spori supărările! Se mai întâmplase acest
lucru.
Aştepta cu nerăbdare ziua care avea să urmeze. Zi
hotărâtoare, căci Frank Phipps trebuia să se prezinte
la Effingham House. Ce rezultat va da confruntarea lui
cu Georgina?… Dar dacă Matthews era vinovatul?
Samson îl urmărea pas cu pas, fără a fi observat nimic
suspect. Devotat servitor şi acest Samson. Matthews
în schimb era tipul vulpoiului viclean, sub masca unui
tânăr simpatic, plin de sinceritate.
Richard se uită la pendulul Queen Anne. Era trecut
de unsprezece. În casă domnea liniştea. Trecu la
fereastră. Luna îşi revărsa lumina albă, mată asupra
parcului adormit. Nu se clintea nicio frunză.
De ce nu avea şi sufletul lui parte de aceeaşi pace?
De ani şi ani de zile, nu mai cunoscuse desfătarea
liniştii. Un ciocănit uşor în uşă îl făcu să tresară.
— Intră!
Uşa se deschise încet, cu precauţiune, lăsând să
apară capul lui Matthews.
— Ce vrei? întrebă Richard ursuz.
— Ssst! îi făcu semn valetul, ducându-şi degetele la
buze.
Acest gest de nepermisă familiaritate, fu cât pe-aci
să provoace o ripostă explozivă din partea stăpânului.
— Linişte, Sir! îl imploră servitorul. Am să vă spun
ceva foarte important.
Richard îşi înfipse mâinile în buzunarul halatului de
mătase.

— 722 —
 — Ei spune, ce vrei? întrebă el, aproape în şoaptă.
Manevrele ciudate ale valetului îl făcuseră curios.
— În clipa aceasta, Sir, Samson e în camera
domnişoarei.
— Ce spui? exclamă Richard, dând să se repeadă
într-acolo.
— Aşteptaţi puţin, Sir, stărui Matthews, altfel
stricaţi totul.
— Vorbeşte, vorbeşte mai repede! Ce se-ntâmplă?
— De câteva zile îl urmăresc.
— Tu îl urmăreşti pe Samson?
— Da, Sir. Am observat că dă târcoale domnişoarei.
— Samson?
— Daţi-mi voie, Sir. În mai multe rânduri, l-am
surprins vorbind în şoaptă cu domnişoara. Şi la
Bermuda Hundred şi aici. Pentru că ştiam cât sunteţi
de amărât, mi-am îngăduit să fac unele investigaţii.
Spre a vă servi, Sir. În seara aceasta, aflându-mă în
grădină, am observat că domnişoara ţine lumina
aprinsă mai multă vreme ca de obicei. M-am strecurat
sus, nevăzut de nimeni, m-am apropiat de camera
domnişoarei şi m-am uitat pe gaura cheii. Vă cer
iertare, Sir, am făcut-o numai pentru dumneavoastră.
— Spune, spune mai departe!
— Domnişoara scria un bilet pe care, după ce l-a
citit, l-a rupt. Apoi a mai scris unul. Deodată, am
auzit un zgomot pe scară. Scârţăiau treptele. M-am
ascuns după o draperie. Samson se apropia în vârful
picioarelor de camera domnişoarei. A râcâit la uşă.
Domnişoara l-a chemat înăuntru. Am tras cu urechea.
„Ia biletul acesta, i-a spus domnişoara şi du-l

— 723 —
domnului Phipps. Chiar acum să i-l duci. Auzi? Chiar
acum!” Apoi s-a răzgândit „Stai să-l mai citesc o dată”.
Nemulţumită, l-a rupt iarăşi. „Mai aşteaptă puţin,
Samson, să scriu alt bilet.” Şi s-a aşezat din nou la
masă. Atunci m-am grăbit să viu la dumneavoastră.
Sufocat de indignare, Richard voi să se repeadă spre
camera Georginei.
— Mă iertaţi, Sir, zise valetul apucându-l de braţ.
Nu vă duceţi încă. Aşteptaţi să iasă Samson cu biletul.
Altfel riscaţi să-l rupă domnişoara.
Soluţia preconizată de Matthews era plină de bun
simţ.
— Stinge lumânările, porunci Richard cu voce
scăzută. Să putem ţine uşa deschisă, fără a fi
observaţi.
Valetul suflă pe rând flăcările, care îşi dădură
sfârşitul lăsând să se înalţe dâre subţiri de fum. Inima
lui Richard bătea cu putere. Ieşi pe coridor, urmat de
valet. Aşteptarea era chinuitoare. În sfârşit, uşa
camerei Georginei se deschise, cu exasperantă
încetineală. Samson ieşi pe coridor.
— Să-mi aduci răspuns! îi şopti Georgina, închizând
uşa.
Samson se îndreptă spre scară. În ciuda
precauţiilor, parchetul scârţâia sub paşii săi elefantini.
— Samson! strigă Richard autoritar.
Lacheul încremeni cu un picior ridicat în aer.
Resemnat în faţa fatalităţii, îl puse încet pe pământ.
Apoi se întoarse spre stăpân. Când îl văzu pe
Matthews, rânji.
— Dă-mi scrisoarea, Samson! ordonă Richard.

— 724 —
Servitorul încercă să o strecoare în buzunar. Dă-mi
scrisoarea, tună stăpânul. Samson îi întinse misiva.
Richard i-o smulse din mână. Aprinde lumânările,
Matthews!
Georgina apăruse în uşa camerei ei.
— Tată! Te rog… rosti ea, gata să plângă.
— Intră imediat în camera ta, şi aşteaptă poruncile
mele. Îi vorbi Richard sec.
Apoi, desfăcu biletul.

„15 noiembrie 1798

Iubitul meu Frank,

Tata a aflat totul. Sunt nenorocită. Nu ne rămâne

decât să fugim împreună, aşa cum mi-ai propus tu.
Sunt sigură că tata nu va accepta pentru nimic în
lume să mă mărit cu tine. Atât cât îl cunosc pot să fac
această afirmaţie fără a greşi.
Fatalitatea a vrut să-mi dau seama că am rămas
însărcinată numai după plecarea ta în vacanţă. Din
cauza aceasta am pierdut un timp preţios. În timpul
verii, nu am fost supravegheată. Aş fi putut oricând să
fug cu tine, dacă am fi fost împreună. După înapoierea
ta la Williamsburg aş fi găsit mijlocul să-ţi anunţ
situaţia în care mă aflam. Dar mi-ar fi fost imposibil
să te urmez, căci între timp sosise tata la Bermuda
Hundred. De atunci sunt necontenit ţinută sub
observaţie.
Mai am o speranţă. Am izbutit să cumpăr
complicitatea lui Samson, un vechi servitor al casei, în
care să ai toată încrederea. Cu ajutorul lui

— 725 —
nădăjduiesc să putem fugi. Mâine după amiază să nu
vii. Bănuiesc că tata îţi pregăteşte o primire care n-are
să-ţi fie pe plac. Găseşte o scuză şi scrie-i că-ţi amâni
vizita cu trei sau patru zile. Între timp, vom fugi.
Trebuie să facem un plan. Mâine noapte, la ora
unsprezece, te aştept. O lumânare aprinsă în dreptul
ferestrei mele îţi va arăta că drumul e liber. Samson te
va aduce până în camera mea. Este singurul servitor
din casă care se poate mişca nestingherit. Tata are
mare încredere în el.
Iubitul meu, mă rog fierbinte lui Dumnezeu să ne
ajute. Dacă nu voi rămâne a ta pentru totdeauna, voi
fi cea mai nefericită fiinţă din lume. Mi-e dor de tine.
Mi-e dor. Mi-e tare dor.

Georgina.”

Richard împături biletul şi-l băgă în buzunar.

— Ia spune, Samson, aşteptai o recompensă mare
din partea tânărului Phipps?
Lacheul stătea cu fruntea plecată. Ochii erau
întunecaţi, când răspunse stăpânului:
— N-am aşteptat nicio recompensă, Sir. Mi-a fost
milă de copii.
— Copii? Te referi la Miss Georgina?
— Da, Sir.
— Câtă generozitate! Nu crezi că era mai bine să laşi
pe seama mea grija pentru Miss Georgina?
— Poate că am greşit, Sir.
— Matthews, porunci Richard, valetului. Cheamă
imediat pe Mr. Folger şi pe Mr. Morrison, apoi vino la

— 726 —
mine.
Măsurile lui represive fură prompte. Din ordinul
său, Samson fu pus la popreală într-o cameră de la
subsol, iar Georgina fu închisă cu cheia în odaia ei.
Nici lacheul şi nici ea, nu mai avură permisiunea să
comunice cu persoane din afară. Singurul om
autorizat să intre la ea era Obadiah Folger, un
Obadiah Folger neînduplecat, care nu avea de gând să
se mai lase înşelat. În aceeaşi noapte, Matthews plecă
la Frank Phipps. Din ordinul lui Richard îi ducea
biletul semnat de Georgina. În noaptea următoare,
instrucţiunile ei aveau să fie urmate întocmai. Cu
singura deosebire că Richard dirija operaţiile.
Şoarecele trebuia să cadă în cursă.

În după amiaza următoare, Richard chemă în

camera cea mare de la subsol, pe cei mai zdraveni
servitori ai lui Sir Lewis Eftingham. Şase vlăjgani,
dintre care patru negri. Toţi aveau muşchi de oţel, iar
devotamentul lor fusese adeseori pus la încercare.
— Aseară am observat un individ care a încercat să
se strecoare în grădină, sărind gardul. Paznicul de
noapte, care trecea tocmai atunci pe drum, l-a făcut,
cred, să-şi amâne isprava. Mă tem că era un
răufăcător care voia să ajungă la colecţiile lui Sir
Lewis. În seara aceasta să staţi cu toţi de veghe. S-ar
putea să revină. Dacă puneţi mâna pe el, să-l lecuiţi
de nărav. Ne-am înţeles? rosti Richard, privind pe
fiecare servitor în ochi. Şi încă ceva. Nimeni nu trebuie
să afle că vom sta de pază. N-ar fi imposibil ca
pungaşul să aibă vreo iscoadă printre servitoare.

— 727 —
 Pentru a spori vigilenţa oamenilor săi, Richard
scoase din buzunar douăsprezece piese de aur de câte
25 de dolari, distribuind fiecăruia cate două. Apoi
voios – pentru prima oară, după atâtea frământări – se
înapoie în apartamentul său. În seara aceea cină
împreună cu Morrison şi cu Folger.
Morrison era îngrijorat. Aventura făgăduită pentru
orele unsprezece din noapte îi părea riscantă. Dar nu
îndrăznea să se opună. De la o vreme Richard
Sunderland devenise un autocrat care nu obişnuia să-
şi discute hotărârile.
Nici Folger nu era în apele lui. Scrupulele sale de
puritan erau potrivnice procedeului pus la cale de
Richard. Socotea că tânărul Phipps merita să
primească o pedeapsă. Seducătorul unei fete de
cincisprezece ani era un nelegiuit. Fără tăgadă. Dar
sancţiunea trebuia să fie exemplară. Şi în acelaşi timp
legală. Să nu coboare pe executor la nivelul
răufăcătorului.
Personalitatea lui Richard era însă atât de
puternică, voinţa sa atât de imperioasă, încât opoziţia
lui Folger se menţinea la nivelul unui protest platonic.
La orele unsprezece fără zece, Richard îşi părăsi
convivii şi trecu în camera Georginei. Fără să ţină
seama de ochii ei rugători, aprinse o lumânare şi o
puse pe glaful ferestrei. Luna strălucea puternic.
Câţiva nori mărunţi se fugăreau pe cer, zăgăzuind
când şi când potopul de raze alburii. Richard stătea în
dreptul ferestrei. Simţea privirile fetei aţintite asupra
lui. Un orologiu bătu undeva unsprezece lovituri, al
căror ecou pluti deasupra oraşului adormit. Jos, în

— 728 —
grădină, se auzi scârţâind o poartă de fier. Georgina
asculta cutremurată de emoţie. Tâmplele îi zvâcneau,
inima i se urcase parcă în gâtlej.
— Puneţi mâna pe el! se auzi un răcnet.
— Taie-i drumul!
Un strigăt de durere săgeta noaptea.
— Ticălosul!
— Sloboziţi câinii!
— Pocneşte-l!
Paşi repezi, învălmăşiţi, făceau să scrâşnească
pietrişul de pe alei. Teroarea din ochii Georginei
căpătase sticliri de nebunie. Se repezi spre fereastră.
Richard o prinse de braţ.
— Vrei să vezi? Na! Uită-te! Uită-te! Târâtură!
— L-am prins, se auzi iarăşi de afară.
— Dă-i. Dă-i. Nu-l lăsa.
— Calcă-l în picioare! Să-i piară pofta de furt puiului
de căţea!
Georgina ţipă scoasă din minţi. Richard o plesni cu
dosul palmei peste gură, trântind-o la pământ.
— Acum poţi să strigi cât pofteşti! o privi el cu
duşmănie. Deschide şi geamurile, dacă vrei. Să vezi
mai bine.
Şi Richard se avântă spre uşă. Când ajunse în
curte, Frank Phipps se târa pe pietriş, încercând să
evite loviturile de cizmă care plouau, zdrobindu-i
coastele, mijlocul, umerii. Faţa îi era neagră de
vânătăi, iar sângele îi curgea şiroaie din gură, din nas
şi dintr-o tăietură adâncă în obraz.
— Lăsaţi-l! porunci Richard.
Gemând, studentul se ridică într-un cot. Grădina se

— 729 —
umpluse de slugi, atrase de zgomot. Era de faţă şi
Folger şi Morrison, care coborâseră într-un suflet. Sir
Lewis apăruse la o fereastră.
— Ce-i acolo?
— Am prins un hoţ, Sir. Se pare că venea la colecţii,
explică un servitor.
— Un hoţ? Chemaţi şeriful! Ce mai aşteptaţi?
„Ce bine că nu l-am prevenit pe bătrân”, reflecta
Richard în vreme ce se uită cu dispreţ şi ură la silueta
prăvălită pe pietriş.
— Ce-ai căutat în grădina aceasta în miez de
noapte? Ai venit să furi?
Phipps răspunse într-un geamăt:
— N-am venit să fur… Nu sunt hoţ… am intrat…
din greşeală…
— Din greşeală? râse Richard. Auziţi oameni buni, a
intrat din greşeală. Şi începu să râdă cu răutate.
„Domnul face pe generosul şi pe discretul, îşi zise el.
Se fereşte să pronunţe numele Georginei… Nu vrea să
o dezonoreze, mărturisind că venea la ea? Sau îşi dă
seama că o astfel de declaraţie ar echivala cu
recunoaşterea seducerii unei minore?… Se teme de
urmări, băiatul… E deştept… Ştie că învinuirea de furt
nu va sta multă vreme în picioare. Dar că aceea de
seducţie l-ar costa câţiva ani de temniţă…”
— Chemaţi şeriful! porunci el. Daţi-l pe mâna
autorităţilor. Folger, Morrison, haidem sus! E inutil să
mai rămânem aici.
Folger şovăi o clipă. Gluma mergea prea departe.
— Mi se pare că l-am mai văzut pe tânărul acesta,
spuse el, prefăcându-se că abia acum îl recunoştea.

— 730 —
Nu cumva eşti Frank Phipps?
— Eu sunt. E firesc să nu mă recunoaşteţi,
bolborosi studentul, ridicându-se într-un cot şi
scuipând sânge. Oamenii ăştia m-au aranjat bine.
— Folger, şeriful va descurca mai bine decât
dumneata această afacere. Dacă vrei, n-ai decât să
rămâi jos, până la venirea şerifului. Eventual rămâi şi
dumneata, Morrison. Poate va avea nevoie de
declaraţiile voastre.
Richard intră în casă. În vreme ce urca scările spre
apartamentul său, Matthews îl ajunse din urmă.
— Master Phipps e încredinţat că eu sunt Samson,
Sir, rânji valetul cu imensă satisfacţie.
— Bravo, Matthews, ai lucrat bine, îl bătu Richard
cu mâna pe umăr.
— Sir!
— Da, Matthews.
— V-am adus biletul acesta. În învălmăşeală, l-am
smuls din buzunarul lui Master Phipps. Mi-am zis că
la anchetă, nu ar fi bine să fie găsit în buzunarul său.
L-ar spăla oarecum de păcate. Şi Matthews întinse lui
Richard biletul scris de Georgina. Richard îl luă, îl
privi gânditor, apoi îl rupse în bucăţi.
— Eşti un băiat isteţ, Matthews. Te iau în serviciul
meu personal. Îmi plac oamenii cu iniţiativă şi resurse
bogate. Mâine dimineaţă să vii la mine. Cred că nu ţi-
ar displace o sută de dolari. Ei, ia spune? Şi acum,
dispari. Du-te şi te culcă.
Richard intră în camera lui. Îşi scoase fracul şi-l
aruncă pe un scaun. Suspină plin de mulţumire.
Plătise o poliţă grea. În fond, îi era indiferent rezultatul

— 731 —
anchetei. Va îngădui lui Phipps să scape cu câteva zile
de închisoare, cu o bătaie bună, şi cu o spaimă
teribilă. Bineînţeles, nu va formula nicio plângere
împotriva acestuia. Nici pentru furt, căci ar fi fost
ridicol, nici pentru seducţie, fiindcă ar fi dat prea mare
amploare scandalului.
Era limpede că şi Phipps va păstra tăcerea. Cât
priveşte pe Georgina, va aviza el mai târziu. Acum îi
era somn. Îşi câştigase bine odihna. Se întinse
îmbrăcat pe o sofa.
„Mă întreb ce mutră va face Joe Phipps, când va
auzi că fiul său e anchetat pentru furt…”
Zâmbi încântat. Închise ochii, suspină şi aţipi pe
dată.

Frigul se lăsă fără veste. Un frig uscat, aspru, care

învăpăia obrajii. Noaptea, termometrul scădea
vertiginos, fără ca un fir de zăpadă să se cearnă din
văzduh. Fermierii spuneau că iarna va fi foarte grea.
Vitelor le crescuse un păr mare şi des ca la reni. Din
hornurile cabanelor fumul se ridica drept, nestingherit
de vânturi, spre văzduhul de o nemaipomenită
limpezime. În zori se aşternea o brumă groasă, ca un
strat de omăt.
Pe drumul şerpuitor, de ţară, trei trăsuri mari, de
călătorie înaintau în galopul cailor. Richard, Georgina
şi Morrison se aflau în prima. Într-a doua, cei doi
băieţi şi Folger, iar într-a treia bagajele, o fată în casă
şi doi valeţi, printre care Matthews.
Richard hotărâse să-şi ia copiii cu el. Păţania
Georginei, argumentele lui Sir Lewis Effingham şi

— 732 —
respectuoasa părere a lui Morrison, care pledase
pentru aceeaşi cauză, îl convinseseră că era necesar
să preia personal dirijarea educaţiei lor.
În trăsurile stăpânilor, sobiţe portative menţineau o
temperatură convenabilă. Într-a treia trăsură,
hârjonelile servitorilor suplineau lipsa de căldură.
Richard luase în trăsura lui pe Georgina, deoarece
se temea ca aceasta să nu facă vreo năzbâtie. După
scena nocturnă din grădină, o cuprinsese o criză de
nervi. Nu se liniştise decât spre dimineaţă, graţie
soporificelor administrate de un doctor.
Morrison respecta tăcerea patronului. Se uita pe
fereastră, prefăcându-se absorbit de peisajul monoton.
Din timp în timp trăgea cu ochiul spre Georgina, care
stătea ghemuită în cortul banchetei din faţă, fără să
scoată vreo vorbă. Era palidă şi avea o expresie
rătăcită, care lui îi făcea milă. Îl indigna atitudinea lui
Richard faţă de fiica lui. Dacă acesta ar fi fost
infailibil, nu i-ar fi stat rău rolul de cenzor sever. Dar
când se afişa cu o amantă importată din Europa şi
purta de grijă unui bastard, ar fi putut să dea dovadă
de mai multă indulgenţă.
Era în ultima zi de călătorie. În dimineaţa
următoare trebuiau să ajungă la New York. Pentru
Morrison voiajul fusese un infern. În definitiv ce-l
interesau pe el neplăcerile familiale ale patronului?
Sunderland, cu obişnuita lui indiferenţă faţă de opinia
subalternilor, făcuse din el, Morrison, un fel de
vătăşel. Direcţia băncii trecuse pe planul al doilea. Nu
avea destui secretari? Din Europa adusese patru
paraziţi. Pomădaţi, spilcuiţi, îmbrăcaţi după ultima

— 733 —
modă, prezentabili ca nişte valeţi de casă mare. Pe
niciunul din ei nu-l luase la Williamsburg. De ce? Îi
lăsase pe toţi la New York, spre a purta de grijă
principesei. Naivul! Îşi pregătea cu bună ştiinţă
fruntea pentru o pereche de coarne rămuroasă, de
toată frumuseţea. El, Morrison, ar fi trebuit să se
simtă flatat de încrederea pe care i-o arăta patronul.
Dar această încredere nu-i prilejuia decât o foarte
mediocră satisfacţie. Ar fi preferat să fie lăsat să-şi
administreze banca. Patronul gândise altfel. Prin felul
său de a se purta cu subalternii, le dădea a înţelege că
depindeau numai de bunul său plac şi că niciunul nu
era indispensabil. Pentru a sublinia această
dependenţă îi folosea adeseori în misiuni mărunte,
umilitoare, cu totul în afara sferei lor de activitate. Nici
căpeteniile nu scăpau de această obligaţie. Nu o dată
Morrison fusese nevoit să amâne treburi importante,
spre a se deplasa – de pildă – de la New York la
Philadelphia, unde patronul auzise că s-ar fi scos la
licitaţie o colecţie de manuscrise rare, pe care ar fi
dorit s-o achiziţioneze. Şi Morrison pornea în călătorie,
însoţit de un expert, care ar fi putut să se achite şi
singur de această sarcină. La înapoiere trebuia să
supravegheze personal transportul pieselor rarisime,
astfel ca acestea să ajungă la locuinţa patronului, în
condiţiuni optime. După ce Morrison îşi îndeplinea
misiunea, Sunderland îi întindea mâna, protector şi
condescendent, anunţându-l că i-a aprobat o
gratificaţie grasă. Cei care şovăiau să execute
asemenea sarcini, sub cuvânt că le ştirbea
demnitatea, erau concediaţi cu prima ocazie.

— 734 —
 Despotismul lui Richard se accentua o dată cu
trecerea anilor. De la o vreme era dur, neînduplecat.
În şedinţele consiliilor de administraţie, ori în
consfătuirile legate de producţia fabricilor de
armament, asculta de formă diferitele propuneri. În
realitate nu ţinea seama de propunerea nimănui.
Atenţia lui distributivă îl permitea să treacă uşor de
la o problemă la alta. Era înzestrat cu o memorie
prodigioasă, pe care şi-o menţinea trează, învăţând pe
dinafară pasagii întregi din scrierile marilor economişti
ai epocii. O deprindere păstrată de la Oxford, foarte
necesară pentru gimnastica minţii.
În cursul călătoriei de la Williamsburg la New York,
Richard trecuse prin filtrul raţiunii sale o serie de
chestiuni care meritau toată atenţia. Cazul Georginei
nu era definitiv rezolvat, dar nici nu va întârzia să
capete o dezlegare potrivită vederilor lui. Şi adaptarea
Andreei la condiţiile de viaţă americană îl preocupa în
cel mai înalt grad. O chestiune a cărei examinare o
amânase, dar pe care avea să o pună pe tapet îndată
după înapoierea sa de la Williamsburg era realizarea
destinderii diplomatice între Statele Unite şi Franţa,
destindere care pentru moment nu putea decât să
favorizeze dezvoltarea afacerilor sale din Europa. Deşi
în America climatul politic era ostil unei înţelegeri, el
spera să obţină rezultate concrete după o serie de
întrevederi pe care intenţiona să le aibă cu
preşedintele Adams şi cu vice-preşedintele Jefferson.
Abia în ultima zi de călătorie ieşi din muţenie şi
începu să înfiripe frânturi de conversaţie cu Morrison.
— La ce oră crezi că vom ajunge la Trenton? întrebă

— 735 —
el.
— În jurul orei opt. Poposim, ca de obicei, la „Black
Eagle”. Am trimis înainte un curier să ne rezerve
camere şi să se ocupe de cină.
— Perfect. Mi-e o foame de lup. Îmi revine buna
dispoziţie.
Morrison râse politicos.
— Era şi timpul, glumi el. Ar fi fost păcat să nu
faceţi cinste bucătăriei lui „Black Eagle”. Se bucură de
o faimă…
Înainte de ora sorocită, convoiul de trăsuri intră pe
bariera orăşelului. Frigul se înteţise. Pe Strada Mare
puţinii pietoni umblau zgribuliţi. Risipitor luminate,
cârciumile îşi adăposteau clienţii.
La „Black Eagle”, Richard dispuse ca Georgina şi
băieţii să ia masa în camera lor. El şi Morrison
rămaseră să cineze în sala cea mare, aproape goală la
ora aceea. Diligenţele de la New York şi Philadelphia
trebuiau să sosească abia după opt. Lui Richard i se
rezervase o masă ferită de curentele de aer rece, care
măturau cea mai mare parte a sălii. Hangiul şi
ajutoarele sale se vânturau aferaţi, aducând fripturi
apetisante, vânat, pescărie, tarte, băuturi tari.
Richard şi Morrison se înfruptară dintr-o langustă
uriaşă, devorară un piept de cocoş sălbatic şi o pulpă
de căprioară. Ajunseseră la desert când goarna unei
diligenţe răsună în faţa hanului. Noii clienţi intrară
gălăgioşi în sală şi se răspândiră, pe la mese.
Mâncărurile fumegânde apărură ca prin farmec.
La o masă plasată înapoia lui Richard, se aşezară
trei bărbaţi relativ tineri, ce-şi purtau cu dezinvoltură

— 736 —
costumele de călătorie confecţionate din stofe ţipător
cadrilate. După aspect erau oameni de afaceri. Aveau
obrazul neted, ochiul vioi, gestul hotărât, verbul
zgomotos. Voioşi ca nişte şcolari în vacanţă, râdeau,
glumeau, mâncau cu poftă şi beau pe întrecute.
Unul din ei, cu un pântec proeminent, împodobit cu
un breloc de aur în formă de ancoră, mesteca clefăit şi
saluta cu hohote de râs glumele piperate ale
convivilor. Sportul şi femeile îl interesau în
exclusivitate. Vorbiră despre cursele de cai din
Virginia, despre luptele de cocoşi de la Bridgeport,
despre ultimele meciuri de box de la New York,
împletindu-şi impresiile cu anecdote picante şi
clevetiri decoltate pe seama unor femei cu moravuri
puţin austere. Bărbatul cu breloc în formă de ancoră,
le istorisi pasionanta sa expediţie într-o casă de
prostituate, descoperită recent la New York.
— Bine că avem şi noi curtezanele noastre, comentă
al doilea conviv. Pentru o escapadă galantă nu va mai
fi nevoie să călătorim până în Europa.
— Ne lustruim pe zi ce trece, gentelmen, interveni al
treilea. Ştiţi că în prezent New York-ul dă ospitalitate
unei curtezane superbe, care a revoluţionat tineretul
oraşului?
— Pun rămăşag că faci aluzie la prinţesa de
Montenuovo, exclamă entuziasmat pântecosul,
lovindu-se cu palma peste genunchi. Teribilă femeie.
Am văzut-o de aproape. Eram la Trinity Church când
scorpia lui Ezra Sherman s-a ridicat de lângă ea,
spunând în auzul tuturor că nu poate sta lângă o
femeie pierdută şi că biserica nu e un lăcaş pentru

— 737 —
asemenea creaturi.
Richard, urmărise involuntar conversaţia de la masa
vecină. Tresări când auzi rostindu-se numele Andreei.
Istorisirea afrontului suferit de ea îi urcă sângele în
cap.
— Şi, şi? Ce s-a mai întâmplat? întrebă plin de
curiozitate al treilea conviv de la masa pântecosului.
— Prinţesa a primit insulta fără să se clintească.
Nici n-ai fi zis că vorbele scorpiei i-au ajuns la ureche.
Eh, o adevărată Lady. Alta şi-ar fi pus mâinile în
şolduri şi ar fi luat-o la rost pe consoarta lui Sherman.
— Care Sherman?
— Bancherul.
— Aha, atunci nu mă mir, spuse al treilea. Şi
Sherman e un bigot fanatic. Mai bine s-ar fi făcut
pastor. Şi cum a reacţionat Richard Sunderland?
— Nu a reacţionat fiindcă lipseşte din oraş. Mă
întreb şi eu ce-o să se întâmple când se va înapoia la
New York.
Al doilea conviv îi făcu deodată semn să tacă.
Observase la masa învecinată pe Wilbur Morrison,
directorul Băncii Manhattan. Pe însoţitorul acestuia
nu-l putea identifica, fiindcă stătea cu spatele. Dar
umerii săi largi, torsul atletic, aceea uşoară înclinare
spre dreapta a capului, caracteristică lui Richard
Sunderland, îi dădură de gândit.
Pântecosul îl privi mirat. Urmă un dialog mut.
„Uită-te într-acolo!” îi spuse din ochi prietenul.
Privirile grăsunului urmară indicaţia. Deodată îşi
umflă obrajii, ducându-şi mâna la gură, într-un gest
care voia să spună:

— 738 —
 „El e! Am dat-o dracului! A auzit tot.”
Tăcerea se prelungea supărător. Al treilea conviv
atacă alt subiect, spre a nu-l lăsa pe Sunderland să
înţeleagă că fusese identificat. Discuţia aceasta
improvizată merse şchiopătând cam un sfert de oră.
Elanul convivilor se dusese de râpă. După ce băură
câte o cafea, plecară la culcare, evitând să privească
spre masa lui Sunderland. Acesta stătuse tot timpul
cu spatele spre ei. Morrison schimba feţe-feţe.
„Ce dandana o mai ieşi acum şi din afacerea asta!”
Richard făcea bile de miez de pâine, şi le zdrobea
apoi dintr-o singură şi furioasă apăsare de deget.
Unicul semn de enervare ce-şi îngăduia. La început îşi
închipuise că nu fusese observat. Tăcerea bruscă şi
grea care întrerupsese discuţia îi dăduse de bănuit.
Dar acum ce importanţă avea? Esenţialul era că aflase
totul…
În noaptea aceea nu închise ochii. Până în zori se
plimbă în lungul şi în latul camerei sale. La orele
patru de dimineaţă dădu semnalul de plecare. Într-o
jumătate de oră pregătirile de drum fură încheiate. O
dată cu ultimul cântec al cocoşilor, trăsurile se puseră
în mişcare.

Erza Sherman era un puritan de şcoală veche.

Ţinută demnă, veştminte negre, cumpănire în vorbă.
Figura îi era aspră trăsăturile proeminente, crispate.
Nimeni nu-l văzuse vreodată zâmbind. Şi nimic nu era
mai lipsit de graţie decât mişcarea mâinilor lui. Mari,
osoase, noduroase, le ţinea pe genunchi, strângând în
pumni degetul cel mare. Când le punea desfăcute pe

— 739 —
masă, degetele lui întinse, nemişcate, aminteau
tentaculele unei caracatiţe care se odihneşte. Când
vorbea cu glasul lui cavernos, unison, accentua fiecare
sfârşit de frază printr-o înclinare hotărâtă a capului.
Cartea lui de căpătâi era Biblia. Nu numai în viaţa
de toate zilele, dar şi în afaceri, se dirija după
preceptele ei. „Dumnezeu şi-a coborât harul asupra
mea, dăruindu-mi aceste avuţii, pentru ca eu, alesul
său, să le pun cu socoteală în slujba fericirii
oamenilor”, spunea el cu neclintită convingere. „Nu
bogăţia îl face pe om fericit, ci folosirea ei raţională.
Banul nu trebuie să fie un scop, ci un mijloc la
îndemâna omului care trebuie să săvârşească numai
fapte bune, plăcute lui Dumnezeu. Omul de afaceri să
fie cinstit faţă de sine, faţă de oameni şi faţă de
Dumnezeu. Numai cel cu conştiinţa împăcată se poate
bucura de bogăţiile sale.”
Preceptele acestea şi multe altele erau înscrise la loc
de cinste în fiecare încăpere a băncii lui. Mulţi
spuneau că acestea erau simple formule, praf în ochii
oamenilor şi că nici Sherman nu era mai cumsecade
decât alţi bancheri. Printre puritani, Sherman se
bucura însă de o autoritate morală neştirbită. Când
trecea pe stradă, toţi cei care-l cunoşteau se
descopereau cu respect şi teamă. Respect faţă de
persoana lui şi teamă de necruţătoarea sa cenzură.
Atitudinea dură a soţiei sale faţă de Andreea
Montenuovo făcuse nu numai vâlvă, dar trăsese o linie
de conduită, pe care puţini ar fi îndrăznit să o
nesocotească. Oamenii de afaceri se temeau mai
vârtos de omniprezentul Erza Sherman, decât de

— 740 —
Richard Sunderland care-şi petrecea în Europa cel
puţin două treimi din an.
Prudenţii evitau a se pronunţa pentru unul sau
pentru celălalt. Voiau să afle în prealabil reacţia lui
Richard, pe care nu-l ştiau tocmai împăciuitor din fire.
Într-o dimineaţă, clienţii şi funcţionarii Băncii New
York Marchants, dirijată de Erza Sherman, rămaseră
foarte surprinşi când îl văzură pe Richard Sunderland
traversând holul cel mare şi îndreptându-se cu mers
apăsat spre biroul directorului. Iniţiaţii simţiră în aer
efluvii electrice, ca şi în preajma unui taifun. Richard
Sunderland era însoţit de doi secretari, care după
intrarea acestuia în biroul lui Sherman, rămaseră să-l
aştepte în hol. Funcţionarii băncii ardeau de
curiozitate să afle ce se petrece dincolo de uşa de
stejar a cabinetului directorial.
Erza Sherman primi pe Richard fără a se ridica de
pe scaun. Legendara lui economie în vorbe şi în
gesturi îşi găsise şi aci aplicarea. Cu mâinile larg
desfăcute pe birou aştepta impasibil desfăşurarea
evenimentelor. Richard era calm. De un calm
desăvârşit, ca în momentele de mare tensiune. Salută.
Cu o înclinare din cap, Sherman îi arătă un scaun.
Richard se aşeză picior peste picior apoi puse pe birou
pălăria, mănuşile şi bastonul. Gest semnificativ prin
lipsa lui de politeţe. Sherman nu-l luă în seamă.
— Mr. Sherman, nu ţi-aş fi călcat pragul, dacă nu
m-ar fi determinat motive grave.
Tonul era liniştit. O linişte plină de ameninţări.
— Te ascult, Mr. Sunderland. Dar te rog să fii
concis. Cred că şi timpul dumitale e tot atât de preţios

— 741 —
ca şi al meu.
Sherman tăcu. Chipul său nu reflecta nimic. Era
mai amorf decât un fetiş de piatră.
— Acum două săptămâni, Mrs. Sherman, soţia
dumitale a adus grave insulte principesei Andreea
Montenuovo. Este inutil să recapitulez faptele. Le
cunoşti mai bine decât mine, căci potrivit informaţiilor
pe care le deţin, ai fost de faţă.
Ezra Sherman nu răspunse deocamdată nimic.
Chipul lui rămase tot atât de indescifrabil.
— Cer satisfacţie, Mr Sherman. Satisfacţie imediată.
Sprâncenele albe ale bancherului se încreţiră uşor.
— Îmi permit să te întreb, Mr. Sunderland, în ce
calitate îmi ceri această reparaţie? Firesc ar fi fost să
primesc vizita soţului doamnei.
— Principesa Andreea Montenuovo este oaspetele
meu şi ca atare sunt dator să-i iau apărarea.
Ezra Sherman se strâmbă dispreţuitor. Pentru
prima oară îşi exterioriza sentimentele.
— După câte ştiu, incidentul – dacă se poate numi
incident – s-a petrecut la Trinity Church, nu sub
acoperişul casei dumitale. Aşa că nu văd raportul…
Richard înţelese că era luat în batjocură.
— Mr. Sherman, ţin să te previn că nu eu sunt acel
care trebuie să dea explicaţii.
Chipul lui Sherman se făcu iarăşi impenetrabil.
— Nu am nicio explicaţie de dat. Mrs. Sherman a
procedat aşa cum i-a dictat conştiinţa şi educaţie ei
religioasă.
Richard se sculă de pe scaun. Cu gesturi molcome,
studiate, îşi luă bastonul, mănuşile, pălăria.

— 742 —
 — Este ultimul dumitale cuvânt, Mr. Sherman?
Bancherul se cufundase iarăşi într-o muţenie
absolută. Richard salută cu o înclinare seacă a
capului, apoi se îndreptă spre uşă. Când să pună
mâna pe clanţă, se auzi strigat din urmă.
— Mr. Sunderland, mai am ceva de spus.
Richard se răsuci pe călcâie.
— L-am cunoscut pe tatăl dumitale, zise bancherul
cu glasul lui unison. Era un om foarte cumsecade. A
lucrat adeseori cu mine. De la banca mea s-a
împrumutat o dată cu bani, pentru a te sărbători! Nu
îmi amintesc cu ce ocazie. Pe atunci era foarte mândru
de dumneata. Îmi spunea că vei ajunge departe. Că ai
stofă de mare neguţător. Într-o privinţă nu s-a înşelat.
Ai ajuns departe, aşa cum a prevăzut el. Dar dacă ar fi
trăit să vadă în ce mocirlă te bălăceşti azi, sunt
convins că ar fi fost foarte îndurerat.
— M-ai reţinut pentru a-mi ţine o predică, Mr.
Sherman?
— Te-am reţinut pentru a încerca să te îndrept pe
drumul cei bun. Pentru aţi ridica vălul care te
împiedică să-ţi vezi propriile păcate.
— Nu ţi se pare că sunt prea vârstnic spre a mai
primi poveţe de asemenea natură? zise Richard ironic.
— La orice vârstă, Mr. Sunderland, suntem datori a
ne supune poruncilor scrise în Tablele Sfinte. Trebuie
să ne înfrânăm înclinările, să ne stăpânim pasiunile,
să ne înăbuşim pornirile urâte. Să ne ferim a cădea în
robia deşertăciunilor şi a luxurii. Să punem lacăt gurii
când ne stăpâneşte mânia şi să păşim pe drumul
drept al virtuţii şi al umilinţei creştineşti.

— 743 —
 Richard râse iarăşi, cu răutate.
— N-aş putea spune că Mrs. Sherman a urmat
drumul umilinţei creştineşti când a insultat în lăcaşul
Domnului pe o femeie fără apărare.
— Pe o femeie pierdută, Mr. Sunderland! accentuă
bancherul.
Chipul lui Richard se întunecă brusc.
— Vei regreta aceste vorbe.
— Mă vei face fericit în ziua când te vei pocăi şi îţi
vei relua locul în comunitatea oamenilor cu frică de
Dumnezeu.
— A oamenilor ipocriţi, a fariseilor, vrei să spui Mr.
Sherman. Şi acum să terminăm cu vorbele mari. Îţi
dau un termen de gândire. Dacă în douăzeci şi patru
de ore, Mrs. Sherman nu va cere formal şi în public
scuze principesei Andreea Montenuovo, înţeleg să iau
măsurile pe care mi le dictează conştiinţa.
Richard salută şi părăsi încăperea.
Ezra Sherman clătină capul cu compătimire,
suspină uşor, apoi deschise unul dintre registrele
aflate pe biroul său. După câteva minute de lucru,
operaţiunile contabile înscrise în coloanele negre îl
absorbiră cu totul, făcându-l să uite de Richard
Sunderland, de Andreea de Montenuovo şi de
susceptibilităţile lor mărunte.

Richard Sunderland nu-şi făcuse iluzii asupra

rezultatului acestei întrevederi. Ştia că puritanii sunt
fanatici; mândria şi încrederea pe care o au în ei
însăşi, întemeiată pe convingerea prezumţioasă că
numai ei pot comunica direct cu divinitatea, şi că deci

— 744 —
sunt singurii în măsură să-i interpreteze voinţa şi
poruncile, îi fac intransigenţi, încăpăţânaţi şi
intoleranţi. Mai ştia că duelul dintre el şi Erza
Sherman va fi necruţător. Că prăbuşirea lui Sherman
va atrage ruina multor oameni, bogaţi şi săraci, care
îşi depuseseră capitalurile sau micile lor economii la
banca acestuia. Făcuse însă o încercare. Cerându-i
scuze, Sherman ar fi înlăturat războiul. Dar atitudinea
sa nu îngăduise compromis. Richard îşi zicea că putea
deschide ostilităţile, având conştiinţa împăcată că
făcuse tot ce-i stătuse în putinţă, pentru a le evita.
Afrontul pe care Mrs. Sherman îl adusese Andreei
făcuse ocolul oraşului. Nu numai onoarea Andreei, dar
şi prestigiul lui se aflau în joc. Doar cu preţul unei
lovituri spectaculoase îşi putea restabili autoritatea.
Richard nu grăbi declanşarea acţiunii. Războiul
financiar are legile, tactica şi strategia lui. Cel care nu-
şi pregăteşte îndelung terenul, care nu-şi mobilizează
din timp forţele şi care nu studiază profund
posibilităţile adversarului, cumpănind toate ipotezele
ce se pot ivi în cursul bătăliei este sortit pierzării.
Richard era un abil strateg.
Prima operare cuprindea obţinerea de informaţii
asupra poziţiei adversarului, precum şi analizarea lor
atentă. Richard află astfel că Banca New York
Marchants se bucura de o solidă reputaţie, că
Sherman era un bancher priceput şi că la nevoie
putea obţine credite de la alte bănci. Acestea erau
aspectele pozitive.
Aspectele negative erau de ordin strict financiar.
Disponibilităţile lui New York Marchants erau simţitor

— 745 —
reduse din cauza finanţării unor societăţi de navigaţie
şi a unor importatori ce avuseseră de suferit pagube
substanţiale de pe urma războiului comercial cu
Franţa. Război început o dată cu înrăutăţirea relaţiilor
diplomatice dintre Republica Franceză şi Statele Unite.
Lovitura pe care Richard urmărea să o dea băncii lui
Erza Sherman trebuia să se producă înaintea
îmbunătăţirii acestor relaţii. Îndată ce fu în posesia
acestor date, Richard trecu la a doua fază. Pregătirea
acţiunii. Într-una din zile chemă în biroul său pe
Wilbur Morrison.
— Morrison, a sosit momentul să-l dobor pe Erza
Sherman, zise el calm. Vreau să realizez o fulgerătoare
acţiune de baisse asupra valorilor lui New York
Marchants. Acţiunea o voi susţine până la distrugerea
băncii sale.
Morrison zâmbi fin.
— Mă aşteptam, Sir. Şi nu sunt singurul. Toţi
bancherii din New York sunt convinşi că vor asista la
o bătălie…
— De rechini. Acesta-i cuvântul, nu-i aşa, Morrison?
— M-am ferit să-l folosesc, Sir, pentru că m-am
temut să nu-l socotiţi prea tare.
Richard începu să râdă.
— În viaţă, Morrison, e mai bine să fi rechin decât
aterin1. Şi acum, să trecem la lucru. Prin intermediul
câtorva oameni de încredere, vei depune la New York
Marchants un milion cinci sute de mii de dolari. Eu
am şi depus prin secretarii mei, două milioane.

1 Aterínă – peşişor marin de culoare argintie, aproape transparent

(Atherina mochon).

— 746 —
Totodată, achiziţionează prin diferiţi interpuşi acţiuni
New York Marchants în valoare de aproximativ cinci
sute de mii de dolari.
Morrison rămase cu gura căscată.
— Nu mai înţeleg nimic, Sir! Vreţi să-l doborâţi pe
Sherman. Totuşi îi încredinţaţi trei milioane cinci sute
de mii de dolari. Nu numai că nu-i aduceţi niciun
neajuns, dar îi şi consolidaţi situaţia.
Richard râse iarăşi.
— Crezi?
— Evidenţa, Sir…
— În operaţiunile bancare de mari proporţii, să nu
vezi niciodată numai până în vârful nasului, Morrison.
— Mă tem totuşi, Sir…
— Nu te teme, căci nu e cazul. Execută
dispoziţiunile mele. Sumele vor fi depuse în interval de
maximum zece zile.
— Iertaţi-mă, Sir. Am însă impresia că daţi apă… la
moara lui Sherman.
— Ai numai impresia, Morrison.
Acesta ridică resemnat din umeri. Înnebunise
patronul? Măsurile preconizate erau potrivnice celui
mai elementar bun simţ. „E stupid, se gândea el, să
pui arme în mâna adversarului pe care vrei să-l
loveşti. E stupid şi nebunesc…”
Totuşi ordinele fură executate. În zilele acelea,
Morrison trăi un oribil coşmar. Pe măsură ce
interpuşii săi depuneau sumele prescrise la New York
Merchants, temerile îi creşteau în proporţie aritmetică.
În acelaşi timp Richard deschise tratativele cu
preşedintele Adams pentru realizarea împăciuirii

— 747 —
dintre Statele Unite şi Franţa. Discuţiile sale cu
Preşedintele îi ofereau un dublu avantaj. În primul
rând devenea unul din factorii care determinau
politica externă a statului, în al doilea rând avea să fie
informat cu prioritate asupra hotărârilor luate de
preşedinte. Această informare avea să-i fie de mare
folos în activitatea sa financiară şi în lupta cu
Sherman.
Adams, care era – în taină – partizanul unei
înţelegeri cu Republica Soră de dincolo de Ocean,
primise cu bucurie pe Richard. Acesta prezenta o
serioasă garanţie, în calitatea lui de purtător al
ofertelor lui Talleyrand şi ale lui Barras, cei mai
influenţi oameni din Franţa, la acea oră, cu excepţia
generalului Bonaparte.
În cursul unei convorbiri cu Richard, Preşedintele îi
spuse admirativ:
— Mr. Sunderland, te apreciez mai mult decât îţi
închipui. Deşi eşti proprietarul unei uzine de
armament, şi deci prin definiţie partizanul războiului,
activezi energic pentru pace.
Richard se înclină cu modestie.
— Pun interesele patriei mai presus de interesele
mele personale. Aş fi încântat să contribui la
restabilirea relaţiilor prieteneşti cu Franţa. Socotesc că
propunerile prezentate de Talleyrand sunt rezonabile,
şi că Statele Unite ar trebui să le accepte.
— Mr. Sunderland, te asigur că voi face tot posibilul
pentru a realiza o răsturnare de opinie printre
beliciştii din Congres. Şi eu sunt un hotărât partizan
al unei strânse prietenii cu Franţa. Consider această

— 748 —
acţiune drept cea mai importantă şi cea mai meritorie
din viaţa mea. Aş fi fericit că după moarte să mi se
scria pe mormânt un singur epitaf: „Aici zace John
Adams, care şi-a asumat responsabilitatea încheierii
păcii cu Franţa”. Sper ca în aproximativ o lună de zile,
să-ţi pot vesti trimiterea unui nou ambasador la Paris.
— Aştept cu nerăbdare această veste Mr. President…
Din această acţiune, Richard se alegea cu reputaţia
unui patriot integru, care îşi sacrifica interesele pe
altarul binelui public. În realitate, pacea cu Franţa îi
folosea mai mult decât un război ce i-ar leza pentru
moment interesele.
În ziua în care Richard se înapoie la Manhattan
Bank după convorbirea cu preşedintele Adams, Wilbur
Morrison îi dădu raportul:
— Dispoziţiunile dumneavoastră au fost executate,
Sir. Sumele au fost depuse la New York Marchants.
Sunt informat că acest aflux de depuneri a înviorat
activitatea Băncii Sherman. Până şi familia lui a
profitat de pe urma acestei neaşteptate revărsări de
aur. Isaiah Durham, cuscrul său, deţinătorul
majorităţii acţiunilor societăţii de navigaţie „West
Indian Line”, a contractat un împrumut de un milion
de dolari.
Ochii lui Richard scânteiară.
— Straşnic, Morrison! Sherman a mai acordat şi alte
împrumuturi?
— Desigur. Speculatorilor de titluri din Wall Street,
care operează cu ajutorul creditelor bancare.
Richard îşi pocni satisfăcut palmele.
— În sfârşit, abia acum îl am eu în mână pe amicul

— 749 —
meu Sherman.
Morrison îl privi nedumerit. Sunderland îi arătă
ziarele de pe biroul său.
— Frunzăreşte gazetele acestea financiare. Aruncă-ţi
ochii pe articolele de fond şi să-mi spui ce părere ai.
Morrison citi la repezeală articolele indicate. Cele
mai multe relevau marasmul economic datorat
înăspririi relaţiilor comerciale cu Franţa. După această
introducere, se enumerau băncile şi societăţile de
navigaţie care avuseseră în special de suferit de pe
urma acestei stări de lucruri. New York Merchants, a
lui Ezra Sherman, figura la loc de frunte.
— Văd, zise Morrison. Se încearcă o discreditare a
Băncii Sherman. Poziţia ei este îndeajuns de puternică
însă, pentru…
— Nu te grăbi să tragi concluzii. Aşteaptă
desfăşurarea evenimentelor…
Directorul Băncii Manhattan suspină fără voie.
— Mă tem că această transparentă campanie de
denigrare nu va da rezultate… Acţiunile lui New York
Merchants sunt în creştere.
— Aceasta nu înseamnă că mâine nu ar putea să
intervină o mişcare inversă.
— Nu văd cum, Sir.
— Ai să vezi, Morrison. Ai să vezi…
În zilele următoare, campania de presă împotriva lui
New York Merchants se intensifică. Anumiţi specialişti
preconizau o bruscă prăbuşire a acţiunilor respective.
— Aceasta ridicolă campanie e finanţaţă de Richard
Sunderland, spunea Ezra Sherman prietenilor şi
colaboratorilor săi. Vrea să ne sperie cu pielea ursului

— 750 —
din pădure. Niciodată banca noastră nu a fost mai
solidă ca azi. Sunderland zvârle banii pe fereastră. Vă
mărturisesc că nu mi-am închipuit să fie un tactician
atât de slab.
Când gazetele porniră să recomande cititorilor să-şi
retragă fondurile depuse la banca New York
Marchants, Sherman socoti că sosise momentul să
treacă la represalii. Colaboratorii săi apropiaţi îl
preveniseră că tăcerea lui ar putea fi interpretată
drept slăbiciune, şi că numai o intervenţie drastică ar
pune capăt acestei neruşinate campanii de defăimare.
Avocaţii săi acţionară în judecată patru ziare, cerând
două milioane de dolari despăgubiri civile.
„I s-a înfundat patronului, îşi zise Morrison, când
citi într-o dimineaţă vestea chemării în faţa justiţiei a
redactorilor responsabili ai celor patru ziare
incriminate. Să-i vedem, de unde o să plătească
despăgubirile pretinse de Sherman.”
Vestea nu-l impresionă pe Richard.
— Termenul de judecată a fost fixat peste douăzeci
de zile. Până atunci, New York Marchants va da
faliment, spuse el lui Morrison.
Acesta îl privi cu bănuitoare nelinişte. Încrederea lui
în integritatea mintală a şefului său era tot mai serios
zdruncinată.
— De ce te miri? îl întrebă Richard, care-i citise
gândurile. Campania de presă a dat totuşi rezultate.
Acţiunile lui New York Marchants au scăzut cu cinci
puncte în douăzeci şi patru de ore. Greu e numai
începutul.
— Sunteţi convins că această tendinţă de baisse va

— 751 —
continua să se accentueze?
Richard făcu o profeţie.
— În cinci zile va căpăta proporţii catastrofale.
Morrison suspină iarăşi. De la o vreme, se mărginea
să suspine, ori de câte ori avea impresia că patronul
rostea elucubraţii. Două zile după această convorbire,
Richard îşi chemă din nou colaboratorul.
— Care e situaţia acţiunilor New York Merchants?
— Până ieri au scăzut cu douăsprezece puncte dar
azi se constată o tendinţă de stabilizare care va fi
urmată desigur de o mişcare de hausse.
— Facem rămăşag că pronosticul dumitale va fi dat
peste cap?
— Sir nu-mi pot îngădui…
— Rămăşag pe zece mii de dolari.
— Sir!
— Morrison, de data aceasta nu sunt patronul
dumitale, ci un simplu jucător de bursă.
— În acest caz… accept, Sir!
Richard începu să râdă cu poftă.
— Mai ai multe de învăţat, Morrison, în materie de
operaţiuni bancare.
Chipul acestuia se înoură.
— Dacă mă socotiţi incapabil, sunt gata să suport
consecinţele…
Richard îl bătu prieteneşte peste umăr.
— Nu eşti incapabil, dragul meu. Îţi lipseşte însă
acea scânteiere… pe care mai târziu sunt convins că o
voi găsi şi la dumneata…
A doua zi, Richard Sunderland dezlănţui atacul, în
vreme ce campania de presă, plătită de el, căpătă

— 752 —
accente furibunde, denunţând reaua administraţie a
lui Ezra Sherman, agenţii lui Sunderland porniră să
arunce pe piaţă pachete tot mai mari de acţiuni New
York Merchants.
În primele două zile, banca lui Sherman rezistă
atacurilor. Agenţii săi achiziţionară acţiunile care
înregistrară urcări şi căderi uşoare. Acţionarea în
judecată a ziarelor calomniatoare restabilise în parte
încrederea în soliditatea Băncii Sherman. În schimb
vânzările masive de acţiuni New York Merchants la
Bursa de Valori, contribuiră să creeze o atmosferă de
nesiguranţă, care se reflectă la încheiere, printr-o
scădere de zece puncte.
În a treia zi, Richard dădu lovitura de măciucă.
Interpuşii lui se prezentară la sediul Băncii New York
Merchants, pretinzând ca într-o jumătate de oră să li
se restituie integral sumele depuse. Legile bancare în
vigoare, în acea epocă, obligau băncile să aibă
întotdeauna în casă o sumă egală cu cel puţin un sfert
din depozitele încredinţate. Această masivă cerere de
restituiri, care însuma trei milioane şi jumătate de
dolari, punea banca în imposibilitate de a-şi onora
semnătura. Cea mai mare parte din depuneri fuseseră
împrumutate pe termen lung. Iar un important număr
de debitori era alcătuit din speculatori la bursă, care
operau cu ajutorul creditelor bancare. Niciunul dintre
aceştia nu putea rambursa imediat împrumuturile. În
acelaşi timp, Richard mări confuzia, începând să
vândă descoperit pachete mari de acţiuni New York
Merchants.
Ezra Scherman era pierdut.

— 753 —
 Cererea interpuşilor lui Richard de a li se restitui
trei milioane şi jumătate de dolari într-un termen atât
de scurt, îi crea o dublă dificultate. Lipsit de orice
disponibil nu numai că nu mai putea răscumpăra
avalanşa de acţiuni aruncate de Richard pe piaţă, dar
nu putea nici realiza restituirile cerute de oamenii
acestuia.
Singura soluţie era să-şi vândă propriile acţiuni, iar
cu sumele rezultate să-şi plătească deponenţii. Dar
aceasta echivala cu o sinucidere. Când bursa era
inundată de acţiunile New York Merchants, vândute
de Sunderland, schimbarea poziţiei lui Sherman, care
din cumpărător, devenea la rândul său vânzător, ar fi
dezlănţuit panica.
Disperat, Sherman încercă să obţină un împrumut
masiv, care să-l scoată din impas. Dar niciuna din
băncile solicitate nu îndrăzni să-i acorde sprijin. În
Wall Street se răspândise încă de cu seară zvonul că
Richard Sunderland era înapoia acţiunilor de baisse a
valorilor New York Merchants. Cererea de împrumut a
lui Sherman ilustra dificultăţile pe care le întâmpina.
Cine s-ar fi încumetat să-l ajute tocmai acum, când
ofensiva lui Sunderland zdrobea totul ca un tăvălug.
La bursă domnea consternarea…
Agenţii lui Richard se întreceau să anunţe:
— Vând New York Merchants la 120!
— Vând New York Merchants la 115!..
— Vând New York Merchants la 112!..
— Vând New York Merchants la 110!…
Câte un cumpărător timid încerca să achiziţioneze
valorile care plouau. Prietenii se străduiau să-i

— 754 —
schimbe hotărârea.
— Vrei să cumperi hârtii fără valoare?
— New York Merchants se prăbuşesc iremediabil.
Nu vezi? Agenţii lui Erza Sherman nu mai cumpără.
— E un dezastru…
Agenţii continuau să anunţe.
— Vând New York Merchants la 100!…
— Vând New York Merchants la 95!…
Alţi interpuşi ai lui Sunderland măreau haosul.
— Cumpăr New York Merchants la 90!
— Vând New York Merchants la 90! Câte?
— Cumpăr 500 la 90!
— Vând 5 000 la 90!
— Vând New York Merchants la 80!
— Vând la 70!
Dangătul clopotului care anunţa sfârşitul şedinţei
acoperi pentru câteva clipe tumultul. Erza Sherman
căpăta răgaz până a doua zi. Speculatorul sau
bancherul ajuns în impas aşteaptă cu sufletul la gură
sunetul clopotului de încheiere, asemenea unui boxer
ameţit de lovituri, care imploră providenţa să se
termine mai repede runda.
Până în ziua următoare, Sherman trebuia să
găsească o soluţie a crizei. Altfel era ruinat. La
închiderea şedinţei din acea zi, cursul acţiunilor sale
înregistrase, o scădere de 40 la sută. Richard
Sunderland îi vânduse descoperit acţiuni în valoare de
peste un milion de dolari. Cum le va plăti? În ce
condiţiuni?
În seara aceea, un bătrân obosit, descompus la faţă,
cu umerii aduşi, se prezentă la Manhattan Bank, unde

— 755 —
Richard lucra de obicei până noaptea târziu.
— Anunţaţi pe Mr. Sunderland că Erza Sherman
doreşte să-i vorbească.
O jumătate de oră fu lăsat să aştepte în anticamera
rivalului victorios. Afară se întunecase. În dreptul
felinarului, aninat deasupra inverti principale a
băncii, se zăreau rostogolindu-se fulgi rotunzi de
omăt.
Când Andrién de Beaulieu, secretarul de serviciu,
introduse pe Sherman în biroul lui Sunderland, acesta
lucra împreună cu Morrison.
— Bună seara, Mr. Sunderland, salută Sherman,
lăsându-se să cadă extenuat pe un scaun oferit de
secretar.
— Ai venit să-mi întorci vizita, Mr. Sherman? îl
ironiză Richard cu cruzime.
— Am venit să discutăm, Mr. Sunderland.
— Aha, vrei să cădem la învoială, zise Richard
scrutându-i obrazul galben, ochii întunecaţi, gura
agitată de un tremur nervos, mâinile mari, aşezate pe
genunchii osoşi. Drept să-ţi spun, nu mă aşteptam să-
mi calci pragul. Mai ales după răspunsul categoric pe
care mi l-ai dat acum câteva zile.
— Ironiile sunt zadarnice, Mr. Sunderland. M-ai
înfrânt. Aştept condiţiile dumitale.
— Condiţiile mele? Pe prima o cunoşti. Pretind ca
Mrs. Sherman să ceară în mod public scuze
Principesei Andreea Montenuovo. A doua condiţie e
legată de poziţia dumitale la bursă. În momentul de
faţă eşti în imposibilitate de a-ţi onora angajamentul.
Te poţi degaja, achitându-mi eşalonat două milioane

— 756 —
de dolari.
— E fantastic! exclamă Sherman congestionat.
Ochii i se umflaseră, gata să-i iasă din orbite.
— Nu ai de ales, zise Richard. Condiţiile mele, oricât
ar părea de grele, sunt mai blânde decât falimentul
spre care eşti împins inexorabil…
— Nu încerc să apelez la clemenţa dumitale, Mr.
Sunderland.
— Bine faci! Nu sunt filantrop, ci om de afaceri.
Bancherul lăsă neputincios mâinile, în jos.
— N-ai putea renunţa la prima condiţie. Mr.
Sunderland? Dacă ar fi vorba numai de mine…
— Amândouă hotărârile sunt inseparabile, spuse
Richard cu hotărâre. Şi acum te rog să mă scuzi. Sunt
foarte ocupat.
Sherman se ridică anevoie de pe scaun şi se
îndreptă spre uşă. Îşi târa picioarele, de parcă i-ar fi
atârnat de fiecare câte o greutate de zeci de kilograme.
Beaulieu îi deschise uşa.
Când se pomeni în stradă, Sherman ridică ochii
spre cer, în căutarea unui sprijin. Fulgi mari de
zăpadă îi căzură pe faţă, răcorindu-i obrajii încinşi. Îşi
plimbă mâna osoasă pe frunte, împingând tricornul pe
ceafă. Oftă din greu. Porni în josul străzii, lăsând două
dâre paralele în zăpada care se aşternuse în strat gros.
Deşi era frig, Sherman gâfâia de parcă ar fi urcat în
fugă o scară cu foarte multe trepte.
Dacă nu accepta condiţiile lui Richard Sunderland
era ruinat. Falimentul, ruşinea, dezonoarea, se vor
prăvăli asupra lui ca şi zidurile Jerihonului. Nu
concepea să ceară soţiei lui a se umili în faţa unei

— 757 —
femei pierdute. Ziporah Sherman era fanatică. N-ar fi
acceptat să-şi renege convingerile nici pentru a salva
banca.
Era pierdut!… Pierdut!… Pierdut!…
Cu ce va plăti acţiunile cumpărate de la
Sunderland, când nicio bancă nu cuteza să-i acorde
împrumuturi? După ce văzuseră cât era de necruţător
şi de puternic Sunderland, bancherii se fereau de el ca
de ciumă. Ce se va alege de Ziporah, de copii, de
căminul său, de oamenii oare îşi puseseră nădejdea în
el, încredinţându-i banii lor trudiţi? Sudoarea îi
curgea şiroaie pe obraji, pe gât, pe şira spinării…
Cămaşa, vesta, îi erau ude, ca şi când ar fi fost muiate
în apă. Era pierdut! Pierdut!… Pierdut!… Pierdut!…
Deodată, o scânteie de speranţă îi licări în suflet. De
ce n-ar vorbi femeii pierdute? Poate că va reuşi s-o
înduplece!… Şi Maria Magdalena fusese o femeie
pierdută… Totuşi inima ei nu rămăsese împietrită…
Animat de umbra unei nădejdi, care îi insufla puteri
noi, se îndreptă spre casa lui Sunderland.
Andreea refuză să-l primească. Era bolnavă şi nu
voia să vadă pe nimeni. Cu îndrăzneala disperării,
Sherman stărui să ceară a fi primit. Impresionat de
părul lui alb, de privirile-i rătăcite, de agitaţia sa
nestăpânită, majordomul care aflase ca şi întreg
oraşul cum stăteau lucrurile făgădui să mai facă o
încercare. Se înapoie după un sfert de oră.
— Principesa Montenuovo vă aşteaptă Sir, zise el,
mulţumit că aducea o veste bună. Urmaţi-mă, vă rog.
Majordomul îl conduse la etaj, într-un salon cu
tapiserii Mortlake, care reprezentau Faptele Apostolilor

— 758 —
după Raphael. Aceste subiecte religioase părură de
bun augur lui Erza Sherman. Nu avu mult de
aşteptat. Andreea intră palidă, sfârşită de puteri.
— Doriţi să-mi vorbiţi, Mr., spuse ea cu infinită
oboseală în glas. Paloarea îi accentua profunzimea
ochilor, fineţea trăsăturilor. Se aşeză pe un fotoliu.
Luaţi loc, îl pofti ea.
Sherman se execută cu stângăcie. Îşi sprijini pe
genunchi mâinile mari, noduroase ca nişte rădăcini.
— Madame, aveţi în faţa dumneavoastră un om
ruinat. Mr. Sunderland s-a înverşunat împotriva
băncii pe care o conduc. Numai ca să vă răzbune.
— Mister, nu ştiu cum v-aş putea fi de folos…
— Îngăduiţi-mi să termin, Madame. Dacă năruirea
băncii m-ar fi afectat numai pe mine, aş fi suportat cu
stoicism lovitura. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a
luat… Prăbuşirea lui New York Merchants va atrage
însă ruina tuturor deponenţilor şi a mai multor
întreprinderi care îşi duc existenţa datorită sprijinului
financiar al acesteia. Sute de oameni vor rămâne
muritori de foame. Şi pentru ce? Pentru câteva cuvinte
rostite de o femeie pătrunsă de preceptele moralei
puritane. Am venit la dumneavoastră să caut
înţelegerea pe care nu o pot găsi în altă parte. În
numele nenorociţilor care mâine vor fi lipsiţi de pâinea
cea de toate zilele, în numele muncitorilor ameninţaţi
să rămână fără lucru, în numele umanităţii şi mai
presus de toate, al credinţei noastre creştine, vă rog să
ştergeţi cu buretele trecutul. Gândiţi-vă la pilda
Mântuitorului, care a întors şi celălalt obraz. Daţi
ascultare cuvântului lui Dumnezeu, care

— 759 —
propovăduieşte iertarea şi umilinţa! Plecaţi-vă urechea
la chemarea mea!… Un singur gest din partea
dumneavoastră poate stăvili urgia abătută asupra mea
şi a tuturor acelora ce şi-au pus încrederea în mine…
Omul acesta cumpănit la vorbă, devenea elocvent.
Stăruia, revenea la atac, străduindu-se să sfărâme
rezistenţa Andreei. Iminenţa primejdiei îl făcea să
găsească accente patetice.
Un om deplin lucid ar fi fost mai puţin receptiv la
argumentele lui banale şi melodramatice. Andreea era
însă bolnavă. Boala de nervi, copilul din pântece,
teama nelămurită de viitor, disperarea bătrânului
puritan, care se umilea în faţa ei contribuiră să o
determine a interveni în favoarea lui. Fondul ei
sufletesc nu era rău. Aici, în America, unde moravurile
şi mentalitatea erau mai aspre decât în Europa, se
spunea că e o femeie pierdută întâmpina numai
ostilitate.
Bancherul arunca asupra ei responsabilitatea
conflictului deschis, angajat între el şi Sunderland.
Avea aerul să spună că lupta aceasta, între americani,
nu ar fi început dacă nu ar fi fost ea la mijloc.
Ei bine, ea le va dovedi că nu era un element de
discordie, o femeie rea, cum o socoteau cei care nu o
cunoşteau cu adevărat. Nu ştia cum va reacţiona
Richard la intervenţia ei. Dar va face totul spre a-i
convinge să renunţe la exploatarea succesului.
— Mr. Sherman, nu vă pot făgădui nimic precis. Vă
asigur însă că voi pleda cauza dumneavoastră. Mâine
dimineaţă la ora opt să fiţi aici. Sper să vă dau un
rezultat satisfăcător.

— 760 —
 Discuţia dintre Andreea şi Richard fu lungă şi
furtunoasă. Ea care nu îndrăznise niciodată să aibă
alte păreri decât ale lui, găsi puterea şi curajul să
susţină pe Sherman. Richard nu se lăsă înduplecat.
— Crezi că dacă îl voi ierta pe fariseul acesta, vei
câştiga simpatia lui şi a lumii? Te înşeli, Andreea. Te
vor huli şi mai departe. Iar Sherman te va urî. Nu-mi
va ierta nici mie că i-am pus piciorul pe grumaz, şi
nici ţie că a trebuit să-ţi cerşească iertarea. Iar scorpia
lui de nevastă va triumfa. Îi dai apă la moară.
Andreea stătea abătută cu capul plecat şi mâinile în
poală, oferea un tablou atât de înduioşător, încât
Richard o luă în braţe.
— Ştii bine că nu-ţi pot refuza nimic. Năpârcile
ieşite la drum trebuie strivite. Altfel te muşcă,
înţelege-mă, Andreea. Nu-ţi doresc decât binele. Vreau
să te impun în ochii acestor habotnici. Vreau să-i
îngenunchez în faţa ta. Să-ţi sărute tălpile. Să se
târască la picioarele tale. Nu am nevoie de respectul
lor. Vreau să mă ştie de frică. Să se teamă de mine,
cum se tem fiarele de îmblânzitor. Hienele acestea nu
aşteaptă decât un semn de slăbiciune spre a mă
sfâşia. Dacă nu aş fi reacţionat brutal faţă de
Sherman, te-ar fi lapidat lumea în plină stradă. Numai
din invidie. Fiindcă eşti frumoasă, foarte frumoasă.
Fiindcă eşti bogată, foarte bogată. Fiindcă ai la
dispoziţie tot ce îşi poate dori un om.
Andreea îşi ridică ochii mari şi trişti, în care
lacrimile irizau lumina girandolelor.
— Fericirea nu se cumpără cu bani, Richard!

— 761 —
 El rămase împietrit. O privi dezorientat, apoi rosti
încet:
— Nu eşti fericită, Andreea? Am răsturnat lumea
pentru tine. Şi acesta e numai începutul…
Ea îi atinse mâna.
— Vreau să plec, Richard.
— Să pleci? Ce vorbă e asta?
Un suspin adânc umflă pieptul tinerei femei.
— Nu ştiu cum să te fac să înţelegi, Richard. În
oraşul acesta, în casa aceasta, mă simt străină şi
singură… Îngrozitor de singură…
— Ţi-am pregătit un cămin cald, frumos, demn de o
regină, rosti el dezamăgit. Priveşte ce minunăţii te
înconjoară! adăugă el, arătând cu un gest circular
încăperea. Cele mai scumpe mobile, cele mai frumoase
tablouri, cele mai alese covoare, cele mai fine
porţelanuri…
Andreea lăsă iarăşi mâna în jos.
— Nu vrei să mă înţelegi. Sau nu poţi.
Richard o cuprinse în braţe.
— Andreea, ce e cu tine? Nu te mai recunosc!
— Mi-e frică, Richard, strigă ea, izbucnind în plâns.
Mi-e frică! Mi-e frică!
Îşi lipi obrazul de pieptul lui.
— Copilul!… Vreau să-l nasc în Europa. În Anglia.
Vreau să-mi mai văd o dată mama… Mi-e dor de tata,
de Camelia, de bunicul, de toţi ai mei…
Richard îi mângâie părul.
— Sigur, scumpa mea! Plecăm în Europa. Dacă vrei
tu! De ce nu mi-ai spus-o mai demult?
— Mi-a fost teamă că ai să te superi.

— 762 —
 — Tu să mă superi, Andreea? Eşti singura fiinţă
care nu m-a supărat niciodată. Uite! Dă-mi răgaz două
săptămâni. Să pun ordine în treburi. Apoi plecăm. Îţi
făgăduiesc. Iar de Erza Sherman să nu ai nicio grijă.
Aranjez lucrurile cum e mai bine. Îl iert, deşi ar fi
trebuit să-l zdrobesc… Mâine dimineaţa, la orele opt,
voi sta cu el de vorbă. Tu să dormi. Ai nevoie de somn.
De odihnă. Copilul tău…
— Al nostru, Richard.
— Copilul nostru care e pe drum, zâmbi el, ne dă
mult de lucru. Nu-i aşa? Şi acum, să fi cuminte şi să
mergi la culcare. Copiii trebuie să doarmă mult. Şi tu
eşti încă un copil, Andreea. Un copil răsfăţat, pe care-l
iubesc mai mult decât orice pe lume…

Richard îşi respectă făgăduiala. A doua zi la opt

comunică lui Erza Sherman – care venise potrivit
invitaţiei Andreei – că a renunţat să mai continuie
lupta.
— Nu mai am nevoie nici de scuzele nevestei
dumitale. Ar fi prea neînsemnate pentru mărinimia
principesei Montenuovo, spuse Richard caustic. În
schimb, îmi majorez pretenţiile băneşti. Şi în privinţa
aceasta, te previn că nu admit discuţii şi nici
intervenţii din afară. Pentru a-ţi da posibilitatea să te
degajezi de obligaţiile pe care le ai faţă de mine,
pretind trei milioane de dolari. Eşalonările le vei stabili
împreună cu Wilbur Morrison. A primit instrucţiuni în
acest sens. Înscrisul acestei noi obligaţiuni îl vei face
înaintea deschiderii bursei. Bineînţeles, până la ora
prânzului, îmi vei restitui şi depunerile. De acord, Mr.

— 763 —
Sherman?
Chipul bancherului era pământiu.
— Condiţiile sunt foarte grele. Totuşi le accept. Sper
numai că eşalonările vor fi îndeajuns de depărtate,
pentru a le putea face faţă.
— M-am gândit şi la aceasta, Mr. Sherman. Acum e
ora opt şi douăzeci, spuse el aruncându-şi ochii spre
pendula de bronz aurit de pe comodă. La orele nouă
eşti aşteptat la Banca Manhattan de către Wilbur
Morrison, pentru semnarea documentelor.
Bancherul încuviinţă obosit.
— Te rog, Mr. Sunderland, să transmiteţi
mulţumirile mele Principesei Montenuovo şi să o
asiguri de recunoştinţa mea. La nouă, voi fi la Banca
Manhattan.
Salută, apoi se îndreptă spre uşă.
— Încă un moment, Mr. Sherman. Dacă afli
vreodată că un bancher încearcă să mă înfrunte,
sfătuieşte-l să renunţe. Bună ziua, Mr. Sherman.

Richard avea tot dreptul să fie încântat de modul

cum încheiase această afacere. Autoritatea şi
prestigiul lui se apropiau de zenit. Era temut şi
respectat. Respectul nu era însă decât o consecinţă a
spaimei pe care reuşise să o bage în sufletul
oamenilor. Toţi căzuseră de acord că abilitatea lui era
diabolică. Cui i-ar fi dat prin minte să manevreze aşa
cum manevrase Sunderland în afacerea Erza
Sherman? Răsturnase vechile canoane şi se folosise de
mijloace de luptă a căror noutate şi îndrăzneală
constituise o surpriză pentru întreaga lume a băncilor.

— 764 —
 Un nou succes se adaugă la palmaresul izbânzilor
sale.
Către sfârşitul lui noiembrie, Preşedintele Adams îl
chemă spre a-l anunţa că hotărâse să trimită la Paris
un nou ambasador punând astfel capăt neînţelegerilor
cu Franţa. Luase această măsură fără să-şi consulte
cabinetul. Contribuţia lui Richard Sunderland fusese
importantă. El transmisese propunerile amicale ale
Directorului francez, sprijinindu-le stăruitor.
Ambasada de la Paris avea să fie încredinţată lui
William Van Murray, ministrul Statelor Unite la Haga.
Noul ambasador urma să fie întovărăşit de Chief
Justice Olivier Ellsworth şi de Davie, guvernatorul
Carolinei de Nord. Preşedintele îl ruga pe Sunderland
să sprijine acţiunea diplomaţilor americani,
continuând bunele sale oficii pe lângă guvernul
francez.
Richard plecă încântat de la Preşedintele Adams.
Avea în sfârşit mâinile libere. Putea furniza arme
coloniilor franceze din Indiile Occidentale, precum şi
posesiunilor spaniole din America. Riscurile erau
mari, fiindcă navele de război britanice cutreierau
mările şi oceanele, vânând nu numai corăbiile Franţei
şi Spaniei, dar şi pe neutrii care întreţineau legături
comerciale cu aceste două state. Dar şi profiturile erau
proporţionale cu riscul.
Neutralitatea Statelor Unite era esenţială politicii
comerciale a lui Richard care devenise unul dintre cei
mai hotărâţi partizani ai izolaţionismului şi
neutralismului preconizat de Washington.
— Europenii n-au decât să se războiască între ei,

— 765 —
spunea el intimilor, dezvăluindu-şi parţial planurile.
Să se războiască până la epuizare. Iar noi să le vindem
armament şi furnituri militare. În niciun caz să nu ne
lăsăm târâţi în conflictele lor. Nu am avea nimic de
câştigat. Se impune ca Statele Unite să devină o
putere comercială de prim rang. Nu avem nevoie de
forţe militare considerabile ce reclamă cheltuieli
fantastice de întreţinere. Trebuie să păstrăm doar un
strict necesar, care să ne asigure apărarea
neutralităţii. Europenii şi-au vărsat sângele pentru a-
şi crea imperiile lor coloniale. Imperii pe punctul de a
se destrăma. Coloniile îşi vor independenţa. Ţara
noastră nu a fost cel mai frumos giuvaer al Coroanei
Britanice? Azi e liberă. Aşa se va întâmpla şi cu
posesiunile din America de Sud, din Asia şi din Africa.
Retragerea trupelor europene din colonii nu trebuie să
lase un gol. Dolarii americani să ia locul soldaţilor
europeni. Cu aurul nostru vom cuceri lumea. Oamenii
se nasc, trăiesc şi mor. Regatele, republicile, imperiile,
de asemenea. Dar aurul nu va muri niciodată. Poporul
care va stăpâni aurul, care va şti să-l folosească, va
stăpâni lumea. Spania a avut aur. Mult aur. Dar l-a
risipit durând biserici şi palate. Statele Unite trebuie
să adune aur. Tot aurul din lume. Şi cu acest aur să
cumpere lumea.
Concepţiile lui Richard păreau utopice.
— Numai un nebun poate concepe că Statele Unite
vor fi în stare să dărâme cândva supremaţia mondială
a Angliei.
— Preponderenţa politică a Angliei se apropie de
sfârşit, declara Richard. Nu va trece mult şi puterea

— 766 —
economică a Statelor Unite va zdrobi orice concurenţă.
Economicul va îngenunchea politicul. Nu este o simplă
afirmaţie, ci o axiomă. Dinastiile regale se vor pleca în
faţa dinastiilor aurului. Şi eu am pus bazele uneia din
aceste noi dinastii…
Richard Sunderland avea mulţi detractori.
— Omul acesta e megaloman, iluminat sau…
— …genial, răspundeau cei pe care ascensiunea sa
începea să-i impresioneze.
— Un geniu al răului, răspundeau criticii. În junglă
animalele ucid spre a-şi astâmpăra foamea. Numai
tigrul ucide pentru plăcerea de a ucide. În societate
omul luptă pentru existenţă. Oamenii de talia lui
Sunderland luptă pentru a nimici şi pentru a-şi clădi
prosperitatea pe cadavrele învinşilor.
— Vă înşelaţi. E un precursor care vrea să încheie
era războaielor militare, înlocuindu-le cu războaie mai
puţin sângeroase, deşi tot atât de spectaculoase.
Războaiele economice…
— Războaiele economice sunt şi mai îngrozitoare,
fiindcă lovesc fără deosebire în bărbaţi şi femei, în
bătrâni şi copii.
Fără să ţină seama de laude sau de critici, Richard
îşi continuă drumul. Drumul menit să-l ducă spre
culmile succesului…

Timp de două săptămâni, Joseph Phipps, directorul

uzinei de la New-Schenectady încercase zadarnic să
intre la Richard. Ori de câte ori se prezentase în
interes de serviciu, fusese primit de Wilbur Morrison,
care căpătase mandat să rezolve toate problemele

— 767 —
ridicate de Phipps. Pierzându-şi răbdarea, hotărî să
calce consemnul şi să intre neanunţat la marele
patron. Spera că fostul său coleg de la Oxford îi va
acorda suficientă consideraţie, şi nu-l va da pe uşă
afară. Trebuia să-i vorbească. Trebuia!
Înarmându-se cu tot curajul, Phipps urcă într-o
bună dimineaţă scările care duceau la primul etaj al
clădirii Băncii Manhattan, afectat în întregime
birourilor lui Richard şi ale statului său major. Adrien
de Beaulieu, secretarul de serviciu, îl primi,
măsurându-l inchizitorial cu privirile.
— Doresc să vorbesc cu patronul, Mr. Beaulieu.
— Regret. Nu primeşte pe nimeni. E foarte ocupat.
Tonul secretarului era tăios, atitudinea lui de o
exagerată demnitate.
— Pe mine mă va primi, ripostă Phipps, ajungând
din câţiva paşi la uşa încăperii sacre.
Fără să ţină seamă de protestele scandalizate ale
secretarului, apăsă pe clanţă şi intră.
Cabinetul lui Richard Sunderland reflecta gusturile
şi personalitatea acestuia. Un somptuos birou William
and Mary, fotolii Charles II, o comodă Queen Anne,
bogat împodobită, o bibliotecă Early Georgian. „Istoria
Angliei ilustrată în mobile”, după cum spusese cu
oarecare ironie un celebru anticar din New York.
Covoarele de Persia, candelabrele de Murano sporeau
impresia de ostentativă bogăţie a acestei încăperi,
asemănătoare mai degrabă cu un muzeu. Phipps
pătrundea pentru prima oară în acest sanctuar,
accesibil unui mic număr de aleşi.
Richard îşi rezolva tocmai corespondenţa zilnică. La

— 768 —
apariţia lui Phipps, îşi ridică privirile de deasupra
hârtiilor. Ochii lui cu reflexe metalice se aţintiră
asupra fostului coleg de facultate.
Phipps salută, intimidat. Apoi tuşi, spre a-şi drege
glasul.
— Te-am chemat eu, Phipps? întrebă Richard, cu
prefăcută surprindere.
— Voiam să vă vorbesc, rosti Phipps, răguşit de
emoţie.
— E atât de important? Nu s-ar putea amâna? Am
mult de lucru.
— Trebuie să mă ascultaţi. Vreau să lămuresc o
situaţie. Să fac lumină.
Beaulieu apăru în prag. Era indignat de îndrăzneala
lui Phipps, care călcase opreliştea. Dintr-o privire,
Richard citi gândurile secretarului.
— Lasă-ne singuri, Beaulieu. Am înţeles. Nu e vina
dumitale.
Secretarul respiră uşurat. După ce aruncă
vizitatorului o privire încărcată de imputări, se retrase,
închizând încet uşa.
Phipps înţelesese aluzia transparentă a lui
Sunderland. Dar nu se lăsă înfrânt.
— Trebuie să-mi îngăduiţi o explicaţie, stărui el.
Situaţia care s-a creat nu mai poate dura.
Richard se resemna să-l asculte.
— Poftim, vorbeşte, zise el, înăbuşindu-şi un căscat.
— Vreau să justific purtarea fiului meu. Să nu apese
asupra lui bănuieli nedrepte. Acum câteva nopţi a fost
găsit în grădina casei dumneavoastră din
Williamsburg.

— 769 —
 — Casa este a socrului meu, rectifică Richard. Eu
am fost numai oaspete.
Calmul insolent al acestuia l-ar fi zăpăcit pe Phipps,
dacă importanţa cauzei pentru care pleda nu i-ar fi
dat îndrăzneala să continue, fără a ţine seama de
întreruperi.
— În prezenţa dumneavoastră, fiul meu a fost
arestat şi aruncat în închisoarea oraşului.
— Nu-mi spui nimic nou, Phipps.
Cinismul lui Richard îl revoltă.
— Nicio clipă nu v-aţi gândit că Frank Phipps este
fiul unui colaborator apropiat, al fostului
dumneavoastră coleg de la Oxford. L-aţi dat pe mâna
şerifului, fără a-i asculta explicaţiile. L-aţi compromis
în faţa întregii universităţi…
— Şi nu merită? întrebă Richard cu falsă candoare.
— Credeţi că merită? se înfierbântă Phipps. Credeţi
că era vinovat? Aflaţi că era absolut inocent. Intrase în
grădină răspunzând la apelul scris al fiicei
dumneavoastră. Dar pentru a nu-i târî numele în
noroi, a preferat să tacă şi să se lase dus la închisoare,
ca un borfaş de rând.
— Extraordinar cavalerism! exclamă Richard în
zeflemea. Şi ce vrei să-mi demonstrezi? Că era
nevinovat? Că nu avea intenţia să fure? Că nu e un
borfaş de rând? Să fim serioşi, Phipps. Fiul dumitale
venise să fure. Acesta e adevărul! Fiul dumitale a
abuzat de încrederea ce i s-a acordat, furând
afecţiunea fiicei mele. Fără să ţină seama că are de a
face cu o copilă, a încântat-o cu vorbe meşteşugite, a
batjocorit-o şi a lăsat-o însărcinată. Şi toate cu un

— 770 —
scop precis. Cu scopul de a-şi însuşi o zestre
considerabilă. Credea că mă va sili să-i dau
consimţământul la o căsătorie pe care, în condiţii
normale, nici n-ar fi visat să o facă. Dar şi-a greşit
socotelile, fiul dumitale. N-a prevăzut că n-am să mă
las înspăimântat de ameninţarea unui scandal. Ehe,
Phipps, ştiu să înfrunt oamenii şi mai ştiu să le dejoc
şi manevrele.
— E monstruos tot ceea ce-mi spui, zise Phipps
indignat uitând să mai folosească tonul deferent pe
care-l adoptase de când Richard îl devenise patron.
Dumneata nu admiţi că doi tineri pot să se iubească?
Îmi cunosc fiul. Ştiu că este dezinteresat. Nesocoteşte
banul. S-a înscris la Facultate pentru a se dedica
ştiinţei.
— Serios? zise Richard.
— Da, da! Nu râde. Are firea mea. Şi eu sunt cinstit.
De atâţia ani de când lucrez în slujba dumitale, rulând
zeci de milioane de dolari, încheind contracte de
furnituri cu tot felul de clienţi, nu am făcut avere. Pot
dovedi oricând. Am trăit numai din salariul meu…
— Care e destul de mare, îl întrerupse Richard.
— De acord. Şi pentru aceasta, ţi-am fost
recunoscător. Şi te-am slujit cu credinţă…
— În aşteptarea marii lovituri care trebuia să vă
aducă pe tavă, dumitale şi fiului dumitale, tot
belşugul de care aţi fost lipsiţi o viaţă întreagă, zise
Richard înveninat.
— Insulta e nemeritată, rosti Phipps cu mâhnire. În
orice acţiune a semenilor dumitale nu vezi decât
scopuri murdare.

— 771 —
 — Ai citit pe Rousseau, Phipps? Omul se naşte bun.
Dar societatea îl înrăieşte.
— Poate că ai dreptate. Te socoteam bun, milostiv,
dar m-am înşelat. Îmi ziceam că devotamentul şi
cinstea mea vor atârna în cumpăna judecăţii dumitale.
Am fost naiv. Un mare naiv. M-am aşteptat că fiul
meu să se bucure de preţuire în ochii dumitale. Cel
puţin din consideraţie pentru tatăl său. Mi-am dat de
la început seama că poziţia lui este grea. Că îl vei
socoti interesat. Am crezut că te pricepi mai bine la
oameni. Am sperat că vei descoperi comorile de
sentimente care zac în sufletul lui Frank. Dragostea
lui pentru fiica dumitale n-a fost influenţată de niciun
gând ascuns. Iubirea lor a fost spontană, sinceră. A
dus în chip firesc până la dăruirea totală…
— După care trebuia să urmeze sancţionarea
bisericii şi încasarea zestrei. Nu-i aşa? zise Richard
suav.
Lui Phipps i se aprinseră obrajii.
— Te rog să încetezi cu insultele. Am crezut că vom
putea discuta la rece, că ne vom strădui împreună să
scoatem adevărul la iveală.
— Ai crezut că mă voi lăsa îmbrobodit şi că îmi voi
da fata pe mâna netrebnicului care a sedus-o? strigă
Richard izbind cu pumnul în masă. Să terminăm
comedia aceasta. Prefer să o mărit cu ultimul meu
secretar, decât cu fiul dumitale. Hotărârea mea este
definitivă. Să nu mai aud de Frank al dumitale. Să nu
mai aud de acest vânător de zestre!
Se congestionase la faţă, şi lovea cu pumnul în
masă, scandând fiecare frază. Şi Phipps ajunsese la

— 772 —
marginea răbdării. Cu mânie abia stăpânită, scrâşni,
uitându-se în ochii lui Richard.
— Dar dumneata? Dumneata! N-ai fost vânător de
zestre? Tot New Yorkul urlă că ţi-ai luat nevasta
numai pentru bani…
Lui Richard i se urcă brusc sângele în cap. Se ridică
de la birou şi cu pumnii strânşi se îndrepta spre
Phipps.
— Şi tu îndrăzneşti să mă calomniezi?
Puşcăriaşule!… Te-am scăpat de ştreang! Şi asta ţi-e
recunoştinţa? Cutezi să mă insulţi în casa mea, după
ce ticălosul tău fiu mi-a pângărit fata! Ieşi,
puşcăriaşule! Ieşi, dacă nu vrei să te zdrobesc cu
pumnii! Începând de azi, nu mai eşti salariatul meu.
Eu te-am ridicat, eu te dobor. Să te întorci în stradă.
Acolo de unde te-am cules… Voi avea grijă să-ţi
cercetez gestiunea. Dacă voi găsi vreo neregulă, va fi
vai de tine. Iar fiul tău să părăsească Statele Unite. Să
se topească undeva, în sălbăticiile Nordului
îndepărtat. Căci de nu îl voi nimici ca pe vasul acesta!
Luă de pe birou un crater grecesc, care servea drept
cenuşar şi îl trânti de pământ, spărgându-l în zeci de
bucăţi.
Când Beaulieu, stras de zgomot, năvăli în birou,
Richard ridicase tocmai pumnul asupra lui Phipps.
Acesta stătea palid, nemişcat ca o statuie.
La apariţia secretarului, care încremenise îngrozit,
Sunderland făcu un efort, reuşind să se stăpânească.
Lăsă încet braţul jos.
— Ieşi! Piei din ochii meii vorbi el răguşit,
săgetându-l din ochi pe Phipps.

— 773 —
 Acesta se răsuci pe călcâie, îndreptându-se spre
uşă. Richard se uită gânditor la secretarul care stătea
nedumerit în dreptul intrării.
— Beaulieu, rosti ei cu hotărâre. Vrei să-mi fi
ginere?
Secretarul îl privea uluit. „A înnebunit patronul”?
Richard înţelese că îl luase prea repede. Îşi struni
nervii, care o luaseră razna, îşi netezi uşor jaboul de
dantelă, apoi zâmbi cu bunăvoinţă.
— Da, da, Beaulieu. Să nu te mire propunerea mea.
M-am gândit mult. (Aci minţea.) Şi mi-am zis că ar fi
nimerit să fac un om din tine. Mi-am dat seama de
calităţile tale din ziua în care ai sărit în ajutorul meu
şi al principesei, în cârciuma aceea sordidă din Paris.
— Monsieur, aş fi fericit…
Prin mintea lui Beaulieu trecu într-o fulgerare trista
poveste de dragoste a Georginei, copilul pe care-l
aştepta, viitorul ei sumbru… Vrea să mă cumpere, îşi
zise el. Să-mi asum paternitatea unul copil străin. Voi
ajunge poate de râsul lumii. Dar voi fi bogat,
puternic…
— Aş avea multe partide pentru Georgina, zise
Richard trecând iarăşi la biroul său. Dar te prefer. Eşti
oarecum o creaţie a mea, adăugă el, subliniind
indirect tot ceea ce îi datora Beaulieu. Îl scosese din
cloaca mizerabilă a mahalalelor pariziene şi îi crease o
situaţie de invidiat. Azi, Adrien de Beaulieu era un
tânăr elegant, cu punga doldora, şi care putea aspira
la cele mai înalte onoruri. Onoruri pe care Richard i le
va aduce la picioare. Georgina era doar fiica lui.
Pentru ea va face orice sacrificii. În definitiv, îşi zise

— 774 —
Richard, Adrien de Beaulieu nu era o partidă rea. Avea
un nume, era mai mult decât prezentabil, natura îl
înzestrase cu inteligenţa superioară şi… dacă accepta
să se însoare, dovedea un dispreţ faţă de prejudecăţi,
o lipsă de scrupule, care nu puteau decât să-i
folosească în carieră. Da, da, nu greşise făcând
această alegere. Desigur, nu putea fi vorba de iubire.
Dar cu timpul va veni şi aceasta…
Richard îl măsură cu privirile, din cap până în
picioare. Incontestabil, Beaulieu era un băiat frumos.
Dacă Georgina ar fi păcătuit cu el, ar fi avut cel puţin
o justificare. Flăcăul acesta părea capabil să fure
mintea oricărei fete. Pe când Phipps nu era decât un
slăbănog cu mutră de ascet. Neînţelese sunt căile tale,
Doamne!
Richard se pricepea să încurce iţele Providenţei.
Soarta ghiduşară îi încurcase fata cu un pârlit de
student. Avea însă el grijă să readucă lucrurile pe
făgaşul cel bun.
— Diseară, Beaulieu, să-ţi pui fracul albastru. Îţi stă
foarte bine. Şi să te prezinţi la mine acasă. Vom cina
în familie. Vreau să o cucereşti pe Georgine. Ai
înţeles? îi zâmbi el cu aer părintesc. Începând de
mâine, îţi pregătesc o primă surpriză. Vei prelua
conducerea uzinei de armament de la New
Schenectady.
Beaulieu se roşi de plăcere.
„E încă un copil”, îşi zise Richard, încântat de
această reacţie nestudiată.
— Sunt fericit Monsieur, că aţi binevoit să mă
preferaţi altora, mai pricepuţi decât mine, spuse

— 775 —
Beaulieu, cu modestie studiată.
„Băiatul acesta ar fi făcut minuni la Versailles,
gândi Richard. Are stofă de curtean.”
— Sunt nepregătit… continuă Beaulieu. Mă tem că
nu am să corespund…
— Te vei deprinde, îl încurajă Richard. La New
Schenectady vei găsi colaboratori capabili să te iniţieze
în secretele fabricării armelor. Această însărcinare este
de altfel numai o primă treaptă. Mai ai multe de
urcat…
Beaulieu voi să-şi exprime iarăşi recunoştinţa şi
fericirea, dar se abţinu. Folosise până acum de două
ori termenul „fericire”. Nu trebuia să-l demonetizeze.
Mulţumi cu măsură, spre deplina satisfacţie a lui
Richard care îi întinse mâna…
A doua zi de dimineaţă, în cadrul unei şedinţe de
lucru, la care asistară conducătorii tuturor
întreprinderilor americane ale casei Sunderland,
Richard anunţă numirea noului director al uzinei de
armament de la New Schenectady. Adrien de Beaulieu
urma să se prezinte imediat la noul său post. În
ajunul plecării sale la New Schenectady, se celebră în
cerc strict intim, căsătoria sa cu Georgina
Sunderland. „O dragoste fulgerătoare, ca în romane,
se încheie într-o apoteoză de fericire” scrise a doua zi
cronicarul monden al unei gazete de mare tiraj.
Dar lumea cunoştea mai bine dedesubturile acestei
afaceri.

Richard era bucuros că pleca în Europa. New

Yorkul, Statele Unite, nu corespundeau încă ambiţiei

— 776 —
lui. Sezonul era puţin favorabil unei călătorii pe ocean.
Richard nu cunoştea însă dezagrementele răului de
mare, iar Andreea era fericită că părăsea America. De
ceilalţi îi era indiferent. Copiii, secretarii, personalul
de serviciu, trebuiau să se acomodeze cum vor şti.
Iarna se anunţa rea. Furtuni cumplite bântuiau
oceanul. Marinarii înapoiaţi din călătorii spuneau că
nu mai întâmpinaseră de mult condiţiuni atmosferice
atât de vitrege. Richard nu se temea de furtunile
iernii. Traversase de atâtea ori Atlanticul şi în sezoane
atât de diferite, încât se oţelise ca un adevărat lup de
mare.
Pregătirile de călătorie nu durară mult. Acelaşi
personal care îl însoţise în America, îl urma acum în
Europa. Cu o singură excepţie. Adrien de Beaulieu
rămânea în Statele Unite. Robert şi Charles, ultimii
doi fii ai Opheliei, plecau de asemenea în Europa.
Robert urma să intre la Eton, iar Charles să rămână la
Londra în grija lui Folger. Francis-Andrew căpătase
privilegiul de a urma pe Andreea în toate deplasările.
Bilanţul şederii lui Richard în Statele Unite era
satisfăcător. Pusese ordine în afacerile familiale,
dăduse un nou avânt producţiei de armament,
încheind o serie de contracte cu posesiunile franceze
şi spaniole din America Latină şi din Marea Caraibelor
şi îşi încoronase activitatea obţinând trei milioane şi
jumătate de dolari beneficii, de pe urma războiului cu
Erza Sherman.
Cu două zile înainte de îmbarcare, Andreea primi o
scrisoare încadrată în negru. Sora ei, Camelia,
căsătorită cu Lordul Edward Kirkley, murise în cursul

— 777 —
unei operaţii. Lady Frances Bolton, care îi trimitea
această ştire, deplângea rolul ei ingrat de mesager al
morţii. Ar fi preferat să-i trimită veşti mai bune. Soarta
era însă vitregă cu familia Lusignan.
Andreea primi cu stupoare această ştire. Starea în
care se afla nu-i îngăduia emoţii puternice. Şocul
nervos o doborî la pat. Doctorii îi prescriseră o
îndelungată odihnă, opinând pentru amânarea
călătoriei. Andreea nici nu voi să audă. Cu
surprinzătoare energie, rugă pe Richard să grăbească
plecarea. Voia să se înapoieze neîntârziat în Anglia. O
obsedau presimţiri rele.
Richard îi făcu pe plac. Pentru a-i asigura îngrijirea
în timpul traversării, angajă serviciile unui medic cu
renume, căruia îi fixă un onorariu regesc.
La 20 decembrie, „Empress of China” ridică ancora,
înfruntând hula ce bântuia în larg. Andreea stăruise
să nu se mai amâne plecarea. Voia să fugă de propriul
ei destin. Valurile uriaşe ridicau nava pe culmile
munţilor de apă, avântând-o apoi ca pe un tobogan în
adâncurile văilor lichide. Fără să ţină seama de marea
dezlănţuită, Andreea zăbovea ore întregi pe punte,
stând cu ochii aţintiţi spre răsărit. Nicio clipă nu-şi
aruncase privirile spre pământul rămas în urmă. Ca şi
drumeţii cuprinşi de spaimă, care în timp de noapte se
uită numai înainte, Andreea stătea cu faţa spre
ţărmurile încă îndepărtate ale Europei. Era
înfricoşată, de parcă gheare uriaşe ar fi fost gata să se
întindă peste mare şi să o tragă înapoi.
Valurile enorme ale hulei erau blânde, povârnişurile
netede şi puţin repezi, iar spaţiile dintre talazuri,

— 778 —
foarte largi. Andreea avea impresia că se afla în
mijlocul unui pustiu cu dune oscilante, pe care
corabia urca şi cobora fără zguduiri, într-o linişte
desăvârşită. Când nava ajungea între munţii de apă
albastră, cerul galben-auriu, limpede ca sticla, se
vedea deasupra capului sub forma unei fâşii lungi,
paralele cu talazurile. Îndată ce corabia se avânta pe
povârniş în sus, văzduhul pornea să crească în
întindere. În clipa în care ajungea pe culmea muntelui
de apă, se deschideau privirii spaţii nesfârşite,
inundate de lumină. Talazurile paralele, netezi şi
masive ca spinările unor elefanţi uriaşi, se apropiau
măreţe, impasibile, de nestăvilit.
Cu mâinile înfipte în cordaje, Andreea privea munţii
albaştri, dăltuiţi din blocuri de apă marbrată, care
defilau cu ritmică încetineală.
Hula dură o săptămână. Apoi oceanul se linişti.
În ultimele zile de călătorie, un vas de război
britanic opri pe „Empress of China”. Richard nu se
împotrivi controlului, fiindcă nu avea nimic de ascuns.
Ofiţerii englezi se comportară civilizat, cerând la urmă
scuze, pentru întârzierea pricinuită corăbiei
americane.
Călătorii de pe „Empress of China” sărbătoriră în
largul oceanului Crăciunul şi Anul Nou. Sezonul,
îndeobşte vitreg, le rezervă un timp minunat. Apele, de
un calm plat oglindeau cerul albastru cenuşiu, fără
urmă de nor. În schimb, se lăsase un frig năprasnic.
Acele gerului înţepau obrajii copiilor, care se jucau pe
bord. Francis-Andrew împlinise cinci ani. Se înţelegea
de minune cu fraţii săi vitregi. Era atât de calin, de

— 779 —
prietenos, încât câştiga simpatia tuturor.
Andreea se simţea mai bine. Pe măsură ce se
îndepărta de pământul inospitalier pentru ea, al
Americii, i se colorau obrajii, se întrema, devenea mai
veselă, mai sociabilă.
La 18 ianuarie, apărură în zare coastele Angliei.
Călătoria era terminată.

— 780 —
 Capitolul doisprezece
Richard revenea în Anglia după o absenţă de cinci
ani. Maestru în lovituri de teatru, îşi pregăti o
reintrare spectaculoasă, trimiţând înaintea sa un
convoi alcătuit din zece corăbii cu grâu american, care
fusese descărcat în docurile Londrei. Pentru a se face
agreabil guvernului şi a-şi crea o presă bună în City
cedă grâul statului la un preţ sensibil inferior nivelului
stabilit de Bursa de Cereale. Astfel, dădea o lovitură
serioasă importatorilor englezi forţând o mişcare de
baisse.
Presa londoneză comentă în fel şi chip gestul lui
Richard. „Un american generos contribuie la ieftinirea
vieţii în Marea Britanie” scria un ziar simpatizant.
„Richard Sunderland-Beauclair reia seria marilor
lovituri de bursă?” se întreba un jurnalist, dând
alarma printre speculatorii de cereale.
Gazetele stipendiate de adversarii lui Richard,
dezlănţuiră o campanie ostilă. „Cine este acest
personaj care afişează cetăţenia americană, fabrică
arme pentru francezi şi vinde grâu englezilor?” O
fiţuică specializată în pamflete, punea în gardă
poporul englez împotriva lupilor în piei de oaie.
„Richard Sunderland-Beauclair a creat o importantă
industrie de armament în Statele Unite. Pentru cine
fabrică arme? Pentru duşmanii Regatului Britanic,
pentru Franţa, pentru Spania, pentru coloniile care
vor să se rupă de Anglia. Acest duşman ascuns al ţării
noastre trebuie demascat şi ţintuit la stâlpul infamiei!”

— 781 —
Alte foi dezvăluiau turpitudinea vieţii sale intime.
„Ştim că numai în Orientul Mijlociu haremurile au
existenţă legală. Cu toate acestea, pe teritoriul Angliei,
se află azi un om cu mai multe neveste. Iniţialele
numelui său sunt R. S. B. Când vor lua autorităţile
măsuri împotriva acestui bigam?” „R. S. B., odinioară
falit fraudulos, şi-a făcut iarăşi apariţia în City. Toţi
oamenii cinstiţi cer expulzarea acestui discipol al
Satanei”.
Prietenii şi cunoscuţii lui Richard îl îndemnau să ia
măsuri legale împotriva calomniatorilor. El ridica
indulgent din umeri, repetând, cu afectată mărinimie,
vorbele lui Cristos:
— Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac! Uzina de
armament de la Nantes am achiziţionat-o cu mult
înaintea izbucnirii războiului dintre Franţa şi Anglia.
Cât priveşte uzina din Statele Unite, am înfiinţat-o
spre a acoperi nevoile interne ale acestei ţări.
Americanii sunt obligaţi să se apere de atacurile
Pieilor Roşii. Şi pentru a se apăra au nevoie de arme.
În momentul de faţă, Anglia, datorită efortului făcut
pentru a-şi susţine propriul ei război, nu mai e în
stare să acopere cererile de armament ale ţărilor
străine. Explicaţia, după cum vedeţi, e simplă. Afară
de aceasta, armamentul este o marfă ca oricare alta,
iar afacerile sunt afaceri. Fabricanţii vând arme
oricăror clienţi. În ceea ce mă priveşte, aş fi fericit să
furnizez armament Angliei, a doua mea patrie…
Richard procedă în aşa fel încât aceasta explicaţie
să ajungă la cunoştinţa membrilor guvernului. Grâul
aruncat pe piaţa britanică era un argument puternic

— 782 —
în sprijinul bunei sale credinţe. Foametea care îşi
arăta colţii obligă chiar şi pe cei mai bănuitori
miniştri, să aibă faţă de el o atitudine binevoitoare.
Spre a-şi dovedi intenţiile paşnice, nu chemă în faţa
judecăţii nici pe ziariştii care-l atacaseră prin presă.
Întâmplarea făcu însă ca cel mai înverşunat dintre ei
să fie atacat de un grup de beţivani într-o noapte, pe
când ieşea dintr-o cârciumă din Rosemary Lane.
Nenorocitul se alese cu capul spart, cu trei coaste
rupte şi cu toţi dinţii de sus lipsă. După câteva zile alt
ziarist suferi un tratament asemănător. Nici unul, nici
celălalt, nu fură în stare să dea vreo indicaţie
susceptibilă să ducă la descoperirea agresorilor. O
gazetă impută lui Richard mijloacele barbare folosite
spre a zăvorî gura denunţătorilor săi. Jurnalul cerea
urgenta anchetare a celor două cazuri şi pedepsirea
drastică a autorului moral. O săptămână mai târziu,
clădirea în care gazeta îşi avea sediul luă foc, arzând
până în temelii. De data aceasta autorităţile socotiră
că sosise momentul să intervină. Ancheta nu dădu
însă niciun rezultat. Din depoziţiile martorilor se
desprinse concluzia că incendiul izbucnise de la un
coş defect, care mai dăduse odată de lucru locatarilor
clădirii. Dosarul fu clasat. Dar urmările se făcură
simţite. Atacurile împotriva lui Sunderland îşi
pierdură din virulenţă, se răriră, apoi încetară. Omul
acesta era un adversar prea periculos spre a i se ţine
piept.
Îndată ce avu mâinile libere, Richard începu să
manevreze piesele pe tabla de şah a marilor afaceri. În
ultimii ani făcuse o constatare care avea să fie bogată

— 783 —
în consecinţe. Beneficiile realizate din furniturile de
război erau superioare celor rezultate de pe urma
exportului de cereale, a operaţiunilor bancare şi a
speculaţiilor de bursă, care constituiseră până atunci
grosul afacerilor sale. Războaiele Revoluţiei îl
îmbogăţiseră. Şi cum pacea nu părea să se profileze la
orizont, hotărî ca pe acest tărâm să-şi concentreze
eforturile.
Armamentul fabricat în Franţa era incontestabil de
o calitate superioară. Uzina de la Nantes fusese
modernizată de inginerul englez William Wilkinson.
Wilkinson ridicase în incinta ei al doilea cuptor înalt
construit în Franţa. Primul îl durase la fabrica de
tunuri, Le Creusot, al cărei capital aparţinuse în mare
parte răposatului Ludovic al XV-lea.
Şi fabrica din Statele Unite producea armament de
bună calitate. Fiindcă Anglia interzicea emigrarea în
Lumea Nouă a specialiştilor şi a lucrătorilor fierari
britanici, Richard se mulţumise să recruteze irlandezi,
scoţieni, francezi, şi mai ales germani din Ruhr,
Saxonia, şi Lüttich, patria meşteşugarilor oţelari.
Dar nici la Nantes şi nici la New Schenectady nu
reuşi să realizeze piese care să egaleze calitatea
produselor similare britanice. În Anglia se lucra după
procedeul Huntsman. Asupra acestui procedeu se
păstra cea mai mare taină. Niciun specialist de pe
continent nu izbutise să pătrundă sau cel puţin să
fure secretul!
Richard îşi pusese în gând să-l cumpere şi să-l
folosească în uzinele sale din Statele Unite şi din
Franţa. Dar tentativele lui eşuară. Oţelăriile, cărora le

— 784 —
făcu oferte avantajoase, refuzară a-i comunica secretul
de fabricaţie. Nu reuşi să cumpere nici complicitatea
maiştrilor sau a lucrătorilor. Primii erau plătiţi
regeşte, aşa că nu aveau interesul să comită
indiscreţii, iar ceilalţi nu cunoşteau procedeul decât
parţial, adică atât cât le îngăduia restrânsa lor sferă
de activitate.
Richard se adresă atunci guvernului. Spera ca
masivul transport de grâu american exportat în Anglia
îi va pleda cel mai bine cauza. Spre dezamăgirea lui,
întâmpină şi aici un refuz politicos.
Mr. Wilberforce, reprezentantul cabinetului britanic
în aceste discuţii, comunică lui Sunderland că ar fi
fericit să-i satisfacă doleanţele, dar că nu putea
impune industriaşilor să dezvăluie un procedeu ce
asigura superioritatea oţelului britanic în întreaga
lume.
Richard era furios. Vânduse pe degeaba Angliei
grâul la un preţ atât de scăzut? Mărinimia lui
rămânea nerăsplătită? Ultima convorbire purtată cu
Wilberforce îi lăsase un gust amar. Cuvântul acestuia
era cu atât mai greu, cu cât Wilberforce se bucura nu
numai de încrederea dar şi de prietenia premierului
britanic.
Queensberry, ducele cu chip de satir, care-l scosese
de atâtea ori din încurcătură, îi veni şi de data aceasta
în ajutor. Un banchet oferit de Queensberry la clubul
White’s reuni un mare număr de pairi, partizani ai
guvernului, precum şi patru membri ai Cabinetului,
printre care lordul Grenville, ministrul de externe
Dundas, ministrul de război şi tânărul irlandez

— 785 —
Canning, subsecretar la externe. Tustrei se bucurau
de încrederea deplină a premierului britanic. A-i
câştiga pe ei, însemna a-l câştiga pe marele Pitt.
Grenville era incoruptibil. Avea însă un mare respect
pentru opiniile lui Queensberry. Canning era
preferatul lui Pitt. În culisele Camerei Comunelor se
şoptea că va moşteni sceptrul actualului premier.
Merita deci a i se cultiva prietenia. Dundas, ministrul
de război era accesibil omagiilor palpabile. Vinurile
excepţionale, porţelanurile fine şi caii de curse erau
daruri irezistibile.
La masă, Richard avu în dreapta pe Dundas şi în
stânga pe Canning. În timpul banchetului se vorbi
mult de politică. Succesele militare ale francezilor erau
comentate pe larg. Grenville se pronunţa cu
intransigenţă pentru continuarea războiului. Părerea
lui era susţinută şi de ceilalţi membri ai Cabinetului,
ceea ce convenea lui Richard.
După banchet, o parte din convivi trecură în sălile
de joc. Richard şi Dundas rămaseră să savureze câte
un pahar de Porto. Momentele acestea sunt îndeobşte
prielnice manifestărilor de prietenie, combinaţiilor de
culise, confidenţelor.
Queensberry avusese grijă să pregătească terenul,
întreţinându-se înainte de banchet cu Dundas, care se
arătase favorabil intereselor lui Sunderland. Ministrul
explică însă lui Richard că guvernul avea mâinile
legate. În primul rând fiindcă nu putea impune
fabricanţilor englezi să-şi vândă brevetele, şi în al
doilea fiindcă îi convenea menţinerea supremaţiei,
câştigată de Marea Britanie în domeniul industriei

— 786 —
oţelului şi implicit în fabricarea armamentului.
— Mi-aş îngădui să vă dau o sugestie, Mr.
Sunderland. De ce stăruiţi să cumpăraţi un brevet
britanic pe care să-l folosiţi dincolo de graniţele acestei
ţări, când aţi putea foarte bine, fie să achiziţionaţi o
uzină engleză fie să puneţi bazele unei industrii noi în
Walles sau în Lancashire. După câte sunt informat,
dispuneţi de suficient capital. Comenzile nu vor lipsi.
Anglia şi aliaţii ei au nevoie de mult armament.
Richard conveni că ideea ministrului era
interesantă. Dacă întemeia o uzină de armament în
Anglia, putea vinde arme clienţilor europeni, adversari
ai Franţei, economisind cheltuielile de transport din
America în Europa.
— Nu trebuie să uiţi un mare adevăr, Mr.
Sunderland, continuă Dundas. Pentru a fi iubit în
Anglia, să te comporţi ca un englez. Dumneata eşti
cosmopolit, înzestrat cu un dezvoltat simţ de adaptare.
Tocmai acest simţ de adaptare îţi va permite să fi
francez în Franţa, englez în Anglia şi american în
Statele Unite.
— Ubi bene, ibi Patria.
— Oamenii care văd departe, aşa gândesc, Mr.
Sunderland.
Demnitarul şi financiarul se înţeleseseră dintr-o
singură privire. Nici unul şi nici celălalt nu aveau
nevoie să vorbească direct. Tăcerile abil dozate,
zâmbetele discrete şi cuvintele cu foarte ascunse
înţelesuri sunt elocvente pentru oamenii deprinşi cu
delicateţea negocierilor înalte.
Ultimele replici erau pentru ei concludente. Richard

— 787 —
Sunderland înţelese că se putea bizui pe concursul
ministrului, iar acesta – că avea de-a face cu un om
capabil să se revanşeze cu generozitate.
Richard era deprins să lucreze repede. Emisarii lui
intrară încă de a doua zi în campanie. Misiunea lor
era precisă. Să descopere o uzină metalurgică bine
utilată în apropierea unor importante zăcăminte
carbonifere, a unui nod de comunicaţii, sau a unui
mare port. Richard nu găsise necesar să informeze pe
niciunul dintre aceştia că intenţiona să instaleze acolo
o uzină de armament. Nu împărtăşi proiectul său
decât lui Dundas şi lui Queensberry, fiind aplaudat cu
căldură.
Sarcina agenţilor lui Richard nu era uşoară.
Industria fierului şi oţelului se afla în plin avânt.
Fabricanţii realizau câştiguri frumoase de pe urma
războiului. Era greu de găsit un industriaş care să
renunţe la uzina sa într-o conjunctură atât de
favorabilă industriei siderurgice.
În cele din urmă, tot Queensberry îi netezi calea. În
tinereţe avusese un bun prieten, Charles Melville
Jervaulx, conte de Montorgueil, cu care fusese coleg la
Oxford, la clubul White’s şi în Camera Lorzilor.
Familia Montorgueil stăpânea una dintre cele mai
mari averi funciare din Anglia. Trei sferturi din oraşul
Cardiff, cu toate casele, magazinele, antrepozitele,
hanurile şi fabricile aferente, precum şi întinse
domenii în comitatele Glamorgan şi Monmouth, cu un
subsol extraordinar de bogat în cărbuni şi minereuri.
După o viaţă îmbelşugată în bucurii, Charles
Montorgueil se odihnise întru Domnul, lăsând averile

— 788 —
fiului său Orville Dieudonné.
Nici bătrânul Montorgueil şi nici unicul său vlăstar
nu se remarcaseră prin cheltuieli dezordonate. Dar
spre deosebire de părintele său, un bon viveur, tânărul
Montorgueil era un om închis, distant, de o trufie
bolnăvicioasă. Lacom de câştig, specula la sânge pe
toţi arendaşii şi fermierii de pe domeniile lui. În
uzinele şi în minele sale, se lucra în schimburi de câte
douăsprezece ore. O chirie sau o arendă restantă
atrăgea evacuarea „rău platnicului”. Cea mai
neînsemnată greşeală în serviciu era sancţionată cu
concedierea. Pretindea din partea tuturor respect,
supunere şi devotament neşovăielnic. Când trăsura lui
cu şase cai trecea pe străzile oraşului, sau pe uliţele
satelor de pe latifundiile sale, oamenii se ploconeau ca
în faţa unui cap încoronat. Încăpăţânat ca un catâr,
Montorgueil îşi susţinea opiniile politice cu o îndârjire
ce nu admitea compromisuri susceptibile a-i aduce
beneficii substanţiale.
Queensberry se întemeiase tocmai pe această
trăsătură a caracterului lui Montorgueil, când se
gândise a-l pune în legătură cu Beauclair. Nobilul lord
avea posibilitatea să ofere condiţii excepţionale pentru
crearea industriei visate de Richard. Pe domeniile sale
existau furnale înalte, oţelării în plină funcţiune, mine
de fier şi de cărbuni, surse inepuizabile de combustibil
şi materii prime. Afară de aceasta, apropierea portului
Cardiff asigura linii de comunicaţie uşoare pentru
expedierea produselor finite.
Spre a trezi interesul lui Montorgueil, Queensberry îi
vorbi îndelung despre planurile lui Richard, insistând

— 789 —
asupra posibilităţilor financiare ale casei Sunderland.
Cu abilitatea unui priceput om de afaceri, bătrânul
duce enumera avantajele care ar fi decurs pentru
Montorgueil dacă s-ar fi înfiinţat în apropiere de
Cardiff, multdiscutata uzină de armament.
Minereurile şi cărbunii săi vor găsi un debuşeu sigur,
miile de muncitori ai fabricii vor fi cazaţi în casele
lordului, vor consuma alcool şi alimentele furnizate de
magazinele acestuia.
Ideea păru lui Montorgueil atât de ispititoare, încât
după câteva zile de chibzuire, se declară dispus să
accepte oferta şi să participe la afacere, cu cincizeci la
sută din capital. Lui Richard nu-i plăcu formula. Ar fi
preferat să lucreze singur, să achiziţioneze oţelăria şi
pe terenul înconjurător să dureze uzina de armament.
Montorgueil nici nu voia să audă de un transfer de
proprietate. Condiţiile lui erau categorice. Sau
participare, sau nimic. Pentru Richard pilula era
amară. N-avea însă de ales. Montorgueil se oferise a
aduce în această combinaţie şi brevetele turnării
oţelului, după care Richard ofta de atâta vreme.
Argumentul fu hotărâtor.
Prima întrevedere între Richard şi Montorgueil avu
loc la Londra, în casa şi în prezenţa lui Queensberry.
Bătrânul duce cu chip de satir era înzestrat cu un
foarte dezvoltat simţ al umorului. Întâlnirea îl amuză
mai copios decât o piesă de teatru. Montorgueil îşi
merita numele. Era un munte de orgoliu. Răsturnat în
fotoliul său, stătea picior, peste picior privindu-şi din
când în când, cu complezenţă, pantoful de lac, cu
cataramă de aur. Printre reverele hainei sale, strânse

— 790 —
pe corp, ieşea în cascadă o cravată de mătase indiană,
înfăşurată în falduri largi, impecabile, sub bărbia
ridicată agresiv. În mâna dreaptă, sprijinită nonşalant
pe braţul fotoliului, ţinea un lornion de aur. Nasul
cârn, impertinent, obrazul rotund, ochii inexpresivi, ca
de peşte, care priveau de sus pe toată lumea, îi
dădeau un aer emfatic, scorţos, plin de înfumurare.
Montorgueil semăna cu un curcan umflat în pene,
gata să plesnească de atâta mândrie.
Richard îl privea cu amabilitate şi bunăvoinţă.
Queensberry ştia însă că înapoia acestei faţade
prietenoase stătea la pândă un tigru, gata să se
arunce asupra prăzii.
Queensberry îl compătimea pe Montorgueil. Acesta
va da oarecum de furcă lui Richard. Dar până la urmă
va fi înghiţit cu pene cu tot. Nu-i dorea răul. Însă
contele îl enerva cu aerul său trufaş.
Discuţiile se prelungiră. Montorgueil stăruia să
participe cu cincizeci la sută din acţiuni. Richard nu
concepea să-i acorde mai mult de patruzeci la sută.
Rezervându-şi restul de şaizeci la sută, îşi asigura
conducerea viitoarei întreprinderi. Montorgueil refuză
să admită o distribuire inegală a acţiunilor căci ar fi
pierdut controlul asupra fabricii. În focul discuţiei se
înfierbântă şi ameninţă că va pune de unul singur
bazele viitoarei uzine de armament. Richard ştia că
Montorgueil nu dispunea de suficient capital lichid
pentru a edifica o întreprindere de asemenea proporţii,
aşa că se declară gata să renunţe la combinaţie.
Trufaşul lord se afla la grea răscruce. Îşi dădea
seama că nu putea lucra izolat. Averea lui era

— 791 —
imobiliară. Conservator, nu concepea să vândă vreo
porţiune pentru a-şi crea un fond de rulment. Avea
mai multă încredere în soliditatea bunurilor funciare.
Pe de altă parte, nu se îndura să renunţe nici la
afacere, deşi ştia că Richard Sunderland va căuta să-l
domine, de îndată ce-şi va asigura mai mult de
jumătate din acţiuni. Setea de câştig fu mai puternică
decât prudenţa. După ce rezistă crâncen pe poziţie,
sperând în ciuda evidenţei că va obţine condiţiuni mai
bune, acceptă formula lui Sunderland. Bineînţeles,
numai după ce primi asigurări formale că participarea
sa la conducerea noii întreprinderi nu va fi îngrădită
cu nimic.
Richard ar fi fost în stare să jure că îi va respecta
drepturile. Ceva mai târziu… rămânea de văzut.
De îndată ce Montorgueil şi Richard căzură de acord
asupra fondului chestiunii, consilierii lor juridici luară
contact spre a redacta înscrisurile legale. Simultan,
specialiştii se întruniră pentru a stabili condiţiunile
tehnice ale colaborării. O dată terminate aceste
formalităţi, doi arhitecţi londonezi cu renume primiră
misiunea să ridice halele ce aveau să adăpostească
uzina de armament. Paralel se trecu la achiziţionarea
utilajelor care aveau să fie puse în funcţiune imediat
după construirea noilor clădiri.
Richard exulta. Îşi înfipsese bine piciorul şi pe
pământul Angliei. Lucrările de construcţie avansau
rapid. Richard nu se scumpea la cheltuieli, când avea
în perspectivă o mare lovitură. Afacerea era într-
adevăr frumoasă. Anglia şi aliaţii ei consumau uriaşe
cantităţi de armament.

— 792 —
 Deşi uzina nu luase încă fiinţă, Richard reuşi să
obţină o serie de comenzi avantajoase din partea
Ministerului de Război britanic. Mr. Dundas se ţinuse
de cuvânt.

Către mijlocul lui aprilie, Richard plecă la Cardiff,

pentru a urmări ritmul edificării noilor hale. În
drumul său spre Nord, hotărî să facă un popas de
câteva zile la Oxford. Voia să-şi întâlnească fiul. Nu-l
mai văzuse de cinci ani. În acest timp Henry îi scrisese
cu regularitate, istorisindu-i întâmplări din viaţa lui de
licean la Eton, apoi de student la Magdalen College.
Scrisori timide, lipsite de acel avânt generos al
tinereţii, de acea respiraţie largă a omului care păşeşte
cu îndrăzneală şi încredere pragul vieţii.
După lectura acelor rânduri terne, Richard se
întrebase adeseori dacă fiul său e animat de vreun
ideal, dacă e înzestrat de natură cu acele calităţi şi
defecte indispensabile unui om puternic.
Richard avea o convingere. Calităţile,
neprecumpănite de defecte, strică. Omul puternic
trebuie să fie lipsit de scrupule, aspru, nemilos, gata
să calce totul în picioare, pentru a-şi atinge ţelul.
Omul puternic, trebuie să fie temerar să ştie a juca
totul pe o carte, dacă nevoia o cere. Omul puternic
trebuie să fie ascuns… perfid; un adevărat diplomat
priceput a mânui la perfecţie arta cuvântului. Omul
puternic are datoria să se adape cu sârg la învăţăturile
pline de diabolică înţelepciune ale lui Machiavelli. Să
ştie a culege ce e încă valabil şi să lepede tot ce e
învechit.

— 793 —
 Henry părea să fie lipsit de aceste defecte, ceea ce
era destul de trist. Richard regreta că nu-l educase din
vreme în acest spirit.
Pe Henry nu-l iubise niciodată. Acest adevăr nu
putea fi tăgăduit. Deşi nu-l mai văzuse de cinci ani,
nu-i resimţise lipsa. Aflase despre el un singur lucru.
Că avea un oarecare talent la învăţătură. Era şi
aceasta o consolare. Richard nu voise niciodată să
facă din copii săi savanţi sau profesori universitari.
Feciorii lui trebuiau să fie mai pricepuţi în dezlegarea
rosturilor încurcate ale vieţii, decât în descifrarea
slovelor aşternute pe vechile documente.
Cum o fi arătând Henry? Trebuia să aibă
optsprezece ani. Cea mai frumoasă vârstă. Vârsta la
care omul se avântă în viaţă încrezător că va cuceri
lumea. Unii luptă fără preget. Nimic nu-i poate
dezarma. Alţii sunt mai rezistenţi. În faţa greutăţilor
entuziasmul se stinge ca un foc de paie.
Îngenuncheaţi la „loviturile sorţii” se resemnează
atribuind „fatalităţii” propria lor incapacitate. Cei mai
mulţi vegetează, inutili lor şi inutili societăţii. Din
rândurile luptătorilor se făuresc însă eroii. Şi Richard
visa ca urmaşii lui să fie plămădiţi din aluatul eroilor.
Când sosi la Oxford avu o surpriză. Henry lipsea din
localitate. Samuel Butler, unul din lectorii de la
Magdalen College îl informă că tânărul Sunderland era
invitat pentru o săptămână la Belvoir reşedinţa
ducelui de Rutland, care îşi serba ziua naşterii.
Richard rămase plăcut impresionat. Henry se
pricepea să-şi facă relaţii, iată un punct câştigat.
Richard cunoştea reputaţia ducilor de Rutland.

— 794 —
Prietenia unui asemenea personaj era nepreţuită în
Anglia lorzilor. N-ar fi exclus ca Rutland să fie pentru
Henry Sunderland ceea ce fusese Queensberry pentru
Richard Sunderland.
Înseninat, plecă la Cardiff, unde rămase trei zile.
Lucrările de construcţie avansau mulţumitor. Clădirea
vechii oţelării, pe care Montorgueil o pusese la
dispoziţie, era suficient de încăpătoare, pentru a
permite amenajarea într-una din aripi a atelierelor de
forat ţevi de puşti. Spre mijlocul lunii mai, specialiştii
nădăjduiau să predea armatei primul lor stoc de arme
uşoare.
Noua întreprindere căpătase denumirea
„Sunderland-Beauclair and Montorgueil Arming
Factory”. În semn de curtenie faţă de asociatul său,
Richard nu făcuse uz de prevederile statutare care îi
dădeau dreptul să aleagă şi să numească personal pe
director. Montorgueil propusese pentru acest post pe
un capabil inginer din Walles, William Track. Richard
îl acceptase fără discuţii precizând însă că această
numire avea un caracter provizoriu. Formula nu
încântase nici pe Montorgueil, nici pe Track.
De le Cardiff, Richard plecă spre Londra pe aceeaşi
rută pe care o folosise la venire. Spera să-l găsească
pe Henry la Oxford. Aşteptarea nu-i fu înşelată.
Fiul lui se înapoiase la colegiu, după ce petrecuse o
săptămână la Belvoir. Întrevederea dintre tată şi fiu
nu fu atât de patetică pe cât şi-o închipuise Richard.
Henry, informat de trecerea acestuia, îl aştepta
emoţionat şi foarte stingherit. Când îşi văzu părintele
se înroşi, atât cât îi îngăduia pielea măslinie. Pe frunte

— 795 —
îi apărură picături de sudoare, iar palmele i se
umeziră neplăcut. În prezenţa lui Richard, care îl
zdrobea cu energia şi dinamismul său, personalitatea
lui Henry se anihila. Se simţea atât de sfios, încât nici
nu mai ştia să vorbească.
— Bine aţi venit, Sir, fu tot ce putu Henry să spună.
Richard nu-şi mai recunoscu fiul. La Eton lăsase un
băiat firav, de o timiditate bolnăvicioasă, care se temea
de umbra lui. La Oxford regăsea un tânăr format, nu
prea înalt, dar zvelt şi armonios construit. Ca orice
părinte, Richard remarcase în primul rând calităţile
progeniturii. Nu putea însă neglija şi reversul
medaliei. Henry era urât. Îngrozitor de urât. Fruntea
înaltă, palidă ochii adânciţi în orbite, obrazul negricios
şi supt bărbia ascuţită şi mai cu seamă nasul foarte
cârn, cu nări late şi prea vizibile aminteau craniul
unei mumii.
„Cu cine seamănă băiatul acesta? se întrebă
Richard. Rău l-a mai vitregit soarta. Cel puţin să fie
deştept!”
În seara aceea îşi invită fiul la cină. Comandase la
„Black Bear” un menu ales, cu cele mai fine băuturi.
Poate că la un pahar de vin bun limba lui Henry se va
mai dezlega.
Când intră la „Black Bear”, Richard avu o tresărire
de duioşie. Se aşeză la masa lungă, pe care hangiul
aşternuse o faţă albă ca omătul. Recunoscu chipul
îmbătrânit, dar tot atât de jovial al patronului şi
mersul uşor şchiopătat al unui chelner ce-l servise pe
vremuri. Neschimbate erau mesele lungi şi negre,
lustruite de mâinile şi de coatele atâtor generaţii de

— 796 —
studenţi, neschimbate erau farfuriile înflorate şi
halbele orânduite în chip de ornament pe poliţele
sculptate, neschimbată era vatra mare şi adâncă, în
care se frigeau pui la proţap, neschimbaţi erau şi
studenţii. Acum ca şi atunci, discutau câte în lună şi
în soare, făcând gesturi mari şi bând bere în halbe
gulerate.
Numai Richard nu mai era acelaşi. Anii trecuseră
peste el. Printre tinerii entuziaşti şi zgomotoşi, se
simţea străin. Purta în deget un inel cu blazonul
familiei de Beauclair, săpat în smarald. O piesă
scumpă, pe oare în anii studenţiei nici n-ar fi visat-o.
Dar smaraldul, milioanele din casele lui de fier,
băncile, uzinele şi domeniile, de azi, cumpăneau oare
tinereţea pierdută? Fără tăgadă, realizările din epoca
maturităţii îl îndrituiau să se simtă mândru. Ajunsese
cineva. Năzuinţele lui de altădată se împliniseră.
Totuşi, o melancolie ciudată stăruia să-l apese.
Tinereţea nu se cumpără cu bani.
Uitându-se pe sub sprâncene, Richard îşi examina
critic fiul. Henry era domol. Prea domol pentru averea
uriaşă pe care era destinat s-o stăpânească. Nu
strălucea, nu se singuraliza decât poate prin urâţenia
lui. Dar cu aceasta Richard începuse să se
obişnuiască. Henry avea o comportare de burghez
mărunt. Nu se remarca prin gesturi de grand seigneur,
prin atitudini cuceritoare de om care ştie că totul îi
este îngăduit. Îi lipseau aplombul, încrederea în
propriile lui mijloace. Suferea de aceeaşi timiditate
excesivă, ridicolă, de netămăduit.
Dacă el Richard, ar fi avut, în epoca studenţiei,

— 797 —
banii de care dispunea azi Henry, s-ar fi socotit
Stăpânul Oxfordului.
Henry mai era şi taciturn. Richard trebuia să-i
smulgă cu cleştele cuvintele zgârcite. Henry nu se
pricepea să vorbească despre el. Aceasta nu se datora
unui exces de modestie, ci aceleiaşi exasperante
timidităţi. Nici vinul excelent nu-i dezlega limba.
Henry vorbi puţin despre Eton, despre viaţa sa în
colegiu, despre studiile şi planurile sale de viitor, trecu
uşor peste recenta sa vizită la Belvoir.
— Ducele de Rutland e prietenos cu oaspeţii…
castelul e frumos… S-a petrecut bine… S-au vânat
cerbi… Ducele are o haită de o sută de câini… Încolo…
nimic.
— La Belvoir, n-ai văzut femei frumoase, n-ai
cunoscut oameni interesanţi?
— Am fost prezentat ducilor de York şi de
Manchester, zise Henry evitând să vorbească despre
femei. Mai erau acolo… printre alţii… contele
Chatham, fratele primului ministru, ducele de
Beaufort, Dorset, Chig Chester, sportivul… lordul
Delamare… Bentink, Alvanley, Manners… Şi printre
ei, cel mai sclipitor om al secolului, prietenul meu
George Brummell.
— Brummell? Cine mai e şi acest Brummell? întrebă
Richard. N-am auzit de numele lui!… E marchiz,
conte, baronet?
— George Brummell n-are nevoie de blazon. Numele
lui e un titlu, zise Henry, cu vibrantă admiraţie. Tatăl
lui a fost secretarul lordului North.
În sfârşit, îşi ieşise din apatie.

— 798 —
 — Acum îmi amintesc, rosti Richard cu o nepăsare
astfel calculată încât să provoace o reacţie. Familie
destul de obscură.
— Se poate. George e însă celebru. Prinţul de Walles
i-a oferit prietenia sa. Iar nobilii lorzi se întrec să-l
aibă oaspete.
— Extraordinar personaj, zise Richard cu un strop
de ironie.
— Într-adevăr extraordinar, rosti cu înflăcărare
Henry, fără să remarce tonul sarcastic al tatălui. I-am
fost coleg la Eton. De altminteri, am rămas buni
prieteni.
Richard sesiză nuanţa. I-am fost şi nu mi-a fost
coleg. Henry se subordona prietenului său. O
trăsătură care displăcu lui Richard. Pe vremea
studenţiei, el nu acceptase o poziţie subalternă în
relaţiile cu Eastleigh şi cu ceilalţi colegi mai avuţi.
— A purta veşminte ireproşabile într-un chip
ireproşabil este o nouă religie creată de George
Brummell, marele ei preot. Oh, Sir ar trebui să-l vedeţi
cu câtă impunătoare seriozitate îşi plimbă
îmbrăcămintea impecabilă pe străzile Londrei.
Închipuiţi-vă, a renunţat la sporturi, fiindcă mişcările
bruşte, violente, deranjează linia hainei şi cutele
savant aranjate ale cravatei. La colegiu i se spune
Buck Brummell.
— Buck Brummell? Ce înseamnă Buck Brummell?
— Brummell Scorţosul.
— De ce Scorţosul?
— Fiindcă a întrerupt orice relaţii cu colegii care nu
urmează cursurile socotite de el elegante. Brummell a

— 799 —
mai decretat că studenţii înscrişi în colegiile mai puţin
importante nu sunt demni a figura printre
cunoştinţele sale. Nimeni nu se pricepe mai bine ca el
să dea peste nasul burghezilor cu aspiraţii mondene.
Într-o zi, la Londra, un tânăr cu pretenţii
disproporţionate condiţiei sale sociale s-a oferit să-l
conducă cu trăsura sa până la bal. „Nu se poate,
dragul meu, i-a răspuns Brummell. Ar fi neplăcut
pentru dumneata să fim văzuţi, eu în trăsură, iar
dumneata la spate, pe scaunul valetului.” Într-o seară,
l-am întâlnit la teatru. În ajun nu ne văzusem la club.
„Unde ai cinat ieri?” l-am întrebat. „La un oarecare
Rendon. Cred că voia să-mi câştige simpatia. Eu am
făcut invitaţiile; am poftit pe Alvanley, pe Pierrepoint şi
pe Mildmay. Dineul a fost la înălţime. Închipuieşte-ţi
însă uimirea mea, când am văzut că Mr. Rendon are
cutezanţa să se aşeze cu noi la masă!” Cuvintele
acestea au făcut mai târziu ocolul Londrei. Mr.
Rendon n-a mai îndrăznit multă vreme să scoată
capul în lume.
— Încântător prieten acest Brummell, spuse
Richard.
— Cu adevărat încântător, Sir! Aş ţine mult să vi-l
prezint. Cred că o să vă placă.
— Nu mă îndoiesc.
Henry era atât de entuziasmat de prietenul său,
încât nici de data aceasta nu prinse ironia.
— Aş prefera să-mi vorbeşti ceva şi despre tine,
spuse Richard.
Henry se întunecă brusc.
— Să vă vorbesc despre mine? Ce-aş mai putea să

— 800 —
vă vorbesc despre mine, în afară de cele spuse până
acum?
— Mda, murmură Richard mai mult pentru sine.
Mda!
După ce se despărţi de fiul său şi se înapoiase la
„Mitre Inn”, unde era găzduit, Richard se aşeză într-
un fotoliu, rămânând adâncit în gânduri.
Henry trebuia trezit din amorţeală. Admiraţia
disproporţionată şi dependenţa sa faţă de Buck
Brummell scotea şi mai mult în evidenţă slăbiciunea
caracterului său.
„Ce-am făcut eu pentru a-i remedia acest defect? se
întrebă Richard, tulburat de propria sa conştiinţă. Ani
de-a rândul l-am neglijat. E cazul să pun capăt unei
indiferenţe care a durat destul. Se impune să fac ceva
pentru Henry, pentru Robert, pentru Charles. Dar mai
ales pentru Henry, căci păşeşte în viaţă cu totul
nepregătit. Ce s-ar alege de averile casei Sunderland,
dacă aş muri fără veste? Aventurierii şi escrocii ar
profita de pe urma lipsei lui de experienţă. N-am să-l
mai las în umbra acestui pompos Mr. Brummell, care
a făcut din eleganţa vestimentară o religie.
Neîndoielnic, relaţiile înalte sunt necesare. Dar a fi
preocupat numai de cutele hainei şi ale cravatei e
oarecum exagerat.” Spre a-l sustrage temporar de sub
influenţa lui Brummell, Richard hotărî să-l ia cu el ia
Londra pentru două sau trei săptămâni. Avându-l în
preajma sa, îl va studia mai temeinic. O simplă cină în
sala unui han nu-i părea suficientă pentru stabilirea
unor relaţii mai strânse.
A doua zi, când Henry se prezentă la „Mitre Inn”

— 801 —
spre a-şi lua rămas bun de la tatăl său, acesta îl
întâmpină cu neobişnuită prietenie.
— Henry, fă-ţi bagajele. Vreau să mă însoţeşti la
Londra. N-are să piară lumea dacă vei lipsi câteva zile
de la cursuri.
Henry se înroşi de bucurie. Nu se putea surpriză
mai plăcută. Îl încânta noua atitudine a tatălui său.
Acesta se umanizase, devenise mai bun, mai afectuos.
Într-o oră bagajele tânărului student fură gata. În
vreme ce berlina îi ducea spre Londra, Richard fu
deodată încolţit de temeri. Nu cumva era pe cale să
reediteze legenda lui Tristan şi a Isoldei? Încercă să
izgonească această alarmă ridicolă. Îi părea
inadmisibil să fie gelos pe propriul său copil. Dar
bănuiala nu se dădu învinsă.
Richard se răsuci pe pernele banchetei, care-i
părură brusc tari. Pentru a da curs nou gândurilor,
începu să-şi examineze neobservat fiul, care privea
distrat pe fereastră. Henry era urât. Dar nu-i lipsea
distincţia, incontestabil avea sânge albastru. Ţinuta,
gesturile, atitudinea sa, vădeau rasa. Richard l-ar fi
preferat mai viguros, mai îndrăzneţ. Din nefericire,
natura nu plămădeşte odraslele după gustul
părinţilor, ci după reţete necunoscute încă muritorilor
de rând.
Şi Henry era în plină agitaţie. Se temea de întâlnirea
cu Andreea. Ce comportare să adopte faţă de ea?
Putea uita că această femeie era amanta declarată a
tatălui său? Că trona în casa acestuia, ocupând locul
mamei lui? Că dăruise lui Richard un bastard, pe care
acesta îl adora, neglijându-şi copii? Că din cauza

— 802 —
Andreei, reputaţia tatălui său era terfelită, înnegrită?
Întâlnirea dintre Henry şi Andreea decurse totuşi
mulţumitor. Amândoi ştiau să ascundă simţămintele
sub masca bunelor maniere. Când apăru Francis-
Andrew, lucrurile se complicară.
Richard îl prezentă cu emfază:
— Iată, Henry, pe cel mai mic frăţior al tău. Să-l
iubeşti şi să-l protejezi. Merită, căci e un copil
cuminte.
Henry se uită cu nedumerire la Francis-Andrew.
Obrazul i se întunecă… Inima îi bătu cu putere. „Cel
mai mic frăţior”. Pentru el prâslea era Charles, ultimul
copil al Ophellei. Acest mic venetic îi era de-a dreptul
antipatic. Îl enerva drăgălăşenia lui de păpuşă,
privirile duioase cu care-l mângâia tatăl său. Desigur
că Francis-Andrew era un privilegiat. Un privilegiat ca
şi Andreea. Acaparaseră afecţiunea lui Richard.
Acesta ghici instinctiv gândurile lui Henry. Dar nu
se formaliză. Era firesc ca fiul său să-şi facă unele
procese de conştiinţă, până nu va reuşi să se
acomodeze cu situaţia. Îşi făgădui să-i creeze condiţii
prielnice, pentru a trece fără zguduiri de la fireasca
ostilitate faţă de Andreea şi de copilul ei la o
neutralitate nouă, la un climat de înţelegere şi
simpatie reciprocă. Sarcina era grea, dar nu
imposibilă.
Pentru a-şi cinsti fiul mai mare, Richard îl duse la
bursă, îl prezentă colaboratorilor săi de la Banca
Anglo-Americană, şi de United Wheat, precum şi
prietenilor lui de la clubul White’s.
Queensberry arătă multă simpatie lui Henry. Dar

— 803 —
după ce se întreţinu cu el, ajunse la concluzia că
tânărul său vizitator nu era la înălţimea lui Richard.
Într-o convorbire avută mai târziu cu Richard,
ducele îi spuse fără înconjur:
— Fiul tău e inteligent, cult, înzestrat cu frumoase
calităţi morale. Un singur lucru mă îngrijorează. Am
impresia că suferă o suferinţă interioară, iritantă,
care-l obsedează. Îşi dă seama că nu e frumos. Şi
aceasta îi creează un complex de inferioritate. Dacă aş
fi fost mai tânăr aş fi ieşit cu el în lume. Aş fi ştiut să-l
vindec de boala lui sufletească. Misiunea aceasta îţi
revine acum ţie. Te previn însă că nu e uşoară. Cere
delicateţă, subtilitate.
Richard începu să râdă.
— Iertaţi-mă, Mylord, eu sunt partizanul mijloacelor
brutale. Îi voi dovedi că nu e imperios necesar să fi
frumos, pentru a cuceri cele mai inaccesibile femei. Cu
bani le cumperi pe toate.
— Richard, m-ai depăşit. Eşti mai cinic decât mine.
— Viaţa m-a făcut cinic şi lecţiile dumneavoastră.
De altfel, le sunt recunoscător.
— Dragul meu Richard, cea mai mare fericire a
maestrului e să fie întrecut de discipolul său.
— Mă ironizaţi, Mylord? zâmbi Sunderland.
— Nicidecum. Vorbesc foarte serios. În gura mea
elogiile sincere sună fals. Ori de câte ori am declarat
unei femei că e frumoasă ori unui bărbat că e
inteligent, am făcut-o pentru a-mi bate joc de ei.
Minţeam cu cel mai sincer aer din lume.
O umbră de melancolie se aşternu pe chipul
ducelui.

— 804 —
 — Mult mi-a plăcut să scot în evidenţă ridicolul
oamenilor, Richard. Dispreţul faţă de lume îţi întăreşte
încrederea în propria ta superioritate. Omul în stare
să zeflemisească, să persifleze, e întotdeauna temut,
iar a te teme de cineva, înseamnă a-i recunoaşte
superioritatea. Oamenii mari şi puternici nu se tem…
De aceea fac uneori şi prostii…
Discuţia aceasta îl făcu pe Richard să reflecteze la
şlefuirea caracterului lui Henry. Queensberry
descoperise punctul slab al acestuia. Henry îşi
pierduse încrederea în sine. Femeile erau de vină? Tot
ce se poate. Richard hotărî să facă ordine intervenind
şi în acest domeniu.
Câteva zile mai târziu, luă pe Henry la Operă.
Andreea nu se simţea bine, aşa că renunţase să-i
însoţească. Se reprezenta „Baletul tinereţii” de Berin.
Un spectacol excepţional. Se juca de două săptămâni
cu casa închisă.
Apariţia lui Richard în lojă făcu senzaţie, cum făcea
pe vremuri intrarea marelui Law. Reputaţia lui
ajunsese la zenit. În City se spunea că printr-o simplă
semnătură acesta putea acoperi cheltuielile de război
ale Angliei pe ultimii cinci ani.
Pe Richard îl amuză reacţia publicului. Din loji, de
la parter, sute de priviri îl scrutau cu aprigă
curiozitate. Femeile îl fixau îndrăzneţ, prin lornioanele
lor, ori îi zâmbeau discret, pe după evantaiele
somptuoase. Revăzu multe figuri cunoscute. Schimbă
saluturi, răspunse cu indiferenţă la privirile încărcate
de venin ale câtorva bancheri şi importatori, cărora le
stricase combinaţiile cu puhoiul său de grâu

— 805 —
american, examină cunoscător decolteurile câtorva
femei frumoase, intrate în galeria celebrităţilor
mondene ale Londrei, însoţindu-şi frivolul studiu de
comentarii picante şi destul de crude, pe care
însoţitorii săi le ascultau cu amuzament sau respect,
după gradul lor de intimitate cu marele patron.
În loja lui Richard se mai aflau în afară de Henry,
Geoffrey Horncastle, lordul Frensham şi Norman
McKreely, secretarul de serviciu.
În primul antract, Henry se salută cu un grup de
tineri instalaţi în avantscena din faţă.
— Iată-l şi pe Brummell! exclamă el vesel. Îmi daţi
voie Sir, se adresă el lui Richard, să fac o vizită
prietenilor mei?
— Henry e în extaz în faţa acestui Brummell, spuse
Richard după plecarea fiului său.
— Beau Brummell! îl corectă Frensham, surâzând.
E un sacrilegiu să-i rosteşti numele fără acest
strălucit titlu! „Beau Brummell”.
Peste câteva minute uşa lojei se deschise şi Henry
intră însoţit de un tânăr de statură mijlocie, blond, cu
faţa prelungă, spirituală, ochii cenuşii, plini de ironie
şi îndrăzneală. Nasul îi era uşor deformat, de pe urma
unei căderi de pe cal. Gura fină, cu buze plăcut
desenate, schiţa veşnic un zâmbet sarcastic. Contrar
aşteptării lui Richard, Beau Brummell era îmbrăcat cu
o simplitate severă, care scotea în evidenţă eleganţa
tăieturii fracului albastru, albeaţa strălucitoare a
jiletcei de mătase, linia impecabilă a pantalonului
ivoire. Un lanţ subţire de ceas era singura podoabă de
aur pe care şi-o permitea Brummell. În schimb,

— 806 —
cravata era un miracol de artă, nodul un monument
de răbdare şi bun gust. Felul în care mătasea aurie,
uşor scrobită, îi încadra bărbia era rezultatul unei
operaţii laborioase ce dura ceasuri întregi. Pielea
mănuşilor era atât de fină, încât desena conturul
unghiilor, iar talpa pantofilor de lac era mai subţire
decât pergamentul.
— Sir, prietenul meu George Brummell a ţinut să vă
cunoască, spuse Henry cu încântare. Îmi permiteţi să
vi-l prezint.
Arbitrul eleganţei britanice se închină.
— Dumneata eşti deci celebrul „Beau Brummell”,
spuse Richard cu studiată amabilitate.
— Dumneavoastră sunteţi deci marele Sunderland-
Beauclair, zise Brummell cu acelaşi ton.
Vorbirea îi era emfatică, plină de o nemărginită
încredere în sine.
„Numai cu această siguranţă în sine l-a cucerit pe
Henry, îşi zise Richard. E un tip interesant, dar de o
dezolantă goliciune lăuntrică.”
În conversaţia înfiripată între Richard şi vizitator nu
se mai angaja nimeni. Brummell şi Sunderland
ocupau centrul scenei. Henry îşi privea cu admiraţie
crescândă prietenul, care se pricepea să vorbească
atât de degajat marelui Sunderland-Beauclair. Tonul
lui căpăta uneori o nuanţă de condescendenţă care,
spre mirarea lui Henry nu-l contrarie pe Richard. S-ar
fi zis că Brummell reuşea să-l impună cu nemărginita
lui fatuitate.
Geoffrey Horncastle făcu o propunere:
— Gentleman, antractul va mai dura cel puţin un

— 807 —
sfert de oră. Nu credeţi că ar fi cazul să facem o vizită
în culise? Foaierul dansatoarelor e foarte bine ornat.
— Nu renunţi la cuceriri, bătrâne faun, îl tachină
Frensham.
— Nu mi-au plăcut niciodată culisele, interveni
Henry scârbit.
Richard desluşea înapoia cuvintelor lui aceeaşi
supărătoare timiditate.
— De ce nu ne-am amuza puţin? spuse el. Salut
propunerea lui Geoffrey. Să mergem, gentleman. Ne
însoţeşti, sper, Mr. Brummell!
Arbitrul eleganţei întârzie câteva clipe să-şi dea
acordul. Acceptarea sa trebuia să apară ca o favoare.
Se ridicară cu toţii.
— Henry, ne însoţeşti, zise Richard.
Era curios să asiste la comportarea fiului său faţă
de dansatoarele din foaier.
Horncastle, care luase conducerea grupului, era un
personaj arhicunoscut în culisele Operei. Mai toate
tinerele dansatoare trecuseră prin braţele lui. În
Londra secolului al XVII-lea, gentlemanul aspirant la
titlul de perfect om de lume trebuia să facă un stagiu
îndelungat în foaierul Operei.
Cu aerul triumfător al unul proprietar ce îşi arată
caii de rasă, Horncastle prezintă însoţitorilor săi pe
cele mai frumoase şi proaspete achiziţii ale corpului de
balet.
Richard citi lăcomia nesatisfăcută din privirile lui
Henry.
— Pamela! Scumpă Pamela! strigă Horncastle pe o
foarte tânără balerină, care repeta un pas complicat în

— 808 —
faţa oglinzii. Vino! Să te admire prietenii mei mai de
aproape. Gentlemen, Pamela este descoperirea mea.
Pamela era o adolescentă adorabilă care l-ar fi
aruncat în ispită şi pe arhiepiscopul de Canterbury.
Cu mişcări unduioase, ce-i subliniau formele ameţitor
de frumoase, se apropie de Horncastle.
— La dispoziţia dumitale maître.
Horncastle făcu prezentările.
Fata îşi lăsă mult timp mâna între degetele
puternice ale lui Richard. Ochii lui cu sclipiri cenuşii o
fascinau. Zâmbi amuzată de nasul roşu ca un gogoşar
al lui Frensham, privi de sus în jos pe Brummell, care
păru să-i trezească interesul, apoi întinse o mână
inertă lui Henry şi lui McKreely.
Richard remarca şi de data aceasta resemnarea din
privirea fiului său, care o contempla pe Pamela ca pe o
făptură din altă lume. Două zile după această
întâmplare, Richard îşi chemă feciorul în biroul său.
— Dragul meu, diseară nu te pot însoţi la Operă,
aşa cum am plănuit. Am mult de lucru. Îţi ofer însă
loja mea. Distrează-te bine şi înapoiază-te cât mai
târziu acasă. Un tânăr la vârsta ta trebuie să fie ceva
mai dezgheţat. Tu prea eşti mormoloc. Îţi recomand să
dai o raită prin culise şi să faci curte balerinelor.
Mâine să-mi istoriseşti succesele tale, îi surâse el, în
semn de încurajare.
Henry îndeplini întocmai programul sugerat de tatăl
său. Invită la Operă pe Beau Brummell, care sosi
împreună cu lorzii Pierrepoint şi Alvanley. După
spectacol aveau să supeze la Worcester Coffee House.
În primul antract, Brummell îşi îndemnă prietenii să

— 809 —
facă obişnuita plimbare prin culise.
Henry îl urmă fără tragere de inimă. Tradiţionala
trecere în revistă a corpului de balet nu-i promitea
nicio satisfacţie. Se săturase să tot asiste la tratativele
galante ale prietenilor săi cu nimfele din balet.
Îndată ce intrară în foaier, Pamela veni la Henry şi îi
sărută pe obraz.
— Mâine seară, după spectacol, vino să mă iei, îi
şopti ea suficient de tare, spre a fi auzită de însoţitorii
lui. Să mă aştepţi în faţa intrării artiştilor. Şi acum,
iartă-mă, trebuie să mă îmbrac pentru actul doi. Pe
mâine, iubitule.
Îl sărută din nou şi dispăru în culise. Henry rămase
încremenit. Obrajii îl luaseră foc.
— Ia uite ce succes are viţeluşul nostru, zise Beau
Brummell, cu oarecare ciudă. Cine ar fi crezut că
tocmai Henry va fi alesul Pamelei!?
— Bravo, Henry! îi felicită Alvanley. Ne-ai pulverizat
literalmente. Toţi obişnuiţii foaierului de dans vor păli
de invidie.
— După spectacol vă tratez cu zece sticle de
Frontignac, explodă Henry cu năvalnică bucurie.
Brummell se plecă, la urechea, lui Alvanley.
— Idiotul! Nu ştie să facă pe blazatul. Henry nu va fi
niciodată un adevărat gentleman.
În noaptea aceea Henry fu de o veselie frenetică.
Preferinţa manifestată de Pamela îl îmbătase de
fericire. Se sfărâmase mitul insuccesului său faţă de
sexul slab. Abia în zori se înapoie la Sunderland-
House. Era atât de excitat, încât somnul nu i se prinse
de gene, în ciuda oboselii. Aştepta cu înfrigurare

— 810 —
seara. Soarele se încăpăţâna parcă să nu mai coboare
din înaltul cerului. Limbile ceasornicului se mişcau cu
exasperantă încetineală.
După o zi care dură cât un secol, înserarea pogorî în
sfârşit asupra firii. Nerăbdător, Henry trecu în faţa
toaletei. Alese din colecţia sa de costume un frac
albastru, croit după ultima modă lansată de
Brummell. Sosi la Operă cu o jumătate de oră înaintea
finalului. Lăsă trăsura în colţul străzii şi, pentru a-şi
măcina neastâmpărul, începu să se plimbe prin faţa
teatrului. În sfârşit, porţile Operei se deschiseră şi
publicul se revărsă în stradă. După ce şuvoiul
spectatorilor se mai rări, apărură şi grupuri de artişti.
Pe Henry îl cutremurau frigurile unei emoţii imposibil
de stăpânit. Dinţii îi clănţăneau. Pe pielea înăsprită de
fiori, simţea dureros îmbrăcămintea uşoară.
Se ivi şi Pamela. Zglobie, sări de gâtul lui şi îl sărută
pe obraz în văzul colegelor.
— Mergem la mine, gunguri ea. Ţi-am pregătit un
supeu delicios. Totul e preparat de mâna mea.
Şampania pe care mi-ai trimis-o, am pus-o la gheaţă.
Îl luă de braţ, dând să-l conducă spre casa ei. Henry
prinsese însă rădăcini în pământ. Şampania trimisă
de el? Era o confuzie. Nu trimisese Pamelei nicio sticlă
de şampanie. Balerina se lipi de pieptul lui.
— Vreau să-ţi mulţumesc şi pentru colierul de perle.
E superb. Uite, îl port şi acum. Când l-au văzut fetele,
s-au înverzit de gelozie. Nici steaua trupei nu are aşa
ceva.
Henry o privea năuc. Nu mai înţelegea nimic. Despre
ce colier era vorba? Pamela făcea poate o glumă.

— 811 —
Deodată, mintea i se lumină. Tatăl lui maşinase
desigur această aventură. Spre a-l lecui de timiditate.
Îl potopi ruşinea. Era însă prea târziu ca să mai dea
înapoi.
În cele două cămăruţe ale Pamelei, mobilate simplu
dar cu gust, îl aştepta un foc bun şi masa pusă.
Dansatoarea se întrecuse, pregătindu-i un menu
apetisant. Era o demonstraţie a talentelor ei culinare.
Voia să se prezinte într-o lumină cât mai bună. Poate
va reuşi să-l capteze pentru o legătură mai
îndelungată. Şi cum Henry era mai bogat decât
Geoffrey Horncastle, protectorul ei en titre, schimbul
nu putea decât să-i folosească. Noul ei amant nu avea
o înfăţişare atrăgătoare. Capul său de mumie nu era
de natură să trezească pasiuni. Cu timpul se va
deprinde şi cu urâţenia lui.
În atmosfera intimă a micului apartament, Henry se
mai destinse. Nu-i era foame. Prezenţa Pamelei îl
înnebunea. Până în noaptea aceea nu avusese de-a
face decât cu slujnicuţe fără importanţă. Cele trei
cupe de şampanie băute pe nerăsuflate spre a-şi face
curaj, îl înfierbântară cu încetul.
— De ce nu guşti nimic? întrebă Pamela, întristată
că preparatele ei culinare nu aveau trecere.
Ei îi era foame. Dar nu se cuvenea să se înfrupte
singură din bunătăţi. Şi privirile lui aprinse o
stinghereau. Deodată Henry nu mai fu în stare să se
stăpânească. O apucă în braţe, gâfâind, o împinse
spre o canapea. Ea rezistă de formă, apoi se lăsă
moale. Henry o trânti pe pat sărutând-o cu o furie
animalică. Năruit peste corpul care se dăruia fără

— 812 —
reticenţe, îşi adânci fruntea în părul Pamelei. Îi sărută
obrajii, gâtul, umerii. Vru să-i acopere şi gura cu
buzele lui arse de friguri. Când ridică brusc capul,
expresia de plictiseală şi repulsie, întipărită pe chipul
fetei care nu se aşteptase să fie observată, îi tăie pe
neaşteptate orice elan. Era ca un duş îngheţat, după o
baie fierbinte.
Se ridică de deasupra Pamelei, care rămase
răstignită pe canapea. Purtarea lui o uimea. Se simţea
ofensată. Pentru întâia oară un bărbat avea faţă de ea
o asemenea atitudine. Henry se întoarse cu spatele. Îşi
duse mâna la frunte, suspină adânc, apoi trezindu-se
parcă dintr-un vis, începu să-şi repare la repezeală
dezordinea vestimentară. Fără să mai arunce o privire
asupra Pamelei, care se ridicase într-un cot, părăsi
apartamentul.
Nici a doua zi şi nici în zilele următoare Henry nu
suflă un cuvânt despre penibila aventură. Discret,
Richard îi respectă tăcerea. Nici George Brummell şi
nici prieteni acestuia nu fură în stare să lămurească
motivul pentru care Henry nu-şi mai repetă vizita în
casa Pamelei. Şi balerina avu grijă să păstreze taina. O
dezvăluire n-ar fi fost tocmai în avantajul ei…
Către sfârşitul şederii lui Henry la Londra, se
petrecu un incident care ar fi putut avea urmări
serioase.
Richard oferise lui Charles şi lui Francis-Andrew
câte un fox-terrier. În prima zi căţeii şi micii lor
stăpâni se jucară în deplină armonie. A doua zi
Charles aprecie că fox-terrierul lui Francis-Andrew era
mai frumos şi mai vioi decât al său. Propuse un

— 813 —
schimb, dar prâslea îl respinse cu vehemenţă. Mâniat,
Charles, care era de o nervozitate bolnăvicioasă, se
repezi cu pumnii asupra fratelui său vitreg. Urletele
acestuia îl îndârjiră la culme. În paroxismul furiei,
apucă de ceafă căţeluşul pe care nu-l putuse obţine de
bună voie şi îl azvârli pe geam, de la etajul întâi.
Câinele se zvârcoli de câteva ori pe caldarâm, apoi
rămase nemişcat. Francis-Andrew amuţi de spaimă.
Obadiah Folger, informat de servitori, socoti că
gestul lui Charles era atât de grav, încât depăşea
competenţa sa.
În consecinţă, se prezentă şefului familiei, căruia îi
raportă incidentul. Richard rămase consternat. Gestul
lui Charles îl păru de un sadism revoltător. Nu era
pentru prima oară că i se aduceau la cunoştinţă
asemenea fapte. Plăcerea lui Charles de a chinui
animalele, îi dăduse adeseori de gândit. Sperase că
toate acestea erau capricii de copil răzgâiat. Moartea
fox-terrierului dovedea că înclinările spre cruzime ale
lui Charles nu numai că nu se atenuau cu timpul, ci
creşteau alarmant. Băiatul acesta moştenise nebunia
mamei? Richard se cutremură la gândul că Charles, în
accesul său de furie ar fi putut să-şi arunce fratele pe
fereastră. Ce-ar fi zis Andreea?
Era obligat să ia măsuri drastice. Urmat de
guvernor, se îndreptă spre apartamentele copiilor,
situate la etaj.
Când intră în camera lui Charles, Richard încremeni
în prag. Băiatul lovea cu cravaşa pe valet, care voia
să-l dezbrace înainte de culcare. Servitorul se apăra
stângaci de loviturile ce plouau pe capul şi pe umerii

— 814 —
săi.
Richard era extrem de violent. Spectacolul îi urcă
sângele în cap. După atâtea ticăloşii, Charles maltrata
şi personalul de serviciu. Servitorii îi suportau arţagul
numai pentru a-şi păstra pâinea. Mâniat se repezi la
băiat, smulgându-i cravaşa din mână. În loc să se
liniştească, Charles se aruncă plin de turbare asupra
tatălui său. Dinţii lui mici se înfipseră până la sânge
în mâna dreaptă a acestuia. Luat prin surprindere
Richard îl plesni cu cravaşa peste umeri. Charles îşi
înfipse şi mai adânc colţii. Richard văzu roşu. Cuprins
de furie, îl potopi cu lovituri de cravaşă. Abia atunci
Charles îşi descleştă fălcile. Corecţia fu sălbatică. Fără
să ţină seama de urletele lui Charles, care se zvârcolea
pe duşumea, acoperindu-şi faţa cu mâinile, îl plesnea
cu sete, fără să se mai poată stăpâni.
Atunci apăru şi Henry.
Camera lui era învecinată cu a lui Charles. Urletele
fratelui său, forfota servitorilor pe coridor, îl făcuseră
să-şi arunce un halat pe umeri şi să alerge într-acolo.
Henry era foarte milos. Suferinţa altora îi
impresiona penibil. Spectacolul corecţiei administrată
lui Charles îi păru de o cruzime sălbatică. Şovăi câteva
clipe… Respectul faţă de Richard îl împiedica să se
amestece. Dar ţipetele stridente ale lui Charles îi
risipiră ezitările. Cu o hotărâre de care nu s-ar fi
crezut până atunci capabil, puse mâna pe braţul
tatălui său.
— Sir, fie-vă milă de Charles. E un copil. Pedeapsa
depăşeşte limitele.
Richard se opri ca electrizat. Crezu că îl înşelase

— 815 —
auzul. Cu câteva clipe mai înainte, Charles îl muşcase
de mână, iar acum Henry, acest molâu, îndrăznea să-i
dea lecţii. Copiii se răzvrăteau împotriva părintelui.
Toată mânia lui se revărsă asupra lui Henry.
— Cum îndrăzneşti să te amesteci, să pui mâna pe
mine? Stârpitură!
Henry îşi retrase ca ars mâna.
— Sir, nici nu mi-a trecut prin minte să vă supăr..
N-am făcut decât să vă rog să fiţi mai milostiv cu
fratele meu…
— Tu intervii? Tu, nevolnicule? Tu care nu eşti bun
de nimic. Nici pentru familia ta, nici pentru tine. Şi
femeile te nesocotesc, imbecilule!
Henry se făcu vânăt. Era conştient că slugile
ascultau la uşi. Până mâine povestea batjocurii va face
ocolul oraşului. Tatăl său îl dezonora. Era nedrept,
tiranic. Richard aruncă brusc cravaşa.
— Şi tu, şi Charles sunteţi nişte neisprăviţi. Nişte
degeneraţi.
Henry lăsă mâinile să-i cadă de-a lungul corpului.
Tremura de emoţie şi enervare.
— În schimb copilul prinţesei de Montenuovo e
perfecţiunea întruchipată, rosti el cu amărăciune.
Bine că mama e departe şi nu vă poate auzi, Sir.
Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşă, fără să
mai aştepte riposta tatălui său. Acesta se făcu alb ca
varul. O furie năprasnică îl cotropi.
— Îmi faci morală, mie părintelui tău? explodă el. Ai
merita să te biciuiesc! Ca pe Charles!
Henry se întoarse cu faţa spre Richard.
— N-aş supravieţui acestei umilinţe, Sir, rosti el

— 816 —
încleştându-şi pumnii.
Gestul lui reflecta o hotărâre atât de nestrămutată,
o voinţă atât de puternică, încât Richard rămase
plăcut surprins. Henry se transformase. Molâul
devenise un adevărat bărbat. Pentru o frântură de
secundă, Richard încercă o necuprinsă satisfacţie. Nu-
şi schimbă însă atitudinea. Răzvrătirea nu trebuia
încurajată.
— Ieşi! rosti el apăsat. Ieşi! Să nu mai apari în ochii
mei!
Henry lăsă capul în jos. Deodată, ridică mândru
fruntea. Cu paşi fermi, se îndreptă spre uşă. În
aceeaşi seară plecă la Oxford.

Fragilitatea de orhidee a Andreei subjugase forţa

formidabilă a lui Richard. Venera îl îngenunchease pe
Hercule. Influenţa tinerei femei creştea necontenit.
Richard purta cu seninătate jugul de aur al unei
servituţi încântătoare. Pentru prima oară în viaţă,
accepta să fie stăpânit de o femeie. Ciudat era că
Andreea nu îşi dădea seama de ascendentul ei asupra
lui Richard. Îl admira şi se temea de el ca şi în primele
zile ale legăturii lor. Pentru ea, Richard era un bărbat
fascinant. Îl accepta cu fatalismul unei orientale, ce
nu cutează a se împotrivi hotărârilor inevitabile ale
destinului. Pentru că soarta i-l hărăzise, rămăsese
alături de el, în pofida situaţiei echivoce creaţă de
legătura lor.
Richard era conştient de sacrificiul Andreei.
— Richard Sunderland şi Andreea de Lusignan au
reuşit să sublimeze adulterul, exclamase într-o zi

— 817 —
Charles Fox, într-un cerc de prieteni.
Aprecierea făcuse ocolul Londrei.
De când Andreea aştepta un al doilea copil, Richard
se întrecea nu numai să-i satisfacă, dar să-i şi prevină
gusturile.
Pentru că Andreei nu-i plăcea luxul ţipător al casei
din Grosvenor Street, Richard cumpără în apropiere
de Hyde Park o frumoasă dar şi foarte scumpă casă
elizabethană. Clădirea era pierdută în fundul unei
grădini vaste. Neglijenţa ultimului proprietar lăsase
grădina să se transforme într-o junglă în miniatură.
Edificiul, ridicat de un demnitar al Reginei Fecioare
era durat din piatră, de meşteri aduşi din Italia.
Timpul aşternuse peste ziduri o patină cenuşie, pe
care o înveselea verdele lichenilor şi al perdelelor de
viţă sălbatică. Încăperile mari şi mici erau îmbrăcate
în panouri de lemn de stejar sculptat, iar tavanele
ornate cu stucaturi ce înfăţişau stalactite, animale
legendare şi flori fantastice. Pilaştrii şi cornişele
dădeau uşilor un aspect impozant, în armonie cu
căminele ornamentate şi atât de înalte, încât păreau
să sprijine tavanele. Galeriile lungi, împodobite cu
motive heraldice, erau luminate de ferestre cu vitralii
multicolore. Scaune de lemn, bogat sculptate, ca şi
mobilierul greu, erau în stilul Renaşterii italiene.
Ansamblul crea o atmosferă atât de autentică, încât în
toate nişele şi ungherele întunecate păreau să stea de
veghe fantomele.
Andreea străbătu extaziată labirintul de încăperi. În
galeriile somptuoase instală tablourile achiziţionate de
Richard de la Paris, distribuindu-le pe şcoli, curente şi

— 818 —
epoci. În comparaţie cu noua sa reşedinţă, Richard
constată că palatul său de pe Grosvenor Street era un
monument al prostului gust.
Restaurarea parcului, potrivit vechilor planuri
descoperite în bibliotecă, se făcu într-un ritm rapid.
Primăvara timpurie era prielnică lucrărilor de
grădinărie şi de construcţii.
În aprilie casa elizabethană îşi primi noii locatari.
După instalare, lui Richard îi trecu prin minte să
vândă palatul din Grosvenor Street, rămas pustiu.
Renunţă totuşi la acest proiect. Casa care cunoscuse
primele lui succese merita o soartă mai bună.

Tot în aprilie, Robert Sunderland sosi de la Eton la

Londra, unde avea să-şi petreacă vacanţa. Al doilea fiu
al lui Richard împlinise cincisprezece ani. Blond, înalt,
cu corp de efeb, era atât de frumos, încât femeile se
opreau pe stradă spre a-l urmări cu privirile. Spre
satisfacţia lui Richard, între Andreea şi Robert se legă
din primele zile o prietenie trainică, bazată pe o
comunitate de gusturi şt pe o înţelegere a frumosului
realizat în artă. Ca şi Andreea, Robert era un
admirator al Renaşterii italiene. Muzica şi teatrul îi
pasionau în egală măsură. Când Richard îl conduse la
o reprezentaţie în care marele Kean interpreta rolul lui
Hamlet, Robert ascultă cu religioasă fervoare tiradele
prinţului Danemarcei.
În acea epocă gloria lui Shakespeare cunoştea o
bine venită renaştere, după o eclipsă de aproape o
sută de ani.
La clavecin şi la orgă, Robert interpreta cu

— 819 —
virtuozitate cele mai grele pagini din Bach şi Haendel.
În taină, cântă Andreei câteva compoziţii proprii. Nu
se încumetase să le execute în faţa străinilor. Andreea
îl felicită entuziasmată.
În aceeaşi seară vorbi cu înflăcărare lui Richard
despre talentele lui Robert. Richard rămase plăcut
impresionat.
— Se pare că băiatul acesta îmi va oferi unele
satisfacţii, zise el. Era şi cazul, după dezamăgirile
pricinuite de Henry. M-ar indispune însă ca înclinările
lui spre artă să se dezvolte în detrimentul ştiinţelor
pozitive. Vreau să fac din el un fabricant de
armament, nu un cabotin.
— Ar trebui să-l auzi cântând la clavecin.
— Foarte frumos. Dar muzica nu e bănoasă. Mozart
a murit în mizerie. Şi cânta dumnezeieşte la clavecin.
L-am auzit la Paris, acum vreo douăzeci de ani. După
câte ştiu a compus şi o operă, inspirată după o piesă a
bancherului Beaumarchais.
— „Nunta lui Figaro”. Am văzut-o, spuse Andreea.
— Ce vâlvă a mai stârnit la Paris şi „Nunta” aceasta,
zise Richard izbucnind în râs. Pe Beaumarchais l-am
cunoscut personal. Era un şmecher fără pereche. Avea
cap de om de afaceri. Dacă s-ar fi ţinut de ele, l-ar fi
întrecut pe Fugger. Dar cine aleargă după doi iepuri…
Aşa şi cu Robert. Aş prefera să nu umble cu capul în
nori, ci să se dedice industriei şi finanţelor. Sunt, în
orice caz, mai onorabile.
Andreea suspină şi nu mai scoase niciun cuvânt.
Nu se putea împotrivi argumentelor lui Richard.
Cu o zi înainte de plecarea lui Robert la Eton, Lady

— 820 —
Frances Bolton aduse Andreei o veste tristă. Bătrânul
duce de Northland era pe moarte. Agonia se prelungea
de douăzeci şi patru de ore. Sfârşitul era iminent.
Ochii Andreei se umplură de lacrimi. Vestea aceasta
îi răscolise vechea durere. Venise la Londra în
speranţa unei împăcări cu familia. Dar Patricia
refuzase să o primească. Ducele de Lusignan, care nu
ieşea din cuvântul nevestei, respectase consemnul.
Avansurile Andreei se ciocniseră de un zid de gheaţă.
În ziua următoare ziarele vestiră moartea ducelui.
Lacheii casei Northland împânziră Londra, ducând
faire-part-uri. Andreea fu ignorată cu bună ştiinţă.
Pentru întâia oară în viaţă, se revoltă împotriva
cordonului sanitar ridicat în jurul ei.
În ciuda obiecţiilor lui Richard, care o prevenise că
se expune la un afront gratuit, hotărî să meargă la
înmormântare. Lady Frances Bolton acceptase să o
însoţească, deşi risca să intre în conflict deschis cu
membrii familiei Northland.
Andreea sosi la biserică după începerea serviciului
funebru. Era animată de un nemaiîncercat spirit
combativ. Nimeni nu avea dreptul a-i interzice să
asiste la funeraliile bunicului ei. Asupra legăturii cu
Richard nu se socotea datoare a da cuiva socoteală.
Conştiinţa îi era împăcată. În faţa lui Dumnezeu era
soţia lui Richard.
Dar când intră în biserică şi văzu catafalcul uriaş,
acoperit cu munţi de flori, revolta din suflet se
spulberă. Copleşită de emoţie, cu fruntea plecată şi
ochi înlăcrimaţi, se amestecă în asistenţă,
neîndrăznind să se apropie de grupul membrilor

— 821 —
familiei care stăteau smeriţi în preajma catafalcului.
Simţea tot mai multe priviri aţintite asupra ei. În
ciuda vălului negru ce-i acoperea faţa, fusese
recunoscută. În ochii oamenilor citea curiozitatea,
scandalizarea, ostilitatea, rareori bunăvoinţa sau
indiferenţa.
Andreea se mai uită o dată la Patricia. Cât de mult
îmbătrânise. Prin voalul negru, transparent, i se vedea
faţa albă, slăbită, obrazul supt, nasul pe care vârsta i-l
ascuţise. Un val de duioşie inundă fiinţa Andreei.
Simţi nevoia să alerge spre Patricia, să i se arunce la
piept, să-i acopere mâinile cu sărutări. Era dornică de
un cuvânt de mângâiere, de un sprijin moral. Venise
de la New York numai pentru maică-sa. Sperase că
acum, în preajma naşterii, aşteptată cu atâta spaimă,
se va împăca cu al ei.
Când se gândi la copilul ce avea să vină pe lume, fu
cuprinsă de un irezistibil plâns nervos. Îngrijorată,
Lady Frances Bolton o luă uşor de braţ şi o conduse
spre ieşire. În actuala condiţie a Andreei, emoţiile
puternice trebuiau evitate.
Aerul rece şi proaspăt de afară o mai linişti.
— Ar fi cuminte să mergem acasă, propuse Lady
Frances. Eşti slăbită. Nu e recomandabil să faci
abuzuri.
Andreea se împotrivi. Voia să fie de faţă la
încheierea serviciului religios. Lumea care nu avusese
loc în biserică stătea afară în faţa intrării. Tânăra
femeie în mare doliu, sprijinită de braţul Lady-ei
Bolton, stârni şi aci curiozitatea. În jurul el se făcu pe
nesimţite un mare gol.

— 822 —
 După terminarea slujbei, coşciugul fu scos pe umeri
de către şase ofiţeri din regimentul de dragoni, al cărui
comandant onorific fusese ducele de Northland. Un
dublu rând de ofiţeri cu săbiile scoase ridicau o boltă
de oţel pe sub care cortegiul mortuar se scurgea cu
lentă solemnitate. Trei ofiţeri purtau pernele cu
decoraţii şi cu insignele nobiliare. Apăru apoi
reprezentantul regelui, iar la câţiva paşi în urmă,
membrii familiei.
Silueta cernită a Andreei, care stătea pe treapta de
sus a scării, nu scăpă neobservată. O văzu pe Patricia
şi Louis de Lusignan şi ducesa de Northland şi Gerald
Eastleigh. Dar chipurile acestora rămaseră împietrite.
Se scurse cortegiul; biserica şi piaţa se goliră. Numai
Andreea nu se clintea din capul scării. Într-un târziu,
se trezi din amorţeală. Sprijinită de braţul, Lady-ei
Bolton, se îndreptă spre trăsură. Când sosi acasă,
corpul îi era cutremurat de friguri.
În aceeaşi zi căzu la pat şi nu se mai ridică. Doctorii
erau dezarmaţi faţă de apatia ei.
— Femeia aceasta nu mai vrea să trăiască, îşi
spuneau ei intrigaţi.
După câteva zile, Andreea fu cuprinsă de durerile
facerii. Toate somităţile medicale ale Londrei, chemate
de Richard, sosiră la căpătâiul ei. Naşterea decurse în
condiţii satisfăcătoare. Copilul era sănătos şi vioi.
Richard exulta. Pentru prima oară, după atâta amar
de vreme, chipul Andreei se destinse într-un zâmbet.
În ziua următoare, spre seară, obrajii ei începură să
se învăpăieze. Medicii încreţiră din sprâncene. Către
miezul nopţii, febra crescu alarmant. În zori Andreea

— 823 —
începu să delireze. Temperatura urca… urca mereu…
Doctorii se împotriveau cu disperare infecţiei. Către
sfârşitul celei de-a treia zile, renunţară la luptă.
Andreea era pierdută.
În miez de noapte, muri. Clopotul orologiului de la
Westminster Abbey bătu de douăsprezece ori, vestind
parcă Londrei sfârşitul unei femei nefericite.

— 824 —
 Capitolul treisprezece
Porţile cavoului Andreei se închiseră la 13 iunie
1799.
Cinci luni mai târziu, adică la 13 noiembrie 1799,
Richard care se afla încă la Londra, primi trei scrisori.
Prima era semnată de socrul său, Sir Lewis
Effingham.

„14 octombrie 1799

Williamsburg,
Richard,

Ophelia a murit ieri, 13 octombrie, la orele 3 după

amiază. Îi plâng sfârşitul, deşi pentru ea moartea este
o eliberare. Poate că ar fi mai potrivit să mulţumesc
mizericordiei divine, căci i-a pus capăt vieţii cu un
ceas mai devreme.
Sunt alături de tine, Richard, în durerea pe care o
încerci.
Gândurile mele se îndreaptă cu tristeţe şi spre copiii
Opheliei. N-au avut partea de iubirea unei mame.
Termin aceste rânduri, asigurându-te, ca şi în
trecut, de toată afecţiunea mea.
Lewis.”

A doua scrisoare, cifrată, era expediată de Amaury

de Beaumont-Challais, directorul Băncii Sunderland
din Paris.

— 825 —
 „10 noiembrie 1799
Paris
Monsieur,
Ieri, 9 noiembrie (după calendarul revoluţionar, 18
Brumar) generalul Bonaparte a dat o lovitură de stat,
răsturnând Directoratul şi instaurând Dictatura. Noul
regim a fost primit cu entuziasm de populaţia
Parisului.
Cu acest prilej, banca, noastră, speculând rentele de
stat a obţinut un beneficiu net de 43 de milioane
franci.
Acest succes îl datorăm în mare măsură ministrului
de externe, Monsieur de Talleyrand, care m-a informat
încă de la 5 octombrie asupra loviturii care se
pregătea, sugerând să achiziţionăm rente de stat.
Banca a recompensat zelul excelenţei sale, achitându-i
la 10 noiembrie suma de 5 milioane de franci.
Darea de seamă detaliată a acestor operaţiuni,
precum şi raportul asupra activităţii băncii pe ultima
decadă, vă vor parveni, ca de obicei prin curierul
diplomatic al Suediei.
Primiţi, vă rog, Monsieur expresie respectului
profund pe care vi-l poartă al dumneavoastră servitor
Amaury de Beaumont-Challais.”

A treia scrisoare, sosită din Statele Unite, era

redactată de Andrien de Beaulieu, directorul uzinei de
armament de la New Schenectady.

„17 octombrie 1799

New York

— 826 —
 Monsieur,
Vă rog să primiţi întristatele mele condoleanţe
pentru pierderea ireparabilă pe care aţi suferit-o prin
moartea marchizei de Beauclair.
Georgina a primit cu durere şi creştinească
resemnare năprasnica veste a morţii mamei sale.
Comportarea ei cu acest prilej a fost deasupra oricăror
laude. Ceremonia funebră s-a desfăşurat cu toată
pompa datorată unei persoane de rangul marchizei de
Beauclair.
În altă ordine de idei, îmi iau îngăduinţa să vă
informez că Mr. Joseph Phipps, fostul director al
uzinei noastre de armament, a fost angajat în aceeaşi
calitate de către cumnatul dumneavoastră, Mr.
Zechariah Abercrombie, la fabrica de pulbere de la
Terrytown. În cercurile bine informate, se vorbeşte că
Mr. Abercrombie intenţionează să-şi extindă sfera de
acţiune. Dacă în această tendinţă se va ciocni de
interesele noastre, vom şti să ripostăm aşa cum se
cuvine.
În confirmarea rapoartelor pe care vi le-am trimis
până în prezent, vă aducem la cunoştinţă că am
obţinut în mod practic monopolul furniturilor de arme
pentru Indiile Occidentale şi pentru America Spaniolă.
Acest rezultat a fost indirect favorizat de blocusul
naval britanic, care a împiedicat Spania şi Franţa de
a-şi mai aproviziona cu arme coloniile din emisfera
noastră. Pe de altă parte, Anglia care abia poate
acoperi necesităţile ei şi ale aliaţilor, e în imposibilitate
de a se mai preocupa şi de pieţele americane.
Cu acest prilej ţin, Monsieur să vă anunţ încheierea

— 827 —
unui avantajos contract de furnituri militare cu
viceregatul Noii Spanii, în valoare de 2.000.000
piaştri. Primul transport de arme uşoare a şi fost
expediat la Santa-Cruz.
Închei, Monsieur, rugându-vă să primiţi din partea
Georginei şi a mea personală, încredinţarea celor mai
calde şi devotate sentimente filiale.
Al dumneavoastră servitor şi fiu prea-plecat
Adrien.”

Richard primi cu stupoare vestea sfârşirii din viaţă a

soţiei sale. Era în sfârşit liber. Dar la ce-i mai folosea
această libertate, după pierderea Andreei!
Richard dorise de multe ori moartea Opheliei. Acest
gând necreştinesc îi frământase ades conştiinţa.
Dragostea pentru Andreea fusese mai tare decât
sentimentele lui de soţ. Legalizarea legăturii lor ar fi
făcut-o fericită. Devenind soţia lui, ea ar fi recâştigat
stima şi dragostea familiei, ar fi păşit cu mândrie în
lume, şi-ar fi recăpătat liniştea sufletească. Dar
Ophelia murise prea târziu.
Durerea cumplită pe care o încercase prin pierderea
Andreei, îi epuizase capacitatea de a suferi. Andreea
marcase o epocă distinctă în existenţa lui. Ca şi într-o
piesă de teatru, ale cărei acte subliniază anumite
momente hotărâtoare, viaţa lui putea fi divizată în trei
epoci bine definite. Prima, incluzând copilăria şi
tinereţea, se încheia în preziua întâlnirii cu Andreea. A
doua – şi cea mai frumoasă, cuprindea convieţuirea
lor. A treia, şi ultima fază a existenţei lui, se deschidea
după moartea tinerei femei. Faza seacă în ceea ce

— 828 —
priveşte viaţa lui intimă, dar bogată în ciocniri cu
personalităţile în plină dezvoltare ale copiilor săi.
Richard se pricepea să citească printre rânduri. Din
scrisoarea lui Sir Lewis reieşea că acesta nu-i era ostil.
Constatarea îl consolă într-o oarecare măsură.
Sir Lewis nu făcuse nici aluzie la adresa Andreei,
deşi era imposibil să nu fost informat de moartea ei. Şi
cu acest prilej dăduse dovadă de o discreţie plină de
eleganţă. Richard îşi preţuise întotdeauna socrul. Sir
Lewis era un adevărat gentleman. Îşi expunea
sentimentele în vitrină. Simpatia şi-o traducea prin
puţine vorbe. Cu nuanţe abia simţite.
Evident, Richard trebuia să fie recunoscător
Opheliei căci îi dăruise patru copii. Pe de altă parte,
zestrea ei constituise baza prosperităţii lui de mai
târziu.
Pentru el capitolul „femei” se încheiase. Era încă
tânăr. Abia împlinise patruzeci şi cinci de ani. Se
socotea însă, foarte bătrân sufleteşte.
Împături cu grijă scrisoarea lui Sir Lewis şi o
strecură în sertarul secret al biroului său. Acolo
păstra scrisorile Andreei şi puţinele misive ale Opheliei
scrise pe vremea când aceasta mai păstra unele
fărâme de luciditate. Pe Ophelia nu o iubise niciodată.
Dar fusese femeia lui. Şi asta nu se putea uita.
Scrisoarea lui Challais îi luminase pentru câteva
clipe chipul îngândurat. Omul acesta îi meritase
încrederea. Era devotat, cutezător, şi extrem de abil.
Richard regreta că nu şi-l făcuse ginere. Dar cu toată
omnipotenţa sa, nu îndrăznise să-i ofere mâna
Georginei.

— 829 —
 Richard era satisfăcut de colaborarea constantă a
lui Talleyrand. Acest prodigios nobil francez era o
binevenită replică a ducelui de Queensberry, care se
pricepea să susţină atât de bine interesele lui Richard
şi ale familiei sale. Teoria necesităţii relaţiilor
puternice îşi dobândise o dată mai mult valabilitatea.
Pe Richard îl îngrijora perspectiva morţii lui
Queensberry. Ducele cu chip de satir depăşise vârsta
de optzeci de ani. În ciuda aparentei sale rezistenţe,
maşina omenească e foarte ciudată şi mai ales foarte
fragilă. Tineri falnici, plini de vigoare şi sănătate, cad
pe neaşteptate, ca nişte stejari doborâţi de furtună.
Temerile sunt şi mai justificate când e vorba de
bătrâni.
Richard avea obligaţia să reflecteze serios la găsirea
unui înlocuitor al ducelui. Într-o vreme se gândise la
Montorgueil. Omul aceste stăpânea uriaşe latifundii,
dar influenţa lui în lumea politică engleză era aproape
nulă. Pe de altă parte, Montorgueil nu s-ar fi resemnat
a juca rolul viorii a doua. Ar fi fost mai simplu să-l
includă în orbita familiei Sunderland. Montorgueil
avea două fete. Una urâtă, alta drăguţă, dar prea
tânără. Fata cea mare ar fi fost o bună partidă pentru
Henry.
Când se gândi la Henry, chipul lui Richard se
întunecă. Băiatul acesta îi dădea mult de furcă. Spera
totuşi să-l modeleze după voia sa. Continuatorul
dinastiei Sunderland-Beauclair trebuia să fie pe
măsura creatorului ei. Henry era încă necopt la minte.
O dată cu trecerea anilor experienţa şi învăţăturile lui
Richard îl vor cuminţi, vor face poate din el un om de

— 830 —
nădejde. Dacă nu va corespunde aşteptărilor, Richard
va aviza. N-ar fi exclus ca Robert să-i ia locul.
Interesele dinastiei primau orice alte considerente.
Succesul lui Challais rămânea pentru moment cea
mai remarcabilă realizare. Richard era mulţumit că
reuşise să-şi creeze o elită de colaboratori cu iniţiativă,
capabili să lucreze eficient, chiar şi în lipsa lui. Da, da.
Chiar şi în lipsa lui. Se simţea obosit. Avea nevoie de o
lungă perioadă de repaos. Pentru a-şi uita durerile
sufleteşti, unii oameni se adâncesc în muncă. Alţii se
lasă doborâţi de melancolie, cad în patima beţiei, ori
ajung robii stupefiantelor. În sfârşit, un mic număr de
indivizi simt nevoia de linişte, de reculegere. Se
izolează în tăcerea mănăstirilor, în creierii munţilor
sau în ascunzişurile pădurilor. Duc o viaţă solitară de
contemplaţie.
Richard era prin excelenţă un om de acţiune. De la
o vreme însă, aspira să se retragă departe de lume, să
uite deşertăciunile el, să se dedice amintirilor Andreei.
În memoria ei va renunţa – cel puţin pentru un timp –
să mai lupte pentru sporirea unei averi care şi aşa era
destul de mare.
Nici scrisoarea lui Adrien de Beaulieu, care îi
deschidea perspectiva unei iminente bătălii cu
Abercrombie, nu reuşi să-i trezească spiritul războinic.
Tânărul acesta, pe care şi-l alesese ginere, părea
suficient de bine pregătit, pentru a face faţă furtunii.
Dacă va apela la ajutorul socrului, desigur că acesta
va răspunde la chemare. Dar Richard era încredinţat
că nu va fi nevoie să intervină. Beaulieu promitea să
fie un bun discipol. Conducea uzina de la New

— 831 —
Schenectady cu un simţ al măsurii şi cu o competenţă
admirabilă. Contractul încheiat cu viceregatul Noii
Spanii era o dovadă a priceperii şi abilităţii sale. La o
singură întrebare Richard nu putea răspunde. Îşi
iubea Adrien nevasta? Viitorul va netezi poate şi
asperităţile acestei căsnicii încheiate în condiţii nu
prea ortodoxe.
Noua concepţie de viaţă a lui Richard fusese
influenţată şi de un alt factor. După moartea Andreei,
luase obiceiul de a urmări cu regularitate serviciul
religios duminical al bisericii protestante din
apropierea reşedinţei sale. Lăcaşul acela de rugăciune
îi plăcuse tocmai prin proporţiile lui modeste.
Enoriaşii ascultau cu fervoare predicile pastorului
Everard Deane, un tânăr inimos, cu chip de iluminat,
care comunica credincioşilor mistica lui înflăcărare.
Apariţia lui Richard printre obişnuiţii parohiei fu
îndeosebi remarcată. Moartea Andreei şi dragostea ei
până dincolo de mormânt pentru omul acesta ciudat
stârnise nenumărate comentarii în cele mai diferite
cercuri londoneze. În jurul lui Richard se împletise o
aureolă de romantism, ce contrasta cu îndeletnicirile
lui hidos de pozitive.
Într-una din duminici, pastorul, care cunoştea şi
respecta durerea lui Sunderland, ţinu o predică ce
avea să rămână de pomină în analele parohiei sale.
Reluând argumentele invocate de puritanul Baxter, cel
mai vajnic apologet al sărăciei ideale proclamată de
creştinismul primitiv, Everard Deane atacă violent
bogăţia şi setea de aur. Cu privirile aţintite asupra lui
Richard, care-l asculta cu atenţie, pastorul vorbea cu

— 832 —
patos, accentuând fiecare cuvânt:
— Ce însemnătate au bogăţia şi onorurile acestei
lumi, pentru un suflet, care mâine, poate, se va
despărţi de bunurile pământeşti şi, la chemarea
Domnului, se va urca înaripat spre vămile cerului?
Nimeni nu va lua cu el în mormânt bogăţiile şi
cinstirile acestei lumi… Cei ce stăruiesc necurmat a-şi
mări avutul pământesc se aleg cu suferinţe veşnice în
lumea de apoi. Solomon a spus în înţelepciunea sa:
„Dobândirea învăţăturii divine e mai de preţ decât toţi
arginţii din lume”… Sărăcia în cinste şi omenie, este
mai dulce decât bogăţia dobândită cu preţul
păcatului. Cel care crede în robia arginţilor nu va
cunoaşte mântuirea. Sufletul lui va fi de-a pururi
pradă slujitorilor Gheenei. Amintiţi-vă învăţăturile
Sfântului Luca. „Setea de arginţi este izvorul tuturor
relelor.” Dacă te-ai înavuţit prin moştenire sau prin
negoţ, foloseşte avutul acesta făcând numai bine,
ajutându-ţi aproapele în suferinţă. Luaţi aminte:
Nimeni nu poate servi în acelaşi timp şi pe Dumnezeu
şi pe Mammon! Arginţii se află la temelia tuturor
împilărilor şi nedreptăţilor. Arginţii sunt vrăjmaşii
milosteniei. Iubitorii de arginţi sunt slujitorii
păcatului. Iar Domnul Dumnezeul nostru pedepseşte
pe păcătos, răpindu-i tot ce are mai drag pe lume!
La rostirea acestor cuvinte, privirile pastorului
căpătară ascuţiri de stilet. Richard, care se afla încă
sub impresia morţii Andreei, fu pătruns de vorbele
predicatorului. Dumnezeu lovise pe slujitorul lui
Mammon.
Sosise timpul să se reculeagă şi să mediteze.

— 833 —
Mântuitorul a grăit: „Dă Cezarului ce este al Cezarului
şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Richard
dăduse totul Cezarului şi nimic lui Dumnezeu. Greşise
închinându-se numai deşertăciunilor acestei lumi.
Până la moartea Andreei fusese un ateu convins.
Noul val de misticism îl uimea şi pe el. Nu căuta să
afle cauza acestei crize sufleteşti atât de profunde. Îşi
dădea vag seama că moartea Andreei îl amorţise,
cufundându-l într-o apatie din care nu încerca să se
smulgă.
La Anglo-American Bank, la United Wheat, la uzina
de armament din Cardiff, colaboratorii săi apropiaţi
observaseră că marele patron lucra în silă, lăsând
lucrurile să meargă de la sine. Un laisser faire, ce
vădea mai degrabă un dezgust de lume şi de afaceri,
decât o tendinţă liberaliste spre descentralizare,
tendinţă preconizată cu atâta căldură de subalternii
săi.
Îl ispitea gândul să renunţe la orice activitate, să se
retragă la Veneţia, şi acolo, în palatul în care Andreea
îi dăruise atâtea clipe de fericire, să se adâncească în
contemplare şi meditaţie. Scrisoarea primită de la
Challais nu făcu decât să-i întărească această
hotărâre.
Queensberry, căruia îi destăinui intenţia de a se
retrage la Veneţia, zâmbi cu indulgenţa oamenilor
maturi pentru capriciile inofensive ale copiilor.
— Nu te văd, dragă Richard, făcând pe anahoretul.
Dar dacă vrei… Fă şi experienţa aceasta. În definitiv,
n-ai nimic de pierdut. Mă îndoiesc însă că te vei
complace în această inactivitate.

— 834 —
 În previziunea plecării sale în Italia, Richard hotărî
să facă un gest de generozitate, chemându-l pe Henry
la sine. N-avea rost să prelungească la infinit
ostracizarea fiului său mai mare. Încercarea acestuia
de a lua apărarea mezinului, înfruntându-şi tatăl, nu
era o crimă de neiertat.
Henry, care se pregătea la Oxford pentru titlul de
doctor, răspunse imediat la chemarea lui Richard.
Fu primit cu braţele deschise.
— Dragă Henry, m-am gândit serios la viitorul tău.
În curând vei împlini douăzeci de ani. A sosit
momentul să păşeşti în lumea afacerilor.
— Intenţionam, Sir, să-mi iau mai întâi doctoratul,
îşi dezvălui Henry planurile.
— Mofturi! exclamă Richard. Ţi-e deajuns titlul de
Master. Ţi-am mai spus. N-am de gând să te fac
profesor universitar şi nici savant. Locul tău este în
vâltoarea afacerilor. Acolo pulsează viaţa. Acolo se
plămădeşte societatea de mâine.
— Cum doriţi dumneavoastră, Sir. Dar…
— Niciun „dar”. Din clipa aceasta nu te vei mai
întoarce la Oxford, decât în calitate de turist. S-a
terminat cu şcoala. Pentru ceea ce-mi trebuie mie, eşti
destul de învăţat. Richard se prefăcu a nu observa
expresia de dezamăgire de pe chipul fiului său.
Începând de azi, continuă el, te înscăunez în fruntea
uzinei de armament din Cardiff. Acolo vei învăţa pe
viu.
Ochii lui Henry se luminară. Încrederea ce-i arăta
tatăl său, oferindu-i acel post de mare răspundere,
spulbera regretul pricinuit de renunţarea la

— 835 —
continuarea studiilor.

În prima zi a lunii mai 1800. Richard convocă o

şedinţă extraordinară a tuturor elementelor de
conducere din grupul de întreprinderi din Anglia
controlate de el. În biblioteca palatului Montenuovo,
transformată pentru circumstanţă în cameră de
consiliu, se adunară cele mai proeminente figuri ale
casei Sunderland. Conducătorii băncii Anglo-
Americane, ai societăţii United Wheat, ai uzinei
Sunderland-Beauclair and Montorgueil şi ai
întreprinderilor afiliate.
Erau de faţă oameni de afaceri cu mare prestigiu în
City, lorzi decorativi, membri şi preşedinţi ai consiliilor
de administraţie şi un stol de secretari atenţi, gata să
înregistreze dezbaterile şedinţei.
Richard avea toate motivele să fie mândru de
realizările sale. Cu treizeci de ani mai înainte păşise pe
pământul Angliei înarmat doar cu o scrisoare de
recomandaţie a bunicului său către Benjamin
Franklin. De atunci, făcuse paşi gigantici. Oamenii
aceştia care azi îi ascultau cu respect poruncile, n-ar fi
catadicsit ieri să-l primească nici măcar în audienţă.
Toţi participanţii ştiau că la şedinţă se vor lua
hotărâri importante. În culise circula cu insistenţă
zvonul retragerii temporare a lui Richard.
— Ca şi Carolus Quintus, Richard Sunderland-
Beauclair, obosit de putere, se retrage la Palazzo
Andreea, Escorialul familiei Sunderland, spuneau cu
ironie răuvoitorii. Abdicând, Carolus Quintus a
încredinţat sceptrul, fiului său Felipe. Cui va preda

— 836 —
Mr. Sunderland conducerea vastelor sale
întreprinderi?
Înainte de a deschide şedinţa, Richard anunţă
consiliului numirea lui Henry Sunderland-Beauclair în
funcţia de director general al uzinelor de armament
Sunderland-Beauclair and Montorgueil de la Cardiff.
Stupoare printre candidaţii la acest înalt post.
Satisfacţie pe chipul contelui Montorgueil.
Proiectata logodnă dintre fiica sa, Lady Sarah şi Henry
Sunderland-Beauclair îl trecuse în tabăra partizanilor
acestuia.
Bătrânul lord Inglesham, decanul de vârstă al
adunării, în lipsa ducelui de Queensberry, reţinut în
casă de o indispoziţie uşoară, întrerupse tăcerea,
rostind cu glas scârţâit:
— Sunt primul care ţin să felicit pe Mr. Henry
Sunderland pentru înalta misiune ce i-a fost
încredinţată. Tuşi de două ori, spre a-şi stăpâni
astma, apoi adăugă: Nu credeţi, gentleman, că ar fi
cazul să fie secondat de un personaj cu mai multă
experienţă?
Richard încruntă iritat din sprâncene. Bătrânul
acesta ramolit, înscăunat în consiliul de administraţie
al băncii numai pentru numele şi relaţiile sale îşi
permitea să-i dea sfaturi.
— Mylord, replică el cu tăioasă superioritate, la
douăzeci şi unu de ani Mr. Pitt a fost ales deputat în
camera Comunelor iar la douăzeci şi trei de ani a fost
numit cancelar al Marii Britanii.
— I-a zis-o bătrânei hiene, şopti Geoffrey Horncastle
la urechea lui Sir Daniel Harding, colegul său din

— 837 —
consiliul de administraţie al întreprinderii United
Wheat.
Lordul Inglesham înghiţi riposta. Nu era prudent să
se supere. Ar fi riscat să-şi primejduiască jetoanele,
printr-o atitudine scorţoasă faţă de Richard
Sunderland, acest prodigios vlăstar al Fortunei.
Şedinţa propriu zisă se desfăşură în cele mai bune
condiţii. Cu alte cuvinte, marele patron expuse
hotărârile sale, iar consiliul le aplaudă şi le înregistră
fără a crâcni.
Printre deciziile de importanţă capitală se numărau:
„Acordarea unui împrumut de cincizeci de mii de lire
sterline, cu dobânda de 5 la sută Regatului
Danemarcei.
Acordarea unui împrumut de optzeci de mii de lire
sterline, cu 5,5 la sută Regatului Prusiei.
Aceste două împrumuturi urmau a fi garantate de
Ministerele de Finanţe respective, prin concesionarea
de impozite pe termen lung.
Acordarea unui împrumut de 150.000 lire sterline
Băncii Angliei.
Încheierea unor contracte de furnituri de arme în
valoare de 120.000 lire sterline cu Ministerul de
Război al imperiului Austriac.
Un contract asemănător în valoare de 30.000 lire
sterline, va fi încheiat cu Ministerul de Război al
Regatului Prusiei.
Uzinele de armament vor mai livra Angliei în cursul
acestui an tunuri grele şi armament uşor în valoare de
cincizeci de mii de lire sterline.
United Wheat va importa din Statele Unite cinci sute

— 838 —
de mii de chintale de grâu, dintre care patru sute de
mii vor fi livrate Angliei, iar o sută de mii aliaţilor ei.
Preţul per chintal va fi stabilit în funcţie de fluctuaţiile
bursei, cu o reducere de 3 la sută faţă de cota zilei”.
După încheierea şedinţei, Richard oficializă în
sfârşit mult discutata sa hotărâre de a-şi lua un
concediu, durata urmând a fi discutată ulterior. În
timpul lipsei sale din Anglia va fi reprezentat de Mr.
William McFee, care va coordona în numele său
activitatea întregului grup de întreprinderi de pe
teritoriul Marii Britanii.
Alegerea nu fu pe placul tinerilor. William McFee
împlinise venerabila vârstă de optzeci de ani.
Înainte de a-şi lua rămas bun de la colaboratori,
Richard le aduse la cunoştinţă că şi pe viitor va
urmări cu atenţie bunul mers al casei Sunderland:
Mr. McFee îl va ţine la curent, în mare, cu toate
operaţiunile efectuate…
În aceeaşi seară, dictă secretarilor săi o circulară,
anunţând grupurile de întreprinderi din Franţa şi din
Statele Unite decizia sa de a se retrage temporar la
Veneţia. Wilbur Morrison avea să gireze conducerea
întreprinderilor din America, iar Amaury de
Beaumont-Challais pe a celor din Franţa.
O săptămână, mai târziu Richard părăsi Anglia,
însoţit numai de doi secretari, de majordomul casei
Montenuovo şi de doi valeţi.
De când renunţase la măriri nu mai avea nevoie de
mulţi servitori.

— 839 —
 Capitolul paisprezece
Corabia „The Empress of China”, rezervată de
Richard pentru folosul său personal, părăsi estuarul
Tamisei într-o minunată seară de primăvară târzie.
Ţărmurile Angliei se desenau limpede la graniţa dintre
cerul senin, peste care asfinţitul aşternea risipitor
toate tonurile de roşu şi marea opalescentă, cu valuri
încununate de irizări purpurii. Pe puntea dinapoi
Richard stătea rezemat de balustradă şi contempla
pământul care dispărea treptat în adâncurile zării.
Andreea rămăsese acolo, departe. Corpul ei, lipsit de
suflul vieţii, îl va urma mai târziu, la Veneţia. În
plimbările lor de odinioară prin lagune, întâlniseră un
cimitir ce-şi oglindea crucile în apele azurii. Ţintirimul
acela pierdut în imensitatea calmă a mării le păruse
atât de încântător, încât îşi doriseră a-şi odihni în
sânul lui trupurile obosite de viaţă. Nădăjduiseră că
acest rendes-vous cu moartea va fi cât mai îndepărtat.
Destinul găsise cu cale să împlinească înainte de
vreme fantezia lor funebră, secerând-o pe Andreea.
Richard era hotărât să înalţe în cimitirul acela fără
nume, un monument care să depăşească splendoarea
mausoleului Taj Mahal, durat la Agra de Şah Iahân
pentru favorita sa, moartă ca şi Andreea în chinurile
facerii. Sub bolţile de marmură tot atât de albe ca şi
sufletul ei pur, Andreea se va odihni, fără ca nimeni
să-i tulbure liniştea.
Richard ar fi luat cu el trupul neînsufleţit. Dar se
temuse de opinia publică. În stupizenia ei fără

— 840 —
margini, l-ar fi asemuit cu smintita regină Juana a
Castilliei, care în neţărmurita ei iubire pentru soţul ei
Felipe el Hermoso, mort pretimpuriu, îi plimba corpul
îmbălsămat şi înveşmântat în aur, în peregrinări fără
sfârşit.
De la moartea Andreei, Richard se schimbase mult.
Părul îi albise, obrajii i se scobiseră, iar din colţurile
gurii i se lăsaseră două dungi amare. Cu trei
săptămâni înaintea plecării din Anglia, Richard
expediase o scrisoare lui Guy Wragby. Îl vestea că
luase un concediu mai îndelungat, pe care avea să şi-l
petreacă la Veneţia. Richard îi mulţumea pentru
condoleanţele trimise cu prilejul morţii Andreei.

„Numai şase oameni au cutezat să înfrunte

prejudecăţile, prezentându-mi condoleanţe. Tu, ducele
de Queensberry, Sir Patrick şi Lady Frances Bolton,
Adrien de Beaulieu şi Amaury de Challais. Credeţi că
aş fi în stare să vă uit vreodată? Carul mortuar al
Andreei n-a fost urmat decât de Frances-Andrew şi de
mine. Potrivit ultimei ei dorinţe. A vrut, desigur, să mă
scutească de încercarea penibilă de a trimite faire-
part-uri care să rămână fără răspuns.
Abia aştept să ne revedem, dragul meu prieten. Vom
vorbi împreună despre ea. Astfel, va retrăi cel puţin în
cugetele noastre.
Singurul om de la care aştept un cuvânt de
mângâiere eşti tu. Tu, singurul meu prieten. Nu spun
vorbe mari. Dintre toţi cunoscuţii mei, ai fost singurul
care nu mi-a cerut nimic. Această dezinteresare,
această prietenie sinceră, mă îndeamnă să-ţi cer un

— 841 —
serviciu. Vreau să te ataşez pe lângă persoana mea.
De la moartea Andreei, mă simt atât de singur, încât
cred că aş înnebuni dacă nu aş găsi pe cineva care să-
mi împartă singurătatea.
Poate n-ai să mă crezi. Dar aci, la Londra, în
vârtejul afacerilor, în iureşul din City, în furnicarul
bursei, mă simt mai singur decât în deşertul Saharei.
Te voi numi primul meu secretar, sau şeful
cancelariei mele personale, ori, în sfârşit, orice
titulatură îţi va conveni. Cât priveşte salariul, lasă-mă
să decid eu. Nu-ţi voi da ocazie să regreţi.
Îţi ofer această funcţie fiindcă ştiu că altfel n-ai avea
posibilitatea să mă însoţeşti în peregrinările mele atât
de costisitoare. Vom vedea împreună multe popoare şi
multe ţări. Iar impresiile ţi le vei putea nota în scrisori,
care vor rămâne poate printre capodoperele genului
epistolar, aşa cum visai tu la Oxford.
Dacă accepţi această misiune de încredere, prezintă-
te agentului meu din Veneţia, Messer Antonio Foscolo,
de pe Calle Larga nr. 4. Îţi va achita de îndată zece mii
de coroane. Din aceşti bani îţi vei achita drumul până
la Viena, unde aş dori să mă aştepţi şi unde sper să
sosesc către începutul lui iunie.
În speranţa că nu te vei eschiva, te salut,
asigurându-te de toată prietenia mea.
Richard S.-B.”

La 15 mai, Richard debarcă la Hamburg, iar la 18

sosi la Berlin. Se instală la hotelul „Kaiser Heinrich
von Hohenstaufen” de pe Unter den Linden.
Directorul Băncii Prusiei, informat de trecerea lui

— 842 —
prin Berlin, îi făcu o vizită la hotel. În aceeaşi zi, se
anunţă şi subsecretarul de stat la finanţe, baronul von
Berg. Baronul prezentă lui Richard mulţumirile
guvernului pentru împrumutul acordat Prusiei şi
pentru livrările de armament. Von Berg îl mai anunţă
că Maiestatea Sa Regele ar agrea să-l primească în
audienţă la Potsdam. Richard ar fi preferat ca
prezenţa lui la Berlin să scape neobservată. Nu se
putea deroba însă de la această audienţă care avea
semnificaţia unei înalte cinstiri adusă casei sale.
La 20 mai se prezentă la Potsdam. Era pentru prima
oară că păşea pragul acestui palat, care ilustra
puternica expansiune a artei şi a culturii franceze în
Germania. În anticamera cabinetului regal îşi aşteptau
rândul la audienţă generali în uniformă de paradă,
demnitari ai curţii, diplomaţi încărcaţi de zorzoane,
miniştri acoperiţi cu decoraţii. Richard fu primit
înaintea tuturor. Această favoare dădu naştere la
felurite comentarii. Prin indiscreţia unui adjutant
regal, se află că bărbatul înalt, falnic, cu păr argintiu
şi care purta un simplu frac negru era un magnat al
marii finanţe, ce acordase un important împrumut
Prusiei.
Friederich-Wilhelm al III-lea primi pe Richard în
prezenţa mareşalului Curţii. Audienţa avu un caracter
deosebit de cordial. Regele mulţumi lui Richard pentru
sprijinul economic acordat Prusiei, exprimându-şi
speranţa că acesta va continua şi pe viitor. Către
sfârşitul audienţei, suveranul îi înmână Marea Cruce
a Ordinului Vulturul Negru.
— Sunt primul care vă felicită, spuse regele,

— 843 —
strângându-i mâna.
Richard se înclină, mulţumind cu gravitate pentru
înalta distincţie.
— Mi-ar face plăcere, marchize, să vă prezint reginei
la primul bal al Curţii.
Richard îşi exprimă regretul că nu îşi putea prelungi
şederea la Berlin. Era aşteptat la Viena, unde avea de
tratat afaceri importante.
A doua zi, părăsi Berlinul, îndreptându-se spre
Viena, pe ruta Dresda-Praga-Linz. Intrarea în Viena şi-
o făcu la 2 iunie, după o călătorie încetinită de
aglomerarea pe drumuri a convoaielor militare impuse
de starea de război. În capitala Imperiului Habsburgic
avu prima surpriză plăcută. Guy Wragby îl aştepta la
hotelul „Römischer Kaiser”, potrivit instrucţiunilor
primite de la Messer Foscolo.
Întrevederea dintre cei doi prieteni fu emoţionantă.
Amândoi o iubiseră pe Andreea. Dar fiecare în felul
său. Richard, posesiv, imperios, dând tot, dar
pretinzând să fie răsplătit cu aceeaşi monedă. Wragby,
în tăcere, platonic şi împingând discreţia până acolo
încât Andreea nu avusese nici umbră de bănuială
asupra adevăratelor lui sentimente.
Onorurile de la Berlin se repetară şi la Viena.
Richard primi vizita baronului von Leinach, directorul
Băncii Imperiului şi a consiliului aulic von Kastein,
reprezentantul personal al cancelarului Thugut.
Amândoi îi prezentară urări de bun sosit.
În aceeaşi zi se anunţă şi prinţul Charles de Ligne,
marele şambelan al Curţii. Prinţul voia să-i prezinte
condoleanţe pentru pierderea Andreei de Montenuovo,

— 844 —
pe care o văzuse pentru ultima oară în timpul trecerii
ei prin Viena. Ligne împlinise şaizecişişase de ani. Ca
şi ducele de Richelieu – replica sa franceză – avea
reputaţia unui desăvârşit grand seigneur, format în
atmosfera ultra rafinată a curţilor de la Schönbrunn,
Versallies şi Peterhoff. Fusese favoritul împărătesei
Maria-Theresa şi al fiului ei Joseph al II-lea, se
numărase printre cei mai apreciaţi curteni ai reginei
Maria Antoaneta şi ai Catherinei a II-a, ţarina tuturor
Rusiilor. Ligne cunoştea personal pe mai toţi
reprezentanţii înaltei nobilimi europene. La Paris,
înaintea Marei Revoluţii, se împrietenise cu ducele de
Lusignan şi cu soţia lui. Pe Andreea o cunoscuse de
mică. Extrem de tolerant în principii, aflase povestea
marii ei iubiri, fără să o condamne. Şi Richard îi
fusese prezentat la Versailles. Cei doi bărbaţi se
revedeau după douăzeci şi mai bine de ani. Ligne îşi
purta încă tinereşte anii. Zvelt, manierat, spiritual,
evoca eleganţa unei lumi apusă.
Richard rămase impresionat de gestul austriacului.
— Din clipa aceasta, principe, îi spuse Richard, vă
rog să mă socotiţi servitorul şi datornicul
dumneavoastră. Aş fi fericit dacă mi-aţi oferi prilejul
să răspund aşa cum se cuvine, cuvintelor
dumneavoastră pline de sensibilitate.
Prinţul mai avea şi altă misiune. Maiestatea Sa
Împăratul, aflând de trecerea marchizului de
Beauclair prin Viena, găsise cu cale să-i manifeste
augusta sa bunăvoinţă, primindu-l în audienţă.
— Serviciile pe care le-aţi adus Austriei în aceste
momente de grea încercare, au făcut cea mai

— 845 —
frumoasă impresie Maiestăţii Sale şi Cabinetului,
continuă Charles de Ligne.
Richard răspunse că acceptă cu recunoştinţă să se
prezinte Maiestăţii Sale.
— Sunt fericit de prilejul care mi se oferă de a pleca
genunchiul în faţa celui mai statornic apărător al
vechii orânduiri europene, spuse el.
În timpul şederii la Viena, Richard putu să-şi dea
seama de nervozitatea crescândă din capitala
Imperiului. Războiul care izbucnise iarăşi cu violenţă,
după o scurtă epocă de pace precară, nu se desfăşura
în condiţii optime pentru Austria. Prusia se retrăsese
din luptă. Coaliţia încheiată între Marea Britanie,
Imperiul Ţarilor şi Imperiul Austriac nu dăduse
rezultatele aşteptate. După o serie de succese militare
răsunătoare, obţinute de mareşalul Suvorov –
comandantul suprem al trupelor aliate – ţarul Paul I,
nemulţumit de partenerii săi, hotărâse să se retragă
din coaliţie.
Imperiul Austriac rămăsese să facă singur faţă
presiunii formidabile a forţelor napoleoniene. Anglia,
care exercita cu vigilenţă poliţia mărilor, nu era de
mare folos pe continent.
Lombardia, recucerită de Suvorov într-o companie
fulger, desfăşurată ca un marş triumfal, schimbase
iarăşi stăpânul fiind pentru a doua oară invadată de
trupele generalului Bonaparte. Coloanele franceze
convergeau spre inima Imperiului.
La Viena se luau grabnice măsuri defensive. Mii de
voluntari se înrolau pentru apărarea capitalei.
Studenţi, negustori, meşteri, oameni din popor, nobili,

— 846 —
îmbrăcau uniforma militară. Beliciştii intransigenţi
cereau să se ducă lupta până la capăt. Nicio concesie
francezilor! Mai bine moartea! În schimb, pacifiştii
pretindeau a se împiedica un măcel inutil.
Guvernul prezidat de baronul Thugut, duşmanul
înverşunat al Franţei revoluţionare, era susţinut de
partizanii războiului, în frunte cu împărăteasa.
Arhiducele Kan şi contele Ludwig von Cobenzl,
exponentul diplomaţiei austriece, luptau pentru
răsturnarea guvernului, preconizând înţelegere cu
Franţa.
În acea epocă de grave frământări, Richard fu primit
la Schönbrunn de către împăratul Franz al II-lea.
Unsul lui Dumnezeu pe tronul milenar al
Habsburgilor avea priviri neastâmpărate, obositor de
mobile. Obrazul îi era agitat de un uşor tremur. Brusc,
în gesturi şi în vorbe, avea totuşi un fel prietenos de a
se purta.
Franz al II-lea de Habsburg se arătă mai amabil
decât regele Prusiei. Conferi lui Richard insignele civile
ale Ordinului Maria-Theresa, în gradul de Mare Cruce,
proprio motu, şi în semn de înaltă preţuire, îi făcu
onoarea de a-l plimba prin parcul palatului în văzul
tuturor curtenilor.
În aceeaşi seară, Richard se destăinui lui Wragby.
— Împăratul a încercat să reediteze cu mine
stratagema Regelui Soare faţă de bancherul Samuel
Bernard. Visteria Franţei era goală. Regele a invitat la
Marly pe financiar, care până atunci nu se arătase
prea darnic. L-a plimbat prin parc, arătându-i tot ce
era demn de arătat. Bietul evreu, copleşit de cinstea

— 847 —
pe care i-o făcea cel mai mare monarh al lumii, a
deschis baierele pungii. Banii împrumutaţi nu i-a mai
văzut însă niciodată. Samuel Bernard, care fusese atât
de orbit încât nu ceruse nicio garanţie, a murit ruinat.
Eu n-am de gând să cad în aceeaşi cursă. Vei vedea.
Mâine, sau poimâine, voi primi vizita directorului
Băncii Imperiului sau a Ministrului de Finanţe, care-
mi vor solicita un nou împrumut.
— Şi ai de gând să-l acorzi?
— Dragul meu, ştii prea bine că nu mai joc un rol
activ. Pot cel mult să-l sfătuiesc pe McFee să acorde
împrumutul, bineînţeles cu dobânzi mari şi garanţii
serioase.
Wragby se uită cu admiraţie la prietenul său.
— Eşti extraordinar, Richard. Dacă aş fi fost în locul
tău, m-aş fi bâlbâit…
— De ce? Împăratul e om ca şi mine. În vreme ce îmi
făcea complimente, îmi ziceam: „Rău trebuie să fie
strâns cu uşa, dacă îmi arată atâta amabilitate…”
În dimineaţa următoare, Richard căpătă
confirmarea raţionamentului său. Prinţul de Ligne îi
comunică vestea groaznicei înfrângeri pe care trupele
austriece, comandate de generalul Melas, o suferiseră
la Marengo. În aceeaşi zi, şeful visteriei statului îi făcu
o vizită la hotel. Înaltul demnitar solicită noi şi
importante credite. Richard ridică diplomatic
obiecţiuni, pentru a-şi sili interlocutorul a face
concesii sporite. În cele din urmă căzură de acord.
Banca Anglo-Americană avea să acorde Imperiului un
împrumut de zece milioane coroane, cu dobândă de
7,54%. Uzinele Sunderland and Montorgueil din

— 848 —
Anglia şi The First American Gun Factory din Statele
Unite urmau să furnizeze armament în valoare de şase
milioane coroane.
Aceasta fu ultima tranzacţie încheiată de Richard.
Tentaţia fusese prea mare şi ocazia prea frumoasă, ca
să le poată rezista. Nu avusese în vedere decât
prosperitatea familiei şi a întreprinderilor sale. Pe
viitor, nu se va mai amesteca în conducerea lor. Va
lăsa lucrurile să meargă de la sine.
În ultima săptămână pe care o petrecu la Viena,
gazda oferi în onoarea sa un banchet, precedat de un
concert dirijat de Beethoven, un tânăr compozitor în
plină ascensiune. Herr Beethoven prezenta în primă
audiţie o simfonie proprie. Richard ezitase să asiste la
concert.
— Nu ştiu dacă în situaţia mea, îmi pot permite
asemenea distracţii.
Ligne se grăbise să-l asigure că temerile lui erau
neîntemeiate.
— Muzica lui Beethoven are un caracter sobru. Este
păcat să treceţi prin Viena, fără să ascultaţi una din
capodoperele acestui tânăr. Se vor prăbuşi regate şi
imperii, numele iubitului nostru suveran şi al
generalului Bonaparte vor fi date uitării. Dar geniul lui
Beethoven va supravieţui mileniilor. După ce-l veţi
asculta îmi veţi da dreptate… În ceea ce priveşte
banchetul, am invitat câţiva bărbaţi de stat dornici să
vă cunoască. Dietriechstein, Lobkowitz,
Schwarzenberg, Appony, Batthyani, Esterhazy,
Colloredo, Cobenzl şi Trautmansdorf. Cele mai
reprezentative figuri ale Imperiului… Să-l remarcaţi în

— 849 —
special pe Cobenzl. Se pare că el va lua locul
cancelarului Thugut…
Concertul nu fu pe placul lui Richard. Simfonia lui
Beethoven îi păru prea zgomotoasă. Deprins cu
muzica armonioasă, dantelată, a secolului al XVIII-lea,
nu gustă sonorităţile impunătoare şi masive ale
simfoniei.
Îl impresionă mai mult personalitatea
compozitorului. Scund şi îndesat, Beethoven avea
fruntea largă, umbrită de streaşină unui păr negru,
des şi încurcat. Ochii expresivi, de un albastru-
cenuşiu, contrastau cu obrazul roşcovan. Nasul scurt,
aproape pătrat, fălcile puternice, bărbia colţuroasă îi
dădeau înfăţişarea unui cap de leu. Dirija transfigurat.
Muşchii încordaţi ai feţei, vinele albastre, care
zvâcneau în dreptul tâmplelor, gesturile precise,
hotărâte, se integrau în desfăşurarea năvalnică a
simfoniei.
— Are strălucirea lui Haydn şi eleganţa lui Mozart,
spuse Lobkowitz.
— Îi depăşeşte pe amândoi în forţă şi măreţie,
declară cu convingere Ligne.
— N-am nimic de zis în privinţa lui Mozart. Cât
despre Haydn, fac rezerve. Pe Haydn nu-l egalează
oricine, spuse prinţul Esterhazy, care nu admitea ca
protejatul casei sale să fie pus în inferioritate.
— Esterhazy, te pripeşti, zise prinţul
Schwarzenberg. Dacă vrei să-ţi asiguri nemurirea,
creându-ţi reputaţie de Mecena, finanţează-l pe
Beethoven. E cel mai bun plasament. Tragi o poliţă
asupra posterităţii.

— 850 —
 — De ce n-o faci dumneata Schwarzenberg?
— De ce? Caii mei de cursă mă costă atât de mult…
— Mai e şi altceva, interveni un diplomat încărcat de
decoraţii, artiştii care trăiesc în belşug, se dedau lenii.
Mizeria e pentru ei cel mai eficace stimulent…
După concert, invitaţii trecură în sala banchetelor.
Locul lui Richard era la dreapta amfitrionului. În
stânga acestuia se afla prinţul Trautmansdorf, marele
maestru al Casei Imperiale. În faţa contelui Batthyani
se afla diplomatul Ludwig von Cobenzl, care
dezlănţuise o aspră filipică împotriva incapacităţii
guvernului şi a şefului său, baronul Thugut.
Pudrat, frizat, scorţos, în uniforma lui constelată cu
diamante, Cobenzl se iţea pe scaun, voind să pară mai
înalt decât era în realitate. Cobenzl fu extrem de atent
cu Richard. Prevăzător, ca orice diplomat cu
experienţă ţinea să-şi atragă simpatia acestui om ale
cărui milioane i-ar fi putut servi la nevoie…
Trei zile după banchet, Richard părăsi Viena
îndreptându-se spre Veneţia. În vreme ce trăsura îl
legăna pe drumurile şerpuite ale Carinthiei, Richard
vorbea cu oarecare melancolie:
— Dragul meu Wragby, din momentul acesta începe
adevărata mea vacanţă. Se poate spune că mi-am
încheiat cariera într-o apoteoză de onoruri. Richie
Sunderland, studentul de la Oxford, a muncit, a
adunat ban peste ban, şi către bătrâneţe regii şi
împăraţii l-au primit, cinstindu-l cu prietenia lor. E ca
într-o poveste moralizatoare, scrisă pentru cei mici.
Munciţi, puneţi bănuţii la puşculiţă şi împăraţii vă vor
primi şi pe voi la dreapta lor. Ei, ce zici, Wragby?

— 851 —
 — Ai dreptate să fii mândru, Richard.
— Ciudat! Satisfacţiile pe care le gust azi nu au
imensitatea visurilor din tinereţe. Idealurile împlinite
îşi pierd din frumuseţe.
În tot timpul călătoriei, pluti pe chipul lui Richard o
umbră de tristeţe. Wragby nu reuşi s-o spulbere, cu
toate glumele sale. Richard era înclinat spre
confidenţe:
— De la moartea Andreei, am început să resimt
lipsa copiilor. Ai putea să mă întrebi, de ce nu am luat
cu mine pe niciunul din ei. Henry a preluat
conducerea uzinei de la Cardiff. Georgina îşi
îndeplineşte îndatoririle de soţie alături de Beaulieu.
Robert învaţă la Eton, Charles la Harrow. Pe Francis-
Andrew, care abia a împlinit şase ani, nu-l puteam târî
după mine. Deşi e preferatul meu, am fost silit să-l las
la Londra. Dar e pe mâini bune. Guvernanta lui,
contesa de Vigneaux, fostă doamnă de onoare a Mariei
Antoaneta, se ocupă şi de Gerald. Acum câteva zile
Gerald a împlinit un an.
Richard oftă adânc.
— Tristă aniversare. Din cauza lui s-a prăpădit
Andreea. Nu ştiu dacă mă înţelegi, dar pe copilul
acesta am ajuns să-l urăsc. Îmi dau seama că e un
simţământ condamnabil, dar nu reuşesc să-l înfrâng.
Poate n-ai să mă crezi. De la naşterea lui nu l-am
văzut decât o singură dată, şi atunci pe fugă…
La 5 iulie, aproape de oră prânzului, sosiră la
Veneţia.
Oraşul părea căzut în amorţeală. Pe Riva degli
Schiavoni, pe Molo, în Piazzetta San Marco, abia dacă

— 852 —
răsunau paşii câte unui trecător. Din cerul de plumb
se revărsa torent de raze fierbinţi. Clădirile de pe
Canale San Marco, văzute prin pânzele reverberaţiilor
solare, aveau un tremur ireal de miraj. În gondola ce-i
conducea spre Palazzo Andreea, Messer Antonio
Foscolo le vorbi cu amărăciune:
— Oraşul acesta a murit, Sir. Din ziua când şi-a
pierdut independenţa, inima Veneţiei a încetat să mai
bată. Bogăţiile de odinioară s-au spulberat. Soldaţii lui
Napoleon au jefuit operele de artă care făceau mândria
oraşului. Zbirii lui Thugut nu ne lasă nici să respirăm.
În Veneţia nu se mai aud cântece. Tineretul a uitat să
mai danseze. Carnavalul nu mai trăieşte decât în
amintiri. Palatele zac zăvorâte. De grumazul leului din
San Marco atârnă steagul cu vulturul bicefal
habsburgic… Veneţia a murit, Sir…
Şi Richard simţea apăsarea din atmosferă. Nu avea
curajul să-l întrebe pe messer Foscolo cum arăta
palatul, după ce soldaţii francezi îl prădaseră de
colecţiile sale de artă. Nici Foscolo nu-i vorbi despre
acest subiect. S-ar fi zis că îi era teamă să ridice vălul
lăsat asupra unui trecut care trebuia dat uitării.
Abia când ajunseră la Palazzo Andreea şi
intendentul le deschise larg porţile, Richard îşi putu
da seama de proporţiile dezastrului. Tapiseriile
fuseseră smulse de pe pereţii care îşi etalau indecent
goliciunea. Soclurile, văduvite de statui, evocau nişte
pietre funerare. Dispăruseră şi mobilele de preţ.
Încăperile uriaşe păreau nişte hale pustii. Pânzele de
păianjen se ţeseau în voie. Paşii stârneau ecouri
sinistre prin saloanele prăfuite. Palazzo Andreea

— 853 —
ajunsese o ruină vetustă. Servea de lăcaş numai
şoarecilor, bufniţelor şi liliecilor.
Richard era consternat. Durerea din primele
momente lăsă locul unei revolte care porni să crească
năvalnic.
— Bonaparte mi-o va plăti. N-am să i-o iert
niciodată. Nici lui şi nici tâlharului de Masséna.
Wragby, vom avea de lucru. În memoria Andreei,
trebuie să fac ordine în casa aceasta. Palazzo Andreea
a fost cuibul ei. Voi face din Palazzo Andreea un
sanctuar.
Păstră câteva clipe tăcerea.
— Îl voi restaura, Wragby. Îi voi reda vechea
splendoare. Chiar dacă va trebui să răscolesc Italia,
chiar dacă va trebui să cheltuiesc o sută de mii de lire
sterline… Două sute… Cinci sute…
Vorbea cu exaltare crescândă. Era mulţumit că va
avea prilejul să-şi consume energia.
— De mâine, Wragby, ne aşternem pe lucru. Mă tem
că pentru câteva zile va trebui să-mi acorzi
ospitalitate… În actuala sa stare, Palazzo Andreea nu
poate fi locuit…

— 854 —
 Capitolul cincisprezece
Unui gentelman nu-i e îngăduit să muncească,
spuse sentenţios George Brummell. Munca e josnică.
Degradantă. Pe un adevărat gentelman îl preocupă
numai moda, linia hainei sale, ultimele spectacole,
expoziţiile, recepţiile frecventate de lumea bună şi
cronica mondenă a ziarelor. Menirea lui e să-şi plimbe
eleganţa, să rostească vorbe cu duh, să colecţioneze
obiecte de artă, să joace cărţi pe sume mari, să
catadicsească a face curte femeilor frumoase. Pe scurt,
un gentelman trebuie să fie o podoabă a Societăţii.
Beau Brummell se adânci în fotoliul său de răchită
şi cu un aer de nepăsare prinse în raza vizuală a
lornionului pe o tânără şi încântătoare femeie care
sorbea o oranjadă în mijlocul unul grup de admiratori.
Pe întinsa şi proaspăta peluză a parcului, sute de
invitaţi se plimbau, consumau băuturi răcoritoare şi
dulciuri servite de lachei înmănuşaţi, cochetau, îşi
etalau veşmintele, vorbeau cu aer obosit despre ultima
recepţie a ducesei X, sau despre câştigătorul Derby-
ului. În vreme ce orchestra revărsa dintr-un pavilion
chinezesc ploaie de armonii siropoase.
— Incontestabil, continuă Brummell cu aceeaşi
elegantă nepăsare, reuniunile mondene sunt
masacrant de plictisitoare. Totuşi, le prefer unei vieţi
de muncă stupidă şi întunecată. Décidément, mes
amis, hotărârea lui Henry de a renunţa la privilegiile
sale de gentelman şi de a se îngropa în biroul îmbâcsit
de praf al unei fabrici, depăşeşte capacitatea mea de

— 855 —
înţelegere.
— Dragul meu George, spuse Henry Sunderland, cu
ton de scuză, sunt de acord. Dar pentru a duce traiul
preconizat de tine, e nevoie de bani. De mulţi bani…
— George a rezolvat această problemă în chipul cel
mai simplu, zise lordul Alvanley râzând. A renunţat
să-i mai acorde atenţie. Iar când necesităţile triviale
ale vieţii devin prea ţipătoare, recurge la o soluţie care
va rămâne veşnic valabilă. Împrumută.
— Împrumuturile trebuie restituite, replică Henry
prozaic.
— Când vrei să le restitui, joci la club. Dacă dai
lovitura la ruletă sau la faro, plăteşti datoriile. Dacă
pierzi, laşi creditorii să aştepte, zise Alvanley. Deunăzi,
m-am întâlnit cu tânărul Charles Buxton, fiul
arhimilionarului din City. Era indignat. Ceruse tocmai
lui George restituirea unei datorii de cinci sute de
guinee. Aceasta i-a răspuns cu obişnuita-i nepăsare:
„Ce-ţi mai trebuie banii? Nu e de ajuns că ţi-am făcut
cinstea de a accepta un împrumut de la dumneata?”
Un râs vesel, plin de simpatie pentru spirituala ripostă
a lui Beau Brummell, molipsi întreg grupul de
prieteni.
— Ei, da! Nu are oricine prezenţa de spirit, aplombul
şi prestigiul lui George, declară Henry cu sinceră
admiraţie.
— Nimic de zis. Beau Brummell e un exemplar unic
în fauna mondenă a Londrei, interveni Pierrepoint.
George Brummell zâmbi cu satisfacţia
condescendentă a unui suveran flatat de curtenii săi…
— Da, da, m-ai dezamăgit, Henry, reluă el vechea

— 856 —
temă. Voiam să fac din tine un gentelman adevărat.
— George, îţi pierzi vremea, interveni Alvanley. Fii
sigur, Henry e îndurerat că a căzut în disgraţia ta. Dar
se teme şi mai mult de ostracizarea tatălui său. Sunt
informat că marchizul de Beauclair nu tolerează
promovarea spiritului de independenţă.
— Alvanely! rosti Henry, cu reproş.
— De ce te superi, Sunderland? Acesta e adevărul.
Nu te exilezi pe degeaba la Cardiff.
— Sigur că nu se exilează pe degeaba, rosti caustic
ducele de Beaufort. La Cardiff va cânta serenade fiicei
lui Montorgueil.
— Serenadele vor fi destinate urâţeniei sau
milioanelor ei?
Henry plecă întristat de la acest garden party.
Acceptând direcţia uzinei de la Cardiff, devenise un
paria pentru aceşti tineri nobili care-şi făureau o glorie
din aurita lor lenevie.
Părăsi Londra fără să fi îndrăznit a face o vizită de
bun rămas lui Brummell, idolul său. Se temuse că
valetul acestuia îi va ieşi în întâmpinare şi cu
obrăznicia subtilă a servitorului stilat, îi va spune:
„Domnul nu este acasă”, lăsând însă a se înţelege
contrariul.
Ultima discuţie purtată cu Brummell şi cu prietenii
acestuia echivalase cu o expulzare, cu o concediere
ruşinoasă…
Drumul până la Cardiff îl parcurse într-o stare de
spirit întunecată. Se simţea mai nenorocit decât un
condamnat dus la spânzurătoare. Pentru ce studiase
cu atâta râvnă la Oxford? La ce-i folosea diploma de

— 857 —
Master?
Îi era frică de fabrică, de oamenii de acolo, de
necunoscut. În ziua în care tatăl său îi vestise
hotărârea de a-l înscăuna director al uzinei de la
Cardiff, Henry încercase un simţământ de fericire.
Această alegere îi sporise încrederea în sine. Dar
euforia nu durase mult. Teama, îndoielile, încolţiseră
iarăşi, ca buruienile într-o grădină prost plivită.
La 2 iulie aproape de ora prânzului ajunse la
Cardiff. Prima impresie fu dezastruoasă. Îl îngrozi
oraşul cu case cenuşii, mânjite de funingine, cu străzi
strâmte, întortocheate, murdare, lipsite de pitoresc.
Locuitorii erau atât de cenuşii ca şi clădirile hidoase şi
fără stil, ca şi cerul veşnic acoperit cu palele de fum
răspândite în vârtejuri din coşurile fabricilor şi, din
furnalele înalte de dincolo de periferii.
Trăsura străbătu oraşul, apoi se îndreptă spre nord,
printr-un labirint de uliţe prost pavate, cu case mici,
înghesuite unele într-altele, cu prăvălii şi cârciumi
sărăcăcioase. Mirosea a fum, a bălegar, a gunoaie. Un
miros greu, acru, dezgustător.
Henry era consternat. În oraşul acesta infect, de
coşmar, va fi el silit să trăiască? Îi era sortit să respire
numai aerul acesta puturos, pe care nici vecinătatea
mării nu reuşea să-l purifice? Zi de zi va vedea numai
mutrele acestor oameni mohorâţi, prost îmbrăcaţi,
hidoşi ca nişte troglodiţi?
În vreme ce-l munceau gânduri negre, în ton cu
fumul ce îmbâcsea văzduhul, apăru în zare o
aglomerare de clădiri, mari şi mici, de hale, de
schelării informe, de furnale înalte în plină activitate.

— 858 —
Cât era de diferit acest spectacol haotic, întunecat,
opresiv, de priveliştea calmă a coastelor britanice,
înconjurate de parcuri verzi, odihnitoare ochiului…
Drumul fu brusc zăgăzuit de un gard din cărămidă
înalt de cel puţin patru metri şi lung cât zarea.
Trăsura nu-şi încetini mersul. O poartă înaltă de fier,
cu drugi, se deschise în calea echipajului, care intră în
trap întins în vasta curte a uzinei. Portarul stătea
încovoiat, cu pălăria în mână. Recunoscuse trăsura
patronului. Numai vizitiul îi răspunse la salut.
După zece minute de mers printr-un dedal de
clădiri, unele vechi, înnegrite de vreme şi de funingine,
altele noi, abia terminate, ori încă netencuite, trăsura
opri în dreptul unui pavilion cu etaj şi puzderie de
ferestre.
Cu inima zvâcnind de emoţie, Henry urcă cinci
trepte şi pătrunse într-un hol pardosit cu lespezi de
piatră, în care răspundeau două coridoare ce duceau
spre aripile clădirii. O scară lată urca la etaj. Un uşier
în haine negre, roase la coate şi la genunchi, îl
întâmpină cu aer important.
— Pe cine căutaţi?
— Pe Mr. William Track.
Uşierul tuşi, dregându-şi glasul.
— Va trebui să aşteptaţi. Mr. Track e în conferinţă.
Luaţi loc, zise el arătându-i câteva bănci aliniate de-a
lungul pereţilor.
— Anunţă pe Mr. Track…
— Am ordine precise să nu tulbur şedinţele, spuse
uşierul, cu importanţă. Dacă nu aveţi timp de
aşteptat, reveniţi mâine.

— 859 —
 Henry începu să fiarbă. Ca mai toţi timizii, era iute
la mânie.
— Comunică lui Mr. Track că Mr. Henry Sunderland
vrea să-i vorbească.
Dacă cineva l-ar fi izbit pe uşier cu o măciucă în
moalele capului, reacţia n-ar fi fost mai bruscă. Se
încovoie umil, obrajii supţi i se înverziră, iar vorba-i
bâlbâită ieşi anevoie din gâtlej:
— Mr. Henry… Sunderland! Imediat… Sir!
Imediat!…
Şi fără să mai ezite, o luă la picior spre sala de
şedinţe. Înainte de a se angaja pe coridor se opri şi se
întoarse spre Henry:
— Binevoiţi a mă urma, Sir! Cu îngăduinţa
dumneavoastră, vă conduc la Mr. Track.
Mânia lui Henry se topi. Aşteptase cu groază această
întâlnire. Nu-i ieşea din minte expresia de ciudă şi ură
din ochii lui Track, cu prilejul memorabilei şedinţe de
la Londra, în cursul căreia Richard anunţase
înscăunarea fiului său în fruntea uzinei de armament.
Track, care girase până atunci direcţia fabricii,
avusese impresia că e deposedat de un drept câştigat.
Uşierul se opri în dreptul uneia din uşile aliniate de-a
lungul coridorului şi intră fără să mai ciocănească.
Apariţia lui în sala de conferinţe, în pofida ordinelor
straşnice, făcu pe Wiliam Track, care prezida şedinţa,
să se încrunte ameninţător.
— Ce cauţi aici?
— Mr. Henry… Sunderland… Sir! bâigui uşor
emoţionat.
Zeci de perechi de ochi se îndreptară brusc spre

— 860 —
uşă. William Track se ridică de pe scaunul său,
mergând în întâmpinarea lui Henry. Acesta aştepta în
prag.
— Bine aţi venit, Mr. Sunderland, i se adresă Track
cu falsă familiaritate.
Nu găsise cu cale să utilizeze formula Sir, ce implica
respect şi ploconire. Henry prinse nuanţa.
— Gentlemen, se adresă Track subalternilor
orânduiţi în jurul mesei lungi, a sosit noul nostru
director. Poftiţi, Mr. Sunderland. Eram tocmai în
conferinţă. Voi profita de acest prilej, spre a vă
prezenta pe viitorii dumnevoastră colaboratori.
Într-un zgomot prelungit de scaune deplasate,
personalul în subordine se ridică în picioare. Prin faţa
lui Henry, căruia Track îi oferi locul de cinste, defilau
confuz fel de fel de figuri necunoscute. Înregistra ca
prin vis o înşiruire de nume, unele banale, altele
ciudate, fără a reuşi să reţină vreunul.
— Gentlemen, întrerupem conferinţa, se adresă
Track subalternilor. O vom continua mâine. Dacă nu
v-a obosit călătoria, Mr. Sunderland, puteţi începe
prin a inspecta fabrica.
Henry nu avea chef de inspecţii. Dar s-ar fi făcut de
râs, respingând propunerea lui Track. Urmat de un
impozant stat-major, alcătuit din personalul de
conducere al uzinei, vizită pavilionul administrativ,
birou după birou. Funcţionarii slăbănogi, umili, îl
salutau servil, abia îndrăznind să-l privească pe sub
sprâncene. Track sugeră apoi a se începe inspecţia
uzinei, printr-o trecere în revistă a furnalelor înalte.
William Track îl conduse la rezervoarele de minereu.

— 861 —
Henry privi îndelung uriaşele cumulatoare susţinute
de schele metalice şi de coloane de fontă. Sub fiecare
rezervor se aflau trape care puteau fi manevrate
printr-o pârghie.
Încărcătorii, negri de praf şi de funingine, împingeau
vagonetele sub rezervoare, manipulau pârghiile
deschizând trapele din care porneau să se surpe
grindină de bulgări, proiectaţi cu forţă de presiunea
exercitată de masele de minereu suprapuse.
Majoritatea muncitorilor aveau contuziuni pe faţă, pe
mâini, pe braţe. Unii şchiopătau.
— Ce e cu oamenii aceştia plini de vânătăi? S-au
încăierat la băutură? întrebă Henry indignat.
— Uşoare accidente de muncă, replică Track.
Încărcătorii sunt adeseori loviţi de bulgării de minereu
care se scurg din trape. Eh, riscurile meseriei! Sunt
plătiţi pentru asta. Acum două săptămâni, surparea
accidentală a minereului a prins dedesubt pe un
încărcător. După trei ore de eforturi l-am scos grav
rănit de sub masa de bulgări. În aceeaşi zi a murit la
infirmerie.
Henry înghiţi anevoie în sec.
— O încărcătură mijlocie pentru un furnal înalt,
explică Track, este alcătuită din douăsprezece
boghiuri de minereu. În douăsprezece ore se succed
aproximativ douăsprezece încărcături. La furnal
lucrează, după cum vedeţi, trei încărcători, care
manipulează zilnic aproximativ două sute de mii de
kilograme de minereuri şi cocs. Vă închipuiţi. Nu e o
muncă uşoară. Când ies din schimb, şalele, mâinile,
picioarele le sunt înţepenite, articulaţiile dureroase.

— 862 —
Iarna, munca e şi mai grea. Minereul îngheaţă în
rezervoare. Ca să cadă în vagonete, trebuie desprins
cu ajutorul unor bare de fier. Vagonetele nu aşteaptă.
Dacă nu e respectat timpul, pleacă goale mai departe.
Schimbul e de douăsprezece ore. De la şase de
dimineaţă, la şase seara şi invers. La fiecare
cincisprezece zile, încărcătorii lucrează douăzeci şi
patru de ore fără întrerupere.
În jurul furnalelor înalte domnea o căldură
infernală. În câteva minute, cămaşa lui Henry se muie
de transpiraţie.
Băieţandri nevârstnici, goi până la brâu şi slabi de li
se numărau coastele, împingeau vagonetele, încărcau
furnalul, în care fonta fierbea ca într-un vulcan gata
să erupă, activau maşinile de suflat, întreţinând
jăraticul.
— În furnalele înalte, continuă Track, fonta se naşte
din fuziunea minereului cu carbonul din cocs, la care
se adăugă un calcar al cărui rol este să uşureze
combinarea acestor elemente. Furnalul înalt cuprinde
– foarte pe scurt – un orificiu pe unde se revărsă
încărcătura, un creuzet în care se face fuziunea şi se
separă fonta de părţile impure, şi în sfârşit, un jgheab
prin care fonta se scurge afară. Dacă doriţi, ne putem
urca într-o zi pe schele, pentru a asista – de aproape –
la aceste operaţii.
Henry îl privi pe jumătate năuc.
— Da. Da! Desigur, într-una din zile ne vom urca pe
schele.
Se feri însă a fixa un termen. Îl impresionaseră
penibil eforturile conducătorilor de vagonete care, din

— 863 —
înaltul schelelor, vărsau minereul în gurile furnalelor.
Obrajii le erau scorojiţi de căldură. Toţi erau spâni.
Genele şi sprâncenele le arseseră de mult în lumina
roşie a furnalelor, ochii lor păreau răni deschise.
— Jăraticul, reluă Track, este întreţinut de un aşa-
zis vânt, cu o temperatură de opt sute de grade şi cu
presiune de şapte sute de cai vapori, trimis de către
maşinile de pompat. Căldura aceasta este rezultată
din arderea gazelor produse din combustiunea
cocsului şi a minereului. Gazul, în care oxidul de
carbon domină, iese prin orificiul furnalului înalt. El
serveşte şi la încălzirea cazanelor cu aburi, care sunt
generatoarele, din maşinile de pompat.
Pe Henry îl irita tonul doctoral cu care Track debita
aceste explicaţii. Nu-i plăcea să fie pus în postura
unui elev; a unui începător, de faţă cu atâţia oameni,
ce trebuiau să-l recunoască de stăpân. Subiectul era
totuşi fascinant. Activitatea titanică, din uzină,
cunoscută de Henry numai din citit, începea să-l
intereseze.
— După cum ştiţi şi dumneavoastră, zise Track,
focul din furnalele înalte nu se stinge decât în timpul
reconstrucţiei cuptorului. Adică o dată la
cincisprezece-douăzeci de ani.
Henry conveni în sinea lui că Track se afla în
elementul său. Ca şi legendarul Vulcan, stăpânea
furnalele înalte, le înţelegea, dirija cu uşurinţă imensa
lor putere.
Capul lui pătrat, fălcile proeminente, corpul de atlet,
muşchii puternici, care jucau făcând parcă să-i
plesnească hainele, îi dădeau aspectul unui om al

— 864 —
cavernelor, îmbrăcat în veşmintele secolului al XVIII-
lea.
Deodată, Henry fu cuprins de ameţeală. Oboseala,
căldura înăbuşitoare, lumea care se agita în jurul său,
ca într-o viziune de iad, îl făcu să simtă un gol în
stomac şi o slăbiciune crescândă în picioare. Spre
ruşinea lui îi veni să verse. Abia se stăpânea să nu se
dea în spectacol. Vorbele lui Track îi ajungeau până la
ureche într-un murmur nedefinit. Gâfâitul ritmat al
maşinilor de pompat îi izbea timpanele, întrecându-se
cu zvâcnetul metalic al scripeţilor, vuietul cazanelor
sub presiune, se învârtejau într-o cacofonie
ameţitoare. Henry simţea cum se pierde. Închise ochii.
Făcu un suprem efort ca să nu cadă. Deodată, simţi
sprijinul unei mâini puternice, care îl prinse protector
de braţ.
— Socotesc că ar fi cazul să întrerupeţi inspecţia,
Mr. Track, auzi el un glas cu rezonanţe adânci, de bas.
E trei şi un sfert. Ar trebui să prânziţi, Mr.
Sunderland. Vă aşteaptă masa.
— Mă gândeam, Mr. Hutchinson, să terminăm cel
puţin cu furnalele înalte, spuse Track.
— N-au intrat zilele în sac, mâine-poimâine aveţi
timp berechet. O întreprindere minieră şi industrială
de asemenea proporţii nu se ia în primire în douăzeci
şi patru de ore. Mai ales când cuprinde toată filiera
operaţiunilor de la extragerea minereului până la
expedierea pieselor finisate…
— Dacă Mr. Sunderland găseşte cu cale să
întrerupem…
— Desigur, nu-i aşa Mr. Sunderland? întrebă

— 865 —
bărbatul cu voce de bas.
— Da da, lăsăm restul pe mâine, bigui Henry. Abia
se mai ţinea pe picioare. Ai dreptate, Mr…
Hutchinson…
— Cu permisiunea dumneavoastră, spuse
Hutchinson, vă conduc la locuinţa care vi s-a
amenajat.
— Să mergem, să mergem, murmură Henry. După o
supremă sforţare, se adresă însoţitorilor săi.
— Gentlemen, continuăm mâine. Puteţi pleca şi
dumneavoastră la masă. Mergi cu mine, Mr. Track?
— Aş prefera să mai rămân. Trebuie să verific
funcţionarea furnalului şapte; ne-a cam dat de lucru.
Aglomerările de zgură depozitate pe pereţii
creuzetului, nu se desprind în ciuda eforturilor
noastre. Vreau să mai fac o încercare. Să dau vântului
maximum de presiune…
— Bine, Mr Track. Te las, zise Henry. Ne revedem
mâine. Mr. Hutchinson, sunt al dumitale.

Herbert Hutchinson, şeful serviciului administrativ

era un om abil care ştia să profite de împrejurări şi de
relaţii. Dacă ar fi intrat în serviciul diplomatic, ar fi
ajuns desigur un personaj de mare suprafaţă.
Originea lui era modestă. Bunii şi străbunii săi
munciseră în uzinele conţilor de Montorgueil fără a se
alege cu vreo brumă de avut, după secole de trudă.
Herbert Hutchinson, al cincisprezecelea copil din
douăzeci şi cinci de fraţi, hotărâse să se smulgă din
mediocritatea vieţii de minier şi, fără să ţină seama de
tradiţie familială, intrase la vârsta de treisprezece ani

— 866 —
grăjdar în serviciul bătrânului conte de Montorgueil.
Tânărul Herbert îşi muncise multă vremea mintea,
căutând să se facă remarcat de stăpân. În cele din
urmă, găsise mijlocul potrivit. Tăiase pe dracul în
patru, se pusese bine pe lângă grăjdarul-şef, purtase
bileţelele dulci ale primului vizitiu, făcuse diferite
servicii mărunte majordomului, reuşind să se vadă
înălţat în funcţia de groom la trăsura de vânătoare a
contelui.
Acesta îi remarcase din primele momente inteligenţa
precoce, devotamentul, graba cu care executa
poruncile, zelul său în îndeplinirea atribuţiilor. În
curând, contele îl trecuse în serviciul său personal,
numindu-l ajutorul primului valet de cameră. Din
momentul acela, tânărul Herbert urcase treaptă cu
treaptă scara demnităţilor domestice. Fiindcă era
dezgheţat şi se pricepea la socoteli, contele îl trecuse
mai târziu asistent al bucătarului-şef. Până la intrarea
lui Herbert în noua slujbă, bucătarul-şef furase ca în
codru, clădindu-şi o casă cu etaj, la Liverpool. Din
ziua în care Herbert luase în primire verificarea
socotelilor, cheltuielile gurii scăzuseră ca prin farmec,
cu mai bine de cincizeci la sută.
Plăcut surprins de acest rezultat, contele îi
încredinţase misiunea de administrator al casei sale,
post de mare răspundere. Flăcăul se achitase
deasupra oricăror aşteptări. La douăzeci de ani,
Herbert Hutchinson devenise administrator secund al
oţelăriilor Montorgueil, unde de asemenea făcuse
minuni, căpătând reputaţia unui om integru, foarte
priceput în depistarea găinăriilor.

— 867 —
 La moartea bătrânului conte, urmaşul acestuia,
actualul purtător al titlului, îi acordase aceeaşi
încredere, numindu-l administrator-şef al minelor de
fier şi cărbuni. La înfiinţarea uzinei de armament
Sunderland-Beauclair and Montorgueil, Herbert
primise în sfârşit funcţia deosebit de importantă de
director administrativ. În cadrul activităţii sale intra şi
controlul asupra întregului personal.
La patruzeci şi cinci de ani, Herbert Hutchinson
căpătase embonpoint şi câştigase în prestanţă,
ajungând la o remarcabilă asemănare cu bustul
împăratului Vespasian, ce trona în marele hol al casei
Montorgueil din Cardiff.
Cu prezenţa sa de spirit, Herbert reuşise a se face
simpatic şi lui Henry Sunderland, scoţându-l la
momentul oportun dintr-o situaţie delicată. Henry
avea toate motivele să-i fie recunoscător. Directorul
administrativ îl ajutase să nu-şi piardă faţa. Când se
văzu ieşit din infernul furnalelor înalte, Henry respiră
adânc aerul curat, răcoros. Trăise parcă, un vis rău.
N-avea să uite niciodată impresia îngrozitoare pe care
i-o făcuse, la primul contact, uzina de armament. În
faţa pavilionului administrativ îi adăsta trăsura.
— Locuinţa dumneavoastră, Sir, vă aşteaptă, i se
adresă Hutchinson, cu o deferenţă ce-i gâdilă plăcut
amorul propriu. Înălţimea sa contele de Montorgueil v-
a pus la dispoziţie pavilionul său de vânătoare. L-am
amenajat, spre a vă servi drept reşedinţă.
— E departe de uzină?
— O milă şi ceva. Poziţie încântătoare. Sunt
încredinţat că o să vă placă. Îmi permiteţi să vă

— 868 —
conduc? În câteva minute ajungem.
Henry constată că Herbert nu lăudase în van poziţia
pavilionului de vânătoare. Locuinţa sa era instalată
într-un străvechi turn gotic, care străjuise altădată
intrarea unui castel, dărâmat în timpul Războiului
celor două Roze. Turnul – grandeur et decadence –
apucase a servi prozaic drept pavilion de vânătoare.
Fără să fi făcut modificări esenţiale, Herbert
Hutchinson amenajase un apartament confortabil la
parter şi la etajul întâi, lăsând etajele doi şi trei la
dispoziţia slugilor. Cu mobilierul pus la dispoziţie de
contele de Montorgueil, Hutchinson, care era înzestrat
cu bun gust, realizase un ansamblu sobru şi totuşi
elegant. Apartamentul era alcătuit din patru încăperi.
Un dormitor, o sufragerie, un birou-bibliotecă şi un
foarte comod şi prietenos salon. Henry rămase
încântat de acest interior plăcut.
Hutchinson îi prezentă personalul de serviciu,
compus din doi lachei, un bucătar, ajutorul său, un
vizitiu, un grădinar şi două fete în casă.
La apariţia lor, Hutchinson îi făcu ştrengar semn cu
ochiul. Privirea lui părea să spună:
„Ce ziceţi de femeiuştile acestea? Imposibil să nu vă
placă. Le-am ales dintr-o mie. M-am gândit că sunteţi
tânăr, că veţi trăi într-o cvasisihătrie, că veţi fi lipsit de
distracţii. Cel puţin în privinţa aceasta veţi fi bine
servit”.
Henry înţelese pe deplin unde voia Hutchinson să
ajungă. Se înroşi ca o fecioară căreia i se vorbeşte
pentru prima oară de dragoste.
Cele două fete erau nişte exemplare superbe. Prima,

— 869 —
o irlandeză brună cu ochii albaştri, cealaltă o blondă
reprezentantă a Ţării Galilor. Amândouă prevenitoare,
atente, stilate de Hutchinson, care le ţinuse un
adevărat curs de bună purtare…
Turnul se afla în mijlocul unei păduri de vreo două
sute de hectare, ultimul vestigiu al unor codri care,
înainte de urcarea Tudorilor pe tronul Angliei,
cuprindeau trei comitate.
Noaptea, de jur-mprejurul acestei reşedinţe în
pădure, se vedeau proiectate pe cer palele roşii ce
încununau furnalele înalte.
— În seara aceasta, zise Hutchinson, sunteţi
aşteptat la Montorgueil Castle. Înălţimea sa a lăsat
vorbă să-i anunţăm din timp sosirea dumneavoastră,
astfel ca să vă poată primi cu toată cinstea.
Henry se încruntă. Perspectiva acestei corvezi îi
strică ultimul rest de bună dispoziţie. Logodna cu
Lady Sarah, pusă la cale de Richard Sunderland şi de
James Montorgueil, avea să capete pecetea
publicităţii, numai după instalarea sa la Cardiff. Nici
Richard şi nici contele James nu ceruseră
consimţământul copiilor. O opoziţie din partea
tinerilor nu era de conceput. În sprijinul acestei
concepţii pledau tradiţia, spiritul de castă, puterea
paternă, convenienţele unei lumi care orânduia viaţa
indivizilor nu după propriile lor preferinţe, ci după
rangul şi interesele materiale ale familiilor respective.
În aceeaşi seară – potrivit protocolului – Henry se
prezentă la Montorgueil Castle. Se îmbrăcase după
ultimul jurnal. Fracul său era o replică reuşită a
costumului purtat de Beau Brummell la ultima

— 870 —
recepţie a ducelui de Devonshire. Cravata era
confecţionată din cea mai fină mătase de Mossul. Un
ac cu un briliant cât o nucă fixa edificiul savantelor
cute, a căror orânduire îl costaseră două ore de
chinuitoare eforturi.
Când trăsura opri în faţa scării principale a
castelului, inima lui porni să bată furtunos. Cum o fi
arătând Lady Sarah? Să fie chiar atât de hâdă precum
insinuau George Brummell şi prietenii săi? Poate că
aprecierile erau lor simple scorniri, menite să-i inspire
scârba faţă de o căsătorie pe care tinerii snobi
londonezi o dispreţuiau în primul rând ca instituţie.
Culmea ar fi să-i iasă în cale o Lady Sarah ornată de
natură cu toate atributele frumuseţii.
Henry nu desluşi bine faţada castelului, peste care
noaptea îşi lăsase umbrele adânci. Holul cel mare, în
care îl introduse majordomul, îi făcu o impresie
frumoasă. Tavanul cu arcuri ogivale, împodobite cu
dantelării în piatră, era susţinut de pilaştri de granit.
În dreptul lor stăteau de strajă armuri medievale. De-a
lungul pereţilor erau înşirate panoplii cu arme
străvechi. În fundul holului se deschidea gura unui
cămin uriaş. Pe frontispiciul lui se înălţa sculptat în
piatră blazonul conţilor de Montorgueil. Doi câini
danezi cu urechile ciulite erau tolăniţi în dreptul
căminului, în care ardea un foc zdravăn. Focul nu era
inutil. În încăperea aceea de piatră, mai răcoroasă
decât o peşteră, domnea o umezeală neplăcută.
— Mr. Henry Sunderland-Beauclair, anunţă
majordomul.
Dintr-un jeţ înalt, aşezat cu spatele spre intrare, se

— 871 —
ridică un bărbat înalt, drept ca o lumânare.
Trăsăturile îi erau cufundate în umbră. Henry
recunoscu silueta contelui de Montorgueil. Acesta îl
întâmpină cu mâna întinsă.
— Bine ai venit, Sunderland. Îmi pare bine că te
văd.
Tonul lui condescendent, nu era lipsit de o nuanţă
de prietenie. Contele Montorgueil îşi făgăduia să facă
această concesie viitorului ginere.
— Bine v-am găsit, Sir.
Timiditatea îl împiedică să mai rostească formula de
politeţe pe care şi-o pregătise.
Deodată, câinii se ridicară de la locul lor şi se
îndreptară, dând din coadă, spre o fată care apăru în
capul scării. Era îmbrăcată în alb. Volanele de mătase
se agitau, stârnite de mersul ei uşor şi iute. Flăcările
din cămin îi luminau în plin faţa trandafirie, cu un
oval, de o rară puritate.
Inima lui Henry porni să bată în ritm accelerat.
Chipul i se lumină de plăcere. Beau Brummell şi
prietenii lui minţiseră. Da! Minţiseră cu sfruntare.
Fata era frumoasă. Foarte frumoasă. Aşa cum şi-o
dorise în visurile lui cele mai îndrăzneţe. „Sunt un nou
Tristan care îşi întâlneşte Isolda!” îşi zise extaziat.
— Sunderland, dă-mi voie să te prezint fiicei mele.
Sandra, iată pe Henry Sunderland viitorul logodnic al
surorii tale.
— Sunt încântată, Mrs. Sunderland, îi zâmbi ea,
întinzându-i mâna.
Faţa i se lungi, pierzându-şi pe dată vioiciunea.
Consternarea oglindită pe chipul său nu scăpă lui

— 872 —
Montorgueil, care înţelese drama lăuntrică a lui
Henry. „Eh, îşi spuse el, cu timpul se va învăţa s-o
preţuiască şi pe Sarah”.
Câteva minute mai târziu îşi făcu intrarea fiica cea
mare. Henry constată amărât că aprecierile lui
Brummell nu erau exagerate. Sarah Montorgueil era o
copie întinerită a mumei pădurii. Nas coroiat şi ascuţit
ca de babă, bărbia colţuroasă, obraz întins ca o
mănuşă pe pomeţii proeminenţi, ochi mici, vioi şi
foarte pătrunzători, păr blond, decolorat, pe care
scânteia o diademă de briliante. Tenul îi era catifelat,
gura mică şi plăcut conturată. Dar aceste infime
calităţi nu reuşeau a precumpăni puhoiul defectelor.
Spre deosebire de Sandra, care se îmbrăcase cu o
simplitate plină de bun gust, Sarah purta un adevărat
harnaşament de bijuterii.
La douăzeci şi doi de ani, Sarah Montorgueil nu
izbutise să inspire nimănui fiori de dragoste.
Candidaţii cu sânge albastru erau în general destul de
bogaţi spre a nu le da inima brânci la zestrea ei.
Candidaţii de o condiţie socială mediocră nu erau
admişi de conte, care ar fi încuviinţat mai degrabă să-
şi vadă fiica îmbătrânind nemăritată, decât să accepte
o mezalianţă dezonorantă.
La cină, Henry nu-şi ridică ochii din farfurie. Tăcut,
mânca în silă, spre a nu fi obligat să întreţină
conversaţia. Nici Montorgueil nu era vorbăreţ. Sarah,
fericită că-şi găsise un logodnic, era volubilă, punea
întrebări, răspundea tot ea, râdea, istorisea tot felul de
nimicuri, silindu-se să creeze o atmosferă plăcută.
Sandra, înduioşată de eforturile ei, încerca să o

— 873 —
secondeze. Efectul era jalnic. În sufrageria imensă, în
care ar fi încăput cu uşurinţă o sută de invitaţi,
vorbele Lady-ei Sarah stârneau ecouri ce sunau
supărător de trist.
Două ore dură cina – două secole de tortură pentru
Henry. Apoi convivii trecură în salon, unde li se servi
cafeaua. Sarah cântă la pian. Avea un tuşeu plăcut şi
o tehnică superioară. Henry care o vedea din profil, îi
descoperi şi un început de cocoaşă. Aceasta îi spori
dezgustul. Dacă nu i-ar fi fost frică de tatăl său, ar fi
fugit ca din puşcă. Îl reţineau şi privirile contrariate
ale contelui, pe care-l indispunea rezerva sa.
„Poate că e sfios”, chibzuia Montorgueil,
neîndrăznind să invoce adevăratele motive ale tăcerii
oaspetelui.
Cântă la pian şi Sandra. Mai puţin bine decât
Sarah. Henry îi atribui însă virtuozităţi pe care le
refuzase viitoarei sale logodnice. La orele unsprezece,
ceru permisiunea să se retragă. Pretextă o oboseală
plauzibilă. Montorgueil îşi făcu reproşuri că nu
adusese vorba despre logodnă. Va discuta însă
această chestiune cu alt prilej.
— Dragul meu Sunderland, zise el la plecare, eşti
oricând bine venit în casa noastră. Mi-ar face plăcere
să cinezi mai des cu noi.
— La ordinele dumneavoastră, Mylord, se înclină
Henry cu supunere. N-aş vrea, totuşi, să devin o
povară…
Montorgueil prinse ocazia pe care o pândea de mult.
— Viitorul meu ginere nu poate fi o povară.
Dimpotrivă…

— 874 —
 Precizase, în sfârşit, calitatea în care tânărul
Sunderland păşea pragul casei. Pe Henry îl scutură un
fior de groază. Nu-l indispunea să fie ginerele lui
Montorgueil. Ar fi acceptat bucuros să se însoare cu
Sandra. Când se gândea însă la Sarah, îl cuprindea
spaima. În noaptea aceea visă urât. Se făcea că se afla
în seara nunţii. Goală, Sarah se îndrepta cu braţele
deschise spre el. Dar pe măsură ce se apropia, corpul
ei, mâinile ei, se subţiau, se lungeau, se descărnau,
rămânând numai oasele. Pe acest schelet, capul
împodobit cu o tiară de briliante se bălăbănea, gata să
se desprindă din încheieturi. Cutremurat de groază,
Henry se retrăgea pas cu pas, urmărit de scheletul
care creştea, căpătând proporţii uriaşe. Deodată,
Sarah rânji, arătându-şi colţii lucioşi şi ascuţiţi, de
vampir.
„Vino, iubitule! Vino! Vino!” rostea gura ei cu buze
subţiri ca nişte paranteze.
Deodată, capul scăpă din lăcaşul său şi se prăvăli la
picioarele lui Henry. Colţii de vampir i se înfipseră în
gleznă. Le simţi ascuţişul… răcni…
Se trezi în semiîntunericul camerei sale de dormit.
Lumânarea de la căpătâi, pe care o uitase aprinsă, se
consumase. Henry sări din pat şi începu să aprindă
febril toate lumânările. În curând, dormitorul străluci
că un pom de Crăciun. Gâfâind, Henry se lăsă să cadă
într-un jeţ. Zorii îl găsiră dormind cu capul pe
spătarul jeţului. Cele mai multe lumânări se stinseră
afumând dormitorul, care mirosea a feştilă arsă şi a
ceară topită…

— 875 —
 În săptămâna următoare, Henry prezidă o conferinţă
la care participară toţi şefii de serviciu, inginerii şi
personalul tehnic superior. Turnătoria de tunuri grele
avea să intre peste câteva zile în funcţiune. Operaţia
ridica o serie de probleme ce urmau a fi dezbătute de
specialişti şi de administraţie.
Henry era destul de inteligent spre a-şi da seama că
în această ramură de activitate nu poseda niciun fel
de pregătire. Avu abilitatea să se folosească de
cunoştinţele subalternilor astfel încât să nu-şi
demaşte ignoranţa. La conferinţă afectă o înţelegere
adâncă a chestiunilor discutate. Cu tact şi bun simţ
ştia să se ralieze opiniei care întrunea cele mai
competente sufragii.
Numai William Track prinsese secretul acestui joc.
Se ferise însă a-i pune vreo întrebare care să ceară un
răspuns direct, răspuns ce i-ar fi dezvăluit poate
incompetenţa. Nu era cazul să dezlănţuie prematur
ostilităţile. Va veni şi timpul său. Imberbul Henry
Sunderland nu-şi va putea însuşi secretele acestei
grele meserii. În scurt timp, se va retrage dezgustat,
lăsând lui Track conducerea uzinei.
Calculul era exact până la un punct. Nu ţinea
seama de un element care răsturna toate socotelile.
Henry Sunderland nu era unul din acei domnişori
pricepuţi doar a duce o viaţă de huzur, ronţăind
avutul patern. Ca şi la Oxford, se aşternu pe muncă.
La biroul său nu mai era de găsit. Toată dimineaţa şi-
o petrecea la uzină. La furnalele înalte, în oţelării, la
turnătoria ţevilor de tunuri, în atelierele de forat ţevile
de puşti, în secţia de pulberi. Nu se mai sfia să ceară

— 876 —
explicaţii. Potrivit instrucţiunilor primite de la tatăl
său, se documentă asupra procedeului Huntsman, de
fabricare a oţelului de cochile, procedeu care stabilise
superioritatea categorică a oţelului britanic de
Sheffield şi Cardiff asupra oţelului european. Secretul
acestei metode intrase în sfârşit în posesia casei
Sunderland. Henry se preocupa şi de construcţia
noilor ateliere de montaj, care aveau să permită
dublarea producţiei de arme uşoare.
Eforturile lui de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele
tehnice, nemulţumiră pe Track şi pe partizanii
acestuia. În uzină se formaseră, pe nesimţite, două
tabere. Tabăra Track, alcătuită din oameni de
încredere ai lui Montorgueil, care vedeau cu ochi răi
invadarea uzinei de venetici, şi tabăra Sunderland,
care tindea să pună mâna pe posturile cheie. În
fruntea acestui grup se plasase – paradoxal – Herbert
Hutchinson. Cu mirosul lui fin, fostul protejat al
răposatului conte, simţise că puterea avea să treacă în
mâna lui Henry Sunderland, exponentul acelui temut
personaj, care era Richard Sunderland-Beauclair.
Pentru a-şi consolida propria situaţie, Herbert
Hutchinson stimula setea de informare a lui Henry.
Nu pierdea ocazia să nu-i demonstreze superioritatea
unui şef de întreprindere bine documentat, asupra
celor preocupaţi numai de aspectul financiar al
problemelor.
Hutchinson reuşise să se strecoare în intimitatea
tânărului patron. Pentru a-i deveni indispensabil, se
străduia să-i ghicească dorinţele, împlinindu-le uneori
înainte de a fi formulate. Pentru masa lui Henry

— 877 —
aducea din Europa – prin contrabandă – cele mai fine
vinuri şi delicatese. Ca din întâmplare, fetele din casă
erau schimbate de îndată ce gustul tânărului stăpân
dădea semne de blazare. De la Londra soseau cu
regularitate cărţi şi ziare.
Era firesc ca acest fel de viaţă să fie pe placul lui
Henry. Fondul lui sufletesc era destul de echilibrat.
Dacă acceptase la un moment dat tutela morală şi
mondenă a lui Beau Brummell, aceasta se datora mai
mult timidităţii şi lipsei spiritului de iniţiativă. Ca mai
toţi tinerii, Henry fusese sclavul modei. Dar nu îşi
dorise a da tonul. Se mulţumise să urmeze cu
fidelitate şi supunere drumul trasat de alţii.
În uzină postul lui de mare răspundere, contactul
cu activitatea intensă zilnică, îi făurise o nouă
concepţie despre viaţă. La Oxford fusese un student
excepţional. Aici voia să devină conducător de
nădejde, un creator, un deschizător de drumuri noi.
Avea numeroase idei. Năzuia să le pună, cu timpul, în
practică.
În aceste condiţii, viaţa se scurgea plăcut şi fără
zguduiri. Vizitele pe care era obligat să le facă la
castel, de două sau trei ori pe săptămână îi prilejuiau
singurele momente dezagreabile. Le suporta însă cu
stoicism, aşa cum un bolnav suportă anumite
medicamente.
Trecu vara… Veni toamnă cu frunzele ei galbene…
Apoi iarna, cu zăpezile, cu frigul şi cu furtunile ei…
Ghioceii, avangarda primăverii, îşi iţiră sfios capul
printre pânzele de omăt subţiat… La castel,
nervozitatea era în creştere. Henry întârzia să

— 878 —
formuleze oficial cererea în căsătorie. Richard
Sunderland şi contele de Montorgueil stabiliseră în
principiu uniunea matrimonială, dar lucru fără
precedent, Henry Sunderland întârzia să execute
hotărârea tatălui său.
Sarah începuse a trece prin crize de nervi. Avea
impresia că Henry o lua în bătaie de joc. Când venea
la castel, acesta evita să rămână singur cu ea. Se
îndrăgostise de Sandra? Ar fi fost îngrozitor. Sarah
avea o singură consolare. Contele îi făgăduise că nu o
va căsători pe Sandra înainte de a-i găsi ei un soţ. Dar
tocmai când crezuse şi ea că îşi va face un rost pe
lume, lucrurile se încurcau iarăşi. Era evident că
Henry încerca să se dea în lături.
Montorgueil nu rămânea indiferent la suferinţele
morale ale fetei. Era însă prea mândru pentru a
provoca o explicaţie cu Henry. Nu voia să apară în
postura unui tată care cerşeşte un ginere. Exasperat
de tăcerea candidatului, scrise lui Richard.
Bineînţeles, se feri să spună lucrurilor pe nume. Cu
diplomaţie, elogie comportarea lui Henry în calitatea
lui de conducător al uzinei, enumeră o serie de măsuri
judicioase, tehnice şi administrative luate de acesta în
ultimul timp, iar în încheierea pasajului făcu o serie
de considerente asupra bunului mers al întreprinderii.
În partea a doua a scrisorii – şi cea mai delicată –
sublinia simpatia cu care Henry era primit la castel şi
dragostea Lady-ei Sarah pentru viitorul soţ. Cu
deosebit tact, lăsa a se înţelege că logodna nu fusese
încă celebrată şi că ar fi cazul ca şi acest pas să se
desăvârşească, astfel ca armonia cea mai deplină să

— 879 —
prezideze relaţiile dintre cele două familii. Aşa cum era
formulată, aluzia devenea transparentă. Montorgueil
reamintea pe această cale obligaţia luată de Richard în
numele fiului său. Înainte de a-şi aşterne pompoasa
semnătură, contele asigura pe viitorul cuscru de
prietenia şi devotamentul său.
Replica nu se lasă mult aşteptată. La începutul lunii
mai, Henry primi o scrisoare seacă şi imperativă din
partea tatălui său.

„22 aprilie 1801

Palazzo Andreea
Veneţia

Henry,
Sunt informat că nici până în prezent nu s-a
celebrat logodna ta cu Lady Sarah Montorgueil. Care
este motivul?
Ai întâmpinat dificultăţi din partea familiei viitoarei
logodnice, sau dificultăţile provin din vina ta? Dacă
acesta din urmă este adevărul, te invit să-ţi
regularizezi neîntârziat situaţia.
Prin viitorul curier, aştept un faire-part la logodnă.
Nu admit amânare. Cuvântul meu este angajat. Şi
cuvântul lui Richard Sunderland-Beauclair nu poate fi
nesocotit de fiul său.

Richard S.-B.”

Cu moartea în suflet, Henry citi şi reciti scrisoarea.

Era limpede că nu se mai putea eschiva.

— 880 —
 La 1 iunie 1801 fu anunţată oficial logodna lady-ei
Sarah Montorgueil cu Henry Sunderland-Beauclair,
iar la 10 ale aceleiaşi luni, pastorul o consfinţi în
prezenţa contelui de Montorgueil şi a două sute de
invitaţi.
Din partea lui Henry nimeni nu asistă la ceremonie.
Richard, care se afla la Veneţia, trimise o scrisoare de
felicitare însoţită de un triplu colier de perle fine
pentru Lady Sarah şi de un cal arab pentru Henry.
Către sfârşitul lunii, bucuria tinerei logodnice fu
întunecată de o boală de ochi, care o lovi din senin.
Sarah se plângea de dureri de cap şi de tulburări
vizuale. Doctorii din Cardiff şi Bristol nu dădură de
firul bolii, care se agrava necontenit. Alarmat,
Montorgueil hotărî să-şi ducă fiica la Londra, unde
auzise că practica un oculist celebru, de origină
olandeză. În cabinetul acestuia se perindau zilnic zeci
de pacienţi. Se spunea că medicul olandez tămăduise
nenumăraţi suferinzi, pe care alţi doctori îi socoteau
incurabili.
Lady Sarah, însoţită de Montorgueil, de Sandra şi de
Henry, plecară deci spre capitală. Henry nu se putuse
deroba de la această corvoadă. Îl copleşea ruşinea la
gândul că va fi văzut la Londra în compania Lady-ei
Sarah. Cum vor mai râde pe seama sa Brummell şi
ceilalţi prieteni. Îl vor doborî sub greutatea
sarcasmelor, a epigramelor, a aluziilor grosolane. Din
fericire pentru el, afecţiunea oculară a logodnicei era
atât de serioasă, încât aceasta nu avu voie a părăsi
casa. Medicul olandez, care o vizita aproape în fiecare
zi, îi prescrise un tratament complicat. Contele de

— 881 —
Montorgueil avea la Londra o casă splendidă, cu
vedere spre parcul Kensington. Henry locuia la
Sunderland House. Zilnic îşi vizita viitoarea soţie,
interesându-se de mersul bolii. În sinea lui
binecuvânta această afecţiune, care îl scutea de
obligaţia de a-şi însoţi logodnica în oraş.
În timpul şederii sale la Londra nu făcu nicio vizită
copiilor Andreei, care locuiau la Montenuovo House.
Antipatia lui pentru progenitura acestei „creaturi
infame”, cum o numea el pe Andreea, nu scăzuse nici
după moartea ei. În schimb, făcu un drum până la
Eton, spre a-l vedea pe Robert, care se pregătea
pentru examenele de sfârşit de an.
Pe Charles, care locuia la Sunderland House,
împreună cu bătrânul preceptor Obadiah Folger, îl
vedea în fiecare zi. Firea ciudată a lui prâslea îl punea
adeseori pe gânduri. Charles era tot mai ciudat, mai
turbulent. Pedepsele aspre ale lui Folger îl înrăiau, în
loc să-şi atingă scopul. Era obraznic, brutal, crud.
Când se înfuria – şi accesele lui de furie izbucneau din
orice fleac – lovea slugile, bătea câinii, spărgea
obiectele din casă, făcând un tărăboi de alarma
strada.
Henry rămase la Londra până la sfârşitul lui iulie,
când socoti că sosise timpul să se înapoieze la Cardiff.
Deşi lăsase în locul său pe Herbert Hutchinson, în
care avea toată încrederea, era ros de grijă. În ciuda
opoziţiei Lady-ei Sarah, care nu voia să se despartă de
el, Henry căpătă încuviinţarea contelui de a se înapoia
la Cardiff.
La Cardiff îşi reluă zelos activitatea. În timpul verii

— 882 —
termină construcţia atelierelor de montaj. Uzina lucra
în plin. Toată producţia de armament era consumată
de Anglia şi Austria. În această epocă, furniză patru
sute de tunuri pentru înarmarea unei flote britanice,
care avea misiunea să sprijine o revoltă a populaţiei
băştinaşe, împotriva autorităţilor spaniole din
Căpitănia Generală a Caracasului.
În toamnă se înapoie la Cardiff şi Sarah împreună
cu tatăl şi sora ei. Nu se vindecase deplin. Boala era
însă pe cale de a se stinge. Convalescenţa, spusese
medicul, va fi lungă. Pacienta trebuia să se ferească de
eforturi, de supărări, să ţină un regim strict şi mai
ales să evite lumina puternică. Aceste împrejurări
impuseseră amânarea nunţii pentru primăvara
următoare. Potrivit prescripţiilor medicului, Sarah îşi
petrecea mai tot timpul în casă. În camera ei perdelele
erau veşnic trase. Nu ieşea la plimbare decât seara,
sau în zilele fără soare. Şi atunci, purta pe faţă un văl
negru, des, care făcuse să se răspândească zvonul că
ar fi fost bolnavă de lepră.
Într-o duminică întunecată, cu nori grei, ce pluteau
aproape de pământ, o trăsură cu blazonul conţilor de
Montorgueil opri la intrarea pavilionului de vânătoare
locuit de Henry. Sarah voise să-i facă o surpriză,
vizitându-l neanunţată. Pentru a nu da hrană
clevetirilor, era însoţită de Sandra. De mult
intenţionase să facă această escapadă. Era curioasă
să vadă cum fusese amenajat pavilionul lui Henry.
Uşa de la intrare era deschisă. Sarah şi Sandra
pătrunseră în holul care servea şi de salon fără ca
vreun servitor să le fi ieşit în cale. S-ar fi zis că

— 883 —
pavilionul era pustiu.
Deodată auziră de la etaj un râs tânăr, excitat şi un
glas de fată care protesta fără multă convingere.
— Nu se poate, Sir… Vai!… Daţi-mi drumul… Dacă
ne găseşte cineva…
Urmă zgomotul unui simulacru de luptă, apoi în
capul scării apăru o fată tânără, cu un umăr dezgolit,
cu un sân rotund ieşit pe jumătate din bluza albă.
Râzând, cu obrajii roşii, foc, cobora în fugă treptele.
Când ajunse la jumătatea scării, dădu cu ochii de
Sarah şi de Sandra, care înlemniseră amuţite de
indignare. Fata scoase un ţipăt scurt şi se opri,
încercând să-şi repare dezordinea vestimentară.
Nenorocirea făcu însă ca strigătul fetei să-l atragă
pe Henry, care apăru în pragul dormitorului. Purta un
halat larg, care-i acoperea imperfect goliciunea. Sarah
scoase un ţipăt gutural, vântură braţele în aer, dând
şi ochii peste cap, apoi căzu pe spate, mai înainte ca
Sandra, tot atât de uluită ca şi ceilalţi, să o fi putut
sprijini.
Henry, roşu ca un rac, se înfăşură la repezeală în
halat, înnodându-şi de două ori cordonul de mătase.
Nu ştia ce să facă. Să coboare în ajutorul logodnicei?
Să se închidă în camera lui? Fata se uită rătăcită când
la cele două vizitatoare, când la stăpânul care trecea
prin toate culorile curcubeului. Luându-şi inima în
dinţi, se avântă ca o căprioară pe scări în jos, şi
trecând săgeată pe lângă Sandra, se afundă în
adâncurile subsolului.
Henry optă pentru prima soluţie. Să intervină în
ajutorul lady-ei Sarah. Cu precauţie, ca şi când

— 884 —
treptele i-ar fi ars tălpile, coborî scara. Nici el şi nici
Sandra nu schimbară vreun cuvânt. Ea îl privea cu
ochii mari, impresionată de fiecare amănunt al scenei
la care abia asistase. Henry luă în braţe pe Lady Sarah
şi o aşeză cu grijă pe un jeţ. Poziţia ei era incomodă.
Nu îndrăznea totuşi să o transporte sus, în dormitor.
După cele întâmplate, orice interpretări răuvoitoare ar
fi fost permise.
Leşinul ei nu dură mult. După câteva minute de
completă nemişcare, tresări uşor, mâinile i se
încleştară spasmodic, apoi deschise ochii.
Când îl văzu pe Henry, întoarse privirea. Cu un
efort, se ridică din jeţ. Ajutată de Sandra îşi recâştigă
echilibrul.
— Dă-mi voie să-ţi explic… bâigui Henry, care ar fi
preferat să-l înghită pământul.
Sarah se îndreptă spre uşă.
— Nu am nevoie de explicaţii. Am văzut tot, rosti ea
grav, ca o tragediană în momentele cele mai tari ale
piesei.
Sandra se înroşi din nou, copleşită de
reminiscenţele evocate de aceste cuvinte.
Sarah grăbi pasul şi fără să ţină seama de scuzele
lui, ieşi în curte. Henry nu îndrăzni să le urmeze.
Împietrit, gândindu-se la complicaţiile care nu vor
întârzia, asculta fără voie trapul atelajului,
îndepărtându-se pe drumul şerpuit al pădurii…

Sarah Montorgueil era foarte urâtă. Avea însă

caracter, şi un simţ dezvoltat al măsurii. De îndată ce
trăsura se puse în mişcare, ceru Sandrei să nu scoată

— 885 —
un cuvânt despre cele văzute.
Era destul de înţeleaptă spre a-şi da seama că
publicitatea acestui incident ar fi deservit-o în primul
rând pe ea. Lumea nu l-ar fi condamnat pe Henry. Cu
răutăcioase zâmbete, ar fi şoptit:
— Nu e vina lui. Când ai o logodnică slută, calci
uneori strâmb…
Sandra păstră taina, de altfel ca şi ceilalţi actori ai
comediei. Subreta, cauza directă a acestei încurcături,
n-avea niciun interes să răspândească un fapt care i-
ar fi compromis şansele de a-şi mai găsi vreodată soţ
printre oamenii cumsecade din Cardiff.
Henry nici nu se gândea să deschidă seria
discuţiilor şi a disculpărilor, înainte de a cunoaşte
reacţia Lady-ei Sarah. Spre marea lui uşurare, cele
două surori nu suflară o vorbă.
Contele de Montorgueil nu bănuia nimic. Perplex,
asista la crizele de plâns care o cuprindeau uneori pe
Sarah ca din senin. Îngrijorat, încerca să o mângâie,
spunându-i că boala ei de ochi era pe vindecate şi că
nu trebuia să o răscolească plângând şi agitându-se
fără rost. Într-o zi, alarmat de starea ei de exaltare,
încercă să aibă o discuţie cu Henry, care îşi rărise
vizitele la castel.
— Ce e cu dumneata, Henry? îl întrebă Montorgueil,
care se hotărâse în sfârşit să-l caute la fabrică. De la o
vreme abia dacă mai calci pe la noi. Cu Sarah nu mai
schimbi o vorbă. S-a întâmplat ceva între voi? Îmi
ascundeţi ceva.
Henry nu avu curajul să-i mărturisească adevărul.
Ştia că dădea dovadă de laşitate. Că o explicaţie

— 886 —
sinceră ar fi limpezit poate situaţia. Nu se încumetă să
vorbească. Nu se temea atât de viitorul socru, cât de
Richard, tatăl său. Acesta îi încurajase pe vremuri
aventurile. Era însă duşmanul neînduplecat al
imprudenţelor prosteşti, bogate în urmări neplăcute.
Fiul său dăduse dovadă de o imprudenţă
condamnabilă, săvârşise o gafă de neiertat.
— Sarah îmi pare şi mie schimbată, spuse Henry
vag. Vă mărturisesc, Sir, că vă împărtăşesc
îngrijorarea.
Cu vârful bastonului, Montorgueil zgârie un hieroglif
în pietrişul din curtea fabricii.
— Sarah îşi înrăutăţeşte boala, zise el suspinând.
Plânge, nu mai iese din odaia ei; şi pe mine mă evită.
Am încercat să o descos pe Sandra. Nici de la ea n-am
putut să scot nimic. Nimic, înţelegi dumneata? Parcă
ar avea gura pecetluită. Totuşi îmi dau seama că s-a
întâmplat ceva. Ce anume? Nu dorm nopţile,
încercând să dezleg enigma.
Montorgueil ridică ochii asupra lui Henry. Acesta îi
evită privirile.
— Îmi zic uneori, continuă contele, că e descurajată
de boală că nu mai are putere să lupte… În sfârşit,
numai Dumnezeu ştie care e adevărul.
Montorgueil rămase câtva timp cu privirile pierdute
în gol. Îl munceau gândurile. Slăbise. Şanţurile din
obraji i se adânciseră. Pierduse siguranţa trufaşă de
odinioară.
— Henry, aş vrea să te rog ceva încearcă dumneata
să ai o discuţie cu Sarah. Ştii cât de mult te
preţuieşte. S-ar putea să ţi se destăinuie mai degrabă

— 887 —
decât mie. Ţi-e logodnică. Deci mai apropiată
sufleteşte…
Henry simţi pe limbă cuvintele care aveau să fie
cheia acestei situaţii. Dar în ultimul moment se
închise iarăşi în sine.
— Voi încerca să am o discuţie cu Sarah, făgădui el.
Nădăjduiesc să aflu ceva…
Montorgueil plecă de la fabrică trist, încovoiat, cu
disperarea în suflet. Muntele acesta de orgoliu avea o
mare slăbiciune. Îşi iubea cu pasiune fetele. Pentru ele
ar fi fost în stare să îşi smulgă inima din piept.

Către începutul iernii, Sarah avu o recidivă a bolii.

Durerile de ochi reveniră cu intensitate crescândă.
Deznădăjduit, contele o duse iarăşi la Londra. Cu acel
prilej îi însoţi numai Sandra. Henry rămase la Cardiff.
Nu-şi îngăduia să părăsească fabrica tocmai în acele
momente critice. În ţară sufla vânt de răzmeriţă.
Revoluţia care prinsese rădăcini dincolo de Canal,
încolţea şi în Insulele Britanice. Pe vasele escadrei
navale din Marea Nordului izbucniseră revolte.
Escadra din Marea Mânecii şi flota care bloca portul
Cadix fuseseră pe rând contaminate. Autorităţile
trecuseră la represalii. Nici Londra nu scăpase fără a-
şi da tributul de sânge. În fabrici, muncitorii se agitau
pe faţă împotriva setei nepotolite de câştig a patronilor
care impuneau ziua de muncă de paisprezece,
şaisprezece şi chiar optsprezece ore. Înspăimântate de
dezvoltarea maşinismului, care părea să le ia pâinea
de la gură, masele muncitoreşti erau în plină fierbere.
Grevele se ţineau lanţ. Distrugerile de maşini erau

— 888 —
frecvente. Sabotajul devenise endemic. Salariile
menţinute la un nivel ridicol, sporeau exasperarea.
Uzina „Sunderland-Beauclair and Montorgueil” nu
fusese încă atinsă de valul de greve. Cu mână de fier,
Herbert Hutchinson păstra disciplina, pedepsind cu
străşnicie abaterile de la regulamentul de ordine
interioară. Orice nemulţumire exprimată cu glas tare
era sancţionată cu amenzi grele sau concedierea.
Viaţa era îngrozitor de scumpă. Salariile variau între
zece şi douăzeci de şilingi pe săptămână în vreme ce
puterea lor de cumpărare scădea necontenit. Aceste
condiţii economice făceau ca oferta mâinii de lucru să
fie puţin abundentă. Hutchinson ajunsese să angajeze
femei şi copii care erau folosiţi la muncile grele.
Salariile lor erau sub nivelul celor fixate pentru
personalul bărbătesc adult.
Recrutarea copiilor în fabrici era încurajată de
autorităţi. Însuşi William Pitt, declarase în 1796 în
Camera Comunelor: „Experienţa ne-a arătat cât de
productivă este munca acestor copii pe măsura
posibilităţilor lor”. Această îngăduinţă dăduse însă
naştere la mari abuzuri. Copiii ajunseseră victimele
unui trafic deşănţat. Unii industriaşi nu le plăteau
decât un sfert sau o şesime din salariul unui muncitor
adult.
În cursul ultimei sale călătorii la Londra, Henry
cunoscuse pe Sir Robert Peel, membru în Camera
Comunelor şi proprietar al unei vaste filaturi din Bury.
De mai mulţi ani, Sir Robert ducea o campanie aprigă
pentru îmbunătăţirea situaţiei femeilor şi copiilor din
fabrici. Potrivit propunerilor lui, copiii sub nouă ani

— 889 —
nu mai puteau fi angajaţi în uzine, iar adolescenţii sub
şaisprezece ani urmau să beneficieze de un program
de lucru care să nu depăşească douăsprezece ore pe
zi. Ceva mai mult, preconiza reducerea zilei de lucru şi
pentru muncitorii adulţi, afirmând că această măsură
ar fi nu numai umanitară, dar ar şi contribui la
îmbunătăţirea calităţii produselor precum şi la
sporirea lor. Spre deosebire de filantropii englezi, care
duceau o luptă individuală, nesistematizată şi
neorganizată, Sir Robert Peel voia să legifereze
reformele propuse de el.
— Omul acesta şi-a pierdut minţile, strigau
industriaşii indignaţi. Vrea să ne ruineze.
— Micşorarea zilei de lucru va duce la mărirea
disproporţionată a salariilor şi la strangularea
producţiei.
— Cheltuielile vor depăşi profiturile…
— Fabricile vor da faliment…
— Muncitorii ni se vor urca în cap…
— Adoptarea reformelor preconizate de Robert Peel
ar nimici industria britanică…
— Utopistul acesta s-a lăsat infectat de ideile
filosofilor enciclopediste..
— Trebuie închis la Bedlam…
— Bine zis… Locul lui e la balamuc…
Zadarnic se străduia Sir Robert să demonstreze că
reformele propuse nu reprezentau un atac împotriva
liberalismului economic, la modă pe atunci, ci
urmăreau să remedieze un rău adânc, ce nu mai
putea dura.
— Cunoaşteţi dumneavoastră abuzurile care se

— 890 —
săvârşesc în mai toate fabricile de pe teritoriul acestei
ţări? striga el de la tribuna Camerei Comunelor. Copiii
sunt siliţi să lucreze până la şaisprezece ore pe zi,
pentru un salariu infim, de trei până la patru şilingi
pe săptămână. Cele mai mărunte greşeli sunt
pedepsite cu lovituri de bici. La fabrica din Litton un
contramaistru cu imaginaţie bogată a găsit cu cale să
atârne copiii recalcitranţi deasupra unei maşini în
plină mişcare, al cărei du-te-vino îi obligă să-şi ţină
ceasuri întregi picioarele strânse sub ei. La toate
acestea se adaugă o hrană infectă şi neîndestulătoare.
În dormitoarele lor domneşte o promiscuitate care nu
poate să nu scandalizeze pe orice om de bine. O fetiţă,
terorizată de tratamentul îngrozitor la care era supusă
de un contramaistru beţiv, s-a aruncat într-un lac. Cu
preţul unor mari primejdii, a fost scoasă teafără la
mal. Ştiţi, gentlemen, care au fost consecinţele? Fetiţa
a fost arestată fiindcă dădea un exemplu rău. Ce s-ar
întâmpla dacă toate fetiţele din fabrici i-ar urma pilda?
spuneau scandalizaţi industriaşii… Muncitorul e scos
din rândul oamenilor. Munca lui a devenit o marfă
negociabilă, supusă legii cererii şi ofertei. Dacă
abuzurile nu vor înceta, dacă lucrătorii, indiferent de
vârstă nu vor fi trataţi omeneşte, rasa va degenera, iar
Anglia de mâine va suferi consecinţele.
Adversarii lui Robert Peel nu dezarmau.
— Nicio pagubă dacă pier nevolnicii. E suficient să
supravieţuiască cei sănătoşi şi plini de vigoare.
Populaţia Marei Britanii se înmulţeşte alarmant.
Statisticile dovedesc că în ultimul secol numărul
locuitorilor a crescut cu şaizeci la sută.

— 891 —
 În 1798, Malthus publicase eseul său asupra
„Principiului populaţiei”. Henry Sunderland poseda în
bibliotecă un exemplar al acestei lucrări, pe care o
citise din scoarţă în scoarţă.
La uzină muncitorii nu-i dăduseră încă de lucru.
Herbert Hutchinson îl ferise de un contact prea strâns
cu aceştia. Pumnul de fier al directorului
administrativ era atât de temut, încât nimeni n-ar fi
îndrăznit să treacă peste capul său şi să se plângă lui
Henry. Curând însă, acesta avu prilejul să se
documenteze personal şi într-un chip nu tocmai
plăcut asupra condiţiilor de muncă din uzină. Într-o
seară de iarnă, pe când inspecta oţelăria, însoţit de
Hutchinson şi de Track, se auzi dinspre furnalele
înalte dangătul lugubru al clopotului de alarmă.
Muncitorii din oţelărie întrerupseră pentru o clipă
lucrul. Cu urechile ciulite, ca animalele la pândă,
ascultau dangătele prelungi ale clopotului, pe care
vijelia le aducea o dată cu rafalele de ninsoare.
Focurile de artificii ce ţâşneau din convertizoare
luminau livid chipurile înnegrite şi încordate ale
oamenilor.
— Alerg la furnale, Sir, zise Track, care se înverzise
la faţă.
Fără să mai aştepte încuviinţarea patronului, o luă
la fugă într-acolo. Henry se uită nedumerit la
Hutchinson. Pentru prima oară auzea clopotul vestitor
de nenorociri.
— Nu vă alarmaţi, Sir, îl povăţui calm directorul
administrativ, un mic accident… Se întâmplă. Nu e
imperios necesar să mergeţi la faţa locului. Să nu vă

— 892 —
impresioneze…
— Am nervii tari. Trebuie să mergem şi noi.
— Cum vreţi, Sir, zise Hutchinson, ridicând din
umeri.
Străbătură anevoie curţile, prin vârtejurile de
ninsoare. Când ajunseră la furnale, văzură o mare
agitaţie. Lumea se vânzolea, alergând în toate părţile,
ca furnicile cuprinse de panică.
La un semn al lui Hutchinson, un încărcător se
apropie emoţionat.
— S-a întâmplat o mare nenorocire, Sir. Şapte
amestecători sunt arşi de vii. Acum o jumătate de oră,
furnalul opt s-a prins. Contramaistrul Johnson a dat
poruncă echipei lui Brougham să-l desprindă.
Brougham şi cu oamenii lui au coborât în gura
furnalului, pentru a încerca să străpungă cu barele lor
de fier masa de minereu şi cocs. Şase oameni au
coborât o dată cu Brougham. Şase, Sir! Longston,
Pierce, Coffin, Swanson, McCoy şi Long Ben. În vreme
ce lucrau, s-a auzit deodată un huruit asurzitor.
Furnalul se desprinsese, trăgând în adâncul lui pe
oameni. Cinci, în cap cu Brougham, au dispărut în
foc. Doi au rămas agăţaţi deasupra jăraticului. Long
Ben şi Swanson. Flăcările le lingeau picioarele. Au
putut fi totuşi salvaţi. Acum se află în infirmerie. Sunt
grav răniţi. Arşi până în brâu. Nu ştiu dacă vor scăpa
cu viaţă…
— Cadavrele n-au fost scoase? întrebă Henry,
înfiorat de groază.
— În clipa aceasta cadavrele sunt cenuşă, Sir,
replică Hutchinson cu acelaşi neclintit calm. Mâine,

— 893 —
pastorul Fewersham va oficia un serviciu religios sus
pe schele. Aceasta e tot ce putem face.
— Opriţi focul! ordonă Henry.
— Vai, Sir, să nu vă audă oamenii rostind
asemenea, naivităţi, îndrăzni Hutchinson să-i atragă
atenţia. Focul se opreşte numai la zece-cincisprezece
ani, o dată. O ştiţi şi dumneavoastră… Accidentele…
survin din când în când… Prin forţa împrejurărilor…
Lucrul însă continuă.
Hutchinson îngădui încărcătorului să plece.
— Trebuie să vă oţeliţi, Sir, continuă el, după ce
rămaseră singuri. Viaţa de uzină nu e presărată cu
petale de trandafiri…
A doua zi de dimineaţă pastorul Fewersham, căţărat
pe schele, oficia între două încărcături un scurt
serviciu religios, pentru odihne sufletelor celor
dispăruţi. Familiile celor cinci victime stăteau năruite
de durere la picioarele colosului care, asemenea
uriaşilor din legendă înghiţea bulgări de minereu şi
cărbuni şi vărsa metal topit…
Long Ben, un bărbat de şaizeci şi cinci de ani, muri
în ziua următoare. Picioarele, pântecele şi şezutul îi
erau o masă de carne vie, din care curgea puroi.
Swanson supravieţui. Medicul uzinei declară însă că
Swanson nu se va mai putea folosi niciodată de
picioare. Labele îi fusese carbonizate. În fiecare seară
la căpătâiul rănitului venea o femeie bătrână
încovoiată sub greutatea anilor şi a mizeriei, şi o fată
tânără străvezie ca o fantomă cu obrajii pământii,
încadraţi de şuviţe de păr negru. Mama şi sora lui
Swanson. Nu aveau voie să-l vegheze mai mult de

— 894 —
zece-cincisprezece minute.
În prima sâmbătă se perindă prin curtea infirmeriei
un lung şir de prieteni şi cunoscuţi ai accidentatului.
Printre aceştia şi logodnica sa. O fată slăbuţă cu ochi
mari, limpezi, strălucitori, ca un lac de munte stropit
de razele soarelui. Consemnul era însă aspru. Nimeni
nu avea îngăduinţa să intre în contact cu Swanson.
Spectacolul suferinţelor sale era susceptibil să semene
panica şi demobilizarea printre muncitori. Numai
mama şi sora lui făceau excepţie. Izgonirea lor ar fi
stârnit indignarea muncitorilor. Atmosfera în uzină
era atât de încărcată încât n-ar fi fost prudent să se
aţâţe mai mult spiritele, prin măsuri abuzive.
Cu acest prilej cunoscu şi Henry pe logodnica lui
Swanson. Exasperată de nedreapta oprelişte, fata ceru
a fi primită de patron. Gestul ei era uluitor. De la
instalarea lui Herbert Hutchinson la direcţia
administrativă, niciun salariat nu îndrăznise a se
prezenta directorului general.
În sâmbăta aceea Henry se afla la birou. Ca şi în
fiecare după-amiază, rezolva hârtiile prezentate de
secretarul său, Anthony Norwood. Era în preajma orei
cinci. Se întunecase de mult. În încăperea mobilată
simplu dar confortabil, Henry lucra la lumina
lumânărilor. În cămin ardeau câteva buturugi,
încălzind plăcut atmosfera. În cursul zilei avusese o
şedinţă cu personalul tehnic superior. Se discutase
oportunitatea acordării unei pensii lui Swanson.
Hutchinson se împotrivise cu îndârjire.
— Neîndemânaticii să se descurce cum vor şti. O
asemenea pensie ar echivala cu o primă de încurajare

— 895 —
acordată neglijenţei. Dacă Broungham şi echipa lui ar
fi lucrat cum trebuie, nenorocirea nu s-ar fi produs.
Greşelile se plătesc.
Punctul lui de vedere triumfase. William Track
izbutise să smulgă un simplu ajutor de cinci guinee
pentru Swanson.
Henry era singur. Mai avea de rezolvat câteva hârtii,
apoi putea pleca spre casă. Se gândea cu deliciu la
ultimul roman de Sterne, care-l aştepta pe măsuţa din
salonaş, la sticla de claret din dulăpiorul său de
băuturi, la pipa cu care se deprinsese de curând şi îi
procura momente de încântătoare destindere. Liniştea
din birou fu tulburată de un schimb de cuvinte la
diapazon înalt, care se purta în anticameră.
— Vreau să vorbesc cu Mr. Sunderland! stăruia un
glas de femeie pe care-l ascuţise mânia. Nimic nu mă
poate împiedica să ajung la Mr. Sunderland. Auziţi?
Nimic!
— A trecut fără voia mea, Mr. Norwood, protestă
uşierul. Fata asta e mai rea decât o pisică sălbatică.
Uitaţi-vă la ea cum m-a zgâriat pe mână. Haide,
Margery, fii fată de treabă şi ia-o din loc.
— Nu mă mişc de aici până nu vorbesc cu Mr.
Sunderland!
— Ascultă fetiţo, interveni secretarul cu glas scăzut.
Mr. Sunderland e ocupat. Nu te poate primi. Du-te la
Mr. Hutchinson. El rezolvă plângerile salariaţilor.
— Mr Hutchinson nu stă de vorbă cu noi, oamenii
de rând. Vreau să intru la Mr. Sunderland. Numai el
ar putea să mă ajute.
— Te ascult, fetiţo! zise Henry, care apăruse

— 896 —
neobservat în prag.
Margery tăcu brusc. Intimidată de apariţia
neaşteptată a directorului general, îi veni să fugă. Dar
se stăpâni. Obrajii îi erau învăpăiaţi de mânie. Ochii ei
mari scăpărau ca jerbele de artificii ce ţâşnesc din
convertizoare.
Luându-şi inima în dinţi, începu să vorbească
repede, fără să-şi aleagă cuvintele.
— E ruşinos, Mr. Sunderland. Cei de la infirmierie
nu mă lasă să intru la Dick Swanson, deşi azi e zi de
primire. E… e nemaipomenit!
Fusese cât p-aci să scape o vorbă tare, dar se oprise
la timp.
— Mai întâi, cine eşti dumneata? întrebă Henry.
— Eu?… Sunt Margery Terril. Logodnica lui Dick
Swanson. Închipuiţi-vă şi dumneavoastră să nu-mi
dea voie să-mi văd logodnicul. Dacă nu se întâmpla
nenorocirea, duminica aceasta am fi făcut nunta. Aşa
era plănuit. Îl iubesc pe Dick. Şi el mă iubeşte. De ce
să nu fiu lăsată la el? N-am să mănânc infirmeria.
— Ai vorbit cu Mr. Hutchinson?
— Nici n-am încercat. Ar fi fost pe degeaba. Despre
dumneavoastră se spune că sunteţi om cu suflet.
— Hm! tuşi Henry flatat.
Se roşise până în vârful urechilor. Fata îi căta în
ochi, ca un căţel.
Şi era frumoasă. Răscolitor de frumoasă.
— Norwood, se întoarse Henry către secretar. Du-te
cu Miss Terril la infirmerie şi dă dispoziţii, în numele
meu, să fie primită la orice oră din zi. E inuman să o
despărţim de logodnicul ei. Îi datorăm această infimă

— 897 —
compensaţie pentru toată supărarea pe care, indirect,
i-am pricinuit-o.
Vorbea sentenţios şi grav, ca un om în vârstă, care
se apleacă milostiv asupra celor în nevoie…
Margery Terril se uită triumfător la secretar şi la
uşier. Părea să spună: „Vedeţi? A fost destul să stau
de vorbă cu patronul, ca să mi se facă dreptate!”
În seara aceea Henry pleca satisfăcut spre casă.
Săvârşise o faptă bună. Era mândru de el. După cină,
se adânci într-un fotoliu, în faţa căminului. În
dreapta, pe o măsuţă, se afla sticla de claret şi un
pahar de cristal. Alături, pipa fumega într-o scrumieră
de argint.
Cu cartea în mână Henry privea visător firul de fum
albastru care se ridica ondulat din pipă. Artificiile din
privirile lui Margery Terril îl jucau în faţa ochilor.
Margery… Margery Terril… Margery Terril…
Ce bine i-ar sta acestei fete simpluţe într-o rochie de
voal transparent, prin care să i se vadă sânii
obraznici… Da, da. Avea nişte sâni tari, care
împungeau ţesătura rochiei de stambă… Cu un colier
de perle la gât şi cu o mantie de hermină pe umeri, ar
întrece pe cea mai autentică lady… de ce nu avea
Sarah chipul lui Margery Terril?… De ce?
Henry se complăcu a se vedea la braţul lui Margery,
pe aleea unui parc îmbălsămat de trandafiri… ori în
sala de bal a unui palat londonez…
Către miezul nopţii, adormi în fotoliul său. Cartea
din care nu citise un rând, îl alunecă din mână şi căzu
deschisă pe covor… Sticla de claret, nefolosită, reflecta
flăcările focului muribund. Pipa se stinsese de mult…

— 898 —
 Contrar aşteptărilor, Herbert Hutchinson nu se
formalizase de intervenţia lui Margery Terril.
Descosându-l pe uşier, care-i istorisise discuţia dintre
logodnica lui Swanson şi Henry Sunderland, ajunse la
concluzia că fata făcuse o impresie puternică asupra
patronului Această informaţie, merita a fi bine
cumpănită şi folosită la maximum. În ziua când va
izbuti să devină confidentul noului patron,
ascensiunea lui nu va mai cunoaşte piedici. Fierul
trebuia bătut cât era cald.
Peste câteva zile, Hutchinson pilotă pe Henry – ca
din întâmplare – spre atelierul de încărcare cu pulbere
a grenadelor. Printre sutele de muncitoare, tinere şi
bătrâne, Henry avu surpriza plăcută de a revedea pe
Margery. Când îl observă, ea se înroşi, surâse cu
sfială, apoi înclină din cap.
— Ei, Miss Terril, cred că te vezi zilnic cu logodnicul,
zise el cu prietenie. M-am mirat că n-ai venit să-mi
mulţumeşti…
Încântată că i se vorbea atât de binevoitor, Margery
răspunse cu naivitate:
— Aş fi venit, Mister. Dar m-am temut să nu-l supăr
pe uşier.
Henry începu să râdă.
— Ei da. Argumentul e peremptoriu. Nu mai am ce
spune.
— Dick e foarte bucuros că aţi dat poruncă să intru
la el. Spune că sunteţi cel mai bun director pe care l-a
avut vreodată.
Henry tuşi flatat.

— 899 —
 — Şi se mai spune că relaţiile dintre patron şi
muncitori nu sunt idilice, zise Hutchinson, râzând în
mustaţă.
După plecarea lui Henry şi a însoţitorilor săi, fetele
din atelier începură să chicotească şi să-şi dea coate.
— Margery, păzea! A pus directorul ochii pe tine.
— Nu e de glumă, Margery! zise o brunetă zvăpăiată
ca o zvârlugă. Mai ieri s-a dat la tine contramaistrul.
Azi patronul te soarbe din priviri.
— Să n-audă Dick, că îţi scoate ochii.
— Ehe, fetelor, într-o bună zi, Miss Terril n-o să mai
vrea să ştie de noi. Când o avea trăsură la scară şi doi
canari în colivie…
— Am mai văzut eu de-astea, interveni blazată o
femeie de vreo treizeci de ani. La început te ia cu vorbe
dulci, cu făgăduieli şi daruri neînsemnate. Panglici,
dantele şi altele. După ce te lasă cu burta mare, îţi dă
cu piciorul.
— Nicio grijă, fetelor, răspunse ea cu nepăsare. Dick
e omul meu. Alt bărbat nu-mi trebuie. Pe
contramaistru l-am pus la locul lui. La nevoie, îl pun
şi pe Mr. Henry.
— Nu zi vorbă mare, Margery, râse zvârluga.
— Ba zic, fără nicio teamă. Cum aş putea să-i
schimb pe Dick, cel mai frumos băiat din Cardiff, cu
Mr. Sunderland? O fi el director, dar are un cap ca de
mort. Dacă aş rămâne singură cu el, în miez de
noapte, m-ar apuca toate spaimele.
— Gura!!! se auzi din fundul atelierului glasul aspru
şi behăit al contramaistrului. Ce-i acolo? Club? Vi s-a
făcut de amendă? Vă scarmănă la buzunar!

— 900 —
 — Vezi bine, Mr. Joe, că mâinile nu ne stau, zise
Margery, cu jumătate glas.
Urechea contramaistrului prinse totuşi vorbele ei.
— Ehe, fetiţo, ţi s-au urcat fumurile la cap! Te
lecuiesc eu de fumuri!
— De ce nu i-aţi spus şi directorului să nu ne ţie din
lucru? îi zise zvârluga.
Contramaistrul se înroşi ca o guşă de curcan rotat.
— Clanţa! Să nu mă scoţi din pepeni, că te trăsnesc!
— Păi directorul a început…
— În atelier, eu sunt director. Aţi înţeles? Şi cine
mai crâcneşte, se alege cu cinci şilingi amendă. Am
zis!
— Maţe fripte! se auzi din spatele lui un glas
prefăcut, piţigăiat.
Contramaistrul se răsuci pe călcâie ca ars.
— Cine a vorbit?… Cine?
Nimeni nu-i răspunse. Se aşternuse o tăcere grea.
Nu se auzea decât foşnetul pulberii turnate în
grenade.
— Cine a vorbit? urlă contramaistrul.
Tăcere adâncă şi prelungită.
— Ei bine, am să vă arăt eu vouă. Pentru lipsă de
disciplină, vă pedepsesc pe toate la câte şapte şilingi
amendă. Să vă fie învăţătură de minte…

Margery Terril fu singura care nu plăti amenda. În

ziua următoare, Herbert Hutchinson o transferă la
pavilionul administrativ, dublându-i totodată şi
salariul.
Noul serviciu nu era greu. Margery avea obligaţia să

— 901 —
ţină curăţenia în biroul directorului. Adevărată
sinecură faţă de cele şaisprezece ore prestate până
atunci zilnic la încărcarea grenadelor. Pe lângă
salariu, primea săptămânal gratificaţii de cinci până la
zece şilingi.
Herben Hutchinson ar fi putut să-i plătească şi mai
mult, fără ca uzina să sufere. Însă planul lui era bine
studiat. Un câştig lunar prea mare ar fi asigurat fetei o
oarecare independenţă financiară. Şi nu era acesta
scopul lui Hutchinson.
Margery îşi consuma gratificaţiile cumpărând
logodnicului portocale, dulciuri, peşte sărat şi mai ales
şuncă, marea lui pasiune. Vorbise lui Dick despre
noul ei serviciu. Dar cu o discreţie motivată de un
avertisment lăuntric bizar, nu-i spusese nimic despre
gratificaţii.

Iarna se apropia de sfârşit… primăvara îşi făcea

intrarea cu acompaniament de ploi ce cântau monoton
pe acoperişuri…
La Cardiff se vorbea insistent despre semnarea
tratatului de pace cu Franţa. Preliminariile păcii
fuseseră parafate încă din toamna anului trecut. În
Insulele Britanice, bucuria era generală. Englezii care
se privaseră atâta vreme de plăcerea de a călători pe
continent, porneau acum în exod spre Franţa. La
Londra şi la Paris, se făceau iluminaţii în cinstea erei
noi de pace şi prosperitate, care se deschidea pentru
cele două popoare.
Fabricanţii de armament erau sceptici. „Pacea va fi
mai scurtă decât un vis frumos, spuneau ei. Ritmul

— 902 —
producţiei de armament nu trebuie încetinit. În
curând serviciile noastre vor fi iarăşi solicitate.”
În cercurile bine informate se ştia că negocierile
diplomatice dintre Franţa şi Anglia continuau sub
presiunea ameninţărilor Primului Consul, care-şi
zăngănea războinic sabia. Ducele de Queensberry,
care cunoştea sforăriile diplomaţiei britanice, ţinea pe
Henry Sunderland la curent cu ultimele evenimente.
Cuvântul lui de ordine era categoric.
— Accelerează producţia. Pacea este iluzorie. Un
simplu răgaz înaintea marii răfuieli. Şi englezii şi
francezii vor să câştige timp. Au nevoie de respiraţie.
De nouă ani se războiesc. Acum ne aflăm în antract.
Cortina se va ridica însă din nou. Şi aceasta mai
repede decât îţi închipui…
Henry ascultă poveţele bătrânului duce. Producţia
de armament continua să crească. Deşi se vorbea de
dezarmare, investea capitaluri sporite în construcţii de
noi ateliere şi în achiziţii de utilaje perfecţionate. Se
îndrăgostise de uzină. De la opt de dimineaţă, şi până
seara la opt nu ieşea din incinta fabricii. Adeseori
rămânea până în miez de noapte la birou. Primăvara
era exasperant de ploioasă. Ploi mărunte alternau cu
averse ropotitoare de vară. În larg, furtunile nu mai
conteneau.
Montorgueil şi fiicele sale nu se înapoiaseră încă de
la Londra. Starea Lady-ei Sarah inspira încă
îngrijorare. Într-o seară, Henry plecă de la fabrică mai
devreme ca de obicei. Abia ieşise trăsura pe poartă că
din văzduhul plumburiu porniră să se prăvale torente
de apă. S-ar fi zis că se deschiseseră zăgazurile cerului

— 903 —
şi că potopul biblic avea să îşi reînnoiască isprăvile.
Deşi la ora aceea ar fi trebuit să fie încă lumină, se
lăsaseră peste fire umbrele adânci ale unul sfârşit de
amurg.
Vântul spulbera rafalele de ploaie, plesnind peste
ochi caii, care se cabrau înspăimântaţi. Vizitiul, orbit
de aversele furioase, abia îşi strunea atelajul.
Henry regreta că nu zăbovise la uzină încă o oră sau
două. Dar acum nu mai avea rost să se întoarcă din
drum. Trăsura mai avea de străbătut vreo două sute
de metri pe şoseaua ce ducea la Cardiff, apoi urma să
cotească la dreapta, spre liziera pădurii, în mijlocul
căreia îl aştepta ospitalierul său pavilion de vânătoare.
Pe stânga şoselei văzu o formă omenească ce înainta
încovoiată prin ploaia vântoasă. O femeie. Henry bătu
în geam, făcând semn vizitiului să oprească.
— Hei, vino încoace! strigă el către fiinţa care se
lupta cu vijelia. Unde mergi?
— La Cardiff, Sir! auzi el glasul lui Margery Torril.
M-a prins ploaia.
De când fusese transferată la pavilionul
administrativ, Margery căpătase autorizaţia să plece
acasă după oră cinci. Îi făcuse o concesie Herbert
Hutchinson. Deşi la acea oră nu avea tovarăşi de
drum – echipele de lucrători părăseau lucrul abia
după opt – Margery nu se temea să străbată singură
cei cinci kilometri care despărţeau uzina de oraş. Lupii
pieriseră de mult de pe acele meleaguri, iar de oameni
nu-i era frică. Cine ar fi îndrăznit să se lege de
logodnica lui Dick Swanson, cel mai bătăios flăcău din
întregul comitat?

— 904 —
 — Urcă-te în trăsură, Margery! o pofti Henry. Mai
repede. Vizitiul abia îşi stăpâneşte caii.
Margery şovăi o clipă, apoi se strecură în trăsură.
Înăuntru era cald şi bine. Pe pelerina ei de stofă apa
curgea şiroaie.
— Vă murdăresc pernele, Sir, zise Margery.
— Nicio importanţă… Ploaia se înteţeşte. Nu vrei să
înnoptezi la pavilionul de vânătoare? întrebă Henry, pe
care împrejurarea favorabilă îl făcuse mai cutezător.
Se va găsi o cămăruţă şi pentru dumneata.
Spre dezamăgirea lui, Margery răspunse prompt.
— Vă mulţumesc, Sir. Nu pot lipsi noaptea de acasă.
Tata m-ar umple de cucuie. Mă lăsaţi la întretăierea
de drumuri. De acolo şi până la Cardiff nu mai e mult.
— Şi daca poruncesc vizitiului să meargă înainte?
— Voi sări din trăsură, spuse ea, râzând.
Henry înţelese că Margery nu minţea. Deodată, o
apucă de umeri şi încercă să o sărute pe gură. Ea se
smulse din braţele lui şi se adânci în colţul trăsurii.
— Să nu mai faceţi aşa ceva, Sir. Sunt logodită.
Vreau să rămân credincioasă lui Dick.
Tonul ei vădea o hotărâre nestrămutată. Henry o luă
în glumă.
— Zi, nu e chip să te îmblânzească cineva?
— Omul care mă va îmblânzi zace acum pe patul
infirmeriei.
Henry fu încântat că întunericul o împiedica să-i
vadă roseaţa din obraji. Lecţia era aspră. Dacă ar fi
fost mai îndrăzneţ, ar fi dus-o cu sila la el acasă şi
acolo ar fi izbutit poate să o domesticească. Vizitiul şi
servitorii ştiau să tacă. Hutchinson îi alesese pe

— 905 —
sprânceană. Henry era însă timid. Împotrivirea dură a
fetei îi tăiase elanul.
— Dacă nu vrei să mergi la pavilion, te voi pedepsi,
ducându-te la Cardiff, spuse el cu acelaşi ton glumeţ.
Chipul ei se însenină. Trecuse printr-o mare
spaimă.
— Nu trebuie, Sir. Ploaia s-a mai potolit. Până acasă
mai am o palmă de drum.
— Lasă vorba! Pe ce stradă locuieşti?
— Pe Dragon Alley. Dar n-o să puteţi ajunge cu
trăsura până acolo. Cartierul meu nu e boieresc.
— Mi-e de-ajuns un refuz, zise el. Pe al doilea nu-l
mai înghit. Bagă de seamă! Nu mă supăra. Altfel te
duc la pavilion.
Margery râse. Ştia bine că ameninţarea va rămâne
fără efect. Intuiţia ei îi dezvăluise adevăratul caracter
al patronului. Henry Sunderland era un om slab. O
femeie cu cap l-ar duce uşor de nas. Dar Henry n-o
interesa. Dick, omul ei, era un bărbat şi jumătate. De
aceea îl şi iubea. Îi plăcea să fie stăpânită. Iuţeala cu
care Mr. Sunderland cedase o dezamăgise. Ehe, de ce
nu era Dick director de uzină? Ar fi ştiut să se poarte
cu muncitorii şi cu fetele din ateliere. Pe Dick ar fi fost
geloasă foc. Mai bine că nu ajunsese director. Era mai
liniştită.
Apărură primele case din Cardiff. Henry se
încăpăţânase să o conducă până în poarta casei.
Margery dădu îndrumări vizitiului, care pătrunse într-
un labirint de uliţe strâmbe cu căsuţe mici,
înghesuite, lăsate pe o rână. Barăci de lemn, cu câte-o
ferestruică strâmtă, magherniţe pe jumătate năruite,

— 906 —
cu acoperişuri desfundate şi cârpite cu scânduri
înverzite de muşchi, colibe aproape îngropate în
pământ. Din coşurile scunde ieşeau anemice fire de
fum, smulse de vântul năprasnic. Curţile erau ca şi
inexistente. Cocioabele se buluceau uşă în uşă, într-o
promiscuitate dezgustătoare. La un moment dat
trăsura nu mai putu înainta prin noroi. Roata se
afunda până la osie.
— Întoarceţi-vă din drum, Sir, îl povăţui Margery.
Nu mai am decât doi paşi până acasă.
Sfatul era înţelept. Henry intrase însă într-o
aventură din care voia să iasă învingător. Cartierul
acesta hidos, ca un imens maidan de gunoaie îl
fascina, tocmai fiindcă era locuit de Margery.
Henry coborî din trăsură, oferind mâna sa fetei.
— Intră sub pelerina mea, spuse el cu autoritate. E
încăpătoare pentru trei ca tine.
Lui Margery nu-i plăcea continuarea escapadei. Nu-i
convenea să fie văzută sub pelerina directorului. Dacă
afla Dick? Nu fu însă chip să scape. Cu îndărătnicia
timidului, care are din când în când crize de voinţă,
Henry stărui să o ferească de violenţa ploii,
acordându-i protecţie sub ampla sa pelerină. Margery
găsi totuşi că nu avea motive să se alarmeze peste
măsură. Sub cortul acesta ambulant, nu o va
recunoaşte nimeni. Mai toţi locuitorii mahalalei se
aflau la lucru. Nu rămâneau acasă decât plozii
nevârstnici, nevestele şi bătrânii.
După ce se luptară cu nişte noroaie clisoase în care
piciorul se prindea ca într-o menghine, ajunseră la
cocioaba lui Margery. Pereţii erau coşcoviţi, iar

— 907 —
streaşina, adusă peste uşă, semăna cu un nas coroiat
de babă.
Fetei fi fu ruşine de aspectul mizer al locuinţei.
— Vă rog să nu intraţi, Sir, îl imploră ea. Înăuntru e
mare dezordine.
Henry îi ascultă rugămintea. Îi întinse mâna, apoi o
pofti să intre în casă.
— La înapoiere să nu vă rătăciţi pe străduţele
noastre spuse Margery.
— Nicio grijă. La revedere, Margery!
— La revedere, Sir.
Pentru a nu mai prelungi discuţia, Margery intră în
casă. Prin uşa care se închise în urma sa, Henry
avusese timp să vadă o încăpere cu pereţi văruiţi,
iluminată de un opaiţ muribund. Pe o laviţă lungă
erau întinşi ca nişte cârnaţi la grătar vreo şase sau
şapte copii de toate vârstele.
Henry era impresionat de acest spectacol. Nu-şi
închipuise că putea exista atâta mizerie.

— 908 —
 Capitolul şaisprezece
Richard concepea şi realiza totul în mare. Renovarea
palatului Andreea din Veneţia ilustră din plin această
concepţie. Lucrarea, de proporţii gigantice, dură un
an. Dacă edificiul ar fi fost construit din nou, ar fi
costat mai puţin.
Richard folosi trei arhitecţi cu renume, Luigi
Cagnola, Giuseppe Piermarini şi Alessandro Galli de
Bibiena, elevul celebrului florentin Ferdinando Fuga.
Aprobase proiectul final Wragby, preţiosul său
colaborator.
Palazzo Andreea fusese construit în plină Renaştere
de către celebrul Palladio, care realizase o capodoperă
a stilului clasic. În următoarele două secole,
proprietarii palatului îl renovaseră în diferite rânduri,
alterând în parte puritatea liniilor palladiene.
Guy Wragby voia să refacă clădirea după planurile
iniţiale, armonizând cele două aripi adăugate ulterior,
cu corpul central. Se folosiră cele mai scumpe
materiale. Marmură de Carrara şi Seravezza, de
Flandra şi din Pirinei. Marmură verde, trandafirie,
violetă, marmură cu ape galbene, marmură tigrată ori
cu vine aurii. Mozaicuri de aur şi de pietre
semipreţioase, balustrade de porţi interioare de bronz
şi argint. Grilaje exterioare de fier forjat desăvârşeau
decoraţia interioară. Stucaturi încadrau cu aur
frescele semnate de Tizian, esteticianul plin de
vioiciune şi sensibilitate, de Lotto, vizionarul patetic,
de impetuosul Perdenone, de Savoldo, cu delicatele şi

— 909 —
misterioasele sale lumini, de Romanino, cu
incandescenţele lui feerice, fresce pe care ostaşii lui
Masséna nu le putuseră smulge din pereţi.
Mai rămâneau de adus tablouri, mobilier, covoare,
statui şi lămpi care să populeze sălile, galeriile,
saloanele, coridoarele interminabile. Căci ceea ce
uitaseră francezii după jefuirea palatului era
neglijabil.
Pentru a procura piese autentice, şi de necontestată
valoare artistică, Wragby străbătu Italia în lung şi în
lat. Veneţia, Florenţa, Milano, Roma, Napoli, Pisa,
Genova şi alte multe oraşe fură cercetate de neobositul
Wragby. Richard îi pusese la dispoziţie nu numai
credite nelimitate, dar îi comunicase şi entuziasmul
său.
Rubicondul englez fusese o revelaţie pentru Richard.
Guy Wragby-Dolofanul era o ediţie înnoită şi adăugită
a lui Pico de la Mirandola. „Ştiu de toate, dar nimic
aprofundat”, spunea el cu blazare. „Toate talentele şi-
au dat întâlnire la naşterea mea. Din nenorocire, la
îmbulzeală, n-au putut să toarne asupră-mi decât
puţin din harul lor”. Wragby cânta la clavecin, la
vioară, la violoncel, şi chiar din flaut. Cânta frumos,
cu multă sensibilitate, dar nu era un virtuos. Picta cu
real simţ artistic, iar sculpturile lui animaliere erau
înzestrate cu o remarcabilă viaţă lăuntrică. Nu
strălucea însă în niciuna din aceste lucrări. Le lipsea
acel suflu pe care numai un artist genial le împrumută
operelor sale. Nici în literatură nu sclipea, deşi se
pricepea să întoarcă elegant fraza, să realizeze o
compoziţie echilibrată să zugrăvească veridic mediul

— 910 —
înconjurător. Wragby era priceput în medicină; fizica
şi chimia îi păreau o joacă de copil, iar matematicile
superioare nu mai prezentau pentru el nicio taină. Dar
niciuna din aceste ştiinţe nu-l pasionau îndeajuns
pentru a-l stimula să creeze teorii şi soluţii noi.
Wragby obişnuia să gândească despre el cu tristeţe:
„Sunt un perfect specimen al mediocrităţii strălucite.
În saloanele în care superficialul şi-a câştigat loc de
cinste fac figură onorabilă. Sunt preţuit pentru
sentinţele, aforismele şi cuvintele mele de duh.
Dincolo de cadrul acesta monden, utilitatea mea
dispare. Cred că m-am ratat. Aş fi preferat să fiu mai
puţin multilateral şi să câştig în adâncime ceea ce aş
pierde în suprafaţă”.
În serviciul lui Richard, avu însă prilejul fericit să
constate că se bucura de un talent deosebit, pe care
nu şi-l bănuise până atunci. Era un foarte priceput
critic de artă şi un anticar excepţional dotat. Piesele de
artă pe care le descoperi în cursul peregrinărilor
smulseră strigăte de admiraţie criticilor de artă.
Achiziţionă sute de tablouri, sculpturi, bibelouri,
covoare, mobile străvechi şi noi, fără ca gustul şi
priceperea sa să fi dat o singură dată greş.
În galeria de tablouri a palatului Andreea, pictorii
veneţieni erau reprezentaţi în exclusivitate. Gentile de
Fabiano, Antonello da Messina, Pisanello, fraţii Bellini
şi Carapacio, exponenţi ai Şcolii Veneţiene din epoca
Renaşterii, semnau patruzeci de piese. Titanii Veneţiei
din Cinquecento, Giorgione, cei doi Palma, Tizian, şi
Veronese figurau cu treizeci şi şapte de pânze, pe care
Wragby le scosese la lumină, scormonind prăvăliile

— 911 —
anticarilor, podurile bisericilor şi palatelor, participând
la licitaţiile publice ori oferind preţuri ispititoare
proprietarilor sărăciţi de războaiele care bântuiau
Italia. Secolul XVIII era reprezentat de un mare număr
de picturi de Piazzeta, Giuseppe Mario Crespi, Tiepolo,
Francesco Guardi şi Canaletto.
Când Wragby descoperea în câte un oraş îndepărtat
piese excepţionale, pentru care i se cereau preţuri
exagerate, anunţa pe Richard, cerându-i dezlegarea.
Acesta se deplasa uneori la faţa locului. Concediul
pe care şi-l luase de la sine putere îi îngăduia să-şi
folosească timpul după pofta inimii. Călătoriile acestea
îi deschiseră gustul pentru frumuseţea peisajelor
italiene, pentru monumentele arhitectonice, pentru
operele ei de artă. De altfel, Richard nu mai era de
mult un profan în acest domeniu. Andreea îl iniţiase
în tainele artelor frumoase. Înainte de a o cunoaşte,
cumpăra tablouri din snobism, sau pentru a face un
bun plasament. Datorită ei se deprinsese să
preţuiască frumosul realizat într-o pictură ce încânta
văzul, într-o statuie de proporţii admirabile, într-o
mobilă fină, cu linii armonioase. Guy Wragby, această
enciclopedie ambulantă, îi vorbise cu atâta
competenţă şi savoare despre marii artişti ai lumii şi
despre operele lor despre diversele epoci şi şcoli, încât
Richard ajunsese nu numai să aprecieze just o piesă
bună, dar să şi cunoască în linii mari evoluţia artei în
omenire.
Între timp, la Palazzo Andreea soseau necontenit
transporturi de mobile. Mese lungi construite după
principiul cartibulelor romane, mese lombarde cu

— 912 —
picioare în formă de colonade, mese cu himere după
moda florentină, scaune în formă de X adaptate după
curulele romane, jeţuri danteşti, jeţuri Savonarola, cu
incrustaţii de sidef sau fildeş, jeţuri cu spătarul
dantelat, credenze care imitau faţada noilor palate ale
timpului, cu portale, coloane şi pilaştri, arcuri şi
balcoane, cabinete Certosina, cufere sculptate în
formă de sarcofagii romane, cufere incrustate cu
medalioane de fildeş, cufere ştampilate de renumitul
Baccio de Aguala, cu picioare scurte în formă de
gheare de leu, tronuri florentine, cufere de Siena,
cufere de zestre pictate de Botticelli, Andrea del Sarto
şi Piero de Cosimo, paturi cu coloane canelate şi
baldachine bogat ornamentate, paturi cu perdele de
brocart, paturi de Turnir, de Perugia şi de Verona. Nu
lipseau nici mobilele moderne, inspirate după stilurile
Louis XIV.
Covoarele ofereau toată gama de tonuri
mângâietoare, pe care numai orientalii le stăpânesc.
Covoare de Shiraz şi Ispahan, de Tebriz şi Mossul, de
Belucistan şi Bukhara, de Arabistan şi Museabad, de
Mekea şi Ferahan.
Guy Wragby reuşi să creeze o ambianţă senzuală,
tipic veneţiană. Tablourile, vitraliile, tapiseriile şi
mozaicurile produceau o plăcere deosebită, o
delicateţe care se transmitea întregii fiinţe. În piesele
alese de el, desenul apărea oarecum pe al doilea plan,
accentul punându-se pe armonia caldă a tonurilor.
Draperiile superb colorate, stofele somptuoase, ţesute
în aur şi argint, desăvârşeau simfonia vizuală.
Tablourile înrămate magnific, statuile cioplite în

— 913 —
marmură, înfăţişau grupuri lascive, în poziţii
voluptuoase, cu braţe întinse provocator. Privitorul
avea impresia că surprinde şoaptele de dragoste ale
perechilor de îndrăgostiţi, imortalizate de penelurile
maestre. Bacante, silfide şi naiade, cu forme
splendide, dădeau viaţa saloanelor şi galeriilor feerice.
În atmosferă plutea o mireasmă arhaică, un fior de
voluptate. După fiecare colţ vizitatorul aştepta să audă
foşnetul unei rochii de mătase, impregnată cu
parfumuri tari.
În salonul cel mare trona un tablou în mărime
naturală al Andreei, semnat de Thomas Lawrence.
Celebrul portretist britanic era singurul pictor străin
de Veneţia care figura în colecţie. Tabloul adus de la
Londra era cel mai recent portret al Andreei. Astfel, ea
era simbolic prezentă la renaşterea prodigioasă a casei
pentru care nutrise întotdeauna o preferinţă tainică.
Atâta timp cât durase renovarea palatului, Richard
aşteptase cu înfrigurare sfârşitul lucrărilor. Toată
energia, toată puterea de muncă, şi-o pusese în slujba
acestei realizări. Avea credinţa că în palatul refăcut
din cenuşă, Andreea se va materializa, întâmpinându-l
cu braţele deschise, ca altădată.
Din clipa în care lucrările intraseră în faza finală, nu
mai călcase pe acolo. Wragby – în gustul căruia
Richard căpătase o încredere nestrămutată – primise
misiunea să dirijeze personal finisarea decorării
interioare. Richard voia să-şi rezerve emoţia estetică
de a pătrunde într-o casă în care să aibă impresia că o
baghetă magică, orânduise totul.
Pentru a rezista ispitei, plecă la Roma, într-o

— 914 —
călătorie de două luni. În acest timp Wragby îşi
desăvârşi opera. Orândui tablourile şi tapiseriile,
aşternu covoarele, amplasă mobilele, fixă pe socluri
statuile şi vasele de alabastru şi jad, atârnă draperiile
în falduri bogate, puse în funcţie fântânile arteziene şi
înmiresmă cu flori patioul de marmură.
La 15 aprilie când Richard se înapoie la Veneţia,
lucrările erau terminate. Palatul putea fi inaugurat.
Wragby îşi rugase prietenul să vină acasă în faptul
serii. Voia să-i facă o surpriză. Reuşita îi depăşi
aşteptările. Aproape de ora opt, gondola lui Richard se
angajă sub podul Rialto, care ascunsese până atunci
perspectiva palatului Andreea. Dar când ieşi de sub
graţioasa arcadă priveliştea oferită îl umplu de
încântare şi emoţie. Faţada palatului era muiată în
lumina a sute de torţe, ce aruncau pe apele lui Canale
Grande reflexe purpurii.
Puzderie de curioşi se îmbulzeau pe podul Rialto, ori
aşteptau în gondole imobilizate de-a lungul malului
trecerea invitaţilor spre palatul iluminat ca în
vremurile de splendoare ale Serenissimei Republici.
Mare le fu mirarea când o singură gondolă trase în
faţa scării de marmură verde, în capul căreia aşteptau
zece lachei în livrele de gală.
Când Richard puse piciorul pe prima treaptă, Guy
Wragby îi ieşi radios în întâmpinare. Era urmat de cei
trei arhitecţi, care făcuseră să reînvie în toată
splendoarea, capodopera lui Palladio. Wragby avusese
discreţia să nu invite alte persoane la inaugurare. Voia
să-l lase pe Richard să guste, fără martori, ambianţa
bogată în amintiri a lui Pallazzo Andreea.

— 915 —
 Richard pătrunse în marele vestibul de malahit.
Când văzu portretul Andreei, ochii i se umplură de
lacrimi. Omul acesta de fier care zdrobea cu nepăsare
tot ceea ce încerca să-i stăvilească mersul înainte,
plângea în faţa tabloului femeii pe care o iubise cu
pasiune. Wragby, observându-i emoţia, se întoarse
spre cei trei arhitecţi.
— Prieteni, vă fac o propunere. Să lăsăm pe Mr.
Sunderland să-şi viziteze singur palatul. Să savureze
pe îndelete minunile realizate de dumneavoastră. Iar
noi, cu îngăduinţa lui, să trecem la masă.
Cu privirile aţintite asupra portretului Andreei,
Richard înclină uşor capul în semn de încuviinţare.
Era recunoscător lui Wragby, căci îl ferea de
curiozitatea arhitecţilor. La un semn al acestuia,
lacheii se topiră. Apoi Wragby şi oaspeţii trecură în
sufragerie. În urma lor, uşile înalte de bronz sculptat
se închiseră fără zgomot.
Richard rămase singur în vestibul. Singur cu
Andreea, căreia penelul lui Lawrence îi împrumuta o
viaţă prodigios de veridică. Andreea trăia. Ochii ei
străluceau ca altădată; în obraji înfloreau trandafirii
gropiţelor; pe buze plutea fiorul unui surâs şăgalnic;
umerii goi, superbi aşteptau să fie mângâiaţi; sânii,
acoperiţi de valurile rochiei de seară, tresăltau în
ritmul respiraţiei.
Richard închise ochii… Cât de vie era pentru el
Andreea… Îi simţea şi acum prezenţa… Da! Îi simţea
prezenţa… Deschise ochii… Alături de el se afla
Andreea. Richard nu îndrăzni să se mai uite spre
portretul ei. Andreea se afla lângă umărul lui. Îl privea

— 916 —
cu ochii ei umezi şi calzi, de căprioară timidă. Cuprins
de extaz, de o bucurie ameţitoare, Richard îi oferi
braţul. Îi era teamă că făptura din preajma lui se va
topi în aer.
Deodată un fior plăcut îi străbătu fiinţa. Simţise pe
braţ atingerea mâinii ei fine şi uşoare. Nu îndrăzni să
vorbească. Se înclină spre ea, apoi cu mâna dreaptă
rămasă liberă făcu un gest larg, invitând-o la drum.
Împreună, urcară scara de marmură verde. Lumina se
revărsa din candelabrele de Murano, din lampadarele
de argint, din girandolele care plângeau cu lacrimi de
cristal. Richard zâmbea fericit. Înaintea lui, palatul îşi
desfăşura comorile. Nimeni nu avea să-i tulbure
plimbarea…
O fată în casă care terminase tocmai de făcut patul
în camera de dormit a stăpânului, traversa galeria
bizantină îndreptându-se spre scara de serviciu.
Deodată auzi paşi. Fără voie, se ascunse după o
coloană îmbrăcată în mozaic de aur şi de acolo privi
spre locul de unde se auzeau paşii.
La capătul galeriei apăru Mr. Sunderland. Surâdea
plin de încântare, ţinând capul uşor înclinat spre
stânga. Braţul stâng îndoit, şi puţin îndepărtat de
corp, se oferea cuiva.
Cui se oferea?… Lângă stăpân nu se afla nimeni…
Şi Richard păşi încet pe lângă coloana îmbrăcată în
mozaic de aur… Subreta se făcuse mică înapoia
precarului adăpost. Stăpânul trecu mai departe.
Zâmbea extatic. Pentru Richard, timpul se oprise în
loc…

— 917 —
 Capitolul şaptesprezece
La Veneţia lumea trăia în virtutea inerţiei,
hrănindu-se cu amintirile. Toate contribuiau la
această ambianţă de renunţare, de cedare, în faţa
adversităţilor sorţii; şi asfinţitul puţin glorios al
Republicii Sfântului Marc, care îngenunchease fără
luptă în faţa invadatorilor, şi lipsa de combativitate a
unei lumi îmbătrânite, moleşite de huzur şi atmosfera
molatecă, voluptuoasă, ce pusese stăpânire pe oraşul
lagunelor, şi lumina tamizată, mângâioasă, ce
îndulcea contururile peisajelor, dându-le o înfăţişare
ireală, fanatomică, de vis.
Însă dincolo de fruntariile acestui oraş lacustru, ce
agoniza fără murmur de împotrivire, omenirea trăia
într-un ritm trepidant, pe care Napoleon Bonaparte îl
accentua cu cadenţa trupelor sale ce mărşăluiau de-a
lungul şi de-a latul Europei.
Umbra prodigiosului corsican care luase în mâinile
sale destinele Franţei creştea necontenit, acoperind nu
numai vechiul continent, dar şi Africa, Asia şi cele
două Americi. Numele său, ce avea să se impună
definitiv asupra unei epoci, era rostit pretutindeni cu
aceeaşi teamă superstiţioasă.
În acele vremuri de răsturnări fără precedent,
bastonul de mareşal şi averile fabuloase, situaţiile
politice eminente şi celebritatea se cucereau peste
noapte. Tot peste noapte se prăbuşeau regate şi
imperii, se năruiau reputaţii socotite pană atunci
intangibile, se spulberau bogăţii despre care se

— 918 —
crezuse că vor sfida timpurile.
Aurul şi gloria erau mai mult ca oricând idolii la
modă.
După aur alergau generalii şi soldaţii de rând,
miniştrii şi tâlharii, cardinalii şi derbedeii, financiarii
şi copiştii, arhimilionarii şi nevoiaşii. În această lume,
prinsă în vârtejul unui ciocan monstru, angajamentul
financiar pus în mişcare de Richard Sunderland-
Beauclair, mergea din plin, cucerind noi zone de
influenţă, impunându-şi autoritatea în sfere tot mai
largi.
Richard socotea că îşi putea, în sfârşit, permite a se
bucura în linişte de vacanţa de care avea atâta nevoie.
În „Escorialul” său ducea o viaţă retrasă, monastică,
împărţită între tablouri, cărţi şi amintiri. Numai Guy
Wragby obţinuse privilegiul de a-i împărţi sihăstria.
Secretarii lui Richard aveau sinecurile cele mai bine
plătite din Europa. Adeseori treceau zile întregi fără a
fi chemaţi de patron. Sarcina lor era simplă. La 1 şi 15
ale lunii, prezentau rezumatul rapoartelor ordinare
sosite cu regularitate de la întreprinderile controlate
de Casa Sunderland. Numai rapoartele extraordinare,
ce se referau la afaceri în afara rutinei, erau citite în
extenso patronului. Acesta le asculta fără comentarii.
La sfârşit, dacă nu era de acord cu conţinutul lor dicta
scrisori cu observaţii, pe care secretarul de serviciu le
expedia de îndată celor interesaţi. Dar aceasta se
întâmpla foarte rar.
Patronul avea deplină încredere în colaboratorii săi.
Şi Amaury de Beaumont-Challais şi William McFee şi
Wilbur Morrison şi Adrien de Beaulieu şi Chastellux şi

— 919 —
Nathaniel Fanning îşi dovediseră în repetate rânduri
devotamentul şi priceperea. Numai cu Joe Phipps
dăduse greş. Dar nu îşi făcea sânge rău. Greşelile sunt
omeneşti.
De un an şi jumătate, de când îşi stabilise reşedinţa
la Veneţia, ducea o existenţă calmă, căreia îi aprecia
dulceaţa.

În vara anului 1801 chemă în Italia pe Robert.

Acum îi înţelegea pasiunea pentru artă, pentru
frumos. Cine ar preţui mai bine decât Robert comorile
adunate cu atâta trudă în Palazzo Andreea? L-ar fi
adus şi pe Francis-Andrew, băiatul cel mare al
Andreei, dar acesta era prea nevârstnic pentru o
călătorie de la Londra la Veneţia, în vremuri atât de
tulburi. Afară de aceasta, Richard n-ar fi agreat
prezenţa contesei de Vigneaux, guvernanta băiatului.
Nu avea nimic împotriva ei. Madame de Vigneaux era
o femeie cumsecade, care creştea cu dragoste pe
Francis-Andrew. Însă de la moartea Andreei, Richard
nu mai putea suferi prezenţa femeilor în preajma sa.
Robert nu înşelă aşteptările tatălui său. Din clipa în
care păşi pragul palatului, manifestă un entuziasm
fără margini. Colecţia de picturi şi de sculpturi îl
umpleau de încântare. Toată ziua cutreiera galeriile de
tablouri, zăbovind ore întregi în faţa vreunei piese
excepţionale. O privea de aproape, ori de la depărtare,
îi studia desenul, îi analiza coloritul, consultând în
acelaşi timp catalogul împănat cu date istorice şi
aprecieri critice, alcătuit de Wragby cu multă migală şi
competenţă.

— 920 —
 Richard era încântat de succesul colecţiei sale.
Admiraţia lui Robert îl răsplătea pentru eforturile şi
sumele imense cheltuite. În cursul acestei vacanţe,
Richard ajunse să-şi preţuiască îndeosebi feciorul.
Inteligenţa lui vie, dragostea pentru artele frumoase,
rafinamentul înnăscut, talentul cu care mânuia el
însuşi penelul, fără să fi studiat cu aprofundare
pictura, îl făceau să crească în ochii tatălui. Dar
Robert era înzestrat şi cu alte calităţi. Spre deosebire
de timidul şi urâţelul Henry, avea o prestanţă
princiară trăsături agreabile, o siluetă impecabilă şi
maniere de diplomat.
Ce anume determinase această deosebire de
caracter între cei doi fraţi? Richard îşi punea adeseori
întrebarea, fără să poată răspunde.
— Robert va fi diplomatul familiei, spunea el lui
Wragby, care înclina din cap în semn de încuviinţare.
Nici Henry nu e băiat rău. Cred că mai târziu, după ce
se va dezbăra de timiditatea sa, va da dovadă de reale
calităţi de conducător. Henry, în ciuda aparenţei, are
un fond solid. Robert însă, e tipul omului de lume, al
negociatorului desăvârşit. Sub o politeţe captivantă
ascunde o abilitate machiavelică. Îmi seamănă. Abia
aştept să-l pun la încercare. Păcat că e prea tânăr.
— La vârsta lui, olandezii se însoară şi se conduc
singuri, îl corectă Wragby.
— Adevărat. Îmi amintesc că la Albany, în statul
New York, am asistat odată la nunta unui tânăr de
şaptesprezece ani. Chiar a doua zi şi-a deschis un
depozit de cherestea. Bineînţeles, cu sprijinul
părinţilor, care i-au dat însă deplină libertate de

— 921 —
acţiune. Cu prilejul ultimei mele deplasări în America,
l-am întâlnit pe olandezul meu. S-a îngrăşat, are o
figură prosperă, lanţ gros de aur la brâu şi inel de
rubin în deget. Deşi a împlinit abia 24 de ani, e tatăl a
şase copii şi proprietarul unei firme independente şi
înfloritoare… Aş fi foarte încântat, Wragby dacă Robert
mi-ar urma pilda. Abia aştept să-l văd la lucru. Mă
bucur că pictează, că stăpâneşte clavecinul. Însă
acestea sunt talente de salon. Robert trebuie să fie om
de afaceri. Şi va fi. Îl voi pregăti în această direcţie.
— Nu e prea devreme? Poate că ar fi mai bine să-l
laşi să se bucure de tinereţea lui. De tinereţea aceasta
nepreţuită, pe care firea ţi-o dăruieşte o singură dată
în viaţă. Dacă o iroseşti prosteşte…
— Tinereţea fără bani, fără satisfacţii materiale nu
face niciun ban. Aurul şi puterea alcătuiesc scopul
vieţii. Dacă n-aş fi avut aur, Wragby, crezi că aş fi
putut să mă bucur de aceste comori adunate de tine?
Le-aş fi admirat o dată sau de două ori la muzeu, apoi
aş fi plecat acasă, unde aş fi mâncat brânză cu pâine.
Tinereţea petrecută în sărăcie e tot atât de penibilă ca
şi o cameră neîncălzită în miez de iarnă. Poţi să te
înfierbânţi jucând tontoroiul şi suflându-ţi în mâini.
Oricât te-ai zbate, oboseala şi frigul te doboară. Aşa se
întâmplă şi în viaţă. Sărăcia îţi sleieşte puterile, îţi taie
avântul, te înăcreşte. Ah! La dracu’ cu mizeria! Sărăcia
e bună doar pentru nevolnici şi pentru proşti. Cineva,
Wragby, spunea că fericirea trece prin stomac. Avea
dreptate. Mare dreptate. Sărăcia şi fericirea se au tot
atât de rău ca şi câinele cu pisica. Nevoiaşii au uneori
iluzia fericirii. Dar ca şi fata morgana, această fericire

— 922 —
e insesizabilă. Când crezi că ai pus mâna pe ea,
dispare… cu aur, însă, o cumperi. Fericirea e ca şi o
femeie uşoară. Se dă aceluia care o plăteşte mai bine.

Preliminariile păcii dintre Anglia şi Franţa, semnate

la 1 octombrie 1801, stârniseră un val de entuziasm
dincolo şi dincoace de Canalul Mânecii. Iluminaţii,
jocuri şi artificii, defilări de trupe, manifestaţii
populând de bucurie şi recunoştinţă pentru
înţelepciunea bărbaţilor de stat care puseseră capăt
războiului, serbări monstre, recepţii oficiale, muzici
militare în pieţele publice, jocuri săltăreţe încinse în
plină stradă, contribuiau să creeze o atmosferă de
exuberantă veselie, atât la Paris, cât şi la Londra.
Oamenii erau fericiţi că scăpaseră de frica războiului,
de frica mizeriei, de frica morţii.
O eră de pace se deschidea pentru întreaga omenire.
„Războiul a fost definitiv înmormântat”, strigau euforic
pacifiştii. Cortegii groteşti purtau la cimitir osemintele
zeului Marte. În văzduh plutea triumfător porumbelul
păcii.
În această ambianţă de armonie generală căzu ca
un trăsnet scrisoarea pe care Amaury de Beaumont-
Challais o primi într-o zi de la Richard Sunderland.
După ce o citi, Challais se frecă neîncrezător la ochi,
se ciupi de braţ, spre a se asigura că nu visează apoi
murmură consternat:
— Aceasta e curată nebunie!
Mesajul fusese cifrat. El însuşi îl tălmăcise. Nu
reuşea să se dumirească. Îl reciti. Poate că în chipul
acesta va izbuti să-i prindă tâlcul.

— 923 —
 „20 septembrie 1801
Palazzo Andreea
Veneţia

Dragul meu conte,

Sunt informat că în momentul de faţă Primul
Consul cumpăneşte cu miniştrii săi atitudinea pe care
guvernul francez urmează să o adopte faţă de aşa-zisa
Republică din Saint-Domingue, creată de negrul
Toussaint-Louverture şi faţă de constituţia impusă de
acesta, fără a fi consultat în prealabil Franţa.
După cum ştiţi şi dumneavoastră interesele casei
Sunderland-Beauclair din Saint-Domingue sunt
considerabile. Interesele acestea cer azi răsturnarea
regimului dirijat de Toussaint-Louverture. Casa
Sunderland-Beauclair nu dispune pentru moment de
mijloace suficiente pentru a da singură această
lovitură. Îndată după primirea acestui mesaj, vă rog,
conte, să luaţi legătură cu Monsieur de Talleyrand.
Este în interesul nostru ca Franţa să întreprindă o
acţiune militară spectaculoasă împotriva Republicii
din Saint-Domingue. Din informaţiile secrete pe care
le-am primit până în prezent, rezultă că Primul Consul
înclină spre o intervenţie armată, dar că ministrul de
finanţe şi elemente moderate din guvern încearcă să-l
determine a adopta o atitudine împăciuitoare,
invocând reaua stare financiară a statului.
Vă autorizez să declaraţi ministrului Afacerilor
Externe că Banca Sunderland-Beauclair din Paris este
dispusă să acorde Franţei un credit de cincizeci de

— 924 —
milioane de franci pentru finanţarea expediţiei militare
proiectată de Primul Consul. La nevoie, puteţi urca
plafonul la optzeci milioane de franci. Bineînţeles,
armamentul necesar va fi pus la dispoziţie de uzinele
noastre din Franţa. Cea mai mare parte din împrumut
va fi acordată sub formă de tunuri, puşti şi muniţii,
livrate de noi.
Vă mai autorizez să acceptaţi o dobândă care poate
coborî până la patru la sută. Creditul va fi garantat de
impunerile publice.
Este absolut necesar ca ministrul afacerilor externe
să îmbrăţişeze punctul nostru de vedere. Pentru a-i
câştiga acordul necondiţionat, îi puteţi oferi – sub o
formă pe care o veţi socoti mai potrivită – suma de
cinci milioane de franci.
Casa Sunderland-Beauclair are neapărată nevoie de
acest război. Regimul lui Toussaint-Louverture trebuie
să înceteze, în cel mai scurt timp.
În următoarele cinci zile, fiul meu, Robert
Sunderland va sosi la Paris, cu instrucţiuni
suplimentare.
De rezultatul acestor negocieri, răspundeţi personal.
Primiţi vă rog, expresiunea sentimentelor mele
prieteneşti.

Richard S.-B.”

Challais era perplex. În zorii unei păci cucerită cu

preţul atâtor sacrificii i se cerea să maşineze
declanşarea unui nou război. Evident că afacerea avea
dedesubturi adânci şi întunecoase, cărora, spre

— 925 —
ruşinea sa, nu le pătrunsese taina.
Autoritatea deplină şi neştirbita libertate de acţiune
şi de iniţiativă pe care i-o acordase Richard
Sunderland în ultimii ani îl familiarizase cu gândul că
devenise, dacă nu un egal al marelui patron, cel puţin
un personaj de prim plan. Ori, de data aceasta
constata că nu era consultat şi nici măcar informat
din timp asupra acţiunilor pe care înţelegea să le
întreprindă şeful său. Era tot atât de ignorat şi de
ignorant, ca şi ultimul său funcţionar. Această
concluzie tristă, care se impunea de la sine, îi răcori
considerabil entuziasmul şi îi atinse dureros amorul
propriu.
Nu era însă chip a se răzvrăti. Cu Richard
Sunderland-Beauclair nu se glumea. O zi întreagă îşi
elaboră Challais planul de bătaie. Discuţiile cu
Talleyrand aveau să fie delicate. Una e să pui la cale
cu ministrul de externe speculaţii bursiere, şi alta e să
încerci a-i impune soluţii politice de greutatea celei
preconizate de Richard Sunderland.
Este adevărat că în ultimii ani se stabiliseră
oarecum relaţii de prietenie între el, Challais şi şeful
departamentului Afacerilor Externe. Amândoi erau
nobili în această lume de „bădărani parveniţi”,
amândoi erau setoşi de îmbogăţire, amândoi erau
personaje de frunte. Talleyrand pe plan politic,
Challais pe plan financiar.
Informaţiile politice secrete, furnizate de fostul
episcop de Autun şi capitalurile uriaşe puse la
dispoziţie de Richard Sunderland, prin intermediul lui
Challais, dăduseră până atunci rezultate fructuoase.

— 926 —
 După înfrângerea austriecilor la Marengo,
Talleyrand reuşise să-l determine pe generalul conte
de Saint-Jullien, delegatul guvernului de la Viena, să
semneze preliminariile unei păci, care nu fuseseră
însă recunoscute de guvernul austriac. Numai după
noi şi arzătoare negocieri diplomatice, susţinute de
energice acţiuni militare, Franţa reuşise să impună
pacea. Dar discuţiile secrete purtate în acele zile
tulburi, procuraseră iniţiaţilor cele mai favorabile
ocazii de a specula valori în bursă. Numai în cursul
acelor negocieri, cu suişurile şi coborâşurile lor,
Talleyrand şi Sunderland realizaseră beneficii de peste
cincisprezece milioane de franci, speculând fondurile
de Stat.
Câteva luni mai târziu, în timpul negocierilor
purtate cu Austria, pentru încheierea tratatului de
pace ce avea să fie semnat la Lunéville, Franţa
obţinuse ca Imperiul Austriac să plătească în
întregime rentele emise de acesta în provinciile
belgiene. În baza informaţiilor primite de la Talleyrand,
Richard Sunderland cumpărase la un curs foarte
scăzut titluri depreciate. Când acordul asupra
împrumuturilor de stat austriece fusese dat
publicităţii, urmase o perioadă de urcare bruscă a
cursurilor, care prilejuise asociaţiei Talleyrand-
Sunderland, un beneficiu net de patrusprezece
milioane de franci.
După semnarea păcii de la Lunéville, realizaseră un
beneficiu de douăzeci şi două de milioane, speculând
rentele emise de statul francez. La bursa de la Paris,
apariţia contelui de Montrond, agentul secret al lui

— 927 —
Talleyrand, însoţit de Challais, împuternicitul lui
Richard Sunderland, stârnea întotdeauna senzaţie.
Speculatorii ştiau că prezenţa lor avea să fie urmată
de lovituri spectaculoase. Comentându-le, Richard
Sunderland declarase într-o zi lui Robert, pe care
începuse să-l iniţieze în tainele marilor speculaţii
bursiere:
— La bursă câştigă numai marii speculatori, care
joacă, bizuindu-se pe informaţii precise. Ceilalţi,
inclusiv căţelandrii care se învârtesc printre dulăi
după câte un oscior, pierd fără excepţie. E mai uşor să
câştigi la loterie, decât la bursă…
Audienţa pe care Challais o ceru lui Charles de
Talleyrand fu imediat acordată. Ca de obicei, emisarul
lui Richard Sunderland intră în cabinetul ministrului
înaintea ambasadorilor, a funcţionarilor superiori şi a
solicitanţilor, îmbulziţi în anticameră.
Talleyrand stătea adâncit în fotoliu din faţa mesei
sale de lucru. Indolent din fire, afecta o lenevie de care
făcea paradă. Nu aprecia nici funcţionarii excesivi de
zeloşi. Referindu-se într-o zi la aceştia, îi calificase în
termeni duri: „Zelul exagerat ascunde cea mai patentă
mediocritate. Oamenii formaţi de mine sunt devotaţi,
punctuali şi graţie educaţiei pe care le-am făcut-o,
foarte puţin zeloşi”. Proverbial de comod, dicta fără să
se grăbească, făcând pauze lungi şi glumind cu
secretarii. Într-o zi, fiind obligat de protocol să trimită
o scrisoare autografă unui prinţ elector din
Confederaţia Germană, exclamase cu indignare: „E
îngrozitor să compui şi să scrii în aceiaşi timp. Ştii
ceva, d’Hauterive, se adresase el secretarului, am să

— 928 —
scriu, dar să-mi dictezi dumneata”.
Vizita lui Challais făcu plăcere lui Talleyrand.
— Luaţi loc, dragul meu conte. Cu ce vă pot fi de
folos?
Challais nu se simţea în largul său. Îi era penibil să
intre în subiect.
— Excelenţă, ieri dimineaţă am primit un mesaj din
partea marchizului de Beauclair. Marchizul m-a rugat
să fiu interpretul său pe lângă Excelenţa Voastră,
asigurând-o de toată consideraţia şi devotamentul
său.
— Vă mulţumesc cu recunoştinţă, conte. Vă rog să
transmite marchizului de Beauclair expresia înaltei
consideraţii pe care o port unui om superior.
După acest preambul urma partea cea mai grea:
intrarea în temă.
— Excelenţă, în marea sa iubire pentru Franţa,
marchizul m-a autorizat să vă declar că este gata să
pună la dispoziţia Primului Consul creditele necesare
reconstrucţiei imperiului colonial francez. Marchizul a
fost informat de obiectivele politicii coloniale a
Primului Consul. Sedus de aceste proiecte măreţe, a
hotărât să-l sprijine cu toate resursele sale.
— Conte, sunt profund impresionat de sentimentele
marchizului de Beauclair faţă de Franţa. Voi transmite
oferta sa Primului Consul. Mi-aş permite să vă pun o
întrebare: Aţi luat legătura şi cu ministrul de finanţe?
— Nu încă, Excelenţă. Dar nu voi întârzia s-o fac.
Marchizul de Beauclair este dispus să pună la
dispoziţia Primului Consul un credit de cincizeci de
milioane de franci, care ar putea fi eventual majorat,

— 929 —
în funcţie de necesităţile trupelor expediţionare.
— Credeţi-mă, conte, că apreciez generozitatea
marchizului. Sunt încredinţat că Primul Consul va
accepta oferta şi va însărcina pe ministrul de finanţe
să acorde marchizului garanţiile necesare.
— Marchizul este îndeosebi interesat în recuperarea
insulei Saint-Domingue, acest giuvaer al imperiului
colonial francez.
— Ce coincidenţă, zâmbi Talleyrand. Saint-
Domingue este în momentul de faţă cel mai apropiat
obiectiv al Primului Consul.
Challais se simţea din ce în ce mai stingherit.
Ajunsese la partea cea mai delicată a negocierilor.
— După câte sunt informat, spuse diplomatul, un
grup de bancheri, în frunte cu Ouvrard, negociază cu
Ministrul de Finanţe şi cu Ministrul de Război,
finanţarea şi aprovizionarea corpului expediţionar care
se pare că va fi trimis în Saint-Domingue. Până acum,
nu s-a încheiat niciun acord definitiv cu atât mai mult
cu cât în consiliul de miniştri s-au ridicat numeroase
voci împotriva unei acţiuni militare franceze în această
parte a lumii.
— Excelenţă, marchizul ar prefera să suporte singur
cheltuielile acestei expediţii. Nu i-a plăcut niciodată să
lucreze cu Ouvrard şi cu grupul acestuia… În ceea ce
priveşte oportunitatea unei acţiuni militare, adaugă
Challais după o tăcere abil dozată, socotesc că nu mai
este necesar să pledez. Excelenţa voastră este desigur
încredinţată că prestigiul Franţei impune o intervenţie
armată energică împotriva guvernului marionetă
prezidat de Toussaint-Louverture. Acest negru care

— 930 —
îndrăzneşte să se proclame preşedinte al Republicii
Saint-Domingue. Excesele sângeroase ale negrilor,
care au nesocotit drepturile albilor stabiliţi pe insulă
nu pot rămâne nesancţionate. Invocând principiile
revoluţiei, o bandă de aventurieri de culoare, a
instaurat un guvern ilegal, a proclamat o constituţie
grotescă şi sfidând drepturile Franţei, a început să
încheie acorduri economice şi financiare cu alte state.
— Dacă nu mă înşel, spuse Talleyrand, acordurile
încheiate de Toussaint-Louverture au lezat şi
interesele marchizului de Beauclair.
Challais socoti că a sosit momentul să-şi dezvăluie
intenţiile.
— Într-adevăr, interesele sale în insulă au fost
oarecum lezate. Dar nu acesta este esenţialul. Pentru
a valorifica drepturile Franţei, încălcate de acest
Toussaint-Louverture, marchizul de Beauclair este
dispus să facă sacrificii substanţiale. Colaborarea
rodnică dintre Excelenţa Voastră şi marchizul de
Beauclair, ar putea da rezultate fericite şi în această
împrejurare…
— Interesele marchizului şi ale mele personale,
conte, au coincis întotdeauna. Aş fi fericit să coincidă
şi pe viitor. Voi fi interpretul său pe lângă Primul
Consul. Voi lua legătura şi cu Barbé-Marbois. Va fi
încântat să negocieze cu dumneavoastră. Păstraţi, vă
rog legătura cu mine. Diseară, voi participa la o
reuniune a Cabinetului la Saint-Cloud. Sper să obţin
unele rezultate.
Challais se ridică. După ce îşi exprimă satisfacţia
pentru înţelegerea arătată de Talleyrand, continuă,

— 931 —
vorbind ca de un fapt divers:
— Am uitat, Excelenţă, să vă comunic că rentele
dumneavoastră de stat şi valorile pe care le-aţi depus
în banca noastră, au fructificat prodigios. Numai în
ultima săptămână, beneficiile dumneavoastră se
cifrează la cinci milioane de franci.
Talleyrand surâse fin.
— Magnific. Nu e de mirare că banca
dumneavoastră are cea mai solidă reputaţie.
Plasamentele pe care le faceţi sunt geniale. Cinci
milioane beneficii într-o singură săptămână! Într-
adevăr, magnific!
După ce părăsi biroul ministrului, Challais cugetă
adânc asupra discuţiei purtate. Avea ciudata impresie
că Talleyrand ştia mai multe decât lăsase să se
înţeleagă. Nu era exclus ca între ministru şi Richard
Sunderland să se fi purtat o corespondenţă, despre
care Challais să nu fi ştiut nimic. Care era sursa
informaţiilor politice secrete obţinute de Sunderland?
Această chestiune merita să fie serios studiată.
În orice caz zarurile fuseseră aruncate. Rămânea de
văzut dacă vor câştiga jocul.
Grava hotărâre luată de Richard, fără a consulta pe
nimeni, avea o justificare serioasă. La 18 septembrie,
primise de la Adrien de Beaulieu, ginerele său, un
raport care îl trezise din letargie.

„27 august 1801

Cap Français
Monsieur,
În cursul dimineţii am primit o notificare din partea

— 932 —
generalului Limonade, adjunctul preşedintelui
republicii Saint-Domingue, prin care am fost
încunoştiinţat că guvernul acestei republici a hotărât
să rupă tratativele economice şi financiare purtate cu
delegaţii noştri.
Până în ultimul moment, negocierile au fost duse
într-un spirit de prietenie şi colaborare, care ne
îndrituia să credem că acordul final va fi încheiat în
cel mai scurt timp, spre satisfacţia ambelor părţi, şi în
special a noastră.
În minuta semnată la 26 august a.c., se stabilise ca
uzinele noastre de la New Schenectady să furnizeze
trupelor Republicii Saint-Domingue 30.000 de puşti,
100 tunuri uşoare, 60 mortiere, 50 tunuri pentru
fortificaţii, 10.000 butoiaşe cu pulbere şi 15.000
ghiulele.
Şantierele navale din Bermude şi din Jamaica aveau
sarcina să predea până la sfârşitul anului patru nave
de transport de tonaj mijlociu, dar susceptibile a fi
înarmate, şi transformate în vase de cursă. Banca
noastră din New York urma să acorde un împrumut
de cinci sute de mii de dolari. În schimbul acestora,
guvernul Republicii Saint-Domingue, îşi lua obligaţia
să concesioneze pe 25 de ani, următoarele:
— 600 plantaţii de zahăr din cele 790 existente.
— 1500 plantaţii de indigo din cele 3150 existente..
— 50 plantaţii de cacao. Adică totalitatea lor.
— 1000 plantaţii de cafea din cele 2119 existente.
— 182 distilerii de tafia. Totalitatea lor.
— 10 cărămidarii din 26.
— 3 pielării din 6.

— 933 —
 — 200 cuptoare de var din 390.
În plus, se asigura flotei noastre comerciale
exclusivitatea transportului de mărfuri provenite din
Saint-Domingue.
Un singur lucru nu reuşisem a obţine. Restituirea
domeniilor Effingham, confiscate în timpul revoluţiei.
Mr. Wilbur Morrison, care a fost prezent la tratative, a
declarat că nu va semna acordul final, până când nu
se va realiza şi acest punct. Generalul Toussaint-
Louverture, care a participat la ultima şedinţă, părea
să se încline în faţa ultimatumului.
Vă închipuiţi consternarea noastră, când a doua zi,
am primit nota generalului Limonade, prin care eram
pur şi simplu concediaţi.
Mr. Morrison a încercat să aibă o nouă întrevedere
cu generalul Toussaint-Louverture. Ar fi fost dispus să
facă o serie de concesii. Dar generalul a refuzat să-l
primească.
Din investigaţiile noastre, am reuşit să aflu cui
datoram acest insucces. În timp ce delegaţii noştri
negociau cu reprezentanţii guvernului din Saint-
Domingue, un grup de bancheri şi fabricanţi din New
York şi Philadelphia, printre care Ezra Sherman şi
Zechariah Abercrombie, cumnatul dumneavoastră, au
trimis lui Toussaint-Louverture o ofertă mai
avantajoasă pentru el, decât cea prezentată de noi.
Fără să ne informeze asupra tratativelor duse cu
concurenţii noştri, delegaţii guvernului ne-au dus cu
vorba.
Potrivit acordului încheiat cu firmele americane, Mr.
Abercrombie va furniza armamentul necesar la preţuri

— 934 —
sensibil inferioare celor fixate de noi. Se pare că aceste
reduceri masive au fost posibile datorită unor noi
procedee de fabricaţie, pe care Joe Phipps, fostul
director al uzinelor de la Schenectady le-a pus la
dispoziţia cumnatului dumneavoastră. În urma
situaţiei create, Mr. Morrison a plecat la New York. Eu
rămân la Cap Français, unde aştept instrucţiunile
dumneavoastră.
Vă rog să primiţi Monsieur, asigurarea sentimentelor
de devotament profund ce vă poartă al dumneavoastră
servitor,

Adrien de Beaulieu.”

În timpul lecturii, mânia lui Richard ajunsese la

paroxism. Vestea amestecului lui Erza Sherman şi al
lui Zechariah Abercrombie în afacerile sale, îl pusese
pe jăratic.
„L-am avut pe Sherman în mână. Şi nu l-am zdrobit.
L-am lăsat să-mi scape printre degete. Iar neisprăvitul
de Abercrombie mă înfruntă pe faţă. Nenorociţii ăştia
îşi închipuie că sunt un om terminat. Că pot să mă
joace. Dar nu suntem decât la actul întâi. Până la
final, mai e mult, Abercrombie! Vameşul acesta
pricăjit maimuţăreşte pe marii industriaşi. S-a angajat
într-un joc primejdios, care-i depăşeşte puterile. Pe
Patrick l-a tras pe sfoară. Dar cu mine i se înfundă.
Iar pe acest Toussaint-Louverture, pe acest negru
infect, care se împăunează cu titlul de general, îl voi
arunca iarăşi în robia din care abia a reuşit să scape.
Cât despre guvernul lui de cioroi, voi avea grijă să-l

— 935 —
pun la respect. Pe toţi aceşti miniştri şi generali îi voi
însemna cu dangaua înroşită în foc, apoi îi voi pune să
tragă la plug, pe domeniile pe care au îndrăznit să mi
le confişte.”
În noaptea aceea, se învârtise ca un tigru în cuşcă,
elaborând felurite planuri de luptă. În cele din urmă,
se oprise la o formulă menită să rezolve radical criza.
Lichidarea integrală a republicii lui Toussaint-
Louverture.
Totdeodată, expediase la Paris pe secretarul său
Jules Lafont cu misiunea de a face să parvină la
Ministerul de Război o notă asupra înarmărilor masive
ale Republicii Saint-Domingue. Ministrul trebuia să
ajungă la concluzia că pregătirile militare erau
îndreptate împotriva Franţei. Lafont mai avea sarcina
să iniţieze o violentă campanie de presă împotriva lui
Toussaint-Louverture şi a republicii sale de negri. Pe
orice cale trebuia creat un curent de opinie favorabil
unei acţiuni militare împotriva răzvrătiţilor care
cutezau să nesocotească drepturile imprescriptibile ale
Franţei asupra insulei Saint-Domingue.
Richard avea un puternic atu. Serviciul său de
informaţii îi adusese, nu demult, la cunoştinţă
intenţia Primului Consul de a reconstitui imperiul
colonial francez. În acelaşi timp, Richard trimisese un
mesaj cifrat lui Beaulieu, ordonându-i să rămână la
Cap Français, până la noi dispoziţii. Îi mai recomanda
să fie pregătit pentru orice eventualitate.
Intervenţia lui Richard era oportună. Milioanele
puse la dispoziţia Franţei, risipiră ultimele şovăieli ale
Primului Consul. Napoleon Bonaparte nu avea de

— 936 —
gând să tolereze „aerele de dictator” ale lui Toussaint-
Louverture, care mai făcu greşeala de a anexa la
republica sa neagră şi partea spaniolă a insulei.
Către mijlocul lui octombrie, Primul Consul porni la
organizarea unei mari expediţii militare. Încredinţă
comanda supremă generalului Leclerc, cumnatul său,
care-şi dovedise talentele de strateg în bătăliile de la
Mont-Cenis, Mincio şi Rivoli. Soldaţii, căliţi în
campaniile din Egipt, Germania şi Italia, nu vor avea
ce alege din trupele de negri ale lui Toussaint-
Louverture.
La 20 noiembrie, Adrien de Beaulieu primi o
laconică notă cifrată din partea socrului său.

„Fii gata. Un corp expediţionar pus sub comanda

generalului Leclerc, va debarca în Saint-Domingue, cel
mai târziu în primele zile ale lui ianuarie. Agenţii
dumitale vor da TOT sprijinul francezilor. Mă bizui pe
dumneata. Urmează instrucţiuni.
Richard S.B.”

*
— În Saint-Domingue, revoluţia a creat o situaţie
mult mai complicată decât în Franţa, zise Mr. Tobias
Lear, consulul Statelor Unite, aprinzându-şi pipa şi
aspirând cu voluptate fumul de tutun cu aromă de
smochine şi miere.
Mr. Lear avea în seara aceea trei invitaţi de seamă.
Pe Adrien de Beaulieu, pe cavalerul Georges de
Ribérac, agentul casei Sunderland în Saint-Domingue
şi pe Mr. Micah Crump, împuternicitul fabricii de

— 937 —
armament Abercrombie and Co. de la Terrytown, N Y.
Tobias Lear deţinea de doi ani postul de consul al
Statelor Unite la Cap Français. Profund cunoscător al
Indiilor Occidentale, era tot atât de familiarizat cu cele
mai mărunte insule din Marea Caraibilor, ca şi cu
orăşelul său natal.
La şaizeci de ani, se putea mândri cu o viaţă
aventuroasă, gustată din plin, care-i oferise satisfacţii
materiale substanţiale. Avea un cont apreciabil la
bancă şi din când în când făcea afaceri lipsite de
spectaculozitate, dar şi de primejdii. Înţelept, socotise
că la vârsta sa nu mai avea rost să joace totul pe o
carte. Acceptase postul de consul, fiindcă îi asigura o
situaţie onorabilă, o bătrâneţe tihnită şi posibilitatea
de a trăi mai departe, în mijlocul acestei lumi exotice
pe care o iubise cu patimă.
Rotund, bonhomme, prietenos cu toată lumea,
reuşise să-şi creeze în Saint-Domingue numai
simpatii. Şi albii şi negrii, aveau o egală încredere în
el. Tobias Lear era lipsit de prejudecăţi rasiale. „În
afaceri, spunea el, banii n-au miros şi oamenii n-au
culoare.”
În general avea mult tact. Îi plăceau musafirii şi
mesele copioase. La ospeţele lui, invitaţii se simţeau
întotdeauna în largul lor. Tobias Lear nu poftea
niciodată la acelaşi praznic oameni cu convingeri
politice divergente, ori cu interese economice
potrivnice.
De data aceea fusese victima împrejurărilor. Era mai
bine informat ca oricine de duşmănia dintre casa
Sunderland şi grupul rival de industriaşi şi fabricanţi

— 938 —
din care făcea parte şi Zechariah Abercrombie.
La cină poftise numai pe Beaulieu şi pe Ribérac.
Înainte de a se aşeza la masă, căzuse fără veste în
mijlocul lor Mr. Crump. Cu o neobrăzare iritantă,
acesta stăruise să zăbovească, până ce gazda se
simţise obligată să-l reţină la masă.
Crump, îşi zicea consulul, nu e plămădit din aluatul
acelor neguţători pricepuţi să facă o artă din
îndeletnicirea lor. Îndrăzneţ, insinuant, gata să dea
buzna acolo unde nu i se deschideau uşile, era tipul
parvenitului, al însetatului după bani şi lovituri tari.
Succesul obţinut recent de grupul pe care-l reprezenta
îl umplea de trufie. Rămăsese la masă, numai pentru
a umili prin prezenţa sa pe Beaulieu şi pe Ribérac.
Gazda se silea să menţină conversaţia pe făgaşul
generalităţilor inofensive care nu supărau pe nimeni.
Consecvent acestei reguli de conduită, se lansase într-
o dizertaţie asupra cauzelor şi efectelor revoluţiei din
Saint-Domingue.
— E uimitor câte regimuri s-au perindat în câţiva
ani pe această insulă. Monopoliştii şi marii latifundiari
au fost doborâţi de răsculaţii albi, partizani ai ideilor
revoluţiei din 1789. Abia s-a instalat noua orânduire,
că negrii au ridicat la rândul lor capul, cucerind
puterea. Englezii, care nu aşteptau decât să-şi vâre
coada, au debarcat în insulă sperând să o cucerească.
De această învălmăşeala au profitat numai negrii.
Francezii, fie ei regalişti, sau partizani ai Convenţiei,
au fost trecuţi prin tăişul săbiei. După exterminarea
acestora, negrii s-au năpustit asupra invadatorilor
englezi, izbutind să-i izgonească din insulă. Am văzut

— 939 —
şi minunea aceasta, ca o mână de negri inculţi, abia
scăpaţi din sclavie, şi cu totul nepregătiţi în arta
militară, să zdrobească şi pe francezi, foştii lor
stăpâni, şi pe englezi, care nădăjduiau să pună mâna,
fără mare osteneală, pe o nouă colonie. Să mai spună
cineva că negrii sunt fiinţe inferioare. Evenimentele
din Saint-Domingue, au dovedit contrariul.
Cavalerul de Ribérac, care trăise aceste răsturnări,
exclamă cu dispreţ:
— Când doi se ceartă al treilea… Cunoaşteţi
proverbul. Sub oblăduirea Franţei regale, Saint-
Domingue ajunsese, la o înflorire fără precedent. În
1789, exporta în Franţa produse în valoare de 163
milioane livre. Din metropolă, se importau mărfuri ce
totalizau mai bine de 120 de milioane livre. Colonia
cuprindea 800 plantaţii de zahăr, 31000 de indigo,
780 de bumbac şi 3000 de cafea. Capetele de cai, de
oi, şi de vite, se numărau cu zecile de mii. Veniturile
coloniei se ridicau la peste 200 de milioane de livre.
Cifrele acestea mi-au rămas gravate în minte. Azi, aşa
zisa Republică Saint-Domingue nu mai cuprinde nicio
treime din avuţiile de ieri..
— Nu trebuie să uitaţi, Monsieur, că peste această
insulă a trecut vârtejul unei revoluţii, care a pustiit-o
mai straşnic decât un ciclon. Generalul Toussaint-
Louverture a izbutit un adevărat miracol, restabilind
ordinea, desfiinţând sclavia, refăcând – în limitele
omeneşti – industria locală, dând un nou avânt
comerţului, încurajând agricultura…
— Extraordinare realizări, n-am ce zice! exclamă
Ribérac în derâdere. O industrie rudimentară, un

— 940 —
comerţ falimentar şi o agricultură deficitară.
— Negrii sunt azi liberi, Monsieur, şi această
importantă cucerire, cumpăneşte cu prisosinţă
celelalte neajunsuri.
— În ce constă această libertate? exclamă Ribérac
înfierbântându-se. Oficial sclavia a fost desfiinţată. În
mod practic robii de ieri au rămas legaţi de pământ.
Azi nu mai lucrează pentru albi, ci pentru o pletoră de
negri care locuiesc în palatele foştilor stăpâni,
mănâncă din vesela acestora, le poartă veşmintele şi le
maimuţăresc manierele. Generalii şi coloneii negri
care se fudulesc azi în uniforme înzorzonate, poartă şi
acum pe spinare urmele bicelor aplicate de vătafi.
Toussaint-Louverture, fostul rob al contelui de Noé,
stăpâneşte în momentul de faţă domenii uriaşe pe
care muncesc mii de negri liberi. Iar în palatul său de
la Cap Français domneşte un lux oriental… Nu s-au
schimbat decât stăpânii, Mr. Lear, metodele au rămas
aceleaşi.
Diplomat, Beaulieu se ferise a se angaja în discuţie.
Nu ştia în ce ape se scaldă Micah Crump. Acesta
ascultase cu luare-aminte atacurile vehemente ale lui
Ribérac. Pe chipul lui cu trăsături ascuţite, plutea un
zâmbet ironic.
— Faptul că generalul Toussaint-Louverture este un
fost sclav nu v-a împiedicat să negociaţi cu el, de la
egal la egal. Probabil că generalul a desluşit
adevăratele dumneavoastră sentimente. N-ar fi de
mirare ca aceste considerente să-l fi determinat a rupe
tratativele cu casa pe care o reprezentaţi!
— Şi v-a preferat pe dumneavoastră, fiindcă v-aţi

— 941 —
ploconit servil, acceptându-i cu umilinţa toate
condiţiile, replică Beaulieu caustic.
— Vă rog, gentlemen, să nu facem personalizări,
interveni consulul împăciuitor.
Indispus de prezenţa lui Crump, Beaulieu se retrase
îndată după cină. Ribérac îl urmă, după ce îşi luă
rămas bun de la gazdă şi salută în silă pe Crump.
— Cred că aţi fost imprudent, Monsieur, îi spuse
Beaulieu după ce se văzură singuri în stradă. Crump e
periculos. N-ar fi exclus să repete cuvintele
dumneavoastră oamenilor lui Toussaint-Louverture.
— Nu mă tem, spuse Ribérac. Sunt cetăţean
francez.
— Cimitirele din Saint-Domingue sunt pline de
cetăţeni francezi. Căpeteniile negrilor nu s-au sfiit să
le facă de petrecanie. Adu-ţi aminte de Boukmann cel
Sângeros, de Jean-François, de Biassou, de Jeannot
cel Crud.
— Fiţi sigur, Monsieur, că nu uit. Nu-i uit pe bieţii
proprietari albi, care zăceau spintecaţi în pragul
caselor lor prădate, nu uit nici cerul roşu care reflecta
noapte de noapte, incendiile fără număr. În vreme ce
insula ardea ca o uriaşă torţă, Mr. Pitt exclama
încântat la Londra: „În sfârşit, francezii au ajuns a-şi
îndulci cafeaua cu zahăr ars”. Nu uit nici aceste vorbe.
Beaulieu înţelegea sentimentele lui Ribérac, care îşi
pierduse fiica în vârtejul tulburărilor din ultimii ani.
Despre acest episod cavalerul nu vorbea niciodată.
Aştepta numai momentul prielnic pentru a se
răzbuna.
Două zile după ospăţul oferit de consulul Lear, un

— 942 —
adjutant al generalului Toussaint-Louverture, se
prezentă la locuinţa lui Beaulieu, anunţându-l că
preşedintele voia să-i vorbească.
Ofiţerul, un negru vânjos, cu o chică încâlcită, purta
o uniformă galonată pe toate încheieturile. Ochii lui se
roteau încoace şi încolo, cercetând insistent de
supărător obiectele din cameră. Căuta ceva?
— Când doreşte Excelenţa-Sa să mă primească?
întrebă Beaulieu.
— Chiar acum. Trăsura vă aşteaptă la poartă Mosié.
Ofiţerul vorbea într-o franceză scâlciată.
Beaulieu încreţi sprâncenele. Ce rost avea invitaţia
generalului? Neliniştit, dar fără să o arate, se urcă în
trăsură alături de ofiţer, care trase cu putere portiera.
Pe drum, negrul păstra tăcerea. Beaulieu era
îngrijorat, deşi nu voia să şi-o mărturisească. Îi
denunţase Crump? Sau era ceva mai grav?
Abia după ce trăsura se puse în mişcare, observă că
erau urmaţi de o escortă de călăreţi în uniforme
heteroclite. Unii purtau cizme, alţii pantofi. Cei mai
mulţi aveau picioarele goale. Îl puseseră oare sub
stare de arest? se întrebă el, impresionat de această
desfăşurare de forţe. Ştia din auzite că justiţia în
Saint-Domingue se aplica după o procedură sumară şi
oarecum fantezistă. Întemniţaţii zăceau nejudecaţi în
închisori, ori erau executaţi fără nicio formalitate.
Constituţia sancţionată de Toussaint-Louverture
avea menirea să pună ordine în acest haos, garantând
drepturile individuale şi înfrânând arbitrariul statului.
Pe Beaulieu nu-l linişteau garanţiile constituţionale.
Conştiinţa lui nu era absolut curată. Nu cumva

— 943 —
autorităţile descoperiseră activitatea subterană a
agenţilor săi, care înapoia onorabilului paravan al
unor ocupaţii comerciale, acordau un interes exagerat
fortificaţiilor de pe insulă şi diferitelor formaţiuni
militare amplasate de-a lungul coastelor, luând schiţe
şi note amănunţite?
Beaulieu fu primit în casa de marmură albă în care
Toussaint-Louverture îşi stabilise cartierul general.
Nu-l lăsară să aştepte. Generalul îl primi în biroul
său.
Albit de ani, firav, uşor adus de spate, Toussaint-
Louverture nu avea aspectul unui războinic. Cu toate
acestea, mâna lui de fier şi inteligenţa sa ascuţită,
veniseră de hac şi francezilor şi englezilor şi generalilor
negri care încercaseră să-i dispute supremaţia.
Generalul făcu un semn oamenilor săi, care se
retraseră, lăsându-i singur pe Beaulieu.
— Voiam să vă vorbesc, Monsieur, zise Toussaint-
Louverture, rostind cuvintele cu un accent negru abia
perceptibil. Luaţi loc.
Beaulieu se aşeză pe un scaun. Ţinea capul sus, aşa
cum se cuvine unui gentilom francez faţă de un negru,
chiar dacă acesta a ajuns preşedinte de republică.
— Socotesc, Monsieur, zise Toussaint, că
împrejurarea de a nu fi încheiat cu dumneavoastră un
acord comercial nu vă îndrituieşte să adoptaţi faţă de
conducătorii acestei republici o atitudine insultătoare.
Beaulieu respiră uşurat. Va să zică, numai despre
aceasta era vorba. Crump denunţase pe Ribérac.
Aprecierile cavalerului erau tari, dar nu îndeajuns de
grave spre a fi sancţionate cu asprime

— 944 —
disproporţionată. Însă reacţiile negrilor nu erau
previzibile.
— Sunt informat, continuă generalul, vorbind rar şi
cumpănit, că în casa consulului Statelor Unite,
cavalerul de Ribérac a rostit insulte grave la adresa
mea şi a poporului meu… Dacă până mai ieri,
Monsieur, eram un simplu sclav, silit să suporte cu
seninătate toate necuviinţele, astăzi sunt
conducătorul unei republici. În această calitate mi se
cuvine un respect pe care înţeleg să-l pretind nu
numai supuşilor mei, dar şi străinilor aflaţi pe
teritoriul guvernat de mine. Cavalerul de Ribérac a
insultat şi poporul negru al acestei insule. Un popor
viteaz, care a ştiut să-şi scuture jugul, să-şi
cucerească libertatea şi independenţa. În ciuda
afirmaţiilor răuvoitoare ale duşmanilor mei, sunt un
om milostiv. Nu voi lua împotriva cavalerului de
Ribérac măsurile pe care le-ar merita. Nu vreau să se
spună că îmi plac răzbunările ieftine. Pe de altă parte,
nu-i pot îngădui să-şi continue nestingherit isprăvile.
Vă rog deci, să transmiteţi cavalerului de Ribérac
ordinul meu. În douăzeci şi patru de ore să
părăsească teritoriul republicii Saint-Domingue. Dacă
va depăşi acest termen, va suporta consecinţele. V-am
rugat pe dumneavoastră să-i comunicaţi dispoziţia
mea, deoarece sunteţi şeful său direct. Am vrut să-l
scutesc de neplăcerea de a fi luat de guler şi aruncat
ca un vagabond pe prima corabie care va părăsi
portul. Oamenii mei, Monsieur, nu se pricep a trata cu
exces de curtenie pe duşmanii ţării lor. Aceste
subtilităţi rămân specialitatea dumneavoastră a

— 945 —
albilor.
Toussaint-Louverture vorbise cu demnitate, fără să
fi ridicat glasul şi fără să se fi lăsat pradă mâniei.
— Dumneavoastră, Monsieur de Beaulieu, continuă
el, puteţi rămâne în Saint-Domingue atâta timp câte
veţi socoti necesar. Nu vă cer decât să respectaţi ţara
care vă acordă ospitalitate şi vă îngăduie să vă
continuaţi afaceri atât de fructuoase. Nu vă acord un
regim preferenţial. Vă veţi bucura şi dumneavoastră
de facilităţile acordate celorlalţi albi, care au înţeles să
se acomodeze cu orânduirea politică existentă.
Toussaint-Louverture se ridică în picioare, arătând
că socotea întrevederea terminată. Beaulieu salută cu
o înclinare a capului, apoi părăsi scorţos încăperea.

În fiecare dimineaţă înainte de a se duce la agenţia

sa comercială, Beaulieu făcea o vizită în port. Urmărea
cu interes mişcarea corăbiilor care intrau şi ieşeau din
radă. Agenţii săi îl ţineau la curent cu sosirea navelor
încărcate cu armament furnizat de Abercrombie.
Pe străzile oraşului Cap Français defilau zilnic
formaţii de negri îmbrăcaţi ca vai de lume, dar
înarmaţi până în dinţi. Se pregătea ceva. Aerul era
încărcat de electricitate. O nervozitate ciudată pusese
stăpânire pe întregul oraş.
Albii, care se împăcaseră cu ideea dominaţiei
negrilor, se înapoiau în Saint-Domingue, unde se
tratau şi se încheiau afaceri de aur. Americanii şi
spaniolii erau cei mai numeroşi. Puţinii francezi
rămaşi pe insulă erau creoli. Mici comercianţi,
meseriaşi şi în special indivizi fără căpătâi, care nu s-

— 946 —
ar fi bucurat de o soartă mai bună în altă parte a
lumii. Foştii proprietari de plantaţii şi de mari
întreprinderi comerciale, ofiţerii, magistraţii şi
reprezentanţii autorităţilor constituite, pieriseră în
timpul revoluţiei, iar cei care scăpaseră cu viaţă, se
refugiaseră în Guadeloupe, în Louisiana, ori în Franţa.
Beaulieu aştepta flota franceză, care întârzia să
apară. Socrul său îl anunţase că în primele zile ale lui
ianuarie, primele unităţi ale corpului expediţionar vor
debarca la Cap Français. Luna era însă pe sfârşite şi
nicio navă de război franceză nu-şi făcuse apariţia la
orizont. Beaulieu era convins că armata improvizată a
lui Toussaint-Louverture se va topi după primele
lovituri de tun trase de navele franceze. Era de
neconceput ca o mână de negri lipsiţi de o pregătire
militară temeinică, să reziste grenadierilor care
zdrobiseră la Piramide pe mamelucii socotiţi până
atunci invincibili. Toussaint-Louverture izbutise să-şi
impună autoritatea folosindu-se de luptele dintre
francezi şi englezi. Când va avea de înfruntat un corp
expediţionar de proporţii mari, se va supune, ori va da
bir cu fugiţii. Beaulieu era singurul om de pe insulă
care ştia cu precizie că ciocnirea nu mai putea fi
evitată. Toussaint-Louverture se aştepta la o lovitură.
Îşi dădea seama că Franţa nu se va resemna să
rămână cu o autoritate pur nominală asupra insulei,
lăsând toate puterile în mâna unui preşedinte negru.
Napoleon Bonaparte nu admitea două săbii într-o
teacă. Beaulieu se pregătise pentru orice eventualitate.
O navă cu pavilionul Statelor Unite la pupă şi cu cel al
casei Sunderland-Beauclair la provă îl adăsta în port.

— 947 —
Echipajul era permanent în alertă. La nevoie, pânzele
puteau fi desfăşurate în câteva clipe.
Pe acoperişul agenţiei, instalată într-o clădire cu
două etaje, amenajase un post de observaţie în care
stătea de veghe un om înarmat cu o lunetă puternică.
Apariţia oricărei nave la orizont trebuia să-i fie imediat
semnalată.
În aşteptarea acestui eveniment, îşi omora timpul
lucrând pe sponci la agenţie, plimbându-se seara pe
promenadă şi cinând uneori cu consulul Statelor
Unite. Când şi când, făcea câte o vizită Célestinei
Boucicaut, o creolă voluminoasă, patroana unei
luxoase case de toleranţă. Acolo, amatorii de femei
exotice şi pline de foc, puteau găsi cele mai interesante
exemplare, începând cu creole uşor bronzate de
soarele torid şi terminând cu negresele tuciurii,
importate nu demult de pe ţărmurile Nigeriei. În
nopţile de orgii scump tarifate, gândul lui fugea
invariabil la Georgina şi la copilul tânărului Phipps.
Faţă de Georgina simţea o repulsie pe care nu şi-o
deghiza decât în prezenţa străinilor. Acceptase rolul de
soţ complezent, dar nu şi pe acel de îndrăgostit. Cât
despre copil, îl exilase în mansarda casei lor de la New
Schenectady. În primele luni, Georgina încercase să
protesteze. Beaulieu fusese însă atât de categoric şi de
tăios, încât ea plecase grumazul. Georgina căpătase
învoirea de a-şi vizita copilul, dat în îngrijirea unei
negrese. Îi era însă cu desăvârşire interzis a-l coborî la
parter, ori a rosti vreun cuvânt despre el în prezenţa
lui Beaulieu.
Relaţiile dintre cei doi erau sui generis. Protocolar,

— 948 —
Adrien îi acorda în public consideraţie şi respect. În
intimitate, atitudinea lui era rece, distantă.
În primul an după căsătorie, Georgina nu-i luase în
seamă comportarea. Absorbită de gândurile şi durerea
ei sufletească, nu avusese timp să acorde o
importanţă deosebită lui Adrien. Afară de aceasta,
venirea pe lume a copilului îi crease o serie de
preocupări noi şi o nouă viziune a vieţii, din care soţul
ei era exclus. Abia mai târziu remarcase indiferenţa
ostentativă a acestuia. E greu să convieţuieşti cu un
om care, într-o zi întreagă, abia dacă îţi adresează un
cuvânt sau două. Dacă ar fi locuit la New York, sau în
alt mare centru, Beaulieu n-ar fi dat cu zilele pe
acasă. La New Schenectady însă, după orele de lucru
trebuia să se înapoieze în căminul său, căci în altă
parte nu avea unde să meargă.
La început, Georgina fusese încântată că era lăsată
în pace. Îşi urâse bărbatul din clipa în care păşise
alături de el în faţa altarului. Aşteptase noaptea nunţii
cu groază şi dezgust. Spre surprinderea ei, Beaulieu
nu încercase să-şi valorifice drepturile de soţ. Îi ceruse
scuze fiindcă era obligat de împrejurări să împartă
acelaşi pat, apoi se întorsese pe partea cealaltă şi
dormise până la ziuă. Georgina respirase uşurată.
Corvoada de a trăi alături de un om pentru care nu
avea nicio afecţiune nu-i mai părea atât de grea.
Nu încercase să-şi revadă iubitul. Nici acesta nu-i
mai dăduse semne de viaţă. La New Schenectady era
prea izolată şi prea bine păzită, spre a-şi mai putea
relua vechea legătură.
Mai târziu, indiferenţa lui Beaulieu începuse să o

— 949 —
irite. Avea nevoie să schimbe un cuvânt cu cineva, să
comenteze o carte, să-şi împărtăşească o impresie.
Subretele nu acopereau această lacună, iar prietene
nu-şi făcuse. Beaulieu nu era în vizită cu niciunul din
colaboratorii săi şi nici cu familiile lor.
Singurătatea începuse să o apese. Cu timpul
ajunsese să-şi regrete izolarea. Ar fi preferat ca soţul ei
să fie mai puţin taciturn, mai puţin distant. Dar
atitudinea lui rămânea neschimbată. La New
Schenectady dormeau în camere separate. Beaulieu
nu-i călcase niciodată pragul dormitorului. Abstinenţa
aceasta o supăra numai în măsura în care era dublată
de o inflexibilă indiferenţă. Georgina ar fi dorit să-şi
facă din Adrien un prieten, un confident. Dar acesta
n-ar fi acceptat un asemenea rol.
Cu vremea, sihăstria ajunsese să o scoată din fire.
Avea senzaţia că e întemniţată. Închisoarea era
luxoasă, încăpătoare. Dar tot închisoare rămânea.
Exasperată de această izolare, era cuprinsă uneori de
crize vecine cu nebunia. Abia acum înţelegea cât era
de tiranică purtarea soţului ei. Beaulieu îi devenise
odios. Se măritase oare pentru a suferi jugul unui om
care o dispreţuia? Oare o luase de nevastă numai
pentru milioanele ei?
Într-o zi încercase să provoace o explicaţie.
Declarase lui Beaulieu că nu mai era dispusă să
îndure această întemniţare aurită, că nu avea de gând
să se lase îngropată de vie la New Schenectady şi că
era hotărâtă să îşi ia libertatea de acţiune.
— Şi ce înţelegeţi prin această libertate de acţiune?
o întrebase Beaulieu impasibil.

— 950 —
 — Îmi voi lua copilul şi voi pleca la bunicul meu. La
Williamsburg.
Beaulieu o privise de sus, ca de obicei, apoi rostise
cu acelaşi ton, exasperant de egal.
— Regret, Madame, că nu pot fi de acord cu
proiectul dumneavoastră.
Fără alte comentarii, părăsise camera, închizând
încet uşa în urma lui. În noaptea aceea, Georgina
plânsese până la istovire. De dimineaţă, camerista o
găsise în nesimţire. Medicul chemat, prescrisese un
calmant şi o viaţă mai puţin sedentară.
După acest incident, Georgina îşi luase inima în
dinţi şi scrisese tatălui el. Nu omisese nimic. Pe
douăzeci de pagini, scrise mărunt, îşi plânsese
nenorocirea, singurătatea, umilinţa. Răspunsul nu
întârziase. „N-ai dreptul să te plângi. Ţi-am cumpărat
un soţ nu şi fericirea. Aceasta nu se preţuieşte în
bani.” Când scrisese această frază, Richard îşi
amintise vorbele Andreei, care-i spusese, sub altă
formă, acelaşi trist adevăr. Pe atunci, nu voise să-l
recunoască. „Este firesc ca soţul tău să nu fie o
comoară de iubire şi devotament, continuase el. În
această căsnicie, ai intrat cu un greu pasiv. Acum
suporţi consecinţele.” Richard scrisese lui Adrien de
Beaulieu. „Am un principiu. Să nu mă amestec în
căsnicia copiilor mei. Aceasta nu înseamnă că mă
dezinteresez. Ştiu că Georgina nu este fericită. Ar fi
bine să te ocupi mai mult de ea. E singura sugestie pe
care ţi-o dau. Mă limitez la aceasta, fiindcă nu vreau
să uit că Georgina e soţia ta. Nici tu nu trebuie să uiţi
a cui fiică este.” Ameninţarea era abia deghizată.

— 951 —
 Beaulieu luase aminte. Richard Sunderland îl
scosese din mizerie, îl cocoţase în vârful unui munte
de aur. Acelaşi Richard putea să-l arunce iarăşi în
anonimat. În privinţa aceasta, nu-şi făcea iluzii. Nu
era decât un instrument în mâna socrului său, care n-
ar fi ezitat să se descotorosească de el, dacă nu l-ar
mai fi socotit necesar. Ar fi fost stupid să rişte totul
pentru o chestiune de amor propriu. Beaulieu nu se
simţea capabil să renunţe la satisfacţiile pe care i le
oferea bogăţia. Azi avea totul la dispoziţie. Aur,
prestigiu, femei, putere. Pentru a le păstra, nu avea
decât să dea dovadă de oarecare supleţe în relaţiile
sale cu Georgina. Nu era o condiţie imposibilă. În
încheierea misivei, Richard îşi exprimase o
nedumerire. „Mă întreb de ce nu îmi dăruiţi un
nepoţel. Sunteţi căsătoriţi de doi ani. Ar fi cazul să vă
gândiţi serios la chestiunea aceasta. Familia noastră
are nevoia de mlădiţe noi. Puneţi-vă pe lucru. Aştept!”
Beaulieu meditase serios asupra acestor rânduri.
Poate că socrul său avea dreptate. Un copil îi va
consolida poziţia.
În aceeaşi seară, Beaulieu intrase în dormitorul
Georgienei. O găsise în pat.
— Madame, îi spusese el cu rece politeţe, tatăl
dumneavoastră şi-a exprimat dorinţa de a mai avea
un nepot. S-a referit, desigur, la un nepot care să nu
vie pe lume în taină, ferit de ochii oamenilor.
Cu gesturi măsurate începuse să se dezbrace.
— Nu-mi rămâne, Madame, decât să fac pe plac
socrului meu. În noaptea aceasta va trebui să-mi
dăruiţi ospitalitate în patul dumneavoastră. Să fiţi

— 952 —
încredinţată că n-am să abuzez, folosindu-mă prea
des de privilegiul pe care mi-l conferă situaţia de soţ…
În ziua în care Georgina îl încunoştiinţase că va
avea un copil, Beaulieu îşi încetase vizitele în patul
conjugal.
La câteva zile după acest eveniment pe care îl
anunţase şi lui Richard Sunderland, plecase în Saint-
Domingue, pentru a încheia faimosul contract de
furnituri cu Toussaint-Louverture. De atunci nu se
mai înapoiase în Statele Unite. Durata tratativelor,
eşecul lor, porunca lui Richard de a rămâne la Cap
Français până la lichidarea crizei, îl siliseră să-şi
prelungească şederea pe insulă, dincolo de prevederile
sale cele mai largi.
Întotdeauna avusese un mare respect pentru socrul
său. Capacitatea acestuia, lipsa lui de scrupule,
imensele lui posibilităţi şi resurse îi impuseseră.
Beaulieu era încredinţat că expediţia militară
trimisă de Primul Consul împotriva lui Toussaint-
Louverture fusese iniţiată de Richard Sunderland.
Numai acesta era în stare să răstoarne lumea pentru
a-şi doborî adversarii. Înlăturarea preşedintelui negru
şi a guvernului său reducea la neant acordurile
comerciale încheiate de acesta cu grupul de bănci şi
întreprinderi din Statele Unite. Lovitura era dublă.
Beaulieu se credea foarte inteligent. Şi nu greşea.
Cu toate acestea era conştient că are mult de învăţat
de la socrul său. Într-o zi se va putea, eventual,
măsura cu el. Dar până atunci se vor scurge mulţi,
foarte mulţi ani.

— 953 —
 În noaptea de 11 spre 12 decembrie, flota franceză
părăsise portul Brest. Pleca spre marea aventură.
Douăzeci şi opt de nave de război, transportau
douăzeci şi trei de mii de oameni, puşi sub comanda
tânărului general Leclerc, cumnatul Primului Consul.
Expediţia pornea sub cale mai fericite auspicii.
Comandantul en chef era un general încercat. În ciuda
tinereţii sale, dăduse strălucite probe de bravură şi
capacitate militară. Trupele de sub ordinele lui erau
alcătuite din soldaţi care băgaseră în spaimă Europa.
Statul său major cuprindea un grup de generali şi
ofiţeri de valoare, aleşi pe sprânceană de însuşi Primul
Consul. Expediţia avea să fie mai degrabă o paradă
militară, o demonstraţie magnifică a forţei Republicii
Franceze, care se ridica spre apogeu.
Expediţionarii mergeau voioşi ca la nuntă.
Splendoarea luxuriantă a insulei Saint-Domingue
fusese descrisă cu atâta pasiune de călători şi de
coloniştii refugiaţi în Franţa, încât imaginaţia
soldaţilor era în plină efervescenţă. Toţi visau peisaje
superbe, creole goale cu sâni rotunzi, fructe exotice şi
mai ales cununi de lauri. Madame Joséphine
Bonaparte, soţia Primului Consul, vorbise cu atâta
înflăcărare despre Gouadeloupe şi despre Saint-
Domingue, încât frumoasa Pauline, sora lui Bonaparte
şi soţia lui Leclerc, îşi exprimase dorinţa de a însoţi
expediţia. Nimeni nu încercase să-i schimbe gândul.
Era firesc să fie şi ea ameţită de parfumul răspândit
până dincolo de ocean de mult cântată perlă a
Antilelor.
Pe vasul amiral, se amenajase un apartament

— 954 —
princiar, cu mobile fine, tapiserii şi argintărie masivă.
În acest cadru somptuos avea să traverseze Atlanticul
Madame Pauline Leclerc. În nenumărate cufere erau
orânduite cu grijă rochii splendide, şaluri de mătase,
dantele şi tot felul de podoabe scumpe. Madame
Leclerc se şi vedea tronând superbă, la balurile şi
recepţiile oferite în palatul guvernatorului general din
Port-Republican, fostul Port-au Prince din vremea
regalităţii. Soţul ei plănuia să-şi creeze în Saint-
Domingue un fief pe care să-l conducă despotic, un
regat exotic, unde să fie preamărit ca un potentat
oriental.
Zilnic îşi petrecea ore întregi pe dunetă, urmărind
mersul flotei, care înainta cu măreaţă gravitate pe
învelişul cenuşiu al Oceanului. Alături de el,
mareşalul Villaret-Joyeuse scruta prin lunetă zările. În
curând aveau să pătrundă în zona caldă. Atunci vor
zice adio frigului, ceţurilor, zăpezilor, cerului
plumburiu.
Douăzeci şi trei de mii de francezi călătoreau spre
Occident, în zorii acelui prodigios secol al XIX-lea.
În secolul XVIII se călătorea individual. Aristocraţi şi
negustori, pelerini şi exploratori, misionari şi artişti,
străbăteau în lung şi în lat continentele. Prinţul de
Ligne, de pildă, colinda curţile marilor suverani ai
timpului, care-l mulţumeau cu decoraţii şi demnităţi
onorifice. Jacques Casanova îşi plimba virilitatea
cuceritoare prin mai toate capitalele Europei.
Preşedintele de Brosses, un sever şi demn magistrat
francez, îndată ce trecea graniţele patriei, zvârlea roba
şi calota ce-i încorsetaseră până atunci spiritul şi

— 955 —
odată pornit în vacanţă, îşi îngăduia să se zbenguie ca
un student care abia şi-a luat examenele. Prinţul de
Nassau-Siegen ocolise pământul din simplu
amuzament, iar Petru cel Mare, ţarul tuturor ruşilor
îşi luase bastonul de pelerin şi străbătuse Europa, dar
nu spre a se distra, ci pentru a trage învăţăminte care
aveau să-i transforme ţara într-una din marile puteri
ale lumii.
Revoluţia Franceză a dat, indirect, cel mai mare
contingent de călători ai secolului. Zeci de mii de
aristocraţi cu blazon, au socotit că cel mai eficace
mijloc de a combate lupta de emancipare a poporului,
era de a-l pedepsi, privându-l de prezenţa stăpânilor
săi fireşti, cu care-i blagoslovise până atunci
Dumnezeu. Au pornit-o deci razna pe coclauri fără
nume. Unii au făcut chiar marea ispravă de a
descoperi pentru a doua oară America.
Dar cel mai straşnic organizator de excursii în masă
a fost Napoleon Bonaparte. Către sfârşitul secolului, a
găsit potrivit să facă o plimbare până la piramide,
laolaltă cu Champollion şi cu vreo câteva zeci de mii
de excursionişti înarmaţi până în dinţi. Acesta nu era
decât începutul. Puţini călători au colindat cu mai
mult sârg decât soldaţii micului Corsican. Italia,
Elveţia, Olanda, Austria… Agenţia de voiaj
Napoleoniană îşi începuse abia activitatea. Una dintre
aceste excursii colective era şi expediţia de sub
comanda generalului Leclerc.
Dovada că avea acest caracter era – în afară de
prezenţa Paulinei Leclerc – şi participarea unui grup
de oameni de ştiinţă, geografi, naturalişti antropologi,

— 956 —
precum şi a altor invitaţi cu profesii puţin războinice.
Printre aceştia se numărau Robert Sunderland, al
doilea fiu al lui Richard Sunderland, precum şi primul
său secretar, pe nume Jules Lafont. Oficial, prezenţa
celor doi tineri era uşor de justificat. Generalul Leclerc
le oferise prilejul de a traversa oceanul pe nava sa
amiral. Un gest prietenesc, fără altă semnificaţie
politică.
Realitatea era mai puţin idilică. Robert Sunderland
urma să facă, în primul rând, legătura cu Adrien de
Beaulieu şi cu reţeaua de agenţi ai acestuia, iar în al
doilea rând, să coordoneze aprovizionarea corpului
expediţionar francez cu muniţia şi armamentul
expediat din Statele Unite. Parte din navele ce
efectuau aceste transporturi aşteptau în diferite
porturi din Antile sosirea flotei franceze.
În cabinetul său de lucru, instalat în cea mai
încăpătoare cabină, generalul Leclerc studia hărţile,
rapoartele, dările de seamă, statisticile, notele
informative, care tratau despre un singur subiect:
Saint-Domingue.
Un important serviciu îi aduseseră rapoartele
secrete primite din partea lui Adrien de Beaulieu, prin
intermediul lui Robert Sunderland. Informaţii asupra
unităţilor militare de care dispunea Toussaint-
Louverture, schiţe cu amplasamentele fortificaţiilor de
pe insulă, date asupra armamentului furnizat recent
negrilor de către Zechariah Abercrombie, dări de
seamă asupra stării de spirit a populaţiei. Concluziile
lui Adrien de Beaulieu nu erau tocmai optimiste.
Toussaint-Louverture, afirma el, nu va ceda fără

— 957 —
luptă. Negrii fanatizaţi de ultimele lui succese, se vor
împotrivi cu îndârjire. Nu va fi un război desfăşurat,
cu bătălii spectaculoase, ci o împletire de acţiuni de
gherilă.
— Cumnatul dumitale e prea pesimist, spuse într-o
zi generalul Leclerc tânărului Robert Beauclair. Cum
îşi închipuie el că o turmă de oameni de culoare vor
rezista presiunii noastre? Expediţia aceasta va fi o
simplă paradă. De azi în maximum două luni,
Monsieur Sunderland, te voi pofti la o serbare monstră
în capitala insulei definitiv pacificate. Vom sta atunci
de vorbă cu Monsieur de Beaulieu. Sunt încredinţat că
între timp îşi va face o idee mai bună şi mai exactă
despre forţa armatei franceze.
Robert Beauclair şi Jules Lafont erau adeseori
primiţi în cercul Paulinei Leclerc. Soţia generalului en
chef era veşnic înconjurată de ofiţeri curtenitori şi de
savanţi, gata oricând să-i expună în cel mai plăcut
chip ultimele descoperiri ale ştiinţei. Neastâmpărata
soră a Primului Consul prefera însă complimentele
măiestrite, madrigalurile, epigramele, concertele
improvizate sub clar de lună. După primele săptămâni
de traversare, clima se încălzise considerabil. Pauline
Leclerc purta rochii de vară, umbreluţe de dantelă şi
pălării cu boruri late, care îi fereau tenul de soarele,
fierbinte. Însoţitoarele ei îşi etalau eleganţa tipic
pariziană, cu care aveau de gând să epateze pe
creolele din Saint-Domingue.
Călătorii, care părăsiseră Franţa în zorii iernii, se
bucurau de căldura plăcută, moleşitoare, a soarelui
tropical. Pe vasul amiral, ofiţerii şi persoanele ataşate

— 958 —
pe lângă generalul Leclerc, umblau în cinstea soţiei
sale, numai în mare ţinută şi încheiaţi până la ultimul
nasture al tunicii. Pe celelalte vase, în afara
programului de instrucţie, oamenii stăteau descheiaţi
la haine, ori rămâneau numai în cămaşă. Plini de voie
bună, se gândeau la iarna care bântuia în Franţa.
Într-o dimineaţă mai senină şi mai frumoasă parcă
decât celelalte, primii oameni ieşiţi pe punte fură
martorii unui spectacol nemaivăzut. Până la orizont
oceanul era de un roşu sângeriu, cu irizări de
purpură. Valuri de sânge se spărgeau de flancurile
navelor. Până şi spuma era însângerată. Ai fi zis că
talazurile erau zebrate de bale roşii. Pe acest uriaş
înveliş roşu, corăbiile păreau să înainteze cu teamă.
Marinarii şi soldaţii priveau cu uimire înfricoşată acest
straniu fenomen al naturii.
— Semn rău! spuneau unii, clătinând din cap.
— Vedeţi-vă de treabă! replicară câţiva marinari mai
puţin slabi de înger. Adeseori, în zori şi în asfinţit,
marea e roşie ca sângele. După ce soarele se ridică pe
cer, roşeaţa piere şi valurile redevin albastre.
Dar spre nedumerirea şi consternarea lor, marele
astru porni să urce spre zenit fără ca oceanul să-şi
schimbe culoarea.
— Semn rău! stăruiau să exclame lugubru
superstiţioşii.
— Mai ştii?! Aşa ceva nu s-a mai văzut de când e
lumea.
— Ne paşte nenorocirea!
— Vai nouă!
— Saint-Domingue ne va fi mormântul!

— 959 —
 — Muieri bătrâne şi fricoase! exclama câte un
şugubăţ mai curajos.
— Tacă-ţi gura, păcătosule, căci mânii pe
Dumnezeu!
Amiralul Villaret-Joyeuse, informat de starea de
spirit a echipajului şi a soldaţilor, ieşi pe dunetă.
După ce contemplă câteva momente oceanul începu să
râdă.
— Dar bine, Messieurs, acesta e un fenomen
arhicunoscut. Am intrat într-un uriaş banc alcătuit
din miliarde de animale microscopice denumite
copepode. Acum vreo zece ani, expediţia
comandantului Baudin a plutit mai multe zile pe o
mare asemănătoare, în apropierea coastelor Noii
Olande.
Naturaliştii confirmară spusele amiralului.
— Ehe! Vorbe, îşi şopteau fricoşii. Vor să ne
adoarmă cu vorbe!
— Parcă sunteţi voi mai pricepuţi decât amiralul! îi
admonestau cei care-şi recăpătaseră curajul.
— Cine râde la urmă…
— Merde!
În a treia zi, oceanul redeveni mai albastru decât
văzduhul luminos şi limpede. Într-a patra zi, către
prânz, barometrul scăzu brusc. Ofiţerul de cart se
prezentă amiralului.
— Vine furtuna, mon amiral.
— Aha, n-am scăpat de calamităţi, rosti Villaret-
Joyeuse, fără să-şi ascundă îngrijorarea. Cu navele
acestea încărcate până la refuz, vom avea ceva de
furcă.

— 960 —
 Nava amiral semnală flotei măsurile de apărare,
precum şi punctul de întâlnire în caz de dispersare
datorită furtunii. Se reduseră pânzele. Se închiseră
hublourile. Pe punţi şi în cale, ofiţerii de marină
verificară în grabă dacă tunurile, muniţia, proviziile şi
celelalte bagaje erau bine fixate pe amplasamentele
lor. Nenorocire navei zguduite de valuri, pe puntea
căreia un tun scăpat din legături începe să alunece
încolo şi încoace. În legănările lui dezordonate, ca de
om beat, striveşte marinari, rupe parâme, sfărâmă
spiraiuri, zdrobeşte bărci de salvare, desfundă
tambuchiuri, ca în cele din urmă să spargă vreun
parapet şi să se rostogolească în mare.
Vântul căzuse brusc. Abia dacă se mai simţea în aer
câte o pală încinsă, care înfierbânta obrajii şi îngreuna
respiraţia. În văzduh plutea o pâclă sidefie,
fantomatică, prin care razele soarelui abia dacă mai
reuşeau să răzbată. Se lăsase o căldură înăbuşitoare
compactă, ca într-o baie de aburi. Apoi ultimele adieri
îşi dădură duhul.
Fumul care ieşea din hornul bucătăriei plutea
înecăcios în jurul corăbiei amiral. Bucătarul şef, care
prepara un pateu gustos pentru soţia generalului en
chef, primi ordin să stingă focul.
Pe dunetă, amiralul Villaret-Joyeuse stătea
înconjurat de ofiţerii săi de stat-major şi urmărea
atent scăderea continuă a barometrului şi semnele
îngrijorătoare ale vremii. Ofiţerii, marinarii de cart şi
bordul de serviciu îşi îmbrăcau la repezeală costumele
de ploaie. Flota se resfirase pe o întindere apreciabilă.
În timpul marilor furtuni, în care vizibilitatea scade

— 961 —
aproape la zero, ciocnirile între corăbii au urmări
catastrofale.
În atmosfera verzuie, soarele, văduvit de raze, plutea
singuratic, pierzându-şi treptat puterea. Oceanul
părea acoperit cu o vastă husă de mătase cenuşie, sub
greutatea căreia valurile strâmte abia dacă se mai
strecurau. Mătasea aceasta, pe care prova corăbiilor o
sfâşia foşnind, avea luciri uşoare, care apăreau şi
dispăreau capricios.
Pe dunetă apăru şi generalul Leclerc cu adjutanţii
săi.
— Mon amiral, soţia mea era dornică să admire
spectacolul acesta atât de straniu pentru noi profanii.
Dar primul dumitale adjutant a sfătuit-o să nu
părăsească, până la noi dispoziţii, cabina.
— E mai înţelept, mon général. Furtunile sunt pline
de surprize. Iar în această zonă, bântuită adeseori de
cicloane…
— Credeţi că s-ar putea abate un ciclon asupra
noastră?
— Nu e imposibil. Sper însă că vom fi scutiţi de o
asemenea întâlnire.
— Ar fi primejdios?
— Pe mare totul e relativ, mon général. S-ar putea
ca până la urmă să avem de-a face cu o furtună
moderată.
— Văd că aţi luat măsuri.
— Prudenţa, mon général.
Lumina verzuie, lividă, arunca pe chipurile
oamenilor umbre bolnăvicioase, palide. S-ar fi zis că
pe duneta vasului amiral stătea o ceată de fantome

— 962 —
învăluite în uniforme încărcate cu fireturi.
— Mă topesc de căldură, se adresă Robert
Sunderland unui ofiţer de dragoni din apropierea sa.
Ofiţerul îşi şterse cu batista obrazul năclăit de
sudoare.
— Eu am început să mă sufoc. Şi pârdalnica asta de
cravată mă strânge de îmi vine rău. Parcă aş atârna în
ştreang. Dacă aş fi singur mi-aş lepăda hainele de pe
mine. Aş umbla gol. Cred că numai aşa aş respira în
voie.
Jules Lafont îşi făcea furios vânt cu un evantai de
mătase. Pe obraji i se scurgeau şiroaie de transpiraţie
fierbinte. În camera hărţilor, Davois, ofiţerul de
serviciu scria în jurnalul de bord.
„Căldură înăbuşitoare. Mare calmă. Pâclă mai deasă
spre N. şi E. Cerul limpede la zenit.” Ofiţerul se
scărpină cu pana de gâscă în vârful nasului. O muscă
enervantă îi dădea târcoale de vreo zece minute. „Ce-o
fi făcând generăleasa în cabina ei?” se întreba el
visător.
Într-o dimineaţă, trecuse întâmplător prin faţa
cabinei acesteia. Prin hubloul care dădea spre punte o
văzuse goală, superbă, în faţa oglinzii. De atunci,
tabloul acela îl obseda zi şi noapte. Îşi pierduse
somnul. Nici serviciul de bord nu îi mai preocupa.
— Banc de nori negri-violeţi spre nord, nord-est,
anunţă Jouy, comandantul vasului amiral. Toate
semnalmentele prevestitoare unul ciclon.
Davois îşi puse iarăşi pana în funcţiune. Cu scrisul
lui fin, aşternu în carnet observaţia comandantului.
Deodată, nava începu să se legene uşor, apoi din ce în

— 963 —
ce mai accentuat. În văzduh, se auzi un ţipăt lung,
modulat, de iele. Un şuierat strident şi totuşi jalnic,
care făcea să ţiuie urechile. Şi o rafală de vânt rece
zbârli brusc penele care împodobeau bicornurile
ofiţerilor.
— Se apropie, rosti simplu amiralul, ducând luneta
la ochi.
Norul negru de la orizont creştea, se lăţea, se înălţa,
se îngroşa, invadând spaţiile. Fulgere alburii-violete
brăzdau masa neagră, cu forme fantastice. O nouă
pală de vânt, mai violentă decât prima, plezni velele
întinse, care se umflară brusc.
De pe puntea de comandă, ofiţerul secund
transmise prin porta-voce ordinele comandantului
Jouy.
— Filaţi fungile rândunicilor!
Marinarii se căţărau ca maimuţele în greement,
strângând febril pânzele superioare.
— Trageţi zburătorii!
Ofiţerii în subordine şi contramaiştrii dădeau
porunci scurte.
— Amaraţi ancora!
— Amaraţi şalupa şi bărcile!
— Amaraţi schelele!
Velele pătrate înfăşurate se legau cu saula de
furtună.
— Toţi soldaţii în cabine. Puntea liberă pentru
manevră! strigă ofiţerul secund.
Unii marinari executau calm ordinele. Alţii se
agitau, cuprinşi parcă de isterie. Aceeaşi comportare o
aveau şi câţiva ofiţeri.

— 964 —
 — Apropierea furtunii scoate în evidenţă cele mai
ascunse dedesubturi ale firii omeneşti, remarcă
generalul Leclerc.
— Adevărat, mon général, replică Villaret-Joyeuse.
Marea nu este o masă de faro. În prezenţa ei e greu să
te stăpâneşti. Numai oamenii cu nervii zdraveni pot fi
buni marinari.
Valurile porniseră să alerge dinspre nord spre sud,
într-o rostogolire tot mai repede, tot mai dezordonată.
Fugeau parcă dinaintea norului negru care le urmărea
ameninţător. Crestele lor, spulberate de vântul care
sufla înteţindu-se, se pulverizau în jerbe verzui de
spumă. Ajunseră să împroaşte şi ofiţerii de pe dunetă.
Şi ţipătul acela şuierat, asurzitor, creştea în
intensitate, întrerupt de bubuitul tunetelor care se
succedau în salve tot mai dese.
— Grozavă artilerie, râse Leclerc.
— Nu e decât uvertura, mon général, zise Villaret-
Joyeuse. Barometrul, Villandry? întrebă amiralul cu
glas tare, încercând să acopere zgomotul vântului.
— Scade continuu, mon amiral.
Villaret-Joyeuse se întoarse spre Leclerc. Cu mâna
pâlnie, îi vorbi aproape de ureche:
— Intraţi în camera hărţilor, mon général. N-are rost
să vă expuneţi rămânând pe dunetă. În curând
valurile vor mătura puntea…
Leclerc mai rămase câteva minute pe dunetă, apoi
urmă povaţa amiralului. Talazurile creşteau o dată cu
puterea vântului. Verzi, masive, striate de vijelie şi
încoronate de spumă, veneau la asalt cu tărie sporită.
Spaţiile dintre ele se lărgeau, se adânceau… Puntea

— 965 —
începuse să se legene tot mai accentuat.
Amiralul ordonă comandorului Jouy.
— Semnalizaţi flotei schimbarea drumului. Direcţia
sud, sud-vest.
Porunca fu imediat executată. Navele se abătură la
babord, pornind aproape paralel cu vântul. Toate
vasele înaintau acum în linie de front, ca la atac.
Vântul furios, valurile dezlănţuite – avangarda
norilor negri, vineţi – corăbiile, goneau acum în
aceeaşi direcţie. Amiralul rămăsese pe dunetă laolaltă
cu comandorul Jouy şi cu ofiţerii acestuia. În camera
hărţilor se refugiaseră numai generalul Leclerc şi
statul său major. Prezenţa lor era indezirabilă pe
dunetă. Amiralul şi comandorul aveau nevoie de
spaţiu.
Flota fugea din calea ciclonului. Fugeau şi talazurile
şi vijelia şi timpul şi zdrenţele de vapori care ajunseră
din urmă navele… dispăruse pâcla măturată de vânt.
Dispăruse şi soarele, dispăruse şi cerul albastru,
invadat de marşul nezăgăzuit al norilor vineţi,
străbătuţi de fulgere. Un trăsnet, izvorât din încâlceala
haotică de nori, despică văzduhul. Silueta lui
incandescentă, şerpuitoare, lumină orbitor vasul-
amiral. Trăsnetul plesni cu uriaşul său bici de foc un
talaz uriaş care sfârâi, aruncând gheizere de vapori
luminoşi.
Valurile fugeau mai iute decât navele… Şi norii
fugeau mai iute… Trăsnetele cădeau acum des, ca
ploaia. Marea şi cerul erau legate de mii de liane
incandescente. O lumină lividă, sinistră, învăluise
firea. De pe puntea vasului amiral nu se mai vedeau

— 966 —
decât cele mai apropiate nave.
— Ne prinde uraganul, Davois? se adresă generalul
Leclerc ofiţerului de la masa hărţilor.
— Mă tem că da, mon général. Marinarii noştri îşi
vor face datoria. Toate vasele vor ajunge la destinaţie.
Primul Consul a încredinţat amiralului Villaret-
Joyeuse douăzeci şi opt de nave. Douăzeci şi opt vor
acosta în Saint-Domingue.
— Eşti un adevărat ostaş, Davois.
— Sunt marinar, mon général, replică acesta simplu.
Puntea navei amiral se înclina acum în pante tot
mai repezi. Tangajul era greu de suportat pentru
soldaţii şi ofiţerii deprinşi cu uscatul. Generalul
Leclerc se sprijinea de masa hărţilor. Nicio umbră de
teamă nu plutea pe chipul său doar ceva mai palid.
Dar paloarea putea fi atribuită şi luminii verzui a
descărcărilor electrice care nu mai conteneau.
Şi Robert Sunderland intrase în camera hărţilor,
urmat de Jules Lafont. Mânat de curiozitate, se uită
pe fereastră la ciocnirea infernală dintre văzduh şi
mare. Cerul izbea cu harapnice incandescente oceanul
care se zvârcolea, spumegând, urlând, repezindu-şi
spre văzduh talazurile furioase cu gheare de spumă.
În această titanică războire dintre elementele naturii,
navele evoluau potrivit slabelor cunoştinţe ale omului.
Marea voia parcă să dea o lecţie îndrăzneţilor care-i
încălcaseră imperiul…
— Ce zici, Lafont, scăpăm din prăpădul acesta?
întrebă Robert Sunderland râzând nervos.
— Sper că da. Avem o misiune de îndeplinit.
— Vorbeşte ca eroii antici, Lafont.

— 967 —
 — Când n-ai altă soluţie…
— Ştiu. Adopţi o poză marţială, şi cu sufletul la
gură, rosteşti măreţ: „Moartea noastră să fie pildă
urmaşilor”.
— Tot e mai bine decât să te jeleşti ca babele.
Sunderland rămase gânditor. Dacă se va scufunda
vasul, ziarele pariziene vor publica lista dispăruţilor
sub un titlu pompos, scris cu litere de o şchioapă:
„Morţi pentru gloria patriei”. Epitaful lui va fi altul.
„Dispărut pentru gloria dinastiei Sunderland-
Beauclair.” Viitoarele generaţii de bancheri din familia
sa îi vor rosti numele cu veneraţie!… Pe dracu! Îl vor
uita. Fără doar şi poate. Tatălui său i se vor umezi o
clipă ochii. Pierderea unui copil nu e o glumă. Cu
timpul se va consola. A supravieţuit el pierderii
Andreei…
Dar dacă va scăpa cu viaţă, Robert va aşterne pe
pânză un aspect al acestei furtuni. O palidă copie a
realităţii. Splendoarea naturii în plină dezlănţuire nu
poate fi redată de mâna omului. Mijloacele lui sunt
prea imperfecte pentru a prinde dintr-o trăsătură de
penel şerpuirea trăsnetelor, lumina vânătă a cerului
zebrat de fulgere, talazurile răscolite de vijelia
năprasnică.
Priveliştea, urmărită prin geamurile încăperii
hărţilor, era incompletă. Trebuia să iasă afară. Să
simtă biciuirea vântului şi a stropilor de apă, să guste
sarea mării şi să prindă în pâlnia urechii mugetul
furtunii. Se întunecase. Se lăsase noaptea, sau un
cataclism stinsese în plină zi lumina soarelui?
Neobservat de ofiţerii din camera hărţilor, Robert se

— 968 —
strecură spre uşă, sprijinindu-se de pereţi. Apăsă
clanţa. Deodată, uşa, împinsă cu putere de vântul
năprasnic, îl izbi în piept, gata să-l răstoarne. Îndârjit,
se avântă cu capul în piept, împotriva rafalei. Nava,
înclinându-se pe o parte, îi mări avântul, ajutându-l
să înfrângă acţiunea contrară a sufletului.
— Nu ieşiţi, Monsieur! strigă de la locul său Davois.
Primejdia…
Robert nu mai auzi restul frazei. Violenţa vântului îl
îmbrânci cu forţa invincibilă spre parapetul
tribordului, spre care se înclină în acelaşi timp şi
corabia. În faţa ochilor săi măriţi de groază se deschise
un abis. În adâncul lui apele scăpărau, reflectând
cerul incendiat de fulgere. Când se izbi cu pieptul de
balustradă, simţi o durere fulgerătoare, care îl făcu să
închidă fără voie ochii şi să se cramponeze instinctiv
de balustradă. Redeschise ochii. Un val înalt cât un
munte se avântă asupra corăbiei, măturând-o de la
tribord la babord cu o avalanşă de apă grea ca
plumbul. Smuls de vârtej, Robert fu izbit de un
tambuchi, apoi purtat mai departe pe creasta valului
spre babord, dincolo de care se deschidea haosul
lichid.
Într-o scăpărare de luciditate îşi făcu următorul
raţionament: dacă va cădea în mare, nicio forţă din
lume nu-l va mai putea salva. Încordându-se într-o
ultimă şi disperată sforţare, se agăţă de un sart, pe
care providenţa i-l scoase în drum. Masa de apă
sărată se revărsă cu zgomot în mare, lăsându-l pe
punte. Învineţit de lovituri, cu capul plin de cucuie, ud
până la piele şi pe jumătate leşinat de durere, rămase

— 969 —
încleştat de sart. N-ar mai fi rezistat unui al doilea val.
O mână puternică şi grea ca o gheară de fier i se
înfipse în braţ, în vreme ce un glas întretăiat de vijelie
îi răsună aproape de ureche.
— Nenorocitule… vrei să… Ai scăpat… urechile
acului…
Un ofiţer pe care şiroia apa, îl ţinea strâns, ferindu-l
de vârtejul apucător al apelor. Robert văzu ca prin vis
chipul crispat al amiralului, înconjurat de alte feţe tot
atât de încordate.
— Monsieur Sunderland, auzi el o voce parcă din
alte lumi… pe vremea asta… nu ne arde… joacă…
Coborâţi-l… Cabină… Repede… Furtuna abia…
începe…
„Până acum ce-a fost?” se întrebă Robert în gând.
Limba i se împleticea neputincioasă, iar glasul său nu
izbutea să scoată vreun sunet articulat.

Fără să ştie cum, se trezi din letargie într-o cabină

încăpătoare, care servea de infirmerie. Printre paturi
umblau doi medici, care abia îşi ţineau echilibrul.
Tangajul vasului era îngrozitor. Uneori, podeaua
căpăta o înclinare de aproape unu pe unu. Câţiva
răniţi căzuseră din paturi, cu păturile şi saltelele peste
ei. Pentru a nu se mai repeta păţania, medicii şi
felcerii îi prinseră cu curele de paturi.
Pauline Leclerc lucra cot la cot cu personalul
sanitar. Îmbrăcată în alb, îşi luase rolul în serios.
Ajutorul ei nu era neglijabil. Marinari şi soldaţi grav
contuzionaţi, ori cu mâinile şi picioarele rupte, erau
aduşi fără încetare. Tributul mării!

— 970 —
 Soţia generalului se plecă şi asupra lui Robert. Era
frumoasă. Minunată. Întreaga ei fiinţă respira
voluptatea. Buzele ei roşii invitau să fie muşcate.
Nările palpitânde, genele lungi, ochii mari, languroşi,
ce ştiau a privi întotdeauna cu interes, captivau şi pe
cei mai înrăiţi misogini. Cu toată fiinţa ei, cerea să fie
iubită. Cine nu cunoştea povestea vieţii Paulinei
Leclerc, care avea dublul privilegiu de a fi cea mai
frumoasă femeie din Franţa şi totodată sora Primului
Consul?
La cincisprezece ani o ceruse în căsătorie un
cumsecade neguţător de săpunuri din Marsilia, pe
nume Billon. Aceasta se întâmpla în 1795. Napoleon
Bonaparte, care visa un soţ mai deosebit pentru sora
lui preferată, refuzase să-şi dea consimţământul la
această căsătorie. Pauline cunoscuse apoi pe Stanislas
Fréron. În acea epocă, Fréron depăşise patruzeci de
ani, dar deţinea înalta demnitate de reprezentant al
Directoratului în sudul Franţei. Silueta sa încă
elegantă, prestigiul de proconsul, reputaţia de
irezistibil curtezan, orbiseră pe naiva Pauline, care i se
dăruise fără rezerve. Şi Fréron îi împărtăşise iubirea.
Flatat de pasiunea stârnită în sufletul acestei fetiţe
superbe, se mândrea cu scrisorile ei, arătându-le
tuturor prietenilor: „Mio bene, mio tenero amico… Ah,
caro mio, idole mio… ti amo, ti amo, sempre e
passionamente per sempre… ti amo, amo, amo, ti
amatissimo amante!”…
Fréron, îndrăgostit până peste cap, o ceruse la
rândul său în căsătorie. Napoleon Bonaparte nu-l
socotise nici pe el demn de mâna Paulinei. Fréron, pe

— 971 —
vremuri regicid, terorist sălbatic şi autor al teribilei
represiuni din Toulon, nu era o partidă potrivită
pentru Pauline Bonaparte. Respins de Napoleon, urât
nu numai de duşmani, dar şi de foştii săi prieteni, pe
care-i trădase pe rând, Fréron intrase definitiv în
umbră.
Al treilea candidat la mâna Paulinei avusese norocul
să fie acceptat. Generalul Leclerc, camarad de arme al
Primului Consul, căruia îi mijlocise ascensiunea la
suprema demnitate în stat, era cel mai indicat pentru
a juca rolul de soţ al tinerei fete… Azi, Pauline
Bonaparte îl urma într-o expediţie care avea să-i urce
pe culmile gloriei.
Lui Robert îi părea ciudat că-i umblau prin minte
asemenea gânduri tocmai în aceste momente cruciale.
Abia scăpase de la înec. Văzuse moartea cu ochii. N-ar
fi putut preciza de câtă vreme se afla în infirmerie, dar
ar fi pus rămăşag că nu se scurseră mai mult de
câteva ore. Cămaşa îi era încă udă. Nu-l dezbrăcaseră
decât de haină. Robert zâmbi chipului îngeresc, care-l
privea cu interes şi simpatie. Pauline Leclerc surâse
aşa cum numai ea ştia să surâdă.
— Sunt încântată că ţi-ai revenit, Monsieur
Sunderland. M-ai făcut să trec prin mari emoţii.
Doctorul Moreau, care te-a examinat, spunea că nu ai
fracturi şi nici răni aparente, în afară de câteva
zgârieturi superficiale, dar că nu ar fi exclus să fi
suferit leziuni interne.
Deodată, Robert simţi o ameţeală şi o greaţă
puternică. Capul blond al Paulinei Leclerc se profila pe
tavanul alb, de care atârna o lampă ce pendula o dată

— 972 —
cu legănările navei. Robert închise ochii, încercând să-
şi astâmpere revolta stomacului.
— Doctore Moreau! strigă Pauline, înspăimântată de
paloarea aşternută brusc pe chipul lui Robert. Doctore
Moreau! Vino repede! Monsieur Sunderland se simte
rău. Vai, se pierde!
Cu îngrijorare şi simpatie, prinse în mâinile ei fine,
degetele reci ale bolnavului.
— Repede, doctore. Cred că are leziuni interne.
Până să sosească medicul, alarmat de apelul urgent,
Robert deşertă pe pat şi pe rochia protectoarei sale
întreg meniul de la prânz.
— Leziuni? Are rău de mare, Madame, zise Moreau
izbucnind în râs.
Uluită, Pauline Leclerc se uită la Robert, apoi la
rochia ei. Copleşit de ruşine, bolnavul nu îndrăznea
nici să-i ceară scuze. Pentru a-i scoate din
încurcătură, ea începu să râdă.
— Acum sunt sigură că e în afară de orice pericol.
Doctore, meseria de soră nu se practică fără
sacrificii…

În sala de mese, în dormitoarele afectate trupelor de

uscat, soldaţii, înghesuiţi claie peste grămadă, se
ţineau de stâlpi care susţineau tavanul, de mesele
fixate în podea, de paturi. Când vasul se lăsa cu pupa
înainte în prăpăstiile deschise între talazuri, simţeau
cu toţii înăuntru un gol chinuitor, de parcă stomacul
şi plămânii le-ar fi ieşit pe gură. Când nava pornea să
urce pe panta munţilor de apă, senzaţia penibilă
înceta, ca să revină însă de îndată ce corabia o pornea

— 973 —
iarăşi în jos pe toboganul valurilor.
— Râdeaţi de mine când vă spuneam că… ah…
marea aia de sânge o să ne poarte nenoroc, se văicări
un dragon tânăr. Abia îi mijise mustaţa.
— Da, da, are… dreptate, întări altul.
— Tacă-vă fleanca, babelor! urlă un caporal. Pereţii
corăbiei vibrau, gata să se spargă. Ai fi zis că berbeci
uriaşi, mânuiţi de zmeii apelor, izbeau în flancurile
navei. Un urcuş… şi iarăşi un coborâş, ca de sanie
repezită în josul unui povârniş repede şi nesfârşit de
lung. Un „Aaaah” prelungit, rostit de zeci de guri,
însoţi lunecarea care nu se mai termina. Lămpile se
legănau atât de tare, încât se izbeau cu zgomot sec de
tavan.
O lovitură asurzitoare la tribord, un pârâit
îngrozitor, şi prin scândurile groase de stejar, care
plesniră ca nişte beţe, năvăli un puhoi de apă rece,
sărată. În câteva clipe, udă până la piele pe toată
lumea.
— Ne scufundăm, fraţilor! urlă unul.
— Dumnezeu să ne ajute!…
Şuvoiul de apă încetă în clipa în care nava îşi reluă
ascensiunea, pentru a se dezlănţui iarăşi, într-o
avalanşă torenţială, de îndată ce corabia pornită
fulgerător în jos, ajunse în fundul râpei dintre
talazuri.
— Ne înecăm!
— Cum o vrea Dumnezeu. Poate că nu ne lasă…
În încăperea ticsită de soldaţi înnebuniţi de spaimă,
apărură în fugă câţiva marinari, urmaţi de doi
dulgheri cu scânduri şi unelte.

— 974 —
 — Se scufundă barca? urlă un grenadier, după ce
scuipă o înghiţitură zdravănă de apă sărată.
— Nicio grijă! răspunse un marinar. O vână de apă.
O jucărie. În câteva clipe vă uscaţi stând cu burţile în
sus.
— Dacă mai ţine mult furtuna, o să plutim cu burţile
în sus.
— Or să ne mănânce rechinii…
— O dată ce dai ochii peste cap nu mai contează
dacă ai să faci pluta, ori dacă ai să serveşti drept
cotlet rechinilor…
— Ţine-ţi blestemăţiile pentru tine…
— Ţineţi-vă mai bine firea, strigă voios marinarul. Pe
puntea acestui vas te poţi îneca cel mult cu un os de
peşte. Punem rămăşag că ajungeţi teferi la Toussaint-
Louverture. Negresele lui vă aşteaptă cu braţele
deschise…

În camera hărţilor, locotenentul Peyrouton luă locul

locotenentului Davois. Uniforma lui Peyrouton şiroia
de apă. Până în ultimul moment se războise cu
furtuna, executând cu oamenii lui extenuaţi, ordinele
comandorului Jouy.
— Barometrul continuă să scadă? urlă Peyrouton în
urechea lui Davois, încercând să se facă auzit în
vacarmul infernal al vântului şi al mării.
— Scade!… Scade într-una!… Vântul bate cu cel
puţin cincizeci de metri pe secundă, zbieră Davois,
căruia îi vâjâiau urechile.
Generalul Leclerc se apropie de Peyrouton şi îl
apucă de umăr.

— 975 —
 — Ce crezi? Mai durează mult furtuna?
Răcnea ca un smintit, pentru a depăşi şuieratul
ascuţit al vijeliei şi urletul îngrozitor al oceanului.
— Furtuna aceasta, mon Général… e uragan în toată
legea… răspunse Peyrouton… Se pare că…
Deodată un munte de apă se prăvăli ca o masă de
plumb asupra corăbiei, care pârâi din toate
încheieturile, lăsându-se pe o parte, gata să se
răstoarne. Pe fundalul văzduhului zebrat de fulgere,
catargele navei amiral înscriseseră un arc de cerc de
peste 45 de grade. Talazul uriaş se prăbuşi pe puntea
înclinată, măturând oameni, sfâşiind velaturi,
întinzând pană la maximum greementul, care vibra
grav ca nişte coarde de violoncel.
Pe dunetă, amiralul Villaret-Joyeuse şi comandorul
Jouy se încleştaseră laolaltă cu timonierul de timonă,
care după ce le rezistă câteva secunde, jucă deodată în
gol, proiectându-i pe tustrei pe podea. Cârma
rămăsese în aer. Formidabila cascadă plesni
geamurile camerei hărţilor, inundând-o în câteva
clipe. Pe punte, ofiţerii şi marinarii, agăţaţi de cordaje,
de balustrade, de tunuri, de tambuchiuri, rezistau cu
disperare presiunii apelor, care îi îmbrâncea cu furie
oarbă spre adâncuri. Pe jumătate înăbuşiţi, loviţi,
contuzionaţi, ameţiţi, adăstau cu sufletul la gură
redresarea vasului, ce continua să se încline.
Cârma muşcă brusc apa. De îndată ce simţiră iarăşi
rezistenţa în roata cârmei, amiralul, comandorul şi
cârmaciul, la care se adăugară doi ofiţeri, se opintiră
cu deznădejde spre a manevra vasul, izbit în flanc de
valurile colosale.

— 976 —
 În aceeaşi clipă, catargul trinchet pârâi, întrecându-
se cu urletele drăceşti ale uraganului şi, dezarticulat,
se prăbuşi în mare, ca un uriaş trunchi de copac
secţionat de un fierăstrău nevăzut. Pânzele întinse
încă pe greementul catargului năruit plesniră valurile,
care le hăpăiră cât ai clipi.
Această împrejurare salvă nava. Începu să se
redreseze lent. Manevrată de cei cinci oameni
cramponaţi de cârmă, porni iarăşi în direcţia vântului.
Pentru moment, primejdia fusese înlăturată. În
camera hărţilor, golită de apa ce se scursese prin
găurile ferestrelor, ofiţerii generalului Leclerc, prăvăliţi
cu toţii în partea dinspre tribord, se zbăteau într-o
încâlceală de picioare şi de braţe. Peste ei, hărţile
muiate şi rupte, aruncau paste albe, informe.
Generalul rămăsese cramponat de masă, împreună
cu locotenetul Peyrouton, care se uită dezolat după
hărţile lui ce porniseră razna prin apărie. Lampa,
stinsă de apă, se bălăngănea chioară, izbindu-se
ritmic de tavan. Fulgerele luminau însă ca ziua.
— Cred că ne apropiem de… epicentrul unui ciclon,
mon général, strigă Peyrouton… Altfel… nu-mi explic…
Un nou val inundă camera hărţilor, mărind
confuzia. Un ofiţer cu piciorul fracturat înjura de
mama focului pentru a-şi stăpâni urletele de durere.
Leclerc se gândea la nevastă-sa.
„Ce-o fi făcând acum Pauline? Nu trebuia să o iau
cu mine. Am fost nebun… Am expus-o primejdiilor.. E
îngrozitor…”
În condiţiile acelea, nici nu era de conceput să se
ducă până la ea. Dacă ar fi ieşit din camera hărţilor,

— 977 —
valurile l-ar fi înhăţat într-o clipă, târându-l în hăul
negru ca smoala…
Pe punte, la picioarele dunetei, căpitanul Leroy,
adjutantul amiralului, se plecă la urechea căpitanului
Charnier, comandantul artileriei vasului-amiral.
— Charnier, strigă el, am impresia că navă nu mai
răspunde la comenzi.
— Ce? Ce spui?
— Nava!… Nu mai răspunde… la comenzi…
— E o minune… că nu s-a scufundat până acum…
Dacă n-ar fi fost Jouy la comandă…
Şi Leroy şi Charnier erau îngrijoraţi. Când o corabie
nu mai e în stare să lupte coordonat cu furtuna şi se
lasă luată de talazuri, e pierdută. Vasul-amiral părea
să nu mai poată face faţă uraganului.
— Cred că suntem… apropierea unui… ciclon. Uită-
te la… valuri.
— Ai… Suntem în zona… Valurile…
— Nu te aud!
— Am spus că… ai… dreptate. Valurile nu mai au…
direcţie… precisă… Se ciocnesc, se încalecă…
Interferenţă… Ciclon…
Şi Leroy şi Charnier ştiau că în larg fenomenul
interferenţei – adică al ciocnirii valurilor – se petrece în
mod excepţional, şi anume în sfera de acţiune a unui
ciclon. Iar talazurile mai înalte decât nava, deferlau 2,
se izbeau dement între ele, înălţând jerbe de stropi şi
de spumă, ca nişte imense cozi de păun, se înfruntau,
vuind nebuneşte, se încălecau, enorme şi dezordonate,
se ciocneau ca nişte titani scoşi din minţi, într-un

2 A deferla – (despre valuri) a se revărsa, a se sparge rostogolindu-se.

— 978 —
haos de sfârşit de lume…
Palid, căpitanul Leroy îşi înfipse mâna în braţul lui
Charnier.
— Navă… la babord… Vine… direct spre noi…
Coliziune… inevitabilă…
Charnier se uită într-acolo. Tresări. Din bezna
izgonită când şi când de lumina verzuie a trăsnetelor,
apăruse prova unei nave cu catargele frânte, cu
parapetele sfărâmate, cu cordajele rupte, atârnând în
apă. O viziune de coşmar.
Pe puntea vasului-amiral ofiţeri şi marinari
încremeniră, stane de piatră. Câteva strigăte izolate,
se pierdură în vacarmul uraganului. Într-o
străfulgerare Charnier îşi aminti de nevastă, de copiii
care îl aşteptau acasă, de mama lui bătrână şi
bolnavă, care-i zicea „Băieţelule”, deşi el sărise demult
vârsta de patruzeci de ani.
— Suntem pierduţi, urlă Leroy.
Nava cu catarge năruite, pe jumătate îngropată în
valurile care se prăbuşeau asupra ei din toate
direcţiile, se apropia cu viteză sporită, ţintind flancul
vasului-amiral.
La lumina unei descărcări electrice, mai puternică
parcă decât celelalte, Leroy citi pe prova de care nu-i
mai despărţeau decât vreo douăzeci de metri cuvintele:
„L’oiseau de proie”
— Vasul… lui Dumont… răcni el în urechea lui
Charnier.
— Exact… Dumont.
Pe puntea navei târâtă de valuri, se vedeau câteva
biete siluete negre… Încă două-trei secunde şi

— 979 —
dezastrul avea să se producă…
Deodată o namilă de apă ce nu putea fi cuprinsă cu
ochii, un munte lichid, a cărui creastă se pierdea în
înălţimile nopţii, se prăbuşi cu zgomot de tunet peste
„L’oiseau de proie”, care dispăru într-un maelstrom de
spumă albă-verzuie. Talazul uriaş izbi în rostogolul
său de tăvălug şi vasul-amiral care gemu ca o fiara
lovită de moarte. Catargul gabier, care rezistase până
atunci asalturilor impetuoase ale uraganului, se
prăbuşi în mare, stârnind miriade de stropi. Din
văzduh, torentele de ploaie se prăbuşeau în cascade
spulberate de vijelia ce sufla cu puteri înzecite.
— Vântul ăsta… turbat… are mai mult de… 6o
metri pe secundă, răcni Charnier.
— Te cred… loveşte… În plin… O sută… douăzeci de
noduri… pe oră… Vânt… violenţă… nemaivăzută…
Spuma ce învăluia talazurile era spulberată de
vijelie într-o viscolire de stropi mărunţi, albind puntea
vasului amiral. Rafalele de ploaie diluviană abia
curăţau flocoanele de spumă, că alte miriade le luau
locul.
Parte din marinari se refugiaseră pe unde găsiseră.
Înghesuiţi în intrândurile tambuchiurilor, vârâţi sub
streaşină spiraiurilor, adăpostiţi precar sub zdrenţele
vreunei pânze sfâşiate, aşteptau fatalişti sfârşitul. Cei
mai mulţi renunţaseră să mai lupte. Numai energia
sălbatică a amiralului Villaret-Joyeuse şi a
comandorului Jouy continuau să însufleţească restul
ofiţerilor şi al marinarilor care luptau cu îndârjire. În
camera hărţilor, Peyrouton încerca zadarnic să facă
puţină ordine. Carnetul de bord zăcea undeva, pe sub

— 980 —
masă, laolaltă cu hărţile rupte şi muiate de apă.
Instrumentele de scris ajunseseră prin colţurile
cabinei. Barometrul se spărsese. Deodată Davois
năvăli în cameră.
— Peyrouton… Peyrouton… Vântul a căzut… A
încetat fără veste.
Peyrouton ridică surprins capul. Într-adevăr, nu se
mai auzea decât urletul mării. Şuieratul vijeliei
încetase. Talazurile în schimb, fierbeau ca într-un
cazan, încins de toate flăcările infernului.
Davois ieşi iarăşi pe uşă. De afară, strigă exultând:
— La zenit au apărut stelele… Suntem salvaţi,
Peyrouton! Uraganul a trecut.
Generalul Leclerc suspină adânc.
— E posibil?… S-a terminat, aşa pe nepusă masă?
Faţa lui Peyrouton se întuneca brusc.
— Mă tem, mon général, că în curând dansul va
reîncepe cu furie sporită după cum spun cărţile, sunt
semne că ne aflăm în epicentrul unui ciclon.
— Ce spui?
— Depresiunile barometrice extraordinare,
constatate la cicloni, dau naştere la vânturi de o
violenţă neobişnuită. S-a ajuns la viteze de peste o
sută cincizeci de noduri pe oră. Anemometrele nu
rezistă la asemenea viteze. Vântul creşte în intensitate
începând de la periferia meteorului spre centru. În
centrul ciclonului, calmul atmosferic e absolut. Vântul
supt de spirala ciclonului se urcă în sus, ca pe un coş,
găurind norii şi lăsând să se vadă stelele, sau zenitul
înseninat, dacă fenomenul se petrece ziua. Acesta este
ochiul ciclonului. Dar calmul este numai momentan.

— 981 —
Dacă ai intrat în epicentrul unui ciclon este fatal să şi
ieşi din el. Ochiul se deplasează cu viteză colosală.
Dacă previziunile nu mă înşală, în curând vom reintra
în zona circulară a vijeliei. E firesc. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, vom străbate cu bine şi nouă fază..
— Vasăzică, Peyrouton, ne aflăm abia la jumătatea
acestei mari încercări.
— Se pare că da, mon général.
Pe punte, generalul Leclerc observă o activitate
febrilă. Echipajul repara tot ce putea fi reparat la
iuţeală. Comandorul Jouy conducea personal
operaţiile.
Căpitanul Leroy, adjutantul amiralului, se prezentă
în faţa lui Leclerc.
— Mon général, sunteţi rugat de amiral să nu ieşiţi
pe punte. Să rămâneţi fie în camera hărţilor, fie să
coborâţi jos, în cabina dumneavoastră. Uraganul va
reîncepe, cu tot cortegiul lui de neplăceri.
— Bine Leroy. Comunică amiralului că sunt primul
care îi execută dispoziţiile. Pe bord el este şeful
suprem. Eu nu pot decât să mă înclin.
Căpitanul salută şi se răsuci pe călcâie.
— Leroy! îl strigă iarăşi Leclerc.
— Ordonaţi, mon général, spuse acesta oprindu-se
şi întorcându-se cu faţa spre el.
— Aş vrea să aflu, Leroy, dacă soţia mea… n-a păţit
ceva până acum. Eu rămân aici, cu ofiţerii mei.
— Cobor de îndată la soţia dumneavoastră, mon
général, zise căpitanul Leroy, zâmbind.
Generalul Leclerc nu mai avu însă prilejul de a
asculta raportul căpitanului Leroy. Câteva minute

— 982 —
după plecarea acestuia, uraganul se dezlănţui
năprasnic, hotărât să spulbere pe îndrăzneţii care
avuseseră neobrăzarea să-i reziste până atunci. Un
talaz uriaş hăpăi pe căpitanul Leroy, tocmai în clipa în
care acesta ieşea pe punte, spre a aduce generalului
veşti de la soţia sa. Târât de tonele de apă sărată,
Leroy încercă zadarnic să se cramponeze de scândurile
lucioase ale punţii, de balustrada ruptă, de cordajul
pe care abia reuşi să-l atingă cu degetele.
Neobservat de nimeni, se prăbuşi în haosul
dezlănţuit al mării.
Şi valurile îl înghiţiră pentru totdeauna…

Când răsări soarele, cerul era senin şi limpede ca

sticla. Oceanul se agita încă, dar fără să mai prezinte
vreun pericol pentru flotă. Era o simplă hulă – urmă a
uraganului din ajun ce legăna plăcut navele.
Pe duneta vasului, amiralul Villaret-Joyeuse şi
generalul Leclerc urmăreau prin luneta evoluţiile celor
şaptesprezece corăbii care se aliniau în formaţie de
drum.
— Acestea sunt singurele nave rămase? întrebă
generalul încruntând din sprâncene. Credeţi că restul
s-au acufundat?
— Sper că nu, mon général. Le-a dispersat furtuna.
În întreaga mea carieră, n-am întâlnit un uragan de
asemenea proporţii. Credinţa mea e că nu vom
înregistra totuşi niciun naufragiu. Îmi cunosc
căpitanii.
— Ar fi neplăcut să pierd oameni. Înainte chiar de a
se fi tras un foc de puşcă, spuse Leclerc încruntat.

— 983 —
 — Nu vă alarmaţi. Punctul de întâlnire, semnalat
flotei înainte de dispersare, este un golf minunat în
partea spaniolă a insulei Saint-Domingue, apărat la
nord de peninsula Samona. Sunt încredinţat că toate
navele vor sosi la întâlnire.
— Chiar şi „L’oiseau ce proie”?
— De ce nu?
— L-am văzut cu toţii cum a dispărut în valuri!
— Nu neg că a dispărut din faţa ochilor noştri. Dar
aceasta nu înseamnă că a naufragiat. „L’oiseau de
proie” e comandat de un ofiţer excepţional, căpitanul
Guy Lebreton. Un autentic lup de mare, care a
participat la toate campaniile navale din ultimii ani.
— Câţi soldaţi transporta „L’oiseau de proie”?
— Cinci sute, mon général. Şi două baterii de
artilerie grea.
Generalul Leclerc suspină iarăşi.
— Mare noroc are şi acest Toussaint-Louverture. S-
ar zice că şi natura îi e aliată.
— Nu scapă de dumneavoastră, mon général. O
întârziere de două sau trei săptămâni nu contează.
— Oho, contează foarte mult. N-aş vrea să mă
prindă sezonul ploilor înainte de a fi pacificat insula.
— Sezonul ploilor începe abia în iulie şi durează
până în octombrie. Noi vom sosi cel mai târziu la
începutul lui februarie.
— Cu flota asta pe jumătate distrusă? Fără catarge?
Cu pânzele sfâşiate?
— Evident, stricăciunile nu sunt uşoare. Dar
marinarii fac minuni. Ascultaţi numai cântecul
topoarelor şi al ciocanelor!… Am nişte dulgheri, unul

— 984 —
şi unul.
Pe toate navele se lucra intens. Pântecele corăbiilor
vibrau ca nişte cutii de rezonanţă. Se instalau noi
catarge, improvizate aproape din nimic, se coseau
pânzele sfâşiate, se dregeau cordajele… O muncă
titanică, de lungă durată, care nu avea să înceteze nici
ziua, nici noaptea.
După această discuţie, generalul se retrase în
cabina sa şi dormi douăzeci şi patru de ore încheiate.
Şi Pauline Leclerc îşi îngădui câteva ceasuri de
odihnă. Când îşi reveni după emoţiile din ajun, se
înapoie în infirmerie, unde îşi continuă activitatea…
Excesul de mişcare, care culminase cu faimosul ciclon
nocturn, fu urmat peste câteva zile de un exces de
repaus.
Într-o dimineaţă, vântul căzu brusc. Pe marea verde,
mai calmă decât un lac, ţâşneau ici colo, peşti
zburători, care desenau pe pajiştile lichide largi
cercuri concentrice. Nicio adiere nu răcorea atmosfera
fierbinte, de etuvă. Navele încremeniseră pe oglinda
apelor.
Pe puntea încinsă de razele soarelui abia se mai
putea umbla. O baie în ocean ar fi fost o desfătare.
Dar cine îndrăznea să se cufunde în limpezimile verzi?
La câţiva metri adâncime, erau văzuţi dând târcoale
vaselor rechini cenuşii, care se mlădiau graţios. Ori de
câte ori erau aruncate în apă resturi de mâncare, ori
gunoaie, rechinii se avântau fulgerător după pradă. Şi
sub ochii uimiţi ai călătorilor, se încingea o luptă
crâncenă între peştii prădalnici. Spre a le mai trece
timpul, soldaţii începuseră să vâneze rechini. Îi

— 985 —
aşteptau să apară la suprafaţă, şi în clipa în care
aripioarele piraţilor submarini sfâşiau învelişul mării,
pescarii-vânători trăgeau. Uneori izbuteau să facă
victime. Atunci chiotele entuziaste fulgerau văzduhul.
Generalul Leclerc îngăduise acest sport, care nu era în
realitate decât un exerciţiu de tras la ţintă.
Din nefericire calmul plat se prelungi dincolo de
previziunile amiralului. Scorbutul începu să picnească
pe cei mai puţini zdraveni. Morţii erau cusuţi într-un
sac, laolaltă cu o bucată de fier care să-i tragă mai
repede la fund, apoi erau aruncaţi în mare. Rechinii
ştiau să dejoace şi aceste precauţii: într-o alunecare
vijelioasă pe lângă cadavrul pornit în ultima lui
călătorie spre adâncuri sfâşiau sacul şi se abăteau
asupra bietelor rămăşiţe omeneşti, sfârtecându-le în
câteva clipe. La fund nu mai ajungea decât fierul.
— Se răzbună rechinii, murmurau soldaţii, făcându-
şi cu teamă semnul crucii…
Răgazul acesta forţat avu şi un efect bun. Dulgherii
flotei reuşiră să repare stricăciunile, pricinuite de
furtună. Când vântul se îndură în sfârşit să sufle,
navele erau gata şi de drum şi de luptă.
În uralele delirante ale oamenilor, flota porni iarăşi
spre Saint-Domingue. Într-o seară, amiralul anunţă pe
generalul Leclerc că a doua zi vor apare la orizont
coastele insulei.
— În fine, soseşte şi ziua socotelilor, rosti generalul
frecându-şi încântat mâinile. Ne pregătim deci pentru
debarcare.
— Nu încă, mon général. Trebuie să aşteptăm mai
întâi restul flotei.

— 986 —
 Leclerc se întunecă iarăşi la faţă.
— Aşteptare, aşteptare!… M-am săturat de cuvântul
ăsta… De aproape două luni aştept să-mi încerc
puterile cu acest negru caraghios.
— Nu mai e mult, mon général. În curând
debarcarea va avea loc.
Previziunile amiralului nu se împliniră prea repede,
în golful imens, cu coaste joase, împădurite şi foarte
sălbatice avură mult de adăstat. Navele risipite de
furtună întârziau să-şi facă apariţia.
Flota avea nevoie de hrană proaspătă şi mai ales de
apă. Câteva detaşamente fură îmbarcate pe şalupe şi
expediate spre uscat. Se oferiseră atât de mulţi
voluntari, – încât ofiţerii fuseseră nevoiţi să desemneze
nominal pe fericiţii aleşi.
Pe una din şalupe, comandată de locotenentul
Davois, căpătă autorizaţia să se îmbarce şi Robert
Sunderland. Între el şi Davois se legase în ultimul
timp o prietenie strânsă. Admiraţia lor comună pentru
Pauline Leclerc nu numai că nu-i învrăjmăşise, dar le
şi cimentase legătura. Soţia generalului en chef le
părea atât de inaccesibilă, încât gelozia nu şi-ar fi avut
locul.
În cântece şi veselie, şalupa lui Davois acostă pe o
plajă largă, cu nisip fin şi fierbinte. Dincolo de
panglica galbenă a plajei, se ridica în pantă domoală o
pădure tropicală, deasă, încâlcită ca o chică de negru.
Când puseră piciorul pe uscat, soldaţii începură să
chiuie în culmea entuziasmului.
— Pământ, bă!… Pământ!
— E ţeapăn, aşa cum se cuvine pământului.

— 987 —
 — Calci pe el şi nu se leagănă.
Marinarii se uitau cu amuzantă superioritate la
aceşti soldaţi de uscat, cu o mentalitate atât de
deosebită de a lor.
Trei detaşamente se afundară în pădure, pornind în
trei direcţii divergente. Misiunea era simplă. Să
descopere aşezările, iar de la băştinaşi să cumpere
alimente. În special păsări şi animale vii. Vânatul era
interzis. Generalul Leclerc nu voia să sperie pe
localnici, care să dea alarma mai departe.
Detaşamentul comandat de locotenentul Davois îşi
făcea cu greu loc prin pădurea luxuriantă, în care
viaţa palpita sub mii de forme. Pulsa în papaierii cu
tije fine şi în frangipanierii ce foşneau în vânt, în
ferigile cu frunze capricios crestate, în orhideele
excentrice, în lianele atârnate în cortine paralele,
prodigios de dese, în maimuţele ce săreau din cracă în
cracă şi din arbore în arbore, în păsările colibri,
superb colorate care zburau în fâlfâiri dese, în
gângăniile şi reptilele ciudate ce colcăiau prin
vegetaţia bogată.
— Nu prea seamănă cu pădurile noastre, zise un
soldat, râzând cu poftă de poponeţul roşu al unei
maimuţe sperioase.
După aproape o oră demers prin labirintul verde,
apărură parcă din neant câţiva negri, zdrenţuiţi. Îşi
arătau dinţii strălucitor de albi, într-un râset larg,
prietenos, de bun venit. Într-un jargon greu de înţeles,
în care se amestecau deformat cuvinte franţuzeşti şi
spaniole, răspunseră la întrebările lui Davois, că erau
gata să le vândă păsări şi porci. Satul era aproape.

— 988 —
Doar la câteva aruncături de suliţă. Apoi negrii o
porniră degrabă spre sat, poftindu-i cu lux de gesturi
să-i urmeze.
— Ce prietenoşi sunt! exclamă un soldat. Şi noi
venim să ne război în cu ei!
— Dacă se supun, nu le face nimeni niciun rău,
spuse sentenţios un sergent cu mustaţă în furculiţă.
— Cui îi place să fie rob! rosti Christophe Dupin, un
soldat vârstnic. Luptase în mai toate campaniile
Revoluţiei.
— Unde sunt negrii? întrebă un ostaş din capul
coloanei. S-au topit de parcă i-ar fi înghiţit pământul.
— Să mergem înainte, spuse Davois. Satul, după
spusele lor, nu poate să fie departe. Cred că…
O împuşcătură, apoi alta, urmate de o salvă
dezordonată, stârni ecouri în pădure… Piuitul
gloanţelor făcu pe soldaţi să caute instinctiv adăpost
după trunchiurile copacilor. Sergentul cu mustaţa în
furculiţă, gemu uşor, îşi duse mâna la pântece, apoi
se prăvăli cu capul peste un furnicar. Stârnite,
furnicile, mari şi roşii, i se căţărară pe obraji, pe gât.
Doi soldaţi se repeziră spre sergent trăgându-l de
deasupra furnicarului. Un alt ostaş căzu cu fruntea
găurită de un glonţ care-l izbise între ochi.
— Robii nu mai vor să poarte jugul, mormăi pentru
sine veteranul revoluţiei, în vreme ce-şi încărca fără
entuziasm arma.
Nici Davois şi nici soldaţii nu îşi pierdură cumpătul.
Trecuseră ei prin situaţii mai grele.
— Foc de voie! ordonă locotenentul. Zgomotul
familiar al mânuirilor de armă risipi ultimul rest de

— 989 —
nesiguranţă din sufletele francezilor. Cu marea nu se
pricepuseră să lupte. Dar aci, se aflau în elementul
lor.
Cu armele întinse, în poziţie de tragere,
detaşamentul căpătase aspectul unui arici pus pe
harţă. Puştile francezilor scuipară foc. Trăgeau cu
nădejde, fără a-şi economisi cartuşele. Duşmanul era
însă invizibil. Într-un tufiş surprindeau o mişcare
suspectă. Trăgeau. O maimuţă cădea lovită de moarte.
Animalele pădurii fugeau înspăimântate. Trăgătorii
negrii nu puteau fi descoperiţi. Davois ordonă
retragerea. În acele condiţii, o continuare a luptei de
pe actualele poziţii ar fi echivalat cu o sinucidere.
Până aproape de coastă, detaşamentul avu de
susţinut focul intens al negrilor. Şapte oameni căzură.
Morţii şi răniţii trebuiau transportaţi de camarazii lor,
ceea ce micşora capacitatea de luptă a
detaşamentului. Apoi focul inamicului încetă tot atât
de brusc precum începuse.
Robert Sunderland, care mersese tot timpul alături
de Davois, tremura ca frunza. Nu de frică, ci de
emoţie. Era primul lui contact direct cu moartea.
Uraganul fusese ceva deosebit. Natura era prea
puternică, prea nemărginită, prea oarbă, ca să o
socotească vrăjmaşă. Dar lupta de la om la om era
altceva. Trăsese şi el la nimereală. Era încredinţat că
nu lovise pe nimeni. Cu arma în mână se simţise însă
alt om. În timpul peripeţiilor retragerii, care durase
mai bine de două ore, Robert se maturizase.
Când generalul Leclerc află condiţiile în care
fuseseră primiţi francezii, mânia îi congestionă faţa.

— 990 —
 — Voi pedepsi cu vârf şi îndesat neobrăzarea acestor
animale!
Aprovizionarea cu apă a flotei continuă la adăpostul
armelor. Niciun incident nu mai tulbură operaţia.
Adevărat este că nici detaşamentele nu se mai
adânceau în pădure. Ordinele generalului Leclerc erau
stricte în această privinţă. În schimb permise vânatul.
Menajamentele excesive nu-şi mai aveau rost.
Francezii ştiau la ce trebuiau să se aştepte.
După două săptămâni, toate vasele dispersate de
furtună răspunseră la apel. Tot în acest punct sosiră
şi şase corăbii încărcate cu armament, trimise de
Beaulieu din Statele Unite. Alte transporturi urmau să
sosească ulterior. Golful era un punct de întâlnire
pentru toate forţele militare care aveau să coopereze la
reuşita debarcării.
Un consiliu de război se întruni pe nava-amiral în
seara zilei de 27 ianuarie. Generalul Leclerc îşi împărţi
trupele în trei grupuri. Primul grup, comandat de
generalul Baudet, avea misiunea să debarce la Port-
au-Prince şi să ocupe regiunea de vest a insulei.
Generalul Rochambeau, cu al doilea grup, urma să
atace Fort-Dauphin şi să-şi fixeze unităţile pe litoralul
de nord. În sfârşit al treilea grup, de sub comanda
directă a generalului Leclerc, îşi alese ca obiectiv
ocuparea importantului centru Cap-Français.
În aceeaşi noapte, un cuter sub pavilion american,
îşi făcu apariţia în golf. Beaulieu trimitea generalului
Leclerc planurile tuturor fortificaţiilor de pe insulă şi
documente militare de cea mai mare importanţă. Din
studierea lor reieşea că forţele militare de care

— 991 —
dispunea Toussaint-Louverture nu erau neglijabile,
dar că pregătirea lor lăsa de dorit. Armamentul
rebelilor negri era însă modern şi în mare cantitate.
În aceeaşi seară, generalul Leclerc pofti pe Robert
Sunderland la cină. Mai erau de faţă Pauline Leclerc,
amiralul Villaret-Joyeuse şi generalii Rochambeau,
Baudet şi Humbert.
— Monsieur Sunderland, zise generalul en chef,
după ce ridicară paharul în cinstea Primului Consul şi
a victoriei trupelor franceze, ţin să vă prezint
mulţumirile mele pentru sprijinul acordat Franţei şi
acestei expediţii. Atât Monsieur Sunderland-Beauclair,
tatăl dumneavoastră, cât şi Monsieur Beaulieu,
cumnatul dumneavoastră, au dovedit cu prisosinţă că
sunt prietenii Republicii Franceze.
Robert se înclină uşor şi răspunse generalului în
termeni aleşi şi foarte măsuraţi. Nu dezminţea
concluzia tatălui său, care îl calificase cu mândrie
diplomatul familiei…
La miezul nopţii, flota îşi desfăşură pânzele. Navele,
încărcate cu trupe şi armament, părăseau cu
maiestoasă încetineală golful devenit neîncăpător
pentru puzderia de corăbii. Pe întinsul oceanului flota
lăsa o dâră fosforescentă care se întrecea cu
scăpărările Căii Lactee. Noaptea era superbă. În
văzduh şi pe ape domnea pacea.
Clipocitul valurilor care se izbeau jucăuş de
pântecul corăbiilor întovărăşea visele trandafirii ale
soldaţilor. În curând aveau să debarce. O insulă
tropicală cu toate splendorile ei cântate de poeţi şi
călători le întindea ospitalieră şi ispititoare braţele,

— 992 —
încă o zi sau două şi comorile ei vor fi ale lor. Femei
frumoase, cu trupuri însetate de sărutări, le vor
împărtăşi aşternutul…

La 1 februarie 1802 grupul de nave de război

afectate corpului expediţionar de sub comanda directă
a generalului Leclerc, apăru în largul portului Cap-
Français.
Generalul intenţiona să debarce în forţă, chiar în
aceeaşi seară. Piloţii îşi permiseseră a-l sfătui să nu se
grăbească. Curente puternice primejduiau intrarea în
port. Marea era de altfel presărată cu stânci de coral,
ascuţite şi greu de reperat, mai ales acum, după ce
balizele fuseseră ridicate. Măsura aceasta luată de
autorităţile portului trebuia să-i dea serios de gândit.
Către seară, amiralul trimise două fregate, să
sondeze starea de spirit a negrilor. Navele făcură
semnalele de rigoare, dar forturile de la intrarea în
port nu dădură niciun răspuns. Tăcerea lor nu
prevestea nimic bun.
Întunericul nopţii se lăsă brusc, aşa cum se
întâmplă la tropice. Luminile din Cap-Français,
licăreau dese. Dâre luminoase jucau pe apele din
cuprinsul radei. Văzut de departe, oraşul avea un
aspect idilic, încântător.
— Ce facem? întrebă Leclerc pe Villaret-Joyeuse.
Inacţiunea aceasta devine supărătoare. Îmi enervează
oamenii.
Fregatele se înapoiară fără să fi obţinut vreun
rezultat. Amiralul era perplex.
— Şalupă la babord, mon amiral, anunţă

— 993 —
comandorul Jouy. Cred că sunt emisari negri.
Şalupa se alipi de flancul navei-amiral. Un mulatru
în uniformă bogat brodată cu aur ceru să vorbească
amiralului flotei. Fu primit fără ceremonie. Mulatrul
păşi cu mândrie pe puntea vasului. Demn, susţinea
fără să clipească sutele de priviri aţintite asupra lui.
Locotenentul Davois îl conduse până la generalul
Leclerc. Mulatrul salută milităreşte, apoi transmise
mesajul ce-i fusese încredinţat.
— Generalul Christophe, guvernatorul oraşului Cap-
Français, vă încunoştinţează că în virtutea ordinelor
primite din partea generalului Toussaint-Louverture
vă refuză accesul în port. Orice încercare de debarcare
va fi respinsă cu armele. Totdeodată oraşul şi portul
vor fi nimicite, iar toţi albii – fără deosebire –
masacraţi.
— Este un ultimatum? întrebă Leclerc cu ironie.
— Este un mesaj al unor oameni care s-au scuturat
prin luptă de jugul robiei şi care nu înţeleg să-şi plece
iarăşi grumazul. Îmi daţi vreun răspuns?
Generalul Leclerc îşi mângâie gânditor bărbia.
— Mâine veţi primi răspunsul meu.
Replica era ciudată şi permitea interpretări felurite.
Trimisul generalului Christophe nu mai insistă. Un
nou consiliu de război avu loc în cursul nopţii.
Generatul Leclerc declară categoric:
— Mâine în zori, trupele vor debarca, după
bombardarea prealabilă a oraşului.
Avertismentele piloţilor şi perspectiva masacrării
albilor meritau totuşi a fi luate în seamă. Părerile
variau. Amiralul Villaret-Joyeuse propunea să se

— 994 —
negocieze cu rebelii.
— Ar însemna să le recunosc statutul politic, replică
Leclerc. Nu! Nu se poate! Ordinele Primului Consul
sunt precise…
— Credeţi că Primul Consul n-ar fi mai mulţumit
dacă am obţine acelaşi rezultat fără vărsare de sânge?
Un război, cu tot cortegiul său de distrugeri va ruina
Insula. A suferit destul şi până acum.
— Franţa dispune de suficiente capitaluri, replică
Leclerc cu bravadă, deşi ştia că finanţele statului nu
erau tocmai înfloritoare.
Locotenentul Peyrouton se prezentă în sala
consiliului.
— Un mesager sosit cu o şalupă fără luminile
reglementare solicită să fie primit de comandantul en
chef.
În urma lui Peyrouton apăru un alb îmbrăcat pe
jumătate civil, pe jumătate marinăreşte. Părul îi
atârna în laţe de o parte şi de alta a feţei slabe,
triunghiulare. Avea o uitătură piezişe, care nu plăcu
lui Leclerc. Mesagerul întinse generalului un plic
închis. Acesta îl desfăcu febril. Scrisoarea nu
cuprindea decât trei rânduri:

„Îndrăzniţi. Debarcaţi imediat. Ocupaţi portul prin

surpriză. Altfel, aşa-zisul general Christophe va
arunca oraşul în aer.
A. de Beaulieu.”

Leclerc citi şi reciti mesajul.

— Cine-mi garantează că nu e o cursă?

— 995 —
 Omul cu faţa triunghiulară făcu un gest de
nerăbdare.
— Pierdeţi timpul, Monsieur. Mi-au trebuit până
acum patru ore ca să ajung la dumneavoastră. Vă
daţi, cred, seama, că ţărmul e păzit. Orice moment e
preţios.
— Chemaţi pe tânărul Sunderland, ordonă Leclerc.
În curând, Robert Sunderland apăru, urmat de
Peyrouton.
— M-aţi chemat, mon général?
— Aş vrea să-mi identifici o semnătură. Până în
prezent, mesajele cumnatului dumitale mi-au parvenit
pe căi, ca să zic aşa, cunoscute. De data aceasta,
soseşte un om care-mi prezintă un bilet… imperios…
— Şi vă îndoiţi de autenticitatea lui? Să-l văd.
— Poftim.
Robert cercetă scrisul şi semnătura.
— Le recunosc. Totuşi… n-aş putea garanta că nu
sunt contrafăcute.
Omul cu faţa triunghiulară se uită fix la Robert.
— Dumneavoastră sunteţi cumnatul domnului de
Beaulieu?
— Da. Numele meu e Robert Sunderland.
— Bine. În şalupă se află o persoană pe care o
cunoaşteţi personal. Am s-o chem.
Cu încuviinţarea generalului, omul ieşi în grabă.
Peste câteva minute, se înapoie cu un bărbat îmbrăcat
în haine simple de marinar. Trăsăturile lui erau
cunoscute lui Robert.
— Cavalerul de Ribérac! exclamă acesta.
Cu ochi strălucitori se întoarse spre Leclerc.

— 996 —
 — De cavalerul de Ribérac garantez, mon général.
Suntem neamuri.
Ribérac strânse mâna lui Robert, apoi se adresă
generalului.
— Debarcaţi imediat, mon général. Dacă se poate,
chiar în cursul nopţii. În prima fază a operaţiilor e
nevoie de un detaşament care să se strecoare în port
pe drumuri cunoscute numai de noi, să arunce în aer
depozitul de pulbere al rebelilor şi profitând de
confuzia creată, să pună mâna prin surprindere pe
forturi şi pe poziţiile cheie. Grosul ar debarca în zori.
Orice întârziere poate fi fatală. Ameninţarea
generalului Christophe de a incendia oraşul şi a
masacra pe albi nu e glumă. Un ofiţer din statul lui
major, stipendiat de Monsieur de Beaulieu, a
comunicat acestuia, încă de acum o săptămână,
intenţiile lui Christophe şi ale lui Toussaint-
Louverture.
— Ai fost ofiţer, Monsieur Ribérac? întrebă Leclerc.
— Da, Monsieur le général, replică Ribérac,
folosindu-se de termenii vechiului regim.
— Atunci vorbim acelaşi limbaj, Monsieur Ribérac.
Îţi pun o întrebare. Cine va îndruma detaşamentul?
— Eu, Monsieur le général. Cunosc perfect insula.
Am locuit-o douăzeci de ani. Apoi am şi eu o răfuială,
cu Toussaint-Louverture şi cu oamenii săi.
— Ţi-ajung trei sute de soldaţi, Monsieur Ribérac?
— Da.
— Bine. Îţi urmez sugestiile.
Într-o jumătate de oră oamenii ceruţi de Ribérac
fură îmbarcaţi în şalupe. Detaşamentul era pus sub

— 997 —
comanda căpitanului Kerguelen, care primi ordin să
acţioneze de acord cu Ribérac.
Cerul se acoperise de nori. Această împrejurare era
favorabilă operaţiilor. În curând şalupele se pierdură
în beznă. Un timp, se mai auzi clipocitul ramelor apoi
totul se cufundă în linişte.
— Crezi că vor reuşi să pună mâna pe forturi fără
sprijinul artileriei flotei? întrebă Leclerc pe amiral, în
vreme ce încerca să străpungă cu privirile întunericul.
— Nimic nu e imposibil. Artileria mea este gata să-i
sprijine. Nu aştept decât semnalul lor.
Colonelul Baudouin, şeful statului major al
generalului Leclerc se urcă pe dunetă.
— Trupele sunt gata pentru debarcare, mon général,
şi aşteaptă ordinele dumneavoastră.
Pregătirile se desfăşurară în linişte şi fără a se folosi
lumini. Nu trebuia dat de veste celor de pe uscat că se
punea la cale o operaţie militară. O explozie
formidabilă, spre extremitatea stângă a oraşului, făcu
să se înalţe spre cer o ciupercă uriaşă de foc, care
lumină întreg portul.
— Ribérac a reuşit, exclamă Leclerc.
— Evident, replică Villaret-Joyeuse. Încă un om al
lui Richard Sunderland ne dă un ajutor preţios.
Leclerc se întoarse spre amiral.
— Câteodată mă întreb, ce îl face pe acest Richard
Sunderland să sprijine cu atâta înflăcărare cauza
franceză. Dragostea pentru Franţa sau interesele
personale?
Villaret-Joyeuse privi câteva clipe prin lunetă
tromba de flăcări care înroşise cerul.

— 998 —
 — Înclin spre a doua ipoteză.
— Oricum ar fi, ne-a fost şi ne este încă de folos. Un
instrument preţios în mâinile noastre.
— Câteodată, mon général, mă întreb dacă el este
instrumentul nostru, sau dacă lucrurile nu se petrec
viceversa.
În aceeaşi clipă, forturile care păzeau intrarea în
port începură să reverse foc prin gurile a sute de
tunuri.
— Pulberăria au aruncat-o în aer. Dar nu au putut
captura forturile.
— Au făcut destul, mon amiral. O armată lipsită de
muniţii e ca şi inexistentă. Fără pulbere, Christophe
nu va fi în stare să apere oraşul. A sosit momentul să
intervenim. Îmi pare rău de soarta citadinilor din
Saint-Domingue, dar nu am de ales. Mon amiral,
declanşaţi focul!

În oraş se dezlănţuise infernul. Explozia depozitului

de pulbere creie confuzie în rândurile trupelor rebele.
În primele momente negrii avură impresia că sunt
prinşi între două focuri şi că debarcarea era conjugată
cu un atac învăluitor dinspre interiorul insulei. Atunci
forturile începură să tragă cu toate gurile de foc.
Detaşamentele care aveau misiunea să incendieze
oraşul se puseră pe lucru.
Ribérac sperase că aruncarea în aer a depozitului de
pulbere va stârni panică. Se înşelase. Generalul
Christophe luase imediat situaţia în mână. Trupele
instruite de el intrară simultan în acţiune. Pe străzile
oraşului populaţia alerga înnebunită, neştiind încotro

— 999 —
să o apuce. Negrii, albii, mulatrii, femei şi bărbaţi, de
toate vârstele şi neamurile, abia treziţi din somn,
buimaci, încă, năuci, cuprinşi de panică, fugeau pe
jumătate goi, izbindu-se, urlând, blestemând, în
vreme ce ploaia de ghiulele cădea în torente asupra
oraşului martir.
Flota amiralului Villaret-Joyeuse trăgea cu toate
bateriile disponibile. Cu tenacitate feroce, ostaşii
generalului Christophe îşi executau misiunea,
incendiind oraşul. Dădeau foc la case, la depozitele de
alimente, la vasele din port, la clădirile oficiere, la
biserici. Francezii blestemaţi nu trebuiau să găsească
niciun zid intact, niciun acoperiş sub care să se
adăpostească, niciun spital în care să-şi îngrijească
rănile. În drumul lor să nu întâlnească decât ruine,
pustiu, dezolare şi moarte.
Biserica Saint-Pierre ardea ca o uriaşe torţă.
Acoperişul catedralei Saint-Paul se prăbuşi cu zgomot
de tunet. Palatul guvernamental, o magnifică clădire
cu colonade, era linsă de flăcări nesăţioase. În parc,
palmierii ardeau, răsucindu-se ca nişte fire de paie.
Echipe de soldaţi negri înarmaţi cu torţe, intrau din
casă în casă, dând foc la perdele, la mobile, la tot ce
era inflamabil. Locatarii disperaţi nu ştiau ce să
salveze mai întâi. Cei mai numeroşi alergau cu fel de
fel de nimicuri în braţe. Şovăielnicii erau prinşi sub
dărâmături şi carbonizaţi. În aer plutea miros
sufocant de carne friptă şi de sulf. Acoperişurile în
flăcări, balcoanele, firmele, se prăvăleau, stârnind
valuri de scântei. Geamurile plesneau de căldură.
Spitalul Providence nu mai era decât un morman de

— 1000 —
ruine fumegânde. Bolnavii netransportabili, surprinşi
în paturi, pieriseră arşi, sufocaţi, zdrobiţi sub
dărâmături.
Profitând de panică, tâlharii devalizau casele în care
focul nu îşi desăvârşise încă opera, asasinau pe
refugiaţii ce cărau obiecte de valoare, se încăierau
între ei, ca nişte animale de pradă. Mulţi piereau în
sinistrul ce nu făcea alegere între buni şi răi. Prăpădul
era atât de cumplit, încât nici jaful nu mai era
profitabil. În mânia lor crâncenă, soldaţii generalului
Christophe ucideau pe toţi albii suspecţi. Pe lângă
francezii exterminaţi în masă pieiră şi mulţi neutri.
Adrien de Beaulieu se refugiase la consulatul
american. Ştia că acolo va fi la adăpost. Negrii
respectau steagul Statelor Unite. Consulul Tobias Lear
îl primise cu braţele deschise.
— Ce nenorocire, Mr. Beaulieu, ce nenorocire!
Cumplit dezastru s-a abătut asupra oraşului.
Două ghiulele căzură în grădina consulatului,
dezrădăcinând câţiva palmieri şi aruncând în aer un
havuz de marmură.
— De-ar debarca francezii mai repede! exclamă
Beaulieu, ştergându-şi sudoarea amestecată cu praf şi
funingine, ce-i năclăia faţa şi gâtul. Altfel, suntem
pierduţi. Dacă ieşim din consulat, ne ucid negrii. Dacă
rămânem, ardem ca şoarecii.
— Uiţi de ghiulelele francezilor, Mr. Beaulieu.
— Dacă scap din prăpădul acesta, ridic o capelă
Sfintei Fecioare, zise Beaulieu râzând. Culmea ar fi să
scap.
— Îţi arde de blestemăţii, Mister, îi reproşă Tobias

— 1001 —
Lear.
Cerul era roşu de parcă s-ar fi scăldat într-o baie de
sânge.
— Nici nu vom şti când vor apare zorile, suspină
Beaulieu.
Un servitor năvăli înspăimântat în cameră.
— Mister, a luat foc consulatul. Acoperişul arde.
— Asta ne mai trebuia, strigă Tobias Lear, ieşind
val-vârtej în curte.
— Credeaţi că focul va ţine seamă de privilegiile
dumitale consulare? îl persiflă Beaulieu.
Era ciudat. Nicio clipă nu fusese cuprins de panică.
Această constatare îl bucură. Însemna că era oţelit. Că
va şti să facă faţă şi altor încercări. Dacă va ieşi cu
penele nepârlite din marea aceasta de foc va ajunge
departe. Da, da. Foarte departe. Ca şi socrul său.
Poate şi mai departe. Şi Beaulieu izbucni iarăşi în râs.
Râdea cu hohote, ca de o glumă formidabil de bună.
Când Tobias se înapoie în odaie spre a-i chema
afară, Beaulieu continua să râdă. Consulul, cu părul
şi genele pârlite, cu hainele murdare de ţărână, îi
spori ilaritatea. Tobias Lear îl privea consternat. Era
convins că musafirul îşi pierduse minţile.
Beaulieu râdea în cascadă, fără să se mai poată
stăpâni. Se izbea cu palmele peste genunchi, se
frământa frecându-se pe burtă, în vreme ce hohotele
lui de râs nervos nu mai conteneau.

În zori, trupele generalului Leclerc debarcară masiv.

Forturile căzură după un asalt crâncen care dură
aproape două ore. Francezii invadară cu arma în

— 1002 —
mână portul. Deasupra plutea un nor întunecat de
fum şi funingine. Ultimii soldaţi negrii părăsiră
periferiile, evitând contactul cu avangarda corpului
expediţionar.
Generalul Leclerc îşi făcu intrarea într-un oraş,
ruinat calcinat, distrus, care nu-i mai putea fi de
niciun folos…
La 4 februarie grupul de trupe al generalului Baudet
luă cu asalt Port-au-Prince. Se înregistrară pierderi
mari de ambele părţi. Mai grav era însă faptul că
negrii în retragerea lor ridicaseră cu ei pe toţi coloniştii
albi. Soarta acestora îl îngrijora pe Baudet. După
înverşunarea rezistenţei localnicilor cele mai
întunecoase pronosticuri erau permise…
Şi generalul Rochambeau captură Fort-Dauphin.
Spre a da un exemplu execută prin împuşcare pe toţi
prizonierii.
Obiectivele propuse fuseseră atinse. Porturile şi
coastele insulei căzuseră sub controlul francezilor, dar
rebelii nu erau încă zdrobiţi. Se retrăseseră în junglă
de unde continuau lupta, hărţuind pe invadatori. Din
creierul munţilor, Toussaint-Louverture dirija
operaţiile militare.
Generalul Leclerc cucerise poziţiile cheie de pe
coastă. Atâta şi nimic mai mult. Războiul, războiul
adevărat, războiul de exterminare abia începuse.
La Veneţia, Richard Sunderland primi cu satisfacţie
vestea succesului trupelor republicane franceze. În
mijlocul inestimabilelor sale colecţii de tablouri, îşi
putea permite luxul să mediteze cu plăcere la
pierderile pe care Mr. Zechariah Abercrombie,

— 1003 —
cumnatul şi rivalul său le suferea în Saint-Domingue.
Pusese în mişcare pe Primul Consul, contribuise la
înarmarea unei expediţii militare, la trimiterea unei
mari flote peste mări, dăduse peste cap regimul
generalului negru, Toussaint-Louverture. Eforturile lui
îşi dăduseră roadele. Plătise o poliţă. Mr. Abercrombie
rămăsese cu furniturile militare neachitate, iar grupul
de bancheri din New York în frunte cu Ezra Sherman
pierduseră capitalurile în Saint-Domingue.
Hm! Dacă Toussaint-Louverture ar fi fost mai bine
inspirat şi nu ar fi respins oferta casei Sunderland-
Beauclair, calamităţile nu s-ar mai fi abătut asupra
insulei. Richard Sunderland ar fi jucat diplomatic
rolul de tampon între Republica Franceză şi tânărul
stat negru din Saint-Domingue, ar fi distribuit câteva
stipendii grase într-o tabără şi într-alta, şi toată lumea
ar fi fost mulţumită.
Richard socotea că nu avea nimic a-şi reproşa.
Pieriseră câţiva oameni fără însemnătate, se irosiseră
câteva milioane. Dar ce conta? Gloria dinastiei
Sunderland-Beauclair ieşea neîntinată. Iar avantajele
ei materiale aveau să fie mari. Foarte mari. Toussaint-
Louverture refuzase să-i dea insula plocon. Cu atât
mai rău pentru el. Richard va şti să pună şi singur
mâna pe ea. Bineînţeles, pe căi ocolite…
Planul lui Richard era bine conceput. Toussaint-
Louverture şi mica lui oaste de negri nu aveau sorţi de
izbândă, faţă de armata franceză, superioară la
număr, perfect antrenată şi înzestrată cu cel mai nou
armament. Dar nici Richard, nici Primul Consul şi nici
generalul Leclerc nu prevăzuseră un factor ce avea să

— 1004 —
le răstoarne calcule.
Acest factor era o boală tropicală înfricoşător de
virulentă, denumită în termeni medicali, „friguri
galbene”.
Cucerirea oraşelor de pe coastă nu fusese decât
prologul unui război crâncen, de gherilă, care dură
trei luni. Trei luni de lupte sângeroase, de o cruzime
sălbatică, necruţătoare. Trei luni de masacre oribile,
de ambuscade, de acţiuni disperate. Trei luni
îngrozitoare, la sfârşitul cărora negrii plecară steagul.
Generalul Leclerc cucerise victoria. Dar această
victorie à la Phyrrus, îl costase mai bine de jumătate
din armată. Şase mii de soldaţi muriseră seceraţi de
gloanţe şi de friguri galbene. Alţi şapte mii fuseseră
scoşi din luptă. Răniţii erau puţini la număr. Bolnavii,
în schimb, inundaseră spitalele.
La 5 mai, generalul Leclerc încheie cu Toussaint-
Louverture o convenţie de pace şi de amnistie. Apoi,
fără veste, călcându-şi cuvântul, arestă pe generalul
învins şi fără nicio formă de judecată, îl expedie în
Franţa. Din ordinul Primului Consul, generalul
Toussaint-Louverture, sufletul rezistenţei negrilor, fu
întemniţat în fortul Joux. În Saint-Domingue,
reacţiunea triumfa. Sub privirile binevoitoare ale
generalului Leclerc, albii, izgoniţi, ori ţinuţi până mai
ieri la index îşi restabileau preponderenţa. Însetaţi de
răzbunare şi de bogăţii, se comportau draconic. Marile
domenii se reconstituiau. Înfricoşaţi, negrii fugeau în
munţi. Nu mai voiau să fie robii albilor. Proprietarii
dresară câinii pentru a-i urmări, organizară potere,
razii. Negrii prinşi erau spânzuraţi ori înecaţi. La Port-

— 1005 —
au-Prince şi la Cap-Français, un mare număr de negri
recalcitranţi fură aruncaţi în adâncul calelor şi
asfixiaţi cu sulf.
Excesele începură să-i îngrijoreze pe generalul
Leclerc. Dar curentul era prea puternic, spre a mai
putea fi zăgăzuit.
În oraşe, albii trăiau împărăteşte. Se deschideau
cazinouri, bordeluri, cafenele, tripouri. Specula, jaful,
înfloreau. Armatorii francezi, setoşi de beneficii,
expediau spre Saint-Domingue corăbii încărcate cu
mărfuri în valoare de sute de milioane de franci.
Luxul era etalat cu ostentaţie de noii stăpâni.
Balurile se ţineau lanţ. Femeile umblau aproape goale.
Pretextul era simplu. Căldura tropicală. Desfrâul,
corupţia, cinismul, erau la ordinea zilei. Pauline
Leclerc dădea tonul. Toată lumea ştia că devenise
amanta generalului Humbert. Impudică, se dăruia
tuturor bărbaţilor care-i stârneau curiozitatea şi
interesul. Numai soţul ei nu bănuia nimic.
Curtezanele îşi vindeau la lumina zilei farmecele.
Generalii şi ofiţerii francezi îşi improvizau seraiuri.
La Cap-Français se construia un palat ca din
poveşti pentru generalul Leclerc, guvernatorul insulei.
Mobile de lux, tapiserii, obiecte de artă, fuseseră
comandate în Franţa.
Un singur nor arunca o pată întunecată în acest
Eden pământesc. Frigurile galbene şi dizenteria izbeau
în dreapta şi în stânga. Fără alegere. Fréron, fostul
amant al Paulinei Leclerc, numit de Napoleon
Bonaparte subprefect la Cayes, muri de dizenterie,
fără consolarea de a-şi fi revăzut iubita de odinioară.

— 1006 —
 Generali şi soldaţi, călugări şi curtezane, actori şi
neguţători, funcţionari şi aventurieri, piereau zilnic cu
zecile şi cu sutele. Morţii nu mai aveau loc în cimitire.
Calzi încă, erau aruncaţi de-a valma în gropi comune.

La 3 Iunie, Richard Sunderland primi o scrisoare de

la Adrien de Beaulieu. După o amănunţită dare de
seamă asupra condiţiilor economice din insulă,
consecutive restaurării puterii franceze, Beaulieu
încheia cu o notă de pesimism:
„Înflorirea pare generală. Totuşi, în atmosferă
pluteşte ceva care nu-mi place. N-aş putea să definesc
anume ce. Trebuie să trăieşti aci ca să-ţi dai seama.
Un al şaselea simţ, care este o realitate, aci, la tropice,
unde atâtea primejdii necunoscute te pândesc la
fiecare pas, mă avertizează că trăim pe un butoi cu
pulbere. Nu ştiu ce ar putea declanşa explozia. Negrii
sunt la pământ. Dar în munţi nu au încetat luptele.
Rezistenta continuă surdă, dârză. Aci se zvoneşte că
Primul Consul va restabili oficial sclavia. Mă tem că
această măsură va exaspera pe negri. Deunăzi am stat
de vorbă cu generalul negru La-France care, printre
altele, mi-a declarat textual: «Am două fete. Dar n-aş
îndura pentru nimic în lume să le văd iarăşi sclave.
Decât robia mai bine moartea».
Bancherii şi armatorii francezi fac mari învestiţii.
Eu, vă mărturisesc, şovăi să le urmez pilda. Totul îmi
pare atât de fragil, de precar, încât nu îndrăznesc să
risc noi capitaluri. În privinţa aceasta aştept
instrucţiunile dumneavoastră.
Nu vreau să închei această scrisoare fără a vă

— 1007 —
semnala comportarea excepţională a lui Robert. În
anturajul generalului Leclerc, în ciuda vârstei lui
fragede, e socotit un personaj de seamă. Şi aceasta
datorită nu numai faptului că e fiul dumneavoastră, ci
şi a meritelor personale. În culise se şopteşte că
Robert ar fi în relaţii mai mult decât amicale şi cu
Madame Leclerc, care-l răsfaţă în mod public.
Câteodată, mă tem să nu observe ceva generalul
Leclerc. Robert mi-a fost de mare folos. Prin el ţin
legătura cu cercurile diriguitoare. Prieteniile pe care şi
le-a făcut în anturajul guvernatorului, datorită firii
sale deschise, mi-au înlesnit o serie de afaceri
strălucite…”

Pasajul dedicat lui Robert făcu mare plăcere lui

Richard. Băiatul acesta se afirma ca un demn urmaş
al său. Henry îi era net inferior. Din rândurile acestea
se mai desprindea ceva. Beaulieu era un diplomat
abil. Se plasa pe al doilea plan, lăsând toate onorurile
cumnatului său. În acest chip nu îşi diminua meritele.
Dimpotrivă, Richard ştia să-l preţuiască. Adrien fusese
o achiziţie strălucită. Dezagrementele conjugale ale
Georginei nu puteau umbri calităţile de bun
organizator ale soţului ei. Evident, Robert nu lucra
numai din proprie iniţiativă. Beaulieu îl dirija din
umbră.
Un singur lucru îl indispunea pe Richard. Nota de
pesimism a lui Beaulieu asupra nesiguranţei din
insulă. Richard nu se încumeta să afirme că
observaţiile ginerelui său erau greşite. La faţa locului,
se puteau culege aspecte semnificative, care scăpau la

— 1008 —
distanţă. Totuşi, Beaulieu îi dădea de gândit. Nu era
un negativist? Când o lume întreagă vorbea cu
entuziasm despre succesele generalului Leclerc,
Adrien îşi îngăduia să emită opinii potrivnice.
Neîncrederea lui părea ciudată, îi lipsea îndrăzneala?
Iniţiativa? Până atunci, executase cu zel şi pricepere
toate misiunile încredinţate. Richard îşi propuse a-l
studia şi mai departe. Nu voia să tragă concluzii
pripite.
În scrisoarea sa de răspuns îl îndemna să fie mai
cutezător. În afaceri, scria el, îndrăzneala este unul
din factorii succesului. În termeni categorici îi
recomandă să achiziţioneze domenii, ferme, plantaţii,
rafinării.

„Sunt informat, continua Richard, că preţurile n-au

început încă să urce. Profită de această împrejurare.
Cumpără! Cumpără! Cumpără fără să te tocmeşti!…”

La 16 iulie, se anunţă oficial în Saint-Domingue

reîntoarcerea în vigoare a sclaviei. Explozia de mânie a
negrilor întrecu în violenţă cele mai pesimiste
aşteptări. Bande de răsculaţi dădură iarăşi foc
plantaţiilor, masacrară pe albii surprinşi în afara
zidurilor oraşelor, atacară unităţile militare. Sylla,
Sans-Souci şi Petit-Noel, noii organizatori ai
rezistenţei, chemară populaţia neagră la luptă.
Dessalines şi Christophe, foştii subalterni ai lui
Toussaint-Louverture, care făcuseră mea culpa
supunându-se francezilor, ridicară la rândul lor
armele împotriva invadatorilor huliţi. În câteva

— 1009 —
săptămâni, insula luă iarăşi foc. Lupta căpăta un
caracter de o ferocitate nemaiîntâlnită. Nu se mai
făceau prizonieri. Învinşii erau exterminaţi. Negresele
se avântau la atac, cot la cot cu bărbaţii.
Francezii, luaţi prin surprindere, ripostară cu
cruzime dementă. Dar soldaţii haitieni şi mai cu
seamă frigurile galbene, le pricinuiau pierderi
dezastruoase. Într-un raport trimis la Paris
generalului Bonaparte, Leclerc se plângea în termeni
amari:

„Pentru a vă face o idee despre pierderile noastre,

aflaţi că Regimentul 7 de Linie avea la sosirea sa un
efectiv de 1395 de oameni; azi, în armata activă au
rămas numai 83 de oameni pe jumătate bolnavi; alţi
107 sunt internaţi în spital. Restul au murit.
Regimentul 11 Infanterie uşoară a debarcat cu un
efectiv de 1900 de oameni; astăzi are doar 163 de
oameni capabili a-şi face datoria şi 200 la spital.
Regimentul 71 de Linie avea un efectiv de 1 000 de
oameni; acum cuprinde 17 oameni în armata activă şi
107 internaţi la spital. Apreciaţi şi dumneavoastră în
ce situaţie mă aflu…”

Primul Consul trimise generalului Leclerc întăriri

cifrate la 10.000 de oameni. Dar Saint-Domingue era
nesăţios. Pierderile creşteau înspăimântător.

La 7 octombrie, Leclerc scrise Primului Consul: „De

când am pus piciorul pe acest pământ, n-am întâlnit
decât incendii, insurecţii, asasinate, morţi şi

— 1010 —
muribunzi. Sufletul meu este cernit…”

Totdeodată, ceru şi rechemarea generalului

Humbert pe care-l acuza de laşitate. Se pare că idila
acestuia cu Pauline îi ajunsese la ureche. Acesta fu
ultimul raport al generalului Leclerc. La 2 noiembrie
1802, cumnatul Primului Consul muri de friguri
galbene.
Din 33.000 de oameni puşi la dispoziţia sa, 24.000
pieriseră iar 7000 agonizau în spitale. Marinarii din
flota de război şi de pe navele comerciale, debarcaţi în
insulă, la care se adăugau funcţionarii civili totalizau
aproximativ 2000 de oameni. Dintre coloniştii albi
numai vreo 3000 se mai aflau în viaţă. În Saint
Domingue rasa albă era pe cale de dispariţie.
Generalul Rochambeau, succesorul generalului
Leclerc, încorpora în armată pe toţi oamenii valizi. Era
încredinţat că numai prin măsuri extreme va reuşi să
pacifice insula. Ordonă execuţii în masă. Trimise în
Cuba pe generalul Noailles, cu misiunea de a cumpăra
câini de talie mare, dresaţi să ucidă pe negri.
Unui subaltern, generalul Rochambeau îi scria cu
mâna sa:

„Îţi trimit, dragul meu colonel, un detaşament de o

sută cincizeci de oameni, din garda naţională de la
Cap-Français, comandat de căpitanul Baré. Este
însoţit de 28 de câini din rasa bull-dogs. Aceste
întăriri îţi vor îngădui să închei cu bine operaţiile
militare. Trebuie să-ţi pun în vedere că nu ţi se vor
acorda fonduri pentru relaţiile sau cheltuielile

— 1011 —
necesitate de întreţinerea câinilor. Dă-le să mănânce
negri. Te salut cu afecţiune.
Rochambeau.”

Nici negrii nu se lăsau mai prejos. Generalul

Dessalines ordonă ca toţi albii, fără deosebire, bărbaţi
sau femei, copii sau bătrâni, să fie trecuţi prin tăişul
săbiei. Trupele franceze, împuţinate la număr, nu mai
erau în stare a opune o rezistenţă serioasă atacurilor
tot mai îndârjite ale luptătorilor de culoare.
Expediţia franceză mergea cu paşi repezi spre
dezastru.
Episcopul Mauviel, care însoţise trupele franceze,
scria în carnetul său:

„În acest prăpăd oamenii fără scrupule îşi continuă

nestingherit afacerile murdare. Spitalele concesionate
cu rabat unei asociaţii de afacerişti au pricinuit mai
multe pierderi omeneşti, Franţei decât epidemia şi
focul inamic la un loc…” Iar mai departe: „Expediţia
din Saint-Domingue este o aberaţie. Francezii s-au
comportat într-o ţară franceză ca pe teritoriul inamic”

Generalii indigeni recucereau pas cu pas insula.

Dessalines îşi restabili autoritatea în nord, Christophe
în vest şi mulatrii în sud. În fruntea unei armate
alcătuite din 20.000 de oameni, generalul Dessalines
ocupă după lupte crâncene Port-au-Prince. În marş
forţat se îndreptă apoi spre Cap-Français, ultimul
teritoriu din Saint-Domingue rămas sub dominaţie
franceză.

— 1012 —
 În oraş, panica luă proporţii înfricoşătoare.
Negustorii, speculanţii şi aventurierii albi nu mai ştiau
încotro s-o apuce. Rochambeau organiză rezistenţa.
La 11 noiembrie 1803, Dessalines asedie Cap-
Français. Generalul negru nu dispunea de flotă.
Oraşul ar fi putut fi ajutat dinspre mare. Însă
întăririle aşteptate de asediaţi întârziau.
Între Anglia şi Franţa izbucnise iarăşi războiul. Pe
mările controlate de flotele britanice, navele franceze,
mai puţine la număr, nu mai aveau ce căuta. Situaţia
lui Rochambeau era disperată. La Cap-Français,
autorităţile civile îşi pierduseră capul. Situaţia
apărătorilor se agrava oră de oră. Armamentul era pe
terminate. Proviziile se împuţinau.
Albilor nu le mai rămânea decât să mănânce caii şi
câinii dresaţi pentru exterminarea negrilor. O mie
două sute de prizonieri negri încarceraţi în calele unei
corăbii fură ucişi fără judecată. Autorităţile militare
voiseră să prevină o răscoală. Cadavrele prizonierilor
asasinaţi împânziră marea. Valurile aruncară pe plaje
leşurile descompuse… Rochambeau rezista…
Rochambeau nu concepea să cedeze…

În Franţa, consternarea era la culme. Imensul

imperiu colonial visat de Napoleon Bonaparte se
prăbuşea înainte de a lua fiinţă.
La Veneţia, Richard Sunderland citea împietrit
rapoartele tot mai rare trimise de Beaulieu. Datorită
lor, urmărise zi cu zi mersul operaţiilor militare.

„Cred că nu veţi lua în nume de rău faptul că am

— 1013 —
întârziat executarea dispoziţiei dumneavoastră
privitoare la achiziţionarea de proprietăţi funciare şi
industriale în Saint-Domingue, îi scria Beaulieu. Faţă
de împrejurările actuale socotesc că se impune să dăm
dovadă de o circumspecţie sporită. Pierderile noastre,
în bani şi materiale sunt mari, dar nu atât de
importante pe cât ar părea, dacă ne ghidăm după
proporţiile dezastrului care a lovit expediţia.
Robert este deplin sănătos. În ziua în care mi-am
dat seama că francezii nu mai au sorţi de izbândă, l-
am expediat la New York. De acolo va putea pleca
nestingherit spre Europa.”

Richard era copleşit. Lovitura plănuită de el cu atâta

sârg, cu preţul unor cheltuieli formidabile, se încheia
cu un eşec. Abercrombie şi Erza Sherman, care
sprijiniseră pe rebeli, avuseseră ultimul cuvânt.
Pentru Richard constatarea era amară. Dar nu-şi
pierdu curajul. Războiul acesta între magnaţii
industriei şi marii finanţe abia începuse. Expediţia din
Saint-Domingue era un episod sângeros şi nimic mai
mult. Bătălia hotărâtoare se va da mai târziu. Pe un
plan mai vast.
Richard ajunse la concluzia că în privinţa acestei
operaţii se pripise. Privise lucrurile superficial. Nu
ţinuse seamă de observaţiile ginerelui său. Beaulieu se
dovedise un auxiliar preţios. Richard va şti să-l
răsplătească. Bineînţeles, va avea grijă ca Adrien să
nu se lase îmbătat de fumurile acestei glorii…

În această epocă de frământări grave Richard avu

— 1014 —
satisfacţia să dea o lovitură de proporţii reduse, dar cu
perspective imense.
După eşecul expediţiei din Saint-Domingue, Primul
Consul hotărâse să fortifice posesiunile franceze din
Louisiana, retrocedate Franţei de către Spania la 26
martie 1803.
În acel scop organizase o flotă alcătuită din
douăsprezece nave, cu misiunea de a transporta la
Nouvelle Orléans pe generalul Victor „Căpitanul
General al Louisianei”, un număr de patruzeci de
funcţionari superiori, civili şi militari, două brigăzi de
infanterie şi un regiment de artilerie. Preparativele se
încheiară la 10 martie 1803. Numai vremea rea
întârzia plecarea flotei!
La 13 martie, Richard primi de la Paris un mesaj
cifrat, semnat de Amaury de Challais:
„Sunt informat că plecarea expediţiei a fost amânată
sine die, încordarea relaţiilor diplomatice dintre Anglia
şi Franţa şi imposibilitatea de a apăra Louisiana în
cazul izbucnirii unui nou război maritim au
determinat pe Primul Consul să vândă această colonie
Statelor Unite”.

Ştirea era atât de uimitoare, încât părea de

domeniul fanteziei. Către mijlocul lui aprilie, Richard
primi un mesaj cifrat, de data aceasta semnat de
contele Casimir de Montrond, prietenul şi omul de
încredere a lui Talleyrând.
„La 10 aprilie, într-un consiliu extraordinar ţinut la
Saint-Cloud, Bonaparte a decis cedarea Louisianei. O
consideră ca şi pierdută, datorită războiului iminent

— 1015 —
cu Anglia.
Ieri, 11 aprilie, din însărcinarea Primului Consul,
ministrul Afacerilor Străine, a informat pe Livingstone,
ministrul Statelor Unite la Paris, asupra intenţiilor
guvernului francez de a vinde Louisiana Statelor
Unite.
Informaţia aceasta este strict confidenţială. Vă
rugăm a lua măsurile pe care le veţi crede de
cuviinţă.”

În aceiaşi zi Richard trimise un mesaj urgent lui

Wilbur Morrison la New York.

„Cumpăraţi masiv valori emise de stat. În curând

vor înregistra urcări la bursă. Totdeodată, expediaţi
un agent la Nouvelle Orléans, cu depline puteri şi
fonduri corespunzătoare, spre a achiziţiona terenuri
pe Mississippi. Prefer să fie amplasate în apropiere de
Nouvelle Orléans şi de Natchez. În viitoarele luni,
speculaţia de terenuri va înregistra în Louisiana un
boom fără precedent.”

Richard nu dădu explicaţii suplimentare. Ştia că

Morrison se deprinsese a-i executa dispoziţiunile fără
să pună întrebări. La 7 mai, Montrond îi trimise un
nou mesaj.

„La 30 aprilie s-au încheiat negocierile dintre

ministrul de finanţe al Franţei, Barbé-Marbois şi
reprezentanţii Statelor Unite, Livingstone şi Monroe.
Louisiana va fi cedată guvernului american pe 80

— 1016 —
milioane de franci. Plata va fi efectuată în dolari, la
circa de 15 milioane de dolari. În cadrul negocierilor s-
a mai stabilit ca fondurile să fie transmise de Băncile
Hope şi Labouchère din Olanda, Baring din Londra şi
– Sunderland din New York. Monsieur de Talleyrand a
susţinut cu deosebire banca dumneavoastră. Faţă de
recentele dificultăţi maritime, sunteţi în drept să
pretindeţi un scont sporit.”

În dimineaţa zilei de 3 mai 1803, delegaţii Franţei şi

ai Statelor Unite depuseră semnăturile pe acordul
încheiat. În aceiaşi seară, generalul Victor fu
încunoştiinţat că expediţia nu va mai avea loc. La 20
decembrie, în prezenţa unui detaşament american
sosit în ajun la Nouvelle Orléans, pavilionul înstelat al
Uniunii înlocui drapelul tricolor al Republicii
Franceze.
Nicicând în istoria lumii, un continent nu
schimbase de stăpân pe un preţ mai ieftin. Nicicând
diplomaţii nu încheiaseră un acord care să ţină mai
puţin seama de dreptul de autodeterminare al
oamenilor, principiu revoluţionar pe care Republica
Franceză îl înscrisese cu atâta patos în Constituţie.
Schimbarea de stăpân nu era pe placul francezilor şi
al creolilor din Nouvelle Orléans şi Natchez, care
aşteptau cu groază invazia coloniştilor americani.
Istoria întorsese încă o pagină. Pentru 15 milioane
de dolari, Statele Unite îşi triplau întinderea. Pentru
15 milioane de dolari alipea teritorii care aveau să-i
aducă bogăţii fără număr.
Şi Richard Sunderland profită de pe urma acestui

— 1017 —
schimb. Beneficiile realizate de el, anulau în parte
pierderile suferite în Saint-Domingue. Legea
compensaţiei îşi găsea o ilustrare deplină.

Sfârşitul Volumului II

— 1018 —
 Vintilă Corbul

DINASTIA SUNDERLAND-
BEAUCLAIR

Idolii de aur
***

Editura Z
Bucureşti, 1993

Consilier literar: H. GRĂMESCU

Coperta de: V. OLAC

— 1019 —
 Capitolul optsprezece
În „afacerea Saint-Domingue”, Richard trecuse pe
lângă marginea prăpastiei. Pe viitor îşi propuse să fie
mai circumspect, iată de ce, medită îndelung înainte
de a hotărî dacă e cazul să participe la o importantă
afacere pe care i-o propusese Ouvrard, cel mai
îndrăzneţ bancher, speculator şi profitor de război al
epocii…
La 28 Floreal, anul XII, adică la 18 mai 1804 după
vechiul calendar, un Senatus Consult votat în
unanimitate, proclamă Imperiul, încredinţând lui
Napoleon Bonaparte, Primul Consul al Republicii,
Coroana Imperială. Poporul Franţei, consultat printr-
un plebiscit deschis la sfârşitul aceleiaşi luni, consfinţi
alegerea cu 3.572.329 voturi pentru şi cu 2.579 contra.
Cifrele nu aveau decât o valoare simbolică. După cum
avea să declare mai târziu senatorul Cornet, rezultatul
fusese obţinut datorită aplicării unui vechi proverb:
cel care tace încuviinţează. Celor care votaseră pentru,
li se adăugaseră sufragiile celor care nu se
prezentaseră la urne. Astfel unanimitatea nu fusese
tulburată decât de un număr infim de voturi negative.
Comisia senatorială însărcinată cu recensământul nu
şovăise a înscrie din oficiu 450.000 da, dintre care
400.000 pentru armata de uscat şi 50.000 pentru
armata de mare, fără a fi deschis în realitate un
registru de vot pentru militari. La 19 mai 1804,
Napoleon, numi patrusprezece mareşali aleşi dintre cei

— 1020 —
mai apropiaţi camarazi de arme. A doua zi, un
strălucitor cortegiu străbătu Parisul, anunţând în
principalele răscruci crearea Imperiului. Ceremonia
încoronării urma să aibă loc la 2 decembrie în
catedrala Notre-Dame. Potrivit dorinţei împăratului,
care iubea fastul şi pompa, serbările aveau să fie de o
splendoare nemaiîntâlnită.
Napoleon sacrificase imperiul colonial al Franţei
pentru a crea un imperiu european.
Dar toate acestea cereau bani mulţi, iar visteria se
afla într-o stare jalnică. Barbé-Marbois, ministrul de
finanţe, albise tot muncindu-şi mintea să mai stoarcă
bani ţării. Şi avea atâtea găuri de acoperit! Armata,
mai înfometată decât Moloh, înghiţea sume fantastice,
punând în primejdie echilibrul bugetului de stat. Iar
Curtea Imperială, în plină organizare, îi dădea lovitura
de graţie. De unde să scoată sumele colosale cu care
împăratul îi miluise pe mareşali şi pe înalţii demnitari
ai Curţii?
Într-o zi, pe când ministrul se zbătea să procure
cincizeci de milioane de franci, îşi anunţă vizita
Monsieur Gabriel Ouvrard, furnizorul general al flotei.
La treizeci şi patru de ani Monsieur Ouvrard, graţie
furniturilor de război, acumulase o avere care ar fi
stârnit gelozia regelui Midas. Nimeni nu-i cunoştea
numărul milioanelor. Se ştia doar că bunurile sale
imobiliare evaluate în bani, ar fi totalizat o cifră
astronomică. Monsieur Ouvrard era proprietarul
domeniilor de la Asay şi de la Preuilly, bogate în
minereu de fier. Tot ale lui erau şi domeniile
Châteauneuf, Villandry, Saint-Brice, Marly şi

— 1021 —
Luciennes, cu castele şi parcurile lui princiare. În
palatul de la Raincy, proprietatea lui preferată, oferea
serbări ca în basme. Mai poseda optzeci şi patru de
ferme precum şi câteva străzi cu toate casele lor la
Paris. Iar pentru a încorona această superbă colecţie,
Monsieur Ouvrard dispunea şi de cea mai frumoasă
femeie din Franţa, de Madame Tallien, pe care fostul
director Barras i-o cedase cu întreg activul ei de
farmece trupeşti, dar şi cu un pasiv cifrat la zece
milioane de franci. Cifră neglijabilă pentru marele
Ouvrard, care-şi permitea a se lăuda că trei miniştri îi
erau portari. Într-adevăr, la Raincy, Talleyrand,
ministrul afacerilor străine, Berthier, ministrul de
război şi Decres, ministrul marinei aleseseră drept
reşedinţă de vară un încântător pavilion, destinat la
origine personalului de serviciu.
Aceasta nu însemna că existenţa lui Ouvrard
cunoştea numai suişuri. Curând după instalarea
Consulatului, Bonaparte, care declara fără înconjur că
„bancherii sunt pacostea popoarelor”, îl băgase după
gratii pentru o necurată afacere de furnituri militare.
Ouvrard nu rămăsese multă vreme la răcoare. Avea
relaţii prea înalte. Joséphine Bonaparte, care după cât
se pare, îl cunoscuse în intimitate, consulul
Cambacérès şi cei trei portari, şefi de departamente
ministeriale, îl scoseseră la lumină. De atunci Ouvrard
aproviziona armata. Statul îi datora şaizeci şi şapte
milioane de franci.
Vizita lui Ouvrard la Ministerul de Finanţe avea un
scop precis. Bancherul cerea milioanele pe care statul
întârzia să i le restituie. Barbé-Marbois îl primi fără

— 1022 —
entuziasm.
— Numai de creanţele dumitale nu am timp acum,
când trebuie să scot din pământ cincizeci de milioane.
— Cincizeci de milioane? Numai atât? întrebă
bancherul cu înţelegătoare simpatie. Vă pun oricând
la dispoziţie această sumă.
Ministrul clipi des. Nu-i venea să-şi creadă
urechilor.
— Spuneţi că… sunteţi dispus să-mi avansaţi aceşti
bani?… întreaga sumă?
— Desigur. Nu vă pot lăsa în impas. Simpatia mea
pentru excelenţa voastră…
— Şi ce… garanţii îmi cereţi?
— Oh, o simplă formalitate. Obligaţiunile
concesionarilor generali de impozite, cu un scont de 9
la sută. O nimica toată.
Barbé-Marbois primi cu recunoştinţă oferta. După
plecarea bancherului, exclamă încântat: „Cu câtă
eleganţă mi-a oferit cincizeci de milioane! Care
bancher ar fi făcut gestul lui? Nici Perrégaux, nici
Mallet, nici Dovilliers şi nici Challais… Pe când
Ouvrard… Adevărat gentilom! Şi câtă ingeniozitate! În
două minute a găsit soluţia crizei…”
După câteva săptămâni, Ouvrard primi o invitaţie
din partea ministrului de finanţe. Bancherul era sigur
că va fi rechemat de Barbé-Marbois. Cele cincizeci de
milioane fuseseră un paleativ pentru cheltuielile
militare sporite. De data aceasta, ministrul îi ceru o
sută cincizeci de milioane.
— Regret că a trebuit să vă supăr iarăşi, Monsieur
Ouvrard, dar numai dumneavoastră mă puteţi scoate

— 1023 —
din impas. Suma e mare… ştiu… Dar posibilităţile
dumneavoastră…
Ouvrard răspunse cu bunăvoinţă.
— Într-adevăr, suma e mare. Foarte mare. Cu
sprijinul prietenilor mei, am să vi-o procur.
— Monsieur Ouvrard, recunoştinţa mea,
devotamentul meu…
— Vă rog, excelenţă. Sentimentele mele pentru
dumneavoastră…
— Ştiu, ştiu, Monsieur Ouvrard. Mi le-aţi dovedit cu
prisosinţă. Ce aţi făcut dumneavoastră pentru mine
este… este… colosal. Aţi dovedit că imposibilul nu
există.
— Nu sunteţi departe de adevăr, excelenţă. Pentru
noi, financiarii, imposibilul este doar o expresie… de
stil. Ei, da! Senatus-consultul din 18 Floreal anul XII, a
schimbat forma de guvernământ, a restabilit eticheta
vechii curţi, a creat şambelani, maeştri de ceremonie,
doamne de onoare, a ridicat la rangul de mari
demnitari pe generalii Republicii, dar nu a putut să
umple şi tezaurul statului… Numai financiarii sunt
capabili să realizeze acest tur de forţă, printr-o
colaborare strânsă cu reprezentanţii autorizaţi ai
guvernului.
— Evident… evident… dacă n-aţi fi fost
dumneavoastră…
— Sprijinul meu este absolut dezinteresat,
excelenţă.
Culmea e că Barbé-Marbois îl credea pe cuvânt, în
naivitatea lui, nu înţelegea că bancherul dădea cu o
mână, dar cu cealaltă lua obligaţiuni ale

— 1024 —
concesionarilor-generali de impozite, oricând
negociabile şi producătoare de beneficii. Barbé-
Marbois îşi datora ministeriatul reputaţiei sale de
administrator integru şi meticulos până la pendaterie.
Dar corectitudinea aceasta exemplară era
precumpănită de o mediocritate patentă. Sub vechiul
regim Barbé-Marbois fusese intendent în Saint-
Domingue, iar în timpul Revoluţiei ocupase diferite
posturi şterse în birourile administraţiei statului. O
caricatură a timpului îl prezenta stând în faţa
ministerului şi notând pe funcţionarii întârziaţi, în
vreme ce un secretar aflat înapoia lui, îi scotea
neobservat milioane din buzunar…
Prietenii cu ajutorul cărora Ouvrard procură cele o
sută cincizeci de milioane necesare lui Barbé-Marbois
erau câţiva afacerişti cu reputaţie îndoielnică, dar cu
multe milioane în lăzile lor ghintuite. Toţi se
îmbogăţiseră traficând furnituri de război. Printre
aceştia se numărau bancherul Vanlerberghe, un
apropiat colaborator a lui Ouvrard, fraţii Michel,
furnizori ai armatei, amândoi cu reputaţie dubioasă,
industriaşul Séguin, un tip rapace şi amoral, şi în
sfârşit bancherul Desprez, membru în consiliul de
administraţie al Băncii Franţei, care prin situaţia sa
oficială era în măsură să cunoască toate fluctuaţiile
fondurilor de stat la Bursă.
Sub conducerea lui Ouvrard, grupul celor şase
capitalişti constituise o asociaţie denumită Compagnie
des Négociants Réunis, care îşi propunea să speculeze
metalele preţioase din America de Sud. Datorită
nepriceperii lui Barbé-Marbois, asociaţia deţinea prin

— 1025 —
Ouvrard, un control nelimitat asupra vistieriei
statului.
Se spune că pofta vine mâncând. Barbé-Marbois,
sigur de sprijinul grupului de bancheri, solicită un
nou avans de două sute de milioane de franci.
Serbările încoronării şi intensificarea pregătirilor
militare impuneau noi şi extraordinare cheltuieli.
Monsieur Ouvrard declară că nu putea procura peste
noapte întreaga sumă. Era gata însă să supună
ministrului de finanţe un proiect susceptibil să aducă
în vistieria statului peste şase sute milioane franci. Pe
Barbé-Marbois îl scutură un fior de plăcere.
— Şase sute milioane franci? Sunteţi sigur?
— Şase sute milioane franci aur. Reţineţi: aur!
supralicită Ouvrard.
Ministrul se şi văzu în faţa împăratului. Cu
modestie, informa că vistieria publică devenise
neîncăpătoare pentru torentul de aur care se revărsa
necontenit. Napoleon rămânea uluit, apoi îl lua de
umeri şi îl săruta pe amândoi obrajii: „Colbert a fost
un novice faţă de dumneata, Marbois. Iar Sully ţi-ar fi
putut fi elev. Am să te fac prim ministru! Meriţi”.
Smulgându-se din reverie, Barbé-Marbois rosti încă
neîncrezător:
— Monsieur Ouvrard, vă ascult. Expuneţi
proiectul…
Patru ceasuri vorbi Ouvrard. Elocinţa şi
argumentaţia sa strălucită captivară pe ministru. La
sfârşitul expunerii, acesta exclamă entuziasmat:
— Sunteţi omul providenţei, Monsieur Ouvrard. Vă
înţeleg. Pe viitor bizuiţi-vă pe sprijinul meu. Sunt

— 1026 —
alături de dumneavoastră fără nici o rezervă. Toată
influenţa şi autoritatea de care dispun, vi le pun la
dispoziţie. În orice demers ce veţi face de azi înainte,
vă autorizez să vorbiţi şi în numele meu.
— Aş prefera câteva scrisori de introducere,
excelenţă. La Madrid…
— Cu plăcere Monsieur Ouvrard. Cu multă plăcere.
Sunt gata să vă semnez orice scrisoare. De vreme ce
sunteţi sigur de succes…
— Sunt mai sigur ca de ziua de mâine…
— Atunci, la drum. Şi Dumnezeu să vă călăuzească
paşii.

La 10 septembrie 1804, contele Amaury de

Beaumont-Challais, directorul Băncii Sunderland-
Beauclair din Paris, primi o vizită senzaţională.
Monsieur Séguin, bancherul Séguin, unul dintre
animatorii faimoasei Compagnie des Négociants
Réunis, înmână primului secretar al lui Challais
cartea sa de vizită.
— Doresc să stau de vorbă cu patronul dumitale.
Anunţă-mă. Te previn că sunt grăbit.
Séguin era una dintre cele mai ciudate figuri ale
epocii. Averea lui imensă, acumulată în timpul
Revoluţiei şi Directoratului era rezultatul unor
jecmăneli fără precedent pe spinarea armatei. În 1795,
savantul Furcroy, un interpus al lui Séguin, declarase
în cadrul unei şedinţe a Convenţiunii, că Séguin
inventase un procedeu care reducea timpul necesar
argăsirii pieilor de la optsprezece luni, cum se lucra pe
atunci, la maximum o săptămână. Această descoperire

— 1027 —
revoluţionară stârnise entuziasmul Adunării.
Aprovizionarea armatei, datorită încetinelii argăsitului,
era întotdeauna în urmă cu procurarea încălţămintei.
Séguin, graţie epocalei sale invenţii, avea să acopere
această lacună. Fără să adâncească chestiunea,
Convenţia pusese la dispoziţia cetăţeanului Séguin
două clădiri imense, proprietăţi naţionale, una la
Sévres şi alta în apropiere de Nemours, unde avea să
se aplice miraculosul procedeu. Pe de altă parte toate
pieile urmau a fi rechiziţionate şi încredinţate
acestuia. Comitetul de Salut Public era însărcinat să
procure fondurile cerute de Séguin. Astfel acesta
devenise unicul furnizor de încălţăminte al tuturor
armatelor Republicii. Produsele livrate prompt se
stricau însă tot atât de prompt. Dar cine se preocupa
de asemenea fleacuri? Din afacerea acea numai
Séguin se alese cu beneficii grase. Consulatul îl găsise
în fruntea unei averi cifrate la multe zeci de milioane.
Nababul Séguin ţinea să uimească lumea cu
originalitatea sa. La Bois de Boulogne era văzut în
robe de chambre, conducând o superbă cabrioletă.
Umbla cu o maimuţă pe umăr, ori cu un caiman în
lanţ. Invitaţilor, cărora le oferea petreceri fastuoase în
castelul său de la Joigny, le strecura seara în pat vulpi
sau pisici moarte. Câteodată, îi lăsa să cadă în trape
abil ascunse. Era însă de o zgârcenie josnică faţă de
amantele sau personalul său de serviciu. Neîndurător
cu datornicii, îi executa la scadenţă fără amânări.
Apariţia lui Séguin era firesc să stârnească senzaţie
în birourile Băncii Sunderland-Beauclair. Fanfaron,
trufaş, autoritar făcea mare impresie asupra

— 1028 —
funcţionarilor mărunţi, care-l priveau cu teamă şi
admiraţie. Cum era de aşteptat, Séguin fu imediat
primit de Challais. Séguin salută cu exagerată
familiaritate şi se răsturnă într-un fotoliu. În vreme ce
îşi scotea tacticos mănuşile, privirile lui cercetau cu
atenţie de cunoscător mobilierul, decoraţia interioară,
obiectele de artă.
— Frumos birou, rosti el sentenţios. Potrivit cu
amploarea afacerilor tratate de banca dumneavoastră,
Monsieur de Challais.
Complimentul era bine adus. Séguin încerca să se
facă agreabil. Challais îşi propuse cea mai atentă
circumspecţie. Ochii iscoditori ai lui Séguin se fixară
asupra gazdei.
— Monsieur de Challais, vizita mea are un scop
precis. Afacerile. Nu voi bate câmpii cu introduceri
plictisitoare. Îmi place limbajul direct. Voi fi sincer cu
dumneavoastră şi vă rog să-mi răspundeţi cu aceeaşi
sinceritate.
„Omul acesta e mai abil decât mă aşteptam, cugeta
Challais. Sinceritatea ostentativă e mai primejdioasă
decât vorbele meşteşugite.”
După o pauză studiată, menită să sporească
interesul interlocutorului, vizitatorul reluă:
— Monsieur, am nevoie de o mare cantitate de grâu,
livrabilă imediat la un preţ sensibil superior pieţii.
Challais îl privi gânditor.
— Ce înţelegeţi prin „mare cantitate”?
— De la un milion de chintale în sus.
— Aha!… Puteţi preciza cuantumul preţului sensibil
superior pieţii?

— 1029 —
 — De ce nu? Preţul pieţii e de optsprezece franci şi
patrusprezece centime chintalul. Eu vă ofer douăzeci
şi doi de franci şi patrusprezece centime pe chintal. La
un milion de chintale acest surplus se cifrează la
patru milioane de franci.
Challais îşi prefira degetele prin jaboul de dantelă.
— Interesant. Foarte interesant… Dar nu trebuia să
vă adresaţi mie. Banca aceasta nu se ocupă cu
comerţul de grâne.
Pe Séguin nu-l descumpăni replica. Zâmbi şiret:
— Să fim serioşi, Monsieur de Challais. M-am
adresat dumneavoastră pentru că în momentul de
faţă, sunteţi singurul personaj capabil a-mi mijloci
livrarea grâului.
Challais începu să râdă cu poftă.
— Mă surprinde că ştiţi mai multe despre
posibilităţile băncii mele, decât eu însumi.
Séguin îşi frecă voios mâinile.
— Facem rămăşag că ştiu, dacă nu mai mult decât
dumneavoastră cel puţin tot atât cât nu voiţi
dumneavoastră să recunoaşteţi că ştiţi?
— Monsieur Séguin, vă ascult.
Vizitatorul se adânci în fotoliul său.
— Nu uitaţi că în momentul de faţă reprezint un
grup de financiari cu largi posibilităţi de informare,
datorită legăturilor cu guvernul, cu alte bănci din
străinătate şi cu anumite servicii secrete.
— Mă uimiţi, Monsieur Séguin. Totuşi, până acum
n-aţi făcut nici o precizare.
— Ei bine, dau cărţile pe faţă. Urmăriţi-mă cu
atenţie. Banca dumneavoastră, Monsieur de Challais,

— 1030 —
are legături strânse cu firma United Wheat din
Londra, specializată în exportul de grâne către statele
neutre ale Europei. Grâne, care pe diferite căi, mai
mult sau mai puţin avuabile, intră pe teritoriile
controlate de Franţa. Pot să continui, Monsieur de
Challais?
— Desigur, continuaţi.
— Banca dumneavoastră are legături şi cu Anglo-
American Bank din Cannon Street, Londra şi cu
Manhattan Bank din New York. Toate sunt controlate
de acelaşi financiar, care de la o vreme s-a dat la fund,
spre a îngădui probabil întreprinderilor de sub
controlul său să-şi continue activitatea fără ca această
legătură personală să iasă în evidenţă. Îmi îngăduiţi să
rostesc numele acestui ilustru personaj aflat în
momentul de faţă la Veneţia?
— Monsieur Séguin, serviciul dumneavoastră de
informaţii e remarcabil. Totuşi, nu aţi descoperit un
secret formidabil. Orice agent de bursă din Londra,
Paris sau New York ştie că marchizul de Beauclair
deţine importante pachete de acţiuni ale caselor de
bancă citate. De aci şi până la un control efectiv, mai e
mult…
Musafirul nu se dădu bătut.
— Adeseori mi-am pus o întrebare, Monsieur de
Challais. De ce nu s-au stabilit legături mai strânse
între compania pe care o reprezint şi banca
dumneavoastră? Nu credeţi că ar fi cazul să
inaugurăm o epocă de colaborare, neîndoios
profitabilă ambelor părţi?
— Înainte de a vă răspunde, mi-aş îngădui,

— 1031 —
Monsieur Séguin, să vă pun şi eu o întrebare.
— Mă rog.
— Ce v-a făcut să vă adresaţi nouă? United Wheat
nu deţine monopolul exportului de grâne în lume.
— Răspunsul e simplu. Am prefera să vă plătim în
piaştri mexicani. Bineînţeles, asigurându-vă un scont
ridicat, datorită riscurilor de război.
Challais avu impresia că nu auzise bine.
— În piaştri mexicani, spuneţi?
— Exact. Aceasta e a doua parte a afacerii pe care v-
o propun. Datorită unor acorduri încheiate cu
cabinetul spaniol, Monsieur Ouvrard dispune în
momentul de faţă de şaptezeci şi două milioane franci
aur.
Séguin anticipa asupra acestor acorduri, care nu
fuseseră încă perfectate. Discuţiile ajunseseră, ce-i
drept, într-un stadiu înaintat. Dar pentru
impresionarea interlocutorului, îşi permisese anumite
licenţe.
Challais avu impresia că vizitatorul înnebunise. Nu
se opri însă la această concluzie. Ştia că Ouvrard era
de o ingeniozitate diabolică. Înainte de a-şi preciza
atitudinea, prefera să aştepte câteva explicaţii
suplimentare. Suma citată de Séguin era uluitoare,
într-o epocă în care numerarul era excesiv de rar,
piaştrii mexicani ar fi fost mană cerească.
— Monsieur Séguin, mi-aţi vorbit până acum de
grâu, de acorduri încheiate cu Spania, de piaştri
mexicani… Plutiţi totuşi în vag. Oarecari preciziuni n-
ar strica.
Séguin socoti că trezise îndeajuns interesul lui

— 1032 —
Challais, şi că putea trece la explicaţii metodice.
— După cum cred că sunteţi informat, Monsieur de
Challais, Compania des Négociants Réunis îşi propune
să valorifice metalele preţioase din America de Sud.
Mă veţi întreba: cum am ajuns la această idee?
Monsieur Ouvrard este încă din 1797 furnizorul flotei
spaniole.
— Aceasta o ştiu.
— Ei bine, în baza acordurilor încheiate, cu
guvernul spaniol pentru aprovizionarea flotei militare,
Monsieur Ouvrard urma să primească contravaloarea
în bani a serviciilor sale. Ori în tezaurul spaniol sufla
vântul. Carvajal, ministrul de finanţe, s-a gândit
atunci la un expedient. În coloniile din America,
guvernul spaniol dispune de o mare cantitate de aur şi
argint, pe care nu o poate aduce în Europa, din cauza
blocadei britanice. Din această imensă rezervă,
Carvajal s-a oferit să achite creanţele lui Ouvrard,
căruia i-a pus la dispoziţie patru milioane de piaştri
mexicani. La început, prietenul meu s-a codit să
primească aceşti bani. Dar după o chibzuinţă mai
îndelungată, i-a acceptat. Prin intermediul unei bănci
americane, putea oricând să intre în stăpânirea
milioanelor sale din Noua Spanie. Piaştrii mexicani i-
au sugerat chiar o idee. De ce n-ar obţine controlul
întregului depozit de aur? Transportul lui în Europa
nu ar constitui o problemă imposibil de soluţionat. S-a
gândit la o formulă. Să pună bazele unei companii,
care să valorifice metalele preţioase din America de
Sud. A convocat o serie de financiari, printre care şi pe
mine. Toţi au acceptat bucuros să-i dea concursul.

— 1033 —
Spre a obţine acordul Spaniei, Monsieur Ouvrard avea
însă nevoie de sprijinul guvernului francez. Guvernul
francez, după cum ştiţi şi dumneavoastră, în
momentul de faţă dictează la Madrid. În acest scop,
prietenul meu a luat legătura cu ministrul de finanţe
Barbé-Marbois.
Ajuns la acest punct al expunerii, Séguin trecu sub
tăcere mijloacele folosite de Ouvrard pentru a-l trece
pe Barbé-Marbois sub tutela sa.
— Planul e foarte simplu, Monsieur de Challais.
Tocmai în această simplitate stă toată genialitatea
lui… Spania, potrivit tratatelor încheiate cu Franţa,
urmează să plătească ţării noastre un tribut anual de
şaptezeci şi două milioane franci.
— Faimoasele subsidii de neutralitate, completă
Challais.
— Exact. Numai că străvechiul imperiu al lui Carlos
Quintus se află într-o stare atât de jalnică, încât de la
încheierea tratatului şi până azi, nu a fost niciodată în
stare să-şi achite în întregime obligaţiile… Prietenul
meu Ouvrard şi-a zis: „Dacă Spania şi-ar pune în
valoare uriaşele ei resurse din colonii, starea ei
economică şi financiară ar redeveni înfloritoare”. Ţara
asta îi face impresia unui om bogat, care moare de
foame în faţa comorilor sale. O Spanie prosperă ar
reuşi nu numai să-şi achite datoriile către Franţa, dar
şi să-şi recâştige prestigiul politic în lume. Visul lui
Ouvrard e să contopească forţele economice ale
Franţei şi Spaniei, luând el însuşi conducerea acestei
uriaşe alianţe economice şi financiare. Mă urmăriţi,
Monsieur de Challais?

— 1034 —
 — Sunt foarte atent, Monsieur Séguin. Interesant
raţionamentul prietenului dumneavoastră.
— În momentul de faţă zise Séguin, Monsieur
Ouvrard se află la Madrid, unde este pe punctul de a
obţine controlul asupra tezaurului de piaştri mexicani,
precum şi a resurselor din celelalte colonii sud-
americane.
Challais era într-adevăr uimit de vasta concepţie a
lui Ouvrard. „Omul acesta, reflecta el, e sau nebun
sau genial.”
— Nu am decât o singură îndoială în privinţa
reuşitei planului, zise el. Presupunând că veţi obţine
controlul asupra comorilor din America Latină, cum le
veţi transporta în Europa? Chiar dumneavoastră aţi
vorbit de blocusul maritim al Angliei?
Séguin zâmbi fin.
— Aici intervine rolul dumneavoastră. Mai bine zis,
al Băncii Manhattan. Oficial, piaştrii vor fi vânduţi
acestei firme, care bucurându-se de neutralitatea
Statelor Unite, va obţine mai uşor licenţă de import.
Apoi pe căi cunoscute de dumneavoastră, Manhattan
Bank va transmite piaştrii băncilor înrudite de la
Londra şi Paris. Vă închipuiţi ce beneficii vor rezulta
pentru băncile controlate de Monsieur de Beauclair în
cazul când vor izbuti să canalizeze acest fluviu de aur
şi argint.
Séguin omise intenţionat să adauge că făcuse
propuneri asemănătoare şi băncilor Hope din
Amsterdam, şi Baring din Londra, care le studiau cu
interes. Casa care-i va acorda cele mai avantajoase
condiţii va obţine bineînţeles preferinţa. Băncile

— 1035 —
controlate de Sunderland-Beauclair i-ar fi convenit
mai mult, deoarece reprezentanţii Băncii Manhattan
din New York puteau lua mai uşor contact cu
autorităţile din Noua Spanie, decât orice altă casă din
Europa.
— Şi acum să revin la grâul de care v-am vorbit la
început, zise Séguin. Întreaga cantitate este destinată
Spaniei, care se află în pragul foametei. Ouvrard a şi
încheiat cu guvernul spaniol un contract potrivit
căruia urmează să-i livreze două milioane de chintale
de grâu. Primul milion, achiziţionat din Franţa, se şi
află în drum spre Spania. Al doilea milion, intenţionez
să-l cumpăr prin intermediul dumneavoastră.
Challais nu răspunse de îndată. Aurul spaniol era
incontestabil o realitate. Propunerea lui Séguin îl
ispitea. Bineînţeles nu se va angaja înainte de a se fi
documentat la faţa locului prin agenţii săi şi de a fi
obţinut în prealabil autorizaţia lui Richard
Sunderland…
Conferinţa dintre Séguin şi Challais fu urmată de
altele, la intervale scurte. În privinţa grâului, ajunseră
curând la un acord. Această tranzacţie era însă
secundară…
Spinoasa problemă a importului de aur rămânea pe
primul plan. Cu cât discuţiile cu Séguin câştigau în
profunzime, cu atât mai complicate îi păreau
multiplele aspecte ale acestui transfer. Ideia lui
Ouvrard era grandioasă. Un motiv în plus ca să o
supună marelui patron. Nu ştia cum va reacţiona
Richard Sunderland.
Dar dacă el, Challais, ar fi un factor hotărâtor,

— 1036 —
afacerea aceasta s-ar încheia negreşit.
La sfârşitul săptămânii plecă la Veneţia, însoţit de
Robert, care se înapoiase, din Statele Unite. Şi Robert
era entuziasmat de proiectul lui Ouvrard. Imaginativ,
vedea în această operaţie un roman trăit, cu aventuri
pasionante. Spre deosebire de Beaulieu, pe care eşecul
din Saint-Domingue îl scârbise, Robert îşi amintea cu
plăcere acel episod, fiindcă nu asistase la tragedia
finală.
Robert era încântat că se înapoia la Veneţia. Abia
aştepta să se desfete în mijlocul colecţiei de tablouri
din Palazzo Andreea. Îi era dor de tatăl său, pe care-l
iubea cu toate ciudăţeniile lui. Se gândea cu plăcere şi
la Guy Wragby şi la atmosfera calmă, patriarhală, a
oraşului lagunelor şi la palatele lui impozante,
oglindite în apele canalelor, şi la fetele dulci ca mierea,
şi la miresmele ce pluteau netulburate în grădinile
interioare ale caselor, şi la cafenelele veneţiene, şi la
gondolieri, şi la cazinourile pierdute printre boschetele
mult cântatei La Giudeca…
Drumul până la Veneţia îl parcurseră într-un ritm
infernal.
Challais era nerăbdător să expună patronului oferta
împuternicitului lui Ouvrard. Să-i dezvolte şi
concluziile sale în această afacere. Evident,
combinaţia propusă de Séguin era plină de riscuri.
Dar în cazul unei reuşite, avantajele materiale ar fi
considerabile. Lui Challais îi venea ameţeală când se
gândea la milioanele îmbulzite în tezaurul viceregelui
Noii Spanii.
După şapte zile de drum, Challais şi Robert

— 1037 —
ajunseră la Veneţia. Călătoriseră zi şi noapte, în
galopul întins al atelajului. Nu făcuseră popasuri
decât pentru a schimba caii de poştă.
Îl găsiră pe Richard Sunderland într-o stare de
proastă dispoziţie. În ajun, primise de la Adrien de
Beaulieu o copie a Declaraţiei de Independenţă
semnată la 29 noiembrie 1803 de către conducătorii
haitienilor.

„Independenţa insulei Saint-Domingue este

proclamată. Acum, după ce ne-am recâştigat
demnitatea, după ce ne-am reafirmat drepturile,
jurăm să le păstrăm în veci. Nu vom îngădui nici unei
puteri din lume să ne mai încalce glia. Îngrozitorul văl
al prejudecăţilor a fost sfâşiat. Aşa să fie de-a pururi!
Vai de cei care vor îndrăzni să-i reconstituie zdrenţele
însângerate.”

Saint-Domingue era prima republică din America

Latină care sfărâmase cătuşele colonialismului.
Deşi clocotea de mânie, Richard se prefăcea a privi
lucrurile cu oarecare filozofie. După ce rosti cuvinte de
laudă faţă de comportarea fiului său în timpul
campaniei din Saint-Domingue, conchise cu
mărinimie:
— Îmi dau seama, Robert, că ai făcut tot ce ţi-a stat
în putinţă. Dacă trupele oţelite trimise de Napoleon n-
au fost în stare să sugrume revolta negrilor, ar fi
ridicol să te fac răspunzător de acest insucces. Cu alt
prilej şi în alte împrejurări, sunt încredinţat că vei da
rezultate mai bune…

— 1038 —
 Richard nu vorbise ca un tată faţă de copilul său.
Fără să-şi dea seama, folosise un limbaj sec,
profesional.
Challais găsi cu cale să intervină.
— S-ar putea, Monsieur, să oferiţi în curând lui
Robert prilejul de a-şi dovedi adevăratele sale însuşiri.
Dacă veţi găsi oportun a primi oferta de colaborare pe
care Séguin, agentul lui Gabriel Ouvrard, m-a rugat să
v-o transmit, vom avea nevoie de un om capabil şi de
mare încredere.
— Mi-a făcut Ouvrard o ofertă de colaborare? Nu
mai spune!
— O ofertă ispititoare, Monsieur.
Challais enunţă pe larg datele problemei, aşa cum
fuseseră formulate de Séguin. Termină, declarând că
în cursul întrevederilor ajunsese la concluzia că
afacerea merita a fi studiată cu atenţie.
— Challais, lasă diplomaţia. Vorbeşte-mi deschis.
După părerea dumitale, afacerea are sorţi de reuşită?
— Monsieur, şaptezeci şi două de milioane de piaştri
mexicani reprezintă o cifră impresionantă.
— Să nu tocmim pielea ursului din pădure. Figura
lui Challais se lungi brusc. Da, da, continuă Richard.
Până în prezent Ouvrard nu posedă decât o
informaţie. Ştie că în Noua Spanie se află un tezaur de
şaptezeci şi două de milioane de piaştri. Pentru a
dispune de această imensă cantitate de aur trebuie să
îndeplinească două condiţii. Să obţină acordul
guvernului spaniol şi să transporte piaştrii în Europa.
Datorită ministrului de finanţe al Franţei – de
conivenţă cu Ouvrard – consimţământul Spaniei e ca

— 1039 —
şi obţinut. Rămâne problema transportului piaştrilor.
Pentru realizarea acestui ultim punct are nevoie de
noi. Cred că am rezumat bine afacerea?
— Perfect, Monsieur.
— Fii sigur, dragul meu, că Ouvrard nu s-a adresat
numai nouă. A făcut apel şi la alte case. Condiţiile
grele care probabil i s-au pus l-au determinat să ne
solicite concursul.
— Sunt de acord cu concluziile dumneavoastră,
Monsieur.
— Cred şi eu, zise Richard cu uşoară ironie. Riscul
acestui transport de capital este imens, mai ales azi,
în plin război maritim. Să presupunem totuşi că
încheiem afacerea şi că în virtutea acordului încheiat
cu Ouvrard ridicăm piaştrii americani. Dacă nu vom fi
în stare să-i expediem în Europa, ce se întâmplă?
— Băncile noastre de la Paris şi Londra vor vărsa lui
Ouvrard sumele corespunzătoare în franci şi lire
sterline. Din acestea se va deduce acel scont masiv de
care v-am vorbit.
— În regulă. Ştii însă ce va urma? Banca Manhattan
va acumula un capital formidabil, pe care nu-l va
putea folosi în actualul stadiu, în vreme ce băncile
noastre din Europa îşi vor secătui disponibilităţile. O
singură zguduire le-ar da peste cap.
— Sunt încredinţat că vom putea efectua
transportul. Vasele noastre folosesc pavilion neutru…
— Experienţa ultimilor ani ne-a dovedit că atât
englezii cât şi francezii încalcă sistematic drepturile
neutrilor. Nu mai amintesc de războiul de cursă…
— Credeţi atunci, Monsieur, că ar fi cazul să

— 1040 —
respingem oferta lui Séguin?
— Cred că trebuie să cântărim bine lucrurile. Să nu
se mai repete experienţa din Saint-Domingue.
Challais nu mai rosti nici un cuvânt. Prudenţa
excesivă a lui Richard Sunderland îi părea de rău
augur. Începuse să îmbătrânească marele patron? I se
tociseră colţii?
— Mâine îţi dau răspunsul, Challais. Până atunci,
supează şi trage un somn bun. La nuit porte conseil.
În dimineaţa următoare, Richard chemă pe Challais
în biroul său.
— Am, cugetat adânc. Afacerea de care mi-ai vorbit,
promite. Crezi că ai putea să o dirijezi? Te previn, e
foarte spinoasă. Vei evolua pe muche de cuţit.
Imponderabilele vor juca mare rol.
Challais îl privi cu mirare.
— Îmi lăsaţi mie întreaga responsabilitate?
— De ce nu? Va fi cel mai greu examen din cariera
dumitale. Îţi dau carte blanche. Ai latitudinea să ceri
concursul tuturor întreprinderilor noastre. Eşti gata
să îţi asumi această sarcină?
Solemn, Challais se ridică în picioare. Inima îi
zvâcnea de emoţie. Era mândru că fusese ales.
— Mă voi strădui, Monsieur, să corespund încrederii
pe care mi-o arătaţi, declară el.
— Dacă te vei afla vreodată în impas, să vii la mine,
zise Richard. Pe Robert să-l foloseşti în prima linie.
Trimite-l la Madrid, să urmărească la faţa locului
mersul negocierilor dintre Ouvrard şi guvernul
spaniol. Expediază-l, la nevoie, în Noua Spanie. Să
cerceteze personal tezaurul mexican. Pentru

— 1041 —
transportul piaştrilor, să te foloseşti de Beaulieu. E un
om de nădejde. Să ţii bine cârma…
În aceeaşi zi, Challais şi Robert părăsiră Veneţia.
Seara la cină, Wragby puse o întrebare prietenului
său:
— Richard să mă ierţi că pătrund într-un domeniu
care nu-mi aparţine. Ai încredinţat contelui de
Challais responsabilitatea întregii afaceri. Nu e o
sarcină prea grea?
Richard îşi decupa atent roast beef-ul.
— Afacerea în sine e destul de complicată,
împrejurările însă ne sunt favorabile. Blocusul naval,
de care am făcut atâta caz, este cheia de boltă a
întregii combinaţii. În clipa în care piaştrii vor intra în
tezaurul Băncii Manhattan, eu voi dicta condiţiile şi
lui Ouvrard şi guvernului spaniol. Până atunci n-are
nici un rost să mă amestec. Lucrurile vor merge de la
sine. Ouvrard va lucra tare, când va afla că nu mă
ocup personal de această afacere. Va săvârşi
imprudenţe. Va încerca să-mi îmbrobodească oamenii.
Îmi va da astfel prilejul să uzez de represalii şi să-i
impun condiţii mai grele de cât cele prevăzute în
contracte. M-ai înţeles, scumpul meu Guy?

— 1042 —
 Capitolul nouăsprezece
1804. În Spania…
Munţi stâncoşi, povârnişuri repezi, fără vegetaţie,
platouri întinse, bătute de vânturi uscate… Cuiburi de
vulturi… Turme de tauri sălbatici… Căruţe cu roate
pline, ca în vremile preistorice… Trăsuri cu perdele de
piele în loc de geamuri… Atelaje de catâri în hamuri
împodobite cu ţinte de alamă… Oameni gravi,
acoperiţi cu piei de oaie… Tutun… Mult tutun… Ţigări
ca un deget, puturoase… Mahorcă… Mănăstiri
fortificate ca nişte cetăţi… cetăţi întunecate ca nişte
mănăstiri… Biserici cu turnuri ascuţite, aeriene…
Dangăt de clopote… Dangăt… Dangăt… Dangăt de
clopote… Călugări severi cu chipuri de asceţi…
Ignoranţă… Învăţători plătiţi mai prost decât
căcănarii… Domnia superstiţiei… Scapulare, iconiţe,
talismane… Cea mai eficace amuletă: dintele unui
spânzurat… Procesiuni nesfârşite… Flagelanţi… Bicele
cad pe spinarea credincioşilor fanatici… Sânge. Şiroaie
de sânge… Statuia Maicii Domnului, scăpărătoare de
bijuterii, patronează crizele de sadism religios… Morţii
sunt îngropaţi sub lespezile altarelor… Putoare de
stârvuri… Epidemii. Pe poarta unei catedrale scrie:
Hoy se saca las almas – azi sufletele sunt scoase din
purgatoriu… Veniţi credincioşi!… Palatele măreţe ale
Inchiziţiei ascund celule umede şi oubliettes cu trape,
pentru eretici… Atmosferă macabră… Tablourile lui
Goya sunt sugestive: vrăjitoare încălecate pe mături
trec în escadroane zburătoare – vinerea neagră e

— 1043 —
oficiată de pontifi ai diavolului – măruntaiele copiilor
spintecaţi ţin loc de sfântă cuminecătură… Cerşetori…
Hoţi… Briganzi… Corbii sunt graşi, fiindcă se înfruptă
şi din călătorii ucişi pe margine de drum şi din tâlharii
legănaţi de vânt în ştreangul spânzurătorilor… Toţi
spaniolii sunt nobili: yo soy hidalgo… Urmaşii
conchistadorilor de ieri îşi plimbă orgoliul şi sărăcia,
ferindu-se cu groază de muncă. Munca, spun ei, e
înjositoare… Ţara proverbelor: Fereşte-mă, Doamne,
de apa liniştită, căci de ce cea vijelioasă mă feresc eu –
Să vorbeşti de mare, dar să rămâi pe uscat – cel care o
coteşte pe strada mai târziu, ajunge în piaţa niciodată
– Soacra uită că a fost odată noră – Lupul sătul se
călugăreşte – Femeii, ca şi ouălelor din omletă, îi
foloseşte a fi straşnic bătută – Oamenilor nehotărâţi li
se răceşte supa din farfurie şi până la gură…
Denumirile spaniole sunt sonore şi armonioase ca un
cântec: Sierra Morena, Medina de Rio Seca,
Guadarrama, Estramadura, Castillia Vieja, Alcazar,
Sevilla la Hermosa… Spania… Mucegai, lenevie,
sărăcie lucie, rugină, misticism… O ţară măcinată de
tare şi de vremuri, ca şi o clădire pe jumătate ruinată,
care mai păstrează încă o faţadă impozantă… O ţară
care nu vrea să uite că a fost mare putere… o bătrână
sulemenită, ridicol de împopoţonată. Care nu vrea să
uite că a fost odinioară tânără şi frumoasă.
Spania… în 1804…

La 25 octombrie, Robert Sunderland sosi la Madrid

însoţit de nelipsitul Jules Lafont, înălţat la rangul de
prim secretar. Convoiul care cuprindea prima tranşă a

— 1044 —
milionului de chintale de grâu expediat din Franţa
trecuse graniţa spaniolă cu câteva zile înainte. A doua
tranşă urma să ajungă la destinaţie pe calea apelor.
Furtunile ce bântuiau golful Gasconiei, corăbiile de
război britanice şi corsarii, braconierii mărilor,
ameninţau să dijmuiască serios transporturile navale.
Robert sosea în Spania precedat de solii belşugului.
Misiunea lui nu era simplă. Richard, nu avea
încredere în probitatea lui Ouvrard. Spre a-l
supraveghea şi a-i dejuca manevrele îşi trimisese fiul
la Madrid. Iniţiativa era îndrăzneaţă. Îndrăzneaţă era
şi alegerea lui Robert. Acesta nu împlinise încă
douăzeci de ani. Richard nu uita însă pilda ducelui de
Devonshire, care dăduse prima lecţie de echitaţie
copilului său de şapte ani, urcându-l în şea şi
cravaşându-i calul, ce o luase razna prin manej.
— Nu vă temeţi că ar putea să-l trântească?
întrebase Richard alarmat.
— E un risc. Dar numai aşa va învăţa călăria. Copiii
ţiganilor sunt căliţi de mici. De aceea sunt rezistenţi.
Nu strică să-i imităm în anumite privinţe.
Richard aştepta multe de la Robert. Chipul băiatului
acestuia care pe zi ce trecea se făcea mai frumos,
oglindea o candoare dezarmantă, de fecioară, invitând
la confidenţe şi la explozii de sinceritate. În contrast
cu această înfăţişare de efeb ingenuu, Robert
ascundea un spirit ascuţit, plin de resurse şi o
duplicitate, care mergea până la perversiune. Lumea
lui interioară n-o cunoştea nimeni. Nici măcar tatăl
său.
Robert nu era numai tipul omului care inspiră

— 1045 —
încredere. Înfăţişarea lui seducătoare, zâmbetul naiv,
ochii albaştri, limpezi, ca apele unui lac de munte,
făceau pe interlocutori să-şi închipuie că au de a face
cu un tânăr oarecum simplu, uşor de învârtit pe
degete. Când se trezeau la realitate, era prea târziu…
Primul contact cu Madridul îl dezamăgi. Pe străzile
strâmte şi întortocheate şuieră sinistru un vânt
îngheţat, biciuind obrajii. Faţadele severe ale clădirilor
cenuşii, neîngrijite, cu grilaje de fier la ferestre şi la
balcoane, erau deprimante. Pe pavajul de bolovani,
şinele roţilor trăsurii făceau un zgomot de nedescris.
Trecătorii rari, învăluiţi până la nas în cape de culori
întunecate, se strecurau pe lângă ziduri, ferindu-se să
înfrunte pieptiş vântul. Caleşti vetuste, hurducate,
trase de catâri a căror slăbiciune ar fi stârnit gelozia
legendarei Rosinante, treceau clănţănind şi scârţâind
din toate încheieturile. Pe sub măreţul pod al Segoviei
şerpuia panglica subţire şi anemică a râului
Manzanares, pe care-l mai zdrenţuiau şi bolovanii
colţuroşi ai albiei adânci. Nici ploile toamnei nu
izbutiseră să-i umfle apele.
Trăsura lui Robert opri în faţa unui hande lângă
Puerta del Sol. Secretarul lui Ouvrard îi rezervase
două camere. Încăperile erau vaste, frumos mobilate şi
bine aerisite. Chiar prea bine aerisite. Curentul se
strecura pe sub uşile bogat sculptate, printre
cercevelele pe jumătate putrede, prin hornul
căminului în care ardea un biet foc ce ameninţa din
clipă în clipă să-şi dea sufletul.
— Aici nu-i de noi, Jules, spuse Robert, suflându-şi
în palme. Am impresia că amicul nostru Ouvrard vrea

— 1046 —
să ne dezguste de Madrid. Hm! Poeţii îl cântă cu
înflăcărare: „La Madrid se termină lumea”. Cred şi eu.
De acolo, începe infernul.
— Sunteţi prea sever, râse Lafont, care-şi înfăşurase
de două ori în jurul gâtului un fular de mătase. În
ceea ce mă priveşte, mă simt foarte bine.
— Se vede, Lafont. Arăţi minunat. Parcă ai suferi de
gâlci.
Prânziră în camera lui Robert, care păstra tot timpul
pe umeri mantaua de călătorie căptuşită cu vizon.
— Acum ce facem? întrebă el, după ce înghiţiră o
ultimă îmbucătură de tort cu alune, stropit de un
ultim pahar cu vin de Malaga.
— Plec la Ouvrard. Să-i anunţ sosirea
dumneavoastră.
— Nu. Nu e bine. Să aşteptăm. Va da un semn de
viaţă. Nu trebuie să părem prea interesaţi de această
afacere.
— Cum doriţi, replică Lafont.
Robert îşi trasase linia de conduită. În cursul şederii
sale la Madrid, se va comporta ca cel mai autentic fils
à papa. Nu-l vor preocupa decât distracţiile. Era
esenţial ca Ouvrard să nu-i acorde importanţă şi în
consecinţă să nu se ferească de el. Cutreierând
cafenelele, teatrele şi saloanele, Robert se va
documenta mai temeinic asupra posibilităţilor
economice şi financiare ale Spaniei, decât ţinându-se
de pulpana hainei lui Ouvrard, care s-ar strădui să-l
menţină într-o aurită ignoranţă.
Nu avură mult de aşteptat. În aceeaşi după-amiază,
secretarul lui Ouvrard îşi făcu apariţia la han. Îndată

— 1047 —
ce află de sosirea lui Robert Sunderland, îi bătu în
uşă. Noul venit, un tip vioi, cu ochi iscoditori de vulpe,
se prezentă cu ton uşor condescendent.
— Îmi daţi voie. Georges Christophe. Secretarul
bancherului Ouvrard. Presupun că dumneavoastră
sunteţi Monsieur Sunderland?
— Exact. Vă aşteptam. Mă simţeam pierdut în
oraşul acesta străin!…
— Străin? Se poate? Când îl aveţi pe Monsieur
Ouvrard? Graţie lui Madridul vă stă la picioare. Se
spune că oraşul acesta e mohorât. Prostii! Se găsesc
femei frumoase la fiecare pas. Pentru amatorii de
petreceri, ocaziile nu lipsesc. Monsieur Ouvrard vă
roagă să vă folosiţi fără rezerve de serviciile sale.
— Veţi fi deci mentorul meu!
— Mă voi strădui, Monsieur Sunderland, să vă fac
cât mai agreabilă şederea la Madrid. Împreună cu
Monsieur Ouvrard am şi stabilit pentru
dumneavoastră un program pe care îmi permit să vi-l
expun. George Christophe scoase din buzunarul
fracului un carnet. Îl desfăcu plin de importanţă. Azi,
25 octombrie, începu el. Seara la orele opt, dineu
oferit de Monsieur Ouvrard, în cinstea Prinţului Păcii.
După masă, spectacol de balet şi concert dirijat de
Boccherini.
— Boccherini? Plăcut. Foarte plăcut. Sunt un
admirator al lui. Se spune că cele mai bune compoziţii
ale sale au un caracter religios atât de pronunţat,
încât şi Dumnezeu, când vrea să se delecteze cu
puţină muzică, ascultă pe Boccherini.
— Ce spiritual! exclamă cu exagerată încântare

— 1048 —
secretarul lui Ouvrard. Cu îngăduinţa dumneavoastră,
voi continua lectura: Mâine, 26 octombrie, dimineaţa:
vizitarea oraşului. După amiază la trei, o luptă cu
taurii. Torero: Mariano Ceballos, gloria Spaniei. Seara,
spectacol la Teatro dela Cruz. La 27 octombrie…
— Ştiţi ceva, Monsieur Christophe? îl întrerupse
Robert. Aş prefera un program mai puţin rigid. Nu
sunt un cap încoronat în vizită oficială. Mi-ar plăcea
mai multă libertate… În sfârşit, accept cu plăcere să
particip la dineul oferit de Monsieur Ouvrard.
— Atunci trec să vă iau diseară, la orele şapte şi
jumătate, spuse secretarul.
— Încă ceva, Monsieur Christophe. Nu există prin
Madrid un han mai puţin friguros?
— Voi aranja în curând şi această chestiune.
Madrilenii sunt ospitalieri. Veţi fi găzduit într-o casă
mai mult decât convenabilă.
— Mulţumesc. Sunteţi gentileţea personificată,
Monsieur Christophe.
— Pusă în serviciul dumneavoastră, Monsieur
Sunderland…
Georges Cristophe fu punctual. La ora şapte şi
jumătate sosi la han, într-o caleaşcă aurită, cu un
blazon complicat pe portieră.
— Trăsura Prinţului Păcii, explică el. Prinţul Păcii
are o deosebită stimă pentru Monsieur Ouvrard. I-a
pus la dispoziţie trăsurile sale, pe tot timpul cât va
rămâne la Madrid.
Robert auzise multe despre Manuel Godoy, acest
Prinţ al Păcii, care îşi începuse cariera în corpul de
gardă al palatului şi, datorită însuşirilor sale de

— 1049 —
mascul a reginei, ajunsese grande de Spania, duce de
Alcudia, Prinţ al Păcii, prim ministru, generalisim şi
mare amiral.
Robert află că Ouvrard era găzduit într-un
apartament somptuos, amenajat chiar în palatul
ministrului de finanţe.
— I se fac toate onorurile, explică Christophe.
Monsieur Ouvrard s-a prezentat la Madrid şi în calitate
de împuternicit al guvernului francez. Monsieur Barbé-
Marbois, ministru de finanţe al Franţei, l-a autorizat
să discute chestiunea urgentării plăţii subsidiilor
spaniole.
Robert sosi punctual. Ouvrard îl primi cu braţele
deschise. După ce rămaseră singuri în salonul care-i
servea drept cameră de lucru, bancherul îi declară
emfatic:
— Mi-am lăsat invitaţii numai pentru a vă întreţine
câteva minute fără martori inoportuni.
Ouvrard avea un început de embonpoint, ca şi
Napoleon, pe care-l imita în atitudini şi în mişcări.
Potrivit la statură, cu o figură agreabilă, se pricepea să
folosească un ton convingător atunci când voia.
Fiecare frază şi-o sublinia cu gesturi largi, perfect
studiate, de actor deprins să pozeze în faţa publicului.
Eleganţa vestimentară îi era un fel de uniformă care
impunea vulgului.
Deprins să discute numai cu oameni ajunşi în
culmea gloriei, Ouvrard se simţea oarecum
descumpănit în faţa lui Robert Sunderland, acest
tinerel încă imberb, care reprezenta totuşi puternica şi
temuta casă Sunderland-Beauclair. Cu şeful casei s-ar

— 1050 —
fi simţit mai în largul său. Ar fi ştiut să-şi dozeze
argumentele şi ce atitudine să adopte. Faţă de Robert,
trebuia sa fie mai precaut. Să nu pară condescedent,
căci ar putea să-l supere, dar nici să nu-l trateze de la
egal la egal, căci l-ar face să-şi ia nasul la purtare.
După ce oferi un loc lui Robert, se aşeză la birou.
— Monsieur Sunderland, începu el jovial, îţi dau o
veste bună. Grâul trimis de Monsieur Challais şi de
Séguin, a făcut minuni. Când s-a aflat la Madrid şi în
provincie că o primă tranşă de patru milioane de
chintale va inunda Spania, printre acaparatorii de
grâu s-a stârnit panica. Speculatorii au aruncat pe
piaţă tot grâul stocat, de care nu mai ştiau cum să se
lepede. Într-o singură zi, preţul unei măsuri a scăzut
de la o sută la şaisprezece franci. Vă închipuiţi
senzaţie. Graţie mie, puterea de cumpărare a
populaţiei sărace a crescut vertiginos. La Madrid a fost
un adevărat delir. Lumea mă binecuvânta în plină
stradă. Miniştri, în frunte cu Prinţul Păcii, nu mai
conteneau cu mulţumirile. În momentul de faţă, cher
Monsieur Sunderland, situaţia e mai trandafirie ca
niciodată. Negocierile mele cu guvernul spaniol
evoluează satisfăcător. Sper ca acordul final să fie
semnat în curând. Un acord prin care voi fi autorizat
să dispun de toate rezervele de metale preţioase ale
Spaniei, depozitate în America Latină. În momentul în
care va fi perfectat, va începe rolul dumneavoastră.
Transportarea peste ocean a metalelor preţioase, care
au zăcut până acum neutilizate în tezaurele viceregilor
din cele două Americi. Vă daţi seama de proporţiile
colosale ale acestei afaceri? Cert este că mă bucur de

— 1051 —
mare prestigiu în ochii guvernului, continuă el.
Apartamentul acesta pe care mi l-au pus la dispoziţie,
în palatul Ministerului de Finanţe…
— Este, într-adevăr, un semn de înaltă
consideraţie… Nu credeţi însă că vă stinghereşte
libertatea? adăugă Robert fără să pară a acorda o
însemnătate deosebită propriilor sale cuvinte. Am
auzit că spaniolii sunt foarte bănuitori. Nu socotiţi că
în chipul acesta vă ţin oarecum sub supraveghere?
Ouvrard făcu un gest de nepăsare.
— Semnificaţia e alta. Prezenţa mea în Spania a
căpătat un caracter oficial. Sunt oaspetele guvernului.
Ouvrard îşi zise că tânărul său interlocutor nu era
lipsit de subtilitate.
— Acum să mergem, Monsieur Sunderland. Peste
câteva minute va sosi şi Prinţul Păcii. Trebuie să-l
primesc aşa cum se cuvine!… Protocolul!…
În seara aceea, Robert avu prilejui să cunoască pe
celebrul Prinţ al Păcii. Excelenţa sa Manuel Godoy era
un bărbat atletic, lat în spete, strâmt în şolduri,
musculos şi cu alură de gladiator. La patruzeci şi
şapte de ani câştigase în prestanţă ceea ce pierduse în
graţie.
Denigratorii lui spuneau că are ochi adormiţi de
rumegătoare. Fără să-şi dea seama, îi făceau un
compliment. Ochii rumegătoarelor sunt calzi,
languroşi şi de o dulceaţă indescriptibilă.
Contemporanii foloseau în privinţa lui Manuel
Godoy şi alţi termeni de comparaţie. Spuneau că e un
Narciss, preocupat numai de persoana şi înfăţişarea
sa. Costumele lui fastuoase, decoraţiile, galoanele şi

— 1052 —
broderiile de aur îi dădeau un aspect impunător care
impresiona pe neiniţiaţi. După ce îl cunoşteau mai
bine, îşi dădeau seama că acest eminentisim personaj,
care se credea un demn urmaş al lui Olivares, era
doar un fanfaron. Manuel Godoy avea obrazul alb,
catifelat, deosebit de al negricioşilor săi compatrioţi
din Estramadura. Părul blond roşcat îi dădea aspectul
unui nordic. Spaniolii îl urau de moarte. Nu voiau să
uite că Manuel Godoy ajunsese prim ministru numai
datorită isprăvilor sale de alcov.
Înainte de a se aşeza la masă, Robert se adresă
secretarului lui Ouvrard.
— Monsieur Christophe, o lămurire vă rog. De când
sunt în Spania, am auzit multe pe seama Prinţului
Păcii şi a reginei. Nici un cuvânt însă despre rege.
— Regele e ca şi inexistent. Vânătoarea, colecţia lui
de pendule, atelierul de pantofărie şi muzica, după
care e pasionat, îi răpesc tot timpul. Abia dacă mai are
vreme să stea de vorbă cu miniştrii, o dată sau de
două ori pe săptămână. Şi aceasta numai în
apartamentul reginei. Carlos al IV-lea este şi un mare
colecţionar de coarne de cerbi. Pe toţi oaspeţii săi de
seamă îi plimbă prin faţa specimenelor sale, uitând să
le spună că cel mai splendid exemplar se înalţă chiar
pe augusta sa frunte.
Ouvrard prezentă pe Robert Prinţului Păcii, care îl
privi cu simpatie.
— Beau garcon rosti el în franţuzeşte. Je m’y
connais.
Înfumurarea cu care rosti aceste cuvinte, nu scăpă
curtenilor servili, care exclamară cu minunare:

— 1053 —
 — Adonis are mărinimia să atribuie unui muritor de
rând o părticică din frumuseţea sa nemuritoare.
Robert stătea pentru prima oară la masă cu un
număr atât de impresionant de înalte personaje.
Decoraţiile străluceau pe toate piepturile. Numai
Robert, Jules Lafont şi Georges Christophe nu purtau
nici un semn distinctiv.
Ouvrard era încântat că fiul marelui Richard
Sunderland-Beauclair se afla la acest banchet. Era
neîndoios că Robert va scrie părintelui său despre
consideraţia de care el, Ouvrard, se bucura la Madrid.
Către sfârşitul mesei, bancherul se lansă într-o
tiradă grandilocventă asupra viitorului măreţ al
Peninsulei Iberice. Convivii, în cap cu Prinţul Păcii, îl
ascultau cu uimire şi crescândă mândrie. Vorbele
bancherului erau pline de emfază:
— Destinul strălucit al Spaniei… Nestinsul foc sacru
al demnitarilor acestei ţări… Comorile necuprinse şi
neistovite ale Americii Latine… Prosperitatea agricolă
şi comercială… Renaşterea imperiului lui Carlos
Quintus, unde soarele nu apune niciodată…
Apoi Ouvrard vorbi de mijloacele necesare realizării
operei de reconstrucţie:
— Un canal va aduce Madridului apă din munţii
Guadarrama… Un alt canal, de grandioase proporţii,
va lega capitala de mare, prin râurile Tage şi
Guadalquivir. Madridul va fi port la mare…
Invitaţii se priveau între ei şi clătinau din cap în
semn de încuviinţare. Şi Ouvrard continua tot mai
aprins, mai convingător:
— Exploatarea bogăţiilor din Mexic şi Peru…

— 1054 —
Folosirea imenselor resurse coloniale ale Spaniei…
Crearea unei flote comerciale uriaşe care să transporte
peste mări comorile astăzi neutilizate… Reconstrucţia
flotei de război care să impună pe oceane respectul
culorilor spaniole… Invincibile Armada renăscută sub
bagheta măiastră a Prinţului Păcii…
Manuel Godoy urmărea gânditor predica înflăcărată
a bancherului, care se străduia să trezească
fanatismul ascultătorilor. După ce socoti că
înfierbântase îndeajuns imaginaţia convivilor, Ouvrard
trecu la o expunere mai practică.
— Pentru realizarea acestor obiective, Spania are
nevoie de credite. De credite uriaşe. Dar ce ţară din
lume are mai multe posibilităţi decât Spania spre a şi
le procura? Resursele ei coloniale ar constitui cel mai
preţios gaj pentru financiarii dispuşi să-i acorde
credite. Apoi bancherul lansă formula chibzuită atâta
vreme. Sunt gata oricând să-mi pun serviciile şi
capacitatea la dispoziţia Spaniei, luând conducerea
unei societăţi care să procure ţării dumneavoastră
capitalurile indispensabile realizării măreţelor
obiective de care v-am vorbit. Această societate ar avea
drept scop extragerea liberă a metalelor din colonii,
traficul, exportul şi importul tuturor materiilor prime
şi finite între Spania şi America…
Propunerea era într-adevăr ispititoare.
Afacerea propusă de Ouvrard reprezenta miliarde,
un fluviu de produse coloniale, monopolul
schimburilor şi beneficii foarte importante pentru
demnitarii participanţi. În special acest ultim punct îi
umplea de anticipată bucurie.

— 1055 —
 Mai toţi spaniolii prezenţi la banchet aveau credinţa
că Ouvrard era înzestrat cu puteri supranaturale. Abia
sosise în Spania şi izgonise foametea. În timpul
negocierilor, delegaţii guvernului spaniol se plânseseră
că sunt în imposibilitate de a achita subvenţia anuală
de şaptezeci şi două de milioane de franci datorată
Franţei. Generos, Ouvrard se declarase gata de a
achita personal prima tranşă de treizeci şi şase de
milioane. Peste câteva zile, Manuel Godoy îi declarase
confidenţial că vistieria era atât de goală, încât
ministrul de finanţe nu putea procura nici bagatela de
cinci sute de mii de franci necesari vilegiaturii anuale
a Curţii la Aranjuez. Înduioşat până la lacrimi,
Ouvrard semnase imediat un bon de cinci sute de mii
de franci şi îl înmânase Prinţului Păcii.
— Vă rog să-l depuneţi la picioarele Maiestăţii Sale
Regina.
Robert Sunderland era uimit de talentul de
scamator al bancherului, care scotea ca din pălărie
soluţii unele mai ingenioase decât altele. Admiraţia lui
pentru Ouvrard nu mai cunoscu margini, în ziua în
care acesta îl invită la reşedinţa sa, pentru a-i citi un
document fără precedent în istoria financiară a lumii.
— Monsieur Sunderland, zise bancherul ridicându-
se de la birou, sunteţi primul om încunoştinţat de
acest tratat.
Cu afectată nepăsare, înmână vizitatorului un
document lung cu douăzeci şi opt de articole, în josul
căruia apărea semnătura lui Carlos al IV-lea, prin mila
lui Dumnezeu rege al Spaniei, alături de a lui Gabriel
Julien Ouvrard. Acesta mai modest, nu-şi etalase

— 1056 —
titlurile de speculant şi profitor de război.
Potrivit acestui tratat, se constituia o societate sub
denumirea Ouvrard et Compagnie, care avea să-şi
deschidă reprezentanţe la Bordeaux, Hamburg, New
York şi în orice alte oraşe va fi socotit necesar. Pe tot
timpul războiului cu Anglia, casa Ouvrard et Co.
obţinea privilegiul exclusiv de a introduce sub pavilion
neutru, mărfuri spaniole în porturile Vera Cruz,
Havana, Caracas şi Montevideo, şi de a importa din
colonii, de asemenea sub pavilion neutru, metale
preţioase şi produse de tot felul. Beneficiile vor fi
împărţite în mod egal între Maiestatea Sa Catolică şi
bancherul Ouvrard. Ajuns cu lectura la articolul
patrusprezece, Robert zâmbi: „Toate cheltuielile şi
riscurile vor fi suportate de Maiestatea Sa Catolică”.
Nu se putea spune că bancherul era lipsit de
prevedere. Iar în continuare: „Monsieur Ouvrard este
autorizat a conduce, a administra şi a face operaţiuni
în contul Societăţii, aşa cum va crede de cuviinţă”.
După ce termină lectura Robert înapoie documentul
şi luă în primire copia pregătită de Ouvrard.
— Vă rog să remarcaţi, Monsieur Sunderland, în
tratat este specificat în mod expres că transporturile
vor fi efectuate de nave neutre. Subliniez, „neutre”. Nu
depinde decât de dumneavoastră ca susmenţionatele
nave să facă parte din flota comercială a casei
Sunderland-Beauclair. În ceea ce mă priveşte, sunt
gata să închei cu dumneavoastră un contract în acest
sens. Bineînţeles, în condiţiuni echitabile pentru
ambele părţi.
Ouvrard prezentă lui Robert un proiect de contract

— 1057 —
între Societatea Ouvrard et Co. şi împuterniciţii casei
Sunderland-Beauclair. Potrivit acestui document,
firmele controlate de Richard Sunderland urmau să
preia exploatarea concesiunilor comerciale şi miniere
din coloniile spaniole din America, asumându-şi
paralel obligaţia de a încasa poliţele spaniole garantate
de argintul mexican. Totodată, îşi luau obligaţia să
lanseze un împrumut de patruzeci de milioane guldeni
olandezi, necesari consolidării finanţelor spaniole. Un
avans de o sută milioane franci va fi imediat livrat
Ministerului de Finanţe al Spaniei. Pe de altă parte,
şantierele navale Sunderland-Beauclair vor pune în
construcţie pentru statul spaniol două sute de nave
comerciale şi o sută patruzeci nave de război, de
diferite tonaje, ce vor fi plătite în piaştri mexicani.
— Nu vă pot da un răspuns definitiv înainte de a
referi tatălui meu, marchizul, zise Robert, după ce
parcurse cu privirile proiectul.
— Vă rog, aveţi tot timpul, replică Ouvrard. Am
acordat preferinţă casei dumneavoastră, deoarece
prezentaţi garanţii deosebite. Transferul piaştrilor nu
va întâmpina greutăţi serioase. Agenţii mei din Anglia
sunt pe punctul de a cumpăra complicitatea lui
William Pitt, care va slăbi vigilenţa faţă de vasele
noastre de transport. Sunt oricând dispus să discut
această chestiune şi cu tatăl dumneavoastră. Ţin să
vă mai aduc la cunoştinţă, Monsieur Sunderland, că
mâine în zori plec la Paris, unde voi rămâne două
săptămâni. Vom păstra legătura prin secretarul meu,
Georges Christophe. Vi-l las aici, la Madrid.
Despărţirea fu cordială…

— 1058 —
 Robert ajunse năuc la reşedinţa sa. Propunerea lui
Ouvrard era atât de copleşitoare prin importanţa şi
amploarea problemelor pe care le ridica, încât avu
nevoie de câteva ceasuri pentru a şi le orândui în
minte. După ce le analiză pe toate feţele, cântărind
avantajele şi riscurile, ajunse la concluzia că această
chestiune depăşea posibilităţile lui. În rapoartele
destinate tatălui său şi lui Challais, se mărgini să
repete discuţiile sale cu Ouvrard, impresiile asupra
influenţei acestuia asupra cercurilor guvernamentale
şi deosebita preţuire cu care erau primite proiectele
sale. Nu îndrăzni să facă sugestii. Ar fi însemnat să-şi
asume o responsabilitate prea mare. Robert era
îndeajuns de înţelept spre a-şi da seama, că mai avea
mult de învăţat, înainte de a se lansa singur în
asemenea afaceri…
Două zile după semnarea tratatului, Ouvrard plecă
la Paris. Câteva ore mai târziu, părăsi Madridul şi
Jules Lafont, care purta asupra sa corespondenţa
destinată lui Richard Sunderland şi lui Amaury de
Challais.
Ouvrard nu zăbovi mult în capitala Franţei. După ce
prezentă lui Barbé-Marbois un raport stropit cu apă
de trandafiri, promiţând munţi de aur şi o prosperitate
fără precedent pentru Franţa, plecă la Amsterdam, în
continuarea turneului său de afaceri. Ce căuta acolo?
Nu informă pe nimeni. Nici pe cei mai apropiaţi
colaboratori ai săi. Ouvrard era omul loviturilor de
teatru.

La Paris, vestea încheierii tratatului dintre

— 1059 —
bancherul Ouvrard şi regele Spaniei făcu vâlvă.
Barbé-Marbois era în plină euforie, ca şi ceilalţi
membri ai cabinetului. Oamenii de afaceri erau
încredinţaţi că torentul de aur care se va revărsa
asupra Franţei va crea condiţii optime pentru o
regenerare a vieţii economice. În „Journal des Débats”
un caricaturist înfăţişa pe Ouvrard sub trăsăturile
zeiţei Fortuna, în braţe cu un corn al abundenţei, pe
care scria Mexic. În cercurile Curţii se spunea că
însuşi împăratul fusese impresionat de succesele lui
Ouvrard.
Era firesc ca valul acesta de optimism să-l
influenţeze şi pe Challais. După lectura raportului lui
Robert şi după o lungă întrevedere cu Ouvrard, care îl
vizitase în cursul trecerii sale prin Paris, Challais
semnă convenţia propusă de bancher. Nu mai aşteptă
aprobarea lui Richard Sunderland. Era sigur că
aceasta va fi dată fără întârziere.
Graba lui Challais fusese determinată de o
informaţie primită de la agenţii săi din Amsterdam,
îndată după sosirea sa în Olanda, Ouvrard luase
legătura cu reprezentanţii băncii Hope şi Labouchère.
Avuseseră loc o serie de şedinţe cu uşile închise.
Printr-o indiscreţie se aflase că subiectul acestor
convorbiri tainice fusese argintul mexican.
Ori Challais era hotărât să nu scape această ocazie
care trebuia să procure casei Sunderland-Beauclair
beneficii de peste opt sute milioane franci.
Aprobarea de principiu a lui Richard Sunderland
sosi abia după două săptămâni de încordată
aşteptare. Marele patron îşi dădea acordul,

— 1060 —
recomandând o mare prudenţă. „Ouvrard, scria el,
este un viclean, care pentru a-şi atinge scopul, e
oricând în stare să-şi arunce partenerii peste bord.”
Richard povăţuia pe Challais să organizeze o reţea de
agenţi informatori în jurul lui Ouvrard, spre a-i dejuca
eventual planurile ostile casei Sunderland.
Potrivit convenţiei, Challais expedie la Madrid un
avans de două sute de milioane franci. Un împrumut
de patruzeci de milioane de guldeni, urma să-l lanseze
pe piaţa olandeză.
Intrarea acestei uriaşe sume în tezaurul secătuit al
Spaniei provocă la Madrid o bruscă înviorare a
afacerilor. Furnizorii ştiind că vor fi plătiţi, scoaseră la
iveală mărfurile dosite, băncile începură să acorde
iarăşi împrumuturi pentru investiţii, producătorii
aruncară pe piaţă produsele ţinute până atunci sub
obroc. Până şi Ministerul de Finanţe fu în stare să
achite parte din salariile restante ale armatei de
birocraţi, care se despăgubiseră până atunci, sugând
ca vampirii sângele contribuabililor.
Drept mulţumire, la propunerea Prinţului Păcii,
regele Carlos al IV-lea decoră cu marele cordon al
ordinului Alcantara pe contele Amaury de Challais, şi
cu marea cruce a aceluiaşi ordin pe Robert
Sunderland. Conferirea acestor decoraţii urma să aibă
loc cu prilejul unei solemnităţi, în cadrul căreia Robert
avea să fie prezentat regelui şi reginei de către însuşi
Prinţul Păcii. Adversarii primului ministru criticau
această exagerată recompensă oferită unor cămătari.
„Pentru împrumutul acordat Spaniei primesc dobânzi,
spuneau ei. Ce rost mai au şi aceste înalte decoraţii,

— 1061 —
destinate numai personalităţilor eminente, care au
adus mari servicii Spaniei?”
Prinţul Păcii ar fi fost în stare să le ofere şi
Grandezza, faţă de dificultăţile financiare în care s-ar
fi zbătut fără acel avans. La 5 octombrie, fregatele
spaniole „Medea” şi „Clara”, care aduceau de la Lima
cinci milioane de piaştri de argint şi alte produse de
mare preţ, fuseseră atacate în apropierea coastelor
Portugaliei de către o escadră britanică. După o luptă
scurtă cu forţe inamice superioare „Mercedes” sărise
în aer. Celelalte trei fregate spaniole plecaseră steagul.
Această agresiune săvârşită în timp de pace echivala
cu un act de piraterie. Însă englezii nu erau scrupuloşi
cu adversarii lor.
Capturarea flotilei constituia o lovitură grea pentru
statul spaniol care pierdea ultima posibilitate de a mai
manifesta vreo veleitate de independenţă faţă de
grupul de financiari străini ce puseseră mâna pe toate
resursele economice ale ţării.
Pierderea fregatelor cu piaştri impunea o concluzie
limpede. Fără ajutorul unor vase comerciale neutre
care să se strecoare prin plasa blocadei navale
britanice, Spania se vedea condamnată a fi lipsită
până la sfârşitul războiului de rezervele sale de piaştri
mexicani. Or flota comercială a casei Sunderland-
Beauclair era cea mai indicată pentru a îndeplini
aceste transporturi. Corăbiile ei aflate sub pavilion
american erau rapide, uşor manevrabile şi bine
înarmate. Numai ele mai puteau relua transportul
aurului şi argintului mexican, care de la Columb
încoace se revărsase asupra Peninsulei Iberice într-o

— 1062 —
necontenită ploaie. Era trist că mândrul regat al
Spaniei ajunsese a apela la corăbiile unui particular.
Astăzi însă nu mai avea de ales. Superba flotă
spaniolă trecuse în domeniul amintirilor. Epoca
galioanelor se încheiase.
Prinţul Păcii, pe lângă o sumedenie de defecte, avea
şi unele calităţi. Cea mai preţioasă dintre ele era un
dezvoltat simţ al realităţii. În schimbul milioanelor şi
al corăbiilor casei Sunderland, nu putea oferi pentru
moment decât decoraţii şi pergamente cu titluri
nobiliare. Şi cu aceste recompense îşi îngăduia să nu
fie zgârcit. Slavă Domnului, regele avea puterea să
confere decoraţii la discreţie şi să creeze oricâţi granzi
de Spania ar fi dorit. Opreliştile străvechi care limitau
la doisprezece numărul acestora căzuseră demult în
desuetudine. Prinţul Păcii era de prea puţină vreme
grande de Spania spre a se fi molipsit de prejudecăţile
nobililor fanatici, ce puneau mai mare preţ pe un
arbore genealogic complicat decât pe o pungă cu aur…
În ziua sorocită pentru conferirea decoraţiilor,
Robert se prezentă la palatul regal în ţinută de Curte.
Perucă pudrată, veşminte brodate cu aur, sabie la
şold, tricorn cu pene sub braţ. Se simţea ridicol în acel
costum demodat, dar onoarea de a fi decorat de însuşi
regele Spaniei, merita un mic sacrificiu vestimentar.
Deşi nu voia să o recunoască, Robert era emoţionat.
Ostaşii din garda regală aliniaţi ca nişte statui vii de-a
lungul galeriilor strălucitoare, a scărilor monumentale
şi a saloanelor somptuoase, curtenii în mare ţinută,
generalii şi diplomaţii acoperiţi cu decoraţii, doamnele
în rochii de mare gală, ofereau un tablou impunător.

— 1063 —
Robert observă totuşi că stucurile aurite de pe tavane
începuseră să se întunece, că tapiseriile erau pline de
praf, că pluşurile dădeau semne de oboseală şi că
unele covoare se tociseră alocuri până la urzeală.
Când ajunse în sala tronului, spectacolul îi făcu totuşi
mare impresie. Familia regală a Spaniei ducea o
existenţă foarte burgheză, dar la anumite ocazii ştia să
se prezinte într-o apoteoză augustă. Un şambelan
rugă pe Robert să treacă în mijlocul grupului celor
care urmau să fie decoraţi în cursul ceremoniei.
Compania era strălucitoare. Diplomaţi, înalţi
demnitari ai bisericii şi ai Curţii, generali, judecători.
Între oamenii aceia vârstnici tinereţea lui distona.
Câteva doamne, plăcut impresionate de atitudinea sa
mândră, elegantă, îl priveau seducător pe deasupra
evantaielor mânuite cu cochetă nonşalanţă.
Prinţul Păcii sosi urmat de o suită numeroasă.
Salutat cu servilism de unii, ignorat de alţii, răspunse
tuturor cu aceiaşi uşoară şi dispreţuitoare înclinare a
capului. Apoi trecu în dreapta tronului. Câteva clipe
mai târziu, din capătul unui şir de saloane, se auzi un
glas anunţând solemn:
— Regele!
Robert simţi furnicături în ceafă când sutele de
curteni din sala tronului se plecară adânc, ca trestiile
în bătaia unei pale de vânt.
Maiestatea sa Carlos al IV-lea intră grăbit,
purtându-şi cu vioiciune pântecele proeminent,
împodobit cu colanul „Lâna de aur”. Se opri în dreptul
tronului, aşteptând ca regina, care îl urmase la câţiva
paşi, să treacă în stânga lui.

— 1064 —
 Membrii familiei regale, mulţi la număr, unii mai
bătrâni, alţii mai tineri, rămaseră în stânga tronului.
Apoi ceremonia se desfăşură potrivit complicatului
protocol al Curţii spaniole.
Robert, care nu cunoştea limba ţării, nu putea
tălmăci formulele sacramentale rostite pe rând de
rege, de marii demnitari ai Curţii, de Prinţul Păcii,
toate după un ritual secular, respectat cu sfinţenie. În
schimb, urmărea cu interes spectacolul oferit de
familia regală, de care nu-l despărţeau decât câţiva
paşi. Deşi se afla de puţin timp la Madrid, ajunsese să
cunoască din auzite pe mai toţi eroii ilustrului clan.
Carlos al IV-lea, regele Spaniei, al Americii şi al
Indiilor era un colos cu un pântece enorm, atât de
rotund, încât evoca un glob pământesc, pe care
cordoanele, decoraţiile şi colanele ţineau loc de
continente, oraşe şi lanţuri de munţi. Legendara
corpolenţă a Bourbonilori îşi găsise suprema expresie
în persoana regelui Spaniei. Ochii lui mici, negri, plini
de bunăvoinţă, păreau să oglindească o fire blândă,
generoasă, plină de înţelegere faţă de durerile
poporului. În realitate, Carlos al IV-lea era tipul
egoistului, preocupat numai de maniile lui.
Se spune că inteligenţa lui nu era tocmai vie. Altfel
nu se putea explica încrederea sa nemărginită în
regina Maria-Luiza, care îl înşela în văzul lumii cu mai
toţi soldaţii din corpul de gardă. În legătură cu această
naivitate regală, se făcea mare haz pe seama unei
constatări făcute de actualul rege pe vremea când nu
era decât prinţ de coroană. „Suveranii, declarase el cu
toată convingerea, nu împărtăşesc riscurile oamenilor

— 1065 —
de rând, de a fi înşelaţi de soţiile lor, deoarece acestea
nu găsesc la tot pasul regi sau principi de sânge regal
cu care să-şi satisfacă poftele carnale.” La care regele
Carlos al III-lea, aflat de faţă, exclamase consternat:
„Carlos, que tonto eres”. Apoi adăugase cu blazare:
„Todas, şi, todas son putas”, frază care cuprindea fără
înconjur şi pe nora sa.
Carlos al IV-lea era un pasionat violonist. Aceasta
nu înseamnă că era şi un bun executant. De câteva
ori pe săptămână cânta într-un ansamblu dirijat de
marele Olivieri. La o recepţie, Olivieri îşi permisese să
atragă atenţia maiestăţii sale că se grăbise, intrând cu
trei măsuri înaintea ansamblului. Regele îl privise
mirat, apoi înţepenindu-şi iarăşi vioara sub bărbie,
declarase demn: „Regii nu aşteaptă niciodată”.
Carlos al IV-lea avea şi alte pasiuni. O flotă în
miniatură cu care se juca în bazinele de marmură ale
palatelor La Granja ori San Ildefonso, un atelier de
pantofărie, în care confecţiona papuci pentru favoriţii
săi, o colecţie de pendule de care se îngrijea mai mult
decât de poporul său. Vânătoarea era însă pasiunea
lui de căpetenie. Iarna sau vara, în vreme de pace sau
război, mergea zilnic la vânătoare. Nici în ziua când îi
murise unul din copii nu renunţase la vânătoare.
Cu toate acestea unii spanioli îl mai iubeau. „Cine
mai are ca noi, spuneau ei cu indulgenţă, un rege care
se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora cinci, care nu
bea nici vin, nici cafea, nici rachiu, şi care o viaţă
întreagă nu s-a culcat decât cu femeia lui?”
Regina Maria-Luiza, la cincizeci şi trei de ani, arăta
ca o mască hâdă. Fardurile, bijuteriile şi penele de

— 1066 —
struţ o făceau şi mai respingătoare. Gura lipsită de
dinţi se contracta într-un rictus strivit. Când încleşta
fălcile, capul i se turtea parcă, lungindu-se doar când
vorbea. Chipul ei scofâlcit amintea capetele diavoleşti
ce împodobeau catedrala Notre-Dame. Decoltată până
la începutul sânilor, îşi împodobea goliciunea sfrijită
cu coliere de nestemate scăpărătoare ca nişte stele.
Rochia de voal adusă de la Paris îi contura coapsele cu
cărnuri căzute şi pântecele lăbărţat.
Îndrăgostită până la nebunie de Manuel Godoy, îi
suporta brutalităţile cu plăcerea perversă a unei
masochiste. Pentru a mai scăpa de asiduităţile ei
amoroase, Prinţul Păcii îi procura amanţi din corpul
de gardă. Bineînţeles, nu-i lăsa niciodată să câştige un
ascendent asupra ei, căci se temea a nu fi înlocuit.
Odată Godoy fusese pe punctul de a-şi pierde
autoritatea asupra reginei, care se îndrăgostise de-a
binelea de un ofiţer din regimentul de gardă călare, pe
nume Malla. „De unde are Malla bani, de face atâta
lux?” întrebase odată regele uimit de cheltuielile
dezordonate ale ofiţerului, „I-a murit o mătuşă în
Antile”, explicase regina cu afectată nepăsare. Manuel
Godoy, care era de faţă, se grăbise să intervină cu
preciziuni: „Maiestatea Voastră, nu ştie poate că Malla
e întreţinutul unei bătrâne nebune şi bogate”. Malla
nu rezistase nesăţioasei regine. Godoy se împăcase cu
augusta sa amantă şi traiul în trei fusese reluat ca pe
vremuri.
Prinţul Asturiilor era un tânăr încă nepervertit, cu
ochi nevinovaţi şi siluetă firavă de adolescent. În el
poporul spaniol îşi punea speranţele, înşelate de

— 1067 —
actualii suverani. Ceilalţi membri ai familiei regale,
infanţi şi infante de diferite vârste şi ranguri, erau
nişte caricaturi bune doar să figureze într-un muzeu
de stârpituri omeneşti. Sângele subţiat,
degenerescenţa aristocratică ajunsă la ultima limită,
se citeau pe chipurile fiecăruia în parte. Toate iluziile
lui Robert în legătură cu capetele încoronate se
spulberară cu prilejul acestei solemnităţi. Când regele
îi înmână decoraţia şi pergamentul ce-i confirma
înalta distincţie, Robert plecă genunchiul potrivit
protocolului. Regele îi surâse cu bunăvoinţă, iar regina
se schimonosi într-un burlesc zâmbet, ce voia să
exprime interes şi cochetărie, dar nu făcea decât să-i
sporească sluţenia. Prinţul Păcii felicită pe Robert.
— Sunt încredinţat că înalta cinstire pe care v-a
făcut-o Maiestatea sa, va fi urmată de alte semne de
bunăvoinţă.
Aluzia era străvezie. În schimbul continuării unei
colaborări care până acum se dovedise rodnică pentru
tezaurul Spaniei, Prinţul Păcii era dispus să decearnă
membrilor casei Sunderland-Beauclair şi alte distincţii
onorifice…
Împrumutul lansat de Challais pe piaţa olandeză
avu mare succes. În două săptămâni amatorii
subscriseră întreaga sumă de patruzeci de milioane
guldeni, care fu vărsată statului spaniol.
În vara anului 1805, primele nave construite în
şantierele din America ale casei Sunderland-Beauclair
fură predate Spaniei. Transportul piaştrilor mexicani
spre Europa începu în aceeaşi epocă. Englezii, care se
menţineau pe poziţia de a nu menaja pe neutrii,

— 1068 —
capturară două nave sub pavilion american,
confiscând încărcătura, sub cuvânt că era destinată
statului spaniol, cu care Anglia se afla în război.
Această împrejurare determină pe Challais să sisteze
temporar transportul piaştrilor spre Europa. Navele
pornite spre Spania făcură drumul întors. Dejucând
vigilenţa britanicilor, reuşiră să acosteze la New York.
În felul acesta, zece milioane de piaştri fură depozitate
în tezaurul Băncii Manhattan.
Între timp, Ouvrard creă în Spania o Casă de
Consolidare care avea să emită monedă-hârtie,
garantată de împrumuturile furnizate de casa
Sunderland-Beauclair şi de rezerva tezaurului francez
de care Ouvrard se folosea la discreţie.
Barbé-Marbois îi dăduse mână liberă fiindcă era de
acord cu raţionamentul lui Ouvrard, potrivit căruia
Spania nu va fi în stare să-şi achite datoriile înainte de
a-şi consolida propria ei situaţie cu capitaluri din
afară spre a-şi îmbunătăţi posibilităţile agricole astfel
ca în a doua fază să-şi poată executa angajamentele
către Franţa şi către consorţiul de bancheri care îi
procurase fonduri.
Pentru specialişti, aceste operaţiuni, constituiau o
speculaţie de mari proporţii. Pentru profani erau prea
complicate. Cine le-ar fi putut urmări?
Cert este că afacerile mergeau din plin şi deoparte şi
de alta a Pirineilor.
Madridul cunoştea o prosperitate uimitoare. S-ar fi
zis că reînviaseră timpurile de glorie ale Spaniei când
galioanele aduceau necontenit aur şi nestemate.
Şantierele navale îşi reluaseră activitatea. Soldele

— 1069 —
restante ale armatei erau achitate la zi. Speculatorii
încheiau tranzacţii îndrăzneţe. Nobilii, intraţi în
combinaţiile lui Ouvrard, îşi aureau din nou caleştile
şi îşi acopereau amantele cu bijuterii. Erau atâţia bani
pe piaţă, încât cererea ajunsese să depăşească oferta.
Prăvăliile se goleau de mărfuri. Cârciumele nu mai
pridideau cu clientela. Bisericile primeau iarăşi
ofrande bogate. Până şi cerşetorii trăiau bine. Şi în
Franţa speculatorii încurajaţi de belşugul revărsat de
Ouvrard asupra Spaniei, se lansaseră în afaceri de
mari proporţii. Mirajul aurului din Mexic orbise
lumea.
Numai Challais era îngrijorat. Abundenţa de hârtie
emisă de Casa de Consolidare a Spaniei atingea
proporţii alarmante. Hârtia era garantată de tezaurul
francez şi de faimoşii piaştri mexicani. Dar tezaurul
francez nu era o fântână nesecată de aur, iar argintul
mexican întârzia şi sosească. Englezii vânau
literalmente corăbiile casei Sunderland. Când
descopereau piaştrii proveniţi din coloniile spaniole
confiscau şi încărcătura şi vasul.
Ouvrard nu reuşise să cumpere complicitatea lui
Pitt aşa cum îşi luase angajamentul. Când Challais îi
reproşase acest lucru, bancherul se mărginise să
ridice din umeri şi să declare că potrivit acordului
intervenit între el şi casa Sunderland, aceasta urma şi
asigure în exclusivitate transporturile. Făgăduiala lui
de a-şi asigura complicitatea lui Pitt nu-l angaja cu
nimic. Făcuse o încercare nereuşită. Era încredinţat
că piaştrii mexicani vor ajunge totuşi în Europa.
Posibilităţile casei Sunderland erau imense.

— 1070 —
Convorbirea se terminase într-o atmosferă încărcată.
Două nave americane, din flota comercială a casei
Sunderland, reuşiră să se strecoare prin reţeaua
blocadei engleze, acostând într-un port spaniol. Dar
repetarea acestor isprăvi cerea timp. Challais nu-şi
făcea iluzii. Convoaiele nu puteau urma un program
precis. Hârtia-monedă scoasă de Ouvrard depăşea
importul de piaştri. Din fericire pentru el, la orizont nu
se semnala nici un simptom de neîncredere în
emisiunile repetate ale Casei de Consolidare. Totuşi,
Challais îşi spunea că trebuie să fie prevăzător.
La Madrid, Ouvrard primea recompense onorifice.
Regele îl acoperise cu decoraţii. Pentru început îi
acordase şi un modest titlu nobiliar. Robert
Sunderland, fiu de marchiz, fu înălţat dintr-odată la
rangul de grande de Spania, în cadrul unui ceremonial
complicat. A doua zi un şambelan îi prezentă factura.
Titlul costa treizeci de mii de dubloni. Această sumă
era o substituire a corvezii prestate odinioară de
posesorii grandezzii, Coroanei pentru fiefurile lor. În
trecutul îndepărtat, granzii furnizau regelui un număr
de ostaşi cu tot echipamentul de război. Obligaţia
aceasta căpătase cu timpul un caracter pur pecuniar.
Robert Sunderland plăti fără entuziasm. Şi Challais
primi la Paris diploma care îi conferea grandezza. Mai
puţin darnic decât Robert, refuză şi titlul şi achitarea
facturii.
Procedeul său nu fu pe placul Curţii spaniole.
Robert, mai conciliant, ştiu să potolească spiritele,
oferind reginei un dar de un milion de franci cu
prilejul decorării lui cu „Lâna de aur”.

— 1071 —
 După ce primi şi această decoraţie, respiră uşurat.
Regele îi conferise cele mai înalte distincţii spaniole,
epuizând astfel mijloacele de a-l mai stoarce de
subvenţii. De acum înainte putea să-şi vadă în linişte
de afaceri.
Dar abia scăpase de amabilităţile Maiestăţii sale, că
un alt membru al familiei regale încercă să-i câştige
prietenia. De vreo două luni Robert observase că
emisarii prinţului Asturiilor îi dădeau târcoale.
Tânărul duce de Infantado, care avea reputaţia unui
savant fiindcă studiase chimia la Paris, şi cochetul
duce de San-Carlos, care îşi făcuse renumele unui
irezistibil Don Juan, îi făceau avansuri, invitându-l la
baluri, la vânători şi alte petreceri mai puţin ortodoxe.
„Desigur că şi moştenitorul tronului are nevoie de
împrumuturi”, îşi zicea Robert, care avusese timpul
să-şi facă o tristă idee despre familia regală a Spaniei.
În comparaţie cu moşnegii dărâmaţi de reumatisme
din anturajul regelui, tinerii Infantado şi San-Carlos îi
părură mult mai agreabili. Le acceptă avansurile.
Această prietenie crescândă nu fu pe placul Prinţului
Păcii, care însărcină pe Ouvrard să atragă atenţia lui
Robert că greşea, intrând în raporturi prea strânse cu
duşmanii declaraţi ai principalului susţinător al
tronului.
Robert nu primi cu bunăvoinţă intervenţia
bancherului.
— M-am săturat de tutela acestui Ouvrard, spuse el
lui Lafont. De la o vreme îşi dă aere de lider. Prea ne
socoteşte la remorca lui. Casa Sunderland-Beauclair
trebuie să-şi reia libertatea de acţiune.

— 1072 —
 — Din nenorocire, Monsieur, suntem legaţi de
Ouvrard prin contracte…
— Ştiu, Lafont. Însă nici unul din aceste contracte
nu ne obligă să lucrăm aici, la Madrid, numai prin
intermediul lui. Voi propune lui Challais să înfiinţeze
în Spania o sucursală a Băncii Sunderland.
Lafont zâmbi enigmatic.
— Cu ce scop? Spre a negocia, ori a primi în
depozite hârtiile fără acoperire emise de Casa de
Consolidare?

În palatul său de la Veneţia, Richard Sunderland

ducea o viaţă tihnită, de rentier cu mari venituri.
Zvonul războiului care pustia Europa abia dacă îi
ajungea la ureche. În auritul refugiu al palatului
Andreea nu pătrundea decât ciripitul păsărelelor ce se
zbenguiau în dreptul ferestrelor cu vitralii multicolore,
şi cântecele melancolice ale gondolierilor, ritmate de
clipocitul vâslelor în apele verzui ale lui Canale
Grande.
Galeria de tablouri a lui Richard ajunsese să
rivalizeze cu marile colecţii europene. Ochiul i se
formase şi i se rafinase gustul. Pătrunsese atât de
temeinic tehnica şi maniera marilor maeştri ai paletei,
încât identifica uşor orice pânză, fără a se mai ghida
după semnături. Se pricepea să depisteze cele mai
abile falsuri. Profitase atât de bine de lecţiile lui
Wragby, încât îşi depăşise maestrul. În Italia căpătase
reputaţia unui fanatic şi competent amator de
tablouri.
Într-o zi, Wragby îi spuse cu tristeţe:

— 1073 —
 — Am devenit inutil. Nu mai am ce te învăţa.
Richard îl bătu afectuos pe umăr.
— Şi acum eşti un foarte preţios consilier. Nu mă voi
lipsi de serviciile tale.
— Oh, nu la aceasta mă gândeam…
Richard zâmbi cu melancolie.
— Ştiu la ce te gândeai. Dacă n-aş fi eu, nu ai mai
avea cu cine vorbi de Andreea. Am iubit-o amândoi,
Wragby.
— Richard! rosti Wragby cu imputare în glas.
— Ei da. De ce fugi de adevăr? Vrei să-ţi fac o
mărturisire Wragby?… Acesta a fost unul dintre
motivele care m-au determinat să nu mă mai despart
de tine. Dragostea comună pentru Andreea ne-a
întărit vechea prietenie.
Grăsunul Wragby se simţea foarte stingherit.
— Te rog să mă crezi, Richard, niciodată nu mi-a
trecut prin minte să-mi dezvălui sentimentele. În
primul rând fiindcă mă ştiam atât de gras şi de urât,
încât m-aş fi făcut ridicol.
— Nu încerca să te micşorezi în propriii tăi ochi,
Wragby. Nu a-i făcut-o, fiindcă îmi erai prieten.
Urâţenia nu îndepărtează întotdeauna pe femei,
uneori le fascinează. Gândeşte-te la „Bachanalla” lui
Tizian, ori la „Mersul Silenului” de Rubens. Nimfele
iubesc satirii, care sunt cele mai urâte fiinţe din
lume… Mai e un motiv pentru care nu concep să mă
despart de tine, Wragby. Graţie lecţiilor tale, pictura
nu mai are taine pentru mine. Vreau acum să pătrund
şi în alte domenii. Tu, Pico de la Mirandola, redivivus,
vei şti să-mi găseşti un tărâm nou, care să mă

— 1074 —
pasioneze? Bineînţeles nu renunţ la tablouri. Când
boala aceasta îţi intră în sânge, nu mai scapi de ea
până la moarte. Ce-mi mai recomanzi?
Propunerea învioră pe Wragby. Redevenea folositor.
Nu va mai face pe degeaba umbră pământului.
— Colecţiile de arme te ispitesc?
— N-aş putea spune. N-am fost niciodată un
admirator al zeului Marte. Fabric atâtea arme, încât
mi-e silă să le mai am şi acasă, în panoplii.
— Atunci arhitectura? E atât de frumoasă…
— Mania construcţiilor duce la ruină. E prea
costisitoare. Durarea unui palat cere şi prea mult
timp. Şi cu răbdarea nu sunt tocmai prieten…
— Atunci cărţile…
— Care? de joc? Le cunosc toate secretele. Afară de
aceasta, îmi amintesc anumite neplăceri de familie.
— Mă refeream la cărţile rare. La incunabile…
— Brr!.. Nu-mi vorbi despre aceste cadavre de cărţi.
Îmi place să am bibliotecă, nu cimitir de tomuri roase
de viermi.
Wragby ridică dezolat din umeri.
— Atunci ce să-ţi mai propun? După câte ştiu,
colecţiile de femei nu te mai interesează.
— Firesc. Când ai cunoscut femeia ideală, nu-ţi mai
fac impresie contrafacerile.
— Eşti prea sever, Richard. În sfârşit. Chestiune de
gust. Totuşi, cu fizicul tău…
— Fizicul meu? Vrei să mă flatezi. Am sărit de
cincizeci şi unu de ani.
— Suntem en carte. Îţi urez mulţi ani. La vârsta ta
eşti încă un bărbat frumos.

— 1075 —
 — Încă, suspină Richard. Cât va mai dura acest
încă?
— Ca să nu-l regreţi, profită de el, cât mai e timp.
Wragby scoase din buzunarul vestei o tabacheră de
aur cu tutun de prizat. Richard, aş vrea să-ţi pun o
întrebare. Inactivitatea aceasta nu te apasă?
— Inactivitate? Nu te înţeleg.
— Eşti un om dinamic, Richard. Un om deprins să
răstoarne stâncile, munţii… O viaţă întreagă te-ai
zbătut, ai consumat tone de energie ca să creezi un
imperiu financiar… şi deodată… ai renunţat la tot…
— Tocmai tu îmi ceri explicaţii?
— Îţi cunosc pretextele… Adreea, Carlos-Quintus,
Escurialul… Dar acestea nu mă mulţumesc.
Resemnarea este apanajul bătrâneţii neputincioase.
Tu eşti încă la o vârstă la care poţi crea…
— Durerea nu are vârstă, dragul meu. Pierderea
Andreei…
— Richard, durerea este un tribut pe care trebuie
să-l aduci morţilor. O durere fără sfârşit e absurdă.
Singurătatea hrăneşte suferinţa sufletească. Oamenii
cu preocupări multiple nu au timp să plângă. Tu eşti
prea singur. Ai prea puţine ocupaţii. Rugineşti fără să-
ţi dai seama.
Richard nu răspunse. Încruntat, cu mâinile la
spate, se plimba urmat de Wragby prin galeria de
tablouri. Wragby îşi dădea seama că era inutil să mai
insiste… Câteva zile după această convorbire, Jules
Lafont sosi la Palazzo Andreea. Richard era intrigat.
Ce rost avea această vizită? Abia cu o săptămână
înainte Robert îi scrisese pe larg despre viaţa sa la

— 1076 —
Madrid, despre onorurile, decoraţiile şi titlurile pe care
le primise. Ce intervenise în acest scurt răstimp, de
socotise necesar să trimeată un curier extraordinar?
Richard primi pe Lafont în cabinetul său de lucru. De
faţă se afla şi Guy Wragby.
Lafont era ca de obicei corect, rezervat, inteligent, de
o discreţie desăvârşită. Tipul secretarului ideal. Aceste
calităţi determinaseră pe Richard să-l treacă în
serviciul personal al lui Robert.
Jules Lafont salută cu gravitate.
— Ce vânt te aduce, Lafont? întrebă Richard cu
simpatie.
Secretarul aruncă o privire întrebătoare asupra lui
Wragby, apoi se adresă patronului.
— Pot să vorbesc, Monsieur?
— Fără rezerve, Lafont. Mr. Wragby e prietenul meu.
Tânărul tuşi spre a-şi drege glasul:
— Monsieur, vă rog să nu luaţi în nume de rău
îndrăzneala de a mă fi prezentat în faţa
dumneavoastră, fără să fi cerut autorizaţia şefului
meu direct, Monsieur Robert Sunderland. Am socotit
însă de datoria mea să fac acest pas.
Fruntea lui Richard se încreţi uşor. Nu-i plăcuse
introducerea.
— Ai cumva să te plângi de fiul meu? întrebă el
întunecându-se.
— Nu, Monsieur. Dimpotrivă. Nu am decât cuvinte
de laudă pentru Monsieur Robert.
Richard respiră adânc. Ultima frază îi luase o piatră
de pe inimă.
— Atunci despre ce e vorba?

— 1077 —
 — Despre Monsieur Ouvrard. În ultimele săptămâni
am reuşit să obţin asupra sa o serie de informaţii
deosebit de importante. Monsieur Ouvrard a săvârşit
fapte de o extremă gravitate.
— Mă surprinzi, Lafont. De ce nu te-ai adresat
direct fiului meu?
— M-am temut de un gest impulsiv care ar fi dat de
veste lui Ouvrard că l-am descoperit. Să vă expun
faptele. După cum ştiţi, Monsieur Ouvrard a organizat
la Madrid o Casă de Consolidare, care emite hârtii
monedă şi poliţe, garantate de depozitele de piaştri din
Vera-Cruz, Havana şi Caracas. Poliţele nu vor putea fi
încasate desigur, decât după sosirea piaştrilor în
Europa. Operaţia în sine e destul de dubioasă.
— Într-adevăr, nu e absolut corectă, zise Richard.
Totuşi, piaştrii vor ajunge la destinaţie.
— Aci intervin faptele excepţional de grave de care v-
am vorbit. Monsieur Ouvrard a emis poliţe a căror
valoare e mult superioară totalului piaştrilor aflaţi în
vistieriile coloniilor spaniole. Cu alte cuvinte, poliţele
nu mai au demult acoperire.
— Ce spui! exclamă Richard.
— În ziua când piaştrii vor sosi la Madrid, creditorii
statului spaniol nu-şi vor mai putea valorifica
creanţele decât dacă se vor mulţumi să primească în
loc de aur hârtiile fără valoare emise de Casa de
Consolidare. Mă întreb, cum va restitui Spania
împrumuturile pe care i le-am acordat? Cu ce va
achita grâul furnizat de United Wheat şi cum va plăti
navele construite în şantierele noastre navale? După
ultimile calcule, casa Sunderland-Beauclair va rămâne

— 1078 —
descoperită cu aproximativ cinci sute de milioane
franci.
Richard simţi că tâmplele încep să-i zvâcnească.
— Lafont, eşti sigur de tot ceea ce afirmi?
— Nu numai că sunt sigur. Posed şi alte informaţii
asupra activităţii lui Ouvrard. La 6 mai 1805, a
semnat un contract cu firma Hope şi Labouchère din
Amsterdam, prin care îi cedează concesiunea
argintului mexican. Concesiune pe care anul trecut
ne-a cedat-o nouă.
— Ce spui dumneata e monstruos.
— N-am terminat încă, Monsieur. Ouvrard a încheiat
contracte prin care angaja aceiaşi piaştri băncilor
Baring şi Bancroft din Londra…
— Bancroft? rosti Richard încleştând pumnii. Băncii
Bancroft din Londra! repetă el.
Într-o scăpărare, îşi aminti de Charles Bancroft,
omul care-l ruinase odinioară şi îl silise să fugă din
Anglia, ca un răufăcător.
Destăinuirile lui Lafont îi deschiseseră o veche rană
sufletească. Sângele îi clocotea în vine. Simţea în
creştet o apăsare grea, supărătoare. „Numai de n-aş
face o congestie cerebrală. Asta mi-ar mai trebui.
Trebuie să-mi păstrez calmul, limpezimea minţii.” Cu
bărbia înfiptă în piept, gândea…
— Lafont, zise el într-un târziu, e bine că nu ai
vorbit lui Robert. Nu ştiu dacă ar fi avut tăria să tacă.
Challais ştie ceva?
— Bănuieşte. Acum o lună, când l-am văzut pentru
ultima oară era neliniştit. Îmi spunea că operaţiunile
lui Ouvrard îi par suspecte. Se gândea să ia măsuri,

— 1079 —
dar se temea să nu declanşeze panica.
— A judecat înţelept, zise Richard. Trebuie să
câştigăm timp. Numai aşa vom putea organiza o
acţiune de apărare a propriilor noastre interese… La
Madrid a transpirat ceva asupra situaţiei Casei de
Consolidare?
— Prinţul Păcii, care este adevăratul stăpân al
statului, mănâncă din palma lui Ouvrard. Ministrul de
finanţe al Spaniei e un ramolit tot atât de limitat ca şi
Barbé-Marbois, colegul său din Franţa. Ouvrard a
reuşit să-i orbească pe toţi.
Richard suspină.
— A reuşit, Lafont. În parte m-a orbit şi pe mine.
Cred că eşti primul care i-ai descoperit jocul.
— N-a fost prea greu, Monsieur. Mi-a dat de bănuit
imensa cantitate de hârtie pe care a aruncat-o pe
piaţă. Cred că nici Law nu a inundat Franţa cu un
număr mai astronomic de bancnote.
Richard îl privi cu admiraţie.
— Lafont, te felicit! Ar trebui să ţi se dea o
întrebuinţare mai potrivită.
— Oh, Monsieur…
— De aceasta voi avea eu grijă. Meriţi şi o
recompensă.
Richard completă cu scrisul său nervos un bon şi îl
înmână lui Lafont.
— Bon pentru două sute de mii de franci, plătibil la
ghişeele băncii noastre din Paris.
Secretarul mulţumi cu efuziune.
— Din momentul acesta, continuă Richard, rămâi la
dispoziţia mea. Va fi poate necesar să lărgim câmpul

— 1080 —
investigaţiilor. Acum eşti liber. Mâine dimineaţă la ora
opt te aştept în cabinetul meu. Avem de lucru.
După ce Lafont se retrase, Richard se întoarse spre
Wragby. Până atunci prietenul său stătuse nemişcat şi
impenetrabil ca un sfinx.
— Ei, ce părere ai?
Abia atunci Wragby păru să prindă viaţă. Tuşi, se
răsuci pe scaun, apoi spuse:
— Vrei să fiu sincer?
— Din partea ta nu aştept decât sinceritate.
— Socotesc, Richard, că a sosit momentul să te
trezeşti din letargie. Acum câteva zile îmi cereai să-ţi
recomand o nouă sferă de activitate. Iată! Repară ce a
stricat Ouvrard. După câte am înţeles trebuie să te
grăbeşti.
— Evident! N-am să stau cu mâinile în sân, zise
Richard cu hotărâre. Voi scrie de îndată lui Challais. Îi
voi recomanda o serie de măsuri…
— Greşeşti, Richard. Să iei personal frâiele în mână.
Până nu va fi prea târziu. Nu sunt om de finanţe. Dar
am destul bun simţ spre a-mi da seama că nu-ţi mai
poţi permite să rămâi în turnul tău de fildeş.
Zăvorăşte-ţi Escurialul, şi pleacă la luptă. Altfel pierzi
totul. Doliul a durat destul. Leapădă-l. Viaţa îşi cere
tributul.
Wragby se ridică de pe scaun şi trecu la fereastră.
Cu gesturi bruşte o deschise larg. Aerul răcoros şi
proaspăt al serii pătrunse în cameră, umflând peretele
de voal.
— Ţie, Richard, îţi trebuie aer curat, altă atmosferă,
alt mediu. Palatul acesta te amorţeşte, te adoarme. Ai

— 1081 —
zice că asupra lui pluteşte un blestem… Wragby se
întoarse cu faţa spre Richard. Corpul lui masiv se
profila pe cerul împodobit cu scăpărările primelor
stele. În copilărie, am citit o carte cu poveşti. Una din
ele mi-a rămas întipărită în minte. Era vorba de un
castel blestemat. Toţi cei care-i păşeau pragul cădeau
răpuşi de un somn greu, adânc, fără vise… Şi tu te afli
într-un astfel de castel. Smulge-te din ghearele
blestemului. Găseşte tăria să rupi lanţurile care te ţin
legat de el… Dacă aş fi în locul tău, aş da foc
palatului…
— Wragby!
— Eşti intoxicat, Richard. Te-au intoxicat amintirile.
Numai oamenii lipsiţi de resurse sufleteşti cad pradă
disperării.
— Wragby, ascultă-mă! zise Richard stăpânit de o
emoţie puternică. Ai citit pe Voltaire? „Mérope?” Am
găsit acolo versuri care oglindesc concepţia mea
despre viaţă, acum, după moartea Andreei.
„Quand on a tout perdu, quand on n’a plus
d’espoir,
La vie est un opprobre et la mort un devoir…”

Wragby începu să râdă.

— Un financiar citează versuri! Mă faci să râd,
Richard! Lasă versurile poeţilor! Pune mâna pe pană şi
pe registre…
Richard se întunecă brusc.
— Nu-ţi permit, Wragby! strigă el. N-ai dreptul să
pângăreşti tot ce mi-a mai rămas sfânt…
Chipul lui Wragby se împietri ca o mască.

— 1082 —
 — E inutil să mai pledez pentru o cauză pierdută. Te
las. Nu vreau să fiu martorul prăbuşirei tale, a
nimicirii case tale. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă
ca să te smulg din marasmul în care te zbaţi. Dacă nu
eşti în stare să lupţi, mori!
Cu paşi grei se îndreptă spre uşă.
Richard îi tăie drumul. Afectuos, îl apucă de braţ:
— Iartă-mă, Wragby. Mânia mi-a rătăcit minţile. Nu
pleca. Eşti singurul meu prieten. Mi-ai spus că merit
să pier. Poate că ai dreptate. De multe ori m-am
gândit că aceasta ar fi cea mai fericită soluţie. Aş
regăsi-o pe Andreea…
— Să lăsăm patetismul, Richard. Dacă Andreea ar
putea să-ţi vorbească, ţi-ar reproşa inerţia. Inerţie
condamnabilă, căci îngăduie escrocilor să te
deposedeze.
— Wragby, îţi repet, nu am de gând să mă dau legat
în mâinile duşmanilor. Scriu şi lui Challais…
— Să pleci la Paris, asta să faci! zbieră Wragby. Ziua
de mâine să nu te mai găsească la Veneţia. Dacă
refuzi să-mi urmezi povaţa nu vor trece şase luni şi vei
veni să-mi cerşeşti un blid cu mâncare şi un acoperiş
sub care să-ţi odihneşti oasele. Atunci vei avea timp
destul să o plângi pe Andreea şi mai ales pe tine..
Smulgându-se din mâna lui Richard, ieşi în trombă
pe uşă.
Richard rămase nemişcat în mijlocul camerei.
Cuvintele lui Wragby îi izbeau ca nişte ciocane
tâmplele: „Inerţie… inerţie condamnabilă… zăvorăşte-
ţi Escurialul… doliul a durat destul… leapădă-l… dacă
nu eşti în stare să lupţi, mori… luptă sau mori… luptă

— 1083 —
sau mori… luptă sau mori…”
Richard se îndreptă spre fereastra deschisă. Nu-i
scăpase gestul simbolic al lui Wragby. „Ţie, Richard, îţi
trebuie aer curat… altă atmosferă… alt mediu…
palatul acesta te amorţeşte… te adoarme… pluteşte
un blestem… luptă sau mori… luptă sau mori… luptă
sau..”
— Destul! gemu Richard, ducându-şi pumnii
încleştaţi la tâmple… Destul!… Destul!…
Cântecul şăgalnic al unui gondolier se auzi în
depărtare:
„Ch’era un certo signor
Che provava ei dolor
De veder che i so amici
Se credeva felici…”

Richard închise furios ferestrele. Până şi gondolierul

îşi bătea joc de el… Şi întunericul îl irita. În loc să-i
evoce chipul Andreei, îi popula închipuirea cu imagini
răscolitoare de nervi. Vedea aievea furnicarul sălilor de
bursă… tablele negre pe care erau înscrise cotele în
scădere ale acţiunilor Casei Sunderland… lăzile pline
cu aur ale lui Ouvrard… tablourile din Palazzo
Andreea scoase la licitaţie… ciocanul care izbea sec în
masă, adjudecând cumpărătorilor comorile de artă
acumulate cu atâta trudă… palatul Montenuovo din
Londra scos la licitaţie… palatul Sunderland-Beauclair
din Paris pus la mezat… domeniul Bermuda Hundred
îmbucătăţit. Îşi vedea copiii hăituiţi de creditori…
sugrumaţi de mizerie… livizi de nemâncare…
Duşmanii lui râdeau cu gura până la urechi… l-am

— 1084 —
doborât pe Richard Sunderland-Beauclair… l-am lăsat
în sapă de lemn… l-am îngenunchiat… să râdem… să
râdem… şi Abercrombie şi Ezra Sherman şi Charles
Bancroft şi Ouvrard şi Séguin şi Hope şi Baring…
râdeau, râdeau cu poftă… cu imensă satisfacţie… Se
vedea flămând, jerpelit, batjocorit, hulit… se vedea
cutreierând străzi ostile… bătând la uşi care nu se
deschideau… cerşind milă şi recoltând hohote de
râs…
Richard agită turbat clopoţelul de pe birou. Sunetele
argintii făceau să răsune palatul… Apăru un lacheu…
încă unul… şi încă unul… cinci… şase… şapte… zece,
se buluciră năuciţi la uşa cabinetului de lucru al
stăpânului.
— Lumină! urlă Richard. Lumină!… Aprindeţi
luminile în toată casa!… Lumină! Mai multă lumină!
Ca într-o poveste cu zâne şi baghete magice, palatul
se lumină pe dată. Galeriile şi saloanele, terasele şi
esplanadele, balcoanele şi curţile interioare străluceau
în lumină ca nişte bijuterii expuse în vitrine de cristal.
Palazzo Andreea era iluminat a giorno… ca pentru
bal… Pe Canale Grande, gondolele cu curioşi se
opreau în dreptul palatului luminat ca în basme.
Orchestre nu se auzeau. Nici oaspeţi nu soseau… Nu
soseau fiindcă nimeni nu-i poftise… Un singur om
rătăcea prin sutele de încăperi luminate ca ziua… Un
singur om umbla printre comorile de artă… Un om
care se oprea când şi când în faţa unui tablou sau a
unei statui… Abia în zori, omul solitar îşi încheia
peregrinarea prin labirintul palatului Andreea. Un
Richard Sunderland de nerecunoscut. Un bărbat cu

— 1085 —
scăpărări de mânie în ochi, cu pumni încleştaţi,
neclintit în hotărârea lui de a-şi răpune adversarii, de
a-şi reafirma supremaţia, de a îngenunchea – la nevoie
– destinul…

Înserarea nu îl prinse pe Richard la Veneţia. Numai

Guy Wragby rămase la Palazzo Andreea. Un Guy
Wragby fericit, căci îşi justificase existenţa. Datorită
lui şi numai lui, prietenul său îşi alesese drumul.
Drumul răfuielilor.
La 15 septembrie, Richard sosi la Paris. La sediul
Băncii Sunderland-Beauclair din Place Vendóme îl
primi un Challais nedormit, agitat, plin de temeri faţă
de viitorul sumbru. Challais nu făcu decât să-i
confirme constatările lui Jules Lafont. Situaţia era
gravă. Până şi Bursa dădea semne de nelinişte.
Prosperitatea care imprimase un impetuos avânt
afacerilor părea să fie de scurtă durată. Scurtă ca şi
viaţa baloanelor de săpun. Richard nu făcu imputări.
Timpul îi era drămuit. Trebuia lucrat repede.
În aceiaşi zi făcu o vizită la locuinţa ministrului
afacerilor străine. Talleyrand lipsea din Paris. Urmase
pe împărat în campanie. Nu-l găsi decât pe Casimire
de Montrond, care pe timpul absenţei din Capitală a
lui Talleyrand, îi gira afacerile.
— Nu e de mirare că Monsieur de Talleyrand
lipseşte, zise Montrond. Împăratul, care e şi
generalisim şi propriul său prim-ministru, s-a deprins
să aibă pe mai toţi secretarii de stat la îndemână. A
început să-şi confunde miniştrii cu adjutanţii. Acum

— 1086 —
iubitul nostru Napoleon I se războieşte cu Ţarul
Ruşilor şi cu împăratul Austriecilor. Pământul e prea
mic pentru a mai cuprinde şi alţi suverani. Citiţi, dacă
vreţi, scrisoarea pe care mi-a scris-o Monsieur de
Talleyrand de la Brünn.
Richard parcurse rândurile dese:

„Mă aflu într-o localitate înspăimântătoare, scria

Talleyrand, în care abia îţi mai tragi sufletul. În spitale
zac peste patru mii de răniţi. Zilnic, oamenii mor ca
muştele. Domneşte un miros înspăimântător. Te rog,
trimite-mi neîntârziat câteva sticle cu vin de Malaga.
Să fie foarte tare…”

Richard restitui misiva. Nu găsise nimic care să-l

intereseze.
— Ah, să nu uit, zise Montrond. Monsieur de
Talleyrand mi-a trimis şi o scrisoare destinată
dumneavoastră. Mă pregăteam să v-o expediez.
O lăsase dinadins la urmă. Voise să facă mai multă
impresie. Richard îl privi bănuitor. Cu gesturi de un
calm studiat, luă scrisoarea şi o desfăcu. Trecu repede
peste partea în care Talleyrand i se plângea de
mizeriile călătoriei. Dar zăbovi asupra pasajelor în care
ministrul afacerilor străine descria explozia de mânie a
împăratului, la auzul veştilor referitoare la dificultăţile
întâmpinate de Banca Franţei.

„Împăratul, scria Talleyrand, a fost informat că

Banca a scontat lui Ouvrard un număr considerabil
de poliţe spaniole fără valoare, epuizându-şi astfel

— 1087 —
fondurile. Nu numai atât, dar Ouvrard a determinat
Banca Franţei să accepte la valoarea lor nominală şi
un mare număr de efecte ale unor întreprinderi
comerciale franceze controlate de el, cu o solvabilitate
mai mult decât dubioasă. Spre a face faţă acestor
cereri de credite, Banca şi-a spus presele în funcţiune,
emiţând bancnote, care în mod practic nu mai au
acoperire. Pachetele de valori fictive primite până în
prezent de bancă, nu-i pot în nici un caz garanta
emisiunile. Astfel, Banca Franţei, acest simbol al
creditului naţiunii, cum o califică împăratul, a ajuns
să arunce pe piaţă monedă falsă, devenind complice la
cea mai vastă escrocherie a secolului.
Maiestatea sa este informată că Roger, casierul
principal ai tezaurului şi Desprez, guvernatorul Băncii
Franţei, n-ar fi străini de aceste operaţiuni. În orice
caz, faţă de felul cum merg lucrurile, e firesc ca
publicul să nu mai aibă încredere în Banca noastră de
emisiune, şi să se înghesuie la ghişee, spre a
preschimba bancnotele cu monedă metalică.
Împăratul a trimis câteva scrisori tari lui Barbé-
Marbois, ordonându-i să intre urgent în legalitate. În
cursul ultimei şedinţe de cabinet, a declarat că va
dispune anchetarea lui Roger şi a lui Desprez.
Faţă de această situaţie, vă rog a lua măsurile pe
care le credeţi de cuviinţă, pentru a conserva intacte
capitalurile noastre.
Dacă socotiţi necesar, dispuneţi preschimbarea
francilor mei în lire sterline sau în orice altă monedă
străină. Dacă se accentuează ameninţarea
devalorizării francului, faceţi tot posibilul şi

— 1088 —
preschimbaţi-mi fondurile în aur.
Vă rămân profund îndatorat…”

Scrisoarea confirma concluziile lui Jules Lafont în

privinţa speculaţiilor dubioase ale lui Ouvrard.
În aceiaş seară, în biroul Băncii Sunderland-
Beauclair avu loc o şedinţă secretă, la care participară
numai trei persoane: Richard Sunderland, Amaury de
Challais şi Jules Lafont. Richard citi celor doi
colaboratori câteva pasagii semnificative din
scrisoarea primită de la Talleyrand. Lectura spori
îngrijorarea lui Challais. Înainte de a-şi spune
cuvântul, Richard ceru părerea interlocutorilor.
Pentru Lafont, această consfătuire echivala cu o
consacrare a importanţei noului său rol.
Challais era partizanul măsurilor drastice. Ouvrard
să fie silit a rezilia contractele cu băncile Baring,
Bancroft şi Hope. În cazul unui refuz, să fie chemat în
faţa justiţiei.
Lafont înclinase pentru o atitudine aparent
conciliantă. Presiunile să se exercite indirect. În
primul rând asupra asociaţilor lui Ouvrard. Apoi
asupra guvernului spaniol.
Richard îi ascultă cu atenţie. După încheierea
expunerii lui Lafont, rămase câteva momente gânditor.
Începu apoi a vorbi calm, ca şi când s-ar fi referit la o
chestiune de importanţă secundară. Şi Challais şi
Lafont îi admirau luciditatea şi sângele rece.
— Ouvrard trebuie doborât pe orice cale. Prăbuşirea
lui va atrage automat desfiinţarea societăţii Ouvrard et
Compagnie din Spania şi rezilierea tuturor

— 1089 —
contractelor încheiate cu băncile Baring, Hope şi
Bancroft. După înlăturarea sa, guvernul spaniol va fi
silit să ne concesioneze exploatarea metalelor
preţioase din cele două Americi. Spaniolii, care nu
dispun în prezent decât de hârtiile fără valoare emise
de Casa de Consolidare, vor fi nevoiţi să-mi cedeze
piaştrii pentru a-şi onora obligaţiunile contractate faţă
de mine. Până atunci, Challais, să luăm o serie de
măsuri. În primul rând, încetinirea progresivă a
ritmului furniturilor de război şi sistarea temporară a
construcţiilor de nave destinate Spaniei. În al doilea
rând, întreţinerea unei campanii de defăimare
împotriva lui Ouvrard. Actuala neîncredere a
publicului în hârtia emisă de Banca Franţei trebuie
sporită.
— Riscăm să dezlănţuim panica, Monsieur, interveni
Challais. Nu uitaţi că am creditat statul francez cu
peste două sute de milioane de franci. Dacă se
prăbuşeşte Banca Franţei, cum ne valorificăm
creanţele?
Richard zâmbi condescendent.
— Trebuie să vezi mai departe, Challais. Dacă
Napoleon învinge coaliţia, Banca Franţei se va redresa
automat. Nimic nu fortifică mai mult încrederea
publicului în posibilităţile financiare ale statului decât
o bătălie câştigată. Dacă Napoleon pierde războiul, se
prăbuşeşte şi statul. Ţine minte, Challais, marea
finanţă nu e îndeajuns de puternică spre a distruge
un stat prin propriile ei mijloace. Mai târziu, vom
vedea… Pentru moment, obiectivul numărul unu al
casei noastre este nimicirea lui Ouvrard şi preluarea

— 1090 —
concesiunilor acordate lui de către Spania… Challais,
mai este o chestiune! Trebuie împiedicate sau în cel
mai rău caz întârziate, transporturile de piaştri spre
Europa. În privinţa aceasta, Lafont şi Beaulieu vor
avea ceva de spus. Beaulieu va dirija navele noastre
cu piaştri spre New York. Iar dumneata, Lafont, vei
sabota transporturile de piaştri efectuate cu navele
afretate de băncile engleze şi olandeze, cu care
Ouvrard a încheiat contracte de concesiune. Vei primi
credite suficiente pentru a-ţi organiza un serviciu
corespunzător. Crezi că îţi poţi asuma această misiune
delicată?
— Desigur, Monsieur, răspunse Lafont simplu.
— Perfect. Amănuntele le vom discuta mai târziu, îţi
mai încredinţez o sarcină. Îndeplinirea ei cere o
oarecare abilitate. Doresc să cunosc precis
disponibilităţile Băncii Franţei. Am nevoie de cifre,
spre a le folosi împotriva lui Barbé-Marbois,
protectorul lui Ouvrard. Vreau să-i dărâm pe
amândoi. Te faci forte să mi le furnizezi până mâine
seară?
— Le veţi avea mâine la ora prânzului, făgădui
Lafont…
În noaptea aceea, Richard nu închise ochii. Ştia că
se angajase într-o bătălie grea. Adversarii lui erau de
data aceasta Ouvrard, împreună cu întreaga lui ceată
de bancheri, la care se adăuga ministrul de finanţe al
Franţei, primul ministru al Spaniei, precum şi cele
mai puternice case de bancă din Anglia şi Olanda.
Bătălie cumplită, din care casa Sunderland-Beauclair
trebuia să iasă învingătoare. Sacrificiile vor fi mari. Nu

— 1091 —
numai bancherii, dar şi guvernele vor cunoaşte zile
negre. Se vor dezlănţui panici financiare, falimentele
se vor ţine lanţ, marii şi micii deponenţi vor fi ruinaţi;
inflaţia îşi va arăta colţii şi în ultimă instanţă, masa
largă a oamenilor simpli va plăti oalele sparte. Mizeria,
foametea, şomajul, vor bântui multe ţări. Dar ce
importanţă aveau toate acestea? Casa Sunderland-
Beauclair trebuia să supravieţuiască, să-şi pulverizeze
adversarii, să-şi impună supremaţia.
În palatul său din Paris, Richard aştepta zorile.
Zorile unei zile care avea să însemneze o dată
importantă în istoria familiei Sunderland şi o piatră de
hotar în viaţa economică a Franţei şi a Spaniei.
Repercusiunile acestei lovituri se vor simţi şi în
Olanda, şi în Anglia, şi în Statele Unite, şi în coloniile
spaniole din cele două Americi.
Când soarele îşi vesti apariţia, înroşind cerul,
Richard se simţea mai reconfortat decât după un
somn lung. Spiritul său combativ, stimulat de
perspectiva apropiatelor ostilităţi îi insufla energie
vulcanică. Era nerăbdător să înceapă lupta. Să
lovească în stânga şi în dreapta. Războiul fără victime
nu mai e război. Richard ştia că va avea pierderi. Dar
adversarii lui vor suferi pierderi şi mai grele. Guy
Wragby avusese dreptate. Destul cu văicărelile şi cu
sihăstria.
Richard se simţea tânăr, ca la douăzeci de ani.
Sângele îi pulsa cu vioiciune. I se făcuse foame. O
foame de lup, cum nu mai simţise de multă vreme.
Pofticios, atacă un pui fript, en cas, pe care valetul i-l
lăsa în fiecare seară pe noptieră. Îl stropi cu două

— 1092 —
pahare de vin de Madera, apoi începu să se îmbrace
fără ajutorul servitorilor. Era nerăbdător să se
aştearnă pe lucru. Încerca o stare de exaltare şi bună
dispoziţie, ca pe vremuri, în preajma unui bal sau a
unui rendez-vous.
Aştepta cu nerăbdare ora prânzului şi raportul lui
Lafont. La ora unsprezece, acesta îşi făcu apariţia.
Odihnit, calm, personifica eficienţa.
— Monsieur, v-am adus datele cerute. Sunt
surprinzătoare.
— Spune, rosti Richard nerăbdător.
— În momentul de faţă, Banca Franţei nu are în
casă decât un milion cinci sute de mii de franci, cu
care să răspundă la nouăzeci şi două de milioane
exigibile la vedere. Desprez, viceguvernatorul băncii, a
acumulat saci cu valori fictive spaniole, pe care le-a
schimbat cu obligaţiuni ale încasatorilor generali de
impozite. Această substituire de titluri s-a făcut,
bineînţeles, cu complicitatea primului comis al
tezaurului. În registre figurează numai înscrierea
cronologică a sumelor nominale, care în acest fel nu
prezintă nici un deficit. Intrările corespund cu ieşirile.
Incapabilul Barbé-Marbois se mulţumeşte cu această
contabilitate sumară.
Richard zâmbi cu satisfacţie:
— Numai un milion şi jumătate în casa Băncii
Franţei… E de necrezut… Împrejurarea aceasta ne
serveşte peste aşteptări.
Cu mâinile la spate, umbla dintr-un capăt în celălalt
al încăperii.
— Lafont, zise el oprindu-se în faţa acestuia,

— 1093 —
începând de azi preiei conducerea serviciului de
informaţii. Vei lucra direct cu mine. Vei avea un
salariu egal cu al directorilor de bancă, la care se vor
adăuga îndemnizaţii de călătorie şi cheltuieli
extraordinare. Îţi cer în schimb să reorganizezi
serviciul de informaţii. Îţi dau mână liberă. Şi acum,
să mergem la ministrul de finanţe. Am să-l fac pe
Monsieur Barbé-Marbois să treacă prin câteva
momente grele…
Ministrul de finanţe îl primi de îndată. De când
Ouvrard îi pusese cu atâta dărnicie la dispoziţie
milioanele sale, îşi schimbase atitudinea faţă de
reprezentanţii marei finanţe. Poate că şi Robert
Sunderland era dispus să-i ofere câteva zeci de
milioane. În situaţia actuală, i-ar prinde foarte bine.
Dar nădejdiile i se spulberară când vizitatorul, în loc
să-i ofere bani, îi ceru achitarea unor creanţe în
valoare de optzeci de milioane. Cu desăvârşită politeţe
Richard îi prezentă pe rând documente justificative…
— După cum vedeţi, sprijinul financiar acordat
guvernului francez cu prilejul expediţiei din Saint-
Domingue, furniturile de război, armamentul livrat
armatei de uscat şi flotei, totalizează o sută cincizeci şi
cinci de milioane, trei sute patruzeci de mii de franci.
Întrucât apreciez greutăţile prin care treceţi, mă rezum
de această dată să cer numai optzeci de milioane.
Pentru rest, sunt gata să vă dau un răgaz, pe care-l
vom stabili de comun acord.
Ministrul era consternat. Arunca priviri de animal
hăituit.
— Este incontestabil că aveţi dreptul la această

— 1094 —
sumă, Monsieur Sunderland. Documentele
dumneavoastră sunt concludente. Din nefericire, în
momentul de faţă sunt în imposibilitate de a-mi onora
obligaţiile. Ştiţi şi dumneavoastră tot atât de bine ca şi
mine că războiul de apărare dus de Franţa la
fruntariile ei de răsărit necesită cheltuieli exorbitante.
— Excelenţă, vă daţi seama că uzinele mele de
armament nu pot lucra la infinit, fără a fi se achita
produsele livrate. Nu cred că împăratul va fi mulţumit
să audă că sunt în imposibilitate de a-i mai trimite
armamentul comandat. Imposibilitate datorată
exclusiv dumneavoastră.
— Monsieur Sunderland, nu sunt eu vinovat dacă…
— Mă iertaţi, excelentă. Sunt nevoit să insist.
Pretind să mi se achite cel puţin o parte din sumele
datorate. Să zicem, cincizeci de milioane.
— Cu neputinţă, exclamă ministrul. În plină criză,
îmi cereţi o sumă atât de importantă…
— De criză nu sunt eu vinovat, excelenţă. Căutaţi
cauzele răului în altă parte. Examinaţi mai atent
operaţiunile speculative la care se dedau conducătorii
tezaurului şi ai Băncii Franţei.
— Nu vă înţeleg, Monsieur Sunderland. Am impresia
că insinuaţi…
— Nu insinuez. Afirm, excelenţă. Monsieur Desprez
şi Monsieur Roger au transformat instituţiile de credit
ale statului în sucursale ale unor companii dubioase,
controlate de Monsieur Ouvrard.
Ministrul se învineţi de emoţie şi de mânie.
— Faceţi afirmaţii grave…
— Le menţin, excelenţă.

— 1095 —
 Barbé-Marbois pufăia ca o balenă. Îşi dădea seama
că se angajase pe un teren periculos, împăratul nu-i
reproşa acelaşi lucru? Cel mai nimerit lucru ar fi să
închidă gura acestui bancher indiscret, achitându-i
parte din datorii.
— Monsieur, zise el străduindu-se să-şi păstreze
calmul, vă ofer zece milioane de franci în valori
scontate de noi.
— Vă referiţi la poliţe spaniole? Şi la valorile
companiei des Négociants Réunis?
— Desigur. Sunt garantate de piaştrii spanioli.
Richard îşi examină unghiile îngrijite. Rosti calm:
— Excelenţă, în privinţa piaştrilor, îmi permit să vă
informez că sunt mai bine documentat decât
dumneavoastră. Este îndoelnic să-i mai primiţi
vreodată. Poliţele şi valorile depuse la Banca Franţei
n-au acoperire. Emisiune dumneavoastră de hârtie
monedă nu vor face decât să accentueze prăbuşirea
francului. În concluzie, excelenţă, rog să fiu plătit în
aur.
— Nu aveţi încredere în moneda Franţei? rosti
Barbé-Marbois.
— Este regretabil că institutul de emisiune al
Franţei a încăput pe mâna unui grup de… aventurieri.
— Monsieur Sunderland, zise ministrul ridicându-se
galben de la birou, libertatea dumneavoastră de limbaj
depăşeşte limitele permise. Vă rog să nu uitaţi că vă
aflaţi în biroul unui ministru al Maiestăţii Sale
Imperiale. Iar aventurierii de care vorbiţi sunt înalţi
funcţionari ai statului.
— Cu atât mai rău, excelenţă.

— 1096 —
 — Monsieur Desprez a fost numit de către împărat
în consiliul de administraţie al Băncii Franţei.
Richard cunoştea părerea lui Napoleon Bonaparte
despre Desprez, căci avea în buzunar scrisoarea lui
Talleyrand. Totuşi socoti că nu sosise momentul să
forţeze nota. Barbé-Marbois era membru al
Cabinetului, iar Desprez nu fusese încă revocat.
Joseph Bonaparte, fratele împăratului, care prezida ad
interim Consiliul de Miniştri era influenţabil, slab,
incapabil să-şi facă o opinie personală ori să ia măsuri
de îndreptare. Abia după înapoierea lui Napoleon la
Paris criza îşi va găsi dezlegarea.
Richard se ridică la rândul său de pe scaun, urmat
de Lafont, care în tot timpul discuţiei nu scosese nici
un cuvânt.
— Mă tem că, zilele acestea, veţi asista, excelenţă, la
o criză financiară de o gravitate excepţională. Urmările
nu vor menaja pe nimeni. În ceea ce mă priveşte am
conştiinţa împăcată. V-am prevenit.
Richard salută, apoi se retrase. În trăsură, se aşeză
lângă Lafont.
— L-am băgat în sperieţi pe imbecil. Socotesc că
după avertismentele mele, nu va mai îndrăzni să-l
susţină pe Ouvrard. Lipsit de sprijinul Ministerului de
Finanţe şi al Băncii Franţei, Ouvrard îmi va cădea
neputincios în palmă. Atunci îl voi zdrobi definitiv…
În ziua următoare, Richard declanşă a doua
lovitură. Zvonuri abil răspândite de agenţii săi
începură să circule insistent pe culoarele Bursei, în
cafenele, în holurile băncilor, în saloane. Tezaurul se
golise de bonurile încasatorilor generali de impozite,

— 1097 —
Banca Franţei îşi epuizase fondurile în beneficiul
companiei des Négociants Réunis şi al societăţii
Ouvrard et Co. din Spania, care dispunea la discreţie
de creditul statului. Cele două mari organe financiare
ale Franţei, tezaurul şi banca, nu mai aveau în rezervă
sau în garanţie decât poliţe spaniole cu scadenţe
ipotetice.
Ziarele, zdravăn strunite de cenzura imperială,
strecurară totuşi informaţii, potrivit cărora Ouvrard
avea de luptat în Spania cu grave dificultăţi financiare.
Lafont plătise aceste articolaşe cu bani grei.
Roadele nu întârziară. Panica financiară care
dăduse în ultimele săptămâni semne ameninţătoare se
dezlănţui brusc, căpătând proporţiile unei demenţe
colective. Publicul luă cu asalt ghişeele Băncii Franţei,
cerând preschimbarea bancnotelor în monedă-aur.
Zvonurile lansate de agenţii lui Richard Sunderland
se amplificară. Alimentate de adversarii regimului,
denunţau incapacitatea guvernului, complicitatea
împăratului şi a înalţilor demnitari, care ar fi golit
tezaurul spre a-şi crea rezerve de aur înaintea invaziei
armatelor inamice coalizate.
Pentru a stăvili scurgerea aurului, consiliul de
administraţie al Băncii Franţei hotărî să nu mai
schimbe decât o singură bancnotă de cap de om.
Măsura aceasta nu făcu decât să mărească panica.
Cozi nesfârşite adăstau în faţa intrării băncii din Place
de la Victoire. Încă din timpul nopţii, sute de oameni
se postau înaintea clădirii aşteptând deschiderea
ghişeelor. Spectrul inflaţiei şi al asignatelor mult
hulite plutea iarăşi asupra Franţei.

— 1098 —
 În rapoartele trimise împăratului, Joseph Bonaparte
scria alarmat:

„Noaptea trecută am luat măsuri pentru a evacua

din Place de la Victoire cinci sau şase sute de indivizi
care se adunaseră spre a aştepta deschiderea băncii.
În fiecare zi, armata e obligată să intervină spre a
stăvili puhoiul de oameni care inundă toate străzile
din preajma băncii…” iar mai târziu scria: „Aşteptăm
piaştrii din Spania” … Ministrul Tezaurului Public mi-
a declarat că nu are nici o grijă, deoarece piaştrii vor
sosi în curând…”

În acel moment Richard găsi de cuviinţă să dea a

treia lovitură. La Bursă, agenţi acoperiţi oferiră spre
vânzare numeroase pachete de acţiuni ale Companiei
des Négociants Réunis, dând semnele unei mari
panici. Oferta masivă îşi făcu efectul. Îngrijoraţi, apoi
înspăimântaţi, cei mai mulţi deţinători ai acţiunilor
des Négociants Réunis încercară să scape de ele la
orice preţ. Scăderea lor bruscă avu repercusiuni şi
asupra altor valori. Panica făcu boule de neige, luând
proporţii nebănuite. În mai puţin de o săptămână mai
multe bănci îşi suspendară plăţile.
Victoria lui Napoleon la Ulm restabili în oarecare
măsură încrederea în creditul statului. Dezastrul de la
Trafalgar, urmat de zvonul intrării Prusiei în coaliţia
încheiată de Austria, Rusia şi Anglia împotriva
Franţei, determină o recrudescenţă a panicii.
Disperat, Barbé-Marbois propuse reducerea
salariilor cu douăzeci şi cinci la sută. Soluţia era

— 1099 —
ridicolă. Cu asemenea economii nu se putea restabili
echilibrul financiar. Falimentele se dezlănţuiră iarăşi.
Comerţul avu la rândul său de suferit. Cei care
cumpărau voiau să plătească în bancnote, iar
vânzătorii nu acceptau decât monedă metalică.
Restrângerea cheltuielilor lovi şi industria.
În fiecare seară Richard primea raportul lui Jules
Lafont asupra evenimentelor politice şi financiare ale
zilei. Acţiunea sa, destinată să ducă la prăbuşirea lui
Ouvrard, avea consecinţe marginale incalculabile.
Parisul era târât într-un vârtej diabolic de falimente,
panică, mizerie şi nenorociri. Richard îşi freca
satisfăcut mâinile.
— Acesta e numai prologul. În curând va veni şi
rândul lui Ouvrard. Sfârşitul lui nu va întârzia.
Richard se simţea puternic. Foarte puternic. Fusese
deajuns să voiască ceva, ca Franţa să se zguduie până
în temelii. Nu mai gustase demult această plenitudine,
această satisfacţie de a se şti deasupra oamenilor de
rând. Avea atâta încredere în propriile lui puteri, încât
nici nu concepea că ar putea fi înfrânt de Ouvrard.
De la Madrid, Robert scrise tulburat tatălui său:
„Casa de Consolidare a fost declarată în stare de
faliment. Lipsită de milioanele care-i soseau cu
regularitate de la Paris, nu şi-a mai putut îndeplini
angajamentele. Ameninţată de a i se protesta poliţele
scontate de Desprez la Banca Franţei şi sub presiunea
băncii noastre din Paris, care a pretins imediata
achitare a unor obligaţiuni ajunse la scadenţă, Casa
şi-a suspendat plăţile.
Edificiul clădit de Ouvrard cu atâta trudă, s-a

— 1100 —
prăvălit peste noapte.
În capitală domneşte consternarea. Prinţul Păcii nu
mai ştie la ce sfinţi să se mai roage. Miniştrii au intrat
în panică. Deţinătorii hârtiilor emise de Casa de
Consolidare s-au pomenit fără veste că acestea nu mai
au nici o valoare. Prosperitatea durată de Ouvrard pe
temelii de nisip s-a năruit.
Ieri de dimineaţă, Ouvrard a plecat val vârtej la
Paris. În ajun a avut o lungă convorbire cu Prinţul
Păcii, l-a făgăduit că va restabili situaţia de îndată ce
va lua contact cu ministrul de finanţe al Franţei.
Prinţului Păcii i s-au deschis însă ochii. Spre a potoli
efervescenţa populară, a dat un comunicat prin care
promite, ca şi Ouvrard, marea cu sarea. E însă cel
dintâi care nu mai crede în aceste făgăduieli”.

În ziua în care Ouvrard ajunse la Paris, Richard

plecă la Madrid. Momentul era oportun pentru a
obţine din partea guvernului spaniol, năucit de
recenta lovitură, toate concesiunile posibile.
Îndată după sosirea sa la Paris, Ouvrard convocă în
şedinţă extraordinară pe membrii consiliului de
administraţie al Companiei des Négociants Réunis.
Séguin, Desprez, Vanlerberghe şi fraţii Michel se
prezentară de grabă la sediul societăţii.
Toţi erau maeştri în eşafodarea combinaţiilor
necurate şi a afacerilor riscate. Desprez luă cel dintâi
cuvântul. Arătă că tezaurul statului deţinea numai
titluri inutilizabile, valori veroase şi poliţe destinate
protestului. Combinaţia spaniolă se dusese de râpă.
Banca Franţei avea nevoie de bani lichizi pentru

— 1101 —
finanţarea aprovizionării armatelor napoleoniene,
potrivit contractelor încheiate de furnizori cu
Ministerul de Război. Din fericire, împăratul nu era la
curent cu această situaţie. Se mai ridica o nouă
dificultate. Uzina de armament Sunderland din Nantes
sistase predarea materialelor de război. Reprezentanţii
ei declarau ritos că nu aveau de gând să reia livrările,
înainte de a fi se achita creanţele scadente. Ce era de
făcut?
Tot Ouvrard găsi soluţia. Să se exercite presiuni
asupra lui Barbé-Marbois. Să i se ceară ultimele
resurse ale Tezaurului: impozitele indirecte, taxele de
vamă şi celelalte reţete mărunte. Ministrul va fi silit să
susţină Compania, care deţinea monopolul
subsistenţei armatei.
A doua zi, Vanlerberghe făcu o vizită lui Barbé-
Marbois.
— Compania este pe punctul de a se declara în
încetare de plăţi. Dacă nu ne acordaţi un ajutor de
douăzeci şi şase milioane franci, sistăm aprovizionarea
armatei. În cazul că soldaţii vor muri de foame,
dumneavoastră, excelenţă, veţi purta răspunderea.
Barbé-Marbois răscoli cerul şi pământul şi făcu rost
de fondurile cerute…
— Trebuie să câştigăm timp, până la sosirea
piaştrilor mexicani, declară Ouvrard asociaţilor săi.
Avem contracte cu Baring, cu Hope, cu Sunderland.
— Sunderland e suspect, zise Séguin. Vanlerberghe,
să ceri lui Barbé-Marbois încă un ajutor!
— Cât?
— O sută de milioane. Să stoarcem tezaurul ca pe o

— 1102 —
lămâie. După înapoierea lui Napoleon la Paris, nu ne
vom mai face mendrele.
Când Vanlerberghe ceru suta de milioane, ministrul
de Finanţe crezu că i se deschide pământul sub
picioare. De unde să le mai scoată? Terorizat de
spectrul ruinei statului, Barbé-Marbois încercă să
reziste.
Desprez, care era de faţă, îi sugeră să cedeze lui
Ouvrard impozitele indirecte, taxele de vamă şi
fondurile de salarii.
— Dacă încetăm aprovizionarea armatei, ştiţi ce ne
aşteaptă, îi şopti Desprez. Temniţa ar fi cea mai
blândă sancţiune.
Ouvrard supralicită.
— E imperios să ne sprijiniţi, excelenţă. Vă daţi
seama, cred, că nu mai puteţi da înapoi. Ne-am
angajat cu toţii pe un drum…
— Care ne duce în faţa plutonului de execuţie,
Monsieur Ouvrard, se văita ministrul, semnând
ordinul cerut de nesăţiosul grup de asociaţi.
În ciuda siguranţei pe care o afişa, Ouvrard era
foarte îngrijorat. Piaştrii spanioli întârziau să
sosească.
Cu inima strânsă, citea depeşele venite de pe front.
Se ruga lui Dumnezeu ca războiul să-l reţină pe
împărat cât mai mult timp departe de Capitală.
Înapoierea acestuia la Paris înainte de sosirea
piaştrilor spanioli ar fi fost un dezastru. Ouvrard
păstra totuşi o doză de optimism. Adversitatea nu-l
îngenunchease niciodată. Era încredinţat că într-o
dimineaţă va primi un mesaj care-i va anunţa sosirea

— 1103 —
primului transport de piaştri într-un port francez sau
spaniol.
La 25 ianuarie 1806, zi neagră pentru el, Ouvrard
primi două mesaje, care îi năruiră toate speranţele.
Primul mesaj îi vestea rezilierea contractului
încheiat cu regele Spaniei. Carlos al IV-lea binevoise
să acorde bancherului Richard Sunderland-Beauclair,
în exclusivitate, concesiunea exploatării zăcămintelor
de metale preţioase din coloniile spaniole, precum şi
dreptul de a dispune de piaştrii mexicani, în acord cu
autorităţile mexicane.
Al doilea mesaj, îngrozitor prin perspectivele sumbre
pe care le deschidea, anunţa iminenta sosire a
împăratului la Paris.
După ce repurtase la 2 decembrie 1805 cea mai
strălucită victorie din cursul carierei sale de războinic
– Bătălia de la Austerlitz – Napoleon venea să facă
ordine la el acasă.

— 1104 —
 Capitolul douăzeci
Pentru Richard Sunderland-Beauclair, 1806 avea să
fie un an plin de încercări grele.
Lovitura pusă la cale împotriva lui Ouvrard reuşise.
Îşi înlăturase rivalul şi izbutise să i se acorde toate
drepturile legate de concesiunea piaştrilor mexicani.
Dar acest succes trebuia materializat. Comorile din
Noua Spanie, din Căpitănia Generală a Caracasului,
din viceregatele Grenadei, Perului şi al lui Rio de la
Plata, erau încă departe. Spre a ajunge la ele, trebuia
să străbată blocada navală engleză şi să evite atacurile
piratereşti.
Se ridicau şi alte dificultăţi. În Spania angajase
peste două sute de milioane de franci, la care se
adăugau împrumutul de patruzeci milioane de guldeni
şi contravaloarea navelor şi armamentului furnizat
armatei spaniole. Din aceste creanţe nu recuperase
sub formă de piaştri mexicani decât circa o sută de
milioane de franci, depozitate în tezaurul Băncii
Manhattan din New York.
Şi în Franţa situaţia sa era grea. Împrumutul
acordat lui Napoleon pentru finanţarea expediţiei din
Saint-Domingue nu fusese încă restituit. Pentru
armamentul livrat armatei franceze, nu primise decât
avansuri care totalizau mai puţin de patruzeci la sută
din valoare materialului.
Rezervele de aur ale Băncii Sunderland-Beauclair
din Paris erau pe punctul de a se epuiza. Challais îşi
continua activitatea numai datorită sprijinului

— 1105 —
băncilor din Londra şi New York, controlate de casa
Sunderland.
Problemele financiare nu erau singurele care dădeau
de lucru lui Richard. Către sfârşitul lui ianuarie, primi
o scrisoare din Anglia. Amărât, deziluzionat, contele de
Montorgueil se plângea de comportarea lui Henry
Sunderland.

„Este dureros că trebuie să vă scriu aceste rânduri.

Comportarea din ultima vreme a fiului
dumneavoastră, mă obligă să consider desfăcută
logodna dintre acesta şi fiica mea.
Uitând de rangul şi de înalta sa poziţie, se afişează
cu fata unui miner, Margery Terril, pe care a instalat-o
în locuinţa sa. Sunt câteva luni de când mi s-a adus la
cunoştinţă această legătură. La început nu i-am dat
importanţă. Îmi ziceam că orice tânăr are dreptul la
unele aventuri, care să nu depăşească, bineînţeles,
anumite margini. În timpul absenţei fiicei mele din
Anglia, fiul dumneavoastră putea invoca o scuză.
Singurătatea. Spre surprinderea şi consternarea mea
Mr. Henry Sunderland a continuat să întreţină relaţii
cu Margery Terril şi după înapoierea Lady-ei Sarah din
Elveţia. Atitudinea sa m-a făcut să trag concluziile
care se impun.
Fiul dumneavoastră nu s-a mărginit numai la
această ispravă. Intoxicat de ideile aşa-zise
progresiste, a păşit pe calea «reformelor» în cadrul
uzinei. Fără să-mi ceară încuviinţarea şi nesocotind
obiecţiunile consilierilor săi, a redus orele de lucru, a
înfiinţat cantine şi a construit locuinţe «igienice»

— 1106 —
pentru muncitori. Cheltuielile sale nesăbuite au
compromis beneficiile uzinei.
Sunt informat că în cursul acestui an intenţionează
să ridice un cartier nou pentru muncitori. Aceste
nebunii nu pot fi tolerate.
Dacă dumneavoastră nu sunteţi dispus a lua
măsuri spre a pune stavilă cheltuielilor, mă voi vedea
silit a cere justiţiei rezilierea unui contract care
ameninţă să mă ruineze…”

Richard rămase perplex. Când se contaminase

Henry de aceste idei năstruşnice? Tocmai acum, când
casa Sunderland avea nevoie de toate resursele sale,
spre a face faţă crizei, fiul său aluneca pe panta
absurdă a reformelor. Nu era decât o singură
explicaţie. Henry moştenise deficienţa mintală a
mamei sale. Se impunea să intervină neîntârziat. Va
lua măsuri drastice. Trebuia să dea satisfacţie lui
Montorgueil.
La 10 februarie se îmbarcă pe „Empress of China”.
După un ocol impus de starea de război dintre Anglia
şi Franţa, acostă la Gravesend. Nu rămase decât două
zile la Londra. În cursul scurtei sale şederi în capitala
Angliei, inspectă banca Anglo-American. Sosirea sa
neaşteptată stârni mare emoţie printre salariaţi. Se
deprinseseră a vedea în el un fel de zeitate, de care nu
se mai temeau fiindcă o ştiau foarte departe. William
McFee îl primi cu dragoste. Raportul său de activitate
întunecă însă bucuria revederii.
— Acum câteva săptămâni am pierdut o mare
afacere, rosti cu regret bătrânul. Un împrumut de un

— 1107 —
milion pentru statul danez. A fost o luptă grea. Rivalii
noştri declaraţi erau băncile Bethman şi Rüppel din
Frankfurt. De concurenţa lor nu mă temeam.
Pretindeau guvernului danez o dobândă de opt la sută
faţă de şase la sută cât ceream noi. Negocierile erau
aproape încheiate. În ultimul moment am avut
surpriza să aflu că un nou concurent reuşise să ne
înlăture, oferind Danemarcei condiţii mai bune decât
ale noastre. Dobânda cerută de această casă era de
numai patru şi jumătate la sută.
— Hm! Şi care este numele casei? întrebă Richard
iritat. Baring, Hope, Labouchère?
— O firmă cu totul necunoscută, replică McFee
dezolat. Casa Rotschild din Frankfurt.
Richard se ridică brusc de pe scaun.
— Vom discuta această chestiune, după înapoierea
mea de la Cardiff. Trebuiesc luate măsuri, dragul meu
McFee.
Bătrânul irlandez suspină.
— Eu nu mai sunt în stare în lupt. Am îmbătrânit.
Abandonez…
Richard îşi muşcă buzele. Aruncă o privire critică
asupra lui McFee. Într-adevăr, se schimbase mult. Se
cocoşase, umerii îi căzuseră, obrazul i se zbârcise ca o
prună uscată, iar ochii aproape stinşi, îi lăcrămau din
belşug. „Cu cine să-l înlocuiesc?” se întrebă Richard
îngrijorat şi furios totodată. Trebuie să găsesc o
soluţie. McFee nu mai e bun de nimic. Arată ca o
mârţoagă care abia se mai ţine pe picioare. Nu e de
mirare că această obscură casă… Rots… Rotschild…
sau cum o mai cheamă, i-a suflat împrumutul danez.

— 1108 —
 Indispus, părăsi sediul băncii.
Londra îi prilejuise o singură satisfacţie. Revederea
lui Francis-Andrew. Fiul mai mare al Andreei
împlinise doisprezece ani. Era tot atât de frumos ca şi
maică-sa. Guvernanta, contesa de Vigneaux, nu mai
contenea cu laudele. Un copil excepţional, inteligent,
sensibil, talentat, curtenitor… Contesa era mai puţin
încântată de Gerald, prâslea, care urma să meargă
pentru întâia dată la şcoală. Avea o fire ciudată.
Tăcut, închis în sine, liniştit, prea liniştit pentru
vârsta lui. Era tot atât de inteligent ca şi Francis-
Andrew. Dar deşteptăciunea lui nu putea fi pusă în
valoare. Dacă ar fi fost mai puţin ursuz…
— De ce Francis se mai află încă la Londra? întrebă
Richard. L-aţi prelungit vacanţa?
Chipul guvernantei se întunecă. Plecă privirile în
pământ. Degetele-i frământau nervos batista de
dantelă.
— Voiam tocmai să vă vorbesc despre această
chestiune, Monsieur, spuse ea cu un efort.
— Vă ascult, Madame, o invită Richard intrigat.
Ceva neplăcut?
— Francis-Andrew a fost eliminat pe două
săptămâni.
Richard îşi încreţi sprâncenele.
— Francis-Andrew, eliminat? Cu firea lui? Ce i se
reproşează?
Madame de Vigneaux grăi timid:
— A spart capul unui copil.
Richard începu să râdă.
— Bine că e numai atât. Redeveni serios. Desigur,

— 1109 —
Madame. Francis-Andrew nu trebuie încurajat. Prefer,
totuşi, să aud că îşi bate colegii, decât să ştiu că e un
mormoloc…
Când rostise aceste cuvinte, îi fugise gândul la
Henry.
— Cauza pentru care s-a bătut, Monsieur, este
oarecum… delicată.
— Delicată?
— Un grup de colegi ai lui Francis, zise Madame de
Vigneaux, după ce se înarmă cu o mare doză de curaj,
îi făceau mizerii… îi adresau cuvinte grele… L-au
făcut… bastard.
Sângele se scurse brusc din obrajii lui Richard.
Chipul Andreei îi reveni în minte.
„Bastard”!
Andreea, plăsmuită de închipuirea lui, era
îndurerată. Privirile ei încărcate de imputări îl
mustrau tăcut. Şi conştiinţa lui îl mustra. Se simţea
vinovat de neajunsurile întâmpinate de Francis-
Andrew. Societatea îmbâcsită de prejudecăţi o tratase
şi pe Andreea ca pe un paria.
Mohorât, Richard se despărţi de guvernantă. Se
închise în camera lui de lucru, poruncind
majordomului să nu fie deranjat. Toată noaptea
chibzui în faţa focului din cămin. Căuta o soluţie. Să
cumpere un titlu princiar lui Francis-Andrew? La ce
bun? Nici titlurile şi nici milioanele nu ar fi dezarmat
răutatea oamenilor. Încercă să-şi imagineze suferinţele
morale ale feciorului său.
Madame de Vigneaux îi relevase sensibilitatea.
Francis-Andrew… Bastardul Andreei de

— 1110 —
Montenuovo…
Prejudecăţile lumii erau de o stupizenie
scandaloasă. Copiii zămisliţi de femeile măritate se
bucurau de o stare civilă onorabilă chiar dacă tatăl ar
fi altul decât cel legal. Soţul înşelat îşi asuma
paternitatea şi aparenţele erau salvate.
Andreea rămăsese credincioasă unui singur bărbat,
care nu fusese în stare a-i legaliza situaţia. Pentru
alesul inimii ei, fusese pildă de virtute şi credinţă.
Societatea o respinsese. Copilul ei îi împărtăşea
soarta. Şi el, Richard, nu era capabil de nimic.
Milioanele lui nu puteau determina schimbarea
concepţiei acestei lumi.

A doua zi plecă la Cardiff. Pe măsură ce se apropia

de punctul final al călătoriei, îi sporea mânia. Trebuia
să facă ordine. La nevoie, va tăia în carne vie. Să ştie
cu toţii cine era stăpânul. Intră în Cardiff după lăsatul
serii. Asupra oraşului se lăsase o cortină de ceaţă
grea, lăptoasă, opalescentă.
— La uzină! porunci el vizitiului.
Negura era atât de deasă, încât echipajul fu silit să
parcurgă la pas restul drumului. În preajma orei opt,
sosi la uzină. Nu-l supăra întârzierea. Ştia că va găsi
pe cineva.
Portarul nu-l recunoscu. Impresionat, totuşi, de
trăsura cu şase cai, răspunse politicos:
— Mr. Henry Sunderland nu este în fabrică. A plecat
acasă acum o jumătate de oră.
— Ai pe cineva care să mă conducă până la locuinţa
sa? întrebă Richard.

— 1111 —
 Portarul îl privi bănuitor la lumina slabă a
felinarului.
— Cine sunteţi dumneavoastră?
— Richard Sunderland.
Portarul roti ochii.
— Vă salut cu respect, sir. Cu îngăduinţa
dumneavoastră, băiatul meu vă poate călăuzi.
— Bine. Mai repede.
— Tom! strigă portarul făcând semne cu felinarul
spre ghereta sa. Tom! Vino mai repede, leneşule!
Un băiat mărunţel, plăpând ca o umbră, se
materializă în apropierea trăsurii.
— Urcă-te lângă mine, porunci Richard.
— Ai să conduci pe înălţimea Sa până la Mr. Henry
acasă.
— ’ţeles! răspunse dezgheţat băiatul, sărind în
trăsură.
— Câţi ani ai, Tom? îl întrebă Richard, ca să mai
treacă timpul.
— Zece ani, Mister.
— Zece ani? Eşti băiat mare. Lucrezi şi tu în
fabrică?
— Oh, da. La topitorie. Tocmai am ieşit din schimb.
Acum o oră a trecut şi Mr. Henry prin atelierul nostru.
Era însoţit de Mr. Hutchinson.
— A stat mult?
— Daaa! de câte ori vine în atelier, stă mult cu noi,
zise copilul, trăgându-şi nasul. E foarte cumsecade,
Mr. Henry. Pleacă urechea la păsul fiecăruia. Se aude
că vrea să ne mărească salariile.
— Nu mai spune!

— 1112 —
 — Zice că o să ne reducă şi orele de lucru.
— Aşa?
— Toţi lucrătorii îl iubesc. Afară de Dick Swanson.
Dar asta e altă poveste.
Richard zâmbi curios.
— De ce nu-l iubeşte Dick Swanson?
— Eh, pentru un fleac. Cică din cauza lui Mr.
Henry, Margery l-a lăsat pe Dick. Margery e fata lui
moş Ben Terril, care lucrează la mină.
Băiatul pipăi pernele de catifea, cuvertura de blană
pe care Richard i-o aruncase peste picioare.
— Nu cred că Mr. Henry e de vină în toată chestia
asta, continuă el. Margery nu se mai putea mărita cu
Dick, de vreme ce Dick a rămas olog.
— De ce a rămas olog?
— Fiindcă a căzut într-un cuptor înalt, împreună cu
alţi şase oameni. Numai Dick a scăpat. Mr. Henry i-a
făcut o pensie. Dar Dick e tot supărat, pe Mr. Henry…
Se uită pe geam. Nu mai avem mult. Ocolim la
dreapta, pe drumul mărginit de copaci. Intrăm în
pădure şi… am ajuns.
Însă călătoria dură mai bine de o oră. Vizitiul nu
cunoştea drumul şi Tom trebuia să scoată mereu
capul pe portieră, spre a-i da indicaţii. Aproape de ora
zece, opriră în faţa pavilionului de vânătoare, locuit de
Henry.
„Bietul băiat! cugetă Richard. În ce sălbăticie
trăieşte. Cred că i s-a urât cu singurătatea. Nu e de
mirare că s-a încurcat cu o femeie. Dar acum să-i facă
vânt. Îl conving eu să lichideze. La nevoie îl iau la
Londra. Balerinele de la Operă îl vor lecui de dragoste.

— 1113 —
Nu voi fi prea sever cu el. Acum îmi dau seama, că nu
e prea vinovat… Iar cu Montorgueil, aranjez eu
lucrurile…”
Coborî din trăsură.
— Tom, poţi să te întorci pe jos până la tine acasă?
întrebă el, scoţând din buzunar cinci şilingi şi
strecurându-i în palmă.
— Sigur, Mister, zise băiatul căscând ochii la piesele
care luceau la lumina felinarelor. Bună seara, Mister!
Se topi ca un spiriduş în ceaţă. Se temuse că
bătrânul gentlemen s-ar putea răzgândi, luându-i
banii.
„Îl cheamă Tom, sau Puck?” zâmbi Richard cu voie
bună.
Ciocăni cu putere în uşă. Îi deschise un valet tânăr.
— Mr. Henry Sunderland e acasă?
— Da, Sir. Pe cine să anunţ?
— Nu e nevoie să mă anunţi. Sunt Richard
Sunderland. Pe unde o iau ca să ajung la Mr. Henry?
— Pe scări, în sus, Sir, zise valetul. Era suficient de
stilat spre a nu lăsa să i se citească pe faţă
înfricoşata-i uimire. Pe palierul primului etaj, a doua
uşă la dreapta, Sir.
Richard urcă scările. Ciocăni în uşă.
— Intră, auzi el glasul lui Henry.
Richard deschise uşa şi pătrunse zâmbitor într-un
salonaş, transformat în cameră de lucru. Imaginea „a
rămâne trăsnit” e prea puţin plastică, spre a sugera
expresia de penibilă surprindere aşternută brusc pe
chipul lui Henry.
— Nu te aşteptai să mă vezi! rosti jovial Richard,

— 1114 —
aruncându-şi mănuşile şi pălăria pe un scaun.
— Bună seara, Sir, bolborosi Henry, uitând să-l
ajute a-şi dezbrăca mantaua. Vă mărturisesc, nu mă
aşteptam…
Trezindu-se parcă din transă, îi luă blana grea, şi o
puse cu grijă în fotoliu.
— Cu ce mă tratezi, băiete? Sunt rebegit. E un
eroism să călătoreşti pe asemenea vreme.
— Un ceai, Sir, sau un pahar de gin?
— Aş prefera un grog fierbinte.
— Aţi cinat?
— Nu încă. Şi te previn. Mi-e o foame de tigru.
Richard se adânci într-un fotoliu. Aruncă o privire
circulară prin încăpere.
— Eşti drăguţ instalat, zise el frecându-şi mâinile,
ca să şi le încălzească. Nu e luxos. Dar are multă
intimitate.
Henry sună din clopoţel. Apoi se răzgândi.
— Prefer să dirijez personal preparativele.
Fără să aştepte încuviinţarea tatălui său, ieşi pe
uşă.
Richard atribui emoţiei, starea de agitaţie a lui
Henry. „Sunt ani de când nu ne-am mai văzut. E firesc
să fie tulburat.”
Henry se înapoie după zece minute. Obrajii săi erau
aprinşi. Ochii îi străluceau.
— În curând se va servi cina, Sir. Grogul soseşte
îndată.
Se îndreptă spre un dulap din care scoase o sticlă
cu whisky şi două pahare de cristal.
— Îmi permiteţi să vă ofer mai întâi un whisky?

— 1115 —
 — Fie, zise Richard binevoitor.
Îl înduioşa tinereţea lui Henry. Se făcuse mai
drăguţ. Mustaţa pe care şi-o lăsase, îi îndulcea
expresia feţii.
— Îţi stă bine mustaţa, Henry.
Acesta zâmbi fără să răspundă.
După ce valetul aduse grogul, Richard ridică
paharul în sănătatea fiului său. Sorbi apoi câteva
înghiţituri.
— Henry, am venit la Cardiff, spre a discuta cu tine.
Anumite chestiuni, spuse el cu seriozitate. Le las după
cină. Până atunci, spune-mi câte ceva despre tine.
Orele care urmară fură cele mai penibile din viaţa
lui Henry. Este greu să vorbeşti îndelung despre
persoana ta, fără să spui nimic esenţial. Ochii
inchizitoriali ai tatălui său păreau să-i citească cele
mai ascunse gânduri. Pentru Henry privirile acestea
erau mai chinuitoare decât cele mai rafinate
instrumente de tortură. Se lansase într-un monolog
fără cap şi fără coadă. Un model de incoerenţă.
În sufletul lui Richard încolţi iarăşi compătimirea.
Compătimire şi o doză de dispreţ. Caracterul slab,
incoerent al lui Henry, nu se dezminţea. „A rămas
acelaşi imbecil timid, îşi zise el. Dacă nu l-aş fi lăsat
de capul lui, nu ar fi făcut atâtea năzbâtii.”
În timpul cinei, Henry abia se atinse de mâncare,
înghiţea cu noduri puţinele îmbucături. Privirile
tatălui său continuau să-l terorizeze ca nişte
instrumente de tortură. Deşi nu era prea cald, picături
de sudoare îi îmbroboneau fruntea. Emoţia şi teama îl
storceau de transpiraţie, ca în toiul verii. După cină,

— 1116 —
care fu pentru el un adevărat calvar, trecură în
salonaş, unde li se serviră lichiorurile. Richard sorbi
un Curacao parfumat. Îşi sprijini apoi coatele de
masă, împreunându-şi vârfurile degetelor.
— Şi acum, să stăm de vorbă, Henry. Ca doi bărbaţi
care nu au nimic a-şi ascunde.
Introducerea era de natură să sporească îngrijorarea
fiului său.
— Ia loc, Henry. Şi acum, iată despre ce e vorba. Mi
s-a adus la cunoştinţă că, în ciuda voinţei mele, ai
amânat sine die căsătoria ta cu Lady Sarah.
— Să vedeţi…
— Nu mă întrerupe. Am fost informat despre starea
sănătăţii logodnicei tale. Ştiu că afecţiunea ei de ochi
l-a obligat pe contele de Montorgueil să amâne data
căsătoriei. Dar mai ştiu că între timp Lady Sarah s-a
vindecat.
— În parte, Sir. E aproape oarbă.
— Acesta e motivul pentru care te-ai afişat cu o
femeie oarecare, în dispreţul cuvântului dat viitoarei
tale soţii?
Henry se înroşi până în vârful urechilor.
— Nu m-am afişat cu nimeni, Sir. E o calomnie.
— Nu-mi place să mi se ascundă adevărul. Nu te
condamn fiindcă ai o legătură sentimentală oarecare,
în pofida obligaţiilor tale faţă de Lady Sarah. Nimeni
nu îţi pretinde să te păstrezi imaculat până la nuntă.
Eu sunt ultimul care aş face-o. Pretind însă în numele
decenţei, să te comporţi astfel, încât să nu te
compromiţi… Voi reveni asupra acestei chestiuni.
Henry respiră adânc. Căpăta în sfârşit un răgaz.

— 1117 —
 — Mi s-a mai adus la cunoştinţă, continuă Richard,
că ai iniţiat în uzină o serie de reforme, care au făcut
pe mulţi dintre colaboratorii tăi să se îndoiască de
integritatea ta mintală. Cheltuieli inutile pentru
muncitori…
Henry avu o străfulgerare de revoltă.
— Răuvoitorii v-au informat greşit, Sir. Legea votată
de Parlament în 1802, din iniţiativa lui Sir Robert Peel,
ne-a impus anumite măsuri sanitare. Ateliere văruite,
ferestre în număr convenabil, dormitoare separate
pentru ucenicii de sexe deosebite, prescripţiuni
relative la durata zilei de lucru pentru minori…
— Aceeaşi lege te-a obligat să construieşti locuinţe
şi cantine pentru muncitori? întrebă Richard cu ton
îngheţat.
— Nu m-a obligat legea ci omenia. Dacă aţi cunoaşte
condiţiile în care locuiesc, aţi fi de acord cu mine.
Colibe infecte, neîncăpătoare, pe jumătate îngropate în
pământ. Bolile îi seceră. Adeseori nu mai ştiu cum să
acopăr absenţele personalului. David Dale din New
Lanark a angajat într-o zi echipajul unui vas
naufragiat pentru a-şi înlocui muncitorii răpuşi de
molime şi mizerie. Vă închipuiţi ce rezultate a obţinut,
folosind această mână de lucru… Construind locuinţe
igienice, am reuşit să zăgăzuiesc în parte bolile.
Richard aspiră o priză de tutun.
— O întrebare. Cu ce fonduri ai construit locuinţele?
— Am reţinut douăzeci la sută din beneficiul net.
Cheltuielile urmează a fi recuperate din chirii…
— Cui ai cerut autorizaţie? Contelui de Montorgueil?
Mie? Ştii prea bine că uzina nu este numai a mea.

— 1118 —
 Henry făcu un gest de nerăbdare.
— Eram convins că Montorgueil nu va obiecta. Nici
nu am avut ocazia să-i cer autorizaţie. Când am
început lucrările, contele se afla în Elveţia, cu Lady
Sarah…
Richard clătină cu tristeţe din cap.
— Ţi-am încredinţat un post de mare răspundere,
fără să mă gândesc că nu erai îndeajuns de pregătit…
E greşeala mea, Henry. Nu numai că ai depăşit
mandatul, dar ai semănat sămânţa unor discordii
viitoare între noi şi muncitori, l-ai încurajat să-şi
sporească pretenţiile… Muncitorii sunt ignoranţi,
brutali, lipsiţi de orice simţământ uman. Nu-i
stăpâneşti decât cu biciul.
— Eu am încredere în forţa convingerii, Sir.
— Prefer forţa pumnului, Henry… În sfârşit, voi
restitui lui Montorgueil beneficiile de care l-ai lipsit,
angajându-te în aceste lucrări inutile. Şi aceasta
tocmai acum, când am atâta nevoie de bani. Hm! E
inutil să-ţi vorbesc despre nevoile casei noastre. Nu te
pricepi decât să legi idile cu fetele minerilor… Şi să
deturnezi fondurile, construind locuinţe pentru nişte…
nevolnici.
Henry încearcă să se apere.
— Cred că vă pripiţi, Sir, judecându-mă atât de
aspru. Nu sunt singurul care am încercat să
îmbunătăţesc viaţa muncitorilor. Sir Robert Peel,
Robert Owen, Bentham, Howard…
— Robert Peel e un parvenit, dornic să-şi asigure un
loc în Parlament, flatând muncitorimea, speculându-le
voturile… Ceilalţi sunt nişte utopişti caraghioşi… Noi

— 1119 —
n-avem timp să facem filantropii Henry. Alta e menirea
casei Sunderland-Beauclair.
Henry nu răspunse. Cu capul plecat, fixa cu
încăpăţânare covorul.
— Voi lua măsuri, continuă Richard după câteva
momente de gândire. Prima – o bănuieşti, cred – este
imediata suspendare a construcţiilor de locuinţe.
Banii îi vom folosi în alte scopuri. A doua măsură te
priveşte personal. Voi fi nevoit să-ţi numesc un
adjunct cu puteri speciale, care să te cenzureze.
Regret că trebuie să-ţi ştirbesc autoritatea. Dar nu-mi
rămâne altă alternativă. A treia măsură se referă la
Lady Sarah. Mâine vom face o vizită contelui De
Montorgueil. Tustrei vom fixa data nunţii tale cu Lady
Sarah.
Henry se ridică de pe scaun. Palid, încordat, cu
pumnii încleştaţi, rosti răguşit:
— Nu pot să vă însoţesc, Sir.
Richard ridică privirile asupra fiului său.
— Nu te înţeleg!
— Repet, Sir. Nu pot să vă însoţesc.
Richard începu să clocotească.
— Expresia nu pot, îmi este necunoscută. Nu o
folosesc şi nu o accept nici din partea ta. Orice
împotrivire e de prisos. Mâine mergem la contele de
Montorgueil.
— Imposibil, Sir, exclamă Henry exasperat. Nu
vreau să mă însor.
Richard îl privi cu asprime.
— Eşti prea vârstnic ca să folosesc harapnicul. Am
însă alte mijloace.

— 1120 —
 Disperat, Henry exclamă:
— Uitaţi, Sir, că sunt şi eu om.
— În primul rând eşti fiul meu. Îmi datorezi
ascultare. Dacă-mi nesocoteşti porunca, te expediez în
Statele Unite. Şi te previn că am puterea s-o fac.
— Sunt în Anglia, într-o ţară liberă! se răzvrăti
Henry. Pot să trăiesc ca un simplu particular.
Richard zâmbi sarcastic.
— Şi mă rog, cu ce ai să trăieşti?
— Am prieteni. Îmi vor da o mână de ajutor.
— Crezi? Vor face colectă? Să-ţi asigure traiul? Eşti
naiv, băiete. Bunii dumitale prieteni, lorzii şi conţii de
la Jockey Club îţi dau atenţie numai fiindcă eşti fiul
meu. Numai fiindcă ai la spate milioanele lui papa. În
ziua când voi ridica mâna şi se va şti că nu eşti decât
un simplu ins, vor uita că te-au cunoscut vreodată. Ce
ce-ţi vei câştiga viaţa, simpluţul meu domn! Dând
lecţii de engleză? Sau făcând pe preceptorul unui
năzuros şi răzgâiat mic lord? Dacă, bineînţeles, vei fi
acceptat să fii slugoi într-o casă mare!
— De ce mă umiliţi, Sir! bolborosi Henry.
— Nu te umilesc. Îţi înfăţişez realitatea. Ca să ştii ce
te aşteaptă… Şi acum, îţi ordon pentru ultima dată.
Mâine mă vei însoţi la contele de Montorgueil. Îi vei
cere scuze…
— Este inutil să continuaţi, îl întrerupse Henry
sfârşit. Nu mă pot căsători cu Lady Sarah, fiindcă…
— Fiindcă?
— …sunt însurat.
În cameră se aşternu o tăcere grea, de plumb.
Richard încremenise, cu mâinile încleştate pe

— 1121 —
braţele fotoliului. Henry avea impresia că se învârteşte
casa cu el. Simţea un mare gol în stomac, în
momentele de criză, Richard ştia să-şi strunească
nervii. Ieri Georgina… azi Henry… îi venea să
înnebunească. Dar se stăpânea. Se stăpânea cu toată
puterea voinţei lui. Cu un calm care distona cu
electricitatea din atmosferă, întrebă:
— Şi cine e nevasta ta? Fata minerului?
— Da, rosti Henry doborât de emoţie. O cheamă
Margery. E o fiinţă minunată.
Richard clătină uşor din cap.
— Iată, dar, explicaţia construcţiilor de locuinţe.
Hm! Ţie nu ţi-ar fi trecut aşa ceva prin minte… Îşi
turnă un pahar de curaçao. Te-ai însurat cu fata unui
muncitor. Idiotule! Ai băgat calul troian în sânul
familiei. Se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe
prin cameră. Deodată, se opri în faţa fiului său. Nici o
căsătorie nu e eternă. Vei divorţa. Ne va costa bani şi
timp. Dar lucrurile se vor aranja. Mâine vom trimite la
Londra după avocatul Rowlandson.
Henry voi să spună ceva, dar se abţinu. Şovăielile
lui nu scăpară lui Richard.
— Sir, rosti Henry aproape în şoaptă. Trebuie să vă
mărturisesc motivul pentru care nu pot divorţa…
Margery mi-a… dăruit un copil… L-am recunoscut
înainte de căsătorie.
Richard aspiră adânc. Lovitura aceasta
suplimentară îl năucise. Cu un efort, izbuti să-şi
recâştige aparent calmul. Era asemenea unui înotător
surprins de furtună în mijlocul mării. Valurile îl izbesc
pe rând. După fiecare tăvălug de apă, care-l îngroapă

— 1122 —
sub masa sa înspumată, scoate capul la suprafaţă,
trage aer în piept şi cu curajul disperării, se pregăteşte
să înfrunte valul următor. Ce lovitură îi mai pregătea
fiul său? Uite ce a ştiut „timidul” să facă!
Henry vorbi iarăşi. De data aceasta, cu un ton în
care se desluşea o furie crescândă şi o hotărâre
nestrămutată. Furia şi hotărârea timidului încolţit.
— Îmi iubesc copilul şi soţia, Sir. Până acum, am
ascuns această legătură pe care am legalizat-o numai
de curând. Am vrut să vă cruţ. Să vă scutesc de o
neplăcere… Dar m-aţi silit să vorbesc. Aţi aflat
adevărul. Pentru copilul şi soţia mea sunt gata să fac
orice sacrificii. Să îndur mizeria. Să muncesc din greu.
Să mă expatriez. Dacă mă izgoniţi, voi găsi un mijloc
de trai.
— De ce nu te faci miner! rosti Richard cu dispreţ.
— Şi aşa se pot câştiga bani.
— Ai dreptate. Diplomele de la Oxford îţi vor folosi
de minune în această profesie.
Richard persifla, rănea, sfâşia, cu glasul său
batjocoritor, cu privirile sale cumplit de ironice. Îşi
dădea seama însă, că pierduse bătălia. Era prea lucid
spre a-şi mai face iluzii. Fata minerului reuşise să-i
îmbrobodească fiul. Îl prinsese bine în mreje…
Richard şi-o închipuia diabolic de frumoasă şi de
inteligentă. Numai un astfel de aliat putea insufla lui
Henry curajul de a-şi înfrunta tatăl. Ce-i rămânea de
făcut? Să-şi alunge fiul, să-l lase pe drumuri, să-l
zdrobească?… Henry era primul său vlăstar.
Moştenitorul titlului şi viitorul şef al casei Sunderland.
Robert, diplomatul familiei, era mai capabil?… Ori

— 1123 —
Charles, nevropatul?… Copiii Andreei erau prea
nevârstnici spre a-şi afirma personalitatea. Caracterele
se făuresc, se cristalizează abia mai târziu. Richard
înţelesese demult un mare adevăr. Nu-ţi alegi copii…
Bun sau rău, Henry era fiul său mai mare. Avea
datoria să-l salveze din mâinile acelei femei. Va lupta
împotriva ei fără să-şi aleagă mijloacele… Adoptă o
nouă tactică. Afectând o emoţie puternică, provocată
aparent de destăinuirile fiului său, i se adresă cu ton
ceva mai binevoitor:
— Pot să văd copilul, Henry?
O speranţă scânteie în ochii acestuia.
— Cu adevărat? Vreţi să-l vedeţi, Sir?
— Băiete, renunţ să mă războiesc cu soarta.
Îl lăsa să creadă că era pe punctul de a accepta
inevitabilul. Dacă ar fi fost mai perspicace, Henry ar fi
primit cu îngrijorare revirimentul tatălui său.
— Cum îl cheamă? întrebă Richard.
— Benjamin-Richard-Henry.
— Te-ai gândit, văd, şi la mine.
— Şi la străbunicul, zise Henry, care începuse să se
însenineze.
Atenţia îl înduioşă pe Richard.
— Aş vrea să-l văd, zise el.
Henry jubila.
— Permiteţi-mi să vă conduc, zise Henry. E în
camera de alături.
Richard îşi urmă fiul într-o încăpere vastă, cu
ferestre înalte, ogivale. În fundul camerei se afla un
leagăn alb, cu perdeluţe de dantelă, vegheat de o fată
foarte tânără, slăbuţă, plăpândă, cu ochi mari,

— 1124 —
sperioşi. Pe obraji avea încă urme de lacrimi. Richard
înţelese că soţia fiului său ascultase întreaga discuţie.
— Dumneata eşti Margery? întrebă el cu un ton
brusc, autoritar.
Tremurând, tânăra femeie făcu o foarte
neîndemânatecă reverenţă.
— Da, Sir, rosti ea cu glas stins.
Richard se apropie de leagăn. Ridică perdeluţele, în
vreme ce mama schiţă instinctiv un gest neterminat în
apărarea copilului.
„Mă pândeşte tigroaica, îşi zise Richard urmărindu-i
cu coada ochiului reacţia. Îşi închipuie că vreau să-i
răpesc puiul…”
— Câte luni are? întrebă el, întorcându-se spre
Henry.
— Zece, Sir.
— E prea mic pentru zece luni.
Examină critic mogâldeaţa sfrijită şi negricioasă din
leagăn. „Urât copil”, gândi el cu dezgust.
Fără să arunce o privire lui Margery, se înapoie în
salonaş.
— În seara asta să-mi pregăteşti un pat, jos, în
sufragerie, porunci el lui Henry. Mâine vom sta de
vorbă. În orice caz, aici la Cardiff, nu mai ai ce căuta,
în situaţia actuală e imposibil să continui a colabora
cu Montorgueil. Cea mai nimerită soluţie e să mă
însoţeşti la Paris. Nu te împiedic să-ţi iei nevasta şi
copilul. În definitiv, ei alcătuiesc noua ta familie. Mă
tem numai, că vei regreta, într-o zi…
Lui Henry i se umeziseră ochii.
— Nu ştiu cum să vă exprim recunoştinţa mea, Sir.

— 1125 —
Mi-aţi luat o piatră de pe inimă. Dacă aţi şti câte nopţi
am vegheat, gândindu-mă cum veţi primi vestea
căsătoriei mele cu… Margery.
Richard se îndreptă spre uşă. Puse mâna pe clanţă,
apoi se întoarse spre fiul său.
— Nu sunt absurd, Henry. Aş fi preferat, totuşi, să
nu calci pe urmele Georginei.
A doua zi, Richard trimise un mesaj lui Robert. Îl
poftea să se prezinte de îndată la Cardiff. Atribuţiile
sale în capitala Spaniei aveau să fie preluate
provizoriu de către Jules Lafont.
În cursul aceleiaşi zile, făcu o vizită lui Montorgueil.
Întrevederea dintre cei doi bărbaţi fu plină de
peripeţii. Contele de Montorgueil îl primi cu răceală.
De la primele cuvinte declară că este hotărât să-şi reia
libertatea de acţiune. Ofensa adusă de Henry
Sunderland casei sale era de neiertat. Lady Sarah
ajunsese obiectul de discuţie al întregului comitat.
Montorgueil declară cu emfază că greşeala fusese a
lui. N-ar fi trebuit să pună temei pe cuvântul lui
Richard şi al fiului său.
Richard nu se formaliza. Diplomatic, îşi declină
responsabilitatea, relevând că nu era vinovat de
incartada fiului său. Intenţiile lui fuseseră curate.
Militase pentru cimentarea legăturilor dintre casele
Montorgueil şi Sunderland-Beauclair printr-o
căsătorie a copiilor lor. În ceea ce îl privea, era hotărât
să repare greşeala fiului său. Montorgueil îl privi
nedumerit. Marchizul de Beauclair intenţiona să se
însoare cu Lady Sarah?
Richard declară că era gata să ceară mâna Lady-ei

— 1126 —
Sarah pentru Robert, cel de-al doilea fiu al său.
Contele ridică de formă unele obiecţiuni. Propunerea
îl ispitea. Richard făcu un elocvent elogiu diplomatului
familiei. Spuse că era grande de Spania şi că regele
Carlos al IV-lea îl decorase personal cu ordinul „Lâna
de aur”.
Pentru Montorgueil, argumentul fu hotărâtor.
Când o revăzu pe Sarah, Richard acordă
circumstanţe atenuante lui Henry. În ultimii ani se
urâţise şi mai mult. Părea că timpul se înverşunase a
o îmbătrâni înainte de vreme. Ochii întredeschişi,
consecinţă a vederii defectuoase, erau subliniaţi de
cearcăne negre şi de riduri subţiri, ca o pânză de
păianjen. Nasul i se cocârjase, iar bărbia colţuroasă,
pătrată, o luase înainte, ca falca inferioară a unui
buldog. Lady Sarah abia împlinise douăzeci şi opt de
ani, dar arăta de patruzeci. Gestul lui Henry
Sunderland, care-i preferase o fată vulgară, din popor,
o înăcrise şi mai mult, o exasperase. O îngrozea
gândul că va rămâne fată bătrână. Tragedie
împărtăşită şi de Sandra, căreia Montorgueil nu-i
îngăduia să se căsătorească înaintea surorii mai mari.
Sandra împlinise douăzeci şi unu de ani. Toată gama
de seducţii refuzate de natură Lady-ei Sarah,
împodobeau fiinţa Sandrei.
În aprilie sosi şi Robert la Cardiff. În bagajele sale se
aflau la loc de cinste pergamentele ce-i confereau
grandezza şi colanul „Lânii de aur”. Diplomatul
familiei nu-şi dezminţi nici de data aceasta reputaţia.
Spre deosebire de Henry care nu se pricepea
niciodată să-şi ascundă dezgustul faţă de Lady Sarah,

— 1127 —
Robert fu un model de curtenie. De la prima sa vizită
la Montorgueil Castle, captivă pe conte şi pe fetele
sale. Numai prin prezenţa lui, reuşi să înlăture
divergenţele dintre cele două familii. Richard
Sunderland şi proaspătul candidat la mâna Lady-ei
Sarah, acceptară să fie găzduiţi la castel.
Până la sosirea lui Robert din Spania, Richard
avusese timp să se documenteze asupra situaţiei şi
atmosferei din uzină. Alegerea unui nou director îi
dădu multă bătaie de cap. Avea la îndemână doi
oameni. Pe William Track, predecesorul lui Henry şi pe
Herbert Hutchinson, directorul administrativ.
Priceperea lui Track în domeniul tehnic era deasupra
oricărei aprecieri. Energic, întreprinzător, cu spirit de
iniţiativă, ar fi fost un excelent conducător.
Devotamentul său faţă de contele de Montorgueil şi
ostilitatea abia deghizată pe care o arătase lui Henry,
pledau însă în defavoarea sa. Richard voia să aibă la
conducerea uzinei un om de credinţă. Herbert
Hutchinson habar nu avea de tehnică. Nu
aprofundase niciodată procesul de fabricaţie. În
schimb, problemele financiare erau de domeniul său
preferat. Richard îl aprecia pentru căldura cu care
îmbrăţişa cauza casei Sunderland.
Herbert Hutchinson fu înscăunat la conducerea
uzinei. Această consacrare stârni gelozia şi mânia lui
Track, care-şi prezentă demisia. Se ştia indispensabil.
Graţie lui fabrica ajunsese la dezvoltarea actuală. Era
sigur că Richard Sunderland îi va solicita să-şi
continue colaborarea, atât de utilă întreprinderii. Pe
vremuri, aşa procedase cu contele de Montorgueil,

— 1128 —
care plecase steagul. Spre surprinderea sa, Richard
Sunderland reacţionă altfel. Calm, aprobă demisia,
oferindu-i spre consolare o primă de cincizeci de lire
sterline.
— Nimeni nu e indispensabil, rosti Richard, în
vreme ce îşi aşternea apostila pe cererea lui Track.
Îi trimise totuşi vorbă prin Hutchinson că era dispus
să-l reprimească oricând, dar cu un salariu sensibil
inferior, deoarece vremurile erau grele şi impuneau
economii.
Oferta echivala cu o insultă. Track o respinse cu
dispreţ. Încântat că scăpase de un rival periculos,
Hutchinson nu încercă să-i schimbe hotărârea.
Mulţumit că făcuse ordine, Richard hotărî să plece
la Londra în prima săptămână a lunii mai. Urma să fie
însoţit numai de Henry şi soţia acestuia. Contele de
Montorgueil stăruise ca Robert să rămână la
Montorgueil Castle. Se temea să nu-l scape şi pe el din
mână. Richard acceptă să-şi lase fiul zălog. Datora
această satisfacţie contelui, după neplăcerile pe care i
le făcuse Henry.
De comun acord, viitorii cuscri fixară data căsătoriei
la 1 iulie. Până atunci, Richard avea de gând să
rămână la Londra. Reorganizarea băncii din City,
impusă de retragerea lui McFee, cerea oarecare timp…
Înainte de a pleca la Londra, Margery făcu o ultimă
vizită părinţilor ei, care se mutaseră de curând într-
una din locuinţele clădite de Henry. Era fericită că
lucrurile se încheiaseră cu bine. Henry o idolatriza.
Mr. Richard Sunderland fusese un adevărat
gentleman. Din ziua în care acceptase căsătoria fiului

— 1129 —
său mai mare, se comportase faţă de Margery cu
răceală, dar în limitele celei mai politicoase
corectitudini. Pretinsese un singur lucru. În prezenţa
lui şi în lume, să se renunţe la vulgarul diminutiv
Margery şi să se revină la numele de Margaret. Şi
Henry şi Margery se învoiseră cu dragă inimă. Li se
cerea atât de puţin…
În sânul familiei Terril, vizitele lui Margery erau
prilej de bucurie, manifestată însă sobru, aşa cum se
cuvine într-o casă de puritani. Şi părinţii, şi fraţii, şi
surorile, ştiau că numai datorită influenţei ei li se
îmbunătăţise viaţa. În ziua în care se aflase în uzină
înlocuirea lui Henry Sunderland, consternarea
muncitorilor fusese mare.
— Îl schimbă fiindcă a luat măsuri în folosul
nostru…
— Şi fiindcă s-a însurat cu o lucrătoare…
— Să vedeţi ce-o să ne mai stoarcă Hutchinson…
— O să se revină la vechea zi de lucru de
şaisprezece ore.
— Şi la schimbul de douăsprezece ore la furnalele
înalte.
— Hutchinson n-o să ne mai construiască locuinţe
noi…
— În schimb, o să facă avere.
— Când o să mai avem parte de un om bun ca Mr.
Henry?
— Ei vezi! Ăsta e marele vostru păcat, le spunea
Dick Swanson care se deprinsese a-şi târî piciorul de
lemn. Aşteptaţi totul de la bunăvoinţa stăpânilor.
Dacă vreţi drepturi, daţi-le patronilor la cap şi

— 1130 —
cuceriţi-vă drepturile. Dărâmaţi castelele, parcelaţi
parcurile, împărţiţi domeniile… Ştiţi cu toţii ce s-a
întâmplat în Franţa. N-aţi tras însă nici o învăţătură…
— Mai ţine-ţi gura, Dick! Dacă te aud oamenii legii…
— Care legi? Legi făcute de ei, pentru ei? Legi cu
care ne strivesc pe noi, ca să trăiască ei bine?…
Treziţi-vă odată!… Loviţi cu sete! Luaţi-vă singuri
dreptatea, dacă ei nu vor să v-o dea!…
Şi Dick pleca, târându-şi piciorul, în vreme ce
oamenii priveau în urma lui, clătinând nedumeriţi
capul…
Când Margery bătu în uşa casei părinţilor ei, se
înserase. Toată familia se afla adunată în jurul mesei
lungi din bucătărie. Optsprezece guri înfulecau din
ciorba de peşte ce fumega în blide. Intrarea ei nu
întrerupse cina. Şi Dick Swanson se afla de faţă. Deşi
Margery îi restituise inelul de logodnă, Dick continua
să calce din când în când pragul casei Terril. Pe
Margery nu o uitase. Dragostea lui nu avea să se
stingă niciodată. Dick era un om dintr-o bucată. Nu
condamnase gestul tinerei fete. Îşi dădea seama că un
infirm nu poate năzui la mâna celei mai frumoase fete
din Cardiff. Nu aprobase însă căsătoria ei cu Henry
Sunderland.
— Omul ăsta nu e pentru tine, îi spusese el într-o zi.
Nu e din lumea ta. Eşti muncitoare. El e domn. Crezi
că o să cadă vreodată bariera asta dintre voi? Aş vrea
să te facă fericită, Margery. Dar sunt sigur că nu va
reuşi. Nu va reuşi, fiindcă nu stă în puterea lui.
— Henry mă iubeşte, susţinuse ea.
— Cred că te iubeşte. Altfel nu te-ar fi cerut în

— 1131 —
căsătorie. Nu ştie însă la ce se înhamă. Lumea lui îl va
privi cu duşmănie, iar pe tine te va ocoli ca pe o capră
râioasă.
Şi bătrânul Terril împărtăşise temerile lui Dick.
— Vai de biata Margery! Cine ştie ce o mai aşteaptă!
se plânsese el într-o seară nevestei sale.
Bridget îl repezise furioasă:
— Acum, pun’te şi tu pe cobit! Ce vrei s-o aştepte? O
să fie fericită, o să aibă bani, trăsură, casă mare şi
mâncare din belşug.
— Bărbatul ei o s-o dispreţuiască. Niciodată n-o să
uite că Margery e fată de miner… Da, da! N-o să uite.
La urma urmei, ce sunt eu faţă de el? O cârtiţă care
scobeşte pământul! Ehe să nu te pomeneşti într-o zi
că-ţi vine fata plocon de la oraş. Cu copil cu tot.
— Frumos îi mai urezi!
— Ştiu la ce trebuie să mă aştept…
Când Margery vesti familiei şi lui Dick apropiata ei
plecare la Londra, frunţile tuturor se întunecară.
— Vasăzică, te pierdem, fetiţă, exclamă Bridget.
Emoţionată, bătrâna se străduia să înghită un nod,
care i se urcase în gâtlej, dându-i ghes să plângă.
— Pleacă după fericire! mormăi în farfuria lui
bătrânul Terril. Auzi!… Londra!…
— O să aibă rochii frumoase… interveni una din
fete… O să se plimbe prin locuri minunate.
— Tacă-ţi gura, mucoaso! o repezi Terril. Ce ştii tu?
Ai fost pe acolo?
— N-am fost. Dar l-am auzit pe Josh când a venit de
la Londra ca să-şi vadă părinţii.
— Care Josh? Nenorocitul ăla care a zvârlit

— 1132 —
târnăcopul de miner, ca să se facă slugoi în Capitală?
Bătrânul izbi cu pumnul în masă.
— Mă îneacă plânsul, Dick, când mă uit la Margery.
Cică e măritată. Dar eu, tatăl ei, nu mi-am îmbrăţişat
niciodată ginerele. Şi pe copil, abia dacă l-am zărit o
dată, pe furiş. M-a luat Margery la ea acasă, ca să mi-l
arate. Nici n-am apucat să-l văd bine. Am fugit ca să
nu dea taică-său peste mine. Mi-era frică de parcă aş
fi săvârşit o fărădelege… Da, da, mi-era frică să calc în
casa fiicei mele. Judecă şi tu, Dick! Judecă! Dacă
Margery s-ar fi măritat cu un tânăr de ai noştri, am fi
făcut nuntă mândră, să rămână de pomină. Am fi
băut, am fi mâncat şi ne-am fi veselit… Pe când aşa,
totul s-a făcut pe ascuns, de parcă le-ar fi fost ruşine.
Asta se numeşte fericire furată, Dick. Fericire pe
apucate.
Faţă de vehemenţa bătrânului, nici unul din copii
nu îndrăzni să mai scoată vreun cuvânt.
Dick nu răspunse. Dădea dreptate lui Terril. Henry
îi furase logodnica. Îi furase fericirea, după ce îl lăsase
olog. Simţea cum îl cotropeşte mânia. O simţea
crescând, umflându-se ca laptele care dă în foc. Îşi
încleştă fălcile şi pumnii, ca să nu izbucnească. Se
lupta aprig cu el însuşi.
Margery se întoarse cu faţa spre uşă. Voia să plece,
sau să-şi ascundă lacrimile?
După câteva momente de tăcere adâncă, tatăl ei
rosti mohorât:
— Drum bun, copilă.
Îşi duse lingura cu ciorbă la gură. O opri la
jumătatea drumului, şi aruncă o privire circulară

— 1133 —
asupra copiilor.
— Acum să ne vedem de cină.
Sorbi cu zgomot ciorba, urmat curând de
şaptesprezece sorbituri timide. Şi Dick îşi înghiţi
dumicatul de pâine.
— Vă las cu bine…
Câteva glasuri tinere îndrăzniră să-i ureze sfios:
— Mergi sănătoasă…
— Dumnezeu să te ajute.
Apoi amuţiră. Privirea poruncitoare a tatălui le
închise gura.
— Mâncaţi! rosti el cu solemnitate.
Tonul său grav, într-o împrejurare atât de prozaică,
nu stârni râsul cum ar fi fost firesc să se întâmple.
Optsprezece guri sorbiră iarăşi ciorba, în vreme ce
uşa se închise încet în urma lui Margery.

Margaret Sunderland îşi lăsa la Cardiff nu numai

diminutivul, dar şi un trecut cu care se simţea
obligată să rupă orice legătură. Călătoria la Londra
avea să fie punctul de plecare al unei noi vieţi.
Margaret era azi nora unui magnat al marei finanţe.
La moartea acestuia soţul ei avea să devină şeful
puternicei case Sunderland-Beauclair. În vreme ce
trăsura o purta spre Londra, Margaret se întreba cu
teamă: va corespunde noii meniri?
Câteva zile după căsătoria ei secretă cu Henry, o
prietenă căreia îi dezvăluise taina, căzuse în extaz:
„Ce fericită trebuie să fii! Te ia de nevastă fiul unui
marchiz. Aşa ceva se întâmplă numai în poveşti”.
— De asta mă tem şi eu, mărturisi Margery. E prea

— 1134 —
frumos ca să fie adevărat. Câteodată am impresia că
visez.
— Te-ai gândit ce o să zică bătrânul Sunderland
când o auzi că i-ai devenit noră? o întrebase prietena,
pe care o muşcase şarpele invidiei.
Margery prinsese răutatea ascunsă sub întrebarea
aparent inofensivă.
— Henry mi-a spus să nu mă tem. O să aibă el grijă.
Această prefăcută nepăsare nu înşela pe nimeni. De
când se măritase, Margery nu mai era voioasă şi
zglobie ca altădată. Nu se mai trezea din somn cu
cântecul în suflet şi cu zâmbetul pe buze. Nu încetase
să se frământe nici după ce Richard Sunderland îşi
dăduse consimţământul. O nelinişte neînţeleasă îi tăia
orice avânt. Socrul ei o înspăimânta. O înfiorau
privirile lui reci, cenuşii, tăioase ca nişte cuţite. Nu se
destăinuise niciodată lui Henry. De ce să-l indispună?
Când trăsura de călătorie pornise în trap întins,
lăsând în urmă pavilionul de vânătoare, în care viaţa
ei cunoscuse o cotitură atât de însemnată, Margaret
simţise o strângere de inimă. Nu cunoştea semnificaţia
cuvântului exil. Dar sufletul ei gusta pentru prima
oară, amărăciunea exilului. În vreme ce priveliştile
familiare rămâneau în urmă, ascunzându-se după
perdelele de copaci, fruntea ei se înnoura, ochii i se
umezeau, buzele prindeau să tremure. Frământarea ei
lăuntrică era vizibilă. Margaret nu se pricepea să-şi
ascundă sentimentele. Henry nu găsea cuvinte de
mângâiere. Simţea instinctiv că acestea ar fi sunat
convenţional. Prefera să tacă. În semn de încurajare, îi
prinse însă mâna într-a lui.

— 1135 —
 Margaret îşi ţinea pe genunchi copilul care tăcuse şi
el, după ce o oră întreagă se învineţise plângând.
Acesta fusese şi motivul pentru care Richard
Sunderland preferase a călători cu altă trăsură.
Henry înţelegea agitaţia nevestei sale. Lumea
necunoscută, care o aştepta la capătul călătoriei, era
firesc să o intimideze. Dar ea exagera. Făcea o tragedie
din nimic. Henry era convins că Margaret se va
aclimatiza uşor la Londra. În sânul lumii rafinate şi
artificiale din Capitală, frumuseţea ei proaspătă va
face furori. Henry se şi vedea la braţul ei pe străzile
Capitalei. Prietenii îl vor invidia, femeile vor păli de
gelozie.
Pe Margaret o va înconjura cu un lux princiar.
Merita. Numai ea ştiuse să-l facă fericit.
În vreme ce trăsura îl legăna, purtându-l pe
drumuri de ţară, Henry visa cu ochii deschişi…
Londra… Margaret… Copilul… Soare de mai…
Plimbări… Fericire… Da!… Fericire!…
Richard fixă reşedinţa tinerei perechi la Sunderland
House. El rămase să locuiască la Montenuovo Palace.
Potrivit dispoziţiilor sale exprese, Henry Sunderland
şi soţia fură primiţi după toate regulile protocolului.
Majordomul îi aştepta în josul scării. Optsprezece
lachei înşiruiţi pe două rânduri, străjuiau cascada de
trepte săpate în marmură albă.
Intimidată de această pompă, Margaret urcă încet
scara, purtându-şi cu grijă copilul. Henry, indispus de
această ostentativă primire, o sprijinea de braţ,
surâzându-i în semn de încurajare.
În marele hol aşteptau patru femei de vârstă

— 1136 —
mijlocie. Prima, îmbrăcată într-o rochie cafenie de
mătase, purta un enorm buchet de gladiole. Celelalte
trei femei erau în negru. Înapoia lor stăteau aliniate
opt cameriste tinere, cu bonete şi şorţuri albe de
dantelă.
Ceva mai la dreapta, aştepta solemn Norman
McKreely, primul secretar al lui Richard Sunderland.
McKreely albise la tâmple, dar îşi purta cu aceeaşi
tinerească prestanţă fracul cenuşiu. Făcu trei paşi în
întâmpinarea tinerei perechi, se înclină, apoi rosti
câteva cuvinte de bun sosit, în numele marchizului de
Beauclair. Margaret era atât de emoţionată, încât nici
nu le înţelese.
Femeia în rochie cafenie oferi Margaretei buchetul
de gladiole, rostind un compliment de circumstanţă,
însoţitoarele ei şi cele opt cameriste făcură o adâncă
reverenţă.
McKreely îi prezentă pe cele patru femei: Mrs.
Eleanor Marsh, housekeeper, Mrs. Gwyn Mac Donald,
guvernanta micului Benjamin, Mrs. Adela Gorham,
doică şi Mrs. Fanny Martinet, prima garderobieră.
Spre stupoarea personalului de serviciu, Margaret
Sunderland dădu mâna cu fiecare în parte. Voi să
repete gestul şi faţă de cameriste, dar Henry o
împiedică la timp. Zâmbind cu indulgenţă faţă de lipsa
de savoir faire a nevestei sale, o luă de braţ.
— Condu-ne spre apartamentul nostru, Jarvis,
ordonă el majordomului.
Precedaţi de maiestuosul servitor, urcară o scară
semicirculară şi se angajară într-un coridor larg,
împodobit cu statui şi tablouri, de-a lungul căruia se

— 1137 —
înşiruiau uşi înalte, cu câte două canaturi.
Majordomul se opri în dreptul unei uşi. O deschise
solemn.
— Apartamentul doamnei, rosti el grav.
Apartamentul domnului se află la capătul coridorului.
Margaret se uita nedumerită de la majordom la
Henry şi de la Henry la majordom. I se cerea să
doarmă singură în cameră? După ce se măritase? Îi
venea să râdă. Aşa ceva nu mai auzise. Ciudate
obiceiuri aveau londonezii.
Henry se încruntă:
— Cine a dat dispoziţia aceasta? întrebă el roşindu-
se.
McKreely se plecă la urechea sa.
— Mr. Richard Sunderland, Sir. Este dispoziţia sa
expresă. Tatăl dumneavoastră doreşte ca Mrs.
Margaret Sunderland să se deprindă cu condiţiile de
viaţă ale lumii din care face parte.
Lecţia era aspră. Henry nu protestă. Nu voia să-şi
indispună părintele. Va şti să ocolească opreliştea.
Nimeni nu-l putea împiedica să doarmă în
apartamentul nevestei sale. Amestecul acesta făţiş în
căsnicia sa începea totuşi să-l enerveze.
Îndată ce Margaret intră în apartamentul ei, Mrs.
Fanny Martinet şi cinci din cele opt cameriste o şi
luară în primire. O dezbrăcară ca pe un manechin, în
vreme ce Mrs. Martinet îi răscolea prin cele două
cuferaşe, căutând o rochie de interior. Spre uimirea ei
nu găsi nici un veşmânt corespunzător. Cele două
cameriste care aveau misiunea să o secondeze în
orânduirea garderobei, nu avură de prins în

— 1138 —
dulapurile de lemn de trandafir cu sute de umeraşe,
decât trei rochii atât de simple, încât nici ele – deşi
erau femei de serviciu – nu ar fi catadicsit să le poarte.
Când se văzu goală în mijlocul stolului de slujnice
aferate, Margaret fu cuprinsă de o ruşine atât de
năvalnică, încât îi veni să plângă.
— Baia vă aşteaptă, Madame, vesti o cameristă.
Margaret se uita disperată la copilul aşezat între
perne, pe o canapea acoperită cu mătase verde, bogat
înflorată. În aceeaşi clipă se auzi o bătaie în uşă.
Fără să ţină seama de cameriste, Margaret smulse
înspăimântată din mâna uneia din ele o cămaşă, cu
care-şi acoperi goliciunea.
Mrs. Gwyn Mac Donald şi Mrs. Adela Gorham îşi
făcură intrarea. Grave şi autoritare, îşi legănau
rotunjimile impozante, ca nişte gâşte ce păşesc pline
de importanţă. Mrs Gorham luă pe micul Benjy în
braţe şi cu aceeaşi gravitate, se înapoie spre uşă,
urmată de Mrs. MacDonald.
— Ce faceţi cu copilul? strigă Margaret, repezindu-
se în urma lor.
Mrs. MacDonald o privi cu mirare.
— Îl ducem în apartamentul său. Din clipa aceasta,
Mrs. Gorham şi cu mine răspundem de copil.
— Benjy rămâne cu mine! protestă Margaret care
tremura de emoţie, de frig şi de frică.
— Madame…
— Nu vă dau voie să-l luaţi, strigă Margaret, în
pragul unei crize de isterie.
Mrs. MacDonald respiră adânc, silindu-se să-şi
păstreze calmul.

— 1139 —
 — Regret, Madame, dar dispoziţiile primite sunt
formale. Mr. Richard Sunderland mi-a pus în vedere
să-l cresc pe Master Benjamin aşa cum se cuvine.
Trebuie să înţelegeţi şi dumneavoastră… Este nefiresc
ca un copil să fie ţinut în camera mamei sale. Uzanţele
nu permit…
Fără să ţină seama de privirile rugătoare şi
deznădăjduite ale Margaretei, deschise uşa doicii, care
salută şi ieşi cu copilul.
Mrs MacDonald făcu o reverenţă adâncă, şi părăsi
camera.
În faţa uşii închise, Margaret izbucni în plâns.
Plângea cu hohote, fără să se poată stăpâni. Plângea
fiindcă era goală şi o copleşea ruşinea, fiindcă îi
luaseră copilul, fiindcă Henry era departe de ea,
fiindcă se simţea îngrozitor de nenorocită şi de
singură. Cameristele o priveau uluite, făcându-şi pe
furiş semn cu cotul.
În seara aceea, Margaret cină numai cu Henry. Se
aflau într-o cameră mai lungă şi mai înaltă decât
biserica din sat.
La un capăt al încăperii se afla un somptuos bufet
Queen Anne cu o marchetărie complicată pe fond
întunecat, care vădea o accentuată influenţă olandeză.
Girandole de cristal împrăştiau ploaie de lumină peste
tăvile cu mâncăruri orânduite şi decorate extravagant.
Tapiserii cu subiecte cinegetice îmbrăcau pereţii.
Tavanul ornamentat cu stucaturi aurite, sclipea ca o
uriaşă broşe de aur. În mijlocul încăperii se afla o
masă lungă, la care ar fi încăput comod patruzeci de
persoane. În seara aceea, numai Henry şi Margaret

— 1140 —
ocupau cele două capete ale mesei.
Ochii ei erau încă roşii de plâns. Înainte de a fi se
servi cina, avuseseră o discuţie neplăcută şi pentru
unul şi pentru celălalt. Margaret ceruse lui Henry ca
Benjamin să-i fie înapoiat. Era mai mult decât o
rugăminte. Într-o explozie de furie şi disperare,
declarase că nu poate trăi fără copil. Henry o liniştise
cu greu. Ore întregi se străduise să-i demonstreze că
un copil cu perspectivele de viitor ale lui Benjamin
avea nevoie de o creştere aleasă. Copilul rămânea sub
acelaşi acoperiş cu maică-sa. Nu era deajuns?
Margaret putea să-l vadă oricând în timpul zilei.
Nimeni nu o împiedica să-i supravegheze educaţia.
Măsurile luate de socrul ei nu urmăreau s-o jignească.
Richard Sunderland avea în vedere numai binele
nepotului său. Margaret nu trebuia să-l indispună,
făcând dificultăţi tocmai acum, când lucrurile
mergeau atât de bine.
În cele din urmă, ea se înclinase în faţa faptului
împlinit. Nu o convinseseră argumentele lui Henry. Îşi
dădea însă seama, că nu-i rămânea altă alternativă. În
casa aceea mare, se simţea ca într-o temniţă. Nu-i
rămânea decât să accepte hotărârile socrului, în care
ajunsese să vadă un duşman înverşunat.
După această discuţie între patru ochi, trecuseră la
masă, Margaret nu avea poftă de mâncare.
Sufrageria uriaşă, mâncărurile stranii, servitorimea
care o servea în tăcere, o intimidau.
Pe Henry abia îl mai vedea printre sfeşnicile de
argint, cu lumânări aprinse şi printre vasele de cristal,
din care se revărsau flori mari, viu colorate. O

— 1141 —
intimidau cuţitele şi cuţitaşele, lingurile şi linguriţele,
furculiţele mari şi mici, orânduite în faţa farfuriei. Nu
ştia cum să le folosească. Cu paharele aliniate după
mărime, ca ţevile unei orgi, se descurcă mai uşor.
Valetul îi umplea pahar după pahar, odată cu fiecare
serviciu. Vinuri albe, negre, chihlimbării, purpurii,
defilau parcă într-un interminabil coşmar. Dacă şi-ar
fi pus mintea să le bea pe toate, s-ar fi îmbătat, mai
straşnic decât bătrânul Long Ben, cel mai renumit
beţivan din Cardiff.
O terorizau şi privirile scrutătoare ale personalului
de serviciu. Sub ploconelile lor servile, desluşea numai
ostilitate şi dispreţ. Servitorii o socoteau de-a lor şi
deci o intrusă în locul pe care-l ocupa. Nici cele patru
doamne şi nici cameristele afectate serviciului ei
personal nu uitau că actuala Mrs. Henry Sunderland
era fata unui muncitor din Cardiff. O gâsculiţă
provincială, care nu avea nici scuza de a fi londoneză.
După masă, care fu pentru ea o adevărată tortură,
trecură într-un salon alăturat, unde li se servi
cafeaua. În sfârşit, erau iarăşi singuri. Margaret
suspină uşurată. Pentru prima oară în cursul acelei
zile, schiţă un zâmbet, care o înfrumuseţă, aşa cum o
rază de soare strecurată printr-o spărtură de nori
înfrumuseţează un colţ de ţară saturat de ploaie.
Henry se bucură sincer. În sfârşit, o recunoştea pe
Margaret. Pe Margery a lui.
— Ce bine mă simt numai cu tine, spuse ea, trecând
pe canapeaua pe care stătea Henry.
El o mângâie pe obraz.
— Eşti atât de frumoasă, Margery!

— 1142 —
 — Ai uitat că nu mai ţi-e îngăduit să-mi zici
Margery, râse ea înseninată.
— Ai dreptate, Margaret. Dar în intimitate…
— Cum?
— Când suntem numai noi doi, nu ţi-ar place să-ţi
spun Margery?
Ea îi sărută mâna, de care îşi lipi apoi obrazul.
— Fireşte că mi-ar place. Mi-ar aminti de Cardiff, de
zilele fericite de acolo.
— Bineînţeles, va trebui să fiu atent, să nu scap un
Margery în faţa tatălui meu.
— Da, da. Să te fereşti.
După câteva clipe de tăcere Henry zise:
— Îţi dau o veste. Mă tem că n-o să-ţi placă.
Ea îl privi alarmată.
— Sunt nevoit să te las singură câteva zile. Mâine va
trebui să plec în zori la Notthingham. E vorba să
cumpărăm o mină de cărbuni. Tata vrea să-i raportez
constatările mele.
Raza de soare pieri de pe chipul Margaretei.
— Nu s-ar putea să mă iei cu tine? Mi-e frică să
rămân singură la Londra.
— Singură? grăi el nedumerit. Nu ai copilul cu tine?
Nu te afli în casa ta?
— De casa asta mi-e frică, rosti Margaret lipindu-se
de el. E atât de mare…
— Te-aş lua cu mine, Margaret, dar nu se poate. Nu
plec într-o călătorie de plăcere… Aşa că ai să fii
cuminte şi ai să mă aştepţi… Până la înapoierea mea,
vei avea tot timpul să te familiarizezi cu casa aceasta
mare. Acum este a ta.

— 1143 —
 Margaret rămase cu capul rezemat pe pieptul lui.
După câteva momente, rosti iarăşi.
— Te-aş ruga ceva, Henry.
— Spune!
— Făgăduieşte-mi mai întâi că ai să-mi îndeplineşti
dorinţa.
— Îţi făgăduiesc Margaret. Cum aş putea să te
refuz?
— Pe timpul lipsei tale, aş vrea să mănânc în odaia
mea… E mai simplu. Şi am să mă simt mai în largul
meu.
Henry râse.
— Bine. Poţi să iei masa în camera ta.
Margaret oftă bucuroasă, ca şi cum i s-ar fi ridicat o
piatră grea de pe inimă.
— Ah, să nu uit, zise Henry. Mâine te va vizita
Madame Grillon, cea mai bună croitoreasă din Londra.
E necesar să-ţi comanzi câteva rochii… Şi de pălării ai
nevoie. Mrs. Henry Sunderland trebuie să facă figură
onorabilă în lumea aceasta de snobi. Să nu te
scumpeşti. Nota de plată mă priveşte pe mine. La
Cardiff erai cea mai frumoasă fată. La Londra, vei fi
cea mai frumoasă lady…
Raza de soare lumină iarăşi chipul Margaretei.
— Am să fac orice, Henry, numai să-ţi fiu pe plac,
rosti ea încet. Orice, adăugă ea cu solemnitate
copilărească. Îţi jur!

Margaret era o preocupare secundară pentru

Richard Sunderland, iar reorganizarea Băncii Anglo-
American – un pretext. Înlocuirea lui William McFee,

— 1144 —
care îmbătrânise tot trăgând în ham, era necesară.
Însă în nici un caz nu constituia o problemă capitală.
Scopul de căpetenie pentru care Richard hotărâse
să-şi prelungească şederea la Londra, era aceeaşi
chestiune a piaştrilor mexicani. Băncile engleze şi
olandeze care intraseră în legături de afaceri cu
Ouvrard nu primiseră cu pasivitate vestea prăbuşirii
acestuia. Reprezentanţii lor continuau să conteste
autoritatea lui Richard Sunderland. Acesta, după ce
obţinuse concesiunea exploatării metalelor preţioase
din Americile spaniole, declarase nule şi neavenite
toate contractele încheiate de Ouvrard cu firmele din
Anglia şi Olanda. Procesele intentate casei Sunderland
în faţa tribunalelor britanice ameninţau să se
eternizeze. Avocaţii lui Richard, experţi în chiţibuşuri
procedurale, amânau rezolvarea proceselor la
calendele greceşti.
Băncile reclamante nu renunţară la luptă. Întrucât
mijloacele legale nu dădeau rezultate, folosiră şi
procedee mai dubioase. Richard observă astfel că
transporturile de piaştri întâmpinau dificultăţi
crescânde. Nave de corsari îi interceptau corăbiile care
părăseau porturile Vera Cruz, Havana şi Caracas.
Escadre britanice răsăreau ca din senin în calea
vaselor sale de transport, confiscând încărcătura, sub
cuvânt că era destinată unor state aflate în război cu
Marea Britanie.
Repetarea sistematică a acestor acţiuni duşmănoase
îl silise să suspende temporar transporturile de aur.
Până la data de 1 iunie 1806, când luase această
măsură, reuşise să treacă în Statele Unite zece

— 1145 —
milioane de piaştri. Două transporturi de câte un
milion fuseseră capturate de nave militare britanice,
iar un alt milion căzuse pradă corsarilor.
Richard avea convingerea că autorităţile coloniale
spaniole nu erau străine de aceste acţiuni. Anumiţi
funcţionari superiori, în curent cu mişcările de piaştri,
scăpau indiscreţii generos răsplătite. Era limpede că
unii corsari lucrau pentru firmele britanice şi
olandeze, ce pretindeau a se înfrupta din comorile
mexicane.
Richard îşi propuse să acţioneze pe două căi pentru
a scurge piaştrii spre Statele Unite.
În primul rând, să-şi mărească şi să-şi înarmeze
puternic flota comercială. Pentru realizarea acestui
obiectiv, dădu puteri depline lui Adrien de Beaulieu,
încredinţându-i şi conducerea flotei. Căpitanul
Nathanael Fanning, care nu corespunsese acestei
misiuni, fu concediat fără menajamente.
A doua măsură era mai delicată, căci implica
negocieri directe cu Cabinetul Britanic. Planul lui
Richard era îndrăzneţ. Să obţină autorizaţia
guvernului de a transporta piaştrii în Anglia, care
ducea mare lipsă de monedă, iar valoarea lor să fie
decontată pe continent. Acest proiect avea sorţi de
izbândă, datorită unor împrejurări care îi serviră de
minune interesele.
La 23 ianuarie murise premierul William Pitt,
adversarul ireductibil al Franţei. Prăbuşirea celei de-a
Treia Coaliţii, căreia Napoleon îi dăduse lovitura de
graţie la Austerlitz, doborâse şi pe primul ministru
britanic. Umilitoarea pace de la Pressburg, impusă

— 1146 —
Austriei de către împăratul Franţei şi eclipsa Rusiei
ruinau toate calculele politice ale Angliei. Marea
Britanie rămânea singură în faţa formidabilei forţe
economice şi militare pe care o reprezenta Imperiul
Francez. Succesul de la Trafalgar nu precumpănea
dezastrul de la Austerlitz.
Noul cabinet prezidat de lordul Grenville, care îşi
rezervase postul de Prim Lord al Trezoreriei, cuprindea
pe lângă un grup de personalităţi ostile politicii active
a regelui şi pe Charles Fox. Lui Fox i se atribuise
portofoliul Afacerilor Străine. Or, acesta nu-şi
ascunsese niciodată sentimentele francofile. După
semnarea păcii de la Amiens, fusese primul om politic
englez care vizitase Parisul şi stătuse de vorbă cu
Primul Consul.
Charles Fox îşi inaugură activitatea de şef al
departamentului Afacerilor Străine, printr-un act de
curtenie internaţională şi printr-un gest de prietenie
faţă de Napoleon. Într-o scrisoare adresată lui
Talleyrand, îl anunţă că ordonase expulzarea unui
aventurier francez, pe nume Guillet de la Gevrillière,
care se oferise să asasineze pe împăratul Franţei.
Individul fusese debarcat într-un port îndepărtat de
Franţa, spre a fi pus astfel în imposibilitate de a-şi
îndeplini planul.
Talleyrand mulţumi cu aceeaşi curtenie. Acest
schimb de scrisori între cei doi miniştri de afaceri
străine era simptomatic. „Bate vânt de pace”, spuneau
oamenii bine informaţi.
Richard cunoştea, intenţiile pacifice ale lui Charles
Fox. Făcu deci o vizită la Downing Street. Fox îl primi

— 1147 —
cu amabilitate. Se cunoşteau de peste treizeci de ani,
datorită lui Gerald Eastleigh. De atunci, abia dacă se
mai întâlniseră de patru sau cinci ori. Dar celebritatea
politică a lui Fox şi fulgerătoarea ascensiune a lui
Richard în lumea marei finanţe făcuseră ca cei doi
bărbaţi să nu se piardă din vedere. O altă împrejurare
contribuise şi mai vârtos la realizarea unui climat de
simpatie între Richard şi Fox. Resursele materiale ale
acestuia din urmă nu fuseseră niciodată la înălţimea
talentului său politic. Prin intermediul lui
Queensberry, Fox obţinuse mai multe împrumuturi de
la Anglo-American Bank. Aşa ceva nu se putea uita.
Era firesc ca în aceste condiţii, Richard să fie ascultat
cu atenţie binevoitoare. Propunerea lui era legată de
noua conjunctură politică, favorabilă încheierii unei
păci cu Franţa.
Acceptând să importe piaştrii spanioli, în scopul
decontării lor ulterioare pe continent, Anglia îşi înviora
propria sa monedă, recolta beneficii importante şi îşi
asigura condiţii politice favorabile la tratativele de
pace, ce urmau să se deschidă.
Acesta era aspectul public al afacerii. Mai era şi un
aspect confidenţial, care privea interesele private ale
participanţilor.
Păţania lordului Melville, trimis în judecata Camerei
Lorzilor, sub învinuirea de a fi deturnat fondurile
Amiralităţii şi de a le fi folosit în speculaţii la Bursă,
impunea oamenilor politici ai Angliei să acţioneze
prudent înainte de a mai face confuzie între tezaurul
statului şi propriul lor buzunar.
Cu toată circumspecţia sa, Charles Fox ajunse la

— 1148 —
concluzia că afacerea propusă de Richard Sunderland
nu era compromiţătoare. Până şi intransigentul Pitt
aprobase în 1805 un import de patrusprezece milioane
de piaştri, a căror valoare fusese decontată pe
continent. E adevărat că mai târziu îşi schimbase
punctul de vedere, interzicând alte noi transporturi.
Fox făgădui să prezinte şi să susţină această
propunere la prima şedinţă a Cabinetului. Spera să
obţină un rezultat pozitiv. Era evident că încheierea
unui acord între Trezoreria Britanică şi casa
Sunderland-Beauclair ar atrage o furtună de proteste
din partea băncilor din City. Dar în privinţa lor, Fox
era hotărât să lucreze cu puţine menajamente.
În sânul Cabinetului, discuţia proiectului stârni
oarecari dificultăţi. Lorzii Harwick şi Petty,
reprezentanţii partidului Whig – mai accesibil
tranzacţiilor subtile – înclinau pentru o rezolvare
favorabilă. Windham şi lordul Spencer, care făcuseră
parte şi din precedentul guvern, se pronunţară
împotriva proiectului. Nu voiau să acorde avantaje
Franţei înaintea încheierii păcii. Celelalte opinii nu se
polarizaseră încă. Queensberry spera să câştige de
partea lui Richard pe lordul Moira, ce reprezenta în
guvern interesele prinţului de Walles şi ale prietenilor
acestuia.
Lordul Sidmouth luase, nu demult, atitudine
împotriva casei Sunderland, acuzând-o că sprijină
financiarmente Franţa şi Spania, vrăjmaşele Angliei.
Lordul Harwick adoptase o poziţie diametral opusă.
Richard Sunderland, spunea el, acordase
împrumuturi Prusiei şi Austriei, aliatele Marei Britanii

— 1149 —
şi participa energic la efortul de înarmare al forţelor
militare engleze. Trebuia deci susţinut. Lordul Spencer
replicase cu dispreţ: „Nu pretindeţi oamenilor din
categoria marchizului de Beauclair să îmbrăţişeze cu
entuziasm şi sinceritate o cauză. Din principiu sprijină
tabăra ce-i garantează cele mai frumoase beneficii. La
nevoie nu se dă înapoi să susţină ambele tabere, cu
condiţia, bineînţeles, ca şi una şi cealaltă să-i asigure
profituri de război”.
Discuţia rămase deschisă. Se căzu totuşi de acord a
se autoriza transporturile de piaştri, în cazul
deschiderii tratativelor de pace cu Franţa. Formula
aceasta îl silea pe Richard să se înapoieze la Paris.
Numai acolo putea încerca să determine pe Talleyrand
a răspunde binevoitor tatonărilor de pace ale Angliei.
Pentru Richard, tratativele aveau şi un aspect rizibil.
El, mare producător de armament, acţiona în calitate
de emisar al înţelegerii între popoare. Se şi vedea
caricaturizat în ziare sub trăsăturile grotesc exagerate
ale unui porumbel al păcii. Nu-l cunoşteau însă bine,
cei care şi-ar fi închipuit că Richard Sunderland ar fi
fost în stare să activeze cu sinceritate pentru
curmarea războiului. El nu dorea decât un armistiţiu
care să-i îngăduie a intra în posesia piaştrilor. După
aceea, „să vină prăpădul”. Ar fi aprins cel dintâi torţa
războiului.
Nu se îndura însă a pleca la Paris, înainte de a se
celebra căsătoria lui Robert cu Lady Sarah. Îşi
compătimea feciorul nevoit să-şi lege soarta de o
asemenea pocitanie, dar interesele dinastiei
Sunderland-Beauclair erau mai presus de orice. În

— 1150 —
definitiv, după ce-i va turna slutei un copil sau doi, n-
avea decât să-i dea cu piciorul. Copiii vor asigura
intrarea bunurilor familiei Montorgueil în patrimoniul
dinastiei Sunderland. Acesta era esenţialul.
Potrivit înţelegerii lui Robert cu Montorgueil, data
ceremoniei fusese fixată la 1 iulie. Până atunci mai
erau două săptămâni. Richard se temea să nu
intervină vreo complicaţie, care să ducă la noi
amânări. Era neîndoios că Montorgueil n-ar mai fi
îngăduit repetarea afrontului făcut de Henry
Sunderland fiicei sale.
La 20 iunie, Richard primi de la Robert o scrisoare
ce-l lăsă fără glas.

„Montorgueil Castle
15 iunie 1806

Sir
Îmi permit să vă cer autorizaţia de a mă căsători cu
Lady Sandra Montorgueil. Înălţimea sa contele şi-a dat
asentimentul.
Această alterare a înţelegerii intervenită între
dumneavoastră şi contele de Montorgueil, a devenit
necesară, datorită unor împrejurări pe care îmi voi
îngădui să le dezvolt îndată ce-mi va fi posibil să mă
prezint înaintea Înălţimii Voastre.
Cunosc sentimentele de afecţiune ce le-aţi nutrit
întotdeauna Lady-ei Sarah. Preţuirea înaltelor ei
virtuţi, v-au făcut să aşteptaţi cu nerăbdare clipa în
care să o puteţi numi nora dumneavoastră preferată.
Dar soarta, mai puternică decât noi, a hotărât altfel.

— 1151 —
 Faţă de aceasta, Sir, vă rog să aveţi bunăvoinţa şi
înţelegerea de a mă dezlega de angajamentul luat faţă
de Lady Sarah îngăduindu-mi totodată să cer mâna
Lady-ei Sandra.
Vă asigur că Lady Sandra va fi o noră iubitoare şi
respectuoasă. Îşi va cunoaşte îndatoririle faţă de
dumneavoastră, cel puţin tot atât de bine ca şi Lady
Sarah.
În aşteptarea unui răspuns favorabil, rămân al
dumneavoastră respectuos şi ascultător fiu
Robert.”

Richard izbucni în râs. Extraordinar diplomat fusese

Robert, de vreme ce izbutea această magnifică
lovitură. Scăpase de slută, se însura cu o fată superbă
şi executa totodată dispoziţiile tatălui său. Autorizaţia
paternă îi era implicit dată. Şi încă din tot sufletul.
Cu acelaşi curier sosi şi o scrisoare laconică din
partea contelui de Montorgueil, care îşi dădea
consimţământul la căsătoria fiicei sale Sandra cu
Robert Sunderland. Frazele erau reci, protocolare. Sub
pojghiţa lor ceremonioasă se desluşea totuşi
contrarietatea.
Ce se întâmplase? Ce anume îi impusese această
renunţare la principiile sale stricte de a-şi căsători în
primul rând fiica mai mare?
În linii mari, Richard îşi imagina mersul
evenimentelor. Robert o cucerise pe Sandra, reuşind a
răsturna ordinea prestabilită a căsătoriilor. Cum
procedase? Aceasta era întrebarea!

— 1152 —
 Richard Sunderland nu era departe de adevăr.
Robert o captivase pe Sandra în împrejurări demne să
alcătuiască tema unei comedii.
După plecarea tatălui său la Londra, Robert
rămăsese la Montorgueil Castle, cvasisechestrat de
Lady Sarah, care nu voia să-l piardă din mână.
Tocmai această împrejurare o deservi. Robert se
vedea zi de zi cu Sandra. Frumuseţea, prospeţimea ei
virginală erau extrem de atractive. Robert îşi pusese în
gând să-i câştige iubirea. Dar spre a-şi duce planul la
îndeplinire, trebuia să-şi supravegheze fiecare gest,
spre a nu da nimic de bănuit contelui sau Lady-ei
Sarah. Abil, înconjură pe Sandra cu atenţii delicate.
Nici el nu era lipsit de farmec. Sandra ajunse să-l
adore, aproape fără să-şi dea seama.
Robert ştia că zeul Amor e zugrăvit gol, fiindcă
dispreţuieşte ruşinea. Dragostea timidă şi
neîmpărtăşită nu are sorţi de izbândă. Într-o seară,
făcu în aşa fel, încât să o întâlnească pe Sandra
singură pe un coridor slab luminat. Profitând de faptul
că nu erau văzuţi de nimeni, îşi jucă marea carte. O
apucă în braţe şi o sărută pe gură. Împotrivirea ei,
datorată mai mult surprinderii decât pudoarei
ofensate, nu dură mult. Robert îi aştepta cu teamă
reacţia. Dacă va face scandal, totul era pierdut.
Spre satisfacţia sa, Sandra nu numai că nu îşi
prelungi împotrivirea, dar după câteva clipe de luptă
lăuntrică răspunse la sărutările lui. I se smulse apoi
din braţe şi dispăru în camera ei. Era şi timpul. La
capătul coridorului apăruse Sarah. În seara aceea,
Sandra nu coborî la masă, pretextând o uşoară

— 1153 —
indispoziţie.
A doua zi, însă, se prezentă la micul dejun.
Dragostea nu are nevoie de şcoli înalte spre a se
desăvârşi. Privirile Sandrei, chipul, gesturile ei,
reflectau iubirea. Dar această chemare era numai
pentru Robert. Faţă de Sarah şi tatăl ei se comporta
cu aceeaşi rezervă.
Din nefericire, Sarah se ţinea scai de Robert. Nu le
îngăduia nici un moment de singurătate. Instinctul ei
de femeie îi vestea primejdia? Sandra se folosea de tot
felul de şiretlicuri spre a strecura lui Robert o privire
încărcată de dragoste, o bezea timidă, ori o fluturare
de mână. Pe măsură ce se apropia data nunţii, Sarah
devenea tot mai nervoasă, mai bănuitoare. Era
geloasă, dar nu-şi putea preciza bănuielile. Simţea în
aer o ameninţare surdă, care o înspăimânta.
În ziua când contele dădu la scris anunţurile de
nuntă, Sarah suferi cea mai cumplită deziluzie. De
mai multă vreme, observase că Sandra se culca foarte
târziu. Camerele lor erau alăturate. Pe sub uşă se
strecura seară de seară o dungă de lumină, care nu
dispărea decât după miezul nopţii. Sarah era intrigată.
Ce se întâmpla cu Sandra? De la o vreme, aceasta se
schimbase. Era mai palidă, mai distrată, mai
gânditoare. La întrebările când directe, când
meşteşugite ale surorii ei, Sandra răspundea evaziv.
În seara aceea, Sarah hotărâse să facă investigaţii
mai adânci, spre a dezlega enigma Sandrei. Voia să o
ajute cu sfaturile, cu experienţa ei.
Noaptea, după ce Sandra se închise în camera ei,
Sarah se uită prin gaura cheii, sperând să descopere

— 1154 —
firul misterului. Îşi văzu sora scriind scrisoare după
scrisoare. Nemulţumită de conţinutul lor, le rupea
după ce le citea până la jumătate. Pe ultima, o termină
aproape de miezul nopţii. Istovită, se culcă, adormind
cu greu. Toată noaptea Sarah o auzi frământându-se
în pat. Perplexă, căuta cauza acestei stări de spirit.
Sarah observase că sora ei ascunsese ultima misivă
într-o carte de pe masa de scris. În zori, când Sandra
adormi adânc, Sarah se strecură în camera acesteia şi
sustrase scrisoarea din carte.
La lumina roşiatică a zorilor, citi rând cu rând
gândurile intime ale Sandrei, aşternute în slove
mărunte şi delicate ca o dantelă.

„Scumpul meu Robert,

Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Aş fi în stare să ţi-o
repet de zece mii, de o sută de mii de ori. Te iubesc!
Aceste două cuvinte reflectă viaţa, năzuinţele,
idealurile mele…
Te iubesc! Nu mai pot trăi fără tine. Când mă
gândesc că te vei însura cu Sarah, îmi vine să muşc
pernele. Mă sugrumă disperarea. Trebuie să fii numai
al meu, Robert. Sărutările tale îmi ard şi acum buzele.
Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!
Trebuie să rămânem veşnic împreuna. Găseşte tu
soluţia. Tu m-ai învăţat să te iubesc. Tot tu, trebuie
să-mi redai liniştea.
Te iubesc, Robert. Te iubesc! Fiecărei stele de pe cer
i-am mărturisit iubirea ce-ţi port Şi fiecare stea îmi
clipeşte, mă încurajează, îmi spune că şi tu mă
iubeşti.

— 1155 —
 Scumpul meu Robert!
Te iubesc! Am repetat vorbele acestea de atâtea ori,
încât mă tem să nu te plictisesc.
Te iubesc, Robert!
A ta,
Sandra.”

Fiecare cuvânt era o lovitură de pumnal pentru

Sarah! Sângele i se urcase în cap, vederea i se
împăienjenise. Mânia, deznădejdea, ura, o strangulau,
înnebunită, strânse scrisoarea în pumn.
Foşnetul o trezi pe Sandra din somn. Cele două
surori se priviră în ochi. O singură clipă. O clipă în
care şi una şi cealaltă îşi spuseră tot ce aveau să-şi
spună.
— Am să arăt scrisoarea tatei, şuieră Sarah,
cutremurată de furie. Vom vedea ce o să zică. Şi eu te
iubeam!… Aveam încredere în tine!… M-ai trădat!…
Fără să mai aştepte vreun răspuns, părăsi în fugă
încăperea.
Sandra sări din pat. Până să-şi pună halatul de
noapte, Sarah dispăru pe coridor. Cu ochii scăpărând
de mânie, Sandra se apropie de fereastră.
Buza soarelui aşternuse o pată roşie pe cerul de un
albastru viu, ca cerneala de China.
— Puţin îmi pasă dacă află tata, rosti Sandra cu
dârzenie. Puţin îmi pasă. Dacă nu-l iau pe Robert, mă
omor.

Acelaşi lucru îl mărturisi şi tatălui ei. Cu o linişte de

care nu se crezuse capabilă, dar care-i exterioriza

— 1156 —
îndârjirea, îşi repetă ameninţarea.
Montorgueil o privea nedumerit. Toate se
întâmplaseră atât de repede, de surprinzător, încât nu
ştia cum să reacţioneze.
— Da, da, sunt hotărâtă să mă omor, rosti Sandra.
Nu concep să rămân fără Robert. Dacă îl obligi să se
însoare cu Sarah, mă omor.
— Joacă teatru, rânji Sarah. Joacă teatru. A citit
prea multe romane. Acum vrea să le trăiască. Nu se
omoară. Garantez eu că nu se omoară.
Deodată izbucni în plâns. Lacrimile i se prelingeau
pe obraji, de-a lungul nasului coroiat, scurgându-i-se
apoi în gură, ori pe bărbie.
— Îmi fură fericirea… se jelui ea, izbindu-se cu
pumnii în cap. N-o lăsa, tată, să-mi fure fericirea… N-
o lăsa! Robert este al meu!
Montorgueil încercă să folosească argumente
blânde, convingătoare. Îşi dădea seama că fetele lui
fuseseră târâte în vârtejul unei crize care îl depăşea. O
frică surdă îi tăia parcă picioarele.
— Trebuie să fii înţelegătoare, Sandra… Robert este
logodit cu Sarah. Faptul e de notorietate publică.
— Mi-e indiferent.
Montorgueil era perplex. Îi era milă de Sarah. Toată
viaţa îi fusese milă de ea. Sluţenia o lăsa dezarmată în
faţa unei lumi pentru care înfăţişarea exterioară era
aproape unicul criteriu de apreciere. Pentru acest
motiv hotărâse ca Sarah să se mărite cea dintâi. Dacă
accepta ultimatumul Sandrei, o distrugea pe Sarah.
Din nenorocire şi logodnicul împărtăşea sentimentele
Sandrei. Din scrisoarea ei se desprindea limpede acest

— 1157 —
adevăr. În sinea lui, Montorgueil blestemă şi pe Henry
Sunderland şi pe Robert şi pe tatăl său. De când
oamenii aceştia intraseră în viaţa lui, toate îi mergeau
pe dos. Cu excepţia banilor care curgeau gârlă. Dar
bani avea şi el. Ce-i mai trebuise combinaţia cu
Richard Sunderland?
— Dragă Sandra, trebuie să judeci la rece. În lumea
aceasta sunt îngăduite anumite nebunii. Dar şi
nebuniile au o margine. E ruşinos să-ţi clădeşti
fericirea pe nenorocirea altuia. Sarah îl iubeşte pe
Robert.
— Robert nu o iubeşte, zise Sandra cu hotărâre.
— Pentru că l-ai ademenit tu, o acuză amarnic
Sarah. Pentru că ţi-ai pus în gând să mi-l furi…
Se simţea atât de nenorocită! Ce era ea de vină dacă
Dumnezeu o lăsase urâtă? Nu mergea cu inconştienţa
până acolo încât să se creadă frumoasă. Dar avea
suflet bun şi se simţea capabilă a-şi îngriji şi preţui
soţul. Visa să îşi închege o familie. I se umezeau ochii
de duioşie când vedea copii. Pe Robert îl iubea. Şi
Sandra voia să-i distrugă viaţa, să o condamne la o
singurătate veşnică. Odată Sandra măritată, soarta ei
va fi pecetluită. Va muri fată bătrână. Supărăcioasă,
înăcrită, ţâfnoasă, îşi va târî zilele, amărându-se pe
sine şi pe alţii.
Arunca privi disperate tatălui ei. Acesta se uita
dezorientat când la ea, când la Sandra. Cumplită
încurcătură. Montorgueil nu îndrăznea să facă uz de
autoritatea sa paternă. Îşi dădea seama că ar fi
zadarnic. Şantajul cu sinuciderea îl dezarmase. Era
poate o simplă ameninţare. Dar dacă Sandra îşi punea

— 1158 —
ameninţarea în practică? Bunica ei se otrăvise din
dragoste, pentru un ofiţer din garda regală, lăsând un
soţ cumsecade, prea cumsecade chiar, şi patru copii
nevârstnici. Precedentul era primejdios. Nu se cădea
nici să cedeze fără luptă. Ştia că Sarah era
condamnată. Urâţenia o târa la fund ca o piatră
agăţată de gâtul unui sinucigaş.
Era furios pe Robert fiindcă nu-i mărturisise de la
început preferinţele sale pentru Sandra, scutindu-i pe
toţi de aceste complicaţii. În acel caz, el, Montorgueil,
ar fi invocat principiile sale, şi l-ar fi obligat să-şi
respecte angajamentul luat faţă de Sarah… Era însă
greu de rezistat atacului conjugat ai Sandrei şi a lui
Robert. Montorgueil se socotise până atunci un tiran
al familiei sale. Tocmai în aceste momente cruciale
constata că nu era în stare a-şi impune voinţa.
Să-l izgonească pe Robert? Ce rost avea! Sarah ar
rămâne tot nemăritată. Sandra ar săvârşi poate, un
act de nebunie, iar relaţiile sale cu Richard
Sunderland s-ar compromite. De formă ridică o serie
de obiecţii, respinse sistematic de Sandra. Avu o
explicaţie furtunoasă cu Robert, care-l ascultă pocăit,
declarând la sfârşit că inima lui era dăruită Sandrei.
Montorgueil încercă zadarnic să consoleze pe Sarah.
Aceasta se încuie în camera ei, făcând apoi să răsune
castelul de vaiete şi blesteme.
În cele din urmă, contele se înclină în faţa
inevitabilului. Spre a da o palidă satisfacţie fiicei sale
mai mari, declară răspicat Sandrei şi lui Robert că
nunta va fi oficiată în cea mai strictă intimitate, ca în
timp de mare doliu. Pentru Sarah compensaţia era

— 1159 —
iluzorie.
La 1 iulie ceremonia religioasă avu loc în biserica
din Marshfield, localitate situată la vreo zece mile de
Cardiff. Nu asistară decât contele de Montorgueil şi
Richard Sunderland.
Îndată după nuntă, tânăra pereche însoţi pe
Richard la Londra. Călătoria de nuntă, urma să se
facă pe continent. Montorgueil îşi zicea că în lipsa
Sandrei, Sarah se va consola mai uşor.
La 5 iulie, Richard, însoţit de fiii săi şi de nurorile
sale, se îmbarcară pe „Empress of China”. După un
ocol până la Copenhaga, unde discută amănuntele
unui împrumut de două sute de mii de livre destinat
Danemarcei, puse piciorul pe pământul Franţei, la
Dieppe, în dimineaţa zilei de 3 august.
La 7 august sosi la Paris…

— 1160 —
 Capitolul douăzeci şi unu
Şi Sandra şi Margaret păşeau pentru prima dată în
capitala Franţei. Contele de Montorgueil ar fi avut
posibilitatea materială să-şi plimbe fetele pe continent.
Dar în 1793, când izbucnise războiul între
Anglia şi Franţa, Sandra nu avea decât opt ani. La
această vârstă fetiţele stau la adăpostul fustelor
guvernantei, nu călătoresc peste ţări şi mări. De
atunci, războiul îi împiedicase să viziteze alte oraşe
decât oraşele englezeşti, să admire alte privelişti, decât
priveliştile patriei.
Margaret nu ieşise niciodată din Cardiff, cu excepţia
drumurilor până la uzina situată dincolo de periferiile
orăşelului. Un unchi pescar o plimbase de câteva ori
cu barca pe mare. Dar excursiile acelea minunate nu
duraseră niciodată mai mult de două-trei ceasuri. Pe
atunci, pescarii munceau din greu douăzeci de ore din
douăzeci şi patru. Rareori aveau timp să petreacă o zi
întreagă în sânul familiei.
Şi pentru Sandra şi pentru Margareta călătoria
aceasta reprezenta o mare şi romanţioasă aventură.
Căsătorindu-se cu Henry, şi cu Robert, cetăţeni ai
unui stat neutru, dobândeau dreptul de a circula pe
continent fără restricţii. Bineînţeles, această formulă
ideală nu era respectată întotdeauna de autorităţile
competente. În acea epocă eroică, în care evenimentele
de căpetenie erau bătăliile, şi muzica cea mai comună
– zăngănitul armelor, cetăţenii neutri nu erau la
adăpost de şicane. Nu-i încunoştinţase o dată

— 1161 —
Talleyrand pe Richard că Fouché, ministrul poliţiei
Imperiale îl bănuia de spionaj? Un mare număr de
agenţi îl urmăriseră zi de zi. Desele sale deplasări pe
continent, în Statele Unite şi mai ales în Anglia,
dădeau firesc de bănuit. Talleyrand avusese mult de
lucru până îl convinsese pe Fouché că Richard era om
de afaceri şi că nu-l preocupau decât propriile sale
interese. Era prea egoist ca să facă spionaj din
patriotism sau simpatie pentru anumite state şi prea
bogat spre a îndeplini asemenea misiuni în schimbul
banilor.
Mai târziu, Monsieur Fouché realizase beneficii
serioase de pe urma unor speculaţii fericite mijlocite
de Richard. Din ziua în care ministrul se integrase în
clientela gras stipendiată a lui Richard Sunderland,
poliţia imperială încetase a se mai interesa de acesta,
altfel decât cu respect şi simpatie. Atitudinea şefului
suprem se reflecta în comportarea subalternilor…
Ca de obicei, prima vizită a lui Richard după sosirea
sa la Paris fu dedicată ministrului afacerilor străine.
Monsieur Charles de Talleyrand-Périgord se afla în
culmea gloriei. Împăratul îi atribuise principatul
suveran de Bénévent. Richard, informat de această
înaltă cinstire, i se adresă curtenitor, folosind
titulatura de alteţă.
— Monsieur de Beauclair, zise ministrul zâmbind, vă
rog să-mi ziceţi Monsieur de Talleyrand, aşa cum
obişnuiaţi mai înainte. Sunt mai puţin decât o alteţă,
sau… poate mai mult.
Vorbe sibiline ce dezvăluiau totuşi unele trăsături
ascunse ale caracterului său.

— 1162 —
 — Şi acum, dragul meu Monsieur de Beauclair, vă
rog să-mi împărtăşiţi şi mie impresiile culese în cursul
ultimei dumneavoastră călătorii în Anglia. Despre ce
se vorbeşte mai mult?
— Despre funeraliile naţionale ale amiralului Nelson
şi despre moartea lui William Pitt. Anglia e
cutremurată de emoţie şi durere. Mai ales că dispariţia
acestor bărbaţi eminenţi e legată de două evenimente:
Trafalgar şi Austerlitz.
— Trafalgar, cea mai strălucită victorie navală a
Angliei, Austerlitz, magnifica revanşă a lui Napoleon.
— Dezastrul de la Austerlitz a avut pentru englezi o
adâncă semnificaţie. Falimentul unei politici.
— Ştiu. Falimentul politicii de mână forte a lui Pitt
şi a partizanilor săi, zise Talleyrand.
— Cea mai mare parte din membrii actualului
cabinet sunt animaţi de intenţii pacifice, spuse
Richard, spre a sonda terenul. Mr. Fox, cu care am
stat deunăzi de vorbă, mi-a declarat că primul obiectiv
al politicii sale externe este încheierea păcii cu Franţa.
— Fox a fost întotdeauna partizanul unei atitudini
prietenoase faţă de ţara noastră, recunoscu ministrul.
Richard ardea de nerăbdare să afle şi intenţiile lui
Napoleon. Era însă nediplomatic să pună o întrebare
directă ministrului, ori să-i sugereze soluţii.
— Acum câteva zile a sosit la Paris un emisar al lui
Fox. Lordul Yarmouth, spuse Talleyrand.
— Cu puteri depline pentru a negocia pacea? Ar fi
prea frumos.
— Yarmouth are misiunea să tatoneze intenţiile
împăratului, înainte deschiderii unor tratative oficiale.

— 1163 —
Talleyrand râse. E foarte vie dorinţa de pace a
guvernului britanic de vreme ce v-a însărcinat şi pe
dumneavoastră cu o misiune asemănătoare.
Richard făcu un gest de apărare.
— Vă rog să nu interpretaţi greşit prezenţa mea aici,
zise el cu grabă. Nu sunt un emisar al ministerului
Afacerilor Străine al Angliei. Deşi, vă mărturisesc,
această sarcină nu mi-ar fi displăcut. Admit că sunt
oarecum iniţiat în secretele zeilor şi că încheierea unui
tratat de pace între Anglia şi Franţa, mi-ar servi
pentru moment interesele. Interese, Monsieur de
Talleyrand, care sunt în parte şi ale dumneavoastră.
În câteva cuvinte, Richard explică raţionamentul
său. Încetarea stării de război ar uşura transportul
piaştrilor mexicani. Făcu aluzie la beneficiile personale
ce ar reveni ministrului.
— Vreau să fac o precizare, Monsieur de Talleyrand.
Nu ţin ca durata acestei perioade de pace să fie
îndelungată. Un an mi-ar fi de ajuns. În acest răstimp
aş goli vistieriile tuturor coloniilor spaniole din cele
două Americi. După încheierea în condiţii optime a
acestei operaţii, reluarea ostilităţilor n-ar face decât
să-mi favorizeze planurile. Nu trebuie să uitaţi că sunt
fabricant de arme.
— Sinceritatea dumneavoastră mă onorează,
Monsieur de Beauclair, zise Talleyrand zâmbind fin. Vă
răspund cu aceeaşi sinceritate. Şi eu doresc pacea.
Am motivele mele. Mă izbesc însă de intransigenţa
împăratului. E încredinţat că numai după doborârea
Angliei va putea să îngenunche Europa, Asia şi…
Africa. Închipuiţi-vă, de la o vreme visează să creeze

— 1164 —
un regat creştin cu capitala la Constantinopol.
Talleyrand suspină uşor. Napoleon este incontestabil,
un om mare. Dar nu e infailibil. Nu ştie cum şi când
să se oprească.
Richard îl privi uluit.
— Credeţi că ar fi în stare să respingă mâna întinsă
de Anglia? Anglia care a devenit inexpugnabilă după
victoria de la Trafalgar? Numai un nebun ar face
asemenea neghiobie.
— Extremele se ating, Monsieur de Beauclair. E greu
de definit graniţa dintre geniu şi nebunie. Talleyrand
îşi examină distrat manşetele de dantelă. Napoleon,
continuă el, goneşte ventre-à-terre, pe un drum care
duce la dezastru. Uită că o singură ţară nu se poate
război la infinit cu lumea întreagă. Mai devreme sau
mai târziu, duşmanii o vor răpune.
Richard îşi muşcă dezamăgit buzele.
— Împăratul dumneavoastră, Monsieur de
Talleyrand, îmi strică toate socotelile.
Ministrul râse iarăşi.
— Şi mie, Monsieur de Beauclair. Şi mie… Din
nenorocire.
— Înţeleg. La ce vă foloseşte înalta dumneavoastră
poziţie, dacă împăratul vă reduce la simplul rol de
scrib al deciziilor sale?
— Chiar şi în această postură vă pot fi de folos,
Monsieur de Beauclair, surâse Talleyrand.
— Vă rog să nu interpretaţi greşit cuvintele mele,
zise Richard. Iritarea îl făcuse să vorbească mai mult
decât trebuia. Am vrut să spun că e o inconştienţă să
refuzi a te servi de talentele excepţionale ale unui

— 1165 —
diplomat pe care providenţa ţi l-a scos în cale.
— V-am înţeles, Monsieur de Beauclair. Şi pentru a
vă dovedi că nu m-a supărat comparaţia
dumneavoastră – în parte adevărată – voi face tot
posibilul să prelungesc tratativele cu emisarul englez.
Voi încerca să-i dau iluzia că preliminariile păcii ar
putea fi în curând semnate. Sper că în felul acesta
piaştrii dumneavoastră…
Talleyrand îşi lăsă fraza neterminată. Richard se
înclină.
— Este nemărginită recunoştinţa mea pentru
serviciile pe care le-aţi adus în atâtea rânduri casei
Sunderland-Beauclair. Vă asigur că prietenia ce-mi
arătaţi nu va fi răsplătită cu ingratitudine. Şi vă mai
rog să credeţi că dacă voi fi pus vreodată în situaţia de
a alege între împărat şi Charles de Talleyrand, voi
miza cu toată inima pe ultimul.
La aluziile fine ale ministrului, replicase cu un
angajament solemn şi fără echivoc. Talleyrand
răspunse cu diplomatică prudenţă:
— Sper că situaţia de care aţi vorbit, nu se va ivi
niciodată. Totuşi, nu pot decât să vă exprim, la rândul
meu, recunoştinţa pentru prietenia şi devotamentul
dumneavoastră.
Richard şi Talleyrand se despărţiră în cei mai buni
termeni. Identitatea intereselor lor era cea mai sigură
chezăşie a unui sprijin reciproc.
Între Charles de Talleyrand-Périgord, prinţ de
Bénévent, om politic de esenţă superioară şi Richard
Sunderland, marchiz de Beauclair, financiar de mare
suprafaţă, se încheiase o alianţă destinată să zguduie

— 1166 —
din temelii imperiul napoleonian. Un nou personaj
avea să întregească acest straniu triumvirat: Joseph
Fouché, duce de Otranta, ministru al Poliţiei
Imperiale, fost convenţional, fost regicid, astăzi aliat al
unui prinţ, fost înalt ecleziarh şi al unui marchiz,
reprezentant al marelui capital internaţional.

În concepţia lui Richard, resentimentele sale

împotriva politicii napoleoniene erau justificate.
— Omul acesta mă împiedică să duc la bun sfârşit
una dintre cele mai formidabile afaceri ale vieţii mele:
exploatarea coloniilor spaniole din cele două Americi,
explică el într-o zi lui Challais, în vreme ce se plimba
în lungul şi în latul cabinetului de lucru. Îţi dai
dumneata seama ce posibilităţi uriaşe îmi oferă
această concesiune? Abia am smuls-o lui Godoy şi lui
Carlos al IV-lea.
Richard se opri în faţa lui Challais. Stătea ţeapăn,
cu mâinile la spate, cu picioarele depărtate, înfipte
parcă în parchet.
— Am reuşit să mă substitui Spaniei, care a pierdut
virtualmente din mână controlul asupra tuturor
posesiunilor de dincolo de Atlantic. Coloniile cucerite
de Spania cu preţul unor sacrificii uriaşe sunt astăzi
la dispoziţia mea. Aurul, argintul şi pietrele preţioase
din, Noua Spanie şi din viceregatul Perului, din
Caracas şi Guatemala, din Chili şi din Rio de la Plata,
nu aşteaptă decât să intre în tezaurul casei
Sunderland. Şi tocmai acum, când sunt mai aproape
de ţintă ca oricând, Napoleon mă împiedică să-mi
desăvârşesc opera. Datorită acestui om stupid, care se

— 1167 —
încăpăţânează să continue războiul într-un moment
nepotrivit, nu pot scoate din cele două Americi nici un
sfert din metalele preţioase care ar fi astăzi în
stăpânirea mea, dacă mările ar fi libere.
Challais era impresionat de ieşirea lui Richard. Nu
îndrăznea să-i întrerupă monologul.
— Să vină Lafont! strigă Richard, care fierbea ca un
cazan încins la foc năprasnic. Să vină Lafont!
Secretarii se puseră în mişcare. Lafont nu era în
biroul său. Un uşier spuse că Monsieur Lafont nu
părăsise banca.
Pe culoare, secretarii alergau aferaţi.
— Monsieur Lafont!
— Monsieur Lafont e chemat la Monsieur Richard
Sunderland!
— Monsieur Lafont să se prezinte de îndată la
Cabinet!
Jules Lafont devenise un element indispensabil al
mecanismului de precizie pe care-l reprezintă casa
Sunderland.
Din ziua înscăunării sale în fruntea serviciului de
informaţii, Lafont făcuse minuni. S-ar fi zis că îşi
descoperise adevărata vocaţie. Cheltuise bani mulţi,
dar rezultatele obţinute fuseseră deasupra
aşteptărilor. Lafont începuse prin a organiza o reţea de
porumbei călători, care transportau într-un timp
surprinzător de scurt mesaje cifrate de la un capăt la
celălalt al Europei. Cu răbdare şi măiestrie, îşi
recrutase o armată de agenţi răspândiţi prin capitalele
şi marile centre industriale ale vechiului continent,
care nu aveau alt rol decât să culeagă informaţii

— 1168 —
plătite după un tarif generos calculat. Interesaţii se
întreceau să transmită la centru cele mai importante
şi tainice ştiri. Printre agenţii acoperiţi ai lui Lafont se
numărau oameni de rând şi diplomaţi de carieră,
soldaţi şi actriţe, ecleziastici şi lăutari, curteni şi
spioni. Mai ales spioni.
Organizaţia creată de el era de mare folos lui
Richard. Graţie ei, acesta putea urmări nu numai
manevrele tainice ale personajelor politice interesante
pentru evoluţia casei Sunderland, dar şi activitatea
salariaţilor mai mărunţi sau mai suspuşi ai casei sale,
avea de asemenea posibilitatea să controleze ştirile
publicate în presă şi mai presus de orice, să intre cel
dintâi în posesia informaţiilor secrete de mare
importanţă, indispensabile speculaţiilor sale de bursă.
Ajutorul lui Lafont era preţios şi în alte privinţe.
Agenţii săi depistaseră câţiva agitatori care
încercaseră să organizeze muncitorimea din uzinele de
armament şi să o mobilizeze împotriva abuzurilor
conducerii. După înlăturarea acestor elemente din
fabrici, lucrătorii, lipsiţi de conducătorii lor fireşti,
fuseseră reduşi la tăcere şi la neputinţă.
Secretarii lui Richard găsiră în sfârşit pe Jules
Lafont în tezaurul băncii. Verifica mijloacele de
securitate puse de curând în funcţie. Îndată ce Lafont
sosi în biroul lui Richard, acesta îi porunci, fără nici o
introducere:
— Vreau să aflu neîntârziat stadiul discuţiilor
purtate între lordul Yarmouth şi Monsieur de
Talleyrand. Sunt speranţe să se ajungă la o înţelegere
între Anglia şi Franţa? Această înţelegere este dorită

— 1169 —
sincer? Monsieur de Talleyrand spune adevărul când
declară că vrea să ajungă la un acord cu Anglia?
Lafont, nu-ţi notezi punctele pe carnet? întrebă iritat
Richard.
— Prefer să le memorez, Monsieur. Un carnet se
poate pierde.
— Bine. Cum vrei. Dar să-mi răspunzi la toate
întrebările.
— Doriţi, Monsieur, să fiţi informat şi asupra
tratativelor diplomatice purtate în prezent între
Austria, Prusia şi Rusia?
— Pentru moment nu mă interesează. În Europa
oamenii n-au decât să se bălăcească în sânge până la
genunchi. Războiul purtat pe continent nu-mi
stinghereşte planurile. Pe mine mă interesează
încheierea păcii între Franţa şi Anglia. Pe mări, vreau
să am mâinile libere. M-ai înţeles?
— Prea bine, Monsieur se înclină Lafont respectuos.
În patruzeci şi opt de ore îmi voi permite să vă spun
primele informaţii.
Richard zâmbi. Eficienţa calmă a lui Lafont îl
încânta.
— Ce zici, Challais, de tânărul acesta? întrebă el
după plecarea lui Lafont.
— Element excepţional, Monsieur.
— Fouché ar fi fericit să-l aibă în serviciul său.
Challais prefiră între degete lanţul de aur al
lornionului.
— N-ar fi exclus ca Monsieur Lafont să-l servească şi
pe Fouché!

— 1170 —
 Pentru Richard urmară zile de frământare.
Rapoartele primite din partea lui Adrien de Beaulieu,
noul şef al flotei comerciale a casei Sunderland, erau
alarmante. În ultimii trei ani casa pierduse douăzeci şi
două de vase scufundate ori capturate de corsari şi de
forţele navale beligerante. Numai în Marea
Mediterană, piraţii barbareşti capturaseră cinci vase
cu întreaga lor încărcătură. În 1805, paşa din Tripoli
semnase un tratat de pace cu Statele Unite, sub
ameninţarea tunurilor unei escadre americane, care îi
bombardaseră oraşele de coastă. Cuminţirea paşei
fusese temporară. Îndată ce escadra părăsise
Mediterana, piraţii tripolitani îşi reluaseră isprăvile.
În Marea Caraibilor, de-a lungul coastelor Mexicului
şi Floridei, navele înarmate ale casei Sunderland
avuseseră de luptat cu piraţii lui Jean Laffite, care îşi
stabilise cartierul general în Grand Isle din golful
Barataria.
Două nave încărcate cu aur, părăsiseră Lima în ziua
de 12 aprilie 1806. De atunci, nu se mai auzise nimic
despre ele. Le scufundase furtuna în zona Capului
Horn? Eşuaseră pe stânci ori pe vreun banc de nisip?
Căzuseră în mâinile piraţilor? Paguba era uriaşă.
Richard nici nu se gândise a-l învinui pe Beaulieu
pentru aceste insuccese repetate. Mai ales că Adrien
nu-i raportase numai dezastre. În ultimul an reuşise
să transporte în Statele Unite încă zece milioane de
piaştri. Dar lui Richard nu-i era de folos aurul şi
argintul imobilizat în tezaurul băncii Manhattan.
Tezaurul Băncii Sunderland din Paris dădea semne de
anemie. Banca Anglo-Americană din Londra nu mai

— 1171 —
era capabilă să furnizeze la infinit întăriri. Trebuiau
resurse noi. Guvernul britanic plătea la zi armamentul
furnizat de uzinele Sunderland-Montorgueil din
Cardiff. Nu se putea spune acelaşi lucru despre
Mollien, noul ministru de finanţe al Franţei. Tezaurul
pe care i-l lăsase în primire Barbé-Marbois, abia dacă
mai avea ceva praf de aur pe fund. Succesele colosale
ale lui Napoleon restabiliseră totuşi încrederea în
creditul statului francez. Arestarea lui Desprez şi a
acoliţilor săi, care fuseseră obligaţi să restituie peste
optzeci de milioane de franci, oprise hemoragia de aur
a Băncii Franţei. Dar acesta nu era decât un început.
În ciuda stăruinţelor sale, Richard nu izbutise să
primească decât treizeci de milioane din cele două
sute datorate de statul francez. Pentru a obţine acest
rezultat, interveniseră şi Talleyrand şi Fouché.
Alte două mesaje neplăcute sosiră la scurt interval
de la Londra. Lester Woodward, directorul adjunct al
Băncii Anglo-Americane, îi anunţă moartea subită a
lui William McFee, la masa de lucru. Richard simţi o
vagă remuşcare. Grăbise poate, sfârşitul lui McFee,
folosindu-l până în ultimul moment. Posomorât,
aruncă misiva pe masă.
— N-am timp să mă amuz, văitând morţii, rosti el.
McFee a murit. Să-i fie ţărâna uşoară.
Avea totuşi de gând să-i construiască un monument
funerar de marmură neagră. Măreţ, sumbru, cu un
epitaf scris cu litere aurite. Lester Woodward va prelua
provizoriu conducerea băncii.
A doua scrisoare era semnată de Geoffrey
Horncastle. Într-un laconic preambul, Horncastle îşi

— 1172 —
exprima indignarea faţă de purtarea lui Charles
Sunderland.

„Regret că trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă o nouă

ispravă a fiului dumitale.”

Ce năzbâtie a mai făcut? se întrebă Richard,

încreţind sprâncenele.

„Acum câteva zile, la Oxford, Charles a snopit în

bătaie pe lectorul său Leslie Pierson, fiindcă acesta îi
reproşase starea sa de ebrietate. Nemulţumit cu
această răzbunare meschină, Charles i-a mai tras şi
boneta pe ochi, până i-a spart-o în fund. Apoi i-a dat
brânci într-un bazin cu apă. Fapta s-a petrecut în faţa
mai multor studenţi, profund scandalizaţi.”
— De ce n-au intervenit în ajutorul lectorului, dacă
erau atât de scandalizaţi? îşi zise Richard.

„Charles a fost eliminat definitiv din toate

universităţile britanice.”

Richard suspină, apoi continuă lectura:

„Numai datorită intervenţiei lui Queensberry, Leslie

Pierson a renunţat să-l cheme pe Charles în judecată.
Dacă această ispravă ar fi fost izolată, s-ar fi trecut cu
vederea. Năzdrăvăniile fiului dumitale au depăşit orice
limită. În tinereţe, n-am fost nici eu stâlp de
biserică…”
— Bine că recunoşti, mormăi Richard. Te mustră

— 1173 —
conştiinţa. Acum treizeci de ani, ai ucis un om la
beţie. Ai scăpat cu faţa curată fiindcă ţi-a sărit în
ajutor întreg almanahul nobilimii britanice.

„Ştiu să acord circumstanţe atenuante unui

copilandru care face ştrengării. La Charles, însă,
turbulenţa a căpătat un caracter bolnăvicios. Nu trece
zi fără să nu facă o boroboaţă. Folger e disperat. Cu
toată prietenia pe care ţi-o port, renunţ să mă mai
ocup de băiat. Până şi Queensberry e consternat.
Socotesc că numai prezenţa dumitale l-ar mai putea
struni. Dacă şi acest remediu va da greş, previziunile
sunt foarte sumbre.”

Richard prinse imediat sensul acestei aluzii

străvezii. Şi Horncastle se îndoia de facultăţile mintale
ale lui Charles. Ceea ce era grav. Existenţa lui Charles
se confunda cu un nesfârşit lanţ de dezordini.
Rapoartele primite cu regularitate din partea lui Folger
oglindeau o tristă realitate. Într-o noapte, la Londra,
Charles luase cu asalt un bordel din care fusese
expulzat pentru excesele sale şi, în fruntea unei bande
de fii de bani gata, devastase localul, pusese pe fugă
pensionarele şi stâlcise în bătăi pe patroană şi pe
acoliţii ei.
Altădată, trăsese cu pistolul în oglinzile unui mare
restaurant din Haymarket. Urmat de aceeaşi bandă de
turbulenţi incorijibili, dăduse năvală în culisele
teatrului Sadler’s Wells, în seara unei premiere şi
răpise pe actriţa care deţinea rolul titular, spre a da
ocazie unei steluţe din trupă să o înlocuiască.

— 1174 —
Năzbâtiile acestea, şi multe altele, îl costau pe Richard
şi bani şi nervi.
Indiferenţa manifestată faţă de copiii săi în ultimii
ani îşi dădea roadele. Le lăsase mulţi bani pe mână,
socotind că astfel rezolvase problema educaţiei.
Charles era un dezechilibrat. Henry, în ciuda
aparentei sale supuneri şi timidităţi, se însurase
împotriva voinţei paterne, cu o fată de condiţie socială
inferioară. Robert, diplomatul familiei, părea ceva mai
reuşit. Se înapoiase de la Madrid încărcat cu titluri şi
decoraţii. Nu fusese însă în stare să dejoace urzeala
planurilor lui Ouvrard, care împinsese nu numai
Spania, dar şi casa Sunderland-Beauclair la marginea
prăpastiei.
Francis-Andrew, copilul Andreei era inteligent, dar
de o sensibilitate exagerată. Despre Gerald, care
împlinise şapte ani, Richard era informat numai din
rapoartele guvernantei.
Avalanşa de ştiri rele creă lui Richard o stare de
proastă dispoziţie, de pe urma căreia aveau să sufere
toţi cei din jurul său. La cină se cufunda într-o tăcere
respectată cu sfinţenie de cei de faţă. Serviciile se
perindau într-o linişte pe care nu o tulbura decât
zgomotul tacâmurilor mânuite cu mare grijă, ori
sunetul cristalin al vreunui pahar, atins din greşeală
de buza carafei.
Richard stătea în capul mesei. Solemn, taciturn, se
servea câte puţin din numeroasele feluri prezentate de
majordom.
În dreapta lui se aflau Margaret şi Henry, în stânga
Sandra şi Robert. Pentru Margaret, cina era un

— 1175 —
supliciu. Tot timpul simţea aţintite asupra ei privirile
ironice ori dispreţuitoare ale socrului, căruia nu-i
scăpa nici una din măruntele ei greşeli: o bucată de
friptură tăiată cu neîndemânare, un pahar dus la buze
înainte ca şeful familiei să-l fi ridicat pe al său, o
stridie despicată cu stângăcie, un fel de mâncare
exotic privit cu nedumerire…
Margaret adoptase un procedeu utilizat de mai toţi
acei care nu sunt deprinşi cu ceremonialul caselor
mari. Trăgea cu ochiul la ceilalţi convivi, spre a le
imita gesturile.
În contrast cu atitudinea de o firească eleganţă a
Sandrei, stângăciile şi timiditatea ei ieşeau şi mai mult
la iveală. Degetele ei bătătorite de muncă nu reuşeau
să capete albeaţa catifelată a mâinilor Sandrei, în
ciuda îngrijirilor deosebite. Nu ştia să-şi poarte
rochiile scumpe. În toaletele de gală părea mai
ţeapănă decât un manechin de lemn.
Dacă i s-ar fi permis să trăiască în interiorul
apartamentului ei, numai cu Henry şi cu micul Benjy,
ar fi fost fericită. Richard simţea însă o plăcere
perversă să o scoată în lume, să o pună în cele mai
umilitoare situaţii. După înapoierea sa de la Londra,
găsise cu cale să frecventeze saloanele aristocraţiei
legitimiste din cartierul Saint-Germain.
Titlul său de nobleţe, legăturile păstrate în timpul
Revoluţiei cu reprezentanţii nobilimii
contrarevoluţionare, dar mai ales bogăţia sa, îi
deschideau larg porţile palatelor înşiruite de-a lungul
străzilor Grenelle-Saint-Germain, Bellechasse, Saint-
Dominigue şi de la Planche. Legitimiştii intransigenţi îi

— 1176 —
purtau încă pică fiindcă întreţinea relaţii cordiale cu
Talleyrand, hulitul renegat al clasei lor. Richard ştiuse
însă a câştiga simpatia majorităţii locatarilor din
elegantul cartier, prin ajutoarele băneşti acordate cu
calculată generozitate cavalerilor ordinului Saint-
Louis, căzuţi în mizerie. Şi Richard se mândrea cu o
decoraţie, ce constituia un simbol al rezistenţei
legitimiste…

În această epocă, Richard primi de la New York o

veste plăcută. Georgina dăruise lui Adrien de Beaulieu
un fiu, pe nume Raymond. Acesta era primul nepot al
lui Richard care nu intra în familie pe căi deturnate.
Vlăstarul lui Henry şi copilul pe care i-l făcuse
Georginei tânărul Phipps, erau progenituri de
contrabandă.
Prin asociaţie de idei, complicaţiile familiale îi
amintiră şi de fraţii săi. De Aristotle nu mai ştia nimic
de aproape patruzeci de ani. Bietul Aristotle se
pierduse în sălbăticiile vestului îndepărtat. Nici despre
Patrick nu mai avea veşti. Ciudat se mai despart
drumurile în viaţă. Zechariach Abercrombie, acest
pungaş cu diplomă, îl escrocase pe Patrick,
deposedându-l de participarea sa la fabrica de pulberi
de la Terrytown. Încercase să-l dărâme şi pe Richard,
furându-i piaţa Caraibilor. Dar experienţa îl costase
scump. Negrii haitieni, după ce se văzuseră stăpâni pe
insula lor, expulzaseră şi pe agenţii lui Abercrombie.
Bietul Zechariach îşi pierduse toate capitalurile
învestite în Saint-Domingue.
Richard se afundă în fotoliul din faţa biroului său

— 1177 —
încărcat cu hârtii care aşteptau să fie rezolvate. Cu
privirile pierdute în gol, îşi trecea viaţa în revistă.
Eforturile lui fuseseră încununate de succes. Şi nu
ajunsese încă la capătul drumului.
Îşi amintea ziua în care debarcase pentru întâia
dată pe pământul Angliei. Emoţiile, tinereţea, lipsa de
experienţă, visurile, idealurile lui. Călătoria cu
diligenţa de la Portsmouth la Londra, lordul
Shelburne, Benjamin Franklin, apoi anii petrecuţi la
Oxford, Eastleigh, Patricia, ducele de Queensberry,
care jucase un rol atât de important în viaţa lui, sir
James Wythburne, comandorul Jones şi atâţia alţii…
O galerie de oameni, care direct, sau indirect, îi
serviseră interesele, dându-i posibilitatea să urce,
treaptă cu treaptă, scara succesului…
De foarte mulţi nu mai ştia nimic. Îi pierduse pe
drum.
Ce se întâmplase cu Randolphe Boyle, asociatul
firmei Jones and Boyle, English Steel Company, care îi
dăduse primele poveţe după sosirea sa în Anglia? Dar
cu Fordyce? Ori cu Broxton-Gorila? Nici de Halsey nu
mai ştia nimic. Murise?
Dintre portretele care se învălmăşeau caleidoscopic,
se desprindea silueta fină a lui Alexander Hamilton.
Richard aflase că Hamilton fusese ucis în duel de
Aaron Burr… Îl regreta, deşi în ultima vreme relaţiile
lor se răciseră.
Suspinând, se smulse din reverie. Era om de
acţiune. Nu-şi permitea să piardă vremea cu
retrospecţii sentimentale. Lăsa aceste amuzamente
oamenilor fără alte ocupaţii.

— 1178 —
 Reluă rezolvarea corespondenţei. O invitaţie la un
bal oferit de Monsieur de Talleyrand, îi atrase atenţia.
Cartonul aurit se afla în acelaşi plic cu un bilet
semnat de ministrul afacerilor străine.

„Hotel des Affaires Etrangeres

Paris
1 august 1806

Scumpe marchize,
Sper că veţi răspunde afirmativ invitaţiei mele. Ar fi
de altfel în interesul dumneavoastră. Vreau să vă
prezint pe contele de Metternich, ambasadorul
Austriei. Sub aspectul unui gentilom avid de petreceri
se ascunde un diplomat de înaltă clasă. Pentru
dumneavoastră va fi o cunoştinţă utilă. Şi împăratul
mă va onora cu prezenţa sa. Veţi întâlni şi pe lorzii
Yarmouth şi Lauderdale, care în cursul unei
convorbiri mi-au declarat că au cinstea să vă
cunoască

Al dumneavoastră,
Charles de Talleyrand.”

Richard zâmbi.
Ministrul Afacerilor Străine al Franţei îl ruga să
participe la serbarea sa. Dacă satisfacţiile postume
sunt permise, desigur că marchizul Henry de
Beauclair se roteşte ca un păun pe aleile paradisului.
Josiah Sunderland ar manifesta scepticism. Ar prefera
să-şi vadă fiii conducând împreună atelierul de cuţite.

— 1179 —
 Richard era intrigat. Îmbătrânise, de vreme ce
începuse a se gândi la morţi? Sau i se apropia şi lui
ceasul din urmă? Se simţea totuşi vioi şi zdravăn ca la
treizeci de ani.
În orice caz, nu trebuia să moară înainte de a
consolida patrimoniul dinastiei sale. Criza prin care
trecea casa Sunderland era grea. Rezolvarea ei cerea
nervi tari, o excepţională abilitate şi o mare
îndrăzneală. Încrederea în steaua lui nu-l părăsise. La
capătul drumului, îl aştepta izbânda, gloria.
Gloria?… Ciudat. De la o vreme, gloria îl preocupa
mai puţin. Avusese în viaţă tot ceea ce îşi dorise. Cele
mai frumoase femei fuseseră ale lui. Oameni de stat,
regi şi împăraţi îi solicitaseră bunăvoinţa. Ajunsese la
zenitul puterii. Numai setea aprigă de bani nu şi-o
putea potoli. Nu era acesta un semn de îmbătrânire?
Evident, la vârsta lui se putea socoti încă în plină
maturitate. Dar primii fulgi de zăpadă de la tâmple
erau preludiul iernii, al bătrâneţii care nu va întârzia
să vină.
Faţă de iuţeala cu care trec anii, avea obligaţia să
mediteze adânc asupra apusului vieţii. Mai ieri
avusese douăzeci de ani. Timpul zburase. Filozofia
aceasta ieftină, ascundea totuşi o tragedie eternă, pe
care o trăiseră, o trăiau şi aveau să o trăiască
generaţii după generaţii.
Bătrâneţea, aşa cum o concepea Richard, nu avea
nimic plăcut. O aştepta cu teamă şi dezgust. Nu voia
să cadă în nici unul din păcatele ei. Dorea să păstreze
până la adânci bătrâneţe măcar aparenţa tinereţii. Nu
a acelei tinereţi ridicole arborată de unii bătrâni

— 1180 —
groteşti, de o vetustă eleganţă. Se boiesc, îşi canonesc
trupul încorsetându-l atât de strâns, încât simt că le
iese sufletul pe gură şi le strălucesc ochii pe stradă
după pulpele fetelor de cincisprezece ani.
Richard voia să-şi păstreze tinereţea minţii, a
concepţiei, a înţelegerii. Dacă va reuşi să-şi conserve
şi trupul tânăr, cu atât mai bine. Dar în privinţa
aceasta, nu îşi făcea iluzii. Viaţa lui fusese atât de
zbuciumată, încât era imposibil să nu se resimtă mai
târziu…
Gândurile acestea triste, care îl asaltau de la o
vreme, îi lăsau un gust de cocleală. Mai târziu
ajunsese să-l identifice cu gustul de ţărână. Nu pusese
niciodată ţărâna pe limbă. Cu toate acestea avea
senzaţia că era familiarizat cu gustul ei. Poate fiindcă
din ţărână se zămislise şi tot în ţărână îşi va încheia
ciclul vieţii.

Şi Henry şi Robert Sunderland primiseră invitaţii

din partea prinţului de Talleyrand. Ministrul Afacerilor
Străine voia să pună pe Richard şi pe fiii săi în contact
cu societate înaltă a Imperiului.
Monsieur Charles de Talleyrand-Périgord, înălţat la
rangul de prinţ suveran de Bénévent, prin augusta
bunăvoinţă a Maiestăţii Sale împăratul, avea nevoie de
aliaţi în mijlocul acestei lumi pe care se pregătea să o
trădeze. Treptat, şeful diplomaţiei franceze pusese
mâna pe una din poziţiile cheie ale guvernământului
imperial. Prin departamentul Afacerilor Străine trăgea
sfori din culise, păstrând legături cu adversarii din
afară ai regimului, sub paravanul relaţiilor

— 1181 —
diplomatice. Prin Fouché, creat duce de Otranta de
acelaşi prea încrezător suveran, controla poliţia şi
întregul aparat de spionaj şi contraspionaj al statului.
Prin Richard Sunderland-Beauclair îşi asigurase un
suport financiar puternic.
Mărinimos, Talleyrand lăsa armata la dispoziţia
împăratului. Ştia că manevrele sale subterane puteau
anula efectul celor mai spectaculoase bătălii.
Aristocratul Talleyrand nu ierta parvenitului Napoleon
Bonaparte fulgerătoarea lui ascensiune. Îl trăda pe
împărat, aşa cum trădase pe Barras şi Revoluţia, aşa
cum înaintea lor trădase pe regele Louis. „Când
Monsieur de Talleyrand nu conspiră, face trafic”,
spunea despre el Chateaubriand. Numai Napoleon nu
înţelesese acest adevăr, care avea să-l coste foarte
scump.
Pentru Richard Sunderland balul prezenta un dublu
interes. În primul rând avea să schimbe personal
câteva cuvinte cu lorzii Yarmouth şi Lauderdale,
emisarii Angliei. Fără îndoială, că aceştia vor fi
reticenţi. Richard va şti totuşi să le smulgă informaţii
interesante. În al doilea rând va întâlni pe Napoleon.
Era nerăbdător să-l cunoască. Împăratul Franţei se
număra printre puţinii suverani ai Europei, care nu-i
solicitaseră încă împrumuturi. George de Wales,
prinţul de coroană al Angliei, îi datora o sută de mii de
lire sterline. Regele Prusiei, împăratul Austriei şi regele
Spaniei îi conferiseră propriu motu titluri şi decoraţii,
în schimbul sprijinului său financiar. Regele
Danemarcei se înfruptase în repetate rânduri din
creditele acordate de casa Sunderland. Evident şi

— 1182 —
dobânzile erau apreciabile.
Franţa mai datora casei Sunderland o sută douăzeci
de milioane de franci. Datoriile contractate de stat
erau achitate în tranşe mici şi la intervale îndepărtate.
Mollien, ministrul finanţelor, făgăduise lui Challais că
va accepta lichidarea debitelor întârziate. Richard
spera să obţină din partea împăratului dispoziţia de a
i se onora creanţele la termene ceva mai apropiate…
Balul era aşteptat cu nerăbdare şi de Robert
Sunderland şi de soţia sa. Robert avea însfârşit
prilejul să-şi orneze pieptul cu toate decoraţiile primite
în Spania, iar Sandra să apară în toată splendoarea
toaletei de mare gală, creată de Madame Germont,
croitoreasa împărătesei.
În schimb, pentru Henry şi Margaret balul acesta
era o corvoadă. Timidul Henry se gândea cu groază la
clipa în care majordomul îi va anunţa numele în sala
înţesată de invitaţi. Împreună cu Margaret, tot atât de
palidă ca şi el, vor avea de înfruntat curiozitatea,
impertinenţa, orgoliul, indiferenţa, maliţiozitatea,
oglindite în sute de priviri. Margaret era îngrozită.
Perspectiva acestei recepţii arhioficiale o făcea să
transpire anticipat. Dacă ar fi simţit în preajma ei un
bărbat dârz, puternic, un braţ pe care să se sprijine cu
încredere, ar fi fost mai puţin înfricoşată. Henry era
însă mai slab decât ea. În loc să se simtă protejată,
Margaret avea senzaţia unei izolări îngrozitoare. În
familia soţului ei se socotea intrusă. Richard
Sunderland îi era vădit ostil. Robert şi Sandra nu-i
arătau nici o înţelegere. În lumea foburgului Saint-
Germain, lumea familiei Sunderland, întâlnea numai

— 1183 —
dispreţ. Înaltele doamne o ironizau, o ridiculizau, sub
aparenţa celei mai dezarmante politeţi. Râdeau de
rochiile scumpe pe care ea nu ştia să le poarte, de
gesturile ei neîndemânatice, de engleza ei provincială,
de franceza scâlciată îngrozitor, de roşeaţa ce-i
îmbujora în orice clipă obrajii, de mâinile care
întârziau să câştige catifelarea elegantă a femeilor
lipsite de orice ocupaţie.
Într-o seară, în vreme ce se afla pe o terasă, auzise
din dosul unui boschet de arbuşti, tot ce se discuta pe
seama ei în salonul cu uşile-ferestre larg deschise. În
limbajul tipic al lumii elegante, care amesteca franceza
şi engleza în proporţii aproape egale, câteva femei
tinere, reprezentante ale înaltei aristocraţii regaliste,
făceau haz de bogăţia în care Margaret plutea greoi şi
neîndemânatic ca o focă.
— Râdeţi de ea, dar câte din voi n-aţi vrea să vă
bălăciţi în această mare de aur, spusese odată tânăra
contesă de Noailles. Margaret Sunderland duce o viaţă
imperială. Are zeci de lachei…
— Mai grav e că îi are şi în familie, intervenise
impasibil ducesa Ermesinde de Chavreuse…
Noapte de noapte, Margaret îşi plângea nenorocirea.
Singură în dormitorul ei pe care nu-l mai împărţea cu
Henry – căci aşa impuneau convenienţele – suferea în
tăcere, udând cu lacrimi fierbinţi perna împodobită cu
dantele. Tatăl ei şi Dick o preveniseră că se va simţi
străină în sânul noii ei familii. Avuseseră dreptate.
„Când îţi dai seama că ai făcut o greşeală, caută să
o repari” rostise în cursul unei predici reverendul
Tyler. Cuvintele acestea se întipăriseră în mintea

— 1184 —
Margaretei. Greşise. Din nefericire, greşeala ei nu se
mai putea îndrepta. Era condamnată să urce până la
capăt calvarul…

Richard îşi făcu o intrare spectaculoasă în marea

sală de bal a palatului Galiffet, reşedinţa ministrului
Afacerilor Străine. Spre deosebire de ceilalţi invitaţi
care soseau individual, cu soţiile lor, Richard apăru
înconjurat de o adevărată suită.
— Marele senior urmat de vasalii săi, observă cu
răutate un duce autentic la urechea vecinului său.
— Nobleţea şi finanţele! Ce hibridă împerechere!
Cum şi-o fi îngăduind omul acesta să deroge cu atâta
seninătate…
— Hm! Drepturile sale la marchizatul de Beauclair
sunt îndoielnice. După câte am fost informat, în vinele
lui nu curge decât o optime din sângele adevăraţilor
marchizi de Beauclair.
În vreme ce Richard Sunderland săruta mâna
prinţesei de Talleyrand şi schimba câteva cuvinte cu
ministrul, majordomul anunţa numele însoţitorilor
săi:
— Contele de Challais.
— Monsieur et Madame Henry Sunderland.
— Contele şi contesa de Castejon y de Valdejosa de
la Reyna.
— Monsieur…
Titlul spaniol trecut printre numele însoţitorilor, îl
făcu pe Richard să-şi încreţească fruntea.
În vreme ce Talleyrand şi soţia sa întâmpinau alţi
oaspeţi. Richard, urmat de suită, străbătu cu pas

— 1185 —
măsurat sala, îndreptându-se spre o fereastră
deschisă, în preajma căreia se opri.
Prin lornionul de aur privea cu superioară nepăsare
lumea din jur, în vreme ce însoţitorii făceau înapoia
lui un respectuos semicerc. Dinadins, Richard se izola
de ceilalţi invitaţi. Voia să accentueze poziţia sa
deosebită de a restului societăţii imperiului.
Deodată, se întoarse spre Challais.
— Challais, am impresia că la intrarea noastră,
majordomul a anunţat un nume spaniol.
Contele ridică din umeri.
— Am remarcat şi eu, Monsieur.
— Majordomul a rostit titlul meu spaniol, explică
Robert.
Richard îl strivi cu o privire încărcată de dispreţ:
— Titlul dumitale spaniol?… Eşti ridicol!… Crezi că
ai fost invitat aici fiindcă eşti conte de… cum naiba îi
mai spune? Am reţinut că în titlul dumitale figurează
şi cuvintele de la Reyna. Vrei să arăţi lumii că regina
Spaniei, ale cărei năravuri sunt arhicunoscute, ţi-a
răsplătit virtuţile de o anumită… natură, conferindu-ţi
grandezza? Dreptul de a purta numele de Sunderland
este o cinste pe care ar trebui să o preţuieşti mai mult
decât toate celelalte titluri de nobleţe. Mă tem, Robert,
că diplomatul familiei e mai prejos de reputaţia pe care
şi-o câştigase în ochii mei.
Apoi îi întoarse spatele, lăsându-l ruşinat şi confuz.
Sandra care se bucurase de noul ei titlu, se uita
nedumerită când la Robert, când la socrul ei. Nu mai
înţelegea nimic.
În aceeaşi clipă, Monsieur de Talleyrand, justificând

— 1186 —
parcă vorbele lui Richard, se apropie de acesta, urmat
de Montrond.
— În sfârşit, Monsieur de Beauclair, până la sosirea
împăratului, sunt al dumneavoastră.
— Onoarea pe care mi-o faceţi, mă copleşeşte,
Monsieur de Talleyrand, se înclină Richard.
Sandra era uimită. Prinţul de Talleyrand şi marchizul
de Beauclair stăruiau să facă abstracţie de titlurile lor
nobiliare şi se foloseau de neutrul Monsieur. Toate
credinţele ei erau răsturnate. Deunăzi, socrul ei
vorbind despre străvechea obârşie a familiei de
Périgord, amintea o anecdotă înscrisă în analele
Franţei medievale. „Cine te-a făcut baron?” întrebase
odinioară regele Hugues Capet pe unul din străbunii
actualului Périgord. La care acesta replicase cu trufie:
„Cine te-a făcut rege?”…
Actualul Talleyrand-Périgord refuza să-şi folosească
titlul. Explicaţia era totuşi simplă. Ministrul de
externe vorbea cu dispreţ despre principatul său, într-
o lume în care ducatele, principatele şi chiar regatele,
erau atribuite cu dărnicie unor foşti burghezi de rând.
— Monsieur de Beauclair, v-am făgăduit să vă
prezint câteva personaje ale societăţii imperiale. Voi
începe cu arhicancelarul Cambacérés, un jurisconsult
pe care împăratul l-a creat prinţ al imperiului şi duce
de Parma. Montrond, unde e Monsieur de
Cambacérés?
— Arhicancelarul se arhipreumblă prin saloane,
Monsieur, explică interpelatul.
Talleyrand izbucni în râs.
— Montrond nu pierde ocazia să nu persifleze

— 1187 —
grandomania lui Cambacérés.
— Să-mi fie cu iertare, Monsieur, replică Montrond
cu seriozitate. Spun numai adevărul. Acum câteva
zile, Monsieur Cambacérés vrând să-şi manifeste
bunăvoinţa faţă de secretarii săi, le-a declarat cu
condescendenţă: „Numai în public să-mi spuneţi
Alteţă. În intimitate vă autorizez să-mi ziceţi
Monseniore” .
— Montrond, ai o gură nemaipomenit de rea, râse
Talleyrand. Sfâşii!… Monsieur de Beauclair, în
aşteptarea arhicancelarului, îmi voi permite să vă
prezint pe Monsieur Moret, secretar de stat şi şef de
cabinet al împăratului, iată-l se îndreaptă tocmai spre
noi.
— Se spune că împăratul îi va conferi rangul de
duce de Bassano, zise Montrond. Aceasta e cea mai
înaltă cinstire adusă prostiei personificate.
Sprijinindu-se de braţul lui Richard, Talleyrand se
plimba prin saloane. Cu aleasă politeţe, împrăştia în
dreapta şi în stânga complimente, zâmbete şi glume,
fără a uita să strecoare în şoaptă însoţitorului său,
caracterizări asupra personajelor întâlnite.
— Iată-l şi pe mareşalul Augéreau, duce de
Castiglione. E fiul unui zidar şi al unei precupeţe. Azi
îşi poartă cu trufie titlul ducal. Şi-a uitat cu
desăvârşire obârşia.
Uriaşul Augéreau se mândrea cu un somptuos
costum de curte. Haină de catifea verde brodată cu
aur, pantaloni de satin alb prinşi sub genunchi cu
catarame de aur, ploaie de decoraţii, atitudine
marţială, ocheade aruncate femeilor frumoase.

— 1188 —
 — Acum câteva săptămâni mă aflam alături de
mareşalul Augéreau, la un banchet oferit de Monsieur
de Cambarérés. În faţa noastră se afla o blondă
superbă. „Femeia aceasta are un păr magnific”, i-am
şoptit mareşalului. „Tunde-o la piele şi ai să vezi ce-i
mai rămâne din toată frumuseţea”, mi-a răspuns el…
Ah, Monsieur de Beauclair, aş considera că nu mi-am
îndeplinit faţă de dumneavoastră obligaţia de gazdă,
dacă nu v-aş prezenta pe cea mai amuzantă pereche
care în seara aceasta îmi onorează casa. Mareşalul
Lefébvre şi originala sa consoartă. Mareşalul
MacDonald mi-a povestit despre Lefébvre o întâmplare
savuroasă. În 1797, Lefébvre, – pe atunci sub
comanda lui Augéreau – a fost invitat la Köln la un
spectacol dat în cinstea generalului en chef. Se juca
„Brutus sau moartea lui Cesar” de Voltaire. Trigny,
comandantul militar al oraşului cedase trăsura sa lui
Lefébvre, în speranţa că acesta va oferi un loc
cetăţenei Trigny. Văzând că Lefébvre nu se gândea să
facă o asemenea invitaţie, Trigny îndrăzni să-i
sugereze ideea. Răspunsul căzu ca un trăsnet: „Dă-te
în moaşă-ta! Rostul mei aici nu e să însoţesc femei la
teatru. Dacă nevastă-ta n-ar avea sânii atât de
fleşcăiţi, mai treacă-meargă…” În sfârşit, Lefébvre
ajunge la teatru, aplaudă cu entuziasm după fiecare
act. La un moment dat, face cu cotul semn lui
MacDonald, care se afla în stânga lui: „Ia spune, cine
e şmecherul care a făcut piesa asta? E în sală?”…
Jargonul e brutal. Dacă l-aş deghiza, îmbrăcându-l în
expresii elegante, ar suferi adevărul istoric…
Richard cunoscu pe mareşalul Davout, căruia chelia

— 1189 —
şi ochelarii îi dădeau aspectul unui dascăl, pe
mareşalul Mortier, un colos cu alură de luptător de
circ, pe Murat, care-şi purta cu prestanţă şi cochetărie
uniforma muiată în aur, pe Soult, care avea o
înfăţişare impunătoare de proconsul roman, pe
Pérignon, care se mândrea cu o cicatrice vânătă pe
craniul chel.
— O doamnă mi-a mărturisit cu exaltare, că această
cicatrice îi evocă o întreagă epopee, spuse Talleyrand
zâmbind.
Deodată, Jules Lafont apăru ca din pământ în
stânga lui Richard.
— Monsieur, vă rog să-mi acordaţi câteva clipe.
Lafont era impasibil. Dar înapoia acestui calm
afectat, Richard desluşi o mare agitaţie interioară.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu ştiu dacă mi-e permis să vorbesc, Monsieur.
— Faţă de Monsieur de Talleyrand nu am secrete.
Vorbeşte fără înconjur.
— Acum câteva clipe un curier special mi-a adus o
informaţie de mare importanţă. Ieri, regele Friederich-
Wilhelm al Prusiei a ordonat mobilizarea generală a
armatei sale…
Talleyrand îşi muşcă buzele.
— Sunteţi sigur, Monsieur?
— Excelenţă, garantez autenticitatea informaţiilor
mele.
Ministrul rămase impresionat de siguranţa rece a lui
Lafont.
— Ce fel de curieri folosiţi dumneavoastră? În
douăzeci şi patru de ore vă parvin ştiri din Germania?

— 1190 —
E prodigios. Monsieur de Beauclair, sunteţi mai bine
servit decât împăratul. Felicitările mele!
Richard aruncă o privire afectuoasă lui Lafont. Şeful
serviciului său de informaţii îi oferise o mare
satisfacţie.
— Credeţi, Monsieur de Beauclair, că pot comunica
această veste împăratului?
— Fără îndoială. Primiţi-o cu toată încrederea.
Mâine de dimineaţă voi vinde rente de stat. Nu aştept
să se anunţe oficial mobilizarea Prusiei. Bineînţeles, le
voi răscumpăra la preţ scăzut în preziua victoriei
armatelor franceze.
— Sunteţi atât de sigur de victorie?
— În conjunctura actuală, da. Prusia n-are sorţi de
izbândă. Napoleon, care a înfrânt coaliţia marilor
puteri, nu va avea ce alege din acest mărunt stat
german.
— Aţi uitat de Friederich al II-lea?
— Un Friederich al II-lea se naşte o dată într-un
secol, Monsieur de Talleyrand. Actualul rege al Prusiei
nu se compară cu marele Friederich. De altfel, nici
unul din suveranii contemporani nu pare să fie la
înălţimea epopeii pe care o trăim. George al III-lea este
un dement care şi-ar avea locul la Bedlam, nu pe
tronul Angliei. Carlos al IV-lea, încornoratul rege al
Spaniei este un monument de imbecilitate, care
tolerează senin desfrâul reginei. Împăratul Franz al II-
lea al Austriei nu e preocupat decât de ceremonialul
curţii şi de uniformele ofiţerilor din gardă. Obtuz,
solemn, atins de un ramolisment precoce e un simplu
manechin regal. Gustav al IV-lea al Suediei este un

— 1191 —
mistic căzut pe mâna taumaturgilor. Mă îndoiesc dacă
îşi va mai purta multă vreme coroana. Fernando I al
Neapolului este o biată marionetă în mâinile Mariei-
Carolina. Ţarul Alexandru I e paricid. Se spune că e
precedat de asasinii bunicului său, încadrat de
asasinii tatălui său, şi urmat de propriii săi ucigaşi.
Louis al XVIII-lea, Suveranul Pribeag, aşteaptă ca
providenţa şi bunăvoinţa duşmanilor Franţei să-i
redea tronul, de pe care fratele său a fost catapultat
direct sub tăişul ghilotinei.
Talleyrand se sprijini şi mai bine pe braţul lui
Richard.
— Iată pe ambasadorii Prusiei şi Austriei. N-ar
strica să schimbăm cu ei câteva cuvinte. Ţineam să vi-
l prezint pe contele de Metternich. Vrea să fie un
vulpoi bătrân, deşi nu are decât treizeci şi trei de ani.
Să fii atent. Sub aspectul unui arbitru al eleganţei
ascunde o şiretenie subtilă. Contele de Metternich,
spre deosebire de tatăl său – mediocritatea
personificată, – este un diplomat înnăscut. Are
talentul de a te face să vorbeşti mai mult decât
trebuie.
— Monsieur, ştiu să nu mă las tras de limbă, zise
Richard. Am cunoscut într-o împrejurare pe
cancelarul Thugut, care m-a delectat cu un aforism
veşnic valabil: „Dintr-o sută de cazuri, regreţi de
nouăzeci şi nouă de ori că ai vorbit mai mult decât
trebuie şi o singură dată că ai tăcut în loc să vorbeşti”.
— Monsieur de Beauclair, cred că aţi fi fost un bun
diplomat.
— Posibil, Monsieur de Talleyrand. Vă cunosc de

— 1192 —
atâta, vreme, încât e firesc să fi învăţat ceva de la
dumneavoastră, replică Richard, căruia îi reveni brusc
în minte o caracterizare pe care mareşalul Lannes o
făcuse ministrului afacerilor străine: „Dacă-i dai lui
Talleyrand un picior în spate, chipul său rămâne
neclintit”.
— Să mergem spre grupul de diplomaţi, zise
ministrul. Informaţia pe care mi-aţi furnizat-o îmi
oferă un mare avantaj asupra ambasadorilor Prusiei şi
Rusiei. Graţie dumneavoastră, cunosc un fapt pe care
ei cred că îl ignor… Hm, diplomaţia, dragul meu
Monsieur de Beauclair, este întotdeauna un joc de-a v-
aţi ascunselea.
Talleyrand se opri în faţa unui grup de bărbaţi de
toate vârstele, acoperiţi cu ordine străine şi broderii de
aur.
Richard aprecie pentru prima dată decoraţiile pe
care i le conferiseră suveranii. Marile Cruci şi
Cordonul care-i bara pieptul îi permiteau să nu se
simtă inferior faţă de aceşti diplomaţi de carieră, ce-şi
etalau decoraţiile cu aceeaşi cochetărie cu care femeile
frumoase îşi expun diademele şi rivierele de diamante.
Gloria se măsoară cu numărul decoraţiilor,
frumuseţea – cu abundenţa bijuteriilor. Evident,
regula aceasta nu e imuabilă. Sunt şi nulităţi patente
care se încovoaie sub greutatea insignelor şi femei
urâte pe care perlele şi briliantele se revarsă cascadă.
Richard avu ocazia să cunoască pe contele Tolstoi,
ambasadorul Rusiei, un personaj plin de morgă şi de
decoraţii, pe care-l preocupa mai vârtos corpul de
balet al Operei, decât corespondenţa diplomatică.

— 1193 —
 Ambasadorul Prusiei, contele Luchesini, era un
diplomat de modă veche. Măestrea cu uşurinţă un
madrigal sau o epigramă. Aceasta nu-l împiedica să fie
viclean, când nevoile o cereau. O mare impresie făcu
asupra lui Richard contele de Metternich.
Ambasadorul Austriei la Paris nu avea decât treizeci şi
trei de ani. Când Metternich prezentase la Tuileries
scrisorile de acreditare, împăratul se mirase de
tinereţea sa. „Sunt de vârsta pe care a avut-o
Maiestatea Voastră când a câştigat bătălia de la
Marengo”, replicase ambasadorul.
Ca să pară mai bătrân, îşi pudra părul, deşi moda
aceasta era pe cale de dispariţie. De o eleganţă
desăvârşită, păstra o atitudine mândră şi totodată
binevoitoare, aşa cum se cuvine reprezentantului unei
mari puteri. Privirea îi era calmă, zâmbetul amabil,
gesturile măsurate. Metternich se formase la şcoala lui
Machiavelli. Ochii şi expresia feţii nu trebuiau să fie
niciodată oglinda gândurilor.
Richard era un bun cunoscător al firii umane.
Trecuse prin atâtea încercări, se lovise de atâţia
oameni, încât ajunsese să le simtă instinctiv fondul
caracterului. În Metternich desluşea multe trăsături
fizice şi sufleteşti comune şi lui. Îndrăzneală, lipsă de
scrupule, încredere oarbă în propria sa valoare,
confirmată adeseori de jocul norocos al evenimentelor.
— Monsieur le marquis, eram nerăbdător să vă
cunosc, spuse ambasadorul Austriei. În complexul de
forţe, care dirijează azi destinele Europei, jucaţi un rol
important. Se zice că prietenia dumneavoastră poate fi
extrem de preţioasă. Aluzia lui la relaţiile financiare

— 1194 —
dintre Talleyrand şi Beauclair era străvezie.
— Monsieur le comte, replică Richard cu amabilitate
uşor ironică, îmi permit să vă întorc complimentul. Tot
atât de preţioasă poate fi prietenia tânărului
reprezentant al şi mai tânărului Imperiu Austriac.
Lui Metternich nu-i plăcu aluzia directă a
interlocutorului la ruşinoasa pace de la Pressburg,
care răpise Kaiserului Franz al II-lea străvechiul titlu
de împărat Roman, atribuindu-i numai pe acel de
împărat al Austriei.
Era încredinţat că marchizul o făcuse dinadins. Îi
dăduse o lecţie. „Acest Monsieur de Beauclair e
conştient de propria lui putere, de vreme ce îşi permite
să-mi vorbească pe asemenea ton. E un individ
periculos. Trebuie menajat. Austria va mai avea nevoie
de împrumuturile sale.”
Raţionamentele acestea se desfăşuraseră cu viteza
fulgerului. Răspunsul lui Metternich sosi fără
întârziere.
— Monsieur le marquis, întinerirea diplomaţiei
austriece şi a Imperiului Austriac este, într-adevăr, cel
mai frumos compliment pe care-l puteaţi face.
Ridicase primul steagul armistiţiului. În timpul
acesta, un secretar se apropie de Talleyrand şi îi şopti
câteva vorbe.
— Messieurs, spuse ministrul întorcându-se spre
Richard şi spre grupul de ambasadori, îngăduiţi-mi să
vă părăsesc pentru câteva clipe. Ies în întâmpinarea
împăratului. Trebuie să sosească dintr-un moment
într-altul.
Salută, apoi plecă şchiopătând. În sală se iscă o

— 1195 —
uşoară agitaţie. Urmară câteva clipe de încordată
aşteptare. Deodată, în josul scării de onoare, se auzi
un glas puternic, care anunţă solemn:
— Împăratul!
În sala în care se afla Richard se lăsă o tăcere
adâncă. Pe măsură ce cortegiul imperial străbătea
saloanele, vestirea de rigoare se repeta, crescând în
intensitate.
Lumea îşi ţinea parcă respiraţia.
— ÎMPĂRATUL!
Din salonul alăturat parvenea zgomot de paşi,
foşnet de mătase, clinchet de arme…
— Î M P Ă R A T U L!

În pragul uşii apăru Napoleon în simpla lui

uniformă de colonel. Era urmat de împărăteasă şi de
principesele imperiale, de Talleyrand, de doamnele de
onoare şi de şambelani. Toaletele strălucitoare şi
uniformele somptuoase ale însoţitorilor contrastau cu
simplitatea militărească a împăratului.
Napoleon străbătu cu pas rapid spaţiul larg, deschis
în calea sa de curtenii ploconiţi până la pământ,
îndreptându-se spre o estradă amenajată în capătul
sălii. Se aşeză pe un jeţ înalt, oferind fotoliul din
stânga sa împărătesei.
După ce urmări cu uşoară plictiseală baletul
„Anotimpurile” interpretat de balerinele Operei, coborî
printre invitaţi. Ca de obicei, se întreţinu mai mult cu
femeile, uluindu-le cu întrebările sale bruşte.
— Aveţi copii? Nu?… Păcat. Orice femeie care îşi
cunoaşte menirea, trebuie să ofere vlăstari Franţei.

— 1196 —
 — Sunteţi soţia generalului Villemain? Brav ofiţer.
Aţi făcut o frumoasă alegere… După câte văd, nici
generalul nu a greşit. Sunteţi tânără, voinică… O
pereche admirabilă.
— Câţi ani aveţi?… Treizeci? Îmi place să sunteţi
sinceră. Arătaţi mai tânără.
— Părul dumneavoastră roşu e natural? Ce nuanţă
vie!… Spuneţi că nu l-aţi vopsit? Un diplomat v-ar
răspunde: „Vă cred, fiindcă mi-o spuneţi. Dar nici
dumneavoastră nu credeţi”.
Napoleon se opri şi în dreptul grupului de diplomaţi.
Îl şi luă în primire pe contele Luchesini. Richard
bănui că Talleyrand informase pe împărat de
mobilizarea Prusiei, după atitudinea ironică a
acestuia.
— Aţi mai primit veşti de la Suveranul
dumneavoastră, Monsieur l’Ambassadeur?
— În ultimele zile nu am primit nimic, Maiestate.
— Nici o grijă. Veţi primi mai curând decât credeţi.
Apoi îi întoarse spatele.
Se opri în faţa contelui de Metternich.
— Vă simţiţi bine în Franţa, Monsieur
l’Ambassadeur?
— Minunat, Maiestate. E o ţară care nu poate să nu
placă.
— Şi mie mi-a plăcut ţara dumneavoastră, Monsieur
l’Ambassadeur, deşi vizita a fost foarte scurtă.
„Încă o aluzie răuvoitoare la adresa Austriei. Hotărât
că pluteşte ceva în aer”, îşi zise Metternich.
Napoleon întoarse privirile spre Richard Sunderland.
— Pe dumneavoastră nu vă cunosc? întrebă el.

— 1197 —
 — Rog pe Maiestatea Voastră să-mi permită a-i
prezenta pe marchizul de Beauclair, interveni
Talleyrand.
— Aha, Monsieur de Beauclair! Vă cunosc totuşi din
rapoartele miniştrilor mei. Împăratul zâmbi, apoi
adăugă: Am avut întotdeauna groază de financiari.
Richard se înclină adânc.
— Maiestate, din partea învingătorului Europei
vorbele acestea sunt mai mult decât un compliment.
Napoleon râse.
— Vom mai sta de vorbă, Monsieur de Beauclair.
Trecu în dreptul contesei de Souza, soţia
ambasadorului Portugaliei.
— Mi se pare că abia aţi sosit de la Berlin. Ce se mai
spune pe acolo despre noi? Prusacii iubesc Franţa?
— Sire, la Berlin Franţa e tot atât de iubită, ca şi o
femeie tânără de una bătrână.
Împăratul aruncă o privire semnificativă contelui
Luchesini.
— Aţi auzit, Monsieur l’Ambassadeur?
— Maiestate, adeseori nici soţii nu se iubesc din
primele zile ale căsătoriei. Cu timpul…
— Se îndrăgostesc, sau… se încaieră, completă
împăratul.
Deodată, privirile lui căzură asupra unui prinţ
german în uniformă de feldmareşal.
— Iarăşi dumneavoastră?
Prinţul, căruia i se luase micul său stat suveran,
pentru a fi încorporat în regatul Westfaliei, proaspăt
creat, bătea la porţile tuturor miniştrilor, solicitând
să-i fie redată ţara.

— 1198 —
 — Monsieur de Talleyrand mi-a vorbit în câteva
rânduri de dumneavoastră, reluă Napoleon. În sfârşit,
ce doriţi?
— Sire, statul meu…
— Veţi fi despăgubit pentru pierderea suferită. Ştiţi
prea bine că principatul nu vă mai poate fi retrocedat.
Nu credeţi că un înalt comandament în armată, un
comitat, un ducat în Italia, ar constitui o îndemnizaţie
potrivită?
— Sire, vreau să-mi fie înapoiată ţara…
— Ţineţi să vă comportaţi ca un rege… Ei bine, nu
ne rămâne decât să ne războim. După câte ştiu, aţi
participat cu o armată de trei soldaţi la Confederaţia
Rinului…
Fără să mai aştepte răspunsul prinţişorului, amuţit
de această ripostă, împăratul trecu la alt grup…

Margaret Sunderland stătea singură pe o canapea.

Lumea, dansatorii, jocul de culori, uniformele,
sclipirea diamantelor, animaţia din sală, îi încântau
ochiul. Era mulţumită fiindcă nu se afla nici un
cunoscut prin preajma ei. Nu mai avea nevoie să se
supravegheze, să-şi controleze fiecare gest, fiecare
cuvânt. Scăpase pentru câteva momente de cenzura
aspră a ochilor socrului ei, de privirile mustrătoare ale
lui Henry şi ale lui Robert, de ironia reţinută a
Sandrei. Secretarii marchizului nu o mai oboseau cu
prezenţa lor, mai supărătoare decât o gardă
permanentă.
Henry, Robert, Sandra dansau. Secretarii se
topiseră la bufet. Pe socrul ei îl pierduse din vedere,

— 1199 —
Margaret se strecurase neobservată în acest salon, din
care cuprindea cu privirea sala balului, o galerie şi o
parte din seră. Se bucura de un spectacol frumos, fără
ca nimeni să o tulbure.
O doamnă plină la corp, cu obraji roşii, ce plesneau
de sănătate, cu ochi strălucitori şi mişcări bruşte, se
lăsă să cadă pe canapea alături de Margaret. O altă
doamnă, mai tânără rămase în picioare. Dansase, căci
era îmbujorată de căldură, şi îşi făcea vânt cu un
evantai brodat cu fir de aur.
— Du-te, dragă, şi bea un sirop, să-ţi mai stingă
focul din măruntaie, spuse doamna care se aşezase,
tinerei sale însoţitoare. Eu am băut o citronadă. M-a
mai răcorit puţin.
— De ce nu folosiţi evantaiul, scumpă Madame
Lefébvre?
— Dragă Madame Junot, mai rău mă încălzesc tot
dând din mână. Eu aş deschide toate geamurile…
— S-ar face curent. Şi ar răci lumea.
— Ei şi? Dacă fandositele astea ar mai pune mâna
pe igliţe, sau ar mai cârpi ciorapii bărbaţilor, ar uita
de răceli şi de fasoane. Nu sunteţi de aceeaşi părere,
Madame? zise ea întorcându-se spre Margaret.
— Cred că… aveţi dreptate, spuse aceasta luată prin
surprindere.
Puternicul ei accent britanic o făcu pe interlocutoare
să încreţească mirată sprâncenele.
— Sunteţi englezoaică, Madame? întrebă ea.
— Sunt măritată cu un american.
— Şi cum vă numiţi?
— Margaret Sunderland, zise ea surprinsă de

— 1200 —
insistenţa necunoscutei.
— Soţia lui Henry Sunderland?
— Da. Îl cunoaşteţi?
— Din auzite. Numele meu e Catherine Lefébvre. Îţi
prezint şi pe prietena mea, Madame Junot. Nevasta
generalului Junot.
Madame Lefébvre se uita cu simpatie la Margaret.
Dezagrementele conjugale ale tinerei doamne
Sunderland erau de notorietate publică.
— Şi bărbatul dumitale te-a lăsat singură?
— Dansează.
— Dansează?… Şi îi îngădui să facă pe păunul
printre dansatoare?
— De ce să nu-i îngădui?
— Dacă bărbatul meu m-ar lăsa să prind rădăcini
pe canapea şi ar pleca să danseze, cât e el de mareşal,
i-aş da cu evantaiul ăsta în cap, de-ar vedea stele
verzi. Dacă-l laşi să-şi facă mendrele, te-ai curăţat.
Pocneşte-l, înainte de a fi prea târziu.
Margaret făcu ochii mari.
— Vai, Madame, cum să îndrăznesc…
— Şi mă rog, de ce n-ai îndrăzni?
— Soţul meu e fiul marchizului de Beauclair!
— Ei şi?
Margaret zâmbi cu sfială.
— Madame, îmi cunosc lungul nasului. Sunt fiica
unui simplu miner, iar Henry…
— Şi eu, Madame, înainte de a fi ajuns mareşaleasă,
am spălat rufe pentru burlaci. Asta nu mă împiedică
să fiu foarte mândră de mine.
Margaret rămase cu gura uşor întredeschisă.

— 1201 —
Mirarea îi luase graiul.
— Ascultă-mă pe mine, fetiţo! reluă Catherine
Lefébvre înfierbântându-se. Chiar în seara asta, să-i
baţi cu pumnul în masă. Pretinde-i să-ţi acorde tot
respectul datorit unei tovarăşe de viaţă. Un bărbat
care nu-şi respectă nevasta, e un ticălos. Să ştii de la
mine.
— Madame, exclamă Margaret Sunderland
înspăimântată. Henry nu e un ticălos. Mă iubeşte. E
adevărat, socrul meu nu mă prea are la inimă…
— Înţeleg, rosti Catherine Lefébvre cu compătimire.
Marchizul de Beauclair şi molâul său de fiu îţi fac zile
fripte.
— Vă asigur, Madame…
— Ia spune, ai copii? întrebă mareşaleasa, fără să ia
în seamă întreruperea.
— Am. Un băiat. Dar…
— Chiar în seara asta să-i spui soţului să-şi bage
minţile în cap, că de nu, pleci la părinţii dumitale, cu
copil cu tot.
— Vai, Madame…
— Vai, Madame! o maimuţări Catherine Lefébvre. E
singura cale ca să-ţi câştigi liniştea căminului. Dacă
bărbatul dumitale e incapabil să-ţi ia apărarea, lasă-l!
Nu merită să mai stai lângă el.
— Faţă de cine să-mi ia apărarea? Nimeni nu mi-a
adresat vreo vorbă urâtă. Nici socrul, nici cumnaţii…
— Dar te lasă, cu toţii, să stai singură într-un colţ.
Acasă nu fac la fel?
— N-aş putea spune că nu… însă…
— Nici un însă. Nu-i mai lăsa să te umilească. Ai să

— 1202 —
te întrebi, poate, de ce mă amestec în viaţa dumitale?
Ce vrei? Aşa sunt eu! Când nu-mi place ceva, o spun
fără înconjur. Nu e obligatoriu, să-mi asculţi povaţa.
Dar dacă ai s-o urmezi, n-o să-ţi meargă rău. Mi-am
luat libertatea să-ţi vorbesc sincer, fiindcă suntem
între noi, femeile din popor. Deşi azi sunt nevastă de
mareşal, nu uit că am fost spălătoreasă. Dacă
bărbatul meu şi-ar bate joc de mine, i-aş sparge în cap
o oglindă, un vas, sau în sfârşit, orice aş găsi la
îndemână, apoi m-aş înapoia la spălătoria mea. Da,
da! M-aş înapoia fără regrete. Cu fruntea sus şi
pieptul înainte…
Ochii Margaret se umeziseră. Obrazul i se
învăpăiase.
Catherine Lefébvre se înduioşa îi luă mâna într-a ei
şi i-o mângâie cu blândeţe.
— Să nu te superi, draga mea, că sunt atât de
brutală. Viaţa care nu a fost prea blândă cu mine, m-a
învăţat să nu merg pe drumuri ocolite… Să nu
socoteşti literă de evanghelie tot ce ţi-am spus… Dacă
într-o zi vei avea nevoie totuşi de un sfat prietenesc, să
vii la mine. Să nu te gândeşti că suntem de altă naţie.
Între spălătoria mea şi mina tatălui dumitale e o
trăsătură de unire: munca… Ai să mă găseşti uşor. De
altfel te mai caut eu. Nu scapi lesne de mine…
Catherine Lefébvre se ridică de pe canapea.
— Te las. Am şi alte obligaţii. De când am ajuns
mareşaleasă, am de făcut tot soiul de corvezi. Era mai
uşor pe vremea când mă aflam în bivuac, alături de
soldaţii soţului meu, pe care-l urmam cu credinţă… La
revedere, fetiţo.

— 1203 —
 Îi întinse mâna şi după ce o mai privi o dată cu
simpatie, plecă însoţită de Madame Junot.
Margaret rămase singură. Întâlnirea aceasta fusese
atât de surprinzătoare, atât de minunată, încât părea
de domeniul irealului. Acum era iarăşi singură. Dar
nu se mai simţea izolată. În Parisul acesta mare,
găsise o prietenă. O prietenă ciudată, zgomotoasă,
mult mai în vârstă decât ea, dar pe care se putea
bizui. Ceva nedesluşit, îi spunea acest lucru…

În marele salon, mareşalii Junot şi Augéreau

stăteau răsturnaţi în fotolii şi urmăreau evoluţiile
savante şi artificiale ale unui cadril.
— Ce facem? Mai stăm? întreba Augéreau,
stăpânindu-şi un căscat. S-a făcut târziu. Împăratul a
plecat demult. Cât să fie ceasul?
Junot scoase din buzunar un ceas de aur emailat,
incrustat cu diamante.
— Straşnică moară! exclamă Augéreau cu admiraţie.
Întotdeauna ai fost dat dracului de elegant, Junot. Eu
n-am avut niciodată un orgoliu ca ăsta. Dar am să-mi
cumpăr unul care să-l taie pe-al tău… Ei, ce mai
aşteptăm? Hai să mergem!
— Îmi aştept muierea să termine cu dansul, zise
Junot care personifica răbdarea.
— N-ai decât. Eu m-am săturat să fac galerie, rosti
Augéreau ridicându-se din fotoliu şi întinzându-se de
îi pârâiră oasele. Uite-o şi pe nevastă-mea. Cine dracu
e filfizonul cu care dansează?
— Monsieur de Saint-Aldegonde.
— Aha, Saint-Aldegonde.

— 1204 —
 Când evoluţiile cadrilului aduseră pe madame
Augéreau cu partenerul ei în dreptul mareşalului,
acesta o strigă.
— Ia fă-te încoa, femeie! Mai lasă ţopăiala. Haidem
acasă! Pic de somn.
Aruncându-i şalul pe umeri, o împinse înaintea lui,
îndemnând-o cu eleganţă:
— Hai, cărel!…
Monsieur de Saint-Aldegonde încremenise în
mijlocul salonului.
Richard Sunderland asistase la această scenă. Abia
se stăpânea să nu pufnească în râs.
Talleyrand, care se afla alături de ei, îi spuse
zâmbind cu îngăduinţă:
— Monsieur de Beauclair, aici n-ai să găseşti lumea
foburgului Saint-Germain. Câte un conte autentic se
mai strecoară şi pe la noi. Dar majoritatea nobililor fac
menaj aparte. Nu va trece însă mult şi se va realiza şi
fuziunea dintre vechea aristocraţie regalistă şi noua
aristocraţie imperială. Prin forţa lucrurilor.
— Dacă va fi timp, replică sibilin Richard.
— Bineînţeles, dacă va fi timp, repetă Talleyrand,
prinzând aluzia…

Dar evenimentele se precipitară, depăşind în mare

măsură previziunile lui Richard.
În primele zile ale lui septembrie, Lafont îl vesti că
tratativele oficioase dintre emisarii britanici şi
reprezentanţii Franţei, fuseseră definitiv rupte. Lordul
Lauderdale se înapoiase în Anglia raportând că
împăratul nu urmărea decât să câştige timp pentru a-

— 1205 —
şi desăvârşi înarmarea. Politica de pace a lui Charles
Fox dăduse faliment. Dezamăgirea aceasta fu pentru
el lovitura de graţie. În aceeaşi lună, căzu la pat şi
după o criză scurtă, îşi dădu sufletul. Odată cu el fu
înmormântată şi ultima speranţă a încheierii unei păci
între Anglia şi Franţa napoleoniană.
Septembrie avea să vadă încă un eveniment
spectaculos. Izbucnirea războiului între Prusia şi
Imperiul Francez. Cei care-şi puseseră nădejdea în
invincibila armată prusacă, exaltată de spiritul lui
Friederich cel Mare, se aleseră cu o mare dezamăgire.
La 14 octombrie, trupele comandate de ducele de
Brunswick fură zdrobite la Jena. Trufaşul duce, care
dăduse în 1792 celebrul şi orgoliosul manifest care
făgăduia nimicirea Parisului Revoluţionar, pieri pe
câmpul de bătălie. La Auerstaedt, ultimele unităţi ale
armatei prusace plecară steagul. Toate fortăreţele
regatului, Hameln, Spandau, Preuzlow, Stettin,
Magdeburg, Cüstrin, căzură pe rând în puterea
invadatorilor. La 27 octombrie, Napoleon îşi făcu
intrarea în Berlin. Regele Friederich-Wilhelm al III-lea
şi regina Louisa scăpară cu fuga. Statul Prusac
încetase a mai exista. În Berlinul îngenuncheat,
Napoleon semnă la 21 noiembrie 1806, faimoasa
proclamaţie prin care ordona blocada Angliei.
Dispoziţiile erau draconice:
1. Insulele Britanice sunt declarate sub stare de
blocadă.
2. Comerţul şi orice comunicaţii cu Anglia sunt
strict interzise.
3. Este interzis a se întreţine corespondenţă cu

— 1206 —
Anglia. Scrisorile redactate în limba engleză, vor fi
distruse.
4. Orice cetăţean englez va fi socotit prizonier de
război, oriunde s-ar afla.
5. Toate bunurile cetăţenilor englezi vor fi confiscate
şi contravaloarea lor va fi plătită acelora care au
suferit pagube de pe urma războiului cu Anglia.
6. Nici o navă, fie ea neutră, nu va fi autorizată să
pătrundă în porturile Imperiului, dacă soseşte din
Anglia, sau din coloniile engleze.
7. Comerţul cu mărfuri englezeşti este şi rămâne
riguros interzis.
8. Orice persoană care va deţine sau ascunde
mărfuri englezeşti ori produse de orice fel ale acestei
ţări, va fi trimisă în faţa tribunalelor militare…
Pentru Richard, proclamaţia echivala cu o lovitură
de măciucă. Libertatea mărilor, pe care o ceruse
întotdeauna, trecea în domeniul iluziilor. Napoleon
voia să creeze o autarhie europeană. Lovind comerţul
şi industria britanică, lovea indirect şi comerţul şi
industria statelor neutre de peste mări. Mai mult ca
niciodată îşi dădu Richard seama cât de mult
depindea el de Statele Unite. Centrul de greutate al
afacerilor sale se deplasa din Europa în America. Era
ridicol să mai rămână în Franţa. Va lăsa la Paris pe
Robert, iar el, împreună cu Henry, se va înapoia la
New York. De acolo, îi va fi mai uşor să dirijeze
multiplele tentacule ale casei Sunderland. Diplomatul
familiei va gira conducerea întreprinderilor şi
afacerilor din Europa. Sarcină grea şi primejdioasă.
Robert va fi însă secondat de Amaury de Challais şi de

— 1207 —
Jules Lafont, care îşi dovediseră capacitatea.
Napoleon trebuia doborât. Această concluzie se
impunea mai hotărât ca niciodată. De pe urma
regimului imperial, Richard nu mai aştepta nici un
avantaj. Consecinţele blocusului se făcură imediat
simţite. Dintre cunoscuţii lui Richard, primul care avu
de suferit, fu Guy Wragby. Arestat de poliţia imperială
la Veneţia, fu expediat în lagărul de prizonieri englezi
de la Verdun. Richard interveni pe lângă Fouché. Nu
reuşi să obţină pentru prietenul său decât un regim
ceva mai blând. În vreme ce Richard lua ultimele
măsuri înaintea plecării sale în Statele Unite, ofensiva
napoleoniană împotriva adversarilor Franţei continua
fulgerător. La 25 noiembrie, Napoleon părăsi Berlinul
şi la 19 decembrie intră triumfal în capitala Poloniei.
Venise rândul ruşilor, aliaţii Prusiei.
La Eylau se desfăşură la 8 februarie 1807 cea mai
ucigătoare bătălie din cursul tuturor campaniilor
napoleoniene. Mai bine de o treime din combatanţi
pieriră în luptă. Spectacolul oferit de zecile de mii de
morţi, ce însângerau troienele de zăpadă, era
îngrozitor. Nori de corbi înnegreau cerul plumburiu.
Rezultatul bătăliei rămase nedecis.
La 14 iunie, ziua aniversării victoriei de la Marengo,
armatele ruseşti, comandate de generalul Benigsen
suferiră o cumplită înfrângere. Un armistiţiu de
treizeci de zile acordat de Napoleon, puse capăt
ostilităţilor. Pacea fu semnată la Tilsit, în memorabila
zi de 8 iulie 1807. Tratatul consfinţea înfrângerea
Prusiei, care pierdea jumătate din teritoriile sale şi
deschidea o eră de prietenie între Imperiul Francez şi

— 1208 —
Imperiul Ţarilor. Succesul lui Napoleon era total…

Richard fixase la 15 mai data plecării sale din Paris.

Cu o săptămână înainte, se petrecu însă un fapt care
îi dădu peste cap planurile. În dimineaţa zilei de 8 mai
Margaret Sunderland nu se prezentă la micul dejun.
Ritualul inflexibil hotărât de Richard, impunea tuturor
membrilor familiei Sunderland să ia în comun micul
dejun, prânzul şi cina. Aceasta era una din
nenumăratele mizerii pe care Margaret trebuia să le
îndure zilnic.
În dimineaţa cu pricina, toată familia se aşezase în
jurul mesei, cu excepţia lui Margaret. Pentru a-i
sublinia întârzierea, Richard ordonase majordomului
să nu servească micul dejun, până ce aceasta nu va
sosi la masă. Dar când întârzierea depăşi un sfert de
oră, Henry, din ordinul tatălui său, trimise vorbă soţiei
sale să se grăbească a coborî, căci era aşteptată.
Servitorul se înapoie peste câteva minute, anunţând
că doamna nu se afla în apartamentul ei şi nici în
restul clădirii. O femeie de serviciu o văzuse în zori,
plimbându-se cu copilul în braţe prin grădină. Ora îi
păruse nepotrivită pentru o plimbare, dar nu dăduse
importanţă faptului. De atunci, doamna şi copilul
numai fuseseră văzuţi.
Palid, Henry se ridică în picioare.
Richard îl privi cu ironică milă.
— E atât de greu să înţelegi? Şi-o fi găsit la
bucătărie vreun prieten… şi… şi-a luat tălpăşiţa. În
locul tău, Henry, aş face apelul servitorilor.
Explicaţia era atât de insultătoare, încât Henry simţi

— 1209 —
că i se urcă sângele în cap.
— Văr rog să nu uitaţi, Sir, că vorbiţi de soţia mea!
— Te plâng, Henry. Decât ţi-ai pierde vremea
certându-te cu mine, te-ai duce mai bine s-o cauţi…
Vei avea prilejul să constaţi că am avut dreptate când
m-am împotrivit acestei căsătorii…
Fără să mai aştepte sfârşitul frazei tatălui său,
Henry ieşi în fugă, sub privirile consternate ale celor
prezenţi.
— Bastien, serveşte micul dejun, porunci Richard
majordomului.
Nici Robert şi nici Sandra nu scoaseră vreun
cuvânt. Tensiunea era atât de înaltă, încât preferau să
tacă.
Calm, Richard reteză artistic oul prins în ghearele
bogat ornamentate ale cupei de argint. Liniştea sa era
aparentă. Dispariţia lui Margaret îi încurca socotelile.
Fuga aceasta risca să reînvie focul dragostei lui
Henry pentru soţia lui. În ultima vreme, stângăciile,
iritabilitatea, înstrăinarea ei treptată, începuseră a-l
obosi. Tatăl său manevrase astfel, încât să scoată în
evidenţă deficienţele educaţiei lui Margaret. Această
persecuţie continuă o înrăise, o îndepărtase nu numai
de noua ei familie, ci şi de Henry. De când sosise la
Paris, îl cunoscuse în adevărata lui lumină. Timid,
nehotărât, egoist, laş. Manifestările lui de voinţă nu
erau decât crize trecătoare. Tirania tatălui său îi
strivea personalitatea, îi anihila tendinţa spre
neatârnare, firească oricărui om ajuns în pragul
maturităţii. Căsătoria lui cu Margaret fusese rezultatul
unei astfel de manifestări bruşte de voinţă. Mai târziu,

— 1210 —
nu făcuse nimic pentru a-şi consolida căsnicia.
Margaret îşi dăduse seama că sfârşitul era în funcţie
de timp. Cu tenacitate de cârtiţă, socrul ei făcea tot
ce-i stătea în putinţă pentru a o micşora în ochii lui
Henry. Convorbirea ei cu Madame Lefébvre îi
deschisese ochii. Trebuia să plece, înainte de a fi
izgonită. În acest chip, va ieşi din scenă cu toată
demnitatea.
După balul de la palatul prinţului de Bénévent, se
întâlnise de câteva ori cu celebra mareşaleasă. De
fiecare dată, aceasta îi insuflase încredere în propriile
ei puteri, îi întărise curajul.
— Fugi! E singura soluţie. Dacă bărbatul te mai
iubeşte, va alerga după dumneata. În ochii lumii,
dumneata vei fi aceea care ai rupt punţile; care ai
refuzat să te mai laşi călcată în picioare. Dacă nu
reacţionezi, eşti pierdută! Fugi, fetiţa mea! Fugi!
Înapoiază-te în mijlocul alor tăi. A celor care te iubesc,
şi îţi preţuiesc însuşirile…
Margaret îi urmase povaţa. Fugise în Anglia.
Deşi blocusul Insulelor Britanice fusese proclamat,
contrabandiştii care împănau coastele Europei
continentale, de la Brest şi până la Königsberg, o
ajutaseră să traverseze Canalul Mânecii. Era un trafic
primejdios, dar care continua în ciuda restricţiilor
imperiale.
Henry făcu încercări disperate spre a-şi regăsi soţia
şi copilul. Ceru chiar o audienţă lui Fouché, ministrul
poliţiei. Îl imploră să dea de urma fugarei. Politicos
distant, ducele de Otranta făgădui să facă imposibilul
spre a-l servi. Dar nu se mişcă. Comploturile se ţineau

— 1211 —
lanţ. Regalişti şi jacobini, anarhişti şi vendeeni,
juraseră moarte lui Napoleon şi regimului imperial.
Pentru a dejuca numeroasele conjuraţii, Fouché avea
nevoie de o armată de poliţişti. Nu-şi permitea să-şi
descompleteze forţele de represiune, punând câţiva
agenţi pe urma soţiei tânărului Sunderland. Aceasta
cu atât mai vârtos cu cât Richard Sunderland îl
rugase în taină să nu ia nici o măsură pentru
regăsirea fugarei.
Richard spera că timpul va cicatriza rănile sufleteşti
ale fiului său. Despre vlăstarul acestuia nu se
sinchisea. Consilierii săi juridici vor găsi un mijloc
care să-i permită a înlătura din sânul familiei pe
nepoftitul plod al lui Margaret Terril.
Îl indispunea că trebuia să-şi amâne plecarea la
New York. În condiţiile create, Henry găsise iarăşi
suficiente resurse lăuntrice spre a pune piciorul în
prag. Richard regreta că accesele de voinţă ale fiului
său erau atât de prost alese. Era exclus să-l lase în
Europa. De îndată ce Margaret ar afla că socrul ei a
plecat în America, s-ar înapoia la Henry. Reconcilierea
ar fi înduioşătoare. Henry ar cădea iarăşi sub
influenţa lui Margery. Şi Richard era hotărât să
împiedice acest lucru.
Şi contele Metternich îl sfătui să-şi amâne plecarea.
Ambasadorul austriac, prevenit de Talleyrand în
favoarea lui Richard Sunderland, îi declară în cursul
unei întrevederi că zilele de glorie ale lui Napoleon
erau numărate şi că armatele ruseşti vor zdrobi
trupele franceze.
Discuţia avu loc înaintea bătăliei de la Friedland.

— 1212 —
Înfrângerea ruşilor lui Benigsen şi pacea încheiată la
Tilsit slăbiră iluziile lui Richard în legătură cu
invincibilitatea ţarului Alexandru I. Raportul prezentat
de Jules Lafont asupra tratativelor secrete purtate de
cei doi împăraţi la Tilsit îi întăriră credinţa că
Napoleon avea să mai dirijeze destinele Europei.
În cadrul primei lor întrevederi, Alexandru
deschisese discuţia cu următoarele cuvinte: „Sire,
urăsc pe englezi tot atât de mult ca şi
dumneavoastră”. Napoleon răspunsese prompt: „În
cazul acesta, pacea este ca şi încheiată”.
Pentru Anglia, aceste fraze sunară ca un clopot de
înmormântare. Tilsit impunea o concluzie. Războiul
abia începea. Jules Lafont, nepreţuitul Jules Lafont,
mai făcu o surpriză şefului său, punându-i pe masă
copia textului convenţiei secrete încheiate la Tilsit
între Napoleon şi Alexandru. Acest tratat, care urma
să răstoarne ordinea politică europeană, avea să
rămână mai bine de opt decenii inaccesibil
cancelariilor europene, cu excepţia ministerelor de
Afaceri Străine ale Franţei şi Rusiei, care urmau să
păstreze câte un exemplar sigilat, în tainiţele lor
blindate. În afară de Napoleon şi Alexandru, numai
regele Prusiei fusese informat asupra unor articole
care priveau direct ţara sa. Tratatul avea în esenţă
următoarele prevederi: Franţa şi Rusia îşi luau
angajamentul să-şi acorde reciproc sprijin în orice
acţiune militară, pe care una din părţi ar întreprinde-o
împotriva altei puteri europene; statul vizat era Anglia.
O clauză importantă prevedea a se impune
Danemarcei, Suediei şi Spaniei să rupă relaţiile

— 1213 —
comerciale cu Anglia. În sfârşit, Austria va fi silită a se
alătura acestei coaliţii. Întâia măsură practică avea să
fie închiderea Mării Baltice pentru navele britanice, în
cazul declanşării ostilităţilor, flota daneză va fi folosită
împotriva Angliei.
Richard citi convenţia, apoi se întoarse spre Lafont:
— Eşti sigur că în afară de Napoleon şi de ţar,
nimeni nu mai posedă textul acestui tratat? Nimeni?
Nici Monsieur de Talleyrand?
— Nici Monsieur de Talleyrand şi nici prinţul
Czartorysky, ministrul de externe al Rusiei. Clauzele
cu Danemarca nu le cunoaşte nimeni. Absolut nimeni.
Richard rămase impresionat de eficienţa lui Lafont.
— Challais îţi va înmâna în cursul acestei zile suma
de cinci sute de mii de franci. Şi acum, încă o
întrebare: Cum ai ajuns în posesia acestui document?
— Cherchez la femme. Iată formula folosită,
Monsieur. Pe pluta amenajată pe râul Niemen, pentru
a adăposti întrevederile celor doi împăraţi, se afla şi
un ofiţer din armata rusă, locotenentul Mihail
Vorontzov, care împreună cu un ofiţer francez, făcea
de gardă la intrarea salonului în care discutau
Napoleon şi Alexandru. Locotenentul Vorontzov a
auzit, fără voie, mai toate discuţiile. A înregistrat în
memorie articolele convenţiei, pe care mai târziu le-a
aşternut pe hârtie, spre a le trimite tatălui său, prinţul
Vorontzov, fost ambasador al Rusiei la Londra. La un
chef, locotenentul Vorontzov, căruia i se urcase
şampania la cap, s-a lăudat că posedă textul
convenţiei. Vorbele lui mi-au ajuns la ureche, l-am
pus imediat pe urme o aşa-zisă contesă poloneză, care

— 1214 —
după o noapte de dragoste, l-a drogat şi i-a furat
scrisorica. Acesta este exemplarul pe care-l aveţi pe
masă. Cred că în linii mari, locotenentul îl mai ţine
minte. În orice caz îi va fi greu să-l reconstituie în
întregime.
Richard respiră adânc. Era satisfăcut. Ori de câte
ori obţinea câte un mare succes, încerca o exaltare
mai plăcută decât o beţie cu stupefiante. În aceeaşi
seară, Richard chemă pe Robert în biroul său. După
ce se asigură că uşile sunt bine închise, se aşeză la
birou.
— Robert, vreau să-ţi încredinţez o misiune foarte
importantă.
Cu gesturi studiate scoase din buzunar copia
tratatului.
— Vezi tu documentul acesta? Are o poveste lungă…
După ce-i istorisi chipul în care ajunsese în posesia
sa, adăugă:
— Este imperios necesar ca documentul să parvină
în Anglia. La Londra. Ţi-am mai spus. Misiunea este
grea. Dar trebuie îndeplinită.
Robert se înclină.
— Sunt la ordinele dumneavoastră, Sir. Mi-aş
permite o întrebare. De ce nu-l folosiţi pe Lafont
pentru această misiune? Pentru el ar fi floare la
ureche să trimită documentul la Londra.
— Întrebarea e justificată, spuse Richard. Am să-ţi
răspund. Era imposibil să mă adresez lui.
— De ce? Lafont este şeful serviciului
dumneavoastră de informaţii. În această calitate…
Richard suspină adânc.

— 1215 —
 — Lafont este şi francez. Nu-i putem pretinde să-şi
trădeze ţara. Este suficient că nu mi-a cerut să-i spun
ce am de gând să fac cu documentul.
Robert clătină din cap în semn de încuviinţare.
— Vă înţeleg, Sir. Documentul va ajunge la
destinaţie.
După câteva clipe, adăugă:
— Mult trebuie să iubiţi dumneavoastră Anglia, de
vreme ce îi puneţi la dispoziţie copia unui tratat de o
importanţă atât de vitală pentru existenţa ei.
Richard luă de pe birou un coupe-papier de malahit,
pe care începu să-l învârtească între degete.
— Crezi că iubesc Anglia?… Hm!… Nu o iubesc
deloc, Robert. Englezii sunt o naţiune de neguţători
rapaci, care pun propriile interese mai presus de orice.
Lumea întreagă poată să se ducă de râpă. Numai lor
să le meargă bine.
Robert schiţă un gest de mirare.
— Atunci?
— Şi eu sunt egoist şi rapace. Nu servesc Anglia, ci
interesele casei mele.
— Ale dinastiei Sunderland-Beauclair, zâmbi
Robert.
— Exact. Tu mă înţelegi mai bine decât Henry.
Richard lăsă coupe-papierul pe masă, şi se ridică în
picioare.
— Odată ajuns în Anglia, vreau să treci şi pe la
Cardiff. Aş dori să ştiu dacă Margaret s-a întors la
părinţii ei.
— Prea bine, Sir. Când trebuie să plec?
— Mâine în zori.

— 1216 —
 — Ruta?
— Prin Spania şi Portugalia.
— Pe această rută voi pierde mult timp.
— Nu e prudent să traversezi Canalul Mânecii pe un
vas de contrabandişti francezi. Dacă ai fi prins, ai fi
trimis în faţa Curţii Marţiale.
Robert râse cu nepăsare.
— Sunt deprins cu riscurile, Sir. Nu uitaţi că am
participat le debarcarea din Saint-Domingue.
Richard puse mâna pe umărul feciorului său.
— Eşti curajos, băiete. Îmi placi.
— Încerc să vă semăn, Sir.
— Prefer să pleci prin Spania.
— Lăsaţi-mă să trec prin Olanda. Cifrez
documentul. Chiar dacă sunt prins, procedez astfel
încât să nu compromit pe nimeni. Casa Sunderland-
Beauclair trebuie să rămână deasupra oricăror
bănuieli.
— Dacă reuşeşti să duci la bun sfârşit această
misiune, casa Sunderland-Beauclair îşi va asigura,
pentru un oarecare timp, recunoştinţa guvernului
britanic. Recunoştinţă care-mi va permite să exercit
fără stânjenire, negoţul pe mări.
— Numai pentru un oarecare timp?
— Oamenii politici au memoria scurtă, Robert. Nici
memoria mea nu e mai durabilă. Azi prietenul Angliei.
Mâine s-ar putea să-i fiu duşman aprig. Totul e în
funcţie de interese… Da, da. De multă vreme am
renunţat la sentimentalisme. Nu mai cred în prietenii
eterne. Nici în jurăminte. Nici în oameni. Îi
dispreţuiesc… Dar mă servesc de ei.

— 1217 —
 Nimeni din anturajul lui Richard Sunderland nu fu
informat de plecarea lui Robert. Sandra ştia doar că
soţul ei urma să facă o inspecţie de câteva zile la
fabrica de armament din Nantes.
Richard era conştient de primejdia la care se
expunea fiul său. Acţiunea aceasta era însă absolut
necesară. Guvernul englez era indispus de sprijinul
financiar dat de casa Sunderland Franţei şi Spaniei.
Fabrica de armament de la Nantes furnizase armatei
franceze puşti, tunuri şi muniţii, folosite împotriva
aliaţilor Angliei. Armamentul navelor de război care
înfruntaseră flota britanică la Trafalgar provenea din
uzinele aceleiaşi case. Copia tratatului secret pe care
Richard Sunderland îl oferea Angliei avea menirea să
înlăture asperităţile unei ostilităţi crescânde. Richard
prevenea o criză. Guvernul englez ar fi putut oricând
să-i confişte fabrica de armament de la Cardiff,
fondurile angajate în Anglia şi proprietăţile de la
Londra.
Câteva zile după plecarea fiului său, Richard avu o
întrevedere cu Talleyrand, care se înapoiase de la
Tilsit. Talleyrand nu se mai bucura de încrederea
împăratului. În cursul negocierilor de pace încercase
să frâneze tendinţele expansioniste ale lui Napoleon.
Galopul nebunesc al evenimentelor îl făcuse să ajungă
la concluzia că pentru binele Franţei şi al Europei
puterea napoleoniană trebuia nimicită.
După înapoierea sa la Paris, cedase departamentul
Afacerilor Străine lui Champagny, fostul titular al
Internelor. În schimb, primise demnitatea de Vice-

— 1218 —
Mare Elector, bogată în onoruri, dar fără influenţă
politică. Ostilitatea lui faţă de regimul imperial nu mai
era o taină pentru nimeni. Duplicitatea sa era însă
atât de subtilă, încât neiniţiaţii nu luau în serios
atitudinea sa opoziţionistă. O socoteau o simplă
fanfaronadă.
În cursul întrevederii sale cu Richard, faţă de care
se deprinsese să vorbească deschis, Talleyrand încercă
să-şi justifice comportarea:
— Mi-e îngăduit să asist pasiv la ruina ţării mele?
Nu am obligaţia morală să încerc a salva tot ce mai
poate fi salvat? Franţa merge la dezastru. Victoriile
împăratului sunt tot mai scump plătite. Europa a
ajuns un imens cimitir. Condiţiile impuse învinşilor
sunt atât de draconice, de umilitoare, încât în ele
înşele se zămisleşte germenul revanşei. În loc să-şi
consolideze regimul, Napoleon şi-l subminează cu
bună ştiinţă. Ambiţia lui nu mai cunoaşte margini. Se
socoteşte omul providenţei. Are o încredere
nemăsurată în geniul lui. Această încredere îl împinge
la prăbuşire. Unii mă învinuiesc de trădare. Sunt
totuşi împrejurări în care trădarea este o datorie
patriotică. Ştiţi ce i-a spus deunăzi Napoleon lui
Metternich? „Un om ca mine, nu ţine seama de viaţa
unui milion de oameni.”
Richard fu ispitit să-i vorbească despre misiunea
încredinţată fiului său, dar se abţinu. Se mărgini să-l
asigure pe Talleyrand de toată simpatia şi sprijinul
său. Cuvinte mari, care nu angajau însă la nimic.
— Regret, Monsieur de Talleyrand, că afacerile mă
silesc să plec în Statele Unite. Aş fi preferat să rămân

— 1219 —
alături de dumneavoastră. Din nefericire, evenimentele
mă depăşesc. La Paris, îmi va ţine locul fiul meu
Robert. A primit instrucţiuni exprese să păstreze cu
dumneavoastră aceleaşi legături de prietenie şi
colaborare care au fost atât de rodnice până acum şi
pentru dumneavoastră şi pentru mine. Pe fiul meu să
vă bizuiţi ca şi pe mine însumi…
Înainte de a pleca în Statele Unite, Richard mai făcu
un demers pe lângă ministrul Mollien, cerând să i se
achite câteva creanţe întârziate în valoare de zece
milioane de franci.
— Vă rog să remarcaţi, excelenţă, că aceasta e
numai o parte din sumele ce-mi datorează statul
francez.
Mollien îi ţinu un adevărat discurs, încercând să-i
demonstreze cu lux de cifre, imposibilitatea
momentană de a achita chiar şi această sumă. Pentru
prima oară Richard îşi pierdu cumpătul. Ridică tonul,
izbi cu pumnul în masă şi ameninţă că va reclama
împăratului refuzul ministrului.
— Franţa nu este un particular pe care să-l declar
în încetare de plăţi, strigă el fără să mai ţină seama de
înalta autoritate a lui Mollien. A sosit momentul să
restabiliţi încrederea publicului în finanţele statului.
Mi-aţi cerut armament. Vi l-am livrat. Achitaţi-l! Nu
mai sunt dispus să fac concesii.
Ministrul încreţi sprâncenele, făcu o mutră ofensată,
apoi se ridică în picioare, lăsând a înţelege că socotea
audienţa încheiată. Când văzu că aceste mijloace
rămân inoperante, schimbă tonul şi cu aerul scârbit al
unui om dispus să admită orice, numai să scape de

— 1220 —
prezenţă inoportună acceptă să plătească şase
milioane.
Richard părăsi furios biroul ministrului.
După ce se urcă în trăsură, Lafont, care îl însoţise la
minister scoase din buzunar un carnet şi îl desfăcu
tacticos.
— Cum vreţi, Monsieur, ca Mollien să vă achite
milioanele datorate, când numai în cursul acestui an a
plătit 263 000 franci mareşalului Bessiéres, 1 254 945
lui Berthier, 450 000 lui Cambacérés, 200 000 lui
Coulaincourt, 100 000 lui Champagny, 910 000 lui
Davout, 198 000 lui Mortier, 728 000 lui Ney, 162 000
lui Savary, 305 000 lui Soult, 270 000 lui Duroc, 500
000 lui Masséna. N-am făcut decât să vă spicuiesc
câteva cifre. Dacă le totalizaţi, veţi constata că
mareşalii şi înalţii demnitari ai imperiului costă multe
milioane. Napoleon le cumpără scump devotamentul.
Cum vă închipuiţi că Ney, Masséna, Davout sau
Bernadotte ar accepta supremaţia unui om care – în
definitiv – s-a ridicat din rândurile lor, dacă nu ar fi
atât de bine plătiţi? Lumea s-a deprins să vadă în
mareşalii lui Napoleon nişte eroi încununaţi de o
aureolă de glorie. Eu văd o mână de aventurieri, setoşi
de bani şi de succese.
Richard se uită uimit la interlocutorul său.
— Nu te ştiam atât de ostil actualului regim.
Lafont lăsă privirile să i se piardă în gol.
— Am avut trei fraţi, Monsieur. Unul a murit la
Rivoli, altul la Austerlitz şi ultimul la Eylau. Cred că
nu mai e nevoie de alte explicaţii…

— 1221 —
 La începutul lui septembrie, Richard anunţă lui
Henry decizia de a părăsi Parisul la 15 ale lunii.
— Dacă până la acea dată nu găseşti pe Margaret,
roagă pe Lafont să o caute prin agenţii săi. În orice caz
nu e permis să primejduim interesele casei noastre,
pentru o femeie.
— Femeia aceasta e soţia mea, Sir, îndrăzni să
răspundă.
— Pentru mine nu mai e decât o aventurieră, rosti
Richard sec. În ceea ce te priveşte, dacă te
încăpăţânezi să rămâi la Paris, o faci pe propria ta
răspundere. Bineînţeles, nu vei întârzia să suporţi şi
consecinţele. Prerogativele tale vor trece asupra lui
Robert. După moartea mea, el va rămâne şeful casei
Sunderland. Vei deveni un simplu particular. Potrivit
testamentului meu, nu vei mai avea dreptul să te
amesteci în conducerea afacerilor casei noastre. Îţi voi
fixa o compensaţie bănească pentru drepturile pe care
le pierzi. Şi cu aceasta încheiem capitolul.
Pe Henry îl încolţi spaima. Nu era plămădit din
aluatul acelor oameni care renunţă la o coroană
pentru fiinţa iubită.
— N-am spus, Sir, că refuz să vă urmez la New
York…
— Cu atât mai bine. Şi acum să schimbăm
subiectul. Avem lucruri mai importante de discutat.
Nici Lafont nu făcu nimic pentru regăsirea lui
Margaret. Primise în acest sens dispoziţii categorice
din partea lui Richard Sunderland.
Henry aştepta cu groază ziua plecării. Era mai
îndrăgostit de Margaret ca niciodată. Amorul propriu

— 1222 —
rănit, dorul de copil, amintirea primei lui dragoste,
contribuiau să aţâţe jăraticul unei iubiri care în
ultimul timp mocnise sub cenuşă.
În acelaşi timp, Richard primi vestea bombardării
oraşului Copenhaga de către flota de război britanică
din Marea Baltică. Ploaia de ghiulele căzuse asupra
capitalei Danemarcei patru zile de-a rândul. Pieriseră
mii de oameni. Mai mult de jumătate din oraş căzuse
pradă flăcărilor. Flota daneză, pe care Napoleon şi
Alexandru intenţionaseră să o folosească împotriva
Angliei, fusese capturată de englezi. Această energică
acţiune militară dovedi lui Richard că fiul său îşi
îndeplinise sarcina.
Lumea, necunoscând dedesubturile acestei
operaţiuni, înfieră actul de violenţă al Angliei care, în
dispreţul legilor internaţionale atacase o ţară neutră.
Opinia publică se revoltă până şi în Marea Britanie.
Lordul Malmesburry, subsecretar de stat, demisionă
în semn de protest. Lordul Grenville admise că Anglia
îşi crease o situaţie imposibilă. Făcu totuşi rezerve,
declarând că sosise timpul ca inamicul, să fie
combătut cu propriile sale arme. Ambasadorul Angliei
la Copenhaga, Jackson, care declanşase acţiunea,
dând un insolent ultimatum Danemarcei, fu primit
foarte rău de regele George al III-lea.
— Te-ai prezentat şi prinţului de Wales? întrebă
regele fără nici o introducere.
— Da, Sire.
— Cu ocazia acestei întrevederi, unde se afla
prinţul? În capul de sus al scării?
— Nu, Sire, replică Jackson surprins. Se afla la

— 1223 —
parter.
— Norocul dumitale, replică regele. Dacă aş fi fost în
locul lui, ţi-aş fi dat un picior în spate, ca să te arunc
pe trepte în jos…
Secretarul de stat Canning, care ordonase
bombardarea Copenhagăi, lăsă să treacă furtuna, fără
a încerca să se disculpe. Făgăduise lui Robert
Sunderland ca nu va dezvălui numele celor care-i
transmiseseră copia convenţiei secrete încheiate la
Tilsit. Îşi respectase angajamentul. Taina aceasta avea
să o ia cu el în mormânt. La 10 septembrie, Robert,
sosi la Paris. Îşi făcuse datoria, fără să trezească
bănuieli. Când se văzu între patru ochi cu fiul său,
Richard îl îmbrăţişa.
— În sfârşit, Robert, ai trecut cu succes ultimul tău
examen. De azi înainte în ochii mei eşti un om. Plec la
New York fără nici o grijă ştiind că te las în locul meu.
Păcat că Henry nu-ţi seamănă.
Robert îşi informă tatăl că Margaret sosise la
Cardiff.
— Foarte bine. Aceasta e în folosul nostru.
În preziua plecării, Henry sorbi până la fund
paharul cu venin. În prezenţa părintelui său, semnă o
procură prin care autoriza pe avocatul Gilbert
Radiguet să deschidă acţiune de divorţ împotriva lui
Margaret Sunderland.
La 15 septembrie, Richard şi Henry părăsiră Parisul,
iar la 1 noiembrie debarcară la New York.

— 1224 —
 Capitolul douăzeci şi doi
Vera Cruz…
Soarele revarsă foc peste marea de un albastru
violent, tropical, peste ţărmul plat, nisipos, cu dune
alungite, decolorate…
Vera Cruz…
Un dig de piatră cenuşie, înfipt ca un pinten în
crupa netedă şi strălucitoare a mării. Case joase –
cuburi galbene, trandafirii, roşcate…
Două insule, apropiate de ţărm, ţin de urât portului.
Insula Sacrificios, pe care se înalţă franjurile
palmierilor şi stânca pe care face de strajă străvechiul
fort San Juan de Uloa. Citadelă mândră, fortăreaţă şi
temniţă totodată… Zidurile masive au văzut debarcări
de piraţi, cicloane, bătălii navale, serbări pitoreşti,
flote de galioane, corăbii cu pavilioanele cele mai
felurite…
Cerul arde… Arde şi plaja de chihlimbar… Valurile
se rostogolesc, răcorind nisipul… Rechinii bântuie
apele golfului Campeche. Îndrăzneţi, se apropie de
ţărm. Aripioarele lor dorsale lasă o dâră subţire pe
învelişul emailat al mării…
În dreptul fortăreţei, stă ancorată o corabie cu linii
suple, alungite. Pe punte, forfotă. Se fac pregătiri de
plecare. La provă scapără în soare litere de alamă:
„The Royal Dragon”.
În zgomot de lanţuri, ancora – care a muşcat până
atunci nisipul submarin – e smulsă din adâncuri şi
ridicată la suprafaţă. Pe puntea de comandă,

— 1225 —
căpitanul dă ordine scurte. Pânzele se desfăşoară,
orbitor de albe, sub potopul de raze fierbinţi. Dinspre
larg suflă un vânticel răcoros. Pânzele, asemenea unor
uriaşe scoici, adună în găoacea lor boarea umedă, se
umflă şi fac să se urnească nava…
În cea mai încăpătoare şi mai frumoasă cabină,
Adrien de Beaulieu stă în faţa unei hărţi a celor două
Americi. Îl interesează în special Mexicul, Guatemala,
Grenada, Peru şi Rio de la Plata. Urmăreşte pe hartă
rutele navelor care încarcă aur, platină, diamante şi
argint, de pe coastele occidentale ale Americii de Sud.
Buenaventura şi Guayaquil, Iquique şi Antofagasta,
Coquimbo şi Valparaiso, sunt porturile din care
pornesc spre Sud corăbiile îngreunate ale casei
Sunderland-Beauclair, pentru a ocoli Capul Horn şi a
urca apoi spre nord-est, pe lângă insulele Falkland.
Merg paralel cu coastele Audienciei de Buenos-Aires şi
ale Braziliei, şi pătrund în apele veşnic albastre ale
Mării Caraibilor.
Pentru toate aceste nave, Vera Cruz este un punct
obligatoriu de trecere. Vera Cruz este centrul în care
se depozitează aurul şi argintul scos din ruinele Noii
Spanii, dublonii şi piaştrii ridicaţi din visteriile din
Mexico. Vera Cruz serveşte de antrepozite pentru
metalele preţioase, scoase din măruntaiele munţilor
din Guatemala şi Caracas. De la Vera Cruz, corăbiile
casei Sunderland-Beauclair transportă la New York
aurul şi argintul. Pivniţele blindate ale Băncii
Manhattan au ajuns neîncăpătoare pentru cele treizeci
de milioane de piaştri de argint, pentru cele douăzeci
şi două de milioane de dubloni de aur şi pentru barele

— 1226 —
de platină, aur şi argint, în valoare de treizeci şi cinci
de milioane de dolari, pe care Adrien de Beaulieu le-a
expediat de la Vera Cruz.
Douăzeci de milioane de piaştri au luat drumul
Spaniei, şi alte cincisprezece au ajuns în Franţa.
Adrien de Beaulieu a reuşit acest magnific tur de
forţă trecând peste blocusul ordonat de Napoleon,
peste Ordinul Consiliului, aplicat de Anglia drept
represalii, şi peste decretul de la Milan, ultima măsură
luată de Franţa în materie de comerţ maritim.
„Când se bat dulăii, e vai de pielea căţeilor”
glăsuieşte un bătrân proverb. Aceasta era situaţia
neutrilor în timpul epicei războiri dintre Marea
Britanie şi Franţa imperială.
Blocusul Insulelor Britanice, declarat de Napoleon la
21 noiembrie 1806, interzicea accesul pe continent a
mărfurilor de provenienţă engleză, precum şi intrarea
în porturile Franţei şi ale aliaţilor ei, a oricărui vas
neutru, care ar fi făcut escală în vreun port britanic.
Anglia nu întârziase a aplica represalii. Printr-un
ordin de Consiliu din 7 ianuarie 1807 închisese
neutrilor toate porturile dominate de Franţa. Această
restricţie nu se aplica vaselor neutre, care înainte de a
intra în porturile continentale se opreau într-un port
englez, unde plăteau o taxă. Aceeaşi formalitate
trebuia îndeplinită şi la întoarcere. Ordinul Consiliului
nu era numai o ripostă la blocada franceză ci avea şi
rostul să pună stavilă puterii comerciale crescânde a
Statelor Unite, care de la o vreme concura comerţul
britanic.
După câteva săptămâni, Napoleon replicase printr-

— 1227 —
un nou decret semnat la Milano, prin care declara că
orice navă neutră ce vizitase sau plătise taxe în vreun
port britanic, putea fi confiscată dacă acosta pe
continent.
Aceste decrete şi contradecrete puneau Statele Unite
într-o situaţie grea. Dacă le ignora, risca să-şi piardă
treptat toată flota comercială. Dacă se resemna să
păstreze legături comerciale numai cu unul dintre
beligeranţi, se expunea la represalii din partea
celuilalt.
În aceste condiţii vitrege, Adrien de Beaulieu reuşise
totuşi să expedieze în Europa piaştri şi dubloni.
Obligaţiile luate de Richard Sunderland faţă de Spania
erau îndeplinite cu mari dificultăţi şi cu tot atât de
mari întârzieri. Dar erau îndeplinite. Şi aceasta
rămânea cea mai însemnată realizare.
Este adevărat că navele casei Sunderland-Beauclair
se bucuraseră de un tratament oarecum preferenţial
din partea autorităţilor britanice. Copia convenţiei
secrete de la Tilsit, predată de Richard Sunderland
Angliei, îi asigura unele menajamente din partea
acesteia. Câte un amiral britanic mai intransigent sau
mai puţin informat asupra combinaţiilor de culise,
punea mâna pe câte o încărcătură, şi o trimitea la
Londra.
Richard nu protesta. Erau riscuri inerente unor
operaţii atât de hazardate. Pe lângă un transport
capturat scăpau alte zece. Era suficient. Beneficiile
acopereau pierderile…
Adrien de Beaulieu mergea la New York, unde fusese
convocat de socrul său. Cu acest prilej, avea să-i

— 1228 —
relateze realizările sale.
Ştia că va fi primit cu braţele deschise. Rezultatele
obţinute cu preţul unor strădanii uriaşe fuseseră
deasupra oricăror aşteptări. Nici flotele de galioane ale
puternicei Spanii de odinioară nu reuşiseră să
transporte într-un timp atât de scurt, cantităţi atât de
însemnate de metale preţioase. Pierderile erau,
comparativ, minime. Piraţii nu izbutiseră să-i
captureze decât două transporturi. Când erau atacate,
navele casei Sunderland deschideau fără veste
sabordurile şi din simple nave de comerţ, se
transformau în fortăreţe plutitoare.
Dar Adrien de Beaulieu nu avea să prezinte numai
rapoarte trandafirii. De la o vreme observase o agitaţie
îngrijorătoare în sânul populaţiei din coloniile
spaniole. Indienii, care secole de-a rândul munciseră
în mine, în condiţii inumane şi fără să îndrăznească a
crâcni, începuseră să dea semne de nemulţumire. La
Rioja, Santiago, Jiron, Bucaramango, Loja, El Callao,
San Luis Potosi, Saudia, avuseseră loc tulburări, ce-i
drept, uşor reprimate, dar care constituiau totuşi un
indiciu asupra stării de spirit din colonii. Ideile
Revoluţiei Franceze nu erau străine de această stare
de efervescenţă. Blocusul continental, care izolase
Spania de coloniile ei din cele două Americi,
contribuise de asemenea la slăbirea autorităţii
Metropolei, asupra supuşilor de peste mări.
Generalul venezuelean Francisco de Miranda, care
deţinuse câteva înalte comandamente în armata
Franţei revoluţionare, încercase în 1806 să debarce pe
teritoriul Venezuelei în fruntea unui detaşament de

— 1229 —
eliberare, cu scopul de a smulge puterea din mâna
căpitanului general al Caracasului, don Juan de
Casas. Deşi fusese sprijinit de flota amiralului englez
Cochrane, Miranda eşuase. Acest general, despre care
Napoleon spune că e un „Don Quijote căruia îi lipseşte
numai nebunia”, avea să-şi încheie cariera în temniţa
unei fortăreţe spaniole.
Lupta lui găsise însă un imens ecou în America
latină. Alte evenimente politice şi militare aveau să
dezvăluie creolilor din această parte a lumii conştiinţa
propriei lor forţe.
Englezii, care după bătălia de la Trafalgar
obţinuseră stăpânirea necontestată asupra mărilor, se
gândiseră să profite de această împrejurare, pentru a
acapara coloniile spaniole. Organizaseră trei expediţii
de cucerire: una în Chili, alta în teritoriile
viceregatului Rio de la Plata şi ultima, în provinciile de
nord ale Căpităniei Generale a Caracasului. Toate trei
expediţiile eşuaseră, faţă de rezistenţa dârză a
coloniştilor. Aceste succese obţinute numai cu resurse
proprii, şi fără nici un ajutor din afară, treziseră în
mintea localnicilor veleităţi de independenţă.
Autorităţile spaniole încercau să înăbuşe această
tendinţă, dar valul de fund care se pusese în mişcare
era mai puternic decât mijloacele de represiune.
În acea epocă, America latină amintea frământările
unui vulcan gata să erupă. Această fierbere fusese
încă o stavilă în calea misiunii lui Adrien de Beaulieu.
Raportul pe care urma să-l prezinte socrului său avea
să înfăţişeze toate aceste aspecte bune sau rele…
La 1 decembrie, Adrien sosi la New York. La 2

— 1230 —
decembrie se ţinu la sediul Băncii Manhattan o
şedinţă care avea să rămână de pomină în analele
casei Sunderland-Beauclair. De faţă erau Richard
Sunderland, fiul său Henry, Wilbur Morrison şi
principalii lor colaboratori. Asista şi Charles
Sunderland, al treilea fiu al lui Richard, care sosise de
curând la New York, în urma invitaţiei exprese a
acestuia.
Scrisoarea prin care tatăl său îl chemase în America
era redactată în termeni tari:
„Sunt indignat de comportarea ta în Anglia. Ai
izbutit să ne faci numele de râs. Trebuia să te ilustrezi
şi tu cu ceva.
Această situaţie nu mai poate dura. Te poftesc să te
îmbarci neîntârziat pe «Royal Oak», şi să te înapoiezi în
America. A sosit vremea să dau o întrebuinţare
practică firii tale prea clocotitoare. Te voi trimite fie la
New Orleans, unde casa noastră are interese, fie în
Noua Spanie, unde vei lucra sub ordinele cumnatului
tău. Adrien de Beaulieu. Ţin să-ţi relev un dicton cu
multă circulaţie în Sud: «Bărbaţii din New Orleans
trăiesc mai puţin decât femeile».
Cred că ai priceput despre ce e vorba. Spiritele se
înfierbântă atât de repede, încât pistoalele încep să
tragă, mai înainte ca oamenii să fi avut timp a cugeta.
Exact ceea ce îţi trebuie. În Noua Spanie, condiţiile de
viaţă sunt asemănătoare. În această atmosferă de
violenţă şi brutalitate, te vei simţi în elementul tău. Te
previn însă că vei avea de-a face cu adversari care vor
reacţiona altfel decât inofensivul lector de la Oxford,
care te-a lăsat să-l îmbrânceşti în bazinul cu apă, fără

— 1231 —
a schiţa un gest de apărare…”
Charles răspunsese cu entuziasm la chemarea
tatălui său. Scrisoarea nu numai că nu îl timorase,
dar îi ascuţise şi mai vârtos combativitatea.
Raportul lui Adrien de Beaulieu nu îi făcu o
impresie deosebită. Înşiruirile de cifre îl obosiră. În
schimb, numele localităţilor citate, sonorităţile lor
spaniole, atmosfera exotică pe care o evocau, îi treziră
curiozitatea. Deşi împlinise douăzeci de ani, Charles
visa numai aventuri, de parcă n-ar fi ieşit încă din
vârsta copilăriei.
Richard îl privea cu îndoială. Era firesc să nu-i
inspire încredere acest roşcovan masiv ca un taur,
violent, fluşturatic, afemeiat, bizar, arţăgos şi
incapabil de a gândi profund. Charles părea destinat
să nu fie decât o anexă a fraţilor săi.
Până şi culoarea roşie a părului său era un subiect
de mirare. În copilărie, Charles fusese blond. Cu
timpul, părul i se închisese, luând o nuanţă roşcată,
ce amintea aurul vechi, ca mai târziu să capete tonuri
de un roşu aprins, ca flacăra. La Oxford era poreclit
Hercule. Ca şi legendarul locatar al Olimpului făcea
isprăvi care lăsau cu gura căscată pe colegi şi
profesori. Puterea lui era atât de extraordinară, încât
nici un boxer profesionist nu se încumeta a i se
împotrivi. Cu o lovitură de pumn aplicată între coarne,
culca la pământ un taur. Îndoia cu degetele cele mai
mărunte monede, iar potcoavele le răsucea în toate
chipurile. Lupta, folosirea forţei, devenise pentru
Charles o a doua natură.
Pasajele din raportul lui Adrien de Beaulieu, care

— 1232 —
relatau extinderea şi agravarea tulburărilor în coloniile
spaniole, fură pe placul lui Charles, care îşi zise că
acolo i se va găsi şi lui o întrebuinţare.
Acelaşi raţionament îl făcea şi Richard. Evident, faţă
de amploarea operaţiilor întreprinse, era necesar să i
se încredinţeze lui Beaulieu un personal sporit şi
credite superioare. Pe Charles îl va trimite în Noua
Spanie. În Mexico, temperamentul său exploziv va face
mai puţine ravagii decât la Londra sau la Oxford.
Răspunderea ce-i va apăsa umerii, îi va mai potoli
clocotul lăuntric, cuminţindu-l, aşa cum se cuvine
unui tânăr care a depăşit vârsta adolescenţei…
După raportul lui Adrien de Beaulieu, ascultat cu
atenţie încordată, după dările de seamă prezentate de
Wilbur Morrison, directorul Băncii Manhattan, şi de
James Stewart, directorul adjunct al uzinei de
armament de la New Schenectady, luă cuvântul
Richard.
Când se ridică din jeţul prezidenţial, se făcu linişte
ca într-un templu în care marele preot apare în faţa
drept credincioşilor pentru a oficia serviciul religios.
Patruzeci de perechi de ochi încercau să descifreze
expresia de pe chipul lui Richard Sunderland.
Patruzeci de directori, de consilieri tehnici sau juridici,
aşteptau cu respiraţia tăiată aprecierile şi hotărârile
sale.
Era prima şedinţă de acest fel pe care Richard o
prezida după nouă ani de lipsă din Statele Unite. În
capul mesei, marele patron stătea drept ca o
lumânare, tâmplele albe îi accentuau atitudinea de o
demnitate elegantă, dar totdeodată dârză.

— 1233 —
 Toţi îşi făcuseră cu prisosinţă datoria. Toţi luptaseră
pentru izbânda casei Sunderland.
Rezultatele erau deasupra oricăror elogii.
Întreprinderile din Statele Unite, controlate de
Richard, crescuseră, realizaseră beneficii uriaşe.
Evident, aceste izbânzi, fuseseră obţinute, datorită
directivelor marelui patron. Dar munca încordată,
priceperea, destoinicia, devotamentul colaboratorilor şi
subalternilor săi, contribuiseră în mare măsură la
edificarea succesului. În vreme ce în Anglia şi în
Franţa, casa Sunderland-Beauclair înregistra o
stagnare a afacerilor, o criză latentă, susceptibilă
oricând a lua proporţii, în Statele Unite ascensiunea
era continuă. Cei patruzeci de oameni, conducători ai
unor întreprinderi ce totalizau un capital de peste o
sută de milioane de dolari şi care ţineau în mâna lor
soarta a zeci de mii de muncitori de uzină, de
marinari, mineri, funcţionari, ingineri, economişti,
aşteptau cu legitimă nerăbdare un cuvânt de
mulţumire, un elogiu, poate chiar gratificaţii şi
recompense..
Şi Richard vorbi:
— Gentlemen, am ascultat rapoartele
dumneavoastră. Rezultatele obţinute îndrituiesc un
optimism moderat. Ne aşteaptă încercări grele. Foarte
grele. Sper că veţi reuşi să le faceţi faţă. Mâine după
amiază, la şase, va avea loc o nouă şedinţă, prezidată
de Mr. Morrison, care vă va comunica hotărârile mele.
Gentlemen, bună seara!
Înclină uşor din cap, în vreme ce colaboratorii uluiţi
se ridicară în picioare. Urmat de Wilbur Morrison şi de

— 1234 —
fiii săi, Richard părăsi sala consiliului. După plecarea
lui, cei rămaşi se priviră consternaţi.
Leslie Clinton, consilierul economic pentru afacerile
americane, un tânăr, dar capabil laureat al
Universităţii Princeton, scăpă o remarcă ce voia să fie
glumeaţă.
— Marele Mogul şi-a spus cuvântul!
Nimeni nu-i relevă spiritul. Nici un surâs nu
destinse expresia întunecată a chipurilor celor
prezenţi.
Ce voise să spună Richard Sunderland? Laconismul
său era îngrijorător… „Marele Mogul şi-a spus
cuvântul!” Abia acum realizară cu toţii pregnanţa
acestor cuvinte. Leslie Clinton nu greşise. Richard
Sunderland amintea într-adevăr un mare mogul care
hotărăşte în primă şi ultimă instanţă, fără să dea nici
o socoteală vizirilor săi.

În noaptea aceea avu loc o şedinţă secretă de lucru

în biroul lui Richard Sunderland din vila sa de lângă
Battery.
Nu chemase decât pe Wilbur Morrison, pe Adrien de
Beaulieu şi pe James Stewart. Henry şi Charles
asistau de drept, potrivit concepţiei lui Richard, care
voia să-şi iniţieze vlăstarele în toate secretele. Se mai
afla de faţă şi Norman McKreely, primul secretar, care
avea misiunea să înregistreze în scris discuţiile
purtate şi hotărârile luate. Richard era întunecat şi
gânditor. După ce aruncă o ultimă privire asupra
colaboratorilor, începu cu voce egală:
— Gentlemen, v-am adunat spre a vă comunica

— 1235 —
hotărârile mele şi a vă expune motivele care le-au
justificat. Ţin să le cunoaşteţi, fiindcă ne îmbarcăm
fără voia noastră într-o aventură foarte riscantă. Este
bine ca un comitet restrâns să cunoască mobilele şi
linia trasată de mine, astfel ca să-mi poată continua
opera, în eventualitatea că aş fi împiedicat din diverse
cauze. Introducerea era ciudată. Nimeni nu îndrăzni a
face comentarii. Două evenimente de o importanţă
capitală pentru existenţa casei Sunderland-Beauclair
m-au determinat să iau măsurile pe care le veţi
asculta şi dumneavoastră. Primul eveniment a avut
loc în Europa. Un raport cifrat, sosit acum două zile
de la Paris, mi-a adus la cunoştinţă semnarea la
Fontainbleau a unei convenţii secrete între Franţa şi
Spania la data de 27 octombrie 1807. Obiectul oficial
al acestei convenţii este împărţirea Portugaliei, care
trebuie pedepsită fiindcă a refuzat să adere la
Blocusul Marii Britanii, ordonat de Napoleon. Scopul
ascuns al convenţiei este altul. Împăratul Franţei vrea
ca trupele lui să se infiltreze fără zguduiri în Spania.
La momentul oportun o va declara ocupată. Prima
consecinţă va fi răsturnarea dinastiei Bourbonilor şi
instaurarea unui regim aservit Franţei. Pentru noi,
acest eveniment poate fi bogat în urmări funeste. Noul
regim nu va anula oare concesiunile acordate nouă de
actualul rege al Spaniei? Trupele franceze, comandate
de mareşalul Junot au şi intrat în Spania. După
informaţiile de care dispun până în prezent, regele
Carlos şi Prinţul Păcii, nici nu bănuiesc că asistă la o
invazie pacifică a ţării… Pentru orice eventualitate,
trebuie să grăbim curăţirea coloniilor spaniole de tot

— 1236 —
aurul şi argintul tezaurizat. Nu se ştie cât timp vom
mai avea mână liberă din partea guvernului spaniol…
Acest eveniment este primul despre care v-am vorbit,
gentlemen. Al doilea eveniment nu s-a produs încă,
dar nu va întârzia să se producă. Şi acesta complică
îngrozitor lucrurile. Preşedintele Jefferson, adept al
politicii struţului, intenţionează să impună Senatului
şi Congresului o lege fără precedent în istoria acestei
ţări. O lege antidemocratică, o lege arbitrară, care
loveşte proprietatea individuală, libertatea de iniţiativă
a cetăţenilor americani şi drepturile garantate prin
Constituţie. Potrivit acestei legi, un embargo va
împiedica pe timp nedefinit orice comerţ cu
străinătatea.
Wilbur Morrison, Beaulieu şi James Stewart se
priviră uimiţi.
— Da, gentlemen. Preşedintele Jefferson vrea să
împiedice navele americane de a mai circula pe mări,
pentru a evita astfel orice conflict cu beligeranţii. În
pacifismul său prost înţeles izbeşte în efect, în loc să
îndrepte cauza. Votarea acestei legi e susceptibilă să
ducă la ruina casei Sunderland. Dacă nu luăm măsuri
din timp, flota noastră comercială va putrezi în
porturile americane, produsele uzinelor noastre vor
mucegăi în antrepozite, căci consumul intern, după
cum ştiţi şi dumneavoastră nu este încă suficient de
mare pentru a înghiţi întreaga producţie anuală. Aurul
şi argintul acumulat în pivniţele Băncii Manhattan vor
rămâne neproductive, iar băncile din Europa
controlate de noi, vor avea existenţa periclitată din
cauza ruperii legăturilor financiare cu America.

— 1237 —
 James Stewart nu se mai putu abţine:
— Sunteţi sigur, Sir, că preşedintele intenţionează…
— Când fac o afirmaţie Mr. Stewart, sunt sigur de
ea, replică sec Richard. Să continuăm. Există şi soluţii
capabile să corijeze, în parte, cel puţin, efectele
dezastruoase ale embargoului. În primul rând, să
discutăm problema flotei noastre comerciale. Toate
navele casei Sunderland navighează sub pavilionul
Statelor Unite. Pavilionul acesta, care până mai ieri
era pentru noi o mană cerească, devine o povară.
Corăbiile noastre trebuie să adopte alt pavilion. Câte
vase cuprinde în prezent flota noastră comercială,
Beaulieu?
— Doriţi o cifră globală, sau pe tonaje?
— Globală.
— O sută optzeci şi opt de nave, dintre care o sută
trei afectate traficului cu America de Sud şi cu
Antilele, şaptezeci şi patru pentru Europa şi
unsprezece pentru comerţul cu Extremul Orient. Pe
şantiere avem douăzeci şi două de nave, dintre care
zece gata de lansare.
Richard făcu un semn secretarului.
— McKreely, ia notă. Cincizeci de nave vor fi
vândute imediat unei societăţi de navigaţie britanice,
pe care o vom înfiinţa tot noi, cu capitalul nostru.
Căpitanul Cochrane va dirija această flotă. Cincizeci
de nave vor trece sub pavilionul altui stat neutru. Ce
pavilion propui, Beaulieu?
Adrien zâmbi încurcat:
— Vă mărturisesc, Sir, pentru moment nu găsesc o
formulă… Toate statele europene sunt angajate în

— 1238 —
actualul conflict…
— Ce părere ai de Haiti, Beaulieu?
— Haiti, Sir?
— De ce nu? Haiti e în prezent un stat independent.
Singurul stat independent din cele două Americi, cu
excepţia Statelor Unite.
— Rolul nostru, Sir, în expediţia franceză, nu a fost
tocmai favorabil… actualilor guvernanţi din Haiti…
— Oamenii politici au memoria scurtă, dragul meu,
mai ales când îi ungi cu aur. După câte ştiu, Haiti are
în prezent doi stăpâni. Preşedintele Pétion în Sud, şi
regele Henri-Christophe în Nord, zise Richard,
accentuând cu dispreţ titlurile celor două căpetenii.
Cazi la învoială cu cel mai maleabil. Aceste cincizeci de
vase vor trece sub comanda căpitanului MacLaughlin.
În sfârşit, restul vor rămâne provizoriu sub pavilion
american. Comandantul lor va fi căpitanul Townley.
Veţi proceda în aşa fel încât în porturile Statelor Unite
să nu se afle niciodată mai mult de zece vase ale casei
noastre. Nu vreau ca aplicarea embargoului să-mi
surprindă multe corăbii în Statele Unite.
Adrien de Beaulieu părea trist. Flota pe care el o
sporise, o reorganizase, o dirijase, îi scăpa din mână.
Mâhnirea lui nemărturisită nu scăpă lui Richard.
— Beaulieu, adăugă el, conducerea supremă o
păstrezi tot dumneata. MacLaughlin, Cochrane şi
Townley îţi vor executa ordinele. Rolul dumitale
capătă, de azi înainte, o importanţă deosebită. Flota
comercială este în momentul de faţă coloana
vertebrală a casei Sunderland-Beauclair. De buna ei
organizare şi de felul cum va curge spre Vera Cruz

— 1239 —
aurul şi argintul coloniilor spaniole, depinde existenţa
noastră… Richard Sunderland se întoarse spre fiul
său mai mare. Dumneata, Henry te vei înapoia în
Anglia. Împreună cu Algernon Travers, actualul
director al băncii noastre de la Londra, şi cu Stuart
Rowlandson, consilierul nostru juridic pentru Anglia,
vei da fiinţă Societăţii de Navigaţie Britanice
Sunderland-Beauclair. Îndată ce vei executa această
misiune, te vei înapoia în Statele Unite. Bineînţeles,
fără Mrs. Sunderland…

Informaţiile lui Richard Sunderland erau exacte. La

22 decembrie 1807 Camera Reprezentanţilor şi
Senatul, la cererea confidenţială a preşedintelui
Statelor Unite, votară cu mare majoritate legea
embargoului.
La acea dată, Richard se afla la New York. Adrien de
Beaulieu şi Charles plecaseră la Vera Cruz, iar Henry
Sunderland era în drum spre Anglia.
Potrivit instrucţiunilor stricte ale lui Richard, numai
nouă vase ale casei Sunderland-Beauclair fură
surprinse în porturile Statelor Unite la intrarea în
vigoare a legii embargoului. Până atunci, Adrien de
Beaulieu lucrase intens. Navele sale transportaseră zi
şi noapte în Jamaica produse industriale, armament şi
mărfuri provenite din întreprinderile controlate de
Richard. Pe întreaga durată a embargoului, Jamaica
avea să servească drept antrepozit al casei
Sunderland-Beauclair.
Data de 22 decembrie avea să rămână de pomină în
analele Statelor Unite. Din ziua aceea, toate porturile

— 1240 —
maritime fură lovite de paralizie. Ca în „Povestea
Frumoasei din Pădurea Adormită”, navele încremeniră
de-a lungul cheiurilor deşarte. În locul activităţii de
furnicar din ajun, se aşternu nemişcarea, în
antrepozite nu mai intrau şi nu mai ieşeau mărfuri.
Caselor de import-export nu le mai rămânea decât să
tragă obloanele. În birourile armatorilor, funcţionarii
aşteptau cu groază concedierea. Marinarii fără
angajament se întrebau cu ce vor trăi ei şi familiile lor
în iarna care se anunţa aspră. Hamalii, scrutau largul
mării, aşteptând împotriva evidenţei, o navă care să
folosească braţele. Cârciumile, tavernele, care până
mai ieri făcuseră afaceri de aur, rămaseră fără clienţi.
Băncilor specializate în finanţarea comerţului maritim,
nu le rămânea decât să-şi închidă ghişeele. Cine îşi va
mai achita datoriile, sau cel puţin, dobânzile, când
toate izvoarele de câştig erau temporar secate?
Oamenii de afaceri, speculatorii, marii industriaşi şi
bancheri se frământau, cuprinşi de turbare.
În cercurile armatorilor şi ale marii finanţe,
Jefferson era acuzat de dictatură, tiranie, incapacitate.
Printre cei mai înverşunaţi duşmani ai preşedintelui
se număra şi Richard Sunderland. Spre deosebire de
ceilalţi oameni de afaceri, care se vedeau împinşi
iremediabil la ruină, el dispunea în Statele Unite, de
capitaluri aproape nelimitate. Atacurile sale împotriva
lui Jefferson nu se mărginiră la critici verbale.
Cumpără trei ziare de mare circulaţie la New York,
Boston şi Philadelphia, angajă un stat major de
gazetari renumiţi pentru lipsa lor de scrupule şi
pentru violenţa tonului, iar după ce îi dresă cum

— 1241 —
trebuie, dezlănţui o campanie aprigă şi susţinută
împotriva preşedintelui Jefferson:
„DICTATORUL JEFFERSON ÎNCALCĂ
LIBERTĂŢILE CETĂŢENEŞTI SECULARE ALE
POPORULUI AMERICAN…
PREŞEDINTELE SECĂTUIEŞTE VISTIERIA Şi
PARALIZEAZĂ ENERGIA NAŢIUNII…
EXISTENŢA REPUBLICII E AMENINŢAŢĂ…
O EXPERIENŢĂ DEZASTRUOASĂ A
PREŞEDINTELUI JEFFERSON…
URMĂRILE UNEI POLITICI FALIMENTARE,
MIZERIA, FOAMETEA ŞI ŞOMAJUL SUNT
HĂRĂZITE AZI STATELOR UNITE DE UN GUVERN
CORUPT ŞI INCAPABIL…”
Într-un articol de o virulenţă extraordinară, William
Gordon Drake, şeful grupului de ziare controlate de
Richard, lansă un atac furibund pe tema discursului
inaugural rostit de Jefferson la intrarea sa în
funcţiune.

„Îmi iau în primire misiunea, apăsat de presimţiri

nesigure şi grozave, pe care măreţia funcţiunii şi
slăbiciunea puterilor mele le inspiră în mod firesc.”
Acestea sunt cuvintele textuale ale preşedintelui
Jefferson, scria William Gordon Drake. Le-am citat,
fiindcă au fost profetice. Într-adevăr. Presimţirile
nesigure ale preşedintelui s-au îndeplinit. Statele
Unite se află azi pe marginea prăpastiei. Preşedintele a
mai vorbit despre slăbiciunea puterilor sale. Ar fi fost
mai potrivit să vorbească despre incapacitatea sa. În
aceeaşi cuvântare a făcut apologia guvernării

— 1242 —
democratice. Ştiţi în ce constă guvernarea democratică
pe care a glorificat-o în discursul inaugural? într-o
tiranie odioasă, ce aminteşte epoca guvernatorilor
trimişi de Anglia, spre a împila poporul american…”

Articolul continua să brodeze pe aceeaşi temă, în

trei coloane etalate în prima pagină a ziarului. În
seara apariţiei năprasnicului atac, Mr. Drake fu
convocat la reşedinţa din New York a lui Richard,
care-l primi în cabinetul său de lucru. Nimeni nu mai
era de faţă la această audienţă.
Mr. William Gordon Drake era un bărbat de statură
mijlocie, zvelt, brun ca un spaniol, cu obrazul
măsliniu şi ochi vicleni ce-i jucau în cap. Hainele îi
erau croite după ultimul jurnal. Culoarea lor vie îi
dădea însă o înfăţişare vulgară. Lumina lămpii de pe
birou cădea în plin pe chipul ziaristului, Richard
rămânea în umbră.
— Mr. Drake, eşti priceput în meseria dumitale. N-
am făcut o alegere proastă.
Ziaristul se înclină. Căuta din ochi un scaun, care
întârzia să i se ofere. Richard ignoră acest gest. În
schimb, arătă oaspetelui său o foaie albă, împăturită,
aşezată la vedere pe o tăviţă de argint.
— Un cec. Ia-l. E pentru dumneata.
Drake îl luă cu delicateţe, apoi îl strecură în
buzunar.
— Nu eşti curios să citeşti suma?
Ziaristul zâmbi, isteţ.
— Dacă nu v-aş fi cunoscut generozitatea, nu v-aş fi
oferit serviciile mele.

— 1243 —
 — Eşti abil şi inteligent, Mr. Drake.
— Aşa spun şi alţii, Sir.
Richard râse. Îi plăceau oamenii dezgheţaţi.
— Mr. Drake. Îmi plac articolele dumitale şi ale
oamenilor dumitale. Aş vrea să-ţi pun însă o întrebare.
Nu te temi că violenţa lor ar putea să vă atragă
neplăceri?
— Avem câte un redactor responsabil pentru fiecare
ziar, explică Drake. Riscurile sunt ale lor. Am mai luat
o măsură. Îi schimb des. Dacă unul va fi urmărit, voi
face în aşa fel încât să dispară la timp. Ascunzători
sunt destule. Până trece furtuna…
— Înţeleg. Dacă vei avea totuşi neplăceri, să iei
contact cu consilierul meu juridic. John Sanders…
Încă o întrebare! de ordin personal.
— Vă rog, Sir.
— Dumneata crezi în ceea ce scrii?
— Când sunt plătit bine, cred.
— Am o părere din ce în ce mai bună despre
dumneata, Mr. Drake.
— Vă mulţumesc.
— Da, da, cred că vom face treabă bună împreună,
îşi continuă Richard raţionamentul. Ziarele pe care le-
am cumpărat cu scopul unic de a-l discredita pe
Jefferson mi-au dat o idee. Voi crea o reţea de gazete,
care să-mi sprijine acţiunile. Depinde numai de
dumneata, Mr. Drake, ca să obţii conducerea acestei
reţele şi acum, la revedere. Poimâine să mi te prezinţi
iarăşi. S-ar putea să-ţi dau instrucţiuni noi…
— Prea bine, Sir, zise William Drake, părăsind fără
zgomot încăperea.

— 1244 —
 După plecarea ziaristului, Richard rămase câtva
timp cu privirile pierdute în jocul flăcărilor din cămin.
Muzicuţa unei pendule Louis XV din porţelan de
Sévres cântă argintiu de unsprezece ori, smulgându-l
din gânduri. Sună clopoţelul. Un tânăr imberb apăru
în grabă.
— Sir?
— Lawson! Să intre Mr. Morrison.
Secretarul de serviciu ieşi. Câteva secunde mai
târziu, directorul Băncii Manhattan îşi făcu intrarea în
cabinetul lui Richard.
— Ia loc, Morrison. Avem de vorbit. Nu te reţin mult,
fiindcă sunt obosit. Se adânci în fotoliul său, apoi îşi
plimbă mâna pe frunte. Regretând parcă acest semn
de slăbiciune, se încordă brusc. Este vorba tot de
legea embargoului, Morrison. Legea aceasta ne-a
căşunat mari pagube. Dar nu depinde decât de noi ca
să scoatem beneficii de pe urma ei.
— Beneficii?
— Da, da. Embargoul va ruina oameni şi
întreprinderi. Producţia anuală a ţării depăşeşte
nevoile pieţii interne. Aceasta va determina scăderea
preţurilor. Împrejurare de care trebuie să profităm. În
curând, numeroase fabrici vor ajunge în pragul
falimentului. Minele care furnizau materia primă vor fi
nevoite să-şi suspende activitatea. Şi unele şi altele
vor fi scoase la mezat. Oferta va fi uriaşă şi cererea
minimă. Noi dispunem de capitaluri. Vom cumpăra pe
nimic întreprinderi industriale şi miniere, până mai
ieri inaccesibile… Am nevoie de fier. De mult fier,
Morrison. Uzinele noastre de armament consumă fier.

— 1245 —
De ce să-l cumpăr de la alţii, când aş putea să mi-l
procur din minele mele? Cred că m-ai înţeles.
— Perfect. Sir. Vom cumpăra mine de fier.
— Şi terenuri metalifere, Morrison, care nu au fost
încă puse în exploatare, dar asupra cărora
prospectorii au indicii precise că ascund zăcăminte
importante. Leslie Clinton să-mi prezinte un raport
amănunţit în această privinţă… Încă ceva, Morrison.
— Da, Sir?
— Vreau să profit de actuala conjunctură spre a
lichida un concurent. Fabrica de arme de la Terrytown
a cumnatului meu, Zechariah Abercrombie. După câte
sunt informat, Abercrombie, exporta în vremuri
normale cincizeci la sută din producţie. Embargoul îl
va împiedica să-şi mai desfacă în străinătate armele.
În curând va intra în criză de supraproducţie. Aştept
de multă vreme această ocazie, ca să-mi achit o poliţă
veche faţă de Mr. Abercrombie. Iată care este misiunea
dumitale, Morrison. Fabrica noastră de armament va
anunţa o scădere bruscă şi masivă a preţurilor. O
scădere atât de masivă, încât Mr. Abercrombie nu va
mai fi în stare să ne ţină piept. Spre a-şi acoperi
cheltuielile, va fi nevoit să caute credite. Vei cumpăra
toate poliţele semnate de el. În ziua când vei intra în
posesia lor, îl voi sugruma pe Mr. Abercrombie.
— Şi pierderile noastre vor fi apreciabile. Sir.
— Mi le îngădui, Morrison. Am capital. Vând în
pierdere, până în ziua în care îmi voi zdrobi
concurenţii. După aceea voi urca preţurile atât de
mult, încât să-mi scot paguba. E limpede?
— Foarte limpede.

— 1246 —
 — Deci, prima fază. Scăderea preţurilor până la
lichidarea concurenţei. A doua fază, majorarea
preţurilor va urma în chip matematic… Richard făcu o
pauză. Lovitura va reuşi, Morrison, Posibilităţile mele
de rezistenţă sunt aproape nelimitate. Pe Abercrombie
şi pe toţi concurenţii deopotrivă cu el, îi am în mână…
Aceasta e tot ce aveam să-ţi spun. Trebuie să mai
primesc şi alte persoane. În curând va suna miezul
nopţii.
După plecarea directorului băncii, Richard se ridică
din fotoliu şi făcu câţiva paşi prin cameră. Amorţise.
Se simţea obosit. Tensiunea din ultimele zile îi
consumase multă energie. Îmbătrânise? Altădată
aceste eforturi nu l-ar fi costat decât o noapte de somn
reparator.
Faţă de colaboratorii săi se arăta mai sigur de sine,
decât se simţea în realitate. E drept că în Statele Unite
avea încă uriaşe capitaluri la dispoziţie. Nimeni nu
putea însă prevedea cu precizie mersul evenimentelor.
Richard aplica un mijloc infailibil pentru a cunoaşte
dinainte, cu oarecare aproximaţie, desfăşurarea
situaţiei politice. Cumpăra pe înalţii demnitari care se
lăsau a fi tarifaţi. De la o vreme, mai precis, de la
Revoluţia din Franţa, intervenise un factor nou, care
scăpa de sub controlul manevrelor politice de culise.
Populaţia anonimă a satelor, dar mai ales a oraşelor,
care începuse a se amesteca activ şi insistent în
politică. Mulţimea aceasta era greu de cumpărat. Unii
din reprezentanţii ei în Congres se lăsau însă corupţi.
Richard se aşeză iarăşi în fotoliu. Trecuse de miezul
nopţii. Sună din clopoţel.

— 1247 —
 — Lawson, să intre Mr. Stewart şi Mr. Townley. Se
răzgândi. Să intre numai Mr. Stewart. Mr. Townley să
mai aştepte.
Directorul adjunct al uzinei de la New Schenectady
intră în cabinetul marelui patron, sanctuar în care nu
pătrundeau decât puţini aleşi. Stewart era emoţionat.
Simţământul acesta îl încerca ori de câte ori era primit
de Richard Sunderland.
James Stewart nu depăşise patruzeci de ani.
Capacitatea şi energia sa îl desemnaseră pentru înalta
funcţiune de director adjunct. În realitate, asigura
conducerea uzinei din ziua în care Adrien de Beaulieu
primise funcţia de director al flotei comerciale a casei
Sunderland. Tot atât de pretenţios faţă de subalterni
cât şi faţă de el însuşi, Stewart era un model de
exactitate şi eficienţă în serviciu. Richard îl aprecia,
fără să-l socotească totuşi un colaborator de prim
rang.
— Stewart, zise Richard îndată ce rămaseră singuri,
după înapoierea dumitale la New Schenectady, vei
dispune scăderea preţului pulberii şi a armelor uşoare
cu cincizeci la sută.
Ochii lui Steward se rotunjiră.
— Cu cincizeci la sută, Sir? Nu credeţi că…
— Nu e cazul să intri în panică. Stewart. Hotărârea
mea este bine cântărită. Vei întocmi un prospect, în
cincizeci de mii de exemplare, prin care vei anunţa
noile preţuri. Prospectul va fi trimis în special în
regiunile de frontieră din Vest şi Sud. Totodată, vei lua
legătura cu Mr. William Drake, directorul reţelei
noastre de ziare, şi-l vei ruga să publice o serie de

— 1248 —
articole în legătură cu această reducere de preţuri. Mr.
Drake va sublinia că noua măsură este o expresie a
interesului şi solicitudinii arătate de casa Sunderland-
Beauclair vitejilor pionieri care, cu preţul vieţii lor,
împing spre Vest fruntariile Statelor Unite, asigurând
apărarea existenţei paşnice a americanilor din
regiunile de Est. Pentru a le da posibilitatea să-şi
dubleze puterea de foc, fără să deburseze nici un cent
în plus, casa noastră a hotărât să facă aceste
importante sacrificii materiale, ştiind că serveşte astfel
cauza întregului popor american… Ai reţinut totul,
Stewart? Cred că nu mai e nevoie să repet.
— Vă rog să aveţi toată încrederea Sir. Dispoziţiile
dumneavoastră vor fi executate întocmai. Numai că…
— Numai că? repetă Richard din înaltul supremei
sale poziţii.
— Se… se vor executa întocmai, bâigui Stewart,
uitând ceea ce voise să spună. La ieşire, fu gata să se
împiedice într-un pârdalnic de covor, aşezat parcă
dinadins de-a curmezişul drumului. Pardon, bună
seara, Sir!…
Dispăru pe uşa pe care o închise cu grijă în urma
sa.
— Neîndemânaticul! rosti cu dispreţ Richard. Voiam
să-l fac director plin. Nu merită…
Clopoţelul intră din nou în funcţie.
— Lawson, să intre Mr. Townley.
Căpitanul Thomas Townley, proaspătul comandant
al flotei comerciale de sub pavilion american, intră
marţial în uniforma sa nouă-nouţă. Bondoc, cu faţa
rotundă, striată de vinişoare roşii, era un pachet de

— 1249 —
muşchi şi de nervi de oţel. Căpitanul Townley era tipul
lupului de mare. Autoritar, brutal, înzestrat cu un
dezvoltat simţ al propriei sale responsabilităţi,
păstrase de la tatăl său isteţimea şi şiretenia
pionierului care şi-a ascuţit instinctele şi simţurile în
lupta neostoită împotriva sălbăticiunilor Vestului, a
indienilor războinici, şi a naturii neîmblânzite. Richard
îl plăcea pe Townley. Vedea în el un om hotărât, gata
să treacă prin foc, spre a duce la bun sfârşit misiunea
încredinţată.
— Cum te simţi, căpitane, în noua dumitale
funcţiune?
— Nevastă-mea, Sir, se simte foarte bine.
Importanţa noilor mele atribuţiuni a făcut să-i
sporească şi ei prestigiul în sânul congregaţiei din care
face parte. N-a trecut o săptămână de la numirea mea
şi Mrs. Townley a fost aleasă preşedinta comitetului
local de binefacere.
— Te rog să-i transmiţi felicitările mele, râse Richard
înveselit. Dar dumneata?… Dumneata, cum te simţi?
— Ca peştele în apă, Sir. Deşi, drept să vă spun, mi-
ar plăcea să mai am sub picioare duneta vechii mele
corăbii.
— E mai plăcut să dirijezi optzeci şi trei de corăbii
decât una singură. Nu-i aşa, Townley?
— Evident, Sir. Dormi însă mai liniştit când ai grija
unei singure nave.
— Ţi-ar plăcea să dormi mai liniştit, Townley?
— De felul meu sunt un agitat, Sir. În marină nu
prea ai ocazia să dormi după voia inimii. Prefer însă
liniştea pe care ţi-o inspiră o pungă bine garnisită.

— 1250 —
Când n-am bani, nu pot dormi liniştit. Grija zilei de
mâine îmi taie pofta de somn.
— Acum nu te mai poţi plânge de lipsa banilor,
Townley.
— Slavă Domnului, Sir, rosti mucalit căpitanul.
— Atunci, să trecem la subiectul care mă
interesează, spuse Richard. Şi anume, la posibilitatea
eludării legii embargoului pentru anumite produse şi
mărfuri ale casei noastre, care trebuie să iasă din
Statele Unite. Vreau să cunosc în această privinţă
părerea dumitale.
— Există o asemenea cale, Sir. Bineînţeles, nu e
lipsită de primejdii.
— Primejdiile le vom discuta mai târziu. Care este
calea?
Căpitanul Townley tuşi, spre a-şi drege glasul, dar
mai ales pentru a lăsa să treacă un timp, care să
zgândărească şi mai mult interesul interlocutorului.
— Legea nu vizează vasele ce fac cabotajul. Acestea
sunt singurele nave care au permisiunea de a mai
circula. Bineînţeles, cu obligaţia de a nu pătrunde în
alte porturi, decât în cele ale Statelor Unite. Odată
ieşite în larg, nu e prea greu să evadeze din apele
noastre teritoriale…
— Şi care ar fi primejdia?
— Interceptarea lor de către navele militare ce
asigură paza coastei şi aplicarea embargoului. A fi
acuzat azi de contrabandă nu e glumă.
— Trebuie totuşi să acceptăm riscul…
— În regulă. Când doriţi să dăm drumul primelor
vase?

— 1251 —
 — Cât mai curând. Vreau să expediez armament la
Vera Cruz. Vei folosi, Townley, numai vase rapide. Să
nu poată fi vânate de navele militare de coastă. Dacă
prin imposibil, s-ar vedea în situaţia de a fi ajunse din
urmă, să arunce din timp încărcătura în mare.
— Prea bine. Sir.
Richard scoase din buzunar tabachera de aur şi o
oferi deschisă lui Townley.
— Dă-mi voie, comandore, să te tratez cu o priză de
tutun.
— Vă mulţumesc pentru înaintare, Sir, zise
Townley, servindu-se cu vădită satisfacţie.
Richard începu să râdă.
— Nimic nu te prinde nepregătit, comandore.
— În serviciul dumneavoastră, Sir, nu e îngăduit să
cădem în asemenea greşeli…
După plecarea lui Townley, secretarul îşi făcu din
nou apariţia.
— Mai aşteaptă cineva, Lawson?
— Nimeni, Sir.
— În sfârşit…
— Am descifrat corespondenţa sosită de la Paris,
Sir.
— E ceva interesant, Lawson, sau mai poate să
aştepte?
— Mr. Lafont vă aduce la cunoştinţă că la 29
noiembrie, Lisabona a fost ocupată de trupele franceze
ale Mareşalului Junot. Cu câteva ore mai înainte,
familia regală a Portugaliei s-a îmbarcat pe o navă
militară, fugind în Brazilia.
Richard rămase câteva momente gânditor, apoi rosti

— 1252 —
ca pentru sine:
— Mă întreb dacă Napoleon va ocupa într-o zi şi
capitala Celestului Imperiu… Altceva, Lawson?
— Deşi campania s-a încheiat cu succes, armate
franceze comandate de Dupont, Moncey şi Murat
continuă să pătrundă în Spania. În fortăreţele de
graniţă şi în punctele strategice ale ţării, sunt
instalate garnizoane franceze.
Richard, care se jucase până atunci cu tabacherea,
îi închise cu zgomot capacul.
— Napoleon a reuşit să-l tragă pe sfoară şi pe regele
Carlos şi pe Manuel Godoy. Încă o ţară care îi cade în
palmă. După Portugalia, Spania… Care mai vine la
rând?

Richard stătea în faţa ferestrei cabinetului său de

lucru şi privea gânditor oceanul cenuşiu ca şi cerul
din care se cerneau fulgi de zăpadă, spulberată de
vântul puternic. Pe întinsul întunecat al apelor nu se
zărea pânză de corabie. Furtuna şi embargoul
izgoniseră în port toate navele.
Richard era adâncit în gânduri. Libertatea navigaţiei
pe mări, pentru care luptase cu înverşunare, fusese
iarăşi stăvilită. De data aceasta, de guvernul Statelor
Unite. Lovitura era grea. Planurile sale, atât de
minuţios elaborate, erau iarăşi date peste cap.
Cabotajul, acceptat de legea embargoului din 22
decembrie 1807, căzuse sub imperiul unei noi legi,
care prevedea pedepse de o gravitate excepţională
pentru cei ce săvârşeau acte de contrabandă.
Comandorul Townley, cu toată iscusinţa şi

— 1253 —
priceperea sa, nu reuşise să facă mare lucru.
Dificultăţile întâmpinate erau atât de covârşitoare,
încât nici Richard nu-i reproşase insuccesele.
Transporturile efectuate pe sub nasul autorităţilor nu
atinseseră volumul prevăzut.
La Vera Cruz se acumulau cantităţi mari de aur şi
argint. Richard era împiedicat să le introducă în
Statele Unite. Nici în Spania nu mai era posibil să
expedieze piaştri şi dubloni. Situaţia confuză din
peninsula Iberică îi impunea o mare prudenţă.
Ultimele rapoarte ale lui Jules Lafont subliniau
tensiunea crescândă dintre guvernul spaniol şi
ocupanţii francezi. Situaţia aceasta crea noi
complicaţii pentru casa Sunderland. Tocmai când se
aştepta mai puţin, Lawson îi anunţă vizita unui înalt
personaj. Mr. Albert Gallatin, secretar de stat al
Trezoreriei. Era patru şi un sfert. Ce vânt îl aducea pe
ministru la o oră atât de nepotrivită? Gallatin era un
personaj de frunte în cabinetul lui Jefferson. Politica
lui financiară de austeritate îi crease numeroşi
duşmani. Simplificarea aparatului funcţionăresc,
abolirea unor impozite indirecte, reducerea
cheltuielilor de înarmare, suspendarea construcţiei
unor nave militare, sporirea taxelor asupra băuturilor
spirtoase distilate, impozitele progresive pe venituri,
erau măsuri care nu puteau fi pe placul marilor
capitalişti, al birocraţilor şi al militarilor.
Gallatin cunoştea pe Richard încă din epoca în care
Alexander Hamilton conducea destinele economiei
Statelor Unite. Ca şi Jefferson, Gallatin era un
adversar al politicii de mână forte preconizată de

— 1254 —
Hamilton. Deşi făceau parte din tabere politice
deosebite, Richard şi Gallatin păstraseră relaţii de
politeţă. Richard nu concepea să rupă punţile cu
oameni politici de frunte ai unui partid, oricând
capabil să cucerească puterea prin jocul de echilibru
al alegerilor. Gallatin, pe de altă parte, refuza să
ignoreze un personaj atât de important în viaţa
financiară şi bancară a Statelor Unite. Relaţiile lor se
înăspriseră abia după aplicarea legii embargoului.
Însoţit de Lawson, ministrul intră în cabinetul lui
Richard.
— Vizita dumneavoastră este o cinste pentru casa
mea, spuse gazda cu o politeţe îngheţată.
— Eram în drum spre Boston, Mr. Sunderland. N-
am conceput să trec prin New York, fără să vă fac o
vizită.
Richard oferi vizitatorului un fotoliu în faţa
căminului. După plecarea lui Lawson, scoase dintr-un
dulăpior o sticlă de whisky şi două păhărele.
— Îmi îngăduiţi să vă ofer un scotch. Abia l-am
primit din Anglia, spuse Richard, accentuând că
băutura era intrată prin contrabandă.
Ministrul privi în lumina flăcărilor din cămin,
lichidul opalescent.
— Frumoasă culoare. Şi gustul – minunat, adăugă
el după ce îl savură cu pricepere… Constat că sunteţi
bine servit. Whisky din Europa, în plin embargo…
— E firesc să fiu bine servit, replică Richard. Casa
Sunderland posedă o flotă comercială de aproape două
sute de nave. De zece ori mai mult decât flota militară
a Statelor Unite. Se pare că ştim să ne administrăm

— 1255 —
mai bine treburile decât alţii.
Albert Gallatin sorbi încă o gură de whisky.
— Este o aluzie la felul cum sunt administrate
treburile statului?
— E mai mult decât o aluzie, zise Richard cu ironie.
Secretarul de stat râse.
— Nu se poate spune că sunteţi darnic în
complimente faţă de administraţia de stat.
— Formula dumneavoastră este prea elegantă faţă
de adevăratele mele aprecieri.
— Am avut ocazia să cunoaştem aceste aprecieri.
Ziarele „New York Post”, „Boston Herald” şi „Evening
News” ne bombardează zilnic cu, amabilităţi.
— Regret, Mr. Gallatin. Dar adevărul nu poate fi
ascuns. Ziarele pomenite de dumneavoastră, nu scot
în evidenţă decât adevărul.
Secretarul de stat puse cu grijă păhărelul pe măsuţa
Adelphi din preajma sa.
— Sunteţi sigur, Mr. Sunderland, că acesta este
adevărul? Nu credeţi că vă orbeşte patima?
— Mr. Gallatin, ar fi cazul să intraţi mai direct în
subiect. Nu-mi închipui că m-aţi onorat cu această
vizită, numai pentru plăcerea de a mă saluta.
Gallatin îşi scoase din buzunar pipa, şi o îndesă cu
tutun. O aprinse şi trase cu voluptate câteva fumuri.
— Aveţi dreptate, Mr. Sunderland. E preferabil să
discutăm cu cărţile pe masă. Cred că în felul acesta,
am ajunge mai degrabă la o înţelegere.
— Vă ascult.
— În mai multe rânduri, ziarele dumneavoastră au
acuzat pe preşedinte şi cabinetul său, că au instaurat

— 1256 —
un regim de tiranie, de teroare, că încalcă principiile
democratice şi Constituţia, că subminează economia
statului şi primejduiesc însăşi existenţa ţării… or
dumneavoastră, Mr. Sunderland, ştiţi mai bine decât
oricine că nu acesta este adevărul. Dumneavoastră aţi
sprijinit pe Alexander Hamilton fiindcă vedeaţi în el pe
un apărător al intereselor marelui capital, pe
exponentul unei oligarhii care să se bucure de toate
privilegiile, în vreme ce muncitorii, fermierii şi toţi acei
care-şi câştigă pâinea trudind cu mâinile, să fie plătiţi
numai atât cât să-şi poată duce zilele… L-aţi hulit pe
Thomas Jefferson, fiindcă a fost campionul
democraţiei, apărătorul săracilor şi duşmanul
exploatării capitaliste, l-aţi reproşat că şi-a trădat
clasa. Preşedintele Jefferson a primit cu mândrie
această acuzaţie. Deşi era un aristocrat prin naştere,
s-a ridicat împotriva marilor latifundiari, fiindcă nu
tolera abuzurile unei inegalităţi sociale, consfinţită de
federaliştii lui Hamilton prin legi antidemocratice… A-l
învinui pe Thomas Jefferson de tiranie, este tot atât de
absurd ca şi a învinui soarele că ucide viaţa…
Gallatin se însufleţise. Ochii îi străluceau. Uitase de
pipă, pe care o trântise pe măsuţă, alături de paharul
cu whisky.
— L-aţi acuzat pe Thomas Jefferson că subminează
economia ţării. Îmi pare ciudată această afirmaţie din
partea dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât
posedaţi desigur informaţii precise asupra bugetului
Statelor Unite. Numai în 1806, veniturile ţării au
crescut la 14500000 dolari, în vreme ce cheltuielile au
scăzut la 8500000. Când s-a mai văzut un surplus de

— 1257 —
6000000 dolari, sub guvernarea federaliştilor?
— Dar cu ce preţ, Mr. Gallatin? replică Richard,
îndârjit de filipica oaspetelui. Azi, când flăcările
războiului ameninţă să cuprindă întreaga omenire,
dumneavoastră aţi redus cheltuielile de înarmare la o
cifră ridicolă. Flota militară a Statelor Unite cuprinde
numai şase fregate de primul rang, toate construite pe
vremea federaliştilor şi douăsprezece sau treisprezece
nave de mic tonaj. Anglia posedă, în schimb, o mie de
vase de război.
— Şi credeţi că ar fi mai înţelept să ne ruinăm
finanţele, construind o flotă, care cu toate străduinţele
şi sacrificiile noastre nu va fi niciodată în stare să
egaleze forţa navală a Angliei? Nu uitaţi, Mr.
Sunderland, că Statele Unite nu au de gând să
întreprindă vreo acţiune militară împotriva Marei
Britanii. Ţara noastră duce o consecventă politică de
pace. Preşedintele consideră că naţiunile pot să
trăiască în bună înţelegere şi că războiul trebuie
definitiv înlăturat. Această convingere l-a îndemnat să
vândă la mezat vasele de război. Să reducă forţele
armate, să-şi compromită popularitatea, onoarea,
prieteniile. Preşedintele este încredinţat că – mai
curând decât ne aşteptăm – va veni o vreme în care
litigiile între state se vor lichida prin mijloace paşnice,
războiul rămânând o simplă amintire. Atunci,
armatele şi flotele nu vor mai avea nici un rost.
Mijloacele barbare de exterminare vor fi definitiv
condamnate. În ziua aceea, lumea îşi va aminti de
Thomas Jefferson ca de un precursor… Legea
embargoului, pe care o atacaţi cu atâta înverşunare,

— 1258 —
nu este decât o expresie a aceleiaşi politici de pace
dusă de preşedinte. Prin aplicarea embargoului, a
înlăturat posibilitatea unei ciocniri cu vreunul din
beligeranţi.
— Aceasta se numeşte politica struţului, Mr.
Gallatin, zise Richard cu făţiş dispreţ.
— Evident că înarmarea cu orice preţ v-ar fi
convenit mai mult, rosti tăios oaspetele. Beneficiile
uzinei dumneavoastră de armament s-ar fi decuplat.
— Greşiţi, Mr. Gallatin, protestă Richard. Eu nu
preconizez un război în care să fie târâte Statele Unite.
Interesele mele sunt mondiale. În momentul de faţă,
uzinele mele de armament din Franţa şi Anglia
execută pentru beligeranţi arme în valoare de peste
cincizeci de milioane de dolari anual. Eu nu vreau
decât să mă bucur de libertate de a fabrica arme şi de
a-mi vinde produsele statelor dispuse să mi le
plătească… Am nevoie de libertatea mărilor.
Embargoul dumneavoastră îmi strică socotelile. De
aceea, voi lupta cu ultima energie împotriva lui.
— Nu uitaţi că această lege a fost votată de
reprezentanţii poporului american. Nu încercaţi să le
sfidaţi autoritatea!
— Este o ameninţare, Mr. Gallatin?
— Nu! Nu e o ameninţare. Am venit la
dumneavoastră spre a vă întinde o mână prietenească,
spre a face apel la simţământul dumneavoastră
patriotic. Ţara trece printr-o mare criză. Dacă nu
puteţi sau vreţi să colaboraţi la rezolvarea ei, abţineţi-
vă cel puţin, de a o complica. Nu mai exacerbaţi
nemulţumirile inerente în aceste vremuri de mari

— 1259 —
frământări, prin campanii deşănţate în presă, prin
discursuri incendiare, printr-o atitudine ostilă
guvernului.
— Regret, Mr. Gallatin, că nu pot da urmare
invitaţiei dumneavoastră. Sunt cetăţean american şi
nu înţeleg să renunţ la libertăţile pe care mi le
garantează Constituţia.
Secretarul de stat se ridică în picioare.
— Constituţia nu vă garantează dreptul de a abuza
de libertăţile dumneavoastră.
— Nu vă înţeleg, ripostă Richard cu răceală.
— Legea embargoului prevede sancţiuni pentru cei
care-i încalcă dispoziţiile. Socotiţi că aceste sancţiuni
sunt aplicabile numai oamenilor… de rând?
— Ameninţările nu mă sperie, Mr. Gallatin.
— Regret Mr. Sunderland. Nu vă ameninţ. Vă atrag
doar atenţia că legea se aplică deopotrivă şi celor
mărunţi şi celor puternici. Contrabanda nu are o
denumire mai elegantă, când e săvârşită de oameni cu
suprafaţa dumneavoastră. Nu cred că ar fi
recomandabil să apăreţi în faţa vreunei comisii
senatoriale care să vă cerceteze activitatea ilegală.
— De ce nu? Tirania actualului guvern e atât de
făţişă, încât m-aş socoti onorat să fiu chemat în faţa
unei astfel de comisii. Vă asigur, Mr. Gallatin, că voi
şti să mă apăr.
O rece strângere de mână încheie această
întrevedere nereuşită.
Secretarul de stat al trezoreriei, Gallatin, plecă ferm
convins că nici o înţelegere nu era posibilă. Discuţia
cu Richard Sunderland îi sporise antipatia pentru o

— 1260 —
categorie de oameni, care îşi închipuiau că stăpânirea
banului îi plasau deasupra vulgului şi le asigurau
imunitatea faţă de legile ţării. Puterea lor trufaşe
trebuia zdrobită.
Richard Sunderland se plimba furios prin cameră.
Puţin îi păsa de Jefferson, de comisiile lui senatoriale,
de Gallatin şi de toţi colegii lui de cabinet. Avusese de-
a face cu oameni de stat mai primejdioşi, fără să-şi fi
pierdut cumpătul. După ce trecuse prin pârjolul
Revoluţiei din Franţa, nu îl mai speriau crizele de
isterie ale lui Jefferson şi ale lui Gallatin. Nu neglijă
însă a-şi lua câteva elementare măsuri de apărare…
Apoi alte evenimente îi atraseră atenţia. Rapoartele
lui Jules Lafont deveneau tot mai îngrijorătoare.
Regele Carlos, îndemnat de Godoy, încercase să imite
pilda familiei regale portugheze şi să fugă din Spania.
Din nenorocire pentru el, înţelesese prea târziu că
Napoleon abuzase de buna sa credinţă. O revoltă pusă
la cale de Fernando, Prinţul de Coroană, dejucă
planurile lui Manuel Goodoy. Carlos al IV-lea, încolţit,
fu silit să abdice, în vreme ce moştenitorul tronului se
proclamă rege sub numele de Fernando al VII-lea.
Urmă o comedie, în care suveranul detronat, povăţuit
de Murat, îşi retractă abdicarea. Spania avea acum doi
regi. Napoleon socoti că sosise momentul să pună
capăt comediei.
Convocă la Bayonne şi pe Carlos al IV-lea şi pe fiul
său. Mai de voie, mai de nevoie, cei doi suverani
răspunseră la chemare. La Bayonne avu loc
deznodământul. Sub presiunea ameninţărilor,
Fernando declară că renunţă la drepturile sale la

— 1261 —
tronul Spaniei. Totdeodată, Carlos al IV-lea abdică în
favoarea lui Napoleon. Casa de Bourbon înceta să mai
domnească în Spania. Astfel se prăbuşi în chip
burlesc o dinastie ce dirijase două secole destinele
imperiului pe teritoriile căruia soarele nu apunea
niciodată…
Fostul rege Carlos, Maria-Louisa şi nelipsitul lor
Godoy, se stabiliră pentru un timp la Compiégne, apoi
se retraseră în Italia unde aveau să mucegăiască până
la moarte, dispreţuiţi de o lume întreagă. Mai demn, şi
deci mai primejdios, Fernando al VII-lea fu internat în
colivia aurită a castelului Valencay, proprietatea lui
Talleyrand…
La 8 iunie 1808, Napoleon dărui coroana Spaniei
fratelui său Josephe, care avea experienţa domniei,
înainte de a-l crea rege al Spaniei, imperialul său frate
îl înscăunase pentru un timp rege al Neapolului.
Josephe Bonaparte îşi luă numele de José, iar la 22
iulie intră triumfal în Madrid, sub protecţia
baionetelor franceze. Populaţia îi făcu o primire
penibilă, huiduind cortegiul şi pe noul lor suveran. Îl
porecliră Pepe Botella, Pepe Clondirul. Mărginiţi la
minte, madrilenii nu reuşeau să conceapă că Josephe
se transformase în spaniol, printr-o simplă
spaniolizare a numelui.
Poporul duse atât de departe ingratitudinea faţă de
noul suveran cu care-l fericise Napoleon, făuritorul de
regi, încât dezlănţui un sângeros război de rezistenţă
împotriva uzurpatorului şi a francezilor huliţi.
O juntă centrală se constitui sub conducerea
octogenarului conte de Floridablanca, luându-şi

— 1262 —
atribuţiuni de guvern provizoriu, pe timpul lipsei din
ţară a suveranului legitim, Fernando al VII-lea. În
vreme însă, ce poporul lupta cu disperare pe baricade,
adunarea se vlăguia în discuţii sterile, fără nici o
legătură cu războiul de eliberare şi cu jalnica situaţie
economică a ţării.
Condiţiile geografice ale Peninsulei Iberice şi
caracterul de cruciadă al războiului îngreunau serios
operaţiile militare ale francezilor. Pe lângă trupele
regulate spaniole, rămase credincioase juntei, întreaga
populaţie, fără deosebire de condiţie socială, se ridică
îndârjită împotriva invadatorilor.
Războiul acesta de partizani, guerrillas, pricinui un
mare rău inamicului. Îi tăia căile de comunicaţii, îi
provoca pierderi în ambuscade fără număr, îi hărţuia
convoaiele, demoralizându-i soldaţii şi
dezorganizându-i spatele.
Napoleon câştigase cu uşurinţă o coroană, trăgând
pe sfoară un rege senil. Nu se gândise însă, că va avea
de luptat cu o naţiune întreagă, care refuza să poarte
jugul…

Vera Cruz…
În cabinetul de lucru al lui Adrien de Beaulieu
domnea penumbra. Perdele groase acopereau
ferestrele. Adrien avea iluzia că împiedicând lumina
crudă a soarelui să pătrundă în casă, răcorea aerul.
Sudoarea îi inunda faţa încinsă, gâtul, pieptul
dezgolit. Îşi smulsese cravata, şi îşi deschisese larg
cămaşa umedă şi fierbinte de parcă ar fi fost scoasă
din etuvă.

— 1263 —
 În vreme ce citea documentele adunate vraf pe
masă, îşi făcea vânt cu un evantai de frunze. Din când
în când, sorbea apă dintr-o cană de cristal, plină pe
jumătate, în care storsese lămâie şi portocale. Îl
înnebunea zăpuşeala grea, lipicioasă.
Adrien de Beaulieu era tulburat. Evenimentele din
Spania îi inspirau temeri serioase. După ce îşi va
impune autoritatea asupra Spaniei, Josephe
Bonaparte nu va anula oare concesiunea acordată de
Carlos al IV-lea casei Sunderland? Adrien ştia că
socrul său săvârşise greşeala de a nu-şi asigura
legături cu anturajul noului suveran. Nici la Paris,
Richard nu mai avea susţinători puternici. Prinţul de
Talleyrand căzuse în dizgraţie, iar Monsieur Fouché,
ministrul poliţiei, era într-o postură grea. Un singur
argument părea să liniştească întrucâtva temerile lui
Adrien. Coloniile spaniole refuzau să accepte
autoritatea uzurpatorului. „Sau regele Fernando, sau
nici unul” strigau mexicanii cu înverşunată ură.
Era limpede că Josephe Bonaparte nu se va
resemna să accepte această încălcare făţişe a
prerogativelor sale. Din fericire, Napoleon nu dispunea
de o flotă suficient de puternică, spre a pedepsi
coloniile. Dacă în această privinţă Adrien îşi îngăduia
– pentru moment – să fie oarecum liniştit, se
întâmplau însă alte fapte bizare, care îi dădeau mult
de gândit. Agenţii săi din porturile mexicane îi
semnalaseră debarcări de arme la Tampico, Tuxpan,
Tlecatalpan şi Campeche. Armamentul era adus de
corăbii sub pavilion britanic. Şi la Vera Cruz, Adrien
surprinsese un intens trafic de arme. Cine le furniza?

— 1264 —
Cine le comandase? Se pregătea un pronunciamento,
sau toate acestea se făceau cu asentimentul
viceregelui?
Adrien era perplex. Potrivit contractului de
concesiune încheiat de socrul său cu Spania, casa
Sunderland-Beauclair avea obligaţia să furnizeze în
exclusivitate arme trupelor spaniole din colonii.
Această obligaţie fusese îndeplinită fără întârzieri. Ce
rost aveau atunci debarcările acelor arme de
provenienţă necunoscută?
Intrarea navelor britanice în porturile viceregelui
Noii Spanii avea o explicaţie. Anglia devenise aliata
Spaniei, după trecerea acesteia în tabăra ostilă lui
Napoleon. Restul rămânea însă nebulos. Acest mister
trebuia dezlegat.
În actualul stadiu al afacerilor sale, Adrien avea
nevoie de o situaţie politică stabilă în Noua Spanie.
Numai în asemenea condiţii exploatarea minelor se
putea face normal şi cu randament relativ ridicat.
Adrien avea o explicabilă fobie împotriva oricăror
tulburări cu caracter politic. În antrepozitele sale din
Vera Cruz, Mexico şi San Miguel de Santiago,
acumulase mari cantităţi de aur şi argint în lingouri,
pe care nu le putea expedia în Statele Unite din cauza
embargoului. Atâta timp cât lingourile se aflau pe
teritoriul mexican, Adrien nu-şi găsea liniştea.
Ar fi fost totuşi o soluţie. Profitând de faptul că
navele britanice puteau pătrunde în porturile Noii
Spanii, să expedieze aurul şi argintul în Anglia. Dar
aceasta cerea timp. În primul rând trebuia să obţină
autorizaţia socrului său, iar în al doilea rând să

— 1265 —
mobilizeze un mare număr de nave pentru executarea
transporturilor.
Îşi chemă secretarul căruia îi dictă o scrisoare către
Richard Sunderland. După ce solicită aprobarea de a
trimite aurul în Anglia, îşi expuse nedumeririle în
legătură cu intrările masive de arme în Noua Spanie.

„Serviciul meu de informaţii, continua el, nu este la

înălţimea evenimentelor. În ţara aceasta în care
mişună spionii Franţei, Angliei şi ai Statelor Unite, am
nevoie de o reţea de agenţi care să-mi furnizeze
informaţii de primă mână. Socotesc necesar să
trimiteţi în Noua Spanie pe Jules Lafont,
încredinţându-i misiunea de a reorganiza serviciile
noastre de informaţii.
Ştiu că Europa rămâne pe primul plan al
preocupărilor dumneavoastră. Totuşi, importanţa pe
care au câştigat-o coloniile spaniole în complexul
afacerilor dirijate de casa noastră, impune un interes
sporit, şi o vigilenţă permanent trează. Ar fi
condamnabil să ne lăsăm luaţi prin surprindere.
Aştept ordinele dumneavoastră.”

După ce termină dictarea, bău pe nerăsuflate o cană

de apă. Îşi şterse cu batista sudoarea ce-i îmbrobonă
iarăşi faţa şi gâtul.
— Cifrează scrisoarea şi expediaz-o prin curier
special la New York, porunci el secretarului. Anunţă şi
pe Mr. Charles Sunderland să-şi facă bagajele. Mâine
în zori, plecăm spre oraşul Mexico.
Secretarul ieşi fără să rostească un cuvânt. Ştia, din

— 1266 —
experienţă, că lui Beaulieu nu-i plăcea să i se
vorbească neîntrebat. Rămas singur, Adrien trecu la
fereastră. Dădu la o parte perdeaua grea. Lumina
albă, crudă a soarelui mexican, reflectată în zidurile
albe, portocalii, roşcate, îl făcură să închidă câteva
clipe ochii. Strălucirea aceasta orbitoare, de metal
topit, era insuportabilă. Abia după un răstimp se mai
familiariză cu văpaia torentului de raze fierbinţi. Apele
golfului Mexic erau de un albastru închis, moarat cu
tonuri violete. Peste întinsul mării o putere nevăzută
aşternuse o robă de mătase grea, cu luciri jucăuşe şi
scăpărări de soare. Pânzele albe ale câtorva corăbii, ce
se îndreptau spre intrarea portului, păreau brodate pe
fondul albastru al golfului. Arcul de cerc al orizontului
despărţea ca o muchie de cuţit apele albastre de cerul
învăpăiat.
Pe Adrien, spectacolul acesta magnific îl lăsa
indiferent. Preocupările lui erau de altă natură.
Călătoria fixată pentru ziua următoare, cădea într-un
moment foarte nepotrivit. Problemele complicate, care
i se puneau zi de zi, cereau o dezlegare rapidă, o
prezenţă continuă, o atenţie încordată. Potrivit
instrucţiunilor date de Richard Sunderland,
comandorul Townley şi căpitanii Cochrane şi
McLaughlin nu luau nici o decizie importantă fără să-l
consulte. Flota comercială înregistrată sub pavilion
haitian îi procura numai bătaie de cap. Autorităţile
insulei îi făceau dificultăţi. Oficialităţile, începând cu
înalţii demnitari şi terminând cu ultimii vameşi,
pretindeau cadouri proporţionate cu rangul lor. Pe
mări, pavilionul haitian nu era respectat. Combinaţia

— 1267 —
aceasta se dovedise puţin rentabilă. Adrien era hotărât
să treacă toate corăbiile casei Sunderland sub
controlul societăţii britanice de navigaţie recent
înfiinţată la Londra.
Pe timpul absenţei sale din Vera Cruz, McLaughlin
avea să-i ţină locul. Marinarul acesta priceput şi
destoinic, merita toată încrederea. Adrien ezita să-l ia
şi pe Charles Sunderland în oraşul Mexico. Tânărul
acesta zurbagiu era o adevărata pacoste. La Vera Cruz
se ţinea numai de chefuri, de femei şi de scandaluri.
În tavernele din port şi în cartierele rău famate, era
mai temut decât ciuma. Se înhăitase cu o ceată de
tineri creoli pierde-vară, cu pungile veşnic doldora,
care sub îndrăzneaţa sa conducere, băgaseră spaima
şi în cei mai aprigi bătăuşi din Vera Cruz.
„Cuminţeşte-te, băiete, îl povăţuise Adrien. Mă tem să
nu o termini cu un cuţit în spate”. Charles răspundea
cu nepăsare: „Nimic nu mă poate atinge. M-am scăldat
în sângele balaurului ucis de Siegfried. Am avut grijă
să-mi ung şi umerii şi călcâiele”.
Adrien nu mai avea ce răspunde. Charles îi închidea
gura cu aforisme şi pilde mitologice. Se alesese cu
ceva de la Oxford. Deşi năzdrăvanul său cumnat îi era
o povară, Adrien socotise că cel mai înţelept era să-l
ţină sub directa sa supraveghere. Dacă i s-ar întâmpla
ceva băiatului, cum s-ar justifica faţă de Richard
Sunderland?…
În dimineaţa următoare, caleaşca de călătorie porni
la drum escortată de o ceată de treizeci de servitori
înarmaţi. Pe drumurile acestea nesigure, nici o
precauţiune nu era de prisos. Şi Charles îşi luase

— 1268 —
oamenii. Cinci indivizi cu mutre patibulare, care
arătau mai vârtos a bandiţi decât a slugi de casă
mare.
Primul, Jones, valetul personal al lui Charles, era
un fost boxer care cunoscuse o epocă de glorie la
Londra. O afacere suspectă – asasinarea unui boxer
rival – îi compromisese cariera. Deşi participarea lui la
crimă nu fusese niciodată dovedită, bănuielile îi
înnegriseră reputaţia. Sătul de ostracizarea lumii,
renunţase la sport. Charles îl pescuise într-o tavernă
din Oxford. Ameţit de băutură, Jones consumase mai
mult whisky decât putea plăti. Excesul de alcool
jucase rolul Dalilei din legendă. Amorţit de beţie, sleit
de puteri, încăpuse pe mâna unor oameni de serviciu,
care îi trăseseră o bătaie crâncenă, apoi îl aruncaseră
însângerat într-un şanţ. Charles, care-l cunoscuse la
Londra, în plină glorie, îl dusese la el acasă, îl
îngrijise, îl pusese pe picioare. De atunci, Jones
rămăsese credincios noului stăpân. Charles îi oferise
postul de valet. Jones se grăbise a-l accepta. Pătrat,
fălcos, cu muşchi rotunzi ca baloanele, pumni grei, ca
două baroase şi picioare scurte, arcuite, Jones arăta
asemenea unui buldog cu labe de baset. Ceilalţi
servitori, în număr de patru, erau metişi cu un foarte
variat palmares. Primul, Pancho, era un soi de
menestrel, care bătea drumurile cântând din chitară.
Când glasul său de tenor nu-i aducea destule parale,
îşi procura fonduri, dijmuind pungile călătorilor
singuratici, pe care-i speria cu un pistol mare cât o
flintă. Al doilea metis, Zavala, era un fost
contrabandist. Făcuse legământ în faţa statuii Sfintei

— 1269 —
Fecioare că se va lepăda de această îndeletnicire,
fiindcă în cursul unei ciocniri cu o patrulă de soldaţi
îşi ucisese fratele înrolat în armată. Gomez, al treilea
metis, fusese paracliser la Catedrala Santa Prisca din
Taxco. Nestematele care împodobeau fruntea şi
veşmintele Sfintei Prisca şi vasele de aur şi argint din
altar îl obsedau cu strălucirea lor. Într-o noapte, nu
mai fusese capabil să lupte împotriva ispitei. Furase
un colier de rubine de pe gâtul sfintei şi un artofor de
aur, care cântărea două kilograme şi jumătate, apoi
fugise încotro îl dusese mintea. După felurite peripeţii
nimerise la Vera Cruz, unde vânduse cu preţ bun
obiectele sfinte. Trei luni trăise ca un hacendado. Într-
a patra însă, rămas fără un ban, se apucase de
coţcării. Printre picături, se gândea cu melancolie la
îndeletnicirea lui de paracliser, la cântecul grav al
clopotelor în zilele de sărbătoare, la nestematele
Sfintei Prisca şi la altarul încărcat cu vase de aur. În
sfârşit, al patrulea metis, Paquito, făcuse parte din
onorabila breaslă a piraţilor. Şeful său, Joachim
Rosario, poreclit „Chiorul”, nu fusese o figură
legendară de talia lui John Morgan, a lui Francois
I’Olonais sau a lui Rock Brasiliano. Proprietar al unui
schooner, mai cârpit decât o pereche de pantaloni
vechi, se lăsase de cabotajul sărac în profituri, pe
care-l practicase timp de zece ani, şi se apucase de
piraterie. Capturile lui erau mărunte. Vase de pescari,
cabotoare, ori mici vase de transport. Carierei acesteia
puţin glorioase îi pusese capăt un vas de război
britanic. Căpitanul Rosario şi întregul echipaj, cu
excepţia lui Paquito, pierise spânzurat de catarge.

— 1270 —
Prudent, Paquito nu aşteptase să cadă în mâna
englezilor. Când simţise că se îngroaşe gluma se
aruncase în mare, neobservat de nimeni. Priceput să
plutească între ape, ca o broască ţestoasă, înotase
multă vreme cu capul sub valuri, scoţând nasul afară,
doar pentru a trage la intervale rare, aer în piept.
Cules de o barcă pescărească, născocise o poveste cu
un naufragiu, care păruse veridică salvatorilor.
Înapoiat de Vera Cruz, stătuse ascuns un timp. Când
socotise că primejdia trecuse, scosese capul la lumină.
Pe toţi patru Charles Sunderland îi luase sub
protecţia sa. La rândul lor, Pancho, Zavala, Gomez şi
Paquito îi juraseră credinţă veşnică. Aveau chiar de
gând să-şi respecte jurământul, atâta timp cât noul
lor stăpân le va asigura un blid cu mâncare, o hanţă
de spinare şi doi-trei gologani în buzunar. Marile lor
sombreros care le umbreau faţa arămie, poncho-ul
pestriţ aruncat pe umăr, vestele brodate şi pantalonii
strâmţi, îi făceau să semene ca nişte fraţi gemeni.
Încântaţi de hainele lor noi, mai frumoase decât ale
slugilor lui Adrien de Beaulieu, călăreau într-un grup
aparte, dându-şi aere şi cântând pe întrecute, când
praful ridicat de trăsuri şi de propriii lor cai, nu le
închideau gura.
În trap întins, cortegiul străbătea jungle joase, din
încâlceala cărora se înălţau palmieri stufoşi,
bananieri, hibiscuşi cu flori roşii căscate ca nişte
boturi de crocodil, frangipanieri acoperiţi cu flori
înstelate, asemenea unor podoabe de Crăciun. Păsări
mari, cernite, zburau perechi, în văzduhul aprins. Nori
răzleţi, zdrenţuiţi, pluteau singuratici la mare

— 1271 —
înălţime. Aerul era umed şi înăbuşitor. În zare, munţi
albaştri ca apele mărilor îşi înscriau piscurile
dantelate pe cerul alb, de plumb topit.
După căldura de etuvă din zona maritimă, răcoarea
regiunilor de munte dezmorţea trupurile călătorilor
moleşiţi de zăpuşeală. În hanurile în care poposeau
peste noapte, li se serveau mâncăruri exotice şi
dulciuri cu gust ciudat. Tortillas, enchiladas,
tamales… Tot atât de exotice ca şi numirile lor, lăsau
în gură un parfum care stăruia multă vreme. Parfum
de piper, banane, ardei roşu, de agave şi de porumb
indian…
Pe măsură ce drumul se căţăra pe coastele
munţilor, aerul se răcea, strecurând fiori de frig în
organismele deprinse cu zăpuşeala din preajma mării,
în depărtare, se vedeau vârfuri semeţe, care ţinteau
culmile văzduhului. Odinioară le împroşcau cu lavă,
pietre înroşite în foc, şi trombe de fum şi scântei.
Piscurile aveau nume cântătoare, ca o melopee aztecă.
Citlatepetl, Cofre da Perote, Popocatepetl, Ixtacihuatl…
Prăpăstii adânci, hăuri întunecoase şi reci ca nişte
guri de mormânt se deschideau la margine de drum.
De cealaltă parte se ridicau ziduri stâncoase, abrupte,
de care se agăţau arbuşti pitici, ce aveau de furcă
uneori cu vânturi năprasnice, stârnite din senin.
Drumul şerpuitor coborî apoi spre valea ce
adăpostea străvechea capitală a aztecilor,
Tenochtitlan. Pe ruinele acestui oraş pusese
conchistadorul Fernando Cortez temeliile noii capitale,
denumită Mexico. În incinta templului aztec
inaugurase o piaţă centrală, înconjurată de case

— 1272 —
măreţe şi dominată de edificiul impunător al primăriei.
În partea de nord, pe amplasamentul piramidei
Huitzilopochtli, durase o catedrală cu pietre cioplite
din idolii sfărâmaţi şi din templele aztece, dărâmate în
cinstea religiei creştine victorioase.

Mexico!… Oraş spaniol durat pe ruinele unui oraş

indian. Palate cu faţade sobre, întunecate, care
oglindesc trufia spaniolă; sute de biserici şi catedrale,
construite în cel mai înflorit stil baroc; case verzi,
galbene, roşii sânge, portocalii, albastre, cu
acoperişuri plate, ferestre zăbrelite şi porţi ferecate;
pieţe adormite, străjuite de arbori gigantici; mănăstiri
cu ziduri groase, ca nişte citadele, cu curţi interioare,
răcoroase şi arcade împodobite cu flori de piatră;
grădini luxuriante care îşi împrăştie cu profuziune
parfumurile tari, necunoscute europenilor; fântâni
decorate cu motive arhitectonice de o extravagantă
fantezie; apeducte de piatră, străzi pardosite cu piatră,
statui de piatră, cruci de piatră… Piatră din belşug…
Piatră şi apă…
Mexico e un oraş lacustru. Ca şi Veneţia.
Tenochtitlan a fost durat în mijlocul lacului Texcaca.
Spre nord, apele sale se leagă de lacurile Xaltacan şi
Zumpango. Spre sud, undele albastre ale lacurilor
Xachimilco şi Chalca vor parcă să spele picioarele
munţilor Popocateptl şi Ixtacihuatl. Spaniolii nu le-au
dat alte nume. Spiritul aztecilor a fost mai puternic
decât armele conchistadorilor.
Mexico… Soare, flori, monumente, piatră şi apă.
În acest Mexico, intra Charles Sunderland pentru

— 1273 —
prima oară…
Echipajul lui Adrien de Beaulieu străbătu în trap
întins străzile amorţite de arşiţă. Ţinta era precisă.
Palatul conţilor de Valdivia din Piaza de Espana. Acolo
îşi găsea găzduire Adrien de Beaulieu, ori de câte ori
afacerile îl mânau în oraşul Mexico.
În palatul conţilor de Valdivia locuia o femeie
tânără, pe care natura o făurise după chipul şi
asemănarea Afroditei din Cnida. Dona Manuela de
Requena, contesă de Valdivia, era de doisprezece ani
văduvă. Stagiu lung şi greu de respectat, pentru o
femeie care abia împlinise douăzeci şi cinci.
Bătrânul conte Pedro de Valdivia, ajuns în pragul
celei de-a şasea decadă, se gândise să-şi ia nevastă.
Până atunci dusese traiul galant şi lipsit de griji al
unui gentilhombre care nu simţise niciodată pe umeri
povara anilor. Târziu de tot, se trezise la realitate.
Trăise zadarnic. Nu avea o femeie care să-l iubească,
nici un copil care să-i continue neamul. Nenumărate
femei trecuseră prin braţele lui, dar domnia fiecăreia
fusese atât de scurtă, încât nu avusese vreme să se
îndrăgostească de nici una. Când se gândise să repare
greşelile trecutului era bătrân. Dar nu dărâmat. Mai
avea încă pretenţia să iubească şi să fie iubit.
Un prieten de chefuri, don Roderigo de Vilcavara Y
Alomartes, marchiz de Priego şi duce de Montefrio,
avea o nepoată de treisprezece ani, despre a cărei
frumuseţe se dusese faima. Manuela era un tip de
andaluză, cu forme încă neîmplinite, dar care
promiteau comori de voluptate. Contelui de Valdivia îi
plăceau fructele verzi. Era bogat şi deci capabil a-şi

— 1274 —
satisface capriciile. Ducele de Montefrio poseda mai
multe titluri decât bani. Beţiv şi cartofor, risipise la
masa verde domenii uriaşe, palate, mine de aur,
zăcăminte încă neexploatate. Fiul său, văduv după
primul an de căsătorie, pierise ucis de un peon căruia
îi sedusese nevasta. Manuela rămăsese să legene
bătrâneţele ducelui. Dar acesta prefera să fie legănat
de braţe mai puţin inocente. Curtezanele care-i
plăceau lui costau scump. Foarte scump. Şi punga
ducelui nu prididea să acopere poftele de bani ale
curtezanelor şi lăcomia nesăţioasă a meselor verzi.
Contele de Valdivia, ceruse mâna Manuelei,
făgăduindu-i ducelui în schimb o magnifică rentă.
Acesta nu se învoise numaidecât la târgul propus.
Prea era mare diferenţa de vârstă între Manuela şi
candidatul ei, prea scârnavă era stricăciunea acestuia.
Dar scrupulele nu rezistaseră tentaţiei. Căsătoria se
făcuse cu mare pompă. Granzi de Spania, înalţi
demnitari şi mari latifundiari luaseră parte la
ceremonie. Căsătoria fusese consumată în ciuda
vârstei fragede a fetei. Dispensa acordată de Papă
îngăduise îndeplinirea obligaţiilor conjugale.
În sfârşit, contele de Valdivia avea o nevastă tânără,
frumoasă şi aptă a-i dărui mai târziu copii. Filozofii
spun că fericirea nu e la îndemâna muritorilor.
Contele de Valdivia se socotea fericit. Poate că tocmai
aceasta stârnise mânia zeilor. Cert este că la şase luni
după căsătorie, îl izbise un atac de apoplexie.
Potrivit testamentului său, toate bunurile
rămăseseră văduvei. La patrusprezece ani neîmpliniţi,
contesa de Valdivia se vedea stăpâna unei averi

— 1275 —
necuprinse. Bunicul ei, ducele, primise cu mare
bucurie vestea morţii soţului Manuelei. Se şi vedea în
fruntea uriaşei averi, de care va dispune după bunul
său plac. Dar spre marea lui surprindere, Manuela
înţelesese să-şi păstreze independenţa. Ajutată de
consilierii juridici, lăsaţi cu limbă de moarte de
răposatul conte, administra averea cu o uimitoare şi
precoce înţelepciune. Bunicul ei rămăsese să-şi
ronţăie renta stabilită de bunul său amic şi să
deplângă ingratitudinea nepoatei, care uitase că
ajunsese fabulos de bogată numai graţie lui.
Până la douăzeci şi patru de ani. Manuela de
Valdivia îşi păstrase cu credinţă văduvia. Nu din
iubire sau respect pentru memoria fostului ei soţ, ci
din scârbă pentru căsnicie. Scurta ei experienţă
conjugală o dezgustase de dragoste şi de bărbaţi.
Respinsese nenumăraţi candidaţi la mâna şi la averea
ei. Printre aceştia figura şi căpitanul general al
Guatemalei.
Dar Eros se pricepe să joace festa şi celor mai
invulnerabile virtuţi. Într-o seară, pe promenada El
Paseo, din oraşul Mexico, Manuela de Valdivia
întâlnise pe Adrien de Beaulieu. Manuela se afla în
trăsura donei Inez de Alvarado, pe care Adrien o
cunoscuse la o recepţie oficială. Beaulieu călărea un
superb cal alezan. La apariţia chipeşului cavaler, dona
Inez oprise trăsura. Schimbaseră saluturi şi
complimente. Dona Inez îl prezentase Manuelei.
Când privirile lui Adrien se întâlniseră cu ale tinerei
contese un fior le electrizase fiinţa. Sunt oameni care
nu cred în multcântatul coup de foudre, folosit atât de

— 1276 —
des în romane. În iubirile acestea fulgerătoare, îşi au
totuşi obârşia cele mai adânci şi mistuitoare patimi.
Dragostea dintre Manuela şi Adrien nu înflorise în
umbra boschetelor de trandafiri şi în sunetele
melodioase ale serenadelor nocturne. Nu schimbaseră
mesaje de dragoste şi nu se plimbaseră prin parc sub
clar de lună.
Poate că abstinenţa virtuoasă a Manuelei începuse
să-i apese prea greu umerii. Poate că momentul fusese
prielnic. Sigur este un singur lucru. În noaptea
următoare, Manuela de Valdivia primise pe Adrien în
budoarul ei. Fără falsă pudoare, fără crize de
conştiinţă şi fără ascunzişuri…
A doua zi după amiază, pe El Paseo, Adrien fusese
văzut în trăsura contesei. Surpriză, vâlvă, comentarii,
bârfeli… Senină, mândră, dispreţuind opinia publică,
Manuela se afişa alături de amant. Ştia că era însurat.
Dar mai ştia că iubirea lor era atât de puternică, încât
acest obstacol nu prezenta importanţă.
O lună întreagă zăbovise Adrien în oraşul Mexico. Şi
aceasta numai pentru a-şi petrece zilele şi nopţile în
braţele iubitei sale. Pasiunea lor se dezlănţuise pe
neaşteptate, ca un uragan. Dar, spre deosebire de
uragane, trecătoare prin definiţie, forţa şi
impetuozitatea iubirii lor părea să se eternizeze.
Pentru Manuela era o orgie de simţuri. Bătrânul conte
i le trezise imperfect şi prea de timpuriu. Apoi
îndelungata lor comprimare, sub presiunea
convenienţelor şi a unei bizare temeri de necunoscut,
le imprimase o forţă explozivă, care nu aştepta decât
un prilej spre a se dezlănţui. Întâlnirea cu Adrien,

— 1277 —
fusese acest prilej.
La încheierea primei lor luni de iubire, Beaulieu se
înapoiase la Vera Cruz. Amintirea freneticelor
îmbrăţişări ale Manuelei îl obsedau atât de puternic,
încât după două săptămâni de activitate pe sponci,
plecase iarăşi spre capitala Noii Spanii.
Adrien era atât de îndrăgostit de Manuela, încât nu
odată se gândise să-şi legalizeze legătura. Un divorţ l-
ar fi eliberat de Georgina, de care nu-l lega nimic. Dar
şovăise. Despărţindu-se de Georgina, ar fi însemnat să
rupă orice legătură cu socrul său. Or acesta îi crease o
situaţie eminentă, căreia nu se îndura şi nici nu se
încumeta să-i dea cu piciorul. Dacă s-ar fi despărţit de
Georgina şi s-ar fi însurat cu Manuela, ar fi intrat
definitiv la remorca acesteia. Şi-ar fi pierdut
independenţa şi ar fi rămas la discreţia unei femei. Şi
Adrien nu concepea să depindă de o femeie. Rezervele
de aur ce-şi acumulase de când lucra sub patronajul
lui Richard nu erau îndestulătoare spre a-i îngădui o
viaţă neatârnată până la adânci bătrâneţe. Afară de
aceasta, se îndrăgostise de activitatea sa. Zecile de
nave pe care le dirija pe mări şi oceane, aurul,
argintul, pietrele preţioase scoase din măruntaiele
pământului de miile de oameni ce lucrau sub
poruncile lui, îl pasionau până la extaz. Munca
aceasta titanică, dar spectaculoasă, devenise o parte
integrantă a fiinţei lui. Raţiunea de a fi.
Pe de altă parte, nu concepea nici să renunţe la
Manuela. Pierderea ei ar fi echivalat cu un cataclism.
Şi ea îl înţelesese. Pentru a-l păstra, sacrificase totul,
sfidase o lume întreagă. Nu mai frecventa saloanele

— 1278 —
creolilor bogaţi din Mexico, şi nici palatele demnitarilor
spanioli.
Prezenţa lui Adrien o recompensa cu prisosinţă de
toate aceste privaţiuni. Pentru a rămâne cât mai mult
în apropierea lui, îşi stabilise reşedinţa în oraşul
Mexico. Uneori îl însoţea la Vera Cruz. Atmosfera
umedă, de junglă, de pe coasta golfului Campeche,
nu-i pria. Deprinsă cu aerul curat al înălţimilor, cu
vecinătatea munţilor, cu răcoarea văilor udate de ape
năvalnice, nu suporta atmosfera de etuvă de la Vera
Cruz. Rareori mai găsea timp să îşi inspecteze
domeniile. Administratorii, încurajaţi de această lipsă
de control şi siguri de impunitate, începuseră să o
fure. Ea nu lua nici o măsură. Iubirea pentru Adrien
era atât de exclusivă, încât nu o mai interesa altceva.
Şi cu Adrien se petrecuse o schimbare. De când o
cunoscuse pe Manuela, nu mai părăsise teritoriul Noii
Spanii. Sub pretext că Vera Cruz era un centru din
care putea dirija mişcarea flotei comerciale din
emisfera occidentală, încredinţase căpitanului.
McLaughlin, comandorului Townley şi lui Leslie
Clinton, consilierul pentru afacerile americane,
misiunea de a inspecta periodic minele din America de
Sud. Deşi era însoţit de Charles, trase şi de data
aceasta tot la palatul Valdivia. Manuela îl primi cu
efuziune.
Charles Sunderland înţelese numaidecât. Cinic, nu
manifestă nici o dezaprobare faţă de preferinţa
acordată de Adrien unei femei străine, în dauna
Georginei. Nici cumnatul său nu-şi tăinui legătura.
Manuela de Valdivia făcu o puternică impresie asupra

— 1279 —
lui Charles. El nu-şi exterioriză admiraţia datorită
prezenţei lui Adrien şi unui rest de decenţă, pe care
Manuela ştia s-o impună, în ciuda situaţiei ei false.
În seara aceea, gazda le oferi un praznic împărătesc.
Vinurile, toate de provenienţă spaniolă, erau
neîntrecute. Spre uimirea lui Adrien, Charles nu se
dădu ca de obicei în spectacol. Se mărgini să bea
moderat, astfel, încât să-şi păstreze luciditatea şi
prezenţa de spirit. Ceva mai mult, fu un model de
politeţe.
Se ridicară de la masă, abia după miezul nopţii. Lui
Charles i se pregăti un apartament cu ferestrele spre
grădina interioară a palatului. Patru camere mari, cu
pereţii văruiţi, cu bârne aparente, afumate, cu mobile
grele, sculptate şi cu covoare adânci şi moi. Patul larg,
cu coloane răsucite şi perdele de brocart îl încântară.
După drumul lung şi obositor, odihna pe o saltea
pufoasă era un dar al cerului.
Adrien rămase să împartă patul Manuelei. Nimeni
din casă nu se mira de acest obicei, intrat în viaţa de
toate zilele…

A doua zi după amiază, solicită o audienţă

viceregelui Noii Spanii, don Ignacio de Iturrigaray.
Mai fusese primit şi altădată de acest înalt personaj.
În epoca sa de glorie, Manuel Godoy recomandase lui
don Ignacio de Iturrigaray să acorde tot sprijinul casei
Sunderland şi reprezentanţilor săi. Viceregele, o
supusă creatură a prinţului Păcii, îi executase strict
poruncile. Mare fu deci surprinderea lui Adrien când
don Gonzales Guerrero, directorul de cabinet al lui

— 1280 —
don Ignacio, îl anunţă cu regret că excelenţa sa nu îl
poate primi, deoarece e reţinut de importante treburi
de stat.
Adrien avu impresia că în jurul lui se ţese o urzeală
bizară, că i se pregătea o capcană. Bănuielile îi erau
alimentate de fapte. Armele de provenienţă
necunoscută sosite în Mexic, mişcările de trupe,
agitaţia pe care o observase în sânul populaţiei. Ce se
pregătea? Agenţii săi pluteau încă în vag. Informaţiile
erau contradictorii şi adeseori fanteziste. Se vorbea de
independenţă, de ameninţarea unui pronunciamento,
de o efervescenţă populară inspirată de revoluţia din
Franţa. Se mai zvonea că Napoleon crease o mare flotă
de război, menită să ocupe coloniile spaniole. Alţii
atribuiau Angliei aceste intenţii.
Adrien sperase să obţină de la Iturrigaray unele
lămuriri. În politeţea rece a directorului de cabinet, se
declanşase o jenă stranie. Don Gonzales Guerrero ştia
mai multe decât voia să arate. Adrien nu se dăduse
învins. Declară că are să comunice viceregelui
chestiuni de cea mai mare importanţă, că nu poate
zăbovi la infinit în capitală, deoarece urmează să
execute un turneu de inspecţie în regiunile miniere
din nordul şi sudul ţării. Va mai rămâne totuşi câteva
zile în oraş, în care timp nădăjduia să fie primit de
excelenţa sa. Adrien avea temperament de buldog.
Guerrero remarcă această trăsătură de caracter.
— Unde vă pot găsi, Senor conte, spre a vă anunţa
hotărârea excelenţei sale? întrebă directorul de
cabinet.
— Sunt găzduit la palatul Valdivia, răspunse Adrien

— 1281 —
după o uşoară ezitare.
Don Gonzales Guerrero zâmbi. Formulase această
întrebare numai spre a-l pune pe Beaulieu într-o
postură delicată. Nu-l mai menaja. Era iniţiat în
anumite taine, care vesteau o apropiată eclipsă a casei
Sunderland-Beauclair, cel puţin în această parte a
lumii…
Adrien se înapoie la palatul Valdivia, într-o stare de
iritare lesne de înţeles.
— Am impresia că lumea întreagă s-a coalizat
împotriva noastră, spuse el Manuelei. Se pregăteşte
ceva.
— N-aş putea să-ţi fiu şi eu de folos?
Adrien îi mângâie înduioşat mâna.
— Cum să nu. Însăşi prezenţa ta îmi este de ajutor.
Mă stimulează, îmi dă curaj…
— Am impresia că nu mă iei în serios, îi reproşă ea.
Mă refeream la un sprijin activ, material…
— Împotriva cui? Pentru moment primejdia nu s-a
concretizat. Nu-mi place să lupt împotriva morilor de
vânt… Pe de altă parte, n-ar fi exclus ca îngrijorările
să fie neîntemeiate. Până în prezent, nu am probe
palpabile, care să mă îndrituiască a lua atitudine…
Aşa că mă limitez la presupuneri…
— Adrien, îi vorbi ea cu seriozitate, dacă te vei simţi
vreodată în cumpănă, să nu mă uiţi… în momentele
grele să nu dispreţuieşti sprijinul şi poveţele femeilor.
Ele au un spirit practic şi un instinct sigur, care le
sugerează anumite soluţii juste, ce vă scapă vouă,
bărbaţilor. Făgăduieşte-mi să nu mă ocoleşti.
— Îţi făgăduiesc, zâmbi Adrien, sărutându-i tandru

— 1282 —
mâna.
Beaulieu era hotărât să nu plece din Capitală, până
nu va fi dat ochii cu viceregele. Nu avu însă mult de
aşteptat. Două zile după convorbirea lui cu Don
Gonzales Guerrero, primi un mesaj din partea
acestuia.

„Am plăcerea să vă anunţ, Senor conte, că excelenţa

sa Viceregele v-a acordat audienţa solicitată. Mâine
dimineaţă la ora unsprezece, sunteţi aşteptat la
Palatul Guvernamental.
Al dumneavoastră servitor
Gonzales Guerrero.”

Îngândurat, Adrien puse plicul pe masă. Va căpăta

mâine dezlegarea enigmei? În aceeaşi zi, Manuela
primi o vizită neaşteptată. Bunicul ei, ducele de
Montefrio, care nu mai fusese la ea de multă vreme, se
prezentă la palatul Valdivia însoţit de un nepot, Don
Antonio de Yermo. Manuela se afla cu Adrien în
budoar, când majordomul o anunţă că cei doi
vizitatori o aşteptau în salonul maur.
— Cobor îndată, zise ea. Până atunci, serveşte-i cu
răcoritoare.
— Cine e acest don Antonio de Yermo? întrebă
Adrien cu gelozie, de îndată ce majordomul închise
uşa.
— Un unchi cumsecade.
— Bătrân?
— Patruzeci de ani, replică ea zâmbind amuzată de
iritarea crescândă a lui Adrien.

— 1283 —
 — Nu-mi plac unchii tineri, grăi el, izbind ritmic cu
degetele în măsuţa de la căpătâiul patului.
— Nu e cazul să te temi de don Antonio. E însurat şi
are doi copii.
— Şi eu sunt însurat. Am şi eu un copil… Totuşi…
— Totuşi, e o diferenţă. Uite, ca să nu mai fi
îngrijorat, vei coborî împreună cu mine.
— Absurd! Ce rost are să mă înfăţişez în faţa
vizitatorilor tăi… Se vorbeşte destul pe seama noastră.
— Ei şi? Nu-mi pasă de clevetiri! Nu am să dau
nimănui socoteală.
— Totuşi… Bunicul tău…
— Bunicului meu, mai puţin decât oricui. Ducele de
Montefrio, nu e bunicuţul drăgăstos şi devotat
nepoţilor din poveştile pentru copii. Coboară cu mine,
fără teamă că îi vei ofensa principiile morale.
— Dar don Antonio?
— Lasă scrupulele pe seama mea. Sunt destul de
coaptă la minte spre a şti cum să mă port. Haidem,
dragule…
Manuela nu greşise. Pe ducele de Montefrio nu-l
impresionă apariţia nepoatei sale la braţul contelui de
Beaulieu. Se vorbea atât de mult în Noua Spanie
despre bogăţia acestui om, încât nu-l supăra prezenţa
lui în casa Manuelei. S-ar fi arătat însă foarte
scandalizat, dacă Manuela s-ar fi îndrăgostit de un
coate-goale.
Ducele de Montefrio era încă verde, deşi împlinise
şaptezeci de ani. Drept ca o lumânare şi de o eleganţă
juvenilă, părea înzestrat cu o forţă miraculoasă, care-i
îngăduia să îşi scuture umerii de povara celor

— 1284 —
douăzeci de ani acumulaţi de vreme, peste cei cincizeci
mărturisiţi.
În schimb, don Antonio de Yermo, nepotul său, era
tipul omuleţului oţelit de viaţă, de muncă şi de
vicisitudini. Faţa îi era înăsprită de vânt şi de soare.
Era îmbrăcat în alb, aşa cum obişnuia să umble pe
întinsele sale plantaţii de trestie de zahăr din regiunea
Guernavaca. Ca şi ducele de Montefrio, don Antonio
era un autentic gachupines, adică un spaniol născut
şi crescut în Metropolă. Deopotrivă cu ceilalţi
gachupines, pe care îndatoririle militare, politice sau
afacerile, îi aduseseră în Noua Spanie, avea un
suveran dispreţ faţă de creoli, de metişi şi de indieni.
Pe toţi îi punea pe acelaşi plan de inferioritate.
Ducele Roderigo de Montefrio îşi întâmpină cu
braţele deschise nepoata.
— Manuelita, pe zi ce trece, te faci mai frumoasă. Se
cunoaşte că eşti nepoata mea. Priveşte-te în oglindă.
Ai să-mi vezi portretul… Eram prin trecere prin faţa
casei tale. Mi-am zis: Trebuie să mă opresc, să dau
bineţe nepoatei. Fiindcă eram însoţit de don Antonio,
l-am tras şi pe el după mine.
Antonio de Yermo o privi cu simpatie.
— Nu-mi pare rău că am intrat. Bunicul dumitale
are dreptate. Te-ai făcut frumoasă. Foarte frumoasă.
— Don Antonio este îndeobşte zgârcit în
complimente, interveni bătrânul duce. Dacă îţi spune
că eşti frumoasă, să ştii că nu ai pereche pe lume.
Adrien se simţi stânjenit în mijlocul acestei scene de
familie.
Manuela făcu prezentările:

— 1285 —
 — Bunicule, iată pe contele Adrien de Beaulieu, un
bun prieten al meu.
— Încântat, încântat, rosti ducele cu măreaţă
condescendenţă.
Adrien se plecă ceremonios. Don Antonio salută cu o
bruscă înclinare a capului.
— Nu mai e mult până la cină, spuse Manuela. Îmi
veţi face, sper, plăcerea să rămâneţi la masă!
— De ce nu, de ce nu! replică jovial ducele, care
obişnuia să repete cuvintele. După cină am putea
prelungi agreabil seara la o partidă de faro. Nu eşti de
aceeaşi părere, Monsenior le Comte? Antonio, sper că
dumneata n-ai vreo obiecţiune?
— N-aş vrea să o stânjenim pe Manuela, spuse el.
— Bunicul şi unchiul ei s-o stânjenească? Ce idee,
ce idee. Vom petrece în patru o seară agreabilă.
— În cinci bunicule. Mai avem un oaspete. Senor
Charles Sunderland.
Ducele o privi cu admiraţie.
— Faci progrese, fata mea!… Faci progrese! Până
mai ieri, casa ta semăna cu o mănăstire de călugăriţe.
Astăzi oaspeţii tăi sunt numai bărbaţi. Bravo! Creşti în
ochii mei.
Manuela se roşi…
Cina fu servită în sufrageria văruită în alb, cu bufete
înalte, încărcate cu tăvi, carafe şi cupe de aur. Cinci
servitori metişi în livrele albe, defilau purtând pe tipsii
de argint masiv, cele mai felurite şi mai exotice
mâncăruri. Vinurile de Alicante, Madeira, Malaga şi
Oporto, împlineau cu savoarea lor un meniu de o
magnifică opulenţă.

— 1286 —
 În timpul cinei, ducele de Montefrio susţinu
conversaţia cu neobosită vervă. Den Antonio era mai
puţin volubil. Adrien de Beaulieu abia dacă scotea un
cuvânt. Prezenţa invitaţilor Manuelei îl indispunea.
Charles Sunderland era şi mai tăcut. Dar spre
deosebire de Don Antonio şi de Adrien Beaulieu,
mânca şi bea cât şapte. După cină, trecură la masa de
joc. Înainte de a-şi ocupa locurile, ducele se apropie de
Adrien. Neobservat de ceilalţi parteneri îi şopti cu
nonşalanţă:
— Conte, fii amabil şi împrumută-mă cu o mie de
piaştri. Abia acum am băgat de seamă că mi-am uitat
punga acasă. Mâine în zori, îţi restitui suma.
— Bucuros! rosti Beaulieu. Nu-i displăcea să
cumpere bunăvoinţa ducelui.
O pungă cu o mie de piaştri, trecu discret din mâna
lui într-a bătrânului duce. Partida se încinse la
iuţeală. Şi ducele de Montefrio şi Charles Sunderland
jucau cu patimă. Manuela, don Antonio şi Adrien erau
mai moderaţi. Ducele se pricepea să corijeze norocul,
printr-o abilă şi nevăzută mânuire a cărţilor. Charles
pierdu în primele minute de joc cinci sute de piaştri,
Adrien o sută, iar don Antonio optzeci. Miezul nopţii îi
găsi la aceeaşi masă verde. Adrien juca fără
entuziasm. Bătrânul duce câştigase două mii de
piaştri. Adrien nu se ridica de la masă, spre a nu-l
ofensa pe bunic. Nici don Antonio nu era în apele lui.
Adeseori rămânea pe gânduri. Numai ducele îl
readucea la realitate, bătându-l pe umăr.
— Unde-ţi fug gândurile, Antonio? Joacă-ţi cartea.
Ţi-a venit rândul.

— 1287 —
 Majordomul intră, anunţând că doi ofiţeri, colonelul
Vicente Corrales şi maiorul Diego Vasconcelos, îl
căutau pe don Antonio.
— Cine sunt persoanele? întrebă ducele.
— Doi prieteni, spuse don Antonio, vrând să se
ridice de la masă. Cred că au să-mi comunice ceva
important, de vreme ce mă caută la miez de noapte.
— N-au decât să vină încoace. N-o să ne întrerupem
partida pentru ei, protestă bătrânul. Sper, Manuela,
că nu ai nimic împotrivă?
— Nu aş vrea să te deranjez cu prezenţa lor,
Manuela, spuse don Antonio.
— Prietenii dumitale, unchiule, sunt prietenii casei
Valdivia. Bartolome, porunci ea majordomului,
pofteşte aci pe cei doi Senores.
Colonelul Corrales şi maiorul Vasconcelos apărură,
zăngănindu-şi marţial pintenii. Uniformele lor, epoleţii
cu franjuri, fireturile şi decoraţiile, le dădeau un aer
războinic.
Salutară cu galanterie pe Manuela şi pe ceilalţi
oaspeţi.
— Vă cerem iertare, dona Manuela, pentru
îndrăzneală. Cu riscul de a fi inoportuni, am intrat.
Avem o importantă comunicare pentru don Antonio. L-
am căutat prin tot oraşul. Datorită unei întâmplări,
am aflat că se află la dumneavoastră.
— Ce se petrece, colonele? întrebă don Antonio
făcând câţiva paşi în întâmpinarea lor.
— În cursul serii, s-a afişat în oraş ordonanţa prin
care viceregele a convocat într-o reuniune comună,
audiencia şi ayuntamientoul Noii Spanii. Asemenea

— 1288 —
măsuri se iau numai în împrejurări excepţionale.
Oraşul e în fierbere. Diario de Mexico a scos o ediţie
specială, prin care cere să se proclame independenţa
statului mexican.
— Detaşamente din regimentul de gardă al
viceregelui au ocupat edificiile publice importante,
pieţele şi punctele de acces în oraş, explică la rândul
său Vasconcelos. Cete de creoli cu steaguri şi torţe
defilează pe străzi, cerând desfiinţarea Statutului
Colonial şi ruperea legăturilor cu Spania. Autorităţile
nu iau nici o măsură împotriva lor.
Don Antonio îşi încleştă pumnii.
— Înseamnă că Iturrygaray s-a alăturat creolilor.
Ticălosul!
— Desigur, mâine vom fi consemnaţi în cazărmi,
spuse colonelul Corrales. Viceregele vrea să ne pună
în faţa faptului împlinit.
— Inconştientul, tună don Antonio. Lipsit de
sprijinul Spaniei, Mexicul independent se va prăvăli
sub loviturile vrăjmaşilor. Statele Unite abia aşteaptă
să-l ocupe. Americanii nu s-au săturat cu Louisiana.
Acum vor Florida. Şi Mexicul va veni la rând. În 1798,
Alexander Hamilton cerea ocuparea Mexicului…
— Statele Unite vor să rupă lanţurile opresiunii
coloniale, interveni Charles Sunderland cu dârzenie.
Don Antonio îl privi de sus.
— Regret, Senor, dar punctele noastre de vedere nu
coincid.
În aceeaşi clipă, se auzi din stradă larmă, ovaţii,
cântece, focuri de armă… Manuela ieşi pe balcon,
urmată de oaspeţi.

— 1289 —
 Pe Piaza de Espana se scurgea un cortegiu de
manifestanţi, cu torţe, şi pancarte, pe care scria cu
litere mari, roşii: Liberdad y independencia por Mexico.
Don Antonio fierbea.
— Pleava şi-a ridicat fruntea! S-a dezlănţuit strada!
Ehe, îi va da de furcă lui Iturryagaray!…
Scârbit, reintră în salon, urmat de cei doi ofiţeri, cu
care începu să discute cu voce joasă. Când Manuela şi
invitaţii ei se înapoiară la rândul lor în casă, don
Antonio ceru permisiunea să se retragă.
— Şi partida! Ce facem cu partida? întrebă indignat
ducele de Montefrio. N-o să întrerupem jocul pentru
câţiva mârlani loviţi de istericale. Lasă-i, Antonio, să
defileze cât poftesc.
— Lucrurile sunt mai grave decât crezi dumneata,
unchiule, spuse don Antonio. Dacă nu punem botniţă
derbedeilor, vom sări în curând cu toţii în aer…
Antonio de Yermo părăsi încăperea, urmat de cei doi
ofiţeri. Ducele de Montefrio îşi înghesui câştigul în
pungă, şi după ce îşi luă rămas bun, plecă la rândul
său, uitând să mai restituie lui Adrien mia de piaştri
împrumutaţi.

În dimineaţa următoare, la orele zece şi jumătate,

Adrien plecă pe jos spre palatul guvernamental. Era
atâta mulţime şi efervescenţă pe străzi, încât trăsurile
nu mai circulau. Pe pereţii clădirilor, mâini
neîndemânatice scriseseră cu litere neregulate:
Libertad y independencia! Viva el Mexico libero! Viva
Iturrygaray! Palatele spaniolilor şi ale creolilor bogaţi
erau ferecate ca nişte citadele. Patrule militare, care

— 1290 —
fraternizau cu populaţia, circulau pe străzi şi prin
pieţe. Palatul guvernamental era înconjurat de
cordoane de soldaţi.
Un ofiţer de serviciu ceru numele lui Adrien, apoi
intră în palat. Peste câteva minute se înapoie,
îngăduind lui Adrien să intre. Anticamera viceregelui
era goală. Câte un curier în uniformă militară o
străbătea când şi când cu pas grăbit. Adrien nu
aşteptă mult. Un secretar îl îndrumă în cabinetul
viceregelui. Don Ignacio de Iturrygaray stătea calm la
biroul său. Avea părul alb; obrazul supt bătea în
galben ca fildeşul vechi; purta haine cenuşii de
călătorie. În mâna dreaptă, cu degete subţiri, prefira
un şirag de chihlimbar. Adrien se înclină adânc.
Viceregele îi răspunse cu bunăvoinţă la salut.
— Ce vânt te aduce, senor de Beaulieu? întrebă don
Ignacio zâmbind.
Primirea aceasta risipi în parte temerile lui Adrien.
Viceregele era amabilitatea personificată.
— Regret, excelenţă, că mi-am permis să vă tulbur
în aceste momente. Fiindcă timpul excelenţei voastre
este preţios, vă voi expune pe scurt motivul audienţei.
După cum ştiţi, reprezint interesele unei case care a
încheiat un acord economic şi financiar cu Maiestatea
Sa Regele Carlos al IV-lea. În ultima vreme însă au
intervenit evenimente, care impun o limpezire a
situaţiei casei noastre. Am observat, de pildă în
porturile de pe coasta golfului Mexico mişcări de nave
şi debarcări de arme de provenienţă necunoscută. Or,
potrivit acordurilor încheiate cu Maiestatea Sa, numai
casa Sunderland e autorizată să furnizeze armament

— 1291 —
coloniilor spaniole.
— Senor de Beaulieu, voi încerca să vă luminez, cel
puţin atât cât îmi îngăduie atribuţiile. Acordurile
dumneavoastră au fost încheiate cu regele Spaniei. În
momentul de faţă însă, regele Spaniei este prizonierul
împăratului Franţei. Autoritatea lui a devenit nulă.
Destinele teritoriilor spaniole, care nu au fost încă
ocupate de invadatorii francezi, sunt conduse în
prezent de două junte, care îşi dispută întâietatea.
Junta din Sevilla şi junta din Oviedo. Această eclipsă
a autorităţii Metropolei asupra coloniilor din America
are o influenţă nefastă. De cine să ascultăm? De regele
Fernando al VII-lea, întemniţat în Franţa? De regele
Carlos al IV-lea, care a abdicat, a revenit asupra
abdicării, ca în cele din urmă să cedeze oficial tronul
împăratului Franţei? Să dăm ascultare juntelor
fantomă din Sevilla sau din Oviedo, căzute sub
influenţa Marei Britanii?… Noii Spanii nu-i rămâne
decât o singură soluţie. Să-şi proclame independenţa,
folosindu-se de pildă şi experienţa Statelor Unite, şi să
inaugureze o politică de neatârnare şi demnitate
naţională, alături de celelalte state libere ale lumii.
Această schimbare, Senor de Beaulieu, nu se va face
fără zguduiri. Noul stat mexican are nevoie de
cantităţi sporite de arme, pentru a-şi apăra existenţa.
Iată de ce am acceptat ca şi alte firme, în afară de a
dumneavoastră, să ne furnizeze armament.
— Îmi îngădui să reamintesc excelenţei voastre că
monopolul acordat casei noastre…
— Monopolul acesta, senor, a fost recunoscut de o
autoritate care în prezent nu mai există. Totul

— 1292 —
urmează a fi refăcut. În curând vom fi gata să reluăm
discuţiile cu reprezentanţii casei dumneavoastră,
pentru încheierea unui acord care să convină şi
poporului mexican.
— Vreţi să spuneţi, excelenţă, că nu mai consideraţi
valabil tratatul încheiat de noi cu Coroana Spaniei?
— Desigur. Sunt bucuros că m-aţi înţeles.
— Ne puneţi într-o situaţie grea, excelenţă. Alteţa sa
Prinţul Păcii…
— Prinţul Păcii nu mai e decât un simplu particular,
senor, răspunse sec viceregele.
Adrien înţelese ca don Ignacio rupsese definitiv cu
trecutul. Înlătura dispreţuitor din discuţie numele lui
Manuel Godoy, care îl înscăunase vicerege.
— Profit de acest prilej, pentru a vă face o
propunere, continuă don Ignacio. Ţara aceasta are
nevoie de arme, dar şi de bani. Suntem, poate, în
pragul războiului. Forţele naţiunii nu pot fi mobilizate
fără un puternic suport financiar. Sub steagurile
noului stat mexican vor fi înrolaţi zeci de mii de
oameni, care vor avea nevoie de uniforme, de
încălţăminte, de hrană… Casa dumneavoastră ne-ar
putea furniza, cu titlu de împrumut, desigur, fondurile
necesare.
Adrien simţi primejdia.
— Capitalurile băncii noastre din New York sunt
imobilizate din cauza embargoului.
Expresia feţii viceregelui nu se clinti. Prevăzuse
refuzul lui Beaulieu. În mâna lui albă, şiragul de
chihlimbar era prefirat cu aceeaşi încetineală.
— Nu mă referam la banca dumneavoastră din New

— 1293 —
York, zise don Ignacio, ci la aurul şi argintul depozitat
la Vera Cruz, Mexico şi San Miguel de Santiago.
Potrivit informaţiilor de care dispun până în prezent,
valoarea acestor metale preţioase se ridică la două
sute de milioane de piaştri.
— Îngăduiţi-mi să vă explic, excelenţă, că în aceste
antrepozite se află depuse şi lingourile sosite din
America de Sud, pe care nu le-am putut expedia în
Statele Unite din cauza aceluiaşi embargo.
— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră,
senor. De aceea nu vă cerem decât o sută douăzeci de
milioane de piaştri, pe care, bineînţeles, vi-i vom
restitui de îndată ce vom fi în măsură să o facem.
Lui Adrien i se umeziră fruntea şi palmele. Situaţia
era disperată. Viceregele avea toate atuurile de partea
sa.
— Înainte de a vă da un răspuns definitiv, excelenţă,
îngăduiţi-mi să refer marchizului de Beaulieu, şeful
casei noastre.
— Mă tem că nu va fi timp, replică don Ignacio. În
vremuri excepţionale, Senor, se impun măsuri
excepţionale.
Mintea lui Adrien lucra febril. Trebuia să obţină un
termen mai lung de gândire, astfel că înlăuntrul lui să
îmbarce pe corăbiile sale, cel puţin aurul depozit la
Vera Cruz. Îl va expedia în Anglia fără să mai aştepte
autorizaţia lui Richard. Riscul acesta era preferabil
confiscării deghizate pregătită de vicerege.
— Acordaţi-mi, excelenţă, o săptămână de gândire.
Caut o formă legală, care să-mi îngăduie a vă
transfera lingourile fără să suport consecinţe pentru

— 1294 —
vina de a-mi fi depăşit mandatul. Vă daţi seama că nu
pot dispune fără forme de aurul lăsat în păstrarea
mea.
— Îmi asum răspunderea, rosti calm Ignacio. Veţi
comunica în scris marchizului de Beaulieu că aţi fost
pus în faţa faptului împlinit.
Nervii lui Adrien începură să clocotească. Neputinţa
sa de a reacţiona cu sorţi de succes, îl înnebunea.
— Îmi iau libertatea, excelenţă, să protestez
împotriva acestui abuz de putere.
Mătăniile de chihlimbar continuau să se plimbe cu
aceeaşi încetineală printre degetele subţiri şi albe.
— Abuz de putere? Folosiţi un termen tare, senor,
replică viceregele. Nu fac decât să mă folosesc de un
drept justificat de primejdiile grave prin care trece în
prezent ţara.
Don Ignacio se ridică în picioare, dând astfel a
înţelege că audienţa se încheiase.
— Vă acord douăzeci şi patru de ore de gândire,
senor. După trecerea acestui termen, voi acţiona aşa
cum îmi va dicta conştiinţa şi greaua responsabilitate
ce-mi apasă pe umeri.
Adrien salută, apoi se retrase cu o negrăită furie în
suflet. Când ajunse la uşă, se auzi chemat de vicerege,
care adăugă cu ironie în glas:
— Ţin să vă atrag atenţia, senor, că începând de azi
dimineaţă, antrepozitele casei Sunderland-Beauclair
din Mexico, Vera Cruz şi San Miguel de Santiago sunt
păzite de forţe militare. Nici un lingou nu mai poate fi
scos fără autorizaţia Secretarului Vistieriei. Bună ziua,
Senor!

— 1295 —
 Mulţi huliţii gachupines şi aliaţii lor, creolii bogaţi,
intraseră parcă în pământ. În schimb, intelectualii
creoli, burghezia şi metişii oraşelor erau cuprinşi de
un entuziasm delirant. Independenţa Mexicului avea
să fie în curând proclamată. Colonia Noii Spanii urma
să treacă în domeniul trecutului.
Această fundamentală schimbare nu se putea face
fără frământări şi disensiuni grave. Audiencia, care
cuprindea pe cei mai notorii gachupines din Noua
Spanie, şi care avea rolul unei curţi de apel judiciare
şi a unui consiliu suprem administrativ, se pronunţă
pentru recunoaşterea autorităţii juntei spaniole din
Sevilla. În ciuda presiunilor exercitate de vicerege,
refuzase să accepte ruperea relaţiilor cu Metropola.
Los ayuntamientos, care reprezentau consiliile
municipale, şi cuprindeau ca atare elementele cele mai
democratice ale armăturii guvernamentale, se
declarară pentru crearea unei junte creole, care să
proclame independenţa Mexicului. Conducătorii
bisericii, luară făţiş atitudine împotriva rupturii cu
Spania, denunţând drept eretice tendinţele de a se
recunoaşte suveranitatea populară. Pentru a mări
confuzia, sosiră în oraşul Mexico delegaţi ai juntelor
din Sevilla şi Oviedo, ce pretindeau a-şi păstra
autoritatea asupra Noii Spanii.
Viceregele, susţinut de intelectualii creoli cu idei
avansate şi de o parte din armată respinse pretenţiile
juntelor din Spania. Închise apoi gura audiencii, căreia
îi ridică dreptul de a se amesteca în chestiunile
politice. Interzise şi clerului de a mai lua atitudine în
problemele de stat. Totdeodată, convocă un congres ai

— 1296 —
creolilor, care avea să decidă asupra viitorului statut
al Mexicului.
În pofida protestelor lui Adrien, agenţi ai vistieriei,
sprijiniţi de detaşamentele militare, începură să ridice
din antrepozitele casei Sunderland, lingourile de aur şi
argint, mărginindu-se să elibereze în schimb simple
chitanţe de mână. Exasperat, Adrien vedea cum se
irosesc miile de lingouri adunate cu atâta trudă. Din
Statele Unite nu se aştepta la nici un ajutor.
Preşedintele Jefferson respinsese cererea lui Richard
Sunderland de a se protesta oficial împotriva
abuzurilor săvârşite de guvernul Noii Spanii împotriva
bunurilor unor cetăţeni americani. Embargoul,
răspunse preşedintele, fusese aplicat tocmai pentru a
se evita angrenarea Statelor Unite într-un conflict
internaţional. Dacă unii cetăţeni ai acestei ţări
continuă operaţiile lor comerciale cu alte state, o fac
pe propria lor răspundere. Nu numai atât, dar vor fi
chemaţi şi în faţa comisiilor senatoriale, spre a
răspunde pentru încălcarea flagrantă a legii
embargoului.
Richard era consternat. Embargoul îi imobiliza în
Statele Unite uriaşe capitaluri, rămase neproductive,
în vreme ce depozitele de lire sterline ale băncii sale
din Anglia se depreciau alarmant, iar capitalurile
băncii din Paris se topeau cu încetul.
Lovitura de stat din Noua Spanie îl lipsea de tot
aurul pe care intenţionase a-l trimite în Europa.
Adrien luase măsuri pentru a opri intrarea în Mexico a
metalelor preţioase extrase din America de Sud.
Transporturile fuseseră tranzitate spre Jamaica,

— 1297 —
urmând ca ele acolo să fie îndreptate spre Anglia.
Pierderile suferite în Mexico erau imposibil de
compensat. Aurul şi argintul acumulat în răstimp de
un an se pulverizase, zbura pe fereastră, fără ca
Adrien să poată stăvili „jaful”. Acesta era cuvântul
potrivit, scria el socrului său. Casa Sunderland-
Beauclair era „jefuită” de Iturrigaray şi de corifeii
independenţei Mexicului.
Conjunctura politică nu-i îngăduia deocamdată lui
Richard Sunderland să pună în mişcare forţele
militare ale unei mari puteri, spre a pedepsi mişcările
de neatârnare ale coloniilor. Expediţia din Haiti nu
mai era decât o tristă amintire. Lui Adrien nu-i
rămânea decât să lupte cu propriile sale mijloace, care
erau oarecum inadecvate. Dispunea de o flotă
comercială respectabilă, care la nevoie putea fi
înarmată şi de o mare cantitate de arme şi muniţii,
depozitate în Jamaica. Dar flota era răspândită pe
toate mările, iar armamentul nu era bun la nimic,
dacă nu existau soldaţi care să-l folosească. Soldaţii
trebuiau scoşi din pământ. Neîntârziat.
Într-o dimineaţă, vorbi Manuelei despre grijile şi
supărările sale. În general ştia să-şi ascundă
supărările. Câteodată, însă, cei mai taciturni oameni,
simt nevoia să-şi descarce sufletul. În Manuela avea
încredere. Devotamentul ei era în afară de orice
discuţie. Manuela îl asculta atentă fără să-l întrerupă.
După ce Adrien termină tot ce avea de spus, Manuela
rămase câtva timp gânditoare.
— De ce nu iei contact cu don Antonio de Yermo?
Deunăzi, bunicul îmi spunea că partizanii Spaniei nu

— 1298 —
stau inactivi. N-au reacţionat până în prezent, fiindcă
au fost luaţi prin surprindere. Nu şi-ar fi închipuit
niciodată că însuşi viceregele, emisarul Coroanei, ar fi
în stare să treacă de cealaltă parte a baricadei.
Partizanii Spaniei sunt numeroşi. Toţi înalţii
demnitari, generalii, marii plantatori, neguţătorii şi
bancherii au numai de pierdut dacă Mexicul îşi
câştigă independenţa. Îşi dai seama că de îndată ce
creolii vor pune mâna pe putere, vor expulza pe
spaniolii devotaţi Metropolei. Ideile Revoluţiei din
Franţa au pătruns şi la noi. Deci, nu zăbovi! Du-te la
don Antonio de Yermo! Vei găsi poate acolo, dezlegarea
acestei probleme. Eu sunt alături de tine. Te voi
sprijini cu toate resursele mele. Fă-i o vizită chiar în
seara aceasta.
Adrien prinse ideea din zbor. N-ar fi exclus să-i
furnizeze don Antonio carnea de tun necesară. Pe
înserat se prezentă la reşedinţa lui don Antonio din
Piaza Reale. Înainte de a bate cu ciocanul în poarta
grea, remarcă o mişcare vie în preajma clădirii. Intrau
şi ieşeau oameni cu chipuri preocupate. Unii purtau
uniforme militare. Un servitor bătrân îl întâmpină încă
de la poartă.
— Nu ştiu dacă don Antonio vă poate primi, zise el
evaziv. Se pregăteşte să iasă în oraş.
— Anunţă-i numele meu şi spune-i că vreau să-i
vorbesc într-o chestiune foarte importantă, care nu
suferă întârziere.
Servitorul îi îngădui să intre într-un vast vestibul.
Lipsi câteva momente. Adrien îşi omorî aşteptarea,
uitându-se distrat la pereţii văruiţi, încărcaţi cu

— 1299 —
panoplii.
Servitorul se înapoie ele grabă.
— Urmaţi-mă Senor. Înălţimea sa vă aşteaptă.
Adrien străbătu câteva încăperi cu tavane joase şi
ferestre strâmbe, zăbrelite, ce lăsau să pătrundă o
lumină săracă. Urcă o scară cu treptele late, afumate,
traversă un coridor, în care se aflau câţiva ofiţeri ce-l
priviră bănuitor şi intră în camera de lucru a lui don
Antonio de Yermo. Gazda se afla în faţa unei mese
lungi, acoperită cu hărţi.
— Bine aţi venit, Senor, îl întâmpină don Antonio,
Luaţi loc, vă rog.
După ce se aşeză într-un jeţ cu spătar de piele,
Adrien începu fără introducere.
— Ţin să precizez că demersul pe care-l fac, mi-a
fost sugerat de contesa de Valdivia. Pot să vorbesc
deschis?
— Suntem gentilhombres, senor. E tot ce vă pot
răspunde. Contesa de Valdivia e o garanţie sigură.
— Don Antonio, vreau să iau legătura cu căpeteniile
partizanilor Spaniei.
— Nu vă înţeleg Senor, rosti gazda încreţind din
sprâncene.
— V-am făgăduit că voi discuta deschis. Contesa de
Valdivia mi-a vorbit de dumneavoastră. Ştiu că
urmăriţi să răsturnaţi pe Don Ignacio Iturrigaray.
Sunt gata să vă acord tot sprijinul. Mi-aţi spus la
începutul acestei întrevederi, că dona Manuela
reprezintă o garanţie sigură.
— Evident, Senor, dar chestiunea pe care aţi ridicat-
o este de o gravitate excepţională.

— 1300 —
 — Chezăşia bunei mele credinţe, don Antonio, este
aurul casei pe care o reprezint. Aur pe care don
Ignacio şi-l însuşeşte în momentul de faţă, printr-un
abuz de putere.
Don Antonio zâmbi enigmatic.
— Garanţiile, dumneavoastră sunt suficiente,
senor… Interesele noastre şi ale dumneavoastră
coincid, deşi cauzele diferă. Cu ce ne puteţi sprijini?
— Contaţi pe patru milioane de piaştri, aflaţi în
casele de fier ale agenţiei noastre din Vera Cruz. Bani
de care pot dispune imediat. În plus, vă pun la
dispoziţie arme şi muniţie pentru o armată de
minimum cincizeci de mii de soldaţi. Armamentul vi-l
livrez în orice port desemnat de dumneavoastră, în cel
mult douăzeci de zile de la această convorbire.
Nervos, Adrien îşi lovea ritmic cu cravaşa, cizmele
galbene.
Don Antonio se ridică din jeţul său. Gânditor, făcu
câţiva paşi prin cameră, apoi se opri în faţa lui Adrien.
— Ce îmi cereţi în schimb?
— Confirmarea contractului încheiat între fostul
rege Carlos şi senor Richard Sunderland-Beauclair,
precum şi restituirea lingourilor ridicate de don
Ignacio Iturrigaray din antrepozitele casei noastre.
— Ce se întâmplă cu lingourile transformate de
vicerege în bani?
— Noua Spaniei cuprinde destule mine de aur,
pentru a acoperi aceste pagube. Cer să fiu dezdăunat
în lingouri.
Don Antonio îi întinse mâna.
— Sunt de acord, Senor. Socotiţi necesară

— 1301 —
încheierea unei convenţii de acest sens?
— Precizarea în scris a condiţiilor acestei înţelegeri
n-ar putea fi decât folositoare ambelor Părţi.
— Atunci, senor, îmi voi lua îngăduinţa să vă prezint
generalului don Pedro de Garibay, şeful nostru.
Bineînţeles cartierul său general se află în afara
oraşului. Îmi permiteţi să păstrez încă secretul asupra
localităţii în care îl vom găsi.
— Vă înţeleg. Sunt gata oricând să vă urmez la Don
Pedro de Garibay.
— V-ar stingheri cumva dacă am fixa întâlnirea
pentru ziua de mâine?
— Câtuşi de puţin. Vă stau la dispoziţie.
— În cazul acesta, mâine dimineaţă, la orele şase, să
mă aşteptaţi la palatul Valdivia. Trec să vă iau. Să fiţi
pregătit pentru un drum anevoios.
În noaptea aceea, Adrien nu închise ochii. Jucase
totul pe o carte. O mişcare greşită şi îşi pierdea capul.
Fără să fi avut autorizaţia lui Richard Sunderland, se
avânta într-o aventură bogată în primejdii. Cei care
finanţează şi înarmează o mişcare antiguvernamentală
trebuie să se aştepte la consecinţe, în cazul unui
insucces. Chibzui îndelung asupra oportunităţii unei
informări a lui Charles Sunderland. Tânărul acesta
fluşturatic, preocupat numai de petreceri nu-i inspira
deloc încredere. Trebuia totuşi să-i vorbească. Era fiul
marelui patron. Reprezenta pe tatăl său. În această
calitate îi datora explicaţii.
La orele patru din noapte îl chemă în camera sa. Îi
vorbi fără ocoluri. Îşi motivă atitudinea, explicând că
nu avea altă alternativă. Charles se arătă entuziasmat.

— 1302 —
Ochii îi sticleau, corpul i se încordase şi i se zbârlise
coama ca la animale. În vreme ce Adrien îi vorbea,
Charles umbla dintr-un capăt în celălalt al camerei
exclamând: „Splendid!” „îndrăzneala e prima condiţie a
succesului!” „Bravo!” „O să-i arătăm noi lui
Iturrigaray!”
Entuziasmul lui Charles era caraghios. Îl reconforta
şi pe Adrien. A doua zi, când plecă la drum, însoţind
pe don Antonio Yermo, nu mai era ros de îndoieli.

Nopţi de-a rândul, navele dirijate de căpitanul

McLaughlin şi de Charles Sunderland, care ţinuse să
participe personal la această expediţie, debarcară în
puncte neumblate de pe ţărmurile golfului Mexico,
arme şi muniţii. Oamenii lui don Antonio de Yermo le
ridicau în tăcere, topindu-se cu ele în junglă. Către
sfârşit, un transport căzu în mâinile soldaţilor
viceregelui. De-a lungul întregii coaste se dădu
alarma. Patrulele fură întărite. Vigilenţa forţelor
guvernamentale crescu. Măsurile era însă tardive. Un
număr impresionant de arme apucaseră să intre în
ţară. De atunci, însă contrabanda de armament deveni
foarte anevoioasă.
Los gachupines îşi organizau forţele cu tenacitate.
Erau hotărâţi să lupte cu disperare pentru apărarea
privilegiilor lor. Trei secole de-a rândul despuiaseră
Mexicul de bogăţii. Pe băştinaşi îi aruncaseră în
sclavie. Adunaseră averi incalculabile. Nu le mai lipsea
decât nemurirea pentru a se socoti zei, în această ţară
de robi. Don Ignacio Iturrigaray, trădătorul
Iturrigaray, îndrăznea să creadă că printr-o simplă

— 1303 —
trăsătură de condei putea anula drepturile
imprescriptibile – mai mult decât atât: sacrosancte –
ale spaniolilor, urmaşi direcţi ai mândrilor
conquistadori. În adunările lor secrete, los gachupines
atacau cu înverşunare pe vicerege.
— A trecut de partea creolilor, în speranţa că nu va
mai fi silit să dea socoteală pentru abuzurile şi
delapidările sale…
— A jefuit visteria…
— A acumulat o avere uriaşă, vânzând funcţiile la
licitaţie. Preferă pe cei mai darnici candidaţi…
— S-a ridicat împotriva Metropolei, fiindcă ştia că
junta din Sevilla îl va destitui, de îndată ce-şi va
recâştiga autoritatea asupra coloniilor răsculate…
— Vrea să ajungă primul rege al Mexicului
independent. Regele Ignacio I-ul! Caraghiosul!
— Regatul lui să fie o celulă subterană din
fortăreaţa San Juan de Uloa!
— Să-l trimitem acolo împreună cu toţi sfetnicii lui!
— Şerpii care scot capul la drum trebuiesc striviţi!
Creolii care au îndrăznit să ne înfrunte, să sufere
aceeaşi soartă!
— Moarte lor!
— Moarte lui Iturrigaray!
Don Antonio de Yermo organizase o puternică
formaţie de şoc militarizată, denumită: „Voluntarii lui
Fernando al VII-lea”. Unităţile acestei formaţii aveau
să constituie coloana vertebrală a forţelor spaniole.
Regimentele rămase credincioase Metropolei
constituiau al doilea eşalon. Los gachupines nu lăsau
nimic la voia întâmplării…

— 1304 —
 În acest timp, populaţia Capitalei trăia o nesfârşită
şi delirantă sărbătoare. Lupte de tauri, cortegii, jocuri
de artificii, fiestas, dansuri populare, glorificau
apropiata proclamare a neatârnării Mexicului.
În palatul guvernamental, sfetnicii viceregelui
pregăteau legislaţia viitorului stat. Înlăturarea
spaniolilor din armată şi din aparatul administrativ,
desfiinţarea sclaviei, reconstituirea păşunilor şi a
terenurilor agricole comunale – ejidos – pe care marii
latifundiari le încălcaseră ilegal, reorganizarea justiţiei
şi a bisericii, înfiinţarea de şcoli. Lupta împotriva
corupţiei din aparatul de stat avea să fie una din
directivele de căpetenie ale viitorului guvern.
Avocatul Verdad şi profesorul Tallamantes,
intelectuali idealişti cu idei înaintate, înnegreau
nenumărate suluri de hârtie, pregătind constituţia
Mexicului eliberat.
În Diario de Mexico, gazetarul şi polemistul Carlos
Maria de Bustamante, avertiza pe creoli să nu se culce
pe laurii victoriei. Forţe oculte, scria el, se pregătesc să
dea o lovitură fatală noii orânduiri. Los gachupines n-
au dezarmat. Resemnarea lor e numai aparentă.
Pentru prevenirea tulburărilor, se impune a fi
expulzaţi. Statul mexican să rămână al mexicanilor.
Afară cu spaniolii veniţi în această ţară numai pentru
jaf şi îmbogăţire.
Deşi tonul articolelor era grandilocvent, fondul
impresiona. Creolii recomandară viceregelui o politică
energică, spre a preveni surprizele. Într-o proclamaţie
adresată ţării, don Ignacio de Iturrigaray invită
populaţia să nu dea ascultare agenţilor provocatori,

— 1305 —
interesaţi în dezlănţuirea unui război civil. În linişte şi
ordine, să se prezinte la urne, spre a alege un congres
care să stabilească noul statut al ţării. Fixă data
alegerilor la sfârşitul lunii septembrie.
Don Antonio de Yermo şi don Pedro de Garibay erau
hotărâţi să împiedice alegerile, care ar fi dat prilej
creolilor să devină conştienţi de propria lor putere. În
cadrul unei şedinţe secrete a conducătorilor mişcării
contrarevoluţionare, se decise ca ostilităţile să fie
dezlănţuite în zorii zilei de 16 septembrie.
Până atunci mai rămânea o săptămână. În tabăra
lui don Antonio de Yermo pregătirile erau febrile.
Unităţile fuseseră organizate, armele distribuite.
Comandanţii regimentelor credincioase Spaniei
primiseră poruncă să fie gata de acţiune. În dimineaţa
zilei de 15 septembrie, Charles Sunderland se înapoie
în zori la palatul Valdivia. Noaptea şi-o petrecuse în
oraş. Nimeni nu-i cunoştea aventurile nocturne. În loc
să intre în apartamentul său, se îndreptă spre camera
de culcare a Manuelei, unde ştia că îşi va găsi
cumnatul. Intrarea lui intempestivă, trezi brusc pe cei
doi amanţi, care adormiseră foarte târziu. Manuela şi
Adrien erau livizi de spaimă. În primul moment
avuseseră impresia că în cameră intraseră soldaţi
veniţi să-i aresteze.
— Ce cauţi aici, la ora aceasta, Charles? îl repezi
Adrien, după ce se dezmetici. Fără să baţi la uşă, dai
năvală în camera unei femei…
— Să lăsăm fasoanele! ripostă grăbit Charles. Am
venit, fiindcă ştiam că te găsesc aci. Trebuie să-ţi
vorbesc neîntârziat.

— 1306 —
 — Aşteaptă-mă dincolo, până mă îmbrac. Nu putem
rămâne aci. Manuela…
— Spectacolul unei femei în cămaşă de noapte nu
mă impresionează. Dacă ar fi goală, mai treacă-
meargă…
— Charles, ce înseamnă limbajul acesta?
Tânărul Sunderland făcu un gest de nepăsare, ca şi
cum ar fi măturat obiecţiunile cumnatului…
— Ştii de unde viu? întrebă el cu o seriozitate care
dădu de înţeles că intrarea aceasta matinală nu era
lipsită de rost.
— De unde vrei să ştiu?
— Ei bine, să-ţi spun eu. Mi-am petrecut noaptea în
palatul viceregelui.
— Eşti nebun? Ce-ai căutat acolo?
— M-am lăfăit în patul nevestei directorului de
cabinet don Gonzales Guerrero, care a plecat la Vera
Cruz într-o misiune secretă.
Adrien simţi cum i se urcă sângele în cap.
— Şi pentru asta mă scoli din somn?
— Ai răbdare, pripitule. Mai bine întreabă-mă cum
am ajuns acolo.
— Ce mă interesează pe mine treaba asta?
— Te va interesa, când vei auzi amănuntele. Îl va
interesa şi pe don Antonio de Yermo. Te asigur.
Adrien suspină.
— Fii mai explicit, băiete.
— Ascultă! În momentul de faţă sunt posesorul unei
chei pe care mi-a încredinţat-o consoarta lui Gonzales
Guerrero. Cheia se potriveşte la o uşă dosnică,
nepăzită, prin care se intră direct în apartamentul

— 1307 —
directorului de cabinet.
— Ei şi?
— Dacă don Antonio de Yermo ar avea această
cheie, ar putea intra nestingherit în palat, împreună
cu o ceată de partizani. Povestea Calului Troian. Iar pe
don Ignacio Iturrigaray l-ar surprinde în braţele lui
Morfeu. Cu o expresie mai vulgară l-ar lua din oală,
fără ca ostaşii din gardă să prindă de veste.
Adrien se trezi de-a binelea. Operaţia în sine era atât
de uşoară încât părea de domeniul fanteziei.
— Charles, vorbeşti serios?
— Foarte serios, iată cheia, zise el scoţând-o din
buzunar şi aruncând-o pe cuvertura de mătase.
Manuela asculta cu atâta interes vorbele lui
Charles, încât nu observase că un umăr evadase din
cămaşa de dantelă.
Spectacolul îl făcu pe Charles să ridice buza într-un
rânjet. Expresia ochilor lui, care o dezbrăcau cu
neruşinare, o îmbujoră. Cu o mişcare rapidă îşi
acoperi goliciunea. Citise în ochii lui o dorinţă atât de
aprigă, de pătimaşă, încât o încolţise spaima.
Adrien nu remarcase nimic. Perspectiva zugrăvită de
Charles îl absorbise. Nimic nu mai exista în momentul
acela pentru el, în afară de eşafodarea unui plan de
acţiune, menit să năruiască opera lui Iturrigaray, fără
vărsare de sânge. Rămase fără şef, trupele
credincioase viceregelui vor depune armele. Adrien ar
fi fost încântat să evite un război civil. Exploatarea
minelor de aur şi argint nu se putea face în condiţiile
dezordinilor inerente unor grave frământări lăuntrice.
— Charles, zise el întrerupându-şi şirul gândurilor,

— 1308 —
aşteaptă să mă îmbrac. Mergem imediat la don
Antonio. Ia şi cheia cu tine.
În vreme ce Adrien sări din pat, îndreptându-se spre
un jeţ pe care îi erau aruncate hainele, Charles întinse
mâna după cheie. Fără intenţie aparentă, atinse
piciorul Manuelei. O privi în ochi. Rânji iarăşi.
— Mă ierţi, Manuela, că ţi-am tulburat somnul, rosti
el suav.
Expresia dură, lacomă a ochilor săi, dezminţea
dulceaţa vorbelor. Privirile lui o dezgoleau…

În noaptea de 15 septembrie, don Antonio de Yermo

făcu să se năruie, în mai puţin de o oră, visurile de
libertate şi independenţă ale creolilor mexicani.
În fruntea unui detaşament alcătuit din trei sute de
„voluntari ai lui Fernando al VII-lea”, înarmaţi până în
dinţi, dădu o lovitură de stat care avea să rămână de
pomină în analele Mexicului. În vreme ce două sute
cincizeci de membri ai detaşamentului manifestau în
faţa palatului guvernamental, atrăgând într-acolo
atenţia soldaţilor din regimentul de gardă, douăzeci de
„voluntari”, sub conducerea lui don Antonio, se
strecurară printr-o uşă dosnică în apartamentul
directorului de cabinet Guerrero. Alţi treizeci de
„voluntari” îi urmară. De îndată ce se văzură în palat,
uciseră servitorii şi sentinelele întâlnite în cale. Urcară
în pas alergător scara care ducea la etaj, unde se afla
apartamentul viceregelui. Triumfători, năvăliră în
camera acestuia.
În câteva clipe puseră mâna pe don Ignacio, îi legară
mâinile la spate şi sub ameninţarea pistoalelor, îl

— 1309 —
scoaseră în stradă, prin aceeaşi uşă prin care
intraseră. În confuzia iscată în palat nu se observă
dispariţia viceregelui. Se schimbară focuri de armă,
căzură răniţi şi morţi deoparte şi de alta. Bătălia era
însă virtual pierdută pentru partizanii independenţei.
Capturând pe vicerege, don Antonio de Yermo
decapitase mişcarea creolilor. Trupele
guvernamentale, rămase fără şef, se predară.
Zorile găsiră palatul în mâinile „voluntarilor” lui don
Antonio. De dimineaţă, populaţia oraşului Mexico află
cu stupoare că don Ignacio Iturrigaray, viceregele Noii
Spanii, fusese arestat din ordinul Maiestăţii sale
Regele Fernando. Sfetnicii săi, în frunte cu avocatul
Verdad şi profesorul Tallamantes, îi împărtăşeau
soarta. Li se instrui un simulacru de proces. Verdad
pieri în cursul cercetărilor. Opinia publică acuză pe
anchetatori că l-ar fi otrăvit spre a scăpa de anumite
mărturii compromiţătoare. Tallamantes muri de friguri
galbene în temniţa fortăreţei San Juan de Uloa. Alţi
şapte creoli, care jucaseră un rol de seamă în cursul
ultimelor evenimente, se văzură condamnaţi la
pedepse privative de libertate pe termen lung. Don
Ignacio de Iturrigaray fu deportat în Spania. I se
confiscă averea. Junta din Sevilla îl condamnă la
moarte.
Audiencia, căreia don Ignacio încercase să-i limiteze
puterile, se întruni spre a numi un nou vicerege. După
o scurtă dezbatere, desemnă pe don Pedro de Garibay.
Don Antonio de Yermo preferase să rămână în umbră.
Puterea era însă în mâinile lui.
Armata reprimă sângeros câteva răzleţe manifestaţii

— 1310 —
populare antispaniole. În pulquerias se cântau coridas,
în amintirea lui Iturrigaray. Grupuri de creoli unelteau
împotriva guvernului. Deşi fuseseră înfrânţi, nu
deznădăjduiau. Se creau asociaţii conspirative. Los
gachupinos zdrobeau cu străşnicie orice rezistenţă.
Triumful lor părea asigurat. Realitatea era mai puţin
trandafirie. La orizont se adunau nori negri, plini de
grele ameninţări.

Don Antonio de Yermo îşi respectă integral

angajamentul. De îndată ce puse mâna pe putere,
retrocedă casei Sunderland-Beauclair depozitele de
aur din Vera Cruz, Mexico şi San Miguel de Santiago
confiscate de don Ignacio de Iturrigaray. Totdeodată
reconfirmă concesiunea acordată de Coroana Spaniei
lui Richard Sunderland.
Reuşita lui Adrien de Beaulieu era desăvârşită. În
toamna şi în iarna anului 1808 expedie în Anglia aur
în valoare de o sută douăzeci de milioane de piaştri. În
primăvara lui 1809 trimise aur până la concurenţa
sumei de nouăzeci de milioane piaştri. Laolaltă cu
aurul şi argintul extras din America de Sud, făcu să
intre în Marea Britanie peste optsprezece milioane de
livre sterline. Această revărsare de aur dădu un
considerabil avânt băncii Sunderland din Londra. În
cursul anului 1809, împrumută guvernului britanic
cincisprezece milioane de livre sterline. În lunile mai şi
iunie, banca primi lingouri de aur şi argint în valoare
de douăzeci şi nouă milioane livre. În acelaşi timp
navele dirijate de Beaulieu transportară în Spania,
pentru junta din Sevilla, douăzeci şi trei milioane

— 1311 —
dolari aur.
Cifra de afaceri a Băncii Sunderland din Londra
înregistră un salt record. Profitând de autorizaţia pe
care Napoleon o dăduse producătorilor francezi de a
exporta provizoriu grâne în Anglia, achiziţionă grâu în
valoare de opt milioane lire sterline. Grâul, vândut pe
piaţa britanică, raportă un beneficiu de treizeci la
sută. În felul acesta profită şi Napoleon, care
autorizase exportul spre a face rost de aur, şi Banca
Sunderland-Beauclair din Paris, prin intermediul
căreia se încheiară tranzacţiile. Nu avură de suferit
decât consumatorii englezi. Plătiră încincit o pâine,
care fără intervenţia atâtor speculatori, le-ar fi revenit
mult mai ieftin.
Datorită acestor combinaţii, Banca Sunderland din
City reuşi să-şi recâştige prestigiul ştirbit de criza din
ultimii ani. Casele Baring, Rotschild şi Bancroft, care
câştigaseră un apreciabil avans, trecură iarăşi pe
planul al doilea.
— Richard Sunderland-Beauclair a căzut din nou în
picioare, se rostea admirativ pe culoarele Bursei din
Londra.
— Omul acesta e un dragon cu şapte capete. Îi tai
un cap, alte şapte îi cresc la loc.
— Bine zis! e nesăţios ca un dragon. Dar îi va face şi
lui cineva de petrecanie!
— Cine? Arată-mi-l! Trăim în epoca dragonilor. A
rechinilor marei finanţe. Peste câteva milenii se va
vorbi despre epoca aceasta ca despre cea glacială, sau
despre altă eră tot atât de grea pentru existenţa
omenirii… Pe vremuri, marii financiari se numărau pe

— 1312 —
degete. Abia dacă se ridicau doi sau trei într-un secol.
Fugger, Bernard Samuel, Law, Jacques Couer, Suss,
se singularizează în marea cenuşie a neguţătorilor,
zarafilor şi cămătarilor timpului. Azi, marii financiari
cresc ca ciupercile. Sunderland, Baring, Ouvrard,
Rotschild, Labouchère, Hope, Bancroft…
În vreme ce la Londra şi la Paris casa Sunderland-
Beauclair cunoştea o prodigioasă renaştere, la
Washington, Richard Sunderland se războia cu o
comisie senatorială care-i cerceta activitatea potrivnică
politicii economice a Statelor Unite.
Capetele de acuzare erau multiple. Încălcarea legii
embargoului, contrabandă, dispreţ faţă de autorităţile
constituite ale statului, campanie de calomnii
împotriva preşedintelui Jefferson.
În faţa comisiei, Richard se prezentă cu aroganţă.
Asistat de primul său consilier juridic pentru Statele
Unite, avocatul John Sanders, se apără cu o
vehemenţă care degenera uneori în atacuri
înverşunate împotriva preşedintelui şi a sfetnicilor săi,
în frunte cu secretarul trezoreriei, Gallatin.
Dezbaterile căpătară treptat un caracter de polemică
acerbă. Unii membri ai comisiei, ostili lui Richard şi
marelui capital, pe care acesta îl reprezenta, îl atacau
cu îndârjire.
— Aţi violat prevederile legii embargoului. Vase
comerciale ale casei dumneavoastră au continuat să
străbată mările şi după intrarea în vigoare a acestei
legi.
— Este adevărat că vasele comerciale ale casei mele
au continuat să efectueze transporturi şi după

— 1313 —
intrarea în vigoare a acestei legi.
— Vă recunoaşteţi deci vinovăţia, tună preşedintele
comisiei, senatorul Warrens, reprezentantul
fermierilor din Tennessee.
— Un moment, Mr. President. Nu-mi recunosc nici o
vinovăţie. Vasele în cauză nu au navigat sub pavilion
american. Cea mai mare parte a flotei mele comerciale
este înregistrată în Marea Britanie. Posed documente.
— Restul?
— Restul? Restul putrezesc în porturile Statelor
Unite alături de alte sute de nave, condamnate să
mucezească, de-a lungul cheiurilor pustii. Datorită
politicii falimentare a preşedintelui.
— Vă atrag atenţia, Mr. Sunderland, că vă aflaţi în
faţa unei comisii senatoriale menită să ancheteze
activitatea casei dumneavoastră. Aprecierile pe care le
faceţi la adresa preşedintelui sunt calomnioase.
— Mr. President, sunt cetăţean liber al acestei ţări.
Potrivit Constituţiei, am dreptul să critic politica
guvernului când această politică este contrară
intereselor ţării. Afirmaţiile acestea nu sunt numai ale
mele, Mr. President, ci ale unui întreg popor. În New
England, în Delaware, în Connecticut, în Rhode
Island, lumea protestează împotriva embargoului…
— Nu vă ambalaţi, Mr. Sunderland. Nu v-am
chemat aici pentru a vă consulta asupra curentului de
opinie ostil legii embargoului, îl întrerupse tăios
senatorul Warrens. Prepuşii dumneavoastră au
săvârşit acte de contrabandă.
— De ce nu-l faceţi răspunzător pe Mr. Gallatin,
secretarul trezoreriei, pentru delapidările comise de

— 1314 —
vreun perceptor oarecare din Georgia sau Kentucky?
Când actele prepuşilor mei sunt săvârşite în contul lor
propriu este ridicol şi mi se atribuie mie vreo
responsabilitate. Nu aveţi probe din care să rezulte că
actele încriminate ar fi fost făcute din ordinul, sau cel
puţin din îndemnul meu.
— Vom reveni asupra acestei chestiuni, Mr.
Sunderland, rosti Warrens calm. În orice caz, nu pot
decât să vă felicit pentru felul în care v-aţi instruit
subalternii. Nimeni nu ştie nimic.
— Banul să trăiască! interveni sarcastic senatorul
Thomson din Ohio, care ca şi Warrens, avea mare
antipatie pentru afaceriştii din Est.
— Protestez împotriva acestor insinuări, rosti
Richard cu indignare bine jucată.
Îşi permitea să răspundă arogant. Mai mult de
jumătate din membrii comisiei îi erau binevoitori… Cei
mai mulţi deţineau pachete de acţiuni ale casei
Sunderland. Restul primiseră – sub diferite forme –
cadouri costisitoare. Senatori intransigenţi erau puţini
la număr. Warrens şi Thompson, care se remarcau
prin înverşunarea lor sinceră, erau miraţi de lipsa de
cooperare a colegilor din comisie.
Încă un argument îl făcea pe Richard să înfrunte
riscurile unui conflict deschis cu senatorul Warrens.
Legislatura lui Jefferson se apropia de sfârşit. Se ştia
că nu va mai candida la preşedinţia Statelor Unite.
Odată cu plecarea lui va cădea şi legea embargoului.
Richard nu-şi făcea griji nici în privinţa atacurilor
dezlănţuite de presa controlată de el împotriva lui
Jefferson. William Gordon Drake, şeful grupului său

— 1315 —
de ziare, avusese grijă să desemneze redactori
responsabili care să suporte primele descărcări ale
trăsnetelor guvernamentale. La momentul oportun,
redactorii dispăreau. Alţii le luau locul.
— Marea finanţă este o plagă care trebuie să
dispară, rosti în cursul unei şedinţe a comisiei
senatorul Thompson.
— Vreţi să faceţi lumină, pornind de la idei
preconcepute! replică Richard. Uitaţi că marele capital
creează condiţii favorabile pentru prosperitatea
economiei… în momentele de grea cumpănă, marea
finanţă susţine statul prin împrumuturile pe care i le
acordă…
— Da, da! Marea finanţă susţine statul, aşa cum
susţine frânghia pe spânzurat.
Senatorul Warrens făcu mare haz. Richard
Sunderland strâmbă din nas. Senatorii aceştia care
miroseau a iuft îl dezgustau. După o săptămână de
investigaţii şi audieri sterile, comisia îşi suspendă
dezbaterile.
Senatorul Warrens deznădăjduise să-l înfunde pe
Sunderland.
— Gangrena e prea avansată ca să mai poată fi
stăvilită, declară el unor ziarişti. Numai amputarea
membrului bolnav poate salva organismul de la pieire.
Pentru aceasta, trebuiesc măsuri drastice. Din
nenorocire, actuala legislaţie nu e suficient de severă
cu indivizii de teapa lui Richard Sunderland…
Câteva zile după această declaraţie, Jefferson semnă
anularea embargoului. O săptămână mai târziu,
părăsi Casa Albă.

— 1316 —
 În ziua în care James Madison, noul preşedinte al
Statelor Unite îşi inaugură intrarea în funcţie, legea
embargoului încetă să mai existe. În locul ei,
Congresul votă un non intercourse act, care interzicea
relaţiile comerciale numai cu Franţa şi Marea Britanie.
Richard Sunderland respiră, în sfârşit, uşurat. Noua
lege era lesne de eludat. Nimic mai simplu decât să
declare că nava pleca spre Rio de Janeiro. Pe drum, îşi
schimba destinaţia, îndreptându-se spre Europa…

În iulie, sosi la New York Jules Lafont, însoţind pe

cei doi copii ai Andreei, care potrivit dorinţei tatălui
lor, urmau să-şi petreacă vacanţa în Statele Unite.
Francis-Andrew împlinise patrusprezece ani, Gerald –
zece. Richard îi primi la debarcader. Când îşi văzu
copiii, simţi o legitimă mândrie. Francis-Andrew era
portretul maică-sii. Calin, drăgăstos, se lipi de tatăl
său şi-l sărută pe amândoi obrajii. Gerald era mai
reţinut. Ochii lui aveau o expresie de seriozitate ce
contrasta cu vârsta.
Încântat, Richard îşi plimbă odraslele prin locurile
cele mai umblate din oraş. Voia să arate tuturor ce
mândreţe de copii îi dăruise Andreea. Merse până
acolo încât îi duse la Bursă. Apariţia lor făcu senzaţie.
Bancherii, agenţii de bursă, speculatorii, îl salutau,
zâmbindu-i larg şi complimentându-l pentru
drăgălăşenia copiilor.
Un broker se plecă la urechea unui coleg:
— Tigrul a venit cu puii. Îi deprinde cu mirosul
sângelui.
Gerald părea foarte interesat de forfota şi gălăgia din

— 1317 —
incinta bursei. Îl amuzau strigătele brokerilor, cifrele
înscrise cu creta pe tabla neagră din capătul sălii,
agitaţia oamenilor ce urmăreau cu sufletul la gură
saltul capricios al cotelor.
— La ce foloseşte bursa aceasta, Sir? întrebă el pe
tatăl său.
Richard se uită cu mândrie în jur, ca şi când ar fi
spus: „Vedeţi ce întrebări inteligente pune fiul meu?
Îmi seamănă”.
Însoţitorii săi se minunară:
— Ce precoce e Junior!
— Îl interesează bursa, deşi n-are decât zece ani!
— Extraordinar!
— Nemaipomenit!
— Bravo, Junior!
Richard Sunderland se simţea obligat să dea o
explicaţie care să lămurească pe fiul său, dar care să
fie valabilă şi pentru galerie. Trebuia să răspundă
inteligent, în aşa fel încât explicaţia lui să fie repetată
din gură în gură, cu admiraţie pentru prezenţa sa de
spirit.
— Dacă am o mie de acţiuni Sunderland-
Schenectady, pe care vreau să le transform în bani, n-
am decât să intru în biroul oricărui agent de bursă,
din oricare oraş al lumii. I le încredinţez spre vânzare
şi, după o scurtă aşteptare, primesc suma
corespunzătoare. Dacă n-aş avea bursa la dispoziţie,
ce m-aş face? Cum m-aş descurca? Ar fi aproape
imposibil să găsesc în lumea aceasta mare pe omul
amator să le cumpere. Apoi, cine ar stabili preţul?
Vezi, deci, Gerald, cât este de necesară o bursă pentru

— 1318 —
a preschimba în bani, orice fel de acţiuni.
— Şi ce este o acţiune?
Richard zâmbi cu mulţumire.
— Să-ţi explic şi acest lucru. O acţiune este o
bucată de hârtie, care reprezintă o părticică din
capitalul unei întreprinderi. Această bucată de hârtie
este însoţită de alte bucăţi mai mici, denumite
cupoane, pe care le tai periodic şi care reprezintă bani.
Bucata cea mare de hârtie este la rândul ei o valoare
care creşte, sau scade, reflectând afacerile bune sau
rele, încheiate de întreprinderea respectivă.
Gerald asculta cu atenţie încordată, încercând să
cuprindă în căpşorul său noţiunile acestea,
necunoscute multor oameni mari.
— Se pot câştiga bani cu bucăţile acestea de hârtie?
— Desigur. Dar numai dacă ştii să te joci cu ele.
Altfel, pierzi.
Gerald încreţi fruntea, şi după o gândire profundă,
urmărită cu exagerată atenţie de însoţitorii tatălui
său, declară cu hotărâre:
— Voi învăţa şi eu jocul acesta, Sir. Îmi place să
câştig bani. Cu bani, faci ce vrei.
— Straşnică filozofie în gura unui copil! se adresă în
şoaptă un agent de bursă unui speculator cu care
urmărise întreaga scenă.
— Aşchia nu sare departe de pom…
În seara aceea, Richard fu de o rară bună dispoziţie.
Invitase la cină pe Jules Lafont, pe Wilbur Morrison,
pe avocatul John Sanders şi pe senatorul Frederick
Mortimer Forbes, unul dintre cei mai puternici pioni ai
săi din Senat. Copiii stăteau în dreapta şi în stânga

— 1319 —
sa.
Discuţia se învârti mai ales în jurul evenimentelor
politice din Europa, pe care Jules Lafont le relata cu
umor captivant.
Cum era şi firesc, în jurul împăratului Franţei se
ţeseau cele mai multe comentarii. Războiul din
Spania, care căpătase caracterul unui măcel, ocupa de
asemenea centrul interesului convivilor.
— Incontestabil, războiul din Spania este o greşeală,
atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de
vedere militar, spuse Lafont. Felul în care Napoleon a
abuzat de buna credinţă a suveranilor Spaniei îl pune
într-o lumină defavorabilă. Monsieur de Talleyrand a
criticat cu severitate gestul împăratului. Somat de
acesta să se explice, i-a declarat fără înconjur: „Când
un om de lume face nebunii, îşi schimbă amantele, îşi
neglijează nevasta, îşi nedreptăţeşte prietenii,
societatea îl blamează: dacă e bogat, puternic, abil,
este tratat cu oarecare indulgenţă. Dar când acelaşi
om trişează la joc, lumea bună îl exclude din sânul ei.
Aşa ceva nu i se iartă niciodată”.
— Splendidă replică! exclamă Richard admirativ.
Exact la ce m-aş fi aşteptat din partea prietenului
meu, Talleyrand.
— N-aş crede, totuşi, că fostul episcop de Autun era
cel mai indicat spre a face morală lui Napoleon,
interveni senatorul, care avea o tainică slăbiciune
pentru împăratul Franţei.
Richard se încruntă uşor. Nu-i plăcea să fie
contrazis. Dacă senatorul ar fi fost un personaj mai
puţin influent, l-ar fi pus imediat la punct. Spre a

— 1320 —
însenina atmosfera, Lafont continuă:
— Împăratul nu a uitat sinceritatea supărătoare a
fostului său ministru de afaceri străine. Aflând într-o
zi că ducele de San Carlos, un personaj din suita
regelui Fernando al VII-lea, se bucură de favorurile
intime ale prinţesei de Talleyrand, l-a întrebat pe soţul
încornorat, de faţă cu toată curtea: „De ce nu mi-ai
spus până acum că ducele de San Carlos este amantul
soţiei dumitale?” „Iertaţi-mă, Sire, i-a replicat
Monsieur de Talleyrand cu răceală, nu mi-am
închipuit că această noutate ar spori cu ceva
prestigiul maiestăţii Voastre, sau al meu personal.”
Lafont se străduia să micşoreze personalitatea
împăratului ştiind că făcea pe placul patronului său.
— Înainte de a pleca la New York am stat de vorbă
cu contele de Metternich, continuă el. Printre altele,
mi-a spus textual: „În Franţa stau faţă în faţă două
tabere diametral opuse. În fruntea celei dintâi se află
împăratul şi militarii, care urmăresc să îngenunche
lumea prin forţa armelor. Pentru Napoleon, Franţa
este o reflecţie a personalităţii sale, iar Europa un fief
al familiei lui… A doua tabără cuprinde marea masă a
naţiunii, masă inertă şi lipsită de maleabilitate. În
fruntea acesteia, se află Monsieur de Talleyrand,
Monsieur Fouché şi toţi acei care mai păstrează un
rest de luciditate politică”.
— Contele Metternich este un om inteligent. L-am
preţuit de la prima vedere, zise Richard sentenţios.
Sper, Lafont, că fiul meu Robert păstrează relaţii
strânse cu Monsieur de Talleyrand şi cu Monsieur de
Metternich.

— 1321 —
 — Monsieur de Talleyrand este magistrul său, iar
Monsieur de Metternich îi este prieten.
— Robert pare să se descurce bine. Lafont, nu-i
aşa? zise Richard cu părintească mândrie.
— Sir, Mr. Robert Sunderland face cinste numelui
pe care îl poartă.
Richard râse.
— Apropo, Robert se mai împăunează cu titlul acela
caraghios, conferit de regele Spaniei? Conte de
Castejon y Valde… Valde… cum naiba îi mai zice?
— Castejon y Valdejoso de la Reyna, Sir. Nu. Nu l-
am mai auzit folosindu-se de acest titlu.
— Foarte bine. Dacă vrea, n-are decât să păstreze
într-un sertar documentele de înnobilare. Să le arate
mai târziu copiilor săi.
— Cred că acest moment nu va întârzia, Sir. Mrs.
Robert Sunderland va deveni în curând mamă.
— De ce nu mi-ai spus-o mai demult, Lafont?
exclamă Richard în culmea entuziasmului.
Se ridică în picioare şi înălţă paharul.
— Gentlemen, o cupă de şampanie în cinstea
Sandrei Sunderland, care îmi oferă prilejul să devin
pentru a patra oară bunic.
Convivii îi urmară gestul, golindu-şi paharele.
— Lafont, cum de ai lăsat să treacă atâta timp, fără
să-mi vorbeşti de acest eveniment? îi reproşă Richard
cu prefăcută severitate.
— Mr. Robert Sunderland v-a scris personal…
— N-am primit nimic. Nici nu e de mirare. Cu acest
odios embargou, Mr. Jefferson ne-a căşunat numai
neajunsuri. Bine că s-a înapoiat la Monticello. Să

— 1322 —
sperăm că Mr. Madison nu-i va călca pe urme…
Spre sfârşitul lui august, Adrien de Beaulieu sosi la
New York spre a-şi prezenta raportul. Richard îi făcu o
primire triumfală. El, care nu se entuziasma uşor,
declară în plină şedinţă a consiliului de administraţie,
că priceperea, hotărârea şi spiritul de iniţiativă al lui
Adrien de Beaulieu, au scos casa Sunderland din
impas, dându-i totdeodată prilejul să cunoască o
înflorire nemaiîntâlnită.
Cu abilitate diplomatică, Adrien declară că această
realizare ar fi fost imposibilă fără participarea directă
a lui Charles Sunderland, care a jucat un rol
nemijlocit în răsturnarea lui don Ignacio de
Iturrigaray. Recunoscător lui Adrien pentru lumina
frumoasă în care îi plasa fiul, Richard îi acordă o
gratificaţie de două sute de mii de dolari. Lui Charles
îi oferi numai zece mii. Steaua lui Adrien de Beaulieu
începuse a străluci puternic pe firmamentul casei
Sunderland. Printre iniţiaţi circula zvonul că Adrien va
fi urmaşul marelui patron.
După şedinţa consiliului, Richard oferi un dineu în
cinstea ginerelui său. Participau cincizeci de invitaţi,
aleşi pe sprânceană, printre care colaboratorii cei mai
importanţi ai casei sale, precum şi câteva figuri
proeminente ale lumii politice conservatoare. Statornic
principiului său, Richard păstra legături strânse cu
Camera Reprezentanţilor. Mai puţin prieteneşti erau
relaţiile sale cu cabinetul preşedintelui Madison, din
ziua în care acesta declarase că va păstra pe Albert
Gallatin la Secretariatul Trezoreriei.
În timpul dineului, Richard avu o atitudine deosebit

— 1323 —
de afectuoasă faţă de ginerele său.
— Sper că ai să faci o vizită şi la New Shenectady, îi
spuse el la un moment dat. Georginei îi e dor de
dumneata.
Adrien se feri să-i risipească iluziile. N-avea nici un
rost să-l amărească. Sentimentele sale faţă de
Georgina nu se schimbaseră.
— Îţi acord un concediu de două luni. Vreau să îl
petreci alături de soţia dumitale, adăugă Richard. M-
ar bucura să-mi dăruieşti şi o nepoţică. Până acum,
dumneata şi băieţii mei m-aţi răsfăţat numai cu
nepoţi. Îmbătrânesc, Adrien. Am nevoie de o prezenţă
feminină în preajma mea. De o îngrijire, de o
mângâiere. La vârsta mea, oamenii serioşi nu se mai
însoară.
Leslie Clinton, care înregistrase aceste declaraţii, se
plecă la urechea lui Wilbur Morrison.
— Dacă Mr. Beaulieu îi va dărui o nepoţică, marele
patron îi va mânca din palmă.
— Mr. Clinton, formula Beaulieu e la mare preţ. Nici
unul dintre feciorii marelui patron nu-l egalează.
— Aveţi dreptate. Mr. Beaulieu a devenit un
personaj care trebuie cu deosebire menajat.
— Previziunea nu te înşală, Clinton.
În capul mesei, Richard continua să se întreţină cu
Adrien pe care-l aşezase la dreapta sa. Cinstirea
aceasta era cu atât mai remarcată cu cât în stânga
marelui patron fusese plasat un invitat de mare
suprafaţă, Mr. Robert Smith, Secretarul de Stat al
preşedintelui. Smith era rivalul declarat al lui Gallatin,
ceea ce îl făcea şi mai simpatic lui Richard.

— 1324 —
 — Mâine de dimineaţă, Adrien, la orele zece precis,
să te afli în cabinetul meu de la bancă. Vei asista la o
scenă amuzantă. După cum vezi, îţi rezerv şi
spectacolele distractive…
Richard se arăta atât de rar amabil cu colaboratorii
săi, încât Adrien îi aprecia cum se cuvine bunăvoinţa.
Vorbele socrului său îi treziră curiozitatea.
În dimineaţa următoare, la ora fixată, se prezentă
primului secretar, care-l introduse de îndată în
cabinetul lui Richard.
În afară de marele patron, se mai aflau de faţă
Wilbur Morrison şi consilierul juridic John Sanders.
Avocatul stătea în faţa unei măsuţe, pe care erau
întinse câteva documente ce aşteptau a fi semnate.
— Bine ai venit, Adrien zise Richard, întinzându-i
prietenos mâna. La loc şi aşteaptă ridicarea cortinei.
Sună din clopoţel.
— Pofteşte pe Mr. Abercrombie, porunci el
secretarului de serviciu. Încă un moment, Lawson. De
cât timp face anticameră?
— De la nouă, Sir.
— Perfect. Înseamnă că în momentul acesta fierbe la
înaltă presiune. Pofteşte-l încoace.
Zechariah Abercrombie, mai elegant decât un tânăr
în ziua logodnei, intră şchiopătând. În ciuda
afectatului său calm, obrazul galben, faţa trasă,
cearcănele negre, îi trădau oboseala şi nopţile
nedormite.
— Bună dimineaţa cumnate, rosti el cu fals
familiarism.
— Bună dimineaţa, Zechariah, replică Richard cu

— 1325 —
exagerată amabilitate. Eşti mai elegant ca niciodată.
Tineretul neţesălat şi neglijent de azi, nu ar pierde
dacă te-ar imita.
— Complimentul acesta mă mişcă profund,
cumnate. Faţă de mine ai fost întotdeauna de o
gentileţe care m-a subjugat.
— Nu puteam să răspund altfel frumoaselor
dumitale sentimente. Dă-mi voie să-ţi prezint pe
ginerele meu, Adrien de Beaulieu, directorul uzinelor
de la New Schenectady.
Când i se vorbi de uzinele de la New Schenectady,
chipul lui Abercrombie se întunecă brusc. Îşi aminti
că ar fi fost proprietarul lor, dacă Richard nu l-ar fi
tras pe sfoară. El, Zechariah, descoperise această
afacere de aur. Fabrica de la Terrytown, peste care
rămăsese singur stăpân, după ce-l înlăturase pe
Patrick Sunderland prin mijloace nu tocmai elegante,
nu reuşise să-i cicatrizeze rana sufletească.
În timpul nefericitei legi a embargoului, Richard
profitase de împrejurare, declarându-i război,
împingându-l la dezastru. Fabrica de la Terrytown nu
rezistase asalturilor repetate ale casei Sunderland
Beauclair. După o luptă disperată, Abercrombie
plecase steagul. Venea acum la Richard Sunderland,
care avea să-i dicteze condiţiile sale…
După ce se aşeză pe un scaun, oferit de Morrison,
oaspetele se pregăti sufleteşte pentru a înghiţi până la
fund cupa cu veninul înfrângerii. Richard, care îşi
savura victoria, întârzia înadins execuţia pentru ca
aşteptarea să o facă şi mai dureroasă.
— Nu mi-ai spus, Zechariah, ce face Hannah, rosti

— 1326 —
el cu binevoitor interes.
„Te blestemă!” fu Abercrombie ispitit să-i răspundă.
Dar se abţinu.
— Nu o duce tocmai bine cu sănătatea.
— Vârsta, dragul meu Zechariah, vârsta! A
îmbătrânit şi ea. A sosit momentul să se odihnească.
Ştii ce ar trebui să faci, dragul meu? Să-ţi cumperi o
casă la ţară şi să-ţi petreci în linişte şi contemplaţie
restul vieţii. Ah, cât te invidiez pentru odihna pe care
ţi-o vei permite în curând!
— Odihnă? Eu să mă odihnesc? Nici nu concep.
Sunt încă în plină vigoare.
— Nu, dragul meu, replică Richard cu solicitudine.
E mai înţelept să te laşi de afaceri. Ca să te poţi ocupa
de sănătatea soţiei dumitale.
— Cred, cumnate, că sunt cel mai în măsură să
judec ce îmi rămâne de făcut, ripostă Abercrombie.
Simţea că îşi pierde răbdarea.
— Cât eşti de nerecunoscător faţă de grija pe care ţi-
o arăt, suspină Richard. Uite, spre a te elibera de o
mare greutate, am hotărât să-ţi cumpăr fabrica de la
Terrytown.
— Ce? fabrica de la Terrytown?
— Da, da, fabrica. De ce te miri. Sunt gata să-ţi ofer
o sumă rezonabilă.
— Nu vând nimic! strigă Abercrombie.
— De ce nu? E cea mai elegantă ieşire din impas.
Nu mai eşti demult stăpânul fabricii dumitale.
Producţia de arme a scăzut cu şaptezeci la sută. În
depozite ai o cantitate de arme care şi-au pierdut
peste cincizeci la sută din valoare, datorită noilor

— 1327 —
preţuri ale pieţii.
— Preţuri pe care le-ai impus dumneata, cumnate,
scrâşni Abercrombie.
— Eu sau altul, ce importă? Rezultatul contează.
Numai în ultimii doi ani, ai semnat poliţe în valoare de
trei sute de mii de dolari, iată-le! adaugă el, scoţându-
le dintr-un sertar şi aruncându-le pe birou. Cu alte
cuvinte eşti dator vândut.
Abercrombie se ridică de pe scaun, ca aruncat de un
resort.
— Ce caută poliţele mele la dumneata?
— După cum vezi, le-am cumpărat. Nu te speria. N-
am de gând să ţi le protestez, fiindcă sunt convins că
vom ajunge la o învoială.
— Ştiu ce înţelegi dumneata prin „învoială”. O
spoliere josnică.
— Vai, ce termeni vulgari foloseşti, prietene, deşi ai
intrat de atâţia ani în familia mea, nu te-ai cioplit
deloc.
Abercrombie spumega de mânie. Vinele gâtului i se
umflaseră, ochii îi aruncau flăcări, buzele se
subţiaseră.
— Nu admit să fiu insultat. Nu admit!… Nu admit!…
Îi venea să plângă. Îşi dădea seama că situaţia lui
era disperată, că se afla în faţa unui om necruţător.
Era pierdut! Dar rezista încă, nădăjduind într-o
minune.
— Vrei să mă nenoroceşti! M-ai urmărit o viaţă
întreagă! Ce-ai avut cu mine? Mi-ai furat uzina de la
New Schenectady…
— Aşa cum l-ai furat tu pe fratele meu, de partea sa

— 1328 —
din fabrica de la Terrytown.
Abercrombie începu să râdă. Râdea cu hohote, ca
un clovn. Pântecele îi sălta, mâinile i se încleştaseră
convulsiv.
— Şi tu, Richard Sunderland, te erijezi în apărătorul
fratelui? Tu? Ah, ce glumă bună.
Hohotea fără să se mai poată opri, în vreme ce
Richard îl privea cu linişte şi curiozitate, ca pe o
vieţuitoare ciudată. Cu încetul, hohotele lui Zechariah
se răriră, transformându-se într-un fel de vaiet, ca de
bocitoare:
— Ce ţi-am făcut, Richard Sunderland? M-ai urât
din ziua în care ţi-am intrat în neam. Blestemată fie
ziua aceea!
— Te înşeli, Zechariah Abercrombie. Nu te-am urât
niciodată. Erai prea mărunt, prea neînsemnat ca să te
urăsc. Te-am dispreţuit. Acesta e adevărul. Dar ţi-ai
semnat singur sentinţa în ziua în care ai îndrăznit să
mă înfrunţi. Nu-ţi aduci aminte? Să-ţi împrospătez
memoria. În Saint-Domingue eram pe punctul de a
obţine o importantă concesiune de la Toussaint-
Louverture. Atunci te-ai repezit tu, pigmeule, să mă
concurezi. Mi-ai smuls concesiunea, în Saint-
Domingue, am pierdut mulţi bani. Numai din cauza
ta. Tu însă ai pierdut mai mult. Căci de atunci, am
hotărât să te distrug… Am aşteptat momentul prielnic,
Abercrombie, iubitule. În ziua când am socotit că ţi-a
sosit sorocul, am lovit.
Richard se animase, obrajii săi de obicei palizi,
prinseseră culoare, glasul egal urcase cu un ton,
mâna lui albă, cu degete încleştate, ca nişte gheare,

— 1329 —
acoperi poliţele semnate de cumnatul său. În ochii lui
Richard, Abercrombie îşi citi condamnarea. Orice
rezistenţă era zadarnică. Puterea îl părăsi deodată,
lăsându-l dezumflat, ca o minge spartă. Căzu pe
scaunul său.
— Cum poţi să fii atât de rău, Richard Sunderland?
Mă înspăimânţi! Eşti mai neîmblânzit decât o fiară!
Fie!… M-ai învins. Înţeleg să îmi plătesc greşeala de a-
ţi fi devenit cumnat. Îţi vând fabrica. Îţi vând, dacă
vrei, şi hainele de pe mine, numai să scap de tine şi de
neamul tău hain. Vând! Vând! Auzi? Vând! Bucură-te!
Richard îşi recâştigase stăpânirea de sine.
— Cât?
— Cinci sute de mii de dolari, grăi sfârşit
Abercrombie.
— Prea mult, rosti sec, Richard. Prea mult. Mai
puţin.
— Patru sute de mii. E ultimul meu preţ.
— Cincizeci de mii de dolari este o limită peste care
nu trec, zise Richard neînduplecat. Şi o fac numai
pentru Hannah. Dacă n-ar fi fost ea, te-aş fi zdrobit ca
pe un vierme.
Abercrombie se ridică iarăşi de pe scaun. Ochii îi
ieşiseră din orbite. Cu gura larg deschisă hăpăi aerul.
Se clătina, de parcă l-ar fi lovit o măciucă în moalele
capului. Richard se întoarse spre avocat:
— Mr. Sanders, prezintă-i contractul spre semnare.
— Cincizeci de mii de dolari… cincizeci de mii de
dolari, o uzină care face un milion? bolborosi
Abercrombie livid.
— Semnezi? întrebă Richard cu aceiaşi asprime.

— 1330 —
Dacă refuzi, pleacă! Într-o săptămână pierzi totul.
Abercrombie părea un beţiv care nu-şi mai regăsea
echilibrul. Pendula ca o trestie bătută de vânt.
— Dă-i pana, Morrison! porunci Richard.
Directorul Băncii Manhattan muie în călimara cu
vulturi de aur o pană de gâscă, pe care o oferi lui
Abercrombie. Năuc, Zechariah luă pana, şi cu paşi
împleticiţi se îndreptă spre măsuţa pe care avocatul
Sanders rânduise contractele spre semnare.
Abercrombie îşi zgârie numele în josul primului
contract. Îl semnă şi pe al doilea. Deodată, se învineţi
la faţă, ochii i se căscară, oglindind parcă o
necuprinsă spaimă, mâinile-i începură să bată aerul.
Trase un hârâit în piept, apoi se prăbuşi ca un copac
trăsnit.
Sanders îngenunche repede lângă corpul prăvălit
de-a curmezişul unui covor chinezesc, cu flori mari,
roşii, pe fond galben. Îi desfăcu cravata, îi descheie
cămaşa. Instinctiv îi pipăi pulsul. După câteva clipe se
ridică în picioare.
— A murit, rosti el aproape în şoaptă.
Richard încreţi din sprâncene.
— Morrison, cheamă doi servitori. Să-i scoată
stârvul afară. Contractele sunt valabil semnate,
Sanders?
— Desigur, Mr. Sunderland.
— Perfect. E singurul lucru care mă interesează.

În timpul şederii lui Adrien de Beaulieu în Statele

Unite, sosi la New York un mesaj din partea
căpitanului McLaughlin.

— 1331 —
 „În august, producţia de aur a minelor spaniole a
scăzut cu patruzeci la sută faţă de luna precedentă.
Producţia de argint înregistrează o scădere şi mai
pronunţată: cincizeci şi cinci la sută. Mr. O’Brien,
şeful exploatării minelor spaniole, mi-a declarat că
tulburările recente din regiunile miniere au determinat
această scădere. Şaptesprezece vase sunt imobilizate
la Vera Cruz din cauza crizei.”

Veştile erau grave. Lui Adrien nu-i rămânea decât

să-şi întrerupă concediul, lucru pe care-l făcu
bucuros. Săptămâna petrecută alături de Georgina
fusese un calvar. Mai mult ca niciodată, îşi dădea
seama că o convieţuire normală cu soţia lui nu era
posibilă. Georgina îşi îndeplinea obligaţiile conjugale
silnic, ca o corvoadă. Plecarea bruscă a lui Adrien o
încântă şi pe ea.
Singura lui plăcere în timpul acestui concediu
fusese prilejuită de revederea fiului său. Raymond
împlinise trei ani. Era frumuşel şi nebunatic. Adrien
nu se mai sătura să-l audă gângurind.
— Când o fi mare, să-l faceţi senator, Monsieur,
opinase guvernanta, o franţuzoaică veselă şi
spirituală.
La 20 septembrie, Adrien sosi la Vera Cruz. Pe chei
îl aştepta Pat O’Brien şi Charles Sunderland. Şeful
exploatării minelor mexicane era foarte tulburat.
— Producţia înregistrează o prăbuşire vertiginoasă.
Indienii refuză să mai muncească. Până şi sclavii îi
imită. Stau şi nu se ating de unelte. E ceva
nemaiauzit. Nu ştim ce măsuri să mai luăm.

— 1332 —
 Adrien se gândi la vorbele lui don Antonio de Yermo.
„Dacă nu punem botniţă derbedeilor, sărim cu toţii în
aer.” Încercarea neizbutită a lui Iturrigaray îmbătase
cu fumurile emancipării, independenţei şi ale libertăţii
pe creoli, pe metişi şi pe indieni deopotrivă. Dacă nu
se luau măsuri drastice împotriva mexicanilor
îmbătaţi de aceste idei primejdioase, totul avea să se
surpe.
— Ce aţi făcut pentru a-i readuce la ascultare?
întrebă Adrien.
— Amenzi, pedepse corporale, închisoare… Se pare
că aceste măsuri nu fac decât să-i îndârjească. Los
coregidores au primit ordine precise să ne sprijine, dar
nu reuşesc să-şi impună autoritatea.
Charles Sunderland, care ascultase discuţia fără să
scoată vreun cuvânt, interveni cu patimă:
— Te plângi ca o babă, Mr. O’Brien. Lucrurile vor
merge din ce în ce mai rău, atâta vreme cât vă veţi
rezuma la jumătăţi de măsuri.
— Ce vreţi să mai facem? exclamă O’Brien, ofensat
de comparaţia puţin măgulitoare. La cererea noastră,
guvernul a trimis trupe la Oaxaca şi la San Miguel de
Santiago. Rezultatele?… Nule! Ofiţerii au ameninţat,
au înjurat, au tras salve în aer. Indienii şi-au reluat
lucrul. După plecarea trupelor au aruncat iarăşi
uneltele.
— Mr. O’Brien, fă-te călugăr! strigă Charles. Cu
predicile ai să ai poate mai mult succes.
— Şi tu ce propui? îl întrebă Adrien. Nu e deajuns
să critici.
— Dă-mi mie autoritatea să rezolv criza. Dacă în

— 1333 —
două săptămâni nu reuşesc, să mă îmbraci pe mine în
rasă călugărească.
— Dragul meu Charles, zise Adrien, îţi cunosc
îndeajuns reputaţia. Sunt încredinţat că nu te vei opri
la jumătăţi de măsuri. Nu vreau, însă, nici excese…
— Atunci alipeşte-te şi tu corului de bocitoare. Iar la
sfârşitul lunii raportează la New York că producţia a
mai scăzut cu cincizeci la sută. Dacă lucrurile
continuă în acest ritm, nu ne rămâne decât să
strângem bagajele. Ceea ce n-a izbutit viceregele
Iturrigaray, săvârşeşte o ceată de sclavi indieni
desculţi şi zdrenţăroşi.
— Trebuie să ne gândim şi la opinia publică.
Charles.
— Opinia publică? Puţin îmi pasă de opinia publică.
Marile averi nu se fac cu respectul opiniei publice. Nu
am de gând să mă aleg deputat în Mexico… Ce să mai
lungim vorba. Dă-mi carte blanche şi toate vor reintra
în ordine. Ţi-o garantez!
— Dar fără complicaţii, Charles.
— Şi tu şovăi, Adrien? Dacă ţi se va cere vreodată
socoteala, să declari că instrucţiunile tale au fost
depăşite şi că răspunderea este numai a mea.
— N-aş vrea să mă înţelegi greşit. Nu fug de
răspundere. Am făcut faţă unor crize mai grele. Mă
tem pentru tine. Tatăl tău mi te-a dat în primire.
— Crezi că sunt une poule mouillée? Nu ştii cu cine
ai de-a face, Adrien!
După câteva zile de ciorovăieli şi discuţii, punctul
său de vedere triumfă. Charles primi puteri depline.
Fără întârziere, plecă la San Miguel de Santiago.

— 1334 —
Cincizeci de desperados recrutaţi de către Pancho,
Zavala, Gomez şi Paquito, alcătuiau o escortă
heteroclită, care amintea mai degrabă o ceată de
bandiţi, porniţi în turneu profesional. În preziua
plecării, Charles cinase cu Adrien şi cu Manuela.
Adrien fusese într-o vervă neobişnuită.
— La noi în Franţa, spusese el, se cântă:
Marlborough s’en va-t-en guerre! Să-l cânţi şi tu,
Charles… Spune drept. Îţi dai seama la ce te-ai
înhămat?
— Oho, cum să nu. Plec să tai şi să spânzur.
— Charles! exclamase Manuela înspăimântată.
— Da, da. Trebuie să reuşesc. Un Sunderland nu se
întoarce decât sub scut sau pe scut…
Charles nu făcuse o făgăduială deşartă. Era hotărât
să izbândească. Să se ridice în ochii tatălui său, care
nu-l socotea bun de nimic. N-ar fi fost capabil să
rezolve o criză pe căi diplomatice, aşa cum se pricepea
Robert şi nici să se descurce în complicatele registre
ale unei bănci, deopotrivă cu meticulosul Henry. În
soluţii violente, care cereau hotărâre, forţă şi iuţeală,
se socotea însă neîntrecut…
Primul lui drum avea să fie spre regiunile miniere
din nord, teatrul celor mai serioase tulburări. Îşi va
stabili cartierul general la San Miguel de Santiago. De
acolo îi va fi uşor să se deplaseze până în cele mai
excentrice puncte ale regiunii. La San Miguel de
Santiago avea să fie instalat regeşte. Localitatea aceea
de la picioarele munţilor Sierra Madre se afla pe una
din cele mai bogate şi întinse haciende ale Manuelei de
Valdivia. La douăzeci de kilometri nord de San Miguel

— 1335 —
de Santiago se înălţa conacul acestei latifundii, unde
Charles – la invitaţia Manuelei – avea să locuiască
aproape un an.
Drumul lui Charles era lung şi anevoios. Străbătu
ţinuturile calde, de coastă, tierras calientes, cu
vegetaţie luxuriantă, tropicală, apoi ţinuturile
temperate, tierras templadas, din centrul platoului
mexican, şi ţinuturile reci, tierras frias, care
cuprindeau zona marilor înălţimi. Vera Cruz, Jalapa,
Llanos, Tlaxco, Pachuca, Queretaro, Lyon, Aguas
Calientes, Guadelupa, Sombrerete, Durango şi în
sfârşit, San Miguel de Santiago. Drum cu privelişti
dezolante sau fermecătoare, monotone ori de o feerică
variaţie. Drum încântător pe care Charles l-ar fi
apreciat din plin, dacă preocupările legate de misiunea
sa nu i-ar fi îndreptat gândurile spre alte făgaşuri.
Singurele privelişti care îi smulgeau strigăte de
admiraţie copilărească erau cele în care cactusul
constituia unicul element decorativ. La Londra, în sera
palatului Sunderland din Grosvenor Street se afla o
colecţie de cactuşi spinoşi, cu forme bizare,
caraghioase. Cactuşii aceia pitici, care ar fi avut loc
într-un pumn, căpătau în Mexico proporţii uriaşe. Mii,
sute de mii, milioane de cactuşi, alcătuiau păduri
fantastice, în care enormii candelabros îşi întindeau
spre cer braţele înţepoşate şi paralele ca tuburile unei
orgi. Cactuşii luau cele mai fanteziste şi mai stranii
forme. Obeliscuri ascuţite, înălţate trufaş spre vămile
văzduhului, piramide verzi în care ţepii se
încrâncenau duşmănos, monştri vegetali, mai fioroşi
decât zmeii şi balaurii din basme şi mai bizari decât

— 1336 —
coralii submarini. Pe aceste plante diforme, de un
grotesc tragic, străluceau uneori flori de o frumuseţe
de vis. Albe, purpurii, violete, pestriţe, roşii sânge,
erau câteodată mai încântătoare decât cele mai
superbe orhidee, alteori mai dezgustătoare decât
reptilele.
Antonio Pitaya, ghidul, un indian mărunt, explica
lui Charles particularităţile fiecărui cactus în parte.
— Mala mujer, senor, zise el arătând o plantă
stranie, cu braţe încâlcite, ca un cuib de şerpi,
înţepăturile ei sunt tot atât de primejdioase ca şi
muşcătura tarantulei. Iată şi candelabria, sfeşnic pe
care pământul Mexicului l-a zămislit pentru gloria lui
Dumnezeu şi a lui Quetzcoatl.
În mintea lui Antonio Pitaya, dumnezeul albilor şi
Quetzcoatl – Şarpele cu pene al indienilor – duceau
trai bun. Ca şi ceilalţi băştinaşi din Mexico, Pitaya era
foarte larg în convingerile sale religioase. Jehovah,
Huitzilapochtli, Texcatlipoca, erau tot atât de
proslăviţi dacă îşi arătau milostenia făcând să
rodească pământul şi pântecele femeii indianului, şi în
egală măsură de huliţi, dacă ogorul secătuia, ori era
cuprins de buruieni duşmănoase omului, sau dacă
femeia rămânea sterilă, lipsindu-şi bărbatul la
bătrâneţe de sprijinul feciorilor.
— Pitaya e bun de mâncat, spuse ghidul, însoţindu-
şi vorbele de o mimică ce voia să arate o mare
satisfacţie gastronomică.
— Nu-mi place să mă înfrupt din oameni, zise
Charles râzând.
— Pitaya e un fruct, explică ghidul. Are un miez

— 1337 —
dulce şi roşu ca sângele. Ai zice că sorbi dintr-o rană
proaspătă.
— Macabru gust!
— Pitaya e şi numele meu, spuse ghidul cu mândrie.
Antonio Pitaya! Sună frumos la ureche!…
Ţepii cactuşilor lăsau urme însângerate pe crupele
şi pe gâturile cailor. Nici oamenii nu scăpau de
muşcăturile florilor vorace, de ascuţişul de pumnal al
ghimpilor lungi, ca un deget, şi mai tăioşi ca briciul.
Deşi era către sfârşitul lui octombrie, soarele frigea
ca în mijlocul lui iulie. Pe cerul alb ca argintul nu se
zărea urmă de nor. Pământul nisipos, fără strop de
iarbă, ardea ca pereţii unui cazan încins la sec.
Atmosfera era uscată. Praful se ridica în pânze subţiri,
care se strecurau pe sub haine, în gură, în nări,
pudrând părul şi obrazul cu o tentă roşiatică-cenuşie.
Spre seară, pădurea de cactuşi se rări. Trăsura lui
Charles urcă o pantă înceată, care puse la grea
încercare mădularele însângerate ale cailor istoviţi de
drum.
Înainte de a se întuneca, străbătură o mare
întindere plantată cu agave. În depărtare, se profilau
pe cerul roşu munţi ascuţiţi, cu culmi purpurii.
Orăşelul San Miguel de Santiago întâmpină pe
călători, clipind din sutele de ochi ai ferestrelor
luminate.
Noaptea şi răcoarea se lăsară tot atât de repede.
— Înnoptăm la San Miguel de Santiago? întrebă
ghidul.
— Nu. Mergem înainte. Vreau să ajung în noaptea
aceasta la conacul senorei Manuela.

— 1338 —
 — Cum porunciţi, senor.
Ultimii douăzeci de kilometri îi parcurseră în două
ore. Caii abia se mai ţineau pe picioare.
Charles stăruise să înnopteze pe haciendă, deoarece
conacul se afla aproape de una dintre cele mai
importante mine de aur din nord. Acolo îşi va face
ucenicia. Era nerăbdător să dea ochii cu indienii.
Spiritul său războinic îl îmboldea să caute ceartă. Era
atât de obosit când sosi la conac, încât se culcă de
îndată, fără să cineze. Administratorul, care primise în
scris poruncă a-l primi cu toate onorurile, îi deschise
cel mai frumos apartament. Personalul conacului era
alcătuit din douăzeci de servitori. Charles dormi până
în zori, când se trezi înviorat, şi cu o straşnică poftă de
mâncare. Don Porfirio Pacardo, administratorul,
majordomul şi factotumul contesei de Valdivia pe
această imensă haciendă, ţinu să asiste personal la
micul dejun al oaspetelui.
În timp ce Charles se înfrupta dintr-a treia
enchilada, don Porfirio stătea în picioare, în dreapta
scaunului său şi îl informă asupra domeniului
Valdivia.
— Această hacienda, Senor, cuprinde opt sute de
mii de hectare, şaptesprezece sate, trei orăşele şi
întinse terenuri aurifere. O parte din minele de aur –
mai precis – opt din ele, sunt proprietatea senorei
contese. Restul, de optsprezece, sunt ale statului.
Acestea v-au fost concesionate. Până acum s-a scos
ceva aur. De vreo câteva luni încoace, lucrurile merg
şchiopătând. Peonii nu vor să mai lucreze. E o
rezistenţă surdă, de neînţeles. Am încercat să-i

— 1339 —
convingem că nu e bine să stăruiască a-şi nesocoti
îndatoririle. Am folosit şi binele şi răul. Zadarnic. Nu
pot să spun că stau cu mâinile în sân. Lucrează însă
numai de ochii supraveghetorilor. Randamentul a
scăzut cu şaptezeci la sută. Cheltuielile depăşesc
veniturile. Dacă criza va continua, vom fi siliţi să
închidem minele.
Charles se uită cu luare-aminte la administrator.
Don Porfirio Pacardo atinsese şaizeci de ani. Era
voinic, fără a fi gras, alb la tâmple, trandafiriu la chip,
cu mâini albe şi haine impecabile de soie écrue. Tipul
omului trăit bine şi deprins cu belşugul. După
aprecierea lui Charles, don Porfirio fura cam patruzeci
la sută din veniturile haciendei. Manuela de Valdivia
nu mai călcase de trei ani pe acolo. Era timpul să-şi
mai arunce ochii şi pe registrele administratorului.
— Don Porfirio, zise Charles, am venit aci ca să pun
iarăşi treburile pe roate. Am mandat să mă ocup şi de
minele stăpânei dumitale.
Don Porfirio avu o tresărire care nu scăpă lui
Charles.
— Nu ştiu dacă în ceea ce priveşte minele
proprietatea senorei contese, ar avea rost…
— Are rost, don Porfirio. Are rost. Dacă vrei să te
convingi, citeşte scrisoarea aceasta.
Înmână administratorului un plic pe care acesta îl
desfăcu după o scurtă şovăire. Porunca scrisă a
stăpânei era clară. Contesa Valdivia îi ordona să
acţioneze sub ordinele directe ale lui Charles
Sunderland, care obţinuse mână liberă în toate
chestiunile legate de exploatarea minelor de aur,

— 1340 —
proprietatea ei.
— Doriţi să vă pun la dispoziţie registrele? întrebă
don Porfirio, înghiţindu-şi cu greu amărăciunea. Era
dureros să fie plasat sub ordinele acestui tânăr cu păr
roşu ca blana vulpii.
— Da. Să fac comparaţie între producţia din trecut
şi cea de azi.
— Prea bine Senor. Când doriţi să le cercetaţi?
— După amiază. Acum, vreau să inspectez o mină
sau două. Să văd la faţa locului cum stau lucrurile.
După ce îşi termină micul dejun, servit în sufrageria
vastă, cu mobile grele, în stil baroc, ieşi în curte.
Conacul haciendei Valdivia era o clădire joasă, în stil
maur, cu un sigur etaj. Arcadele, curţile interioare,
balcoanele, ferestrele zăbrelite, îi dădeau un aspect
pitoresc, pe care îl accentuau plantele exotice din
grădina înconjurătoare. Conacul şi parcul erau
împrejmuite cu un zid gros, crenelat, ca de cetate,
capabil să reziste unui asediu.
Ceva mai departe de conac, astfel să nu-i tulbure
liniştea şi aristocrata izolare, erau răspândite fără nici
un sistem pavilionul administratorului, birourile,
locuinţele servitorilor, remizele trăsurilor, magaziile,
hambarele, colibele sclavilor, o rafinărie de pulque,
coralul cailor şi al vitelor, magazinul cu produse
destinate peonilor, cantina şi pulqueria acestora. Toate
se întindeau pe vreo două sute de hectare. Biserica în
stil baroc care-şi înălţa spre cer turnurile încărcate cu
sculpturi, dădea de departe acestei aglomerări de
clădiri aspectul unui orăşel. Impresia era întărită şi de
faptul că pe hacienda Valdivia, ca şi pe alte mari

— 1341 —
haciende, se afla o fierărie, o cizmărie, o brutărie,
două potcovării, un atelier de reparaţii pentru trăsuri
şi căruţe, un depozit cu mărfuri necesare personalului
domestic, în sfârşit, tot ceea ce putea asigura o
completă independenţă faţă de lumea din afară.
Charles rămase impresionat de eficienţa organizării.
Până atunci, socotise că marile proprietăţi funciare
din Anglia reprezentau un summum în această
privinţă. Mexicul îl făcu să-şi schimbe părerea.
— Aceasta e singură haciendă a contesei de
Valdivia? întrebă el pe don Porfirio.
— Senora contesa mai stăpâneşte încă patru
domenii. Trei dintre ele sunt mai întinse decât acesta.
— Acum să vizităm minele, zise Charles. Mă
însoţeşti dumneata şi cei cinci oameni ai mei.
— Cu trăsura, Senor, sau călare?
— Călare, fireşte. Prea mă crezi comod, don Porfirio,
râse el în colţul gurii.
Charles încălecă pe un armăsar alezan care cabra,
juca în loc, scurma pământul cu copita, scuturându-şi
coama neagră, ondulată. Don Porfirio voise să-l pună
la încercare pe tânărul Sunderland, dar spre
dezamăgirea sa, acesta îşi struni cu uşurinţă calul
care, după câteva nereuşite veleităţi de răzvrătire, îl
recunoscu de stăpân.
Mândri de isprăvile hipice ale lui Charles, Pancho,
Paquito, Gomez, Zavala şi ghidul Antonio Pitaya,
stăteau ţepeni în şa, aşteptând să pornească la drum.
Toţi cinci purtau arme în bandulieră, şi pistoale la
brâu. Don Porfirio încălecase pe un roib cu forme
suple, de felin. Era aproximativ nouă de dimineaţă,

— 1342 —
când Charles şi însoţitorii săi porniră la drum. După o
jumătate de oră de mers, ajunseră la mina Moreno,
cea mai apropiată de conacul haciendei.
Charles, care ştia cum se exploatează în Anglia o
mină de fier, rămase uimit de mijloacele rudimentare
folosite în Mexic. Vechii azteci se mărginiseră să
culeagă metalul pe care-l găseau la suprafaţa solului.
Mai târziu, spaniolii foraseră puţuri, dar zăcămintele
erau atât de bogate, încât nimeni nu se preocupase să
îmbunătăţească metodele de extracţie. Secolul al XVIII
nu înregistrase nici o perfecţionare a acelor mijloace
perimate. Se săpau numeroase puţuri mici, separate,
în loc să se foreze puţuri unice, legate prin galerii. Apa
provenită din infiltraţii era scoasă cu găleţi de piele,
trase de scripeţi. Minereul era ridicat la suprafaţă de
lucrători care ore de-a rândul urcau şi coborau pe
bârne cu trepte, ce ţineau loc de scară. În ciuda
metodelor primitive, randamentul anual era în general
mulţumitor. Aproximativ două milioane de pesos către
sfârşitul secolului al XVI-lea, faţă de treisprezece
milioane către sfârşitul secolului al XVIII-lea. Dar
această creştere era datorată bogăţiei nesecătuite a
solului şi nicidecum priceperii exploatatorilor.
După nereuşita tentativă a lui Iturrigaray, producţia
anuală scăzuse brusc. Rezultatele promiteau să fie
mai slabe în cursul lunilor următoare. Indienii lucrau
cu relativă iuţeală. La intervale regulate, ieşeau ca
nişte cârtiţe din puţurile adânci, purtând în spinare
coşuri cu minereu, pe care-l descărcau în movile.
Slabi, subnutriţi, cu ochii în fundul capului,
piperniciţi, eczematoşi, acoperiţi cu zdrenţe, păreau o

— 1343 —
armată de cerşetori dintr-o exotică şi stranie Curte a
Miracolelor.
— Se grăbesc, fiindcă suntem noi de faţă, explică
don Porfirio. După plecarea noastră, vor încetini iarăşi
ritmul. Supraveghetorii nu ştiu cum s-o mai scoată la
capăt. Nici bătaia nu mai dă rezultate.
Charles îl asculta dus pe gânduri. Un zâmbet rău îi
schimonosi faţa. Zărise un lucrător îmbrobonat de
sudoare, care sorbea cu nesaţ apă dintr-un ulcior
voluminos, adăpostit la umbra unui cactus. Alţi doi
mineri, aşteptau să-şi astâmpere setea.
— Oamenii aceştia au nevoie de hrană şi de apă,
don Porfirio. Tăiaţi-le aceste resurse. Şi vor face sluj.
Fruntea administratorului se încreţi a mirare.
Charles continuă.
— Magazinele voastre le furnizează îmbrăcăminte,
alimente, pulque, chica…
Exact.
— Presupun că toţi sunt datori vânduţi.
— Şi asta e adevărat.
— Nu le mai furnizaţi nimic până nu-şi plătesc
datoriile. Fixaţi dobânzi mari pentru întârziaţi,
împiedicaţi-le accesul la fântânile apropiate de satul
lor. Obligaţi-i să parcurgă kilometri pentru a-şi
procura apă de la fântâni aflate la depărtare.
— Cum să procedăm?
— Foarte simplu. Amenajaţi corale bine îngrădite,
care să cuprindă şi fântânile de care am vorbit.
Interziceţi accesul peonilor…
— Riscăm să provocăm tulburări sângeroase…
— Asta şi vreau, replică Charles calm. Reprimarea

— 1344 —
lor prin violenţă este tot ceea ce urmăresc.
— Nu vă înţeleg prea bine, Senor.
Charles începu să râdă. Un râs sec, lipsit de veselie.
— Te credeam mai perspicace, don Porfirio. Vreau
să lichidez rezistenţa pasivă, forţând o criză pe care s-
o exploatez în folosul nostru.
— Nu vor cădea în cursă. Spuneţi să nu le mai
furnizăm alimente şi grâne. Tot nu-i înfometăm. Uitaţi
că în ţara aceasta, cactusul e cel mai bun prieten al
omului. O bucată de opunthia poate fi o foarte
mustoasă friptură sau o salată răcoritoare. Pitaya şi
tuna, fructele cactusului sunt gustoase şi le găseşti pe
toate drumurile.
— Şi acolo unde nu sunt cactuşi?
— Mexicanii sunt grădinari pricepuţi. Cultivă fasole,
cartofi, pătlăgele roşii, dovleci, pepeni.
— Nimic mai simplu decât să trimiteţi cete de
oameni înarmaţi, care în miez de noapte să dea iama
călare prin grădinile de zarzavat. După o astfel de
îngrijire sui generis, îţi închipui cu ce recolte se vor
alege peonii dumitale. Cât priveşte cactuşii, n-am
auzit că un om poate să reziste îndelung unui regim
alcătuit din friptură şi salată de opunthia. Charles
făcu o pauză. Veţi aplica şi alte măsuri. Căpeteniile şi
peonii recalcitranţi vor fi supuşi unui regim special.
Vor face cunoştinţă cu mângâierile pisicii cu nouă
cozi. Ştii despre ce pisică vorbesc?
— Vă mărturisesc, Senor, că nu am idee.
— E un bici cu nouă cozi, folosit în Statele Unite,
pentru a linişti pornirile sclavilor negri cu sânge
aprig… Îţi voi mai sugera şi alte măsuri, don Porfirio.

— 1345 —
Până atunci pune-te pe lucru. Mâine seară adună-ţi
oamenii de încredere. Vreau să stau şi eu de vorbă cu
ei…

Don Porfirio execută fără crâcnire instrucţiunile

primite. Oamenii săi se abătură ca lăcustele peste
satele indienilor şi peste aglomerările de colibe ale
sclavilor ce lucrau în mine.
În miez de noapte, călăreţi necunoscuţi treceau în
trombă prin terenurile cultivate ale peonilor, făcând
una cu pământul recoltele încă neridicate. Gospodării
întregi luau foc pe neaşteptate, din mai multe colţuri
deodată. În acele regiuni sărace în apă, incendiul
făcea ravagii, întinzându-se de la o clădire la alta,
până mistuia întreg satul. Colibele, mai toate
construite din materiale uscate, prelucrate din cactuşi
maguey şi candelabria, ardeau ca torţele, înroşind
cerul şi punând pe fugă bufniţele şi liliecii. Aproape nu
trecea noapte fără ca bande de oameni mascaţi să nu
ridice cu forţa din case, câte un cacic sau peon,
suspect de a fi căpetenie de răzvrătiţi. Târâţi pe câmp,
nenorociţii erau bătuţi până leşinau. Rudele îi găseau
plini de sânge, tumefiaţi, cu coaste rupte.
Împotriva acestor atacuri brutale, indienii nu
puteau să riposteze. Lipsiţi de arme, de organizare,
înfometaţi, însetaţi, izgoniţi din case, stâlciţi în bătăi,
îşi rumegau mânia neputincioasă, exasperarea,
deznădejdea. Sclavii erau torturaţi, biciuiţi, însemnaţi
cu dangaua înroşită în foc. Când fugeau, zăvozi
dresaţi îi prindeau din urmă, înapoindu-i în infernul
din care abia scăpaseră. Barbaria aceasta organizată

— 1346 —
avu efectul dorit. În mine, producţia crescu simţitor.
Indienii munceau de frică să nu fie ridicaţi noaptea,
prăpădiţi în bătăi, înfometaţi. Rezistenţele sporadice
fură zdrobite uşor.
Autorităţile nu se amestecau. Nici nu aveau
împotriva cui să ia-măsuri. Nici una din victime nu
fusese în stare a indica numele agresorilor. Se ştia că
atacurile sălbatice erau dirijate de undeva, de sus. Dar
cine să furnizeze probe?
— Ai văzut că pisica cu nouă cozi face minuni?
spuse într-o zi Charles lui don Porfirio. Treptat, se vor
domestici cu toţii. Dar ca să ajungi aci, trebuie să-i
baţi. Da, da, băteţi-i, siluiţi-le femeile şi fetele,
înfometaţi-i! Acestea sunt măsurile potrivite. Dacă se
răscoală, avem cu ce le veni de hac.
Charles nu vorbea în van. Două transporturi de
arme şi muniţii sosiră la conacul Valdivia. Oamenii săi
erau straşnic înarmaţi.
— Bice şi arme. Asta e lozinca mea, spunea el cu
îndârjită stăruinţă. Loviţi! Loviţi fără milă! Animalele
să ştie de frică.
Metodele acestea de teroare fură extinse şi în
regiunile limitrofe. Indienii din Zacatecas, Durango,
Chihuahua, Sinaloa, Sonora, cunoşteau pe rând
rigorile mijloacelor de intimidare ale lui Charles
Sunderland. Se întâmplă însă un fapt pe care el nu-l
prevăzuse. Nenumăraţi peoni luară drumul munţilor,
îngroşând cetele de refugiaţi care refuzau să mai
îndure călcâiul spaniol. De acolo, din creierii masivelor
stâncoase, grupuri de indieni înarmaţi cu flinte
străvechi, coborau sporadic în văile mănoase, dând foc

— 1347 —
conacelor şi trecând prin tăişul sabiei pe
supraveghetorii urâţi de moarte. Sângele cere sânge.
Expediţiile de represiune aplicau represalii de o
cruzime sălbatică.
Minele dădeau însă un randament mulţumitor.
Charles îşi îndeplinise misiunea. Producţia anuală de
aur avea să atingă iarăşi nivelul ultimilor ani de
belşug.
Primăvara îl găsi tot la San Miguel de Santiago. De
acolo, făcea dese incursiuni până în cele mai
îndepărtate puncte din nordul Mexicului, în care se
aflau mine concesionate casei Sunderland. Aceleaşi
procedee le aplica în sud Pat O’Brien, dar pe o scară
mai restrânsă şi cu mijloace ceva mai blânde. O’Brien
nu era un om slab. Îi repugnau însă metodele tari ale
lui Charles Sunderland. Nici Adrien de Beaulieu nu le
aproba fără rezerve. În mai multe rânduri, scrisese
cumnatului său, recomandându-i moderaţie. Dar nu
stăruise. Rezultatele obţinute de Charles erau atât de
strălucite, încât a-l înfrâna, însemna a compromite
bunul mers al afacerilor casei Sunderland.
Nici Charles n-ar fi îngăduit să fie cenzurat.
Succesul îi înăsprise şi mai mult firea. Încrederea sa
în eficacitatea mijloacelor violente era neclintită. În
sfârşit, i se găsise o întrebuinţare pe măsura
aptitudinilor sale.

În camera în care Charles îşi bea de obicei cafeaua,

se afla un portret în picioare al Manuelei de Valdivia.
Pânza nu era semnată. Portretul avea însă o înaltă
valoare artistică. Era limpede că pictorul fusese

— 1348 —
îndrăgostit de model. Penelul mângâiase parcă pielea
catifelată, uşor trandafirie, cu tonalităţi calde, în care
se topeau paiete de aur. Redase cu voluptate galba
umerilor de o netezime marmoreană, supleţea gâtului,
rotunjimea inspirată a sânilor care se ghiceau sub
dantelele fine. Pielea aceea palpitândă, cu prospeţimi
de fruct abia pârguit, exercita o bizară atracţie asupra
lui Charles. Portretul Manuelei de Valdivia era un
poem dedicat frumuseţii triumfătoare, feminităţii,
graţiei, farmecului.
Charles se aflase de multe ori în preajma Manuelei.
Câteva săptămâni se bucurase de găzduirea ei.
Revelaţia farmecului senzual al acestei femei i-o
prilejuise însă numai acest portret pe care-l admira
ore întregi. Manuela era o creatură voluptuoasă, cu
ochi languroşi şi surâs lasciv, care evoca o bacantă
desprinsă din pânzele lui Watteau.
Charles ajunsese să-l invidieze pe Adrien. De ce nu
s-ar bucura şi el de trupul acesta superb, a cărui
imagine îl urmărea şi în somn. Adeseori îşi spunea că
ar fi fost mai firesc ca Manuela să fie a lui. Adrien era
însurat. Avea un copil. Doi – dacă punea la socoteală
şi pe bastardul junelui Phipps. Pe când el, Charles,
era liber. Liber ca vântul, liber ca vulturul ce străbate
limpezimile văzduhului.
În visele lui, se vedea în braţele Manuelei.
Îmbrăţişările acestea imaginare îl puneau pe cărbuni
aprinşi. Când ajungeau să-l obsedeze, pornea călare
pe câmp. Galopa ore întregi, respirând cu nesaţ
boarea serii. Numai aşa îşi mai destindea nervii. În
cursul unei astfel de curse o văzu pe Marina, care se

— 1349 —
înapoia de la fântână, cu un ulcior în mână. O mai
întâlnise şi altădată. De când fântâna din apropierea
satului fusese împrejmuită şi accesul ei interzis
peonilor, femeile şi fetele parcurgeau zilnic câţiva
kilometri până la o sursă anemică de apă dintr-o
văgăună nisipoasă, din apropierea conacului.
Marina era fata lui Otmis, cacic al indienilor din
satul Puruanhuata. Părul ei negru, cu reflexe albăstrii,
lăsat pe umeri, se armoniza cu tonurile calde ale pielii
satinate. Corpul avea legănări, de felină. Şoldurile i se
legănau voluptuos în ritmul mersului. Picioarele lungi
bronzate, erau acoperite de o pulbere albă ca argintul.
Ulciorul îi aminti lui Charles că îl chinuia setea.
Opri calul în dreptul fetei. Îi ceru de băut. Marina îl
privi îndelung, cu ochii ei întunecaţi, apoi îi întinse
ulciorul. Chipul ei reflecta un dispreţ care-l indispuse.
Era greu să bea stând călare. Armăsarul sălta
neastâmpărat. Descălecă. Bău lacom. Apa îi răcori
pieptul înfierbântat. Voi să restituie ulciorul, apoi se
răzgândi. Îl puse jos, şi se apropie de Marina. De ce n-
ar săruta-o? Demult nu se mai apropiase de vreo
femeie.
Sfidarea pe care o citi în ochii ei îl enervă. Fata
aceasta de indian cuteza să-l privească de sus. Îi va
frânge el trufia. Marina îi desluşi prea târziu
gândurile. Când dădu să fugă, mâinile lui se şi
înfipseră în carne. Se zbătu deznădăjduită. Braţele lui
Charles o încleştau ca nişte cercuri de oţel. Marina îşi
aruncă privirile în jur. Câţiva cactuşi şi un vultur,
care plutea pe aripile înălţimilor, erau singurii martori.
Se zbătu ca o fiară prinsă în laţ. Puterea lui era însă

— 1350 —
copleşitoare. Şi acolo, în mijlocul câmpului deşert, o
stăpâni cu brutalitate animalică.

Charles uită repede acest incident. O răzmeriţă

izbucnită din senin în mina Anahu necesită câteva zile
spre a fi înfrântă. Cu acel prilej, Charles se întrecu pe
sine. În fruntea unei cete de o sută de oameni
înarmaţi încercă să ia cu asalt mina în care indienii se
baricadaseră după ce îşi uciseseră supraveghetorii.
Patru atacuri fură respinse cu pierderi grele de ambele
părţi.
A doua zi, Charles aduse întăriri. Don Porfirio sosi
cu un detaşament de două sute de indivizi, mobilizaţi
în grabă de la alte mine. Armamentul superior al
atacanţilor seceră o sută cincizeci de indieni. Ziua
doua trecu fără ca răsculaţii să dea vreun semn că ar
avea de gând să se predea. Un atac nocturn fu iarăşi
respins cu mari pierderi pentru oamenii lui Charles.
Abia în a treia zi Charles reuşi să ia baricadele cu
asalt. Indienii, cărora li se terminaseră muniţiile, se
luptară cu cuţitele, cu răngile de fier, cu parii,
rezistând până la ultimul. Numai cincisprezece
supravieţuiră, dintr-un număr de trei sute, care
ridicaseră armele. Cincisprezece răniţi grav, care n-
avuseseră nici puterea să se sinucidă.
Autorităţile spaniole interveniră în ultimul moment,
trimiţându-i în judecată. Simulacrul de proces dură o
săptămână. Dezbaterile se încheiară cu o sentinţă de
condamnare la moarte, care cuprindea pe toţi cei
cincisprezece supravieţuitori.
Cincisprezece cadavre se legănară zile de-a rândul

— 1351 —
în cincisprezece spânzurători, pe care Charles le ridică
la marginea satului Puruanhuata. Vulturii sfâşiară
stârvurile, care fură îngropate abia după o săptămână
de pilduitoare şi macabră expoziţie. Disperata răscoală
a indienilor din mina Anahu avu răsunet în întregul
Mexic.
Charles restabilise ordinea. Acesta era esenţialul.
Represiunea din mina Anahu stârni emoţie şi în
rândurile creolilor. Autorităţile spaniole descoperiră
un complot la Valladolid, pe care-l reprimară
sângeros. Altă conspiraţie fu descoperită la Oazaca.
Los gachupines, alarmaţi de recrudescenţa
comploturilor, înlocuiră pe don Pedro de Garibay, cu
arhiepiscopul Lizana, un partizan devotat al lui don
Antonio de Yermo. Între timp, cele două junte rivale
din Spania se unificaseră, constituind un
guvernământ prezidat de trei regenţi. Dar autoritatea
acestora era iluzorie. Francezii ocupaseră în mod
practic întreaga Peninsulă Iberică. Arhiepiscopul
Lizana felicită pe Adrien de Beaulieu şi pe Charles
Sunderland pentru energia cu care făcuseră faţă
răzmeriţei indienilor din mina Anahu.

Charles îşi putea acorda câteva zile de odihnă,

înainte de a face un nou turneu de inspecţie în minele
din regiunile Chihuahua şi Sinaia.
Cât era ziua de lungă, stătea tolănit pe o sofa în
salonul înfrumuseţat de portretul Manuelei de
Valdivia. Citea romane, bea cafele şi visa. Se visa
dictator al celor două Americi. Câte capete ar reteza el
dacă ar dobândi puterea supremă. Ar instaura o

— 1352 —
ordine militară. Nimeni n-ar mai crâcni. Începând cu
primul ministru, şi terminând cu ultimul ţărănoi.
Charles se mai visa şi amantul Manuelei de
Valdivia. Acest obiectiv era mai uşor de atins.
Cunoştea dragostea ei nemărginită pentru Adrien.
Piedica n-ar fi fost totuşi de netrecut. Charles era
deprins a stăpâni trupul femeii. De sentimentele lor
nu îi păsa. Nu punea preţ pe iubire. Numai
posesiunea oarbă, animalică, îl interesa. Seara, când
răcoarea cobora din munţi, izgonind roiurile de
musculiţe şi înviorând atmosfera, Charles ieşea în
grădină. Întins pe un şezlong, asculta cu deliciu
susurul unei fântâni arteziene, care clipocea într-un
bazin de granit. Îi plăcea să lenevească. Numai în
chipul acesta putea să viseze în linişte, creând în
închipuirea lui cele mai elucubrante şi năstruşnice
situaţii.
Într-o seară, se afla ca de obicei în preajma fântânii
preferate. Se gândea la Manuela. Un fâsâit suspect
într-un tufiş stufos dinapoia scaunului său îl făcu să
sară în picioare.
Ca orice om primar, cu instinctele puternice,
reacţiona fără preparaţie mintală. Se temea de şerpii
veninoşi şi de loviturile ascunse ale duşmanului.
Auzise că indienii îi juraseră moartea. Ameninţarea
nu-l speriase. Înţelegea însă a fi prudent. Scoase
pistolul pe care-i păstra permanent la brâu şi desfăcu
piedica. Dădu brusc la o parte frunzele late, înapoia
cărora auzise foşnetul. Nu se întunecase deplin. La
lumina albăstruie a înserării zări o siluetă feminină,
încruntat, îi scrută chipul ascuns în parte de umbra

— 1353 —
complice a asfinţitului. Recunoscu obrazul Marinei. În
mâna fetei văzu un pumnal. Fulgerător, o lovi cu latul
palmei peste braţ. Pumnalul sări din mâna ei crispată.
— Ce-i cu tine, frumoaso! Ţi-era dor de mine? o
întrebă el rânjind.
O apucă de mână şi o trase brutal din adăpostul
boschetului. Marina tremura ca frunza. Ochii îi
scânteiau ciudat.
— Am venit să te omor, şuieră ea printre dinţi. N-am
reuşit. Vor izbuti însă alţii. Fii sigur.
— Eh, nu mai spune? râse el. Deodată îi întinse
pistolul.
— Poftim, la-l şi trage! Împuşcă-mă, dacă îţi dă
mâna!
Ea luă arma. O privi cu nedumerire, apoi o îndreptă
spre pieptul lui Charles, care rânjea cu gura până la
urechi.
— Hai, ce aştepţi? Trage!
Marina aruncă pistolul. Charles începu să râdă cu
hohote. Apoi, fără veste, îi trase două palme care
răsunară scurt pe obrajii ei tari.
— Asta să-ţi fie învăţătură de minte, să mai vii la
mine cu astfel de gânduri. Tu eşti făcută pentru
iubire, Marina, nu pentru moarte Sau vrei să spui că
moartea şi iubirea se atrag… Râse iarăşi. E tot atât de
idiot din partea mea să fac filozofie, pe cât e din partea
ta să faci pe eroina. Ai un grumaz prea frumos. Ar fi
păcat să-l cuprindă laţul spânzurătorii. O apucă în
braţele-i de fier şi o sărută cu patimă pe buze. Braţele
Marinei se încolăciră în jurul grumazului său.
— Te quiero!… Te quiero!… Te quiero!…

— 1354 —
 În noaptea aceea, Marina rămase la conac. Abia de
dimineaţă plecă spre casă. Charles reuşise să o
stăpânească. Gândul răzbunării se transformase într-
o iubire necuprinsă. Iubea! Iubea nebuneşte pe
duşmanul poporului ei. Pe ucigaşul celor trei sute de
indieni care ridicaseră armele spre a cuceri prin luptă
o viaţă mai bună. Marina era fericită şi totodată
copleşită de ruşine. Fericită şi umilită pentru că îşi
trădase poporul… În noaptea următoare, puţin după
asfinţitul soarelui, Marina reveni la conac…

Fata aceasta avea să salveze viaţa lui Charles în

împrejurări dramatice. Trăia cu el de două luni.
Neştiută de nimeni, părăsea casa părintească după
miezul nopţii şi se înapoia în zori. Tatăl ei cacicul
satului, încercase să-i afle taina, dar nu izbutise. Îi
vorbise cu duhul blândeţii, o învineţise cu lovituri de
bici, o târâse în faţa preotului, o dăduse pe mâna
vrăjitoarele să-i descânte. Zadarnic. Nimeni nu reuşi
să afle unde pleca Marina după căderea nopţii,
încercaseră să o urmărească. Ea ştia să dejoace pe cei
mai abili spioni. Dispărea ca o umbră printre cactuşii
giganţi. Noaptea o înghiţea, mistuind-o în pântecele de
smoală.
— A căzut în robia stăpânului nopţii, spuneau
vrăjitoarele bătrâne şi slute, clătinând cu ciudă din
cap. Descântecele noastre sunt neputincioase. Trupul
ei cere a fi jertfit lui Tezcatlipoca… Când sângele
Marinei va înroşi altarul atotputernicului zeu,
stăpânul nopţii îi va părăsi trupul. Nici rugăciunile pe
care le-am ridicat Sfintei Fecioare din Durango nu i-au

— 1355 —
fost de folos. Numai Tezcatlipoca o mai poate scăpa.
Bătrânele vrăjitoare amestecau în incantaţiile lor pe
zeii păgâni şi pe Sfânta Trinitate. Dar nici zeii
indienilor şi nici Dumnezeul spaniolilor nu izbutiră să
facă vreo minune. Numai Tezcatlipoca ar fi dezlegat
blestemul. Dar autorităţile şi mai ales Inchiziţia,
pedepseau cu crâncenă asprime sacrificiile sângeroase
aduse lui Tezcatlipoca. Cu câţiva ani înainte, trei
vrăjitoare şi doisprezece indieni, învinuiţi de a fi
participat la un sacrificiu ritual, în care imolaseră o
fecioară, fuseseră traşi pe roată, apoi arşi pe rug…
Fiindcă nu puteau s-o jertfească lui Tezcatlipoca, se
resemnau să repete descântecele inofensive,
însoţindu-le de jertfe, în care nu piereau pe altarul
zeilor decât păsări sau animale domestice mărunte…
Într-o noapte, Marina sosi agitată la conac. Nici
îmbrăţişările lui Charles nu reuşiră să-i astâmpere
tulburarea.
— Ce te munceşte? Spune-mi? o întrebă Charles
într-un târziu.
Ochii ei scăpărători, gemetele-i necontrolate, spaima
care i se citea pe faţă, îl intrigaseră. Abia după o
îndelungată şovăire, Marina hotărî să vorbească.
— Vor să te omoare, iubitule. Vor să te prindă în
cursă şi să te ucidă.
Charles încreţi sprâncenele.
— De asta te temeai? Credeam că e ceva mai grav.
Fireşte că vor să mă cureţe. De multă vreme şi-au pus
în gând să mă omoare. Vor rămâne însă cu vrerea
neîmplinită.
— Iei lucrurile prea uşor. Douăzeci de oameni, în

— 1356 —
frunte cu Cholula Tlaxco, cel mai dârz duşman al tău,
au plănuit să-ţi aţie calea în trecătoarea Panuca şi să
te ucidă.
— Prostii! De unde pot ei să ştie când am de gând să
trec pe acolo.
— Ştiu. Au cumpărat un servitor de al tău, cu preţul
unei ulcele de aur.
— Un servitor de-al meu? Eşti sigură?
— Da, da. Unul din cei patru mexicani care te
însoţesc pretutindeni.
Charles încreţi sprâncenele.
— Cholula a aflat de la servitorul cu pricina că la
sfârşitul acestei săptămâni ai de gând să pleci pentru
două sau trei zile la San Miguel de Santiago, continuă
Marina. Drumul trece prin Panuca…
— Adevărat, rosti Charles. N-ai aflat care din
servitorii mei m-a vândut lui Cholula?
— N-am putut să aflu. Oamenii din sat nu mai au
încredere în mine de când se spune că sunt roaba
stăpânului nopţii. Întâmplător, mi-au ajuns la ureche
planurile lui Cholula. Tot ce pot să-ţi spun, e că tu şi
însoţitorii tăi veţi fi ucişi până la unul, de îndată ce
veţi pătrunde în trecătoare.
— Dar servitorul…
— Va rămâne în urma ta, sub cuvânt că i s-a
desprins chinga de la şa.
Charles zâmbi ciudat.
— Aşa… M-a vândut indienilor!…
Pregătirile de drum ale lui Charles fură însoţite de
surle şi trompete. Toată lumea află că sâmbătă în zori
avea să plece la San Miguel de Santiago, escortat de

— 1357 —
zece oameni, printre care cei patru mexicani din Vera
Cruz.
Fără zgomot, Charles făcu şi alte pregătiri. Din
ordinul său, Don Porfirio postă în jurul trecătorii încă
din seara de vineri, treizeci de oameni aleşi pe
sprânceană, care să împresoare la momentul potrivit
pe indienii lui Cholula. Cei patru suspecţi nu fură
informaţi de aceste preparative.
În zorii zilei de sâmbătă, Charles porni la drum.
Gomez, Paquito, Pancho şi Zavala, mergeau la câţiva
paşi în urma lui, laolaltă cu ceilalţi servitori. Când
ajunseră la intrarea trecătorii Panuca, metisul Gomez,
fostul paracliser al bisericii Santa Prisca din Taxca,
sări de pe cal şi începu să meşterească ceva la chingă.
— Ce-i cu tine, Gomez? îl întrebă Charles, care nu-
şi pierduse din ochi servitorii.
— S-a slăbit chinga. Trebuie să o strâng puţin. Vă
ajung eu din urmă.
Un zâmbet rău urâţi gura lui Charles.
— Ţi-a slăbit chinga, ai! repetă el cu ton bizar. Îşi
oprise calul. Ceilalţi servitori îl imitaseră. Te aştept,
Gomez. Termină-ţi treaba.
Gomez se înroşi până în vârful urechilor.
— S-a rupt catarama, Senor. Am s-o prind cu o
sfoară. Nu mă mai aşteptaţi. Ar fi păcat să vă prindă
soarele pe drum din cauza mea. Ziua ameninţă să fie
foarte călduroasă.
— Vino aici! porunci Charles.
Speriat, Gomez execută ordinul.
— Încalecă!
— Chinga, Senor…

— 1358 —
 — Încalecă!
Gomez, pământiu de spaimă, puse piciorul în scară.
Se codea totuşi să se arunce în şa.
— Încalecă! porunci iarăşi Charles, scoţând pistolul
şi îndreptându-l spre servitor. Broboane de sudoare
apăruseră pe fruntea şi pe obrajii lui Gomez.
— Senor…
Privirea lui Charles era atât de cumplită, încât pe
Gomez îl trecură fiori. I se uscase limba. „Să mă fi
trădat cineva?” se întrebă el încolţit de disperare,
încălecă.
— Ai să mergi alături de mine, scrâşni Charles.
Deodată, Gomez dădu pinteni calului, care cabră la
verticală. Se răsuci în loc şi porni în galop spre
haciendă. Charles trase. Calul lui Gomez lovit în plin,
se poticni, rostogolindu-se cu călăreţ cu tot.
— Puneţi mâna pe Gomez şi legaţi-l, porunci el
servitorilor.
Detunătura pistolului fusese şi semnalul pe care-l
aşteptaseră oamenii lui Don Porfirio. Între indienii lui
Cholula, luaţi prin surprindere şi atacaţi, se încinse o
luptă scurtă, care se lichidă cu trei morţi şi un rănit
din tabăra lui Cholula. Cholula avu nenorocul să
scape neatins. Moartea prin împuşcare ar fi fost mai
uşoară decât sfârşitul pe care i-l pregătea Charles.
În vreme ce prizonierii erau împinşi ca o turmă în
josul trecătorii, Charles se întoarse spre servitorii săi.
— Pancho, Zavala şi Paquito, se adresă el celor trei
mexicani, v-am bănuit de trădare. Nu ştiam că Gomez
este vinovatul. Dacă am fi intrat în trecătoare, ne-ar fi
curăţat oamenii lui Cholula Tlaxco. Prietenul vostru

— 1359 —
Gomez ne-a vândut pe o mână de aur. Pentru vina
aceasta îşi va primi pedeapsa. Şi pedeapsa pe care am
hotărât-o este moartea. Moartea o va împărţi cu
Cholula şi cu toţi indienii acestuia. Am zis…
În ziua următoare, drumeţii înspăimântaţi văzură
de-a lungul trecătorii Panuca şaptesprezece cadavre
de indieni, spânzuraţi de ramurile copacilor. În ochii
lor larg deschişi stăteau înfipţi ţepi de cactus.
Moartea lui Gomez fusese şi mai cumplită. Pancho,
Zavala şi Paquito îl legaseră fedeleş şi sub ochii cruzi
ai stăpânului, îi turnaseră pe gât aur topit. Apoi îi
tăiaseră capul şi îl înfipseseră în vârful celui mai înalt
braţ al unui cactus candelabria…

În Mexico oamenii ştiau să tacă. Autorităţile care

anchetaseră atrocităţile din trecătoarea Panuca, găsiră
numai guri cusute, priviri impasibile şi ridicări din
umeri. Cercetările nu durară mult. Capii autorităţilor,
mai toţi gachupines, nu erau ostili măsurilor violente
de represiune, care constituiau după părerea lor o
foarte sănătoasă politică de intimidare a elementelor
vrăjmaşe dominaţiei spaniole.
În întreaga regiune de nord a Mexicului, Charles
Sunderland era mai de temut decât stăpânul iadului. I
se atribuiau puteri supranaturale. Nimeni nu-şi
închipuia cum aflase el de complotul lui Cholula.
Complotiştii fuseseră aleşi numai dintre rudele
indienilor masacraţi la mina Anahu…
Don Antonio de Yermo trimise o scrisoare
confidenţială lui Charles Sunderland, prin care îi
recomanda o oarecare moderaţie.

— 1360 —
 „Politica de intimidare a reuşit, scria adevăratul
stăpân al Mexicului, indienii sunt la pământ. Să nu
întindem însă coarda mai mult decât e necesar. Există
o lege a echilibrului. Acţiunea atrage reacţiunea.
Represiunile excesiv de severe generează contralovituri
neaşteptate. A sosit momentul să inaugurăm o politică
ceva mai îngăduitoare. Cel puţin de ochii lumii. Până
în prezent aţi fost un preţios auxiliar al
guvernământului. Nădăjduim că şi în viitor veţi
rămâne acelaşi bun prieten al ţării noastre…”
Scrisoarea era ambiguă. Don Antonio de Yermo se
pregătea să pescuiască în apă tulbure, ca şi rău
inspiratul vicerege Iturrigaray? Îi trezise oare lăcomia
aurul casei Sunderland? După câte era informat
Charles, don Antonio de Yermo, cât şi ceilalţi înalţi
demnitari ai Mexicului, în frunte cu arhiepiscopul
Lizana, primeau generoase subsidii din partea lui
Adrien de Beaulieu. Charles nu îşi bătu mult capul cu
această chestiune. Diplomaţia financiară şi manevrele
de culise nu erau specialitatea lui.
Către începutul lui august, primi o scrisoare de la
Adrien de Beaulieu care îi vestea apropiata sa vizită la
San Miguel de Santiago. Adrien urma să însoţească pe
Manuela de Valdivia care hotărâse să-şi inspecteze
neglijatele haciende din nordul Mexicului. Acesta era
numai pretextul. Vizita lui Adrien urmărea desigur alt
scop. Charles avea să-l afle la momentul oportun. Îl
bucura apropiata revedere a Manuelei. Admirând
tabloul, ajunsese să se îndrăgostească de model.
La 15 septembrie, Adrien sosi la San Miguel de
Santiago, însoţind pe Manuela de Valdivia. Din ziua

— 1361 —
sosirii acesteia, Charles n-o mai primi pe Marina. O
concedie cu brutalitate, fără să-şi motiveze hotărârea.
Cu asprimea-i caracteristică îi porunci să nu mai calce
pe la conac, adăugând că legătura lor durase destul.
Apoi o uită. Marina plecă chinuită de gelozie, între
izgonirea ei şi sosirea Manuelei de Valdivia nu era
greu de făcut o legătură. Fără îndoială, Charles era
îndrăgostit de contesă. Marina îndurase o mare
umilinţă. Dar se va răzbuna. Şi răzbunarea va fi
cruntă. Pentru Charles Sunderland, acest gringos cu
părul roşu, îşi vânduse ea neamul.
Nici o lacrimă nu umezi ochii tinerei fete. Dârză, cu
pieptul scos înainte, cu fruntea sus şi cu pumnii
strânşi, mergea în noapte printre cactuşii giganţi.
Sufletul ei era mai uscat decât pietrele colţuroase pe
care călca. Vânticelul care sufla dinspre munţi îi
mângâia faţa. Dar ea nu-i simţea răcoarea. Focul din
sânul ei nu putea fi stins nici de zăpezile veşnice de pe
Popocatepetl…

— Spania de azi, rosti Adrien de Beaulieu, nu mai e

Spania lui Carlos al IV-lea şi a lui Manuel Godoy.
Falnicul regat al Isabellei de Castillia şi al lui
Fernando de Aragon a fost redus la proporţiile unei
minuscule zdrenţe de uscat. Insula Leon. Restul ţării,
inclusiv Portugalia, e ocupată de francezi. Guvernul
acestei minuscule Spanii are nevoie de mulţi bani spre
a duce mai departe războiul împotriva lui Napoleon. Şi
de unde vrei să ia aceşti bani, dacă nu de la noi?
Concesiunea pe care ne-a acordat-o Carlos IV-a a fost
socotită oneroasă de junte. După câte sunt informat,

— 1362 —
guvernul fantomă din insula Leon vrea să pună mâna
pe aurul şi argintul nostru, înnoind procedeul lui
Iturrigaray. Cu don Pedro de Garibay şi cu
arhiepiscopul Lizana ne-am înţeles, fiindcă erau
creaturile lui don Antonio de Yermo. Din nefericire,
actualul guvern spaniol a hotărât să numească un
nou vicerege, în persoana lui don Fernando Venegas,
reprezentantul autentic al Spaniei conservatoare şi
colonialiste. Don Antonio de Yermo nu se poate
împotrivi acestei numiri. Ideea pe care el o reprezintă,
menţinerea aservirii Mexicului sub autoritatea
Metropolei, nu-i îngăduie să facă opoziţie regenţilor
din insula Leon, refuzând să accepte pe noul vicerege.
Presupun că odată cu înscăunarea lui Venegas,
puterea lui don Antonio va intra în declin. Două săbii
nu încap într-o teacă. Faţă de aceste schimbări, e
înţelept, dragă Charles, să adoptăm o politică de
expectativă. Wait and see. Dacă Venegas ne va fi
prieten, vom continua să-l sprijinim, aşa cum l-am
sprijinit pe don Antonio de Yermo şi pe fantoşele lui.
Dacă ne creează neajunsuri, facem o întoarcere de o
sută optzeci de grade şi îmbrăţişăm cauza creolilor, a
independenţei Mexicului.
Charles se scărpină în chica roşie ca flacăra.
— Mă tem că această întoarcere de o sută optzeci de
grade va fi greu de executat. Sprijinul pe care l-am
acordat lui don Antonio a fost prea făţiş, ca adversarii
lui, creolii, să mai aibă încredere în noi. Deşi nu sunt
diplomatul familiei, şi nu am nici experienţa ta,
gândesc că această bruscă schimbare de orientare ne
va căşuna mari dificultăţi.

— 1363 —
 Din ultima frază, se desprindea complexul de
inferioritate pe care i-l crease tatăl său. Richard
Sunderland dispreţuise întotdeauna inteligenţa lui
Charles.
— Evident că această schimbare la faţă nu se va
face peste noapte, zise Adrien. În primul rând să
vedem cum va acţiona Venegas. În al doilea rând, vom
căuta calea cea mai potrivită pentru a capta
încrederea creolilor, astfel ca în eventualitatea victoriei
lor, Mexicul independent să ne reînnoiască integral
concesiunea acordată-de regele Carlos.
Discuţia aceasta se desfăşura într-o patio cu o
fântână bogat sculptată şi boschete de plante exotice
înflorite. Arcadele unei galerii joase o înconjura pe cele
patru laturi, dând curţii interioare un vag aer de
mănăstire.
— Când am plecat din oraşul Mexico, Venegas era
aşteptat să sosească dintr-un moment într-altul. N-am
rămas să-i văd chipul şi nici să-i admir cortegiul. Nu
mă interesau fizionomia lui şi nici mutrele lungi ale
partizanilor lui don Antonio. Mai important era să
discut cu tine şi să pun bazele unei politici adecvate
noii situaţii. Pentru a preîntâmpina surprizele
dezagreabile, am expediat în Anglia tot aurul şi
argintul din Vera-Cruz. Tu să procedezi la fel. Să nu
păstrezi nici o uncie de aur la San Miguel de Santiago.
Toate lingourile să le expediezi într-un port pe coasta
occidentală. De preferinţă la Mazatlan, unde va fi
imediat îmbarcat pe navele noastre.
— Drumurile sunt încă nesigure, Adrien. San Miguel
de Santiago şi regiunile înconjurătoare au fost

— 1364 —
zguduite de tulburări, despre care te-am informat la
timp.
— Nu ne rămâne de ales, Charles. Organizează
convoaie puternice. Slavă Domnului, ţi-am trimis
arme şi muniţii să îndestulezi o armată.
— Riscurile sunt mari.
— Trebuie sa le facem faţă. E singura cale de urmat.
Venegas reprezintă în prezent cel mai mare pericol.
Tocmai fiindcă nu-i cunoaştem gândurile.
— Poate că dracul nu e atât de negru pe cât pare.
— Informaţiile primite din Spania ne obligă să luăm
măsuri de prevedere. N-ar fi exclus ca îndată după
intrarea sa în funcţiune, Venegas să ordone
confiscarea aurului. Trebuie să lucrăm!…
Evenimentele depăşiră însă previziunile lui Adrien
de Beaulieu. Nici el şi nici Venegas nu avură timpul
să-şi pună planurile în practică. Două zile după
intrarea în funcţiunea a noului vicerege, un preot de
ţară, Miguel Hidalgo, dezlănţui un război civil care în
câteva săptămâni avea să incendieze întregul Mexic…
Spre a-şi sărbători ziua de naştere, Manuela de
Valdivia anunţă o mare fiesta pe hacienda ei din
Durango. Motivul nemărturisit era altul. Voia să mai
descreţească fruntea lui Adrien, să-l mai smulgă din
noianul grijilor, care de la o vreme se abăteau grindină
asupra lui.
Fiesta Manuelei de Valdivia avea să fie prilej de
petrecere, dans şi praznice, atât pentru marii
hacendados din împrejurimi, cât şi pentru peonii de
pe domeniile ei. Manuela avea un principiu. Pe peoni
să-i tratezi ca pe copii. Să te ocupi de ei, să-i îngrijeşti,

— 1365 —
să le asiguri un trai bun, bineînţeles, în limita
posibilităţilor. Din când în când să le dai jucării.
Fiestas, chiolhane, procesiuni religioase, lupte de
cocoşi şi sângeroase corridas. Ca şi pe copii, să-i baţi
când se obrăznicesc. Peonul să se închine lui
Dumnezeu şi lui hacendado. Această dualitate
spirituală şi pământească deţine puterea supremă.
Preoţii şi birocraţii sunt slujitorii şi intermediarii lor –
sfinţi în carne şi oase – care trebuiesc de asemenea
respectaţi, fiindcă sunt emanaţia şi instrumentele
autorităţii supreme.
Un serviciu religios şi o procesiune monstru
deschiseră fiesta Manuelei de Valdivia. Statuia
făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare fu plimbată de
cucernicii credincioşi pe străzile negre de lume ale
orăşelului San Miguel de Santiago. Spaniolii şi indienii
se închinau cu aceeaşi fanatică evlavie.
Realizarea acestei comunităţi de credinţă fusese
posibilă datorită religiei virtual politeiste a spaniolilor,
care invocau cu aceeaşi adoraţie pe Crist, pe Sfânta
Fecioară, pe Sfântul Iacopo de Compostella, patronul
lor naţional, cât şi cohortele de sfinţi şi martiri care
populează calendarul catolic. Puterile supranaturale
atribuite moaştelor, relicvelor şi medalioanelor sfinte
nu reprezentau în realitate, decât o supravieţuire a
străvechilor rituri păgâne. Preoţii importaţi de
conquistadori sfărâmaseră idolii mexicani. Creştinaţi,
indienii nu încetaseră a fi păgâni. În locul lui
Huitzilapochtli şi a lui Texcatlipoca, venerau acum
sute de sfinţi, sau mai precis, chipurile lor cioplite în
lemn, împodobite cu nestemate, şi teoretic înzestrate

— 1366 —
cu puterea miraculoasă de a vindeca bolile şi a dirija
elementele naturii. Se schimbase doar firma.
Fetişismul rămăsese acelaşi.
Sfânta fecioară din Guadelupa era patroana
indienilor. Sfânta Fecioară de Los Remedios, adusă în
America de un ostaş al lui Cortez, simboliza dominaţia
spaniolă. Între cele două sfinte exista o rivalitate
deschisă.
Riturile religioase catolice îngăduiau indigenilor să-
şi manifeste emoţiile particulare rasei lor prin dansuri
nemaivăzute în ceremonialul creştin. Purtau căşti de
pene, coroane de flori, şiraguri de mărgele viu colorate,
măşti monstruoase şi jucau în cerc, izbind ritmic
pământul şi rotind deasupra capului lănci, săgeţi,
bâte. Mimau astfel războaiele dintre mauri şi spanioli.
Clerul catolic nimicise nenumăraţi idoli şi dărâmase
mai toate templele păgâne. Călugării franciscani se
lăudau că în mai puţin de şapte ani sfărâmaseră
douăzeci de mii de idoli. Alte zeci de mii de idoli
stăteau însă ascunşi în colibe, în adâncurile pădurilor,
în creierii munţilor, în peşteri necunoscute spaniolilor.
Din când în când, Inchiziţia ardea pe rug câte un
păgân impenitent, ori câte un eretic. Oferea acest
spectacol numai pentru edificarea masei de
credincioşi, care trebuiau să simtă tot timpul o sabie
suspendată deasupra capului.
După procesiunea religioasă, care deschisese fiesta,
urmară spectacole laice, tot atât de colorate.
Mare entuziasm stârni printre spectatori un rodeos
în care los vaqueros îşi arătară măiestria călărind cai
nestruniţi şi doborând la pământ vite, ca şi când ar fi

— 1367 —
trebuit să le însemne cu dangaua înroşită în foc. O
luptă cu tauri şi o fiesta în aer liber, cu dansuri şi
praznice îmbelşugate, la care se serviră şi iepuri fripţi,
păuni, curcani şi iguane la frigare, precum şi băuturi
tari, chica şi pulque, încheiară prima zi a serbărilor
destinate vulgului. A doua zi, urmau să se desfăşoare
întreceri de cai, lupte de cocoşi şi o nouă corrida.
În prima seară, o mare serbare fu oferită la conacul
Valdivia în cinstea nobililor hacendados din
vecinătate, cât şi a celor sosiţi din alte colţuri ale ţării.
Majoritatea invitaţilor erau creoli bogaţi. Los
gachupines erau puţini la număr. În nemăsuratul lor
orgoliu nu catadicseau să participe la petrecerile
creolilor.
Masa lungă, de două sute de persoane, servită în
marea sufragerie a conacului, oferea un spectacol
magnific. Femeile se mândreau cu bijuterii care ar fi
făcut cinste colecţiei de nestemate a Coroanei
Britanice. Bărbaţii înveşmântaţi în catifea, purtau
butoni, nasturi şi catarame de diamante, lanţuri
groase de aur şi broderii complicate.
Mâncărurile erau neîntrecute, vinurile spaniole
străvechi, iar fructele gustoase şi extrem de
decorative. Convivii mâncau, beau, râdeau, glumeau,
fără nici o grijă pentru ziua de mâine. Câţiva
hacendados aduseseră vorba despre tulburările din
Queretaro şi din regiunile învecinate. Se ştia că
Hidalgo, un obscur preot din satul Dolores, ridicase
steagul răzmeriţei şi în fruntea câtorva mii de peoni
pornise să elibereze Mexicul.
— Nu va fi acest Hidalgo mai abil decât Iturrigaray.

— 1368 —
 — Armata îl va da uşor peste cap.
— Se spune că peonii lui Hidalgo incendiază
haciendele, ucid pe spanioli, golesc temniţele…
— Eh, vorbe. Un foc de paie, care se va stinge de la
sine după câteva zile de efervescenţă.
— S-ar putea să aveţi dreptate. Totuşi…
— Nici o grijă, Peonii sunt nişte copii. Se vor cuminţi
de la sine. Toţi copii fac zburdălnicii…
— Nu trebuie să ne lăsăm luaţi prin surprindere.
— Nici să fim pesimişti.
— Senores, Senores, schimbaţi vă rog subiectul. De
ce să ne indispunem?
— Bravo! Pe altă dată preocupările serioase.
— În noaptea aceasta să bem şi să petrecem.
— Viva condesa Manuela de Valdivia!
— Viva!
— Viva, viva!
Un cor de ovaţii făcu să răsune sufrageria.
Pe bufetele largi, masive, tăvile de aur aliniate
luceau cald, împrumutând lumină din flăcările miilor
de lumânări, înfipte în lustre şi candelabre de fier
forjat. Adrien de Beaulieu era uimit de indiferenţa
acestor creoli bogaţi, care înlăturau cu un gest
preocupările neplăcute. Nedumerirea lui nu scăpă
vecinului său, un trufaş hacendado, care purta un
costum tipic mexican: jachetă de catifea brodată cu
aur, pantaloni verzi, colanţi, deschişi la genunchi şi
împodobiţi cu nasturi de aur şi cizme, cu pinteni de
argint.
— Să nu vă mire nepăsarea noastră, Senor conte.
Suntem deprinşi cu prezenţa continuă a morţii. Ţara

— 1369 —
aceasta ne-a călit cu uraganele, cu seceta, cu bolile ei
tropicale, cu cataclismele vulcanice. Moartea nu ne
înspăimântă. Ne place să o întâmpinăm cu demnitate
şi eleganţă. Când ne dăm ultimul suflu, o facem
respectând convenienţele estetice. Mirosul sângelui
din arene şi poate influenţa ancestrală a zeilor azteci
ne-au familiarizat cu imperiul lui Hades…
Invitaţii Manuelei de Valdivia petrecură până în zori.
După câteva ore de odihnă, participară învioraţi la
întrecerile de cai. Strălucirea fiestei fu brusc
întunecată de veştile rele aduse de câţiva ofiţeri din
Zacatecas, sosiţi aproape de ora prânzului, întârzierea
acestora se datora dificultăţilor întâmpinate pe drum.
Nu găsiseră cai de schimb, iar la Fresnillo, abia
scăpaseră să nu fie ucişi de o ceată de indieni beţi.
— A fost o adevărată minune că am primit
autorizaţia de a părăsi garnizoana. Comandantul
regimentului se aştepta să primească dintr-un
moment într-altul ordinul de a consemna în cazarmă
ofiţerii şi trupa.
— Situaţia e chiar atât de gravă, încât să necesite
asemenea măsuri?
— La Queretaro, Hidalgo e stăpân pe situaţie. A
arestat pe toţi spaniolii. Corregidor-ul şi o parte din
ofiţerii creoli au trecut de partea răsculaţilor. Indienii,
înarmaţi cu bâte, praştii, topoare, cuţite şi machetes,
au pornit în marş forţat spre Guanajuato…
În ziua următoare, veştile rele începură să curgă.
Agenţi ai lui Beaulieu, refugiaţi din Celaya, îl
informară că Celaya şi San Miguel căzuseră în mâinile
răsculaţilor.

— 1370 —
 — La Celaya, indienii au jefuit şi incendiat casele
spaniolilor şi ale creolilor bogaţi. Hidalgo şi-a luat
titlul de Căpitan General al Americii. Mâna lui dreaptă
e un ofiţer creol, Ignatio Allende, care a reuşit să
antreneze câteva unităţi militare. Lucrurile se
complică, Senor Beaulieu. Suntem tăiaţi de oraşul
Mexico.
Ştirile smulseră din toropeală pe mai toţi invitaţii
Manuelei. O mare parte părăsiră conacul, plecând
spre haciendele lor. Fiesta se sparse în chip jalnic.
Numai oaspeţii din vecinătate rămaseră să petreacă la
conac şi a treia noapte, potrivit programului fixat.
Pentru ei, tulburările din Queretaro erau atât de
îndepărtate, încât nu meritau atenţie. Erau
încredinţaţi că viceregele Venegas va şti să înfrângă
cetele flămânzilor neobrăzaţi…
Cina se scurse totuşi într-o atmosferă întunecată.
Oaspeţii, vreo cincizeci la număr, mâncau în silă,
beau fără poftă şi păstrau o tăcere de rău augur.
Cântecele orchestrei aduse din oraşul Mexico nu
reuşeau să împrăştie indispoziţia generală.
A doua zi, în zori, Adrien urma să plece spre
Capitală. Era hotărât să ajungă acolo cu orice risc. La
nevoie, va străbate liniile răsculaţilor. Soarta
depozitelor de aur din oraşul Mexico îl preocupa
profund. Charles îi declarase că răspunde de aurul din
San Miguel de Santiago. Şi ofiţerii din Zacatecas
plecaseră spre garnizoana lor. Un hacendado din
stânga lui Adrien, îşi duse gânditor paharul la gură.
Sorbi până la fund vinul uleios de Malaga.
— Am impresia, Senor conte, că revolta lui Hidalgo

— 1371 —
câştigă teren. De pe urma acestui descreierat,
spaniolii plătesc cu viaţa crimele conquistadorilor, ale
Inchiziţiei, ale lui Alvarado şi ale lui Nino de Guzman.
Un obscur preot din Dolores vrea să pună dintr-odată
capăt privilegiilor marilor latifundiari. Culmea ar fi să
reuşească. Revoluţia din Franţa e un exemplu
primejdios. Ne-a învăţat că un regim oricât ar fi el de
puternic nu poate rezista loviturilor populare
organizate.
La desert, un grup de invitaţi care părăsiseră de
dimineaţă conacul, îşi făcură din nou apariţia. Traşi la
faţă, plini de colb, intrară agitaţi în sufragerie.
— Ce s-a întâmplat? Aţi hotărât să petrecem
împreună a treia noapte a fiestei? îi întâmpină
Manuela.
Deşi era îngrijorată, încerca să ia lucrurile în glumă,
aşa cum se cuvine unei gazde politicoase.
— La ieşirea din San Miguel de Santiago ne-au
atacat cete de indieni înarmaţi. Am fost nevoiţi să
facem cale întoarsă. În trăsuri sunt câţiva răniţi.
Cei care luase cuvântul, era un hacendado cu barba
şi părul alb. În ciuda vârstei stătea drept ca o
lumânare. Glasul îi tremura nu de frică, ci de mânie.
— Şi pe fiica mea au rănit-o.
Manuela îşi împreună înspăimântată mâinile.
— Inez! Sper că nu e nimic grav, don Ignacio.
— Nu-mi dau încă seama. Nu e vreun medic pe aci?
— Medic?
Manuela aruncă o privire întrebătoare asupra
invitaţilor.
— Nici unul nu e medic! Noi, femeile, ne pricepem

— 1372 —
puţin să îngrijim de răniţi.
Fără să mai aştepte încuviinţarea lui don Ignacio,
ieşi în fugă din sufragerie. Ceilalţi invitaţi se ridicaseră
de la masă. Un scaun căzu cu zgomot. Abia acum
realizară liniştea mormântală care-i acoperise pe toţi
ca un linţoliu. Orchestra tăcuse. Servitorii
încremeniseră cu tăvile în mâini. Oaspeţii se priveau
cu îngrijorare. Don Ignacio îşi muşcă buzele. Cu
mândrie tipic spaniolă salută pe convivi.
— Regret că v-am tulburat cina. Vă cer iertare.
Cu paşi lenţi, ca de procesiune, părăsi la rândul său
sufrageria.

În noaptea aceea se înapoiară şi alţi oaspeţi, printre

care şi ofiţerii din Zacatecas. Doi dintre ei erau răniţi.
În privirile tuturor se citea o uimire nemărginită. Nu le
venea să creadă că indienii, aceşti copii vârstnici,
cutezaseră a se răzvrăti împotriva stăpânilor lor fireşti.
„S-a răsturnat lumea. Robii au ridicat capul. Suntem
încercuiţi. Încercuiţi de nişte desculţi…”
Aproape de miezul nopţii sosi un agent al lui Pat
O’Brien. Transpiraţia îi pătrunsese prin stofa
vestonului colbuit. Gâfâia ca după o cursă
îndelungată, nebunească, disperată. În ochii lui se
citea o spaimă dementă, ca şi când ar fi dat ochi cu
moartea. Tremura. Buzele îi erau vinete. Bolborosea
cuvinte neînţelese şi se clătina ca un om beat.
Adrien îi oferi un pahar cu vin tare. Curierul îl dădu
peste cap dintr-o înghiţitură.
— Mai vrei unul?
— Mulţumesc, bâigui el, după ce se mai linişti. Cred

— 1373 —
că mi-ar prinde bine.
Zâmbi. Un zâmbet palid, trist, care abia lăsa să i se
vadă dinţii albi.
— Cum te cheamă? îl întrebă Adrien surâzându-i şi
bătându-l uşor pe umăr.
— David. David O’Neil.
— American?
— Da. O’Neil aspiră adânc. Viu din partea lui Mr.
O’Brien. Vă aduc veşti. Mr. O’Brien mi-a încredinţat şi
o scrisoare recomandându-mi să o distrug dacă sunt
prins.
— O mai ai?
— Nu. Am distrus-o. Aproape de Fresnillo, unde am
căzut în mâinile indienilor.
— Aha. Îi cunoşteai conţinutul?
— Da. Aurul din oraşul Mexico e în siguranţă. Mr.
O’Brien a luat măsuri să-l transporte la Vera Cruz. Se
crede că oraşul Mexico va cădea în curând în mâinile
rebelilor.
Charles se apropie de curier.
— Situaţia e atât de serioasă?
— Guanajuato a fost cucerit de rebeli. Spaniolii,
autorităţile şi o parte din creolii bogaţi s-au baricadat
într-o mare clădire, Alhodinga de Granadidos, folosită
până atunci pentru depozitarea grânelor. Cu artileria
de care dispuneau au tras asupra indienilor până şi-
au terminat muniţiile. Indienii, fără să ţină seama de
ghiulelele care-i secerau cu sutele, ripostau cu
praştiile lor rudimentare.
— Întocmai ca şi aztecii lui Cuauhtemac, interveni
un hacendado în care Adrien recunoscu pe creolul

— 1374 —
care-i vorbise despre nepăsarea mexicanilor în faţa
morţii.
— Un miner din Guanajuato s-a strecurat printre
gloanţe, până la poarta clădirii, dându-i foc, istorisi
O’Neil. Pe urmele lui, indienii au năvălit în Alhodinga
ucigând pe toţi spaniolii, fără deosebire. Apoi au jefuit
prăvăliile, cârciumile şi casele bogătaşilor. A doua zi
au cucerit oraşul Valladolid.
Expunerea sumară, seacă, era mai impresionantă
decât cele mai ample comunicate de război.
— Şi noi suntem izolaţi aci! rosti Adrien. Dacă spre
sud drumurile sunt tăiate, să folosim o rută ocolită.
Prin nord, sau spre vest. N-o să aşteptăm aici sfârşitul
războiului. Să organizăm detaşamente care să
cerceteze celelalte căi de acces.
Propunerea lui fu imediat acceptată. Orice formulă
era preferabilă inacţiunii. În afară de cei şaizeci de
invitaţi şi de cei două sute de oameni ai lui don
Porfirio Pacardo, intendentul haciendei, Charles
Sunderland se putea bizui pe optzeci de oameni. Dacă
adăugau la acest număr şi pe cei două sute de
supraveghetori ai minelor din regiune, ar mobiliza
cinci sute şaizeci de bărbaţi valizi. Cu armamentul
modern de care dispuneau, ar rezista cu succes unei
armate de răsculaţi superioară la număr. Această
trecere în revistă a forţelor de apărare îşi dovedi în
curând utilitatea. Detaşamentele plecate în
recunoaştere, se înapoiară cu veşti îngrozitoare.
În Zacatecas, indienii se ridicaseră în masă. Un
călugăr, Herrera, luase conducerea indienilor din San
Luis Potosi. Călugărul îşi ilustrase însuşirile militare,

— 1375 —
cucerind în câteva zile întreaga provincie. În Jalisco,
un ţăran analfabet Torres, cucerise în fruntea peonilor
săi, Guadalajara. Sonora, Nueva Leon, Texas, căzură
pe rând în mâinile rebelilor. În mai puţin de o lună,
viceregele Venegas pierdu Centrul şi Nordul Mexicului.
În Sud, prima scânteie a insurecţiei se aprinse în
munţi, în apropiere de Acapulco…
Rebelii luau cu asalt oraşele, ucideau pe spanioli,
ori îi aruncau în temniţe şi le confiscau bunurile.
Păstorii de turme, contrabandiştii, briganzii, bântuiau
călări las sierras, atacând haciendele, capturând
convoaiele care transportau aur şi argint şi caravanele
cu mărfuri ale neguţătorilor gachupines.
În teritoriile ocupate de rebeli, Hidalgo restitui
indienilor pământurile însuşite ilegal de marii
hacendados. Scuti de impozite pe săraci şi împărţi
turmele de pe domeniile spaniolilor şi creolilor bogaţi.
Această politică de justiţie socială, menită să-i atragă
masele largi ale populaţiei, exasperă pe los
gachupines, care hotărâră să reziste până la ultimul
om.
Hacienda Manuelei de Valdivia rămăsese o oază de
linişte într-o mare de flăcări. Minerii şi peonii,
intimidaţi de represiunile sălbatice ale lui Charles
Sunderland, nu îndrăzneau să atace vizuina lupilor.
Dar forţele lor se organizau. Ciocnirea era inevitabilă.
Faţă de iminenţa pericolului, Charles renunţă să mai
asigure paza minelor. Supraveghetorii fură rechemaţi
la hacienda. Puţini însă se prezentară la apel:
patruzeci şi trei, din cei două sute, pe care se bizuia
Charles. Restul dispăruseră fără urmă. Minerii

— 1376 —
începuseră să-şi facă dreptate.

O problemă grea se punea pentru Adrien de

Beaulieu şi pentru Charles Sunderland. O problemă
rămasă până atunci nerezolvată. Ce era de făcut cu
aurul şi argintul depozitat în San Miguel de Santiago?
Era evident că lingourile vor trezi interesul bandelor
lui Hidalgo, avide de bani necesari achiziţionării de
armament din străinătate. Nici briganzii care bântuiau
provinciile învecinate nu vor rezista tentaţiei.
Adrien era perplex. Să lase aurul la San Miguel de
Santiago, unde era păzit de vreo patruzeci de oameni
bine înarmaţi, sau să-l aducă la conac? Dacă-l lăsa în
oraş, soarta îi era pecetluită. Indienii răsculaţi ar fi
exterminat pe cei patruzeci de oameni. Dacă încercau
să-l transporte la conac, convoaiele puteau fi atacate
în trecătoarea Panuca. În cazul că transportul ar fi
fost efectuat cu succes, conacul ar fi devenit un
obiectiv obligat, atât pentru rebeli, cât şi pentru
briganzi. Charles opinase pentru aducerea aurului.
— Şi într-un caz şi într-altul, hacienda va fi atacată.
De ce să nu ne folosim atunci şi de cei patruzeci de
gardieni ai aurului. Totodată, punem la adăpost şi
lingourile.
Punctul lui de vedere triumfă. Uneori, Charles ştia
să fie convingător. Adrien, care se temuse să nu o
expună pe Manuela unui pericol sporit, fusese
potrivnic acestei soluţii. Avusese o discuţie furtunoasă
cu Charles, care într-o explozie de furie, îl învinuise de
laşitate. Adrien se îngălbenise. Ripostase:
— Nimeni nu m-a învinuit până acum de laşitate. Te

— 1377 —
las să procedezi cum vei crede de cuviinţă.
Responsabilitatea acestui act nesăbuit cade însă pe
capul tău.
Ieşise apoi din cameră, trântind uşa. Acceptase
formula lui Charles fiindcă nu voia să fie acuzat că şi-
a neglijat îndatoririle. Potrivit planului lui Charles,
aurul urma să fie transportat de două convoaie.
Primul avea să fie dirijat de el personal. Al doilea de
don Porfirio.
Manuela de Valdivia nu se împotrivise. Invitaţii ei,
care îşi prelungiseră fără voie şederea la conac, nu
fuseseră întrebaţi. Un călugăr sosit din San Miguel de
Santiago anunţă că oraşul era în fierbere. Indienii
circulau în grupuri compacte, ameninţând pe spaniolii
zăvorâţi în casele lor. Garnizoana, alcătuită dintr-o
companie de puşcaşi, era consemnată în cazarmă.
Burghezii înstăriţi şi neguţătorii tremurau. Se zvonise
că faimosul bandit Rafael Iriarte năvălise cu bandele
sale în San Luis Potosi. Sub pretext că opera sub
ordinele lui Hidalgo, masacrase pe Los gachupines, pe
creolii bogaţi şi pe neguţători, fără deosebire de
apartenenţă politică. Jefuise apoi metodic casă după
casă. Ridicase tot ce găsise de preţ, începând cu vasele
sfinte de aur din altarul catedralei. Localnicii care
îndrăzniseră să se opună fuseseră împuşcaţi. Trei zile
bandiţii jefuiseră, violaseră, benchetuiseră. Într-a
patra, dispăruseră fără urmă. Când detaşamentele de
rebeli ale lui Hidalgo sosiseră, spre a face ordine, nu
mai găsiseră urmă de bandiţi.
Care oraş va veni la rând? Charles râse de temerile
călugărului. În San Luis Potosi apărătorii fuseseră

— 1378 —
lipsiţi de arme. După ce cucerise oraşul rebelul
Herrera le confiscase, trimiţându-le şefului său
Hidalgo. În felul acesta, bandiţii nu întâlniseră
rezistenţă. La San Miguel de Santiago se schimba
situaţia. Aveau arme destule. Garnizoana rămăsese
intactă. Iriarte nu va îndrăzni să-şi arate faţa.
Charles efectuă primul transport de aur. O sută de
oameni înarmaţi îi escortă convoiul. Încercă oarecari
emoţii când străbătu trecătoarea Panuca. Dar operaţia
se încheie cu bine. Charles se înapoie triumfător la
conac. Dăduse o lecţie timoratului său cumnat, care
părea să fie preocupat numai de soarta Manuelei.
Charles va avea grijă să-şi informeze tatăl la timpul
potrivit asupra comportării lui Adrien. Mr. Richard
Sunderland va avea prilejul să constate că dispreţuitul
său fiu merita mai multă încredere decât prea
lăudatul conte de Beaulieu. Între cei doi cumnaţi
relaţiile se înăspriseră. Nu-şi vorbeau decât în
chestiuni de serviciu şi atunci cu ton foarte ridicat.
Charles se răzvrătise pe faţă împotriva autorităţii lui
Adrien. Şi cum gărzile haciendei erau alcătuite din
oamenii săi, lui îi revenea ultimul cuvânt.
În ziua de 10 octombrie, don Porfirio însoţit de
cincizeci de oameni plecă la San Miguel de Santiago,
pentru a asigura paza celui de al doilea transport de
aur. La 11 octombrie, către ora prânzului, aurul
trebuia să parvină la conac.
În dimineaţa aceea, cerul se acoperi de nori.
Trecuseră şase ani de când nu mai căzuse picătură de
ploaie pe pământul încins. Vegetaţia se uscase. Numai
cactuşii rezistau eroic. Charles se plimba nervos pe

— 1379 —
esplanada din faţa conacului. Aştepta sosirea
convoiului. În ciuda bravadei sale era asaltat de
temeri. Către orele unsprezece din zi, se urcă pe
culmea zidului de împrejmuire a grădinii. Cu o lunetă
încercă să scurteze zările. Pânzele de aer înfierbântate
tremurau împiedicând vederea. Deodată, norii se
sparseră şi soarele apăru la zenit.
Spre trecătoarea Panuca, un miraj năstruşnic înălţa
culmi albastre de munţi, ale căror poale se scăldau în
apele limpezi ale unui lac, lucios ca o pânză de
mercur. Deodată, se auziră dintr-acolo detunături de
armă. La început rare, apoi îmbulzite, răpăitoare ca
grindina. Zece minute dură duelul, apoi se aşternu
liniştea. Livid, Charles mobiliză douăzeci de oameni cu
care se avântă călare spre trecătoare. Adrien, care
urmărise scena, zâmbi: „Imbecilul nu e lipsit de curaj.
Temeritatea lui ne va costa însă scump”.
Era ora prânzului. Ora la care don Porfirio urma să
intre cu convoiul în curtea conacului. Dar convoiul
întârzia să apară la orizont. Nu se zărea nici ceata lui
Charles. Abia către ora unu, Charles se înapoie la
conac, în fruntea unui jalnic cortegiu alcătuit din
oamenii săi, care cărau pe crupa calului câte un rănit
mânjit de sânge şi ţărână. De convoi, nici urmă.
Charles descălecă în faţa scării. Adrien, însoţit de
câţiva oaspeţi, îl aştepta grav şi tăcut.
— Pancho, strigă Charles pe unul din oamenii săi,
arată acestor Senores ce ai găsit!
Indianul Pancho descălecă. Purta în mâna stângă o
basma pătată de sânge, în care împachetase un obiect
rotund. Pancho urcă legănat scările, apoi desfăcu

— 1380 —
basmaua, lăsând să cadă la picioarele privitorilor
îngroziţi, capul decapitat al lui don Porfirio. Ochit erau
căscaţi într-o expresie de nemărginita groază. Obrajii
şi buzele supte de sânge, părul răvăşit, beregata
sfâşiată, ofereau un spectacol de panopticum.
— Arată-le tot, Pancho! porunci Charles întunecat.
Să ştie ce ne aşteaptă, adăugă el cu sălbăticie.
Pancho scoase de la brâu o basma albă, pe care
începu să o desfacă tacticos.
— Am găsit-o lângă capul lui don Porfirio.
Pe basmaua despăturită, scria cu litere de sânge,
stângaci meşterite:

„Aşteptaţi-mă. Sosesc.
Rafael Iriarte.”

Se lăsase noaptea. Întunecarea bruscă luase locul

soarelui, aşa cum se întâmplă la tropice. O linişte
adâncă, de mormânt, pogorâse asupra conacului. Ai fi
zis că în clădirile acoperite de linţoliul nopţii nu se afla
suflet de om. Nici o luminiţă la ferestre. O hienă râse
strident şi macabru în tăcerea grea a nopţii. Se auzi şi
nechezatul nervos al unui cal. Apoi liniştea se aşternu
iarăşi.
Cerul era spuzit de stele strălucitoare, limpezi şi
atât de joase, încât s-ar fi crezut că pot fi nimerite cu o
aruncătură de băţ. Împotriva aparenţelor, conacul nu
era adormit. La fiecare fereastră stătea de strajă câte
un om, cu arma pregătită de tragere. Fanfaronada lui
Rafael Iriarte îşi făcuse efectul. Toţi aşteptau marea
ciocnire.

— 1381 —
 Apărătorii conacului erau puţini la număr. Misiunea
nereuşită a lui don Porfirio se soldase cu grele pierderi
omeneşti. Cincizeci de oameni, la care se adăugau
patruzeci şi şapte de gardieni ai depozitului de aur din
San Miguel de Santiago. Dintre cei două sute de
supraveghetori pe care contase Charles, numai
patruzeci şi trei răspunseseră la apel. Pe lângă aceştia,
cei o sută de oameni ai săi şi cei treizeci de servitori ai
conacului, singurii care nu dezertaseră, totalizau o
sută şaptezeci şi trei de apărători, la care se adăugau
la sfârşit, cei şaizeci de invitaţi ai Manuelei de
Valdivia. Mai toţi erau trăgători pricepuţi. Dar ce
contau aceştia în faţa miilor de oameni ai lui Iriarte?
Sfârşitul tragic al asediaţilor din Alhodinga îi
edificase asupra soartei care li se pregătea dacă aveau
să cadă în mâinile brigandului. Nu le rămânea decât
să reziste până la ultimul. Altă alternativă era exclusă.
„Mexicanii sunt deprinşi să întâmpine cu eleganţă şi
demnitate moartea.” Fraza aceasta ajunsese să-l
obsedeze pe Adrien. Apărătorii conacului afişau un
calm şi o nepăsare totală.
Adrien îşi verifică pe pipăite arma şi muniţia.
Liniştea aceasta ameninţătoare era impresionantă. În
viaţa sa, Adrien trecuse, prin momente grele. Revoluţia
din Franţa şi expediţia din Saint-Domingue îl puseseră
adeseori faţă în faţă cu moartea. Dar niciodată nu-i
simţise prezenţa ca acum. Era un presentiment?
O umbră se opri lângă el.
— Adrien, vreau să-ţi vorbesc.
Recunoscu glasul lui Charles, deşi rostirea era abia
şoptită. De la moartea lui don Porfirio nu mai

— 1382 —
schimbaseră nici un cuvânt. Adrien nu-i ierta lui
Charles că îl învinuise de laşitate.
— Îmi dau seama că am greşit, Adrien. Din cauza
încăpăţânării mele am pierdut aproape o sută de
oameni. Iar aurul adus la conac e o tentaţie în plus
pentru Iriarte. Iartă-mă Adrien.
Beaulieu nu întoarse capul. Continua să privească
pe fereastră câmpia vastă, peste care bolta înstelată
arunca o lumină palidă.
— Mă auzi, Adrien?
Charles se ruga ca un copil răzgâiat, care după ce s-
a izbit cu capul de pragul de sus, apucă să-l vadă şi
pe cel de jos.
— Tu nu ai fost laş, Adrien. Eu am fost laş.
Abia acum Beaulieu îl privi în ochi.
— Ce vrei să spui?
— Ieri, când am alergat cu oamenii mei în ajutorul
lui don Porfirio… N-am îndrăznit să urmăresc pe
bandiţii lui Iriarte, care se îndepărtau cu caravana de
aur. Erau prea mulţi. Peste o mie…
— În cazul acesta, n-ai fost laş, grăi Adrien. Îi era
milă de disperarea lui Charles.
— Ba da, am fost un laş. Trebuia să-i urmăresc, să-i
provoc la luptă. Cavalereşte…
— Nu ne aflăm pe vremea cavalerilor feudali.
— Eşti generos, Adrien. Vrei să-mi minimalizezi
greşeala. Trebuia să-mi asum în întregime
responsabilitatea pe care mi-o luasem trecând peste
dispoziţiile tale. Să încep lupta şi să pier…
— Ridicol. Ce-am fi folosit dacă te-ar fi decapitat şi
pe tine.

— 1383 —
 Charles înghiţi în sec.
— Crezi că mi-ar fi retezat şi mie capul?
— N-am făcut decât o presupunere. Probabil că aşa
se comportă Iriarte cu căpeteniile vrăjmaşilor săi.
— Poate că ai dreptate…
În curtea interioară se auzi un zgomot înfundat de
copite. După fuga sclavilor şi a majorităţii servitorilor,
caii fuseseră aduşi în patio spre a fi puşi în siguranţă.
— Ce crezi, Adrien, scăpăm cu viaţă?
— Ştiu eu?
— N-aş vrea să mor. Sunt încă tânăr.
Adrien râse uşor. Un râs în care fără voia lui se
desluşi o nuanţă de batjocură.
— Mă dispreţuieşti, nu-i aşa? şopti Charles.
— Nu… Iau pe fiecare om aşa cum e.
— Eşti filozof, Adrien. Poate vârsta…
Beaulieu zâmbi iarăşi. Îi părea ciudat să i se
vorbească de vârstă. La treizeci şi doi de ani nu se
considera bătrân.
— Tu nu regreţi nimic? continuă Charles după o
pauză.
— Nu am ce regreta. Mi-e teamă doar pentru
Manuela. N-aş vrea să i se întâmple ceva.
Maşinal, mânui iarăşi trăgaciul armei.
— Charles, aş vrea să-ţi cer o favoare.
— Orice, rosti Charles cu grabă. Cere-mi, dacă vrei,
şi viaţa.
— Dacă mi se întâmplă ceva, să ai grijă de Manuela.
Charles râse, ca şi când ar fi vrut să-şi încurajeze
cumnatul.
— Nu ţi se va întâmpla nimic, Adrien. Ai să trăieşti

— 1384 —
până la adânci bătrâneţe.
— Îmi făgăduieşti că vei face imposibilul pentru
Manuela?
— Îţi făgăduiesc, rosti solemn Charles.
Îi părea ciudat, că în momentele acestea cruciale,
Adrien nu-i vorbea de Georgina, ori de copiii săi. Un
coiot urlă în depărtare.
— Vreun semnal? se întrebă Adrien. Se adresă din
nou cumnatului său. Ocupă-te de butoiaşele cu praf
de puşcă. Să nu se întâmple o nenorocire.
— Nici o grijă, Adrien. Apropo, să nu uit. Am
comunicat oamenilor mei că tu ai preluat conducerea.
Charles se îndepărtă. „Fuge de răspundere, se
întrebă Adrien, sau îşi regretă greşeala?” Îi făcea totuşi
plăcere că i se recunoştea autoritatea. Două umbre se
apropiară fără zgomot.
— Eu sunt, Pancho, senor, rosti un glas grotesc, cu
tonuri de falset. Paquito şi cu mine suntem agenţii
dumneavoastră de legătură. Senor Sunderland a dat
dispoziţie ca toată lumea să execute ordinele
dumneavoastră. Porunciţi!
Adrien avu senzaţia că e prins într-un vârtej care-l
înălţa pe culmi nebănuite. Era ca o beţie de
marijuana. Îi crea o stare de exaltare bizară. În
momente de criză, tot lui i se adresau oamenii. Va fi
demn de încrederea lor.
— Bine Pancho. Rămâi lângă mine. Tu, Paquito,
pofteşte pe Senor Sunderland şi pe invitaţii senorei
contese la o consfătuire de război. Să se adune cu toţii
în camera cea mare, care răspunde în patio. Acolo
putem face lumină fără a fi văzuţi de afară.

— 1385 —
 Porunca lui Adrien fu executată. Oaspeţii Manuelei
de Valdivia îi acceptară conducerea, deşi printre ei se
numărau foşti militari, ofiţeri activi, mari hacendados
şi personaje cu suprafaţă politică. Era firesc să fie de
acord cu această orânduire, din moment ce marea
majoritate a apărătorilor conacului era alcătuită din
personalul casei Sunderland. După primirea
mesajului lui Iriarte, cei mai mulţi servitori ai
Manuelei de Valdivia şi ai oaspeţilor se topiseră pe
nesimţite. Preferaseră să îngroaşe rândurile indienilor
şi metişilor lui Iriarte, decât să-şi verse sângele pentru
nişte creoli trufaşi, care nu se pricepuseră niciodată
să le câştige devotamentul.
Adrien îşi împărţi oamenii în patru detaşamente de
câte cincizeci de oameni. Restul de treizeci şi cinci
aveau să alcătuiască rezerva. Primul detaşament era
comandat de Charles Sunderland, al doilea de don
Ignacio Saltillo, hacendado şi fost colonel activ, al
treilea de maiorul Vincente Corona, iar ultimul de
colonelul José Escobedo.
Rezerva rămase la dispoziţia lui Adrien. Consiliul de
război dură până în zori. Totul fu pus la punct. Adrien
avea cap de organizator. Până şi militarii de carieră
rămaseră surprinşi de limpezimea şi pătrunderea cu
care judeca situaţia. Soluţiile lui nu sufereau critică.
Când cerul prinse să se arginteze spre soare-răsare,
observatorii semnalară mişcări compacte de oameni la
câţiva kilometri de conac.
— Bandele lui Iriarte îşi ocupă poziţiile, rosti Adrien.
Începe balul.
Don Ignacio Saltillo, care se afla lângă Beaulieu,

— 1386 —
cerceta printr-o lunetă mişcările inamicului.
— Suntem împresuraţi, spuse el. Iriarte dispune de
forţe considerabile. După aprecierile mele, are sub
comanda lui cel puţin patru mii de oameni.
— Cred că s-au alipit bandelor lui şi peonii din
împrejurimi.
— Tot ce se poate.
Don Saltillo duse iarăşi luneta la ochi.
— Are şi câteva sute de călăreţi. Iriarte ne va da
serios de lucru.
— V-aţi aşteptat la o simplă ciocnire cu o bandă pe
care să o punem pe fugă după un scurt schimb de
focuri? zâmbi Adrien.
— În orice caz, nu mă aşteptam să avem de-a face
cu o armată. Să nădăjduim că tâlharii sunt prost
înarmaţi.
Până la ora prânzului, Rafael Iriarte îşi desfăşură
forţele pe colinele şi câmpia înconjurătoare. Profitând
de răgaz, Adrien ordonă detaşamentului comandat de
maiorul Vincente Corona să dea foc clădirilor situate
în afara incintei conacului. În câteva minute,
grajdurile, magaziile, casele sclavilor şi ale servitorilor,
aprinse în cele patru colţuri, începură să ardă,
înălţând spre cer o coloană de foc şi de fum, dreaptă
ca o imensă lumânare. Adrien explică măsura sa
şefilor de detaşamente.
— Am dat foc clădirilor, fiindcă nu le-am fi putut
apăra. Dacă ar fi fost cucerite de oamenii lui Iriarte, ar
fi constituit pentru ei o poziţie cheie. Putem lupta cu
oarecare sorţi de succes, numai dacă pământul e ras
în jurul conacului. La adăpostul zidurilor lui, vom

— 1387 —
rezista un timp îndelungat, provocând pierderi grele
bandelor.
De pe o înălţime, Rafael Iriarte, înconjurat de
locotenenţii săi urmărea gânditor progresele
incendiului.
— Los gachupines nu sunt proşti, rânji el. Ştiu să se
apere. Dar unul e Rafael Iriarte…
Ochii pătrunzători de linx, mustaţa neagră şi
lucioasă, cernită parcă, obrazul măsliniu, buzele
cărnoase, curbate într-un zâmbet rău, dădeau
obrazului său o expresie de voluptuoasă cruzime.
Iriarte era replica fidelă a lui Charles Sunderland, pe
care îşi promisese să-l întreacă în sălbăticie.
În preajma şefului se aflau, în afară de locotenenţii
săi, căpeteniile, câtorva sate din împrejurimi, care se
învoiseră a lua parte cu oamenii lor la nimicirea
cuibului de năpârci de pe hacienda Valdivia. Şi minerii
din regiune se înrolaseră sub comanda lui Iriarte.
Aveau de încheiat o veche socoteală cu stăpânii
haciendei şi cu vulpoiul cu păr roşu.
Şi Rafael Iriarte fusese miner. Pe spinarea lui se
desluşeau încă urmele cicatrizate, lăsate de
harapnicele supraveghetorilor. Dar el era plămădit din
alt aluat decât indienii fatalişti şi blânzi care lucrau în
mine. Într-o seară, înjunghiase doi supraveghetori beţi
care dăduseră buzna în colibă pentru a-i batjocori
nevasta, o femeie tânără şi frumoasă. Apoi luase
drumul munţilor. Lupta ilegală era singura cale
deschisă peonilor care nu mai voiau să îndure tirania
stăpânilor şi a slugilor acestora.
Rafael Iriarte era inteligent şi întreprinzător. În

— 1388 —
câţiva ani, ajunsese şeful celei mai puternice bande de
peoni răzvrătiţi. De atunci, plătise multe poliţe. Los
gachupines se temeau de el ca de dracul. Pentru
prinderea lui organizaseră nenumărate potere.
Zadarnic. Iriarte era acolo unde nu-l căutai. Revolta
lui Hidalgo îi îngăduise să-şi lărgească câmpul de
activitate. Nenumăraţi spanioli muşcaseră ţărâna,
înjunghiaţi de Rafael Iriarte, care săvârşea singur
acest rit, continuând tradiţia sacrificiilor sângeroase
aduse zeilor azteci. Charles Sunderland era primul
gringos căruia Iriarte îi jurase pieirea. Când acesta
văzu flăcările care mistuiau clădirile servitorimii
haciendei îl fulgeră o idee.
— La adăpostul perdelei de fum să dăm un atac. O
să aflăm astfel pe ce forţe se bizuie los gachupines şi
frumoasa contesă.
Atacul-sondă fu pornit cu trei sute de oameni. Atâta
timp cât înaintară feriţi de paravanul de foc şi fum al
incendiului, nu li se întâmplară nimic. După ce-l
ocoliră, ieşind pe câmpul deschis, măturat de tirul
armelor apărătorilor, o violentă rafală de împuşcături
le zăgăzui mersul. Căzură douăzeci de oameni. Iriarte
nu stărui să continue atacul. Ştia ce avea de făcut.
Asediaţii dispuneau de o putere de foc impresionantă.
Zidurile înconjurătoare ale curţii conacului erau
anevoie de escaladat în timpul zilei. Noaptea se putea
însă face o încercare.
Prima zi se scurse, fără ca asediatorii să fi dezlănţuit
un nou atac. În conac, Adrien îşi desăvârşise planul
de apărare. Nu lăsase nici o ipoteză nestudiată.
Sfaturile ofiţerilor îi fuseseră de folos. Pregătirile de

— 1389 —
luptă continuau şi de o parte şi de alta.
Adrien prevăzuse un asediu lung. Stabilise raţii de
hrană, deşi proviziile erau îndestulătoare. Un puţ din
interiorul curţii le asigura apa de băut. Se lăsă
noaptea. Un cercetaş trimis în ajun la San Miguel de
Santiago le adusese zvonul că în apropiere de
Guanajuato se desfăşura o bătălie cumplită între
rebelii lui Hidalgo şi trupele guvernamentale. După
câte se ştia în oraş, spaniolii erau stăpâni pe situaţie.
În San Miguel de Santiago, indienii puseseră în mod
practic stăpânire pe oraş. Compania de puşcaşi,
menită să asigure ordinea, era virtualmente asediată
în cazarmă. Nu se schimbaseră încă focuri. Era însă
evident că soldaţii nu vor putea veni în ajutorul
conacului Valdivia fără a sparge cercul de indieni,
surprinzător de bine înarmaţi.
Aproape de miezul nopţii, Iriarte declanşă primul
mare atac. Două mii de oameni, precedaţi de genişti
cu scări de asediu, meşterite în timpul zilei, se
apropiară fără zgomot de zidurile curţii conacului pe
care nădăjduiau să le escaladeze. Noaptea fără lună
era favorabilă unei lovituri prin surprindere.
Vigilenţa asediaţilor nu se dezminţi. Când oamenii
lui Iriarte ajunseră la circa douăzeci de metri de
ziduri, se dezlănţui un foc ucigător. Apărătorii
hanciendei dispuneau de muniţii din belşug. Îşi
permiteau luxul să nu facă economii. Indienii lui
Iriarte nu cedară, deşi cădeau cu zecile. Străbătură în
pas alergător distanţa până la împrejmuirea
conacului. Rezemară scările de ziduri şi cu
impetuozitate fanatică porniră să escaladeze zidurile

— 1390 —
groase, în vreme ce trăgătorii de elită ţinteau siluetele
apărătorilor profilate pe parapete.
Indienii izbutiră să se caţere pe culmea zidurilor,
unde se încinse o încrâncenată luptă corp la corp. Cu
preţul unor eforturi disperate, apărătorii respinseră
elementele înaintate ale lui Iriarte. Indienii ucişi se
prăvăleau peste cei care urcau pe scări, antrenându-i
în cădere. O jumătate de oră dură lupta. Iriarte ordonă
apoi retragerea.
Bilanţul primei zile de luptă se încheia cu pierderi
grele pentru ambele tabere. Culmea zidurilor era
presărată cu cadavre. Indieni şi creoli, înfrăţiţi în
aceeaşi cumplită moarte, zăceau claie peste grămadă,
înapoia parapetului mânjit de sânge şi cioplit de
gloanţe. În josul unei scări de piatră, pe care
încremeniseră într-o supremă încleştare asediaţi şi
asediatori, don Ignacio Saltillo descoperi trupul lui
Adrien de Beaulieu, care palpita încă. Abia respira.
Doi brancardieri îl transportară în conac.
Amuţită de durere, lividă, cu ochii mari, nedumeriţi,
Manuela de Valdivia îl instală în patul ei. Sângele care
se scurgea dintr-o rană adâncă, deschisă în partea
stângă a pieptului, făcu o pată mare pe pernele şi
cearşaful de mătase. Adrien horcăia, fără să-şi fi
recâştigat cunoştinţa. Dona Elvira Saltillo şi dona Inez
de Castro, care posedau vagi noţiuni de medicină, îi
tăiară haina şi cămaşa, îi spălară rana şi îl pansară.
Nu-şi făceau însă iluzii. Glontele pătrunsese în
plămân, sfârtecându-l. Nici o intervenţie chirurgicală
nu l-ar fi putut salva. Umbrele morţii pluteau pe
chipul lui pământiu.

— 1391 —
 După ce îşi făcură datoria, cele două femei plecară
la alţi răniţi. Manuela rămase singură cu Adrien. Cu
mâinile încrucişate pe piept, îl privea cu o expresie de
consternată surprindere. Nici acum nu era în stare să
înţeleagă adevărul.
Deodată, o cuprinse o disperare nemărginită,
sălbatică. Se aruncă la picioarele patului şi zguduită
de plâns, îmbrăţişa genunchii lui Adrien. Nu concepea
să-l piardă. Mintea ei refuza să admită despărţirea. Cu
fruntea rezemată de dosul mâinii lui, se ruga fierbinte
de Sfânta Fecioară să i-l cruţe…
Afară se lăsase iarăşi liniştea.
Dacă nu l-ar fi avut pe Adrien în faţă, mărturie a
luptelor cumplite care abia se terminaseră, ar fi putut
crede că totul nu era decât o plăsmuire a minţit ei.

Zorile o găsiră prosternată la picioarele unei statui

de lemn a Sfintei Fecioare cu Iisus în braţe. Tonurile
de roşu, verde smarald şi aurul care învăluiau într-o
magnifică policromie veşmintele Maicii Domnului,
străluceau şi mai viu în lumina împrăştiată de două
candelabre de aur masiv. Splendoarea acestor piese,
expresia de o blândeţe angelică a sfintei, jocul de
umbre şi lumini, scoteau şi mai mult în evidenţă
sobrietatea şi gravitatea tipic spaniolă a mobilelor
grele, cu linii simple, a pardoselii de marmură verde, a
pereţilor goi, monastici.
În liniştea impozantă, de catedrală, se auzea numai
glasul Manuelei de Valdivia, care recita cu exaltare
rugăciunea muribunzilor. Se ruga nu numai pentru
Adrien, care agoniza în camera alăturată, ci şi pentru

— 1392 —
ceilalţi apărători ai conacului, pe care moartea nu va
întârzia să-i acopere cu giulgiul ei. Toţi erau
condamnaţi. Rezistenţa disperată nu făcea decât să le
prelungească agonia. Când soarele auri grilele de fier
forjat de la ferestre, se dezlănţui iarăşi grindina
împuşcăturilor. Manuela ridică încet fruntea. Ochii
erau încercănaţi, obosiţi, obrazul palid, buzele lipsite
de sânge. Rafalele de împuşcături se înteţeau. Pe
coridor se auzea zgomot de paşi. Se ridică anevoie în
picioare. Genunchii îi amorţiseră. O durea şira
spinării. Toată noaptea se rugase. Implorase pe
Dumnezeu să dăruiască viaţa lui Adrien. Aştepta o
minune. Clătinându-se istovită, trecu în dormitor.
Adrien zăcea nemişcat. Faţa lui era tot atât de albă
ca şi pernele împodobite cu dantele. Manuela se
apropie de el. Îi prinse mâna într-a ei. Degetele lui
Adrien se răciseră. Când înţelese că totul se sfârşise,
simţi o linişte ciudată, o amorţeală de neînţeles. Se
lăsă în genunchi, lângă pat şi sărută îndelung mâna
omului care fusese totul pentru ea. Rămase astfel
mult timp. N-ar fi putut să spună dacă trecuse o oră
sau zece. Afară, împuşcăturile continuau cu furie.
Se ridică de lângă pat şi după ce aruncă o ultimă
privire asupra lui Adrien, izbi în gongul de pe măsuţa
de la picioarele patului. Apăru o cameristă nedormită,
cernită la ochi, înspăimântată de gândul morţii.
— Maria trimite pe cineva după Senor Charles
Sunderland.
Glasul ei abia se mai auzea. Împuşcăturile făceau
un zgomot infernal. Manuela le înregistra automat. N-
o mai impresionau. Adrien murise. Restul nu mai avea

— 1393 —
importanţă. Moartea lui îi sfărâmase ultimele resorturi
sufleteşti. Viaţa nu o mai interesa. Moartea îi inspira
curiozitate şi simpatie. În sânul ei va regăsi liniştea.
Dacă exista o viaţă dincolo de mormânt, îl va întâlni
pe Adrien. În veci vor rămâne împreună.

În primele patru zile de luptă, Rafael Iriarte pierduse

şapte sute de oameni. Focul intens al asediaţilor făcea
ravagii. Era evident că dispuneau din belşug de arme
şi de muniţie.
Zvonul luptelor ce se desfăşurau în jurul conacului
Valdivia se dusese din gură în gură până la cele mai
îndepărtate unghiuri ale provinciei. Cete de peoni
înarmaţi cu furci, bâte şi cuţite, soseau zilnic,
îngroşând bandele lui Iriarte.
În curând, pierderile fură compensate, apoi depăşite
de valul de recruţi care cereau să lupte sub ordinele
lui. Iriarte, ca orice mexican, dispreţuia moartea. Dar
prudenţa şi responsabilităţile sale de şef suprem nu-i
îngăduiau să asiste impasibil la măcelărirea oamenilor
care îşi puseseră încredere în el. Trebuia să găsească o
cale spre a forţa capitularea asediaţilor.
Un transfug sosit de la conac îi aduse veşti
îmbucurătoare. Adrien de Beaulieu, căpetenia şi inima
apărării, căzuse în primele ore. După trei zile de
agonie îşi dăduse sufletul. Deznădăjduită, contesa
Manuela de Valdivia se spânzurase în preajma
cadavrului.
Charles Sunderland luase comanda. Noul şef era
hotărât să reziste până la capăt. Avea muniţii şi nu-i
lipseau nici proviziile. Iriarte întruni un consiliu de

— 1394 —
război. Locotenenţii săi erau nehotărâţi. Conacul
părea o fortăreaţă inexpugnabilă. În vreme ce sfatul
continua fără rezultate, o fată tânără ceru să fie
primită de Iriarte. Avea să-i spună lucruri de cea mai
mare însemnătate.
Iriarte o primi îndată.
— Cine eşti tu? întrebă el.
— Marina, fiica lui Otimis, cacic al satului
Puruanhuta.
— Îl cunosc. Luptă cu ai lui în rândurile noastre. E
un viteaz. Vorbeşte!
— Vreţi să cuceriţi conacul, spuse ea cu hotărâre.
Vă dau eu mijlocul.
— Să te auzim.
— V-ar fi de folos să daţi foc porţii de la intrarea
principală?
— Desigur, replică Rafael Iriarte. Am da năvală în
conac şi am învinge prin forţa numărului. Dar nu
putem ajunge la poartă. Terenul e descoperit.
— Cunosc o cale ascunsă vederii celor din conac.
Iriarte fu ispitit să o întrebe: „Cum de o cunoşti?”
Dar se abţinu. Era mai înţelept.
— Pe lângă conac trece valea adâncă, dar strâmtă şi
râpoasă a unui râuşor, secătuit mai tot timpul anului.
Câţiva oameni s-ar putea strecura prin această albie,
fără să fie observaţi de pe zidurile de împrejmuire ale
conacului. Dacă s-ar căţăra noaptea, pe mal, ar
ajunge la poartă, şi i-ar da foc.
— Băieţi, iată o fată vitează şi mintoasă, care v-a
luat-o înainte, se întoarse el spre locotenenţii săi.
Adevărul e că nici eu nu m-am gândit, la spune, fetico,

— 1395 —
crezi că nu o să pierdem oamenii pe degeaba?
— Răspund cu capul meu, senor!
Era atâta duşmănie şi înverşunare în vorbele ei,
încât Iriarte înţelese că merita să o ia în serios.
— Mâine noapte, aproape de mijirea zorilor, când îi e
omului somnul mai dulce, facem încercarea. Însă nu
dăm foc porţii. E un procedeu vechi şi greu de
îndeplinit. O aruncăm în aer, cu un butoiaş de
pulbere.
După plecarea Marinei, Iriarte chemă pe Pablo, un
metis cu o largă cicatrice pe obrazul stâng. Pablo era
un om de încredere.
— Urmăreşti pe fata care a plecat de la mine. Vreau
să ştiu ce e cu ea. Povestea ei îmi pare ciudată.
Când plecă de la Iriarte, Marina era în plină euforie.
Aducea o contribuţie la cauza pentru care luptau
oamenii din rasa ei, şi se răzbuna totodată pe Charles
Sunderland. În drum spre casă, entuziasmul ei scăzu
brusc. Îşi amintea îmbrăţişările lui, dragostea pe care
ea i-o purtase, senzaţiile încercate. Cu feminină
inconsecvenţă, începu să regrete actul pe care-l
săvârşise. Atâta vreme cât se aflase în faţa lui Iriarte,
gestul îi păruse înălţător. Acum îi era odios. Îşi
trădase iubitul. Chiar dacă se despărţiseră, dragostea
pentru el nu murise. Poate că într-o zi s-ar fi împăcat.
Pe când aşa, rupsese toate punţile.
Datorită ei, Charles Sunderland va muri, laolaltă cu
toţi oamenii săi. De aceştia nu-i păsa. Se aflau printre
ei hacendados şi femei care huzureau, dispreţuind
munca. Aceştia n-aveau decât să piară. Charles
Sunderland trebuia să scape. Mânată de un impuls

— 1396 —
puternic, se opri din drum.
Privi în jur. Se întunecase. Lupta încetase demult.
Peste fire coborâse iarăşi liniştea. Se auzeau râsete în
tabăra lui Iriarte. Se înfiripă un cântec de chitară.
Timid, apoi pătimaş. O voce caldă cânta o melopee de
dragoste. Mirosea a ţărână. O adiere plăcută îi răcori
fruntea. Marina se uită pe furiş în jur. Era singură cu
stelele şi cu adierea.
Deodată, o luă la fugă printre cactuşi. Tălpile ei
goale nu făceau zgomot pe pământul nisipos. Marina
alerga spre conac. Nu putea fi văzută. Era o umbră
printre umbre. Pe drumul numai de ea ştiut, ajunse la
poarta principală. Ciocăni cu emoţie şi teamă. O primi
un metis cu faţa înnegrită de explozia unei încărcături
de pistol. Când Marina îi spuse că vrea să vorbească
stăpânului, el o privi bănuitor, apoi o lăsă să intre.
Charles o primi râzând cu toată gura. Marina era
binevenită. O femeie în plus nu strica. Ea îi spuse că
Iriarte va încerca să ajungă la poarta principală,
folosindu-se de albia râuşorului. Charles o îndemnă
să se înapoieze în tabăra lui Iriarte. Voia să aibă un
spion. Marina ar fi preferat să rămână la conac.
Moartea alături de Charles ar fi fost dulce. Nu cuteza
însă a se împotrivi voinţei lui.
Înainte de mijirea zorilor, plecă spre sat. Se strecură
nevăzută până în liniile lui Iriarte. Cel puţin aşa
credea ea. Tocmai când trecea pe lângă o sentinelă,
care moţăia cu capul rezemat de armă, se simţi
apucată de braţ. Un bărbat cu chipul brăzdat de o
cicatrice, rosti poruncitor:
— Vino!

— 1397 —
 O spaimă nebună o cuprinse. Încercă să se smulgă
din încleştarea degetelor de fier. Peste câteva minute
ajunse în faţa lui Iriarte. Pablo vorbi în şoaptă şefului,
care-l asculta, aruncând Marinei priviri ciudate.
Marina tremura ca o trestie. Când Pablo încetă să mai
vorbească, Rafael Iriarte chemă câţiva oameni.
— Spânzuraţi-o! porunci el. Să fie pildă tuturor
acelor pe care i-ar ispiti gândul trădării.
Când soarele răsări învăpăind culmile copacilor,
Marina fu dusă sub ramurile înalte ale unui platan. O
urcară pe un cal. Tatăl ei, Otmis, îi petrecu lanţul de
gât. O lovitură de bici şi calul zvâcni înainte. Marina
icni, apoi rămase să penduleze de braţul gros îl
copacului care-i servise de spânzurătoare…

Rafael Iriarte renunţă a se mai folosi de planul

Marinei. Puse altul la cale. Mai sigur. Aflase că
unitatea militară din San Miguel de Santiago dispunea
de două tunuri şi de câteva sute de ghiulele. Pentru el
aceste piese ar fi fost mană cerească.
Peonii din oraş, ajutaţi de un detaşament al său,
alcătuit din opt sute de oameni, luară cu asalt
cazarma. Asediatorii pierdură două sute de oameni,
dar puseră mâna pe tunuri. De îndată ce intrară în
stăpânirea lor, le duseră lui Rafael Iriarte. Acesta le
primi cu bucurie. Piesele de artilerie aveau să
pecetluiască soarta conacului, scutind numeroase
sacrificii omeneşti.
După ce instală piesele în poziţie, chemă pe unul
din scribii săi, şi îi ordonă să scrie un mesaj sui
generis, cu litere mari, în lungul unei foi de pânză, de

— 1398 —
câţiva metri lungime…
În timpul nopţii, mesajul fu aninat de doi cactuşi
candelabria, astfel încât să poată fi citit de asediaţi.
Când geana dimineţii se ridică, risipind întunericul,
apărătorii conacului citiră cu uimire, pancarta întinsă
la vreo cincizeci de metri de zidul împrejmuitor.
„Predaţi-vă. Orice rezistenţă e zadarnică. Făgăduiesc
să las liberi pe toţi acei care vor depune armele până
mâine dimineaţă la orele şase, cu condiţia să-mi
predea viu sau mort, pe Charles Sunderland. Pun pe
capul lui un premiu de 10.000 pesos. În caz contrar,
bombardez conacul. Zidurile nu vor mai rezista tirului
de artilerie.
Rafael Iriarte.”

Stupefiaţi, asediaţii cu ştiinţă de carte citeau şi

reciteau ultimatumul. Indienii şi metişii care luptau în
tabăra lui Charles Sunderland se priveau întrebători,
neîndrăznind să-şi mărturisească gândurile.
Şi Charles citi mesajul lui Iriarte. Cunoştea
îndeajuns limba spaniolă spre a înţelege. Nici lui nu-i
scăpară privirile furişe schimbate de indieni şi de
metişi, după cum nu scăpară nici celorlalţi oaspeţi ai
conacului Valdivia, rămaşi încă în viaţă.
Mândrii hacendados şi ofiţerii creoli, educaţi în
spiritul onoarei şi al cavalerismului, erau gata să lupte
până la ultimul. Nici nu concepeau să-l predea pe
Senor Sunderland. În privinţa lor, Charles era sigur.
Discutabilă era poziţia indienilor, care n-aveau motive
să-şi pună viaţa în primejdie pentru un gringos care
nu mai reprezenta nimic pentru ei.

— 1399 —
 Charles îşi dădu seama că se afla în mare pericol.
Fanfaron, luă în batjocură mesajul lui Iriarte. Dar
hohotele lui de râs sunau fals. Vorbele sale nu
convingeau pe nimeni. Până la expirarea
ultimatumului trebuia să ia măsuri. Schimbul de
focuri încetase. Iriarte era dispus să aştepte. De ce să
irosească muniţii şi vieţi omeneşti, când duşmanul şi
comorile lui aveau să-i cadă fatal în palmă. Era
convins că mercenarii lui Sunderland nu vor rezista
ispitei. Aşa cum luptaseră pentru el de dragul
arginţilor, trădându-şi neamul, aşa vor întoarce
armele, de dragul altor arginţi, nimicind pe fostul lor
stăpân. Pe Charles îl încolţise spaima. Bănuia pe
fiecare om. Se temea şi de umbra lui. Nici în Paquito şi
în Zavala nu mai avea încredere. Îl puteau trăda, aşa
cum îl trădase Gomez. Trebuia să fugă. Avea nevoie
însă de un om pe care să se bizuie. Pancho ar fi fost
cel mai potrivit. Părea mai devotat decât un câine.
Charles nu lăsă totuşi nimic la voia întâmplării. Pe
înserat, îl chemă în taină, în camera sa. Îi făgădui
cincizeci de mii de pesos, dacă îi va executa orbeşte
ordinele. Pancho clipi des, uluit de strălucitoarea
ofertă. Charles reuşise să-i recâştige devotamentul.
În aceeaşi noapte, cu complicitatea lui don Ignacio
Saltillo şi a ofiţerilor, îşi pregăti doi cai. Unul pentru
el, altul pentru Pancho. Copitele cailor erau înfăşurate
în cârpe, să nu facă zgomot. Charles Sunderland şi
Pancho ieşiră pe o poartă dosnică. Îi urmau doi ofiţeri
creoli, care hotărâseră să le urmeze soarta. Prin albia
râului secătuit cei patru oameni porniră în aval.
Sperau să străbată fără accidente încercuirea.

— 1400 —
Pătrunseseră adânc în liniile lui Iriarte, când un om
de veghe dădu alarma. Charles şi însoţitorii săi
înfipseră pintenii în burţile cailor, avântându-se în
galop spre libertate.
Gloanţele porniră să şuiere pe la urechile fugarilor.
Un ofiţer se prăvăli din şa. Calul lui Pancho, lovit în
plin, se poticni, rostogolindu-se peste corpul
călăreţului, ale cărui oase pârâiră ca un coş de nuiele
strivite. Până să se dezmeticească oamenii lui Iriarte,
Charles Sunderland şi al doilea ofiţer se topiră în
noapte. Perdelele de cactuşi giganţi le protejau fuga…

— 1401 —
 Capitolul douăzeci şi trei
În dimineaţa aceea de ianuarie, Richard se trezi din
somn într-o stare de excepţională bună dispoziţie.
Ceasul de bronz de pe cămin cântase ora opt.
Avalanşa fulgilor pufoşi de zăpadă, care se hârjoneau
cu vântul, izbindu-se de geamuri, făcea să pară şi mai
plăcută atmosfera caldă, intimă, din dormitor.
Richard nu era matinal. Spre deosebire de alţi
oameni deopotrivă de activi, îi plăcea să lenevească
dimineaţa în pat. Niciodată nu se trezea înainte de ora
opt. Cu mâinile cruce sub cap, medita cam o jumătate
de oră asupra chestiunilor pe care le avea de rezolvat
în timpul zilei apoi îşi suna valetul. Toaleta de
dimineaţă şi-o făcea în cadrul unui adevărat
ceremonial. Un servitor îi prepara baia, altul îl
bărbierea, în vreme ce valetul său personal îi pregătea
costumul pe care avea să-l poarte dimineaţa.
Micul dejun îl lua în salonul chinezesc. Era servit de
majordom şi de doi valeţi. Meniul era frugal. Două felii
de şuncă, un ou fiert şi o ceaşcă de cafea sau de
ciocolată. Un toast perfect rumenit şi câteva fructe
alese dintr-o mie, completau micul dejun. În timpul
acesta, secretarul de serviciu îi recapitula programul
zilei.
Câteodată, Richard îşi primea intimii sau
colaboratorii apropiaţi, cărora nu le oferea niciodată
să-i împartă masa. Ca şi Regele Soare, mânca singur,
în vreme ce asistenţii stăteau respectuos în picioare.
Nici copiii săi nu erau exceptaţi de la această regulă.

— 1402 —
La orele zece Richard pleca la bancă, unde îşi stabilise
cartierul general.
Când apărea în holul clădirii din Wall Street,
subalternii săi, începând cu directorii şi terminând cu
ultimul portar, simţeau un fior de teamă. În drum
până la cabinetul său întâlnea numai oameni
ploconiţi, rupţi de şale. Urmat de o suită de secretari,
urca scara de marmură, traversa holul în care-l
aştepta invariabil, directorul general Wilbur Morrison,
căruia Richard îi întindea în treacăt o mână moale şi
albă. Un gest de înalt prelat, care oferă drept-
credincioşilor inelul său sfinţit spre a fi sărutat.
Canaturile uşii cabinetului, larg deschise, erau
străjuite de doi secretari, care îndată după intrarea
marelui patron, se grăbeau să le închidă într-o
respectuoasă tăcere.
Lui Richard îi plăcea acest ceremonial. Nu era un
democrat. Raţionamentul său avea un caracter net
reacţionar. „Vulgul trebuie educat în spiritul venerării
şefilor săi. Între conducători şi conduşi nu pot exista
decât relaţii de oarbă disciplină.”
Când Richard intra în sala de consiliu, zeci de
directori, consilieri şi tot felul de personaje de prima
mărime, îl aşteptau în picioare, într-o linişte absolută.
Marele patron îi privea cu gravitate, apoi răspundea
scurt la salutul lor. În acele momente încerca un
simţământ de intensă satisfacţie.
— Am impresia că în curând voi repeta cu toată
convingerea cuvintele împăratului Vespasian în
ultimele sale clipe: „Simt că încep să devin zeu”.
Richard căzuse în exagerările fireşti ale oamenilor

— 1403 —
îmbătaţi de succes şi glorie. Nu admitea să fie
contrazis. Strivea cu personalitatea lui şi pe
colaboratori şi pe membrii familiei sale. Dispreţuia
mulţimea cenuşie şi trudnică, lipsită de perspective
largi, măreţe. „Toţi sunt viermi, pigmei. Destinul i-a
aruncat la periferia vieţii. Eu fac parte din puţinii
aleşi. Proştii, brutele, spiritele mărunte care alcătuiesc
pătura largă a omenirii, nu sunt decât o trambulină
pentru noi, eroii. N-am să dezvălui niciodată
oamenilor de rând care mă înconjoară gândurile şi
simţămintele mele. În imbecilitatea lor sărmană, m-ar
socoti nebun sau cel puţin megaloman. De aceea mă
închid în mine şi nu îngădui nimănui să-mi cunoască
gândurile. Dar mă port cu toţi astfel încât să simtă că
ne desparte o distanţă colosală, ca de la stea la
pulbere…”
În dimineaţa aceea Richard era mai bine dispus ca
niciodată. În ajun Henry, fiul său mai mare, sosise de
la Londra.
Îl întâmpinase cu răceală:
— Sper, Henry, că s-a pronunţat divorţul tău.
Henry plecase posomorât capul.
— Nu, Sir, nu s-a pronunţat.
Richard izbise cu pumnul în masă.
— Cum e cu putinţă? Stewart Rowlandson n-a fost
în stare să facă nimic până acum? Pentru ce l-am
făcut prim consilier juridic pentru Anglia? Dacă este
incapabil îl concediez.
Henry ridicase asupra tatălui său o privire încărcată
de durere şi reproşuri mute.
— Nu e nevoie. Cazul a fost soluţionat spre

— 1404 —
satisfacţia dumneavoastră, de forţe superioare.
Margaret Sunderland a murit.
— A murit? Sunt încântat. Era şi timpul. Pariez că
nu a murit din dragoste pentru dumneata!
— Aţi câştigat, Sir. A doborât-o o boală de piept.
Urmare a unei răceli contractate în timpul fugii de la
Paris.
Richard tuşise, spre a-şi drege glasul.
— Foarte bine. A pedepsit-o Dumnezeu, fiindcă şi-a
părăsit bărbatul…
— Care se pregătea să o părăsească, întregi Henry.
— Sper că nu ai tulburări de conştiinţă! Lasă
responsabilitatea morală pe seama mea.
Apoi îşi concediase fiul.
— Acum du-te şi te culcă. Eşti obosit. Mâine îmi vei
da raportul asupra activităţii dumitale la Londra. Până
atunci ai tot timpul să-ţi limpezeşti mintea.
Supus, Henry salutase, apoi se îndreptase spre
ieşire.
Richard îl chemase din urmă.
— Voi aviza şi asupra situaţiei dumitale personale.
Bineînţeles, va trebui să te însori. Să îţi creezi o
familie. Să ai copii legitimi, nu de contrabandă, ca
până acum.
— Mă iertaţi, Sir, dar…
Tatăl său îl întrerupse cu un gest.
— Obiecţiile păstrează-le pentru dumneata. Poţi
pleca. Bună seara.
Henry ieşise, înăbuşindu-şi plânsul. „Omul acesta e
un monstru. Margaret abia a murit, şi el îmi vorbeşte
de însurătoare. E odios!

— 1405 —
 Richard se aşeză la biroul său. Îl aştepta o
corespondenţă voluminoasă, triată pe probleme.
Primul secretar avea dezlegarea să desfacă şi scrisorile
confidenţiale.
— La ora unsprezece, Sir, aţi convocat şedinţa
consiliului de administraţie al băncii.
— Mă tem că n-am să o pot prezida. La unsprezece
şi jumătate am un rendez-vous cu secretarul de stat şi
cu senatorul Forbes.
În aceeaşi clipă, Norman McKreely, primul secretar,
intră grăbit în birou. Pe chipul lui era zugrăvită
expresia unei adânci consternări.
— Ce e cu mutra aceasta de înmormântare,
McKreely? îl întrebă Richard zâmbind.
— Sir, am primit chiar acum un mesaj din Vera
Cruz.
— Ştiri rele? întrebă Richard întunecându-se.
— Foarte rele.
Primul secretar puse pe birou o scrisoare deschisă.
Richard recunoscu imediat scrisul lui Charles. Cu
gesturi măsurate, luă scrisoarea şi o parcurse.

„Vera Cruz
11 decembrie 1810.

Sir,
Îmi revine sarcina penibilă de a vă anunţa moartea
lui Adrien de Beaulieu. A căzut vitejeşte, cu arma în
mână, luptând pentru gloria casei noastre…”
În pasajele următoare, Charles Sunderland relata
condiţiile tragice în care cumnatul său îşi găsise

— 1406 —
sfârşitul. Apoi continua:
„Eu am reuşit să mă salvez din hacienda asediată.
După mii de peripeţii, am ajuns teafăr la Vera Cruz.
Faţă de situaţia creată prin moartea lui Adrien de
Beaulieu, am socotit de datoria mea să preiau
provizoriu atribuţiile sale.
Războiul civil, a cuprins întregul Mexico. Rebelii au
încercuit capitala în jurul căreia se dau lupte grele…
Vera Cruz este încă în mâinile trupelor
guvernamentale. Se spune că spaniolii vor trece la
contraofensivă. Îmi voi permite să vă ţin la curent cu
evenimentele politice şi militare. Exploatarea minelor
din Mexico este în mod practic suspendată. Pentru a
evita orice complicaţii, navele cu aur din America de
Sud nu mai fac escală la Vera Cruz.
Al dumneavoastră prea plecat fiu
Charles Sunderland.”

Richard împături gânditor scrisoarea. Simţea în

suflet o mare durere. Cea mai mare durere de la
moartea Andreei.
Privirile-i căzură asupra oglinzii instalate între cele
două ferestre cu ghilotină, din faţa biroului. O plasase
acolo pentru a-şi controla în permanenţă reacţiile
feţei.
De data aceasta oglinda reflecta un chip
impenetrabil. O mască pe care nu se citea nimic. Fără
voia lui, Richard simţi satisfacţia pe care un comedian
o are pentru mimica sa. Educându-şi nervii,
stăpânindu-şi muşchii feţei şi expresia ochilor,
atinsese perfecţiunea.

— 1407 —
 Wilbur Morrison, McKreely, trupa de secretari
aşteptau reacţia marelui patron.
Cu linişte glacială Richard se adresă lui McKreely:
— Te rog să iei contact cu secretarul de stat şi cu
senatorul Forbes. Să le comunici că evenimente
neprevăzute mă obligă să amân întâlnirea fixată
pentru astăzi. Veţi alege, de comun acord, altă dată,
de preferinţă la începutul săptămânii viitoare. Se
întoarse spre Morrison: Mr. Morrison, te rog să anunţi
consiliului de administraţie şi personalului băncii
moartea contelui Adrien de Beaulieu. Pentru cinstirea
memoriei lui, azi se suspendă serviciul.
Richard se ridică în picioare.
— Mantaua, Lawson, porunci el unuia din secretari.
— Să tragă trăsura la scară, Sir?
— Nu, plec pe jos. Vreau să fac puţină mişcare.
Îmbrăcă mantaua îmblănită, îşi puse mănuşile,
pălăria, apoi îşi luă bastonul cu măciulie de aur.
— Plec la locuinţa fiicei mele, spuse el lui Morrison.
Vreau să-i anunţ personal moartea lui Adrien.
— Nu doriţi să vă însoţească cineva? A îngheţat. E
polei.
— Mulţumesc. Prefer să fiu singur. Bună ziua,
gentlemen.
Copleşit de gânduri, părăsi banca. De multă vreme
nu mai umblase pe jos. Văzute cu ochi de pieton,
străzile păreau mai largi, casele mai înalte. Trecătorii
se individualizau. Nu se mai pierdeau în turmă, aşa
cum îi vedea el când trecea cu trăsura în trapul întins
al cailor.
Întâlni pe drum mulţi oameni prost îmbrăcaţi,

— 1408 —
nehrăniţi, străvezii, care tremurau de frig. Richard
uitase că în lume mai era şi mizerie. Aurul îi crease o
nouă optică. Calcula numai în milioane de dolari, de
franci francezi, de livre sterline sau de piaştri. Grija
zilei de mâine, procurarea hranei, a îmbrăcămintei
care pentru mai bine de trei sferturi din populaţia
globului pământesc constituiau probleme adeseori
insolubile, erau inexistente pentru Richard. De
garderoba lui se ocupa o armată de valeţi. Hrana care
i se prepara atingea rafinamente demne de masa lui
Lucullus. Palatele lui, colecţiile de tablouri, trăsurile
somptuoase, nu mai erau un lux, ci un decor integrat
în viaţa de toate zilele.
În faţa intrării bisericii Trinty văzu o femeie bătrână
grotesc îmbrăcată, în jurul căreia vreo zece copii
făceau cerc, strâmbându-se de râs. Bătrâna purta o
pălărie bizară, împodobită cu tot felul de flori
artificiale, o haină de catifea roşie, murdară, şi o etolă
de oposum. Vopsită ca o mască, femeia îşi arăta
gingiile ştirbe într-un râset tâmp.
— Nu l-aţi văzut pe Zechariah, copii?… Hai, spuneţi.
Trebuie să-l întâlnesc.
Bătrâna se uită zâmbitoare la Richard.
— Poate că dumneata l-ai văzut pe Zechariah. Te
rog, spune-mi, unde l-aş putea găsi?
Consternat de această apariţie tragicomică, Richard
rosti maşinal:
— Hannah… Hannah, nu mă recunoşti?
— De ce mă laşi să mă frământ? Îl caut pe
Zechariah… Bag de seamă că nici dumneata nu ştii
unde e.

— 1409 —
 Dezamăgită, bătrâna îi întoarse spatele. Se
îndepărtă, urmată de ceata de copii gălăgioşi. Pe
fiecare trecător îl întreba:
— Nu l-aţi văzut pe Zechariah? Ah, de-ai şti de când
îl caut. Sunt frântă de oboseală…
Richard ridică gulerul mantalei şi trecu mai departe.
Hannah, sora lui, ajunsese clovnul străzii. Umbla
sulemenită şi îmbrăcată ca o sperietoare de ciori.
Întâlnirea îl impresionase penibil.
Îşi promise ca pe viitor să nu mai umble pe jos. Va
evita spectacolele nedorite. Trăsura merge repede. Nu-
ţi îngăduie să vezi toate nimicurile.
Grăbi pasul. Locuinţa Georginei era situată în
apropierea Primăriei.
Ninsoarea se înteţise. Vântul se pornise să bată
îngheţat dinspre mare. Richard nu simţea frigul.
Mantaua îmblănită cu zibelină l-ar fi ferit şi de gerurile
siberiene.
Îi părea ciudat că tocmai azi când aflase de moartea
lui Adrien o întâlnise şi pe Hannah. Nimeni nu-l
informase până acum de starea ei. Nici nu i-ar fi
trecut prin minte că sora lui ajunsese într-o asemenea
stare de decrepitudine. Nu se preocupase de soarta ei,
fiindcă o ştia la adăpost de orice lipsuri. Cei cincizeci
de mii de dolari, rămaşi de pe urma lui Zechariah ar fi
trebuit să-i ajungă până la moarte.
Mâine va da dispoziţie lui McKreely să facă
investigaţii asupra bietei nebune. Avea datoria să-i
poarte de grijă. Nu se cuvenea ca sora lui Richard
Sunderland-Beauclair să se facă de râs pe străzile New
Yorkului. Cea mai potrivită soluţie ar fi să o interneze

— 1410 —
într-un ospiciu. Gurile rele îl vor învinui că după ce
făcuse de petrecanie lui Zechariah Abercrombie, îi
băgase şi nevasta după zăbrele.
Richard înjură printre dinţi. O nouă complicaţie. Ca
şi când moartea lui Adrien nu i-ar fi deajuns.
Şi în privinţa lui, conştiinţa nu-i dădea pace. Adrien
îi salvase viaţa. Richard nu uitase încăierarea iscată
de prezenţa sa în taverna infectă de pe Rive Droite.
Cum îşi recompensase salvatorul? Încredinţându-i
cele mai primejdioase misiuni, însurându-l cu o femeie
care iubea alt bărbat. Invitându-l să-şi însuşească
paternitatea bastardului lui Franck Phipps. Richard îi
asigurase unele compensaţii. Îl făcuse bogat, puternic,
temut. Dar acestea puteau precumpăni o viaţă intimă
ruinată, o căsnicie ratată? Dacă ar fi rămas în Franţa,
Adrien ar fi ajuns desigur ofiţer în armata împăratului.
S-ar fi acoperit de glorie şi de galoane, căci era viteaz.
Ar fi avut toţi sorţii să cadă pe câmpul de luptă.
Moartea lui ar fi găsit atunci o motivare. E înălţător să
te jertfeşti pentru patrie.
Richard încerca să-şi izgonească gândurile negre, îi
creau o stare sufletească neplăcută. Era hotărât să-şi
răscumpere greşelile, cel puţin faţă de Georgina.
Când ajunse în faţa casei lui Adrien se opri şi privi
îndelung faţada dantelată, de un baroc strident.
Georgina preferase acest stil încărcat, ostentativ, de
ţipător prost gust. Educaţia ei în domeniul artei lăsa
de dorit.
La mai toate ferestrele perdelele erau lăsate. Numai
câteva camere de la etajul întâi erau locuite. Richard
deplânsese întotdeauna înclinările burgheze ale

— 1411 —
Georginei, care se încăpăţâna să nu folosească decât
patru sau cinci servitori. Richard ura meschinăria sub
orice formă. Din nenorocire, aceasta era una din
trăsăturile fundamentale ale firii Georginei. Nici după
ce devenise contesă de Beaulieu, nu-şi schimbase felul
de viaţă. Se simţea mai bine în bucătărie, cu o tigaie
fumegândă în mână, decât în salon sau într-o lojă de
teatru.
Richard urcă cele şapte trepte ale intrării principale,
şi bătu cu ciocanul în uşă. După o aşteptare
supărător de lungă, o femeie de serviciu, între două
vârste, şi cu şorţ alb, scrobit – tipul servitoarei din
casele burghezilor mijlocii – îi deschise fără grabă uşa.
Când îl recunoscu, tresări speriată.
— Acasă e doamna?
— E acasă, Sir. Poftiţi, vă rog, zise ea, retrăgându-se
stângaci din calea vizitatorului.
Richard îi încredinţă pălăria şi mantaua, apoi urcă
la etaj. Georgina era singură în camera ei. Lucra un
gobelin pe un mic gherghef. La apariţia lui Richard se
ridică repede de pe scaun şi făcu o reverenţă. El o
pofti să ia loc.
— Scumpa mea, rosti el cu ceremonioasă gravitate,
îţi aduc o veste tristă. Soţul tău a murit. A căzut,
luptând vitejeşte pentru gloria casei noastre.
Spre surprinderea lui, Georgina nu se transfigură de
emoţie, nu se congestionă la faţă şi nici nu izbucni în
plâns.
„Se stăpâneşte atât de bine? se întrebă el cu
admiraţie. Ce revelaţie! Îşi ascunde magistral durerea,
îi repugnă vulgaritatea exteriorizării zgomotoase şi

— 1412 —
violente a simţămintelor.”
— Îmi place comportarea ta demnă, Georgina. Ştiu
că durerea pe care o încerci este cumplită…
Expresia impasibilă a obrazului ei îl dezorienta
totuşi. Îi istorisi, în câteva cuvinte, împrejurările în
care Adrien îşi găsise sfârşitul, subliniindu-i eroismul.
— Amintirea lui va trăi veşnic în sufletele noastre,
încheie Richard cu patos.
Dacă ar fi fost cioplite în piatră, trăsăturile
Georginei nu şi-ar fi păstrat mai bine neclintirea.
Richard încercă o mare nedumerire. Deodată, în
mintea lui se făcu lumină. Georgina nu îşi stăpânea
durerea. Georgina primise cu nepăsare vestea morţii
lui Adrien. O revoltă bruscă îl făcu să clocotească.
— Nu ai nimic de spus, Georgina?
— Ce aş putea să spun? Să-mi exprim bucuria că
sunt în sfârşit liberă?
Richard rămase fără glas. Cinismul fiicei lui îi tăiase
respiraţia. Nu ştia ce să mai răspundă. După un
răstimp care păru foarte lung amândorura, rosti
îngheţat:
— Am impresia că nu te înţeleg deajuns…
— E şi firesc! Te-ai fi aşteptat să plâng, să dau
semne de disperare, să leşin! Şi nu se întâmplă nimic
din toate acestea. Socotesc că m-ai înţeles foarte bine.
Sunt decentă şi nu-mi manifest adevăratele
sentimente. Regret că a murit, aşa cum regret moartea
oricărui om, fără deosebire. Dar mă şi bucur fiindcă
mi-am recâştigat libertatea.
— Splendid epitaf din partea unei soţii, rosti
Richard persiflant. Ar trebui să te audă poeţii care

— 1413 —
cântă sensibilitatea feminină.
Georgina surâse cu amărăciune.
— Ai dreptate, tată. Am pierdut orice sensibilitate.
Viaţa m-a înrăit. Mi-a tocit entuziasmul, încrederea în
oameni, capacitatea de a iubi, de a mă dărui… În
sfârşit, tot ce aveam mai bun în mine.
— Îţi apreciez delicateţea, Georgina, zise Richard cu
aceeaşi batjocoritoare linişte. Te-a înrăit viaţa!…
Foloseşti un eufemism, pentru a nu mă desemna pe
mine.
— Este adevărat. Am evitat să pun punctul pe „i”.
Richard îşi scoase tabacherea de platină, din care
aspiră o priză de tutun.
— Îmi reproşezi că te-am măritat cu Adrien.
Credeam că în atâta amar de vreme ai înţeles ceea ce
trebuia să înţelegi. Că am făcut-o numai pentru binele
tău.
Obrazul Georginei se învăpăie brusc.
— Pentru binele meu? Ar trebui să râd, tată. Dar
subiectul e prea dureros. Pentru binele meu? Spune
mai bine, pentru vanitatea dumitale, pentru
convenienţele lumii în care te complaci să trăieşti,
pentru aşa zisa tradiţie a familiei Sunderland-
Beauclair.
Richard nu se tulbură.
— Nu cumva vrei să-mi aminteşti şi tu că tatăl meu
a fost făurar de cuţite?… Şi că bunicul meu trişa la
cărţi?… N-ai fi originală decât în măsura în care
acestea vin din partea propriului meu copil.
Georgina strângea cu putere rama micului gherghef,
căutând parcă un sprijin.

— 1414 —
 — N-ai fost deprins să ţi se spună adevărurile în
faţă, tată. Nici nu e de mirare. Te înconjuri numai de
linguşitori, de slugarnici.
Richard se răsturnă comod în fotoliul său.
— Continuă, fiica mea. Îmi place să te ascult. Îmi
dovedeşti că ai avut întotdeauna personalitate.
— Greşeşti, tată. Dacă aş fi avut personalitate, nu
m-aş fi măritat cu Adrien. Aş fi fugit de acasă. Dar n-
am avut tăria s-o fac. M-ai despărţit de Frank. De
singurul om pe care l-am iubit.
— Om? Cuvântul acesta nu i se potriveşte. A fi om,
este o expresie cu accepţiune înaltă. Un ins care
seduce o minoră nu merită acest calificativ.
— Frank este totuşi un om, tată. Frank m-a iubit
dezinteresat. Pentru mine. Dumneata nu concepi
iubirea dezinteresată. Nu eşti în stare să înţelegi acest
lucru.
Richard o privi cu ironie.
— Vorbele tale nu mă supără, Georgina. Îmi dau
seama că treci printr-o criză. Durerea, pe care dintr-o
mândrie prost înţeleasă, refuzi să o admiţi, ţi-a rătăcit
mintea.
— Ţi-am mai spus, tată. Mă bucur. Mă bucur,
fiindcă sunt liberă. Lanţurile acestei căsnicii s-au
sfărâmat. Întâmplarea a fost mai puternică decât
orânduielile rostuite de dumneata. Un glonte a nimicit
totul. Acum sunt liberă! Da! Liberă! Şi înţeleg să profit
de libertatea mea. Chiar mâine voi părăsi această
casă. Plec la Frank!
Lui Richard îi reveni în minte o situaţie
asemănătoare. Hotărârea disperată cu care docilul

— 1415 —
Henry îl înfruntase, din dragoste pentru Margaret.
Încăpăţânarea o regăsea acum la Georgina. Nu erau
pe degeaba copiii săi. Richard îşi pregăti o ripostă
puternică. Datorită ei va rămâne stăpân pe situaţie.
— Foarte bine. N-ai decât să pleci la iubitul
dumitale. Poţi să-ţi iei şi bastardul. Copiii lui Adrien,
fetiţa pe care n-a avut parte s-o vadă, vor rămâne în
îngrijirea mea.
Era încredinţat că argumentul acesta va zdrobi
rezistenţa Georginei. Spre mirarea sa, şovăirea ei nu
dură mult.
— Fie. Îl iau numai pe Horace. Bietul copil, destul a
fost surghiunit prin mansarde! Va fi mai fericit lângă
adevăratul său tată.
— Magnific! exclamă Richard. Iată în sfârşit familia
Phipps reunită. Ţin numai să-ţi atrag atenţia,
Georgina, că socotelile tânărului Phipps nu se vor
împlini. Te dezmoştenesc. Îl lipsesc de zestrea pe care
a vânat-o cu atâta sârg.
Georgina râse cu milă.
— Am avut dreptate. Vezi totul numai prin prisma
banilor. Sunt gata să renunţ în scris la toate
drepturile pe care eventual le-aş avea asupra vreunei
porţiuni din averea familiei Sunderland.
Richard se ridică fără grabă din fotoliu.
— De acord. În cursul acestei zile, vei primi vizita
avocatului Sanders. Îţi va prezenta spre semnare
actele de renunţare.
Fără a mai saluta, se îndreptă spre uşă. Înainte de a
apăsa pe clanţă, se întoarse iarăşi spre fiica sa:
— Sper că n-ai să te răzgândeşti!

— 1416 —
 Apoi ieşi, închizând uşa…

Georgina nu se răzgândi. A doua zi plecă la

Williamsburg, luându-l numai pe Horace. Pe Raymond
şi Cynthia, copiii lui Adrien îi lăsă în primirea contesei
de Vigneaux, care se prezentase la Beaulieu House în
numele lui Richard Sunderland.
Nu încercase să-i reţină, deşi despărţirea o costase
mult. Îşi cunoştea prea bine tatăl. Ştia că acesta ar fi
răsturnat lumea pentru a-i păstra în preajma lui. Nu
din iubire pentru nepoţii săi, ci pentru a-şi pedepsi
fiica.
Richard instală pe cei doi copii într-o aripă a casei
Sunderland, transformată în nursery. Raymond avea
cinci ani, iar Cynthia câteva luni. Sub ordinele
contesei de Vigneaux, care dirija şi educaţia lui
Gerald, fiul Andreei, se mai aflau patru preceptori,
şase valeţi, trei guvernante şi o doică. Bătrânul Folger
se retrăsese demult. Elemente tinere îi luaseră locul.
Francis-Andrew, care împlinise şaisprezece ani,
trecuse în rândul oamenilor mari. Avea apartament şi
personal de serviciu propriu, trăsură, cai de călărie, şi
un yacht la dispoziţia lui exclusivă.
După ce îşi cază nepoţii, Richard se gândi şi la
Charles. Avea să-l lase un timp la conducerea flotei
comerciale. Tot el va dirija – până la noi ordine – şi
lucrările de exploatare ale minelor de aur şi argint din
Mexico şi America de Sud.
Secătuirea temporară a izvoarelor de aur din Mexico
nu-l afectă peste măsură. În ultima vreme producţia
de metale preţioase din Peru crescuse. Şi în America

— 1417 —
de Sud erau semnalate tulburări care prevesteau un
război civil, poate mai pustiitor decât cel din Noua
Spanie. Richard întâmpina cu seninătate şi această
perspectivă. Lingourile de aur tezaurizate în băncile
din Europa şi America atinseseră cifre astronomice.
Împrumuturile acordate cu discernământ diferitelor
state. Beligerante, capitalurile masive învestite în
industria de armament, în întreprinderile miniere şi în
flota sa comercială îi procurau imense beneficii. Nu se
putea spune că îi mergea rău. Nu! Nu îi mergea rău
deloc…

La 15 august 1811 muri Patrick Sunderland. O criză

cardiacă îl fulgerase în plină activitate. Căzuse pe
bancul unui lucrător, în vreme ce îi explica un nou
procedeu de strunjire a metalelor. Medicul, chemat la
atelier, nu făcuse decât să-i constate moartea.
Sicriul lui Patrick fu purtat pe umeri de cei patru fii
ai săi, bărbaţi voinici şi falnici. Văduva sa, Rebecca, şi
fiica lor, Matilda, îi urmau cosciugul.
Patrick Sunderland fusese un om modest, cinstit,
muncitor. Cei trei feciori mai mari, rămaseră să ducă
mai departe atelierul, potrivit tradiţiei familiale.
Prâslea, o fire independentă şi cu vederi mai largi, se
făcuse funcţionar de bancă. Bine văzut de şefi,
capabil, cu spirit de iniţiativă, părea destinat să
ajungă departe.
Maică-sa, Rebecca, îşi pusese toată nădejdea în fiul
acesta atât de deosebit de mediocrii săi fraţi.
Ambiţioasă, suferise toată viaţa din cauza,
incapacităţii lui Patrick de a se ridica deasupra

— 1418 —
modestei sale condiţii sociale de făurar de cuţite. Cu
încrâncenată, dar nemărturisită ciudă, urmărise
neîncetat formidabila ascensiune a lui Richard
Sunderland.
Ea, fiica pastorului Brown, rămăsese nevasta unui
meşter de cuţite. Era mai mult decât putea suporta o
fiinţă cu temperamentul ei. Cât timp trăise Patrick îşi
exteriorizase rareori amărăciunea şi dezamăgirea.
Isaiah, Thimothy şi Seneca erau leiţi părintelui lor.
Lipsiţi de ambiţie şi de imaginaţie, nu visau decât să
continue viaţa atelierului, care fusese sufletul
bunicului şi al tatălui lor.
Samuel era făcut din alt aluat. În concepţia
Rebeccăi el avea să urce spre culmi prestigiul familiei,
atât de nedreptăţite până atunci de soartă… Richard
nu asistă la înmormântarea fratelui său. N-ar fi avut
nici un rost. De un sfert de secol nu îşi mai vorbiseră.
La o săptămână după moartea lui Patrick, Richard
primi de la Londra o scrisoare care însoţea un colet de
proporţii respectabile…
Scrisoarea era de la Queensberry, ducele cu chip de
satir.

„Queensberry House
London

Dragul meu Richard,

Simt că nu mai am mult de trăit. Medicii care m-au
consultat afirmă cu toată convingerea că am un
organism robust şi că voi atinge centenarul. Dar eu
am semnele mele, care nu mă înşală. Cugetul mi-e

— 1419 —
liniştit, deşi nu sunt umblat la biserică. Am trăit ca un
păgân sibarit. Am gustat din plin toate plăcerile vieţii.
Ce mi-aş mai dori?
Ţi-am trimis un dar care să-ţi amintească de
bătrânul tău prieten, Căderea îngerilor de Bosch, pe
care ai admirat-o odinioară în salonul meu. Pânza
aceasta, care reprezintă prăbuşirea lui Lucifer şi a
cohortelor sale de partizani înaripaţi, să-ţi fie
îndreptar în viaţă.
În locul acestor personaje diavoleşti, blestemate
pentru neiniţiaţi şi care se reliefează pe fondul negru
al tabloului – culoare care în concepţia alchimiştilor
simbolizează tenebrele infernului – aş fi putut să-ţi
trimit galeria strămoşilor mei. Ţi-ar fi făcut acelaşi
serviciu. Din nenorocire, tradiţia îmi impune să o las
unui moştenitor, pentru care nu am decât foarte
puţină stimă. Prietenii ţi-i alegi, nu şi rudele.
Dacă vrei să-ţi întregeşti colecţia de demoni,
cumpără şi alte pânze ale lui Bosch. Îţi vei crea un fel
de galerie a străbunilor, care te vor face să-ţi aminteşti
de unul dintre cei mai buni prieteni şi sfătuitori ai
dumitale.
Charles Douglas, duce de Queensberry.

P.S. Te rog să iei sub protecţia dumitale pe

aducătorul acestui mesaj. Anthony Temple e un tânăr
capabil, în care cred ca şi în tine. În ultimii trei ani a
fost secretarul meu particular. Nu am avut niciodată a
mă plânge de el. Sunt încredinţat că îţi va fi de folos.
C.D.Q.”

— 1420 —
 Richard lăsă scrisoarea pe masă. Se adânci în
fotoliul său.
Lăsă gândul să-i zboare la Queensberry, ducele cu
chip de satir. Omul care fusese pentru el instrumentul
providenţei. Sau poate providenţa însăşi. Mesajul
acesta era tot atât de ciudat ca şi personajul care îl
scrisese. Rândurile erau trasate de o mână sigură care
nu şovăia.
„Queensberry va atinge vârsta lui Matusalem, gândi
Richard cu simpatie. Melancolia acestui mesaj îşi are
desigur izvorul în cine ştie ce înfrângere
sentimentală.”
Cât priveşte tânărul trimis de duce, îi va găsi o
întrebuinţare. I-l recomandase cu atâta căldură, încât
se întrebă dacă Mr. Temple nu era vreun copil din flori
al lui Queensberry. Alungă acest gând. Ducele era
prea cinic pentru a ascunde acest lucru. Richard
sună.
— Pofteşte pe Mr. Anthony Temple, porunci el
secretarului.
Mesagerul lui Queensberry nu se lăsă aşteptat. În
cabinetul lui Richard pătrunse o replică a lui Apollo
din Belvedere, în haine moderne. Frumuseţea lui era
însă rece, orgolioasă, ca şi strălucirea îngheţată a
Luceafărului. Noul venit salută cu eleganţa şi
degajarea unui autentic gentlemen.
Richard se văzu pe el însuşi când se prezentase lui
Charles Bancroft, recomandat de acelaşi Queensberry.
— Mr. Temple, spuse el, prietenul şi mentorul meu,
ducele de Queensberry, mi-a scris despre dumneata în
termeni ditirambici. Sunt convins că nu greşeşte. Din

— 1421 —
clipa de faţă, să te consideri angajatul meu. Am o
singură nedumerire. Cum a putut să se dispenseze de
serviciile dumitale?
— Ducele de Queensberry a murit, Sir.
— Nu se poate! exclamă Richard. Când?
— La 12 iunie 1811. A doua zi după ce v-a scris
acest mesaj. A murit la White’s, în timpul unei partide
de faro. După înmormântare am plecat la New York,
potrivit instrucţiunilor sale exprese.
Anthony Temple vorbea cu glas egal, plăcut timbrat,
şi cu eleganţa căutată a unui diplomat al Universităţii
din Oxford.
Richard era uluit. Într-adevăr, Queensberry nu se
înşelase. Murise, în ciuda pronosticurilor optimiste ale
medicilor.
Anthony Temple era oare reprezentantul ducelui pe
lângă Richard? Inima lui continua poate să bată în
pieptul acestui tânăr, cu care – într-adevăr – se
asemuia. Sau imaginaţia îi sugera lui Richard o
anumită asemănare?
În scrisoarea ducelui întâlnise câteva cuvinte pe
care şi el le rostise nu demult. Prietenii ţi-i alegi, nu şi
rudele. Această apropiere îi păru uimitoare. Raţiona în
acelaşi chip cu Queensberry. Şi mentorul şi discipolul
îşi dispreţuiau neamurile. Ciudat.
Judecau în acest mod, fiindcă erau prea deosebiţi de
restul oamenilor. Poate că ducele i-l trimise pe
Anthony Temple pentru a-l înlocui pe Adrien de
Beaulieu?
Mesagerul lui Queensberry avea o înfăţişare stranie,
care îngăduia orice supoziţii. Frumuseţea lui era atât

— 1422 —
de perfectă, încât părea ireală. Natura nu creează
indivizi după canoanele zeilor. Chipul său cu trăsături
superbe, avea totuşi ceva demonic. Lui Richard îi
plăceau oamenii ieşiţi din comun. Darul lui
Queensberry era la înălţime.
— Mr. Temple, nu te-am întrebat nimic despre
antecedentele dumitale.
— Nu-mi cunosc părinţii. Ştiu doar că ducele de
Queensberry s-a îngrijit de educaţia mea. Am fost
crescut în casa Lady-ei Mary Cunningham, o rudă a
ducelui. Mai târziu am fost adoptat de Sir William
Temple, ofiţer de marină, vărul ducelui de
Queensberry. Tatăl meu adoptiv a căzut la Trafalgar.
Mi-am făcut studiile la Harrow şi Oxford. Diplomele
universitare sunt singura mea avere. Sir William
Temple n-a avut nici un fel de venit în afara lefii sale
de comandor.
— Înţeleg, rosti Richard.
Bănuiala că Anthony era un copil din flori al lui
Queensberry căpăta tot mai mult temei. Afară numai
dacă nu îl mistifica, aşa cum îl mistificase acum
treizeci de ani pe Sir James Wythburn, pe care îl
lăsase să creadă că Richard era fiul faimosului ginere
al ducelui de Marlborough.
Richard lăsă pentru mai târziu dezlegarea enigmei.
— Mr. Temple, de azi înainte, eşti secretarul meu
personal. Vei avea un salariu care te va scuti pe viitor
de orice griji materiale. Secretarii mei personali
locuiesc la Sunderland House. Dacă doreşti să-ţi
păstrezi un apartament în oraş, nu am nimic
împotrivă.

— 1423 —
 — Voi fi fericit să locuiesc la Sunderland House, Sir.
— Perfect. Primul meu secretar, Mr. McKreely te va
pune în curent cu atribuţiile dumitale. Sună din nou.
Lawson, comunică majordomului să pună la dispoziţia
lui Mr. Temple apartamentul pe care l-a ocupat Mr.
Jules Lafont. Mr. Temple, te dau în primirea lui
Lawson. De azi într-o săptămână, îţi vei lua serviciul
în primire. Până atunci, te vei aclimatiza cu felul de
trai american…
După ce rămase singur în cabinetul său, Richard se
cufundă iarăşi în gânduri. Ajunsese la un hotar de
viaţă. Moartea lui Patrick, a lui Queensberry, a lui
Abercrombie, puneau parcă o lespede asupra
trecutului. Se stingea o lume care fusese martora
perioadei sale de ascensiune. Ajunse în apogeu.
Aproape niciunul din cei care puseseră umărul la
eşafodarea prodigioasei sale cariere nu mai era de
faţă. Murise Benjamin Franklin, murise William
McFee, murise Adrien de Beauclair, murise Ophelia,
murise Andreea, murise convenţionalul Chabot.
Plecaseră pe drumul veşniciei şi Isabella şi Josiah şi
marchizul Henri de Beauclair…
Dintre vechii săi colaboratori şi prieteni nu
supravieţuiseră decât Amaury de Challais şi Wilbur
Morrison. Aceştia făceau de altfel parte din generaţia
tânără.
Constatările impuneau o concluzie tristă,
îmbătrânise.
Mai erau în viaţă câţiva colegi de facultate.
Horncastle, Phipps, Wragby, Eastleigh. Auzise şi de
Fortescue că ajunsese un demn şi sever membru al

— 1424 —
Camerei Comunelor. Afemeiatul şi beţivanul Fortescue
de odinioară era un stâlp al intransigenţei politicii
externe engleze. Pe Eastleigh nu-l mai văzuse de peste
cincisprezece ani. Horncastle şi Wragby i se alipiseră
după ce păşise pragul gloriei. Phipps fusese însă un
intrigant. Nici de Patricia nu mai ştia nimic…
Fizicul lui Anthony Temple îi evocase frumuseţea lui
de altădată. El, Richard, nu mai era azi decât un
bărbat impozant, serios, care insufla respect şi teamă.
Era şi natural. La cincizeci şi şapte de ani nu mai
putea cuceri inimile femeilor. Cu aur le cumperi! Dar
iubirea cumpărată nu are farmec.
Richard se gândise la clipa în care va ajunge să fie
acceptat de femei numai pentru aurul său. Pe vremuri
nimic nu-i păruse mai ridicol decât postura de amant
de interes, în opoziţie cu amantul de inimă.
Din fericire, apetitul lui sexual nu mai era atât de
imperios ca odinioară. După moartea Andreei,
renunţase la capitolul femei. Mai avusese câte una din
acele aventuri fugare şi fără urmări, pe care francezii
le numesc passades. Unui bunic nu-i stă bine să
maimuţărească pe îndrăgostiţi…

Anthony deveni în curând prietenul şi modelul lui

Francis-Andrew, care îl diviniza. Acesta îi copia felul în
care se pieptăna, tăietura hainelor, cutele savant
orânduite ale cravatelor, atitudinea degajată, portul
mândru al capului, vorbirea preţioasă, gesturile
domoale şi elegante.
Atribuţiile lui Anthony îi lăsau destul timp liber. Şi-l
consuma colecţionând cărţi de artă, citind, ori

— 1425 —
plimbându-se în afara oraşului. Atitudinea sa
distantă, rezerva din care nu ieşea niciodată,
amabilitatea uşor ironică, gusturile-i deosebite,
atmosfera de mister care-l înconjura îi făcură o
reputaţie detestabilă printre colegi. Preferinţa pe care
Richard i-o arătase încă din primele zile nu era de
natură a le dezarma ostilitatea. Se purtau faţă de el cu
o răceală făţişe. Evitau să-i adreseze vorba, în afara
chestiunilor de serviciu, încetau ostentativ să mai
discute când el intra în birou şi abia îi răspundeau la
salut.
Anthony se prefăcea că nu le observă manevrele. Se
comporta cu aceeaşi amabilă superioritate, lăsându-i
uneori să înţeleagă spre marea lor ciudă că îi privea cu
milă îngăduitoare.
Într-o seară, toţi secretarii fură convocaţi de
McKreely, pentru a descifra nişte voluminoase şi
importante rapoarte sosite din Europa. Lucrau de vreo
două ore, când Francis-Andrew îşi făcu apariţia în
birou. După ce salută cu un gest abia schiţat pe
McKreely, se opri lângă masa de lucru a lui Temple.
— Anthony, am venit să te iau la un garden-party.
— Master Francis, interveni McKreely, tatăl
dumneavoastră a ordonat să lucrăm cu toţii, fără
excepţie, până în zori, dacă va fi nevoie, pentru a
descifra nişte documente de o însemnătate deosebită.
Francis-Andrew încreţi sprâncenele. Nu-i plăcea să
fie contrariat.
— Crezi, Mr. McKreely, că pentru un fleac e necesar
să cer autorizaţia tatălui meu?
Anthony urmărea discuţia, zâmbind ironic. Îl amuza

— 1426 —
atitudinea de cocoşel arţăgos a lui Francis-Andrew.
— Regret, Mr. Temple trebuie să termine mai întâi
ceea ce are de făcut. Vă rog să ne lăsaţi. Avem de
lucru.
Francis-Andrew se înroşi.
— Nu sunt deprins să fiu concediat. Atitudinea
dumitale este insolentă.
De data aceasta. McKreely se învineţi de mânie.
— Voi aduce la cunoştinţa tatălui dumneavoastră
felul cum vă purtaţi faţă de mine. Şi acum, vă rog să
ieşiţi din acest birou.
Francis-Andrew voi să mai spună ceva, dar se
abţinu. Se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşă ca din
praştie. Congestionat, tremurând de enervare,
McKreely îşi reluă lucrul. Secretarii îşi aruncau pe
furiş priviri triumfătoare. În cameră nu se mai auzeau
decât zgârieturile penelor de gâscă pe foile de hârtie.
O jumătate de oră după plecarea intempestivă a lui
Francis-Andrew, uşa se deschise şi în pragul ei apăru
Wilbur Morrison. După expresia jenată a chipului său
se vedea că avea de îndeplinit o misiune neplăcută.
— Mr. McKreely, veţi îngădui lui Mr. Temple să
însoţească în seara aceasta pe Master Francis-Andrew.
McKreely se ridică brusc de la biroul său.
— Ce autoritate pot să mai am faţă de subalternii
mei, dacă…
— Autoritatea pe care v-a conferit-o Mr. Sunderland,
are limite, îl întrerupse Morrison. Autoritatea
dumneavoastră nu se extinde şi asupra persoanelor
din afara secretariatului.
Figurile colegilor lui Anthony se lungiră.

— 1427 —
 — Mr. Sunderland, continuă directorul Băncii
Manhattan, regretă ieşirea fiului său. Socoteşte însă
că şi atitudinea dumneavoastră faţă de Master
Francis-Andrew a fost cel puţin ireverenţioasă. Mâine
de dimineaţă veţi primi noi ordine.
Morrison se întoarse spre Anthony.
— Mr. Temple, vă ofer un loc în trăsura mea. Master
Francis-Andrew vă aşteaptă la Sunderland House.
După plecarea celor doi bărbaţi, se lăsă o tăcere
adâncă, penibilă, pe care nici unul din cei opt
secretari nu îndrăzni să o întrerupă. McKreely era
pământiu. Vinele frunţii i se umflaseră să se spargă.
Un nod i se înţepenise în gât. După douăzeci de ani de
muncă devotată, era tratat ca un servitor. Îi venea să
plângă. Se simţea umilit. Ce-i rămânea de făcut? Să-şi
facă o ieşire demnă din scenă, dându-şi demisia, sau
să plece fruntea? Patronul nu-l apreciase niciodată.
Altfel, cum erau de explicat ascensiunea lui Beaulieu
ori a lui Lafont, care lucraseră sub ordinele lui dar
care mai târziu îl depăşiseră?
În noaptea aceea lucră ca un automat, înţelegători,
secretarii nu-i întrerupseră gândurile. Descifrau
documentele într-o linişte mormântală. Abia în zori,
puseră pe masă penele de gâscă, întrucât nu
primiseră ordine exprese care să le îngăduie câteva ore
de odihnă, rămaseră la birou în continuare.
La orele zece McKreely plecă spre a se prezenta
marelui patron. Lipsa lui se prelungi. Secretarii îl
aşteptau intrigaţi.
După vreo oră, McKreely se înapoie, însoţit de
Wilbur Morrison şi de Anthony Temple. McKreely avea

— 1428 —
o figură posomorâtă.
— Gentlemen, rosti Morrison cu solemnitate, vă
prezint pe noul dumneavoastră prim-secretar, Mr.
Anthony Temple. Mr. McKreely a primit altă
însărcinare, în cadrul fabricii de armament de la
Terrytown.
McKreely se întoarse spre foştii săi subalterni.
— Gentlemen, înainte de a-mi lua rămas bun de la
dumneavoastră, ţin să-mi exprim regretul pentru
atitudinea pe care am avut-o aseară faţă de Master
Francis-Andrew.
Vorbea sacadat, mecanic, ca şi când ar fi recitat o
lecţie.
Se umilise. Dar îşi salvase postul şi îşi ferise familia
de mizerie. Însă în sufletul lui se năruise un idol…

În primăvara anului 1812 Richard făcu însemnate

schimbări în conducerea întreprinderilor sale din
Statele Unite. Henry Sunderland trecu la direcţia
fabricii de armament de la New Schenectady. O
săptămână după înscăunarea sa în noul post, Richard
îl însură cu Susan Forbes, fiica senatorului Randolph
Forbes. Această alianţă matrimonială se încheiase fără
a se cere acordul tinerilor. Capacitatea de a iubi a lui
Henry murise odată cu Margery. Cel puţin aşa îşi
închipuia el.
James Stewart, directorul adjunct al uzinelor de la
New Schenectady fu transferat cu acelaşi grad la
fabrica de la Terrytown. Charles Sunderland rămase
să dirijeze exploatările aurifere din America de Sud.
Comandorul Townley obţinu comanda flotei

— 1429 —
comerciale din Atlantic. Wilbur Morrison păstră
direcţia Băncii Manhattan. Meritele sale îndrituiseră
această recomandare. Anthony Temple căpătă o
atribuţie suplimentară. Conducerea exploatării
zăcămintelor metalifere din Statele Unite. Post de
răspundere care implica asigurarea furnizării de
materii prime uzinelor de la New Schenectady şi
Terrytown, a căror producţie de armament era în plină
creştere.
Uzinele Dupont de Nemours, de curând înfiinţate în
Statele Unite cu sprijin financiar francez, nu erau încă
în stare a concura pe piaţa americană produsele
industriale ale casei Sunderland-Beauclair.
Era paradoxal. Embargoul, împotriva căruia Richard
se ridicase cu atâta vehemenţă îi servise prodigios
interesele. Interzicerea importului de produse
industriale din Anglia şi din Franţa, dăduse un
extraordinar avânt uzinelor casei sale, care câştigaseră
toată clientela americană, pierdută de industriile grele
din cele două state europene beligerante.
În cursul lunii aprilie sosiră fără veste la New York
trei persoane simandicoase. Mr. Lester W. Woodward,
directorul Băncii Anglo-Americane de la Londra,
contele Amaury de Challais, directorul Băncii
Sunderland de la Paris şi Jules Lafont, şeful
serviciului de informaţii al casei Sunderland.
Woodward venea să ceară aprobarea lui Richard
pentru acordarea unui nou împrumut de cinci
milioane livre Marei Britanii. Nu îndrăznise să-şi
asume responsabilitatea încheierii acestei tranzacţii,
într-o epocă în care Anglia se afla în pragul crizei

— 1430 —
economice. În 1810 această ţară exportase în Europa
septentrională mărfuri în valoare de 7 7000 000 livre,
iar importul se ridicase la 9 160 000 livre. În 1811,
aceste cifre scăzuseră respectiv la 1 500 000 şi 1 960
000. Exportul spre Statele Unite coborâse de la 11 300
000 livre în 1810, la 1 870 000 livre în 1811. O sută
patruzeci de vase de comerţ fuseseră capturate de
francezi, iar Suedia sechestrase încă o sută.
Acestei situaţii dezastruoase îi pusese vârf o gravă
criză industrială. Blocusul continental nu dăduse
rezultate extraordinare în primii ani după aplicarea sa,
dar căpătase cu timpul eficacitate. Produsele
industriale pe care Anglia nu le mai putea vinde în
Europa şi în America se stocau în depozite, provocând
prăbuşirea preţurilor.
În aceste condiţii Woodward nu era favorabil
acordării împrumutului solicitat. Socotea Marea
Britanie în preajma dezastrului. Uriaşa expediţie pe
care Napoleon o pregătea împotriva Imperiului Rusesc,
crea perspective întunecate pentru vrăjmaşii Franţei.
— După câte înţeleg, dumneata consideri Anglia
bancrutară, spuse Richard îngândurat.
— Nu merg atât de departe cu presupunerile, zise
Woodward. Totuşi, o prudenţă elementară…
— Poate că ai dreptate, Mr. Woodward. Totuşi, un
împrumut acordat astăzi Angliei ne-ar aduce beneficii
uriaşe în cazul unei eventuale înfrângeri a lui
Napoleon. Livrele englezeşti sunt depreciate. Dacă
Anglia ar obţine victoria, împrumutul ar fi restituit în
livre revalorificate. Îţi dai seama ce diferenţe am
obţine?

— 1431 —
 — Dar dacă Marea Britanie şi aliaţii ei vor fi
zdrobiţi? Napoleon ne-a deprins cu victoriile
spectaculoase. Nu văd de ce s-ar întoarce vântul. La
Grande Armée cuprinde aproape o jumătate de milion
de oameni. S-au mai pomenit vreodată asemenea
efective? Dintre adversarii lui Napoleon numai ţarul
Rusiei a rămas în picioare.
— Şi Anglia, Woodward.
— Evident. Şi Anglia. Dar cu ce preţ? Marea Britanie
e asemenea unui boxer groggy, care abia se mai ţine
pe picioare. În virtutea inerţiei mai izbeşte cu pumnii
în aer.
— Dar Rusia?
— Un Goliat care şi-a găsit pe David.
Argumentele lui Lester Woodward erau puternice.
Richard se feri să ia o hotărâre, înainte de a cântări
bine situaţia.
Două zile după această discuţie sosiră la New York
Challais şi Lafont. Directorul Băncii Sunderland din
capitala Franţei prezentă marelui patron o scrisoare
confidenţială a contelui Metternich, care în numele
guvernului imperial austriac solicita un împrumut de
trei sute milioane franci aur. Într-o convorbire pe care
Challais o avusese cu prinţul Schwarzenberg,
ambasadorul Austriei la Paris, acesta ceruse ca
negocierile referitoare la împrumut să nu fie aduse la
cunoştinţa guvernului francez.
Acest lux de precauţiuni, după cererea de împrumut
formulată de Anglia, permitea cele mai variate
presupuneri.
Faţă de raportul sumbru prezentat de Woodward,

— 1432 —
Richard ezitase să dea o aprobare de principiu.
Challais se arătă mai optimist, declarându-se în
favoarea împrumutului austriac.
— În momentul de faţă, zise el, împăratul Franz al
II-lea joacă un rol de prima mărime pe tabla de şah
europeană. Parisul şi Viena sunt legate printr-un
tratat de alianţă şi prietenie, cimentat de căsătoria
dintre Napoleon şi arhiducesa Maria-Luisa. În actuala
conjunctură politică guvernul austriac prezintă
garanţii de solvabilitate, chiar dacă situaţia lui
financiară nu e tocmai strălucită.
Înainte de a da un răspuns definitiv, atât lui
Woodward cât şi lui Challais, Richard hotărî să aibă o
convorbire între patru ochi cu Jules Lafont, singurul
în măsură să-i furnizeze date mai precise în legătură
cu această chestiune.
Împreună cu şeful serviciului de informaţii se
închise în cabinetul său de lucru, ordonând să nu fie
deranjat. Oferi lui Lafont un scaun, apoi scoase din
dulapul cu băuturi o sticlă cu scotch şi două pahare
de cristal. Onoare pe care Richard nu o făcea decât
intimilor. Trecerea anilor nu-l împovărase pe francez.
Deşi depăşise patruzeci de ani, nu arăta să fi atins
treizeci. Îndeobşte, oamenii care urcă scara anilor şi a
funcţiunilor de mare răspundere, devin gravi,
taciturni, se înăspresc la fire şi la mentalitate. În afară
de ninsoarea de la tâmple, nimic în aspectul lui Jules
Lafont nu sugera adevărata sa vârstă. Mai
neastâmpărat decât o veveriţă, cu ochi vioi, în care
jucau scântei, veşnic vesel şi de o politeţe neîntrecută,
oricând gata să istorisească o anecdotă, ori o glumă

— 1433 —
bună, părea un nepreţuit tovarăş de petrecere.
Această înfăţişare de bon viveur inofensiv, era cea mai
bună carte de vizită în lumea pe care o frecventa el.
După ce-şi umplu paharul, Richard se adânci în
fotoliul său.
— Lafont, să-mi faci un tur de orizont asupra
situaţiei din Europa. Mă interesează în special poziţia
Angliei şi a Austriei în actuala conjunctură.
— Politica europeană, Monsieur, evoluează după
bagheta unui singur dirijor. Împăratul Napoleon.
Unicul om capabil a i se mai împotrivi azi e ţarul
Alexandru. Anglia, Austria şi celelalte puteri, mari sau
mici, nu sunt decât comparşi în această măreaţă
dramă cu două personaje principale. Între Franţa
napoleoniană şi Rusia ţarilor se pregăteşte un mare
duel. În actuala conjunctură, Anglia are o poziţie mai
grea decât Austria. Dacă Napoleon va reuşi să măture
pe ruşi din Europa, Marea Britanie nu va întârzia să
se prăbuşească. O eventuală înfrângere a ţarului
Alexandru ar afecta mai puţin Austria, legată de
Franţa printr-un tratat de alianţă. Dacă Napoleon va fi
înfrânt de ruşi, atât Anglia cât şi Austria vor interveni
spre a-i da lovitura de graţie.
— În concluzie, nu risc mare lucru dacă acord un
împrumut Austriei.
— Evident. Austria va trece alături de învingător,
oricare ar fi acesta.
— Ce-ai de spus în privinţa Angliei?
— Dacă Napoleon va fi doborât, Anglia va juca iarăşi
un rol de frunte. După ce a făcut opoziţie Franţei, va
face opoziţie Rusiei spre a menţine echilibrul

— 1434 —
european. E cunoscută tactica basculantă a
diplomaţiei britanice.
— Înţeleg, rosti Richard. Ce te face să crezi că
războiul dintre Franţa şi Rusia e inevitabil?
Lafont desfăcu mâinile, întorcând palmele în sus,
într-un gest care voia să spună că explicaţia era foarte
simplă.
— Pregătirile de război ale Franţei sunt uriaşe. Vă
relatez un fapt, care la prima vedere pare mărunt,
începând din decembrie, Napoleon a comandat în
secret o serie de studii asupra geografiei Rusiei şi în
special a provinciilor baltice. Râuri, drumuri, păduri,
regiuni mlăştinoase. A achiziţionat numeroase tratate
geografice, topografice şi istorice asupra Rusiei
europene. Istoria campaniei lui Carol al XII-lea al
Suediei în Polonia şi Imperiul Ţarilor este în momentul
de faţă lectura favorită a ofiţerilor din Statul Major al
lui Napoleon. Ceva mai mult, ambasadorul Franţei la
Petersburg a sustras din arhivele secrete ruseşti,
plăcile de aramă gravate cu harta oficială a Imperiului.
Este o minune cum această masă de metal a putut să
ajungă până la Paris. Acolo, denumirile scrise cu litere
ruseşti au fost înlocuite cu caractere latine. Hărţile au
fost distribuite în taină ofiţerilor şi unităţilor militare.
Richard asculta cu uimire informaţiile lui Lafont.
— Şi ruşii stau cu mâinile în sân?
— Nicidecum. Parisul e împănat de spioni ruşi.
Şeful lor e colonelul Cernicev, care face oficios parte
din personalul militar al ambasadei. Cernicev ţine o
strânsă legătură cu adversarii regimului imperial
francez. Printre aceştia se numără Monsieur de

— 1435 —
Talleyrand, mareşalul Bernadotte, generalul Jomini şi
alte personalităţi politice şi militare. Generalul Savary,
ministrul poliţiei imperiale care nu e chiar atât de
limitat pe cât îl cred unii, a adus la cunoştinţa lui
Napoleon bănuielile sale în legătură cu activitatea lui
Cernicev. Împăratul, care e încredinţat că Cernicev e
un afemeiat, preocupat numai de petreceri şi de jocul
de cărţi, a poruncit lui Savary să se ocupe de alte
chestiuni mai arzătoare. Pe ministrul poliţiei l-a iritat
răspunsul Împăratului. „Nu mai lipseşte decât ordinul
să furnizez personal informaţii lui Cernicev. Împăratul
e de o naivitate revoltătoare.”
Richard clătină din cap.
— S-ar putea să ai dreptate, Lafont. Tot ce-mi spui
dumneata indică o stare de spirit favorabilă
declanşării unei acţiuni militare împotriva Rusiei.
Totuşi, să nu tragem concluzii pripite. Statele Majore
întocmesc îndeobşte diferite ipoteze de război.
— De acord, Monsieur, dar pregătirile Franţei sunt
de o mare amploare. Înaintea plecării mele de la Paris,
împăratul a avut o convorbire cu Fouché, fostul
ministru al poliţiei. „Dispun de 800 000 de oameni cu
care pot îngenunchea Europa, a spus împăratul. Forţa
mea e atât de mare, încât am posibilitatea să dictez
lumii întregi legile mele. Destinul meu nu şi-a găsit
încă împlinirea. Vreau să termin ceea ce am început.
Ne trebuie un cod european, o curte de casaţie
europeană, o monedă unică, acelaşi măsuri şi
greutăţi, aceleaşi legi. Vreau să contopesc popoarele
într-un singur popor: poporul european. Este un
deznodământ firesc.” După cum vedeţi, Napoleon este

— 1436 —
obsedat de ideea creării Statelor Unite ale Europei.
Potrivit concepţiei sale, desfiinţarea puterii militare
ruseşti oferă perspective grandioase Franţei, l-ar
deschide noi pieţe, i-ar ameliora finanţele, i-ar crea
condiţii pentru o dezvoltare armonioasă. În cadrul
unei adunări extraordinare a Camerei de Comerţ,
Napoleon a mai declarat: „Visteria Franţei încasează
anual nouă sute de milioane franci; alte trei sute de
milioane depozitate în pivniţele palatului Tuileries,
constituie o preţioasă rezervă. Banca Franţei dispune
de suficientă monedă de argint spre a face faţă
nevoilor. De la Tilsit încoace, peste un milion în
numerar a intrat în ţara noastră. În acest timp Austria
a făcut bancrută iar Anglia şi Rusia sunt pe punctul
de a-i urma exemplul. Numai eu am bani”. Această
declaraţie nu vă pare semnificativă, Monsieur?
Napoleon este prizonierul propriei sale politici. Nu mai
poate da înapoi. Războiul este inevitabil.
— Ce fac ruşii? Se pregătesc?
— Desigur. Între Nimen şi Dvina, ţarul a concentrat
trei armate, totalizând cinci sute cincizeci de mii de
oameni. Aceste forţe sunt puse sub comanda
ministrului de război, Barclay de Tolly, a prinţului
Bagration şi a generalului Tomassov. Pe de altă parte,
în culise se duc intense tratative diplomatice. Austria
şi Prusia, care au semnat tratate de alianţă cu Franţa
imperială, abia aşteaptă să treacă de cealaltă parte a
baricadei. Alexandru şi-a asigurat şi concursul
Suediei. Bernadotte, rivalul lui Napoleon, a uitat că e
francez. A dat poveţe preţioase ţarului: „Faceţi astfel
încât războiul să dureze cât mai mult; evitaţi marile

— 1437 —
bătălii; istoviţi inamicul prin marşuri şi
contramarşuri. În caz de insucces, fiţi perseverenţi.
Retrageţi-vă, dar nu pierdeţi curajul. Napoleon va
sfârşi ca şi Carol al XII-lea la Poltava”. Pentru a-şi
asigura spatele, ţarul negociază în prezent pacea cu
Imperiul Otoman. Da, da, Monsieur, se pregăteşte cel
mai formidabil război pe care l-a cunoscut omenirea
vreodată. Napoleon se va prăbuşi. E cu neputinţă să
lupţi împotriva lumii întregi…
Richard era impresionat. Informaţiile lui Lafont
meritau un studiu aprofundat. Francezul acesta îl
uimea. Adeseori Richard se întreba dacă şeful
serviciului său de informaţii nu juca un joc dublu. Nu
încerca însă a adânci această chestiune. Lafont îl
servea de minune. Marginal, n-avea decât să-şi cultive
şi micile lui interese. Atâta timp cât nu aducea pagube
casei Sunderland activitatea aceasta putea continua
nestingherită.
— Lafont, eşti încredinţat că Napoleon va fi înfrânt?
— Da, Monsieur, sunt încredinţat. Propria lui
nebunie şi trădarea multor colaboratori apropiaţi îl
duc iremediabil spre prăpastie.
— Eşti sigur că Monsieur de Talleyrand trădează?
— Banii pe care contele de Nesselrode îi furnizează
în numele ţarului, trec prin banca noastră de la Paris.
— Hm!
— Şi Cernicev are contul lui, din care ridică sume
mari, disproporţionate cu cheltuielile lui personale.
— Se poate trage concluzia că Cernicev foloseşte
aceşti bani pentru a cumpăra documente militare
franceze?

— 1438 —
 — Desigur.
— E un joc periculos, Lafont. Chiar şi pentru noi.
— De ce? Dacă împăratul însuşi protejează pe
Cernicev, de ce am refuza noi să-l servim? De ce ne-
am amesteca în atribuţiile ministrului Poliţiei?
Richard se ridică de la biroul său. Gânditor, începu
să se plimbe prin faţa lui Lafont.
— Voi aproba împrumutul austriac. Metternich e un
diplomat abil şi un mare oportunist. Considerentele
dumitale sunt juste. Imperiul austriac va îmbrăţişa
cauza învingătorului… Nu voi ridica obiecţiuni nici în
privinţa împrumutului britanic. Anglia dispune de o
flotă care îi va asigura apărarea cel puţin douăzeci de
ani de acum înainte.
Un ciocănit uşor în uşă îi întrerupse şirul
raţionamentelor.
— Intră! strigă el cu asprime.
Lawson apăru timid în prag.
— Acum câteva minute a sosit de la Paris un mesaj
cifrat pentru Monsieur Lafont.
— L-aţi descifrat?
— Da, Sir.
— Citeşte-l!
Lawson îşi aruncă ochii pe foaia de hârtie înnegrită
de slove.

„Un agent al colonelului Cernicev a fost surprins pe

când înmâna 300 000 franci unui funcţionar din
Ministerul de Război, pe nume Jean Michel, de la care
primise un plic cu documente militare secrete de mare
însemnătate. Agentul în chestiune şi funcţionarul

— 1439 —
francez au fost arestaţi. În urma raportului
generalului Savary şi a documentelor compromiţătoare
găsite asupra celor doi indivizi, împăratul a ordonat
arestarea colonelului Cernicev. Dar acesta a reuşit să
se facă nevăzut. Se pare că a fost informat de o
anumită persoană suspusă. Ancheta în jurul acestui
caz se face în cea mai adâncă taină. Informat de acest
act de spionaj săvârşit de un ofiţer din anturajul
ţarului, împăratul Napoleon a ordonat să se publice în
presă un articol vehement prin care denunţă opiniei
publice mondiale complicitatea actualului Suveran al
Rusiei în asasinarea Ţarului Paul. Împăratul
Alexandru iritat de aceste atacuri, le-a calificat drept
calomnioase. Se pare că afacerea Cernicev va avea
urmări. Vă voi ţine la curent cu mersul cercetărilor.
Gaspard Bertaut”

— Cine e acest Bertaut? întrebă Richard.

— Noul şef al reţelei de informaţii din Franţa.
Bertaut e numele sub care figurează în corespondenţa
noastră. În realitate se numeşte Charles de Montigny
şi este fiul unui senator.
Richard zâmbi.
— Ştii să-ţi recrutezi oamenii, Lafont.
— În serviciul dumneavoastră nu mi-e permis să
dau greş.
— Să trecem la afacerea Cernicev. Nu crezi că banca
noastră de la Paris va avea neplăceri?
— În registrele noastre colonelul Cernicev figurează
sub un nume de împrumut. Complicaţiile sunt
excluse.

— 1440 —
 — Să dea Dumnezeu, Lafont, să nu te înşeli…

Grand dîner la Sunderland House. În saloane se

aprinseseră luminile. Mai era o jumătate de oră până
la sosirea invitaţilor. În marea sufragerie o masă
lungă, ornată cu cristale şi flori aştepta pe cei o sută
de convivi. Valeţi şi lachei cu peruci pudrate terminau
ultimele pregătiri.
În camera sa, Richard Sunderland se îmbrăca
înaintea oglinzii. Coaforul îi orânduia artistic cutele
părului alb, cu reflexe argintii. Primul valet îi ţinea
fracul de catifea verde cu nasturi de aur. Pantalonii de
satin alb prinşi sub genunchi cu catarame de aur,
cămaşa de mătase cu jabou şi manşete de dantelă,
erau de o croială şi de o fineţe fără rival.
Richard împlinise cincizeci şi opt de ani. Eleganţa
vestimentară rămăsese una din marile lui plăceri. În
ciuda vârstei, nu părea ridicol. Silueta lui păstrase
alura tinereţii. Părul alb părea pudrat.
Amaury de Challais purta un frac albastru. Stătea
pe un scaun şi urmărea, cunoscător, toaleta „marelui
mogul”. Plin de vervă, înşira anecdote savuroase de la
Curtea imperială. Spre a face plăcere şefului său care
nu-şi ascundea antipatia faţă de împărat, îl prezenta
pe Napoleon în culori întunecate.
— Şi acum să vă istorisesc o întâmplare care
zugrăveşte mai bine decât orice, parvenitismul
„marelui” Napoleon. Nu demult, a invitat la o
vânătoare pe contele de Metternich. Prânzul urma să
fie servit în pădure. Personalul de serviciu întârzia să
aducă mâncărurile. Napoleon era nerăbdător. Se mai

— 1441 —
aflau de faţă fraţii săi, Louis şi Joseph, precum şi
Murat. Ca să-şi impresioneze invitatul, împăratul a
chemat la un moment dat pe Louis: „Rege al Olandei,
te rog informează-te de ce nu suntem serviţi?” Louis a
executat supus ordinul. După câteva minute a revenit,
anunţând că prânzul va fi servit de îndată. Un alt sfert
de oră de aşteptare, Napoleon, impacientat, a
poruncit: „Rege al Neapolului, du-te şi spune-le să se
grăbească!” Murat a plecat până la bucătăria de
campanie şi s-a înapoiat asigurând pe împărat că
serviciul nu va mai întârzia. Iritat că minutele
continuau totuşi să zboare, Napoleon a ordonat lui
Joseph: „Rege al Spaniei, porunceşte să se aducă de
îndată ceva ce se poate mânca”. Acesta a alergat la
bucătărie, şi s-a înapoiat în sfârşit în fruntea
cortegiului de lachei încărcaţi cu tăvi pe care fumegau
fripturi apetisante. Metternich a rămas atât de
impresionat de această scenă, încât în aceeaşi seară a
declarat unuia din secretarii săi: „Este într-adevăr
extraordinar acest om care îşi permite să trimeată la
bucătărie trei regi spre a-i aduce prânzul”.
Richard râse.
— Parvenitism imperial.
În aceeaşi clipă uşa se deschise în calea lui Jules
Lafont care ţinea câteva foi de hârtie.
— Mă iertaţi, Monsieur, se adresă el lui Richard,
chiar în acest moment am primit un mesaj de la Paris,
în legătură cu afacerea Cernicev.
— Cernicev? întrebă Challais. Colonelul cu ochi
languroşi de oriental? Se zice că nici o pariziană nu-i
poate rezista.

— 1442 —
 — Chiar el Monsieur.
Lafont se întoarse spre Richard.
— Nu cred că ar fi potrivit să citesc textul acestei
note în faţa personalului de serviciu, spuse el în limba
spaniolă, spre a nu fi înţeles de slugi. Chestiunea e
oarecum delicată, Monsieur.
Richard ridică din umeri. Îşi concedie totuşi
servitorii.
— Cu îngăduinţa dumneavoastră, zise Lafont, voi
trece la lectura acestui raport, care aduce noi şi…
hm… interesante preciziuni în legătură cu afacerea
Cernicev.
Richard se aşeză pe un scaun.
— Să te auzim. Sper că nu e prea lung. Îmi aştept
invitaţii.
Lafont începu să citească:
„Afacerea Cernicev a luat o întorsătură senzaţională.
După emiterea ordinului de arestare împotriva
colonelului Cernicev, ministrul poliţiei imperiale
generalul Savary, duce de Rovigo, s-a deplasat
personal la domiciliul acestuia, pentru a opera o
percheziţie. Din primul moment, atenţia i-a fost atrasă
de un mic birou, în care, după spusele servitorilor,
colonelul îşi păstra corespondenţa şi documentele
importante. Vă închipuiţi stupoarea ducelui de Rovigo,
când în locul pieselor compromiţătoare pe care se
aştepta să le descopere, n-a găsit decât câteva pachete
cu scrisori de dragoste, legate cu panglici de diferite
culori. Cernicev, care nu pierdea ocazia să dea în
vileag numele doamnelor ce-i acceptau omagiile,
lăsase la dispoziţia ministrului poliţiei toate scrisorile

— 1443 —
primite de la numeroasele lui amante. Cu această
ocazie, ducele a avut penibila surpriză să afle că
ducesa de Rovigo îi pusese nişte podoabe cornoase de
toată frumuseţea. Într-o serie de misive înflăcărate
adresate colonelului, ducesa aplica soţului ei cele mai
injurioase epitete, printre care bădăran, parvenit,
imbecil, maimuţoi bătrân şi slugoi al lui Napoleon.
Singura satisfacţie a ministrului poliţiei – dacă aceasta
se poate numi satisfacţie – a fost să constate că mai
avea numeroşi tovarăşi de suferinţă printre marii
demnitari ai Curţii Imperiale şi printre reprezentanţii
înaltei societăţi pariziene. Dintre pachetele cu scrisori
de dragoste adresate colonelului Cernicev, cel mai
voluminos era cel primit din partea unei doamne, al
cărui nume aş fi preferat să-l trec sub tăcere dacă
însuşi împăratul nu l-ar fi dat în vileag. Persoana în
chestiune este Mrs. Sandra Sunderland. Mr. Robert
Sunderland, informat ulterior printr-o indiscreţie a
unui personaj de la Curte, s-a adresat generalului
Savary, care nu a făcut decât să-i confirme tristul
adevăr”.
Jules Lafont făcu o pauză.
— Să continui? întrebă el, puţin jenat.
— Te rog, îl invită Richard, care se congestionase
uşor. În viaţă nu calci numai pe trandafiri.

„La Paris, acest aspect al afacerii Cernicev a făcut

mare vâlvă. Persoanele compromise nu mai îndrăznesc
să apară în societate. Bineînţeles, acest foc de paie se
va stinge treptat. Va fi deajuns ca un alt scandal să
aprindă opinia publică, pentru ca afacerea Cernicev să

— 1444 —
fie dată uitării. Voi reveni cu amănunte.
Gaspard Bertaut.”

Urmă o tăcere grea, pe care nici Lafont şi nici

Challais nu cutezară să o tulbure.
Richard răsucea pe deget lanţul de aur al
lornionului.
— Interesant, foarte interesant, rosti el după câteva
clipe de gândire. Acest Bertaut pare un tânăr cu
resurse.
Se ridică de pe scaun şi se apropie de Lafont, pe
care-l bătu pe umăr cu afectată voioşie.
— Ai colaboratori buni, dragul meu. În ceea ce
priveşte soţia fiului meu Robert, voi aviza. Şi acum să
coborâm. Primii oaspeţi trebuie să sosească…

Câteva zile după lectura raportului confidenţial al

lui Bertaut, Richard primi o scrisoare din partea lui
Robert Sunderland. Se înserase. Un lacheu aprindea
lumânările din girandolele de pe cămin. Richard
desfăcu încet misiva, presimţea că Robert îi scria
despre nenorocirea sa conjugală.
Nu se înşelase. Pe primele pagini scrise mărunt şi
nervos, diplomatul familiei îi relata unele aspecte ale
afacerii Cernicev. Pasajul referitor la adulterul Sandrei
era redactat în termeni moderaţi. Printre rânduri se
citea însă că aventura amoroasă a soţiei sale îl costase
multe nopţi nedormite. Către sfârşitul scrisorii, Robert
îi vestea hotărârea sa irevocabilă de a obţine divorţul.

„Iubirea mea pentru Sandra s-a stins. Nu mai am

— 1445 —
pentru ea decât dispreţ şi scârbă. Vă fac o mărturisire.
Am ajuns să mă întreb dacă Howard şi Iris sunt copii
mei. Din corespondenţa semnată de soţia mea, şi
găsită la colonelul Cernicev reiese că legătura lor dura
de trei ani. Vă rog să-mi încredinţaţi altă misiune. Mi-
e cu neputinţă să mai rămân la Paris. Am senzaţia că
pe stradă, în saloane, la birou, sunt urmărit de priviri
batjocoritoare.
Aştept cu legitimă nerăbdare dispoziţiile
dumneavoastră.
Robert Sunderland.”

Richard împături scrisoarea. O aruncă într-un

sertar destinat corespondenţei personale. Diplomatul
familiei o nimerise prost. Era de necrezut. Robert se
bucurase întotdeauna de mare succes la femei.
Sandra i-l preferase totuşi pe colonelul Cernicev. Era
de presupus că numai exotismul acestui ins o
cucerise. Uniforma militară reputaţia de irezistibil Don
Juan, dulceaţa fructului oprit, contribuiseră la
capitularea Sandrei. Bineînţeles, ar fi penibil ca
bănuielile lui Robert în ceea ce privea paternitatea
copiilor să fie întemeiată. Nu era plăcut pentru
Richard să ştie că are patru bastarzi în familie.
Dezonorantă afacere. Ce-ar fi zis puritanul Josiah
Sunderland?!
În aceeaşi seară, Richard redactă răspunsul său.
După o introducere diplomatică în care îşi exprima
regretul pentru fapta necugetată a Sandrei, îşi vesti
fiul că e gata să-i încredinţeze o nouă misiune la
Viena.

— 1446 —
 „De multă vreme intenţionam să creez o bancă în
capitala Imperiului Austria. Challais îţi va pune la
dispoziţie capitalul necesar. Monsieur de Metternich îţi
va fi de folos în această chestiune, cu atât mai vârtos
cu cât guvernul austriac mi-a solicitat de curând un
împrumut. Te autorizez să comunici personal
prinţului Schwarzenberg că cererea Austriei va fi
satisfăcută.
În ceea ce priveşte hotărârea ta de a intenta acţiune
de divorţ, socotesc că nu e cazul să te pripeşti. În
lumea noastră virtutea este foarte slab cotată. Afară
de aceasta, despărţirea ta de Sandra ne-ar pune într-o
situaţie critică faţă de Montorgueil. Continuarea unei
colaborări ar fi periclitată. Interesele noastre sunt
strâns legate de ale lui.
E preferabil să ajungi la o împăcare, sau cel puţin la
un modus vivendi cu Sandra. Pe viitor să fii mai
vigilent. Nimeni nu te împiedică să-i plăteşti
infidelitatea cu aceeaşi monedă.
Sper să ne revedem în curând. Am de gând să vin în
Europa în toamna acestui an. Până atunci,
temporizează. Lasă vremea să netezească asperităţile.
Mâine ai să priveşti cu filozofie gestul Sandrei.
Curaj, Robert! Nu lua hotărâri pe care mai târziu ai
putea să le regreţi. N-ar fi fost mai bine să te fi însurat
cu Sarah? Mediocritatea fizicului ei te-ar fi ferit de
neplăcerile întâmpinate alături de Sandra în sfârşit,
acum trebuie să faci bonne mine pour mauvais jeu.”
După ce încheia scrisoare, o sigilă şi o încredinţă
primului curier care pleca spre Europa.

— 1447 —
 Capitolul douăzeci şi patru
Pentru Richard timpul căpătase aripi. Zilele,
săptămânile, lunile, anii chiar se rostogoleau cu
iuţeala crescândă, ca o avalanşă pe povârnişul unui
munte.
Psihologii spun că scurgerea vremii pare
vertiginoasă oamenilor vârstnici şi relativ înceată
tinerilor. Constatarea are un grăunte de adevăr.
Pentru copii un an face cât şaptezeci. Timpul e leneş
nu numai pentru copiii nevârstnici, ci şi pentru tinerii
care privesc cu nerăbdare spre orizonturile unui viitor
mai îmbietor decât Fata Morgana. Oamenii maturi,
care se poticnesc în pragurile tot mai anevoioase ale
vieţii, se conving că au alergat după un miraj. Unii se
descurajează şi renunţă la luptă. Resemnaţi, se
cufundă în rutina unei existenţe ce nu le mai poate
oferi nimic. Alţii se zbat, încercând să mai realizeze
ceva din idealurile lor. Dar şi pentru unii şi pentru
alţii, neastâmpărul, nerăbdarea se tocesc.
Deziluzionaţi, fără a mai aştepta mare lucru de la
viitor, se îngrozesc de trecerea timpului, care le fuge
ca nisipul printre degete, făgăduindu-le doar bătrâneţe
şi nevoi. Bătrânii privesc cu drag în urmă, căci
trecutul le aminteşte tinereţea, epoca de aur a vieţii. În
schimb, îi înspăimântă viitorul care se identifică hidos
cu moartea.
Richard făcea parte din categoria puţinilor aleşi care
îşi realizase aşteptările. Dar şi pentru el timpul se
scurgea repede. Avea atâtea de îndeplinit într-o

— 1448 —
singură zi încât nu era în stare a le prididi, între
răsăritul soarelui şi miezul nopţii. Când ridica fruntea
de deasupra maldărului de hârtii de pe birou şi îşi
arunca privirea asupra pendulei, rămânea uluit de
repeziciunea cu care se depăna firul timpului. Richard
nu se temea de moarte, fiindcă ocupaţiile nu-i lăsau
răgaz a face speculaţii filozofice asupra vieţii şi a
apusului ei. Nu se deosebea de acei oameni care
refuză să conceapă că îi va secera moartea, deşi ştiu
cu precizie că orice început trebuie să aibă şi un
sfârşit.
De la o vreme apăsa o oboseală grea, ciudată. Nu se
lăsa înfrânt. Îşi dădea seama că o singură clipă de
slăbiciune va fi urmată de altele. Şi nimic nu e mai
greu decât reluarea activităţii, după o perioadă de
repaos. Somnul şi câte o plimbare matinală
constituiau singura lui odihnă. Banchetele, recepţiile,
spectacolele, călătoriile, nu erau pentru el decât
obligaţiuni pe care şi le impunea în folosul bunului
mers al afacerilor.
Numai colecţiile lui de tablouri şi de cărţi rare îi mai
procurau bucurii. Agenţii săi din Europa achiziţionau
pe întrecute pânze de valoare şi tomuri cu care s-ar fi
mândrit şi biblioteca Vaticanului.
În ultima scrisoare trimisă lui Robert îi făgăduia că
îl va vizita în toamnă. Proiectul acesta nu mai era
realizabil. Richard nu putea pleca în Europa, tocmai
acum, când Statele Unite se aflau în preajma
războiului.
Beliciştii din Congres în frunte cu Henry Clay din
Kentucky şi Felix Grundy din Tennessee, preconizau

— 1449 —
imediata deschiderea a ostilităţilor împotriva Angliei.
Motivele invocate de ei erau în număr de patru:
înrolarea forţată a americanilor pe vasele de război
britanice, hărţuirea cabotoarelor americane de către
crucişătoarele engleze, blocusul coastelor europene în
virtutea căruia englezii capturau arbitrar orice vas
care naviga pe mări sub pavilionul Statelor Unite şi, în
sfârşit, ordinele Consiliului.
O serie de incidente ridicaseră temperatura opiniei
publice. Nava britanică de război „Leopard” cu
cincizeci de tunuri, ordonase fregatei americane
„Chesapeake”, cu treizeci şi şapte de tunuri, să predea
câţiva dezertori englezi, înrolaţi în echipajul acestuia.
Faţă de refuzul americanilor, „Leopard” deschisese
focul, înecând în sânge puntea lui „Chesapeake”, care
plecase pavilionul. Ceva mai târziu fregata Statelor
Unite, „President”, cu patruzeci şi patru de tunuri,
bombardase corveta britanică „Little Belt”, cu douăzeci
de tunuri, reducând-o la tăcere după un sfert de oră
de luptă. Revanşa fusese salutată cu entuziasm de
poporul american.
În faţa Congresului, Preşedintele expuse un raport
amănunţit în care enumera peste şase mii de cazuri
de înrolare forţată a americanilor pe vasele britanice,
în răstimp de trei ani.
Mai erau şi alte cauze care pledau pentru intrarea
Statelor Unite în război. Coloniştii din teritoriile nord-
vestice sufereau necontenite atacuri din partea
indienilor lui Tecumseh, încurajaţi pe sub mână de
agenţii britanici din Canada. Pe de altă parte,
anexioniştii din Congres visau să invadeze Canada

— 1450 —
britanică şi Florida, aflată încă sub stăpânirea
Spaniei, aliata Marii Britanii.
Cel de-al doisprezecelea Congres reunit în decembrie
1811 era deosebit de cele precedente. Majoritatea
membrilor erau elemente tinere, care condamnau
spiritul de împăciuire şi temporizare al înaintaşilor.
Henry Clay, speaker al Camerei Reprezentanţilor,
cerea Congresului să spele onoarea ţării şi să
îmbrăţişeze singura alternativă posibilă, războiul.
Numai federaliştii, conduşi de Josiah Quincy se
pronunţau pentru pace. O conflagraţie, susţineau ei,
ar împinge Statele Unite la dezastru.
Preşedintele Madison, o fire pacifică, înclina să
adopte punctul de vedere al federaliştilor. Alegerile
prezidenţiale băteau însă la uşă. Dacă ar fi militat
pentru pace şi-ar fi înstrăinat voturile democraţilor lui
Clay şi Calhoun care deţineau majoritatea în Congres,
compromiţându-şi astfel realegerea.
Şi ţara era divizată. În vreme ce Statele din Sud şi
din Vest favorizau războiul, New York şi în special New
England, acţionau cu energie pentru menţinerea
neutralităţii.
Richard Sunderland simţise dincotro bate vântul.
Din informaţiile obţinute, reieşea neîndoios că tabăra
belicistă va avea ultimul cuvânt. Federaliştii n-aveau
sorţi de izbândă. În războiul de opinii dezlănţuit în
Statele Unite, Richard dădu dovadă de o mare
duplicitate. Cea mai răspândită gazetă a sa, „Evening
News”, susţinea făţiş cauza federaliştilor, aliaţii lui de
totdeauna. În felul acesta îşi manifesta public
statornicia politică faţă de partidul cu care colaborase

— 1451 —
peste douăzeci şi cinci de ani. Totodată îi menaja pe
englezi cu care avea tot interesul să menţină relaţii de
prietenie. Ziarele „New York Post” şi „Boston Herald”
controlate în taină tot de el, militau cu înflăcărare
pentru război, cerând a se grăbi înarmarea ţării şi a se
constitui noi unităţi militare Calculul lui Richard era
simplu. O ţară care ce pregăteşte de război are nevoie
de arme. Ori uzinele de la New Schenectady şi
Terrytown erau perfect utilate pentru a face faţă
efortului de înarmare al trupelor de apă şi de uscat ale
Statelor Unite. Congresul invitase pe Preşedinte să
cheme sub drapel cincizeci de mii de militari.
Totodată, autorizase lansarea unui împrumut de
unsprezece milioane dolari.
Richard ar fi dat dovadă de lipsă de abilitate, dacă
n-ar fi prins din zbor această ocazie de a recolta noi
beneficii. Ziarele sale de coloratură belicistă denunţau
opiniei publice insuficienta pregătire militară a ţării. În
articole violente, condamnau politica economică
dezastruoasă a fostului preşedinte Jefferson şi a lui
Gallatin, secretarul său de stat la Trezorerie. Trupele
Statelor Unite cuprindeau în 1809 numai trei mii de
oameni, secondaţi de o miliţie nepregătită şi
neantrenată. Flota alcătuită din şase fregate de prim
rang, era incapabilă să asigure paza întregului litoral.
În primele zile ale lunii mai, Richard primi la
Sunderland House o vizită aleasă. Ambasadorul
Angliei, Sir August John Foster, venea să-l salute în
numele primului ministru al Marei Britanii, Mr.
Perceval. Richard cunoscuse pe premier în casa
ducelui de Queensberry. Vizita nu era decât un

— 1452 —
pretext. Sir John Foster voia să stabilească legături
personale cu cel mai de seamă reprezentant al marii
finanţe americane.
Richard nu fu prea încântat de onoarea care i se
făcea. Nu-i convenea să afişeze sentimente anglofile în
acele momente de înaltă tensiune politică. Primi totuşi
cu cinste pe ambasador.
În salonul veneţian, scăldat în lumina candelabrelor
de Murano, cei doi bărbaţi se întreţinură amical
despre cunoştinţele comune din Anglia, despre artă,
muzică, literatură. Cu tact diplomatic Sir John se
ferise să atace problemele politice la ordinea zilei. Abia
după o oră de conversaţie mondenă, socoti că sosise
momentul să abordeze subiectul care-l interesa.
— Ce păcat că atmosfera cordială, pe care am
întâlnit-o în casa dumneavoastră, nu domneşte în
prezent şi între popoarele noastre, suspină
ambasadorul.
— Sir John, vă împărtăşesc regretul. Sunt
încredinţat că relaţiile se vor ameliora. Originea
noastră comună ne-ar îndritui să avem şi interese
comune.
— Dacă toţi compatrioţii dumneavoastră ar fi tot
atât de clarvăzători, relaţiile dintre Statele Unite şi
Marea Britanie n-ar fi atât de încordate. Vă asigur, Mr.
Sunderland, am sosit pe pământul acestei ţări cu
intenţia curată de a limpezi divergenţele care ne
despart. Aş fi fericit, adaugă diplomatul, după o pauză
savant calculată, dacă m-aţi sprijini în această operă.
Serviciile pe care le-aţi adus până în prezent Angliei, a
doua dumneavoastră patrie, mă fac să cred că nu mă

— 1453 —
veţi refuza.
Richard se înclină.
— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă spre a vă
uşura misiunea. Din nenorocire, în această ţară
Anglia are mulţi duşmani. N-aş putea să afirm că
argumentele lor sunt în întregime neîntemeiate.
Libertatea mărilor, pe care Marea Britanie refuză să o
respecte, i-a creat un curent de opinie ostil.
Ambasadorul îşi muşcă uşor buzele.
— După câte ştiu, navele dumneavoastră, Mr.
Sunderland, nu au avut mult de suferit de pe urma
blocadei coastelor Europei.
— Avantajele de care m-am bucurat, Sir John, s-au
datorat unui schimb de servicii. Am furnizat Angliei
împrumuturi de stat, armament, informaţii şi… aşa
mai departe.
Richard precizase astfel că nu i se făcuse o concesie
şi că ambasadorul nu trebuia să-l socotească obligatul
Angliei.
Sir John prinse aluzia. Interlocutorul său îşi
dezvăluia spiritul mercantil. De ut des.
— Ar fi straniu ca vasele de război americane să
tragă asupra vaselor britanice, folosindu-se de tunuri
furnizate de dumneavoastră, prietenul Angliei, spuse
diplomatul.
Richard îşi mângâie cravata de mătase aurie.
— Sir John, uzinele mele de la Cardiff au furnizat
Angliei şi aliaţilor ei armament în valoare de patruzeci
de milioane livre. Pe de altă parte, ar fi absurd a mi se
cere ca uzinele mele de la New Schenectady sau
Terrytown să nu furnizeze armament forţelor militare

— 1454 —
americane. Marea finanţă şi marea industrie, Sir
John, au depăşit stadiul îngrădirilor naţionale.
Ambasadorul făcu un gest blazat.
— Nu vă contrazic, Mr. Sunderland. V-aţi pus
vreodată întrebarea: ce s-ar întâmpla dacă vreunul
dintre statele în chestiune v-ar aplica represalii fiindcă
îi înarmaţi duşmanii?
— Represalii? Ce fel de represalii? Faceţi aluzie la
posibilitatea confiscării bunurilor mele de pe teritoriul
Angliei?
— Ipoteza n-ar fi exclusă.
Richard râse.
— Guvernele trec, Sir John, marele capital rămâne.
În plin secol al XIX-lea nu văd guvernul care s-ar
încumeta să intre în conflict cu marea finanţă. Fără
aurul meu sau al altor capitalişti, multe state ar fi
intrat până acum în bancrută. Anglia nu face excepţie.
Ambasadorul aprecie că mersese prea departe.
Richard Sunderland nu trebuia indispus. Reţeaua lui
de ziare putea să intensifice oricând campania
împotriva Angliei. Marea Britanie era prea angajată în
conflictul cu Napoleon, ca să mai aibă nevoie şi de alţi
duşmani.
— Mr. Sunderland, ţin să precizez că ipotezele pe
care le-am discutat au avut un caracter pur teoretic.
— Nici nu le-am dat altă interpretare, Sir John…
În seara aceea, Richard şi ambasadorul Marii
Britanii se despărţiră ca doi buni prieteni. Îşi
făgăduiră să se revadă. În realitate amândoi erau
nemulţumiţi. Ameninţările deghizate ale
ambasadorului indispuseseră pe Richard, iar poziţia

— 1455 —
rigidă a acestuia iritase pe reprezentantul diplomatic
al Marii Britanii.
În aceeaşi seară mai primi un oaspete. Mr.
Randolph Forbes, cuscrul său, dorea să-i vorbească
într-o chestiune deosebită. Senatorul american şi
ambasadorul britanic se încrucişaseră pe scara casei
Sunderland. Se salutaseră distant, fără să se
oprească. Diplomatul se urcase în trăsură, iar
politicianul pătrunsese în vestibulul clădirii. Richard
primi pe Forbes în acelaşi salon veneţian, în care
discutase şi cu Sir John. Senatorul se răsturnă într-
un jeţ.
— Un pahar de Madeira sau de Porto? întrebă
gazda, deschizând dulapul de băuturi.
— Vrei să fiu sincer? Aş prefera ceva mai alcoolic,
replică senatorul. Un whisky ar fi cel mai potrivit.
— Cu apă?
— Fără. Să mă reconfortez după şedinţa furtunoasă
la care am asistat.
— Furtunoasă?
— Furtunoasă e puţin zis. Clay, Calhoun, Cheeves,
Sevier şi Lowndes, au pretins ruperea relaţiilor
diplomatice cu Anglia, în cazul că ordinele de Consiliu
nu vor fi retrase de îndată. Ori, ultimele informaţii de
la Londra indică o înăsprire a poziţiei Marei Britanii.
Apropo de Marea Britanie, la intrare m-am întâlnit cu
ambasadorul Foster.
— M-a întrebat de sănătate, replică Richard senin,
fără a mai aştepta să i se ceară explicaţii
suplimentare. În felul acesta punea capăt unei
chestiuni pe care nu voia să o discute.

— 1456 —
 Senatorul înţelese lecţia. Capul său masiv de
proconsul roman, se profila pe fondul azuriu al unei
tapiserii ce înfăţişa o perspectivă veneţiană.
— Vin direct de la Casa Albă, zise el. După şedinţă
am avut o convorbire cu Preşedintele. Strict
confidenţială. Forbes îşi luă un aer important. Azi
sunt emisarul său.
— Mr. Madison mă onorează cu un mesaj? rosti
Richard cu uşoară ironie.
— Da, Preşedintele îţi solicită sprijinul.
— Are nevoie de vreun împrumut?
— El nu. Dar ţara are.
— Şi pentru aceasta era nevoie de un mesaj din
partea Preşedintelui?
— De ce eşti răutăcios, Sunderland? întrebă cu
reproş senatorul. Guvernul a lansat încă din martie
un împrumut de unsprezece milioane dolari. Până
acum nu s-a subscris nici jumătate.
Richard umplu cu whisky paharele.
— Nu mă interesează împrumuturile de război. Sunt
partizanul neutralităţii.
Forbes ridică paharul în sănătatea gazdei, apoi şi-l
goli dintr-o sorbitură.
— Ştii bine că şi preşedintele e un pacifist convins.
Dar evenimentele îl depăşesc. Ţara vrea război.
— Care ţară? Calhoun, Clay şi compania?
— Aceştia reprezintă ţara, Sunderland.
— Nişte energumeni. Abia le-a mijit mustaţa, replică
sec Richard.
— Preşedintele nu mai poate da înapoi. Trebuie să
meargă cu ţara.

— 1457 —
 — Foarte bine. Şi ce nevoie are de mine?
— Face apel la spiritul dumitale patriotic.
— Eu nu sunt patriot, Forbes. Sunt financiar.
Senatorul tuşi jenat. Mai sorbi o înghiţitură de
whisky.
— E vorba de împrumut, Sunderland. Dacă ai
subscrie şi dumneata o cotă, cercurile financiare care
îl privesc cu neîncredere ţi-ar urma pilda.
— De ce aş restabili încrederea într-un împrumut
care nu mă interesează?
Forbes îşi drese glasul.
— Ar trebui să te intereseze. Milioanele acestea vor fi
folosite pentru achiziţionarea de tunuri, puşti,
muniţii… Şi dumneata eşti unicul mare furnizor de
armament din Statele Unite. Deunăzi am stat de vorbă
cu Secretarul de Stat de la Război. Mi-a vorbit de
programul de înarmare. E într-adevăr vast. Bugetul
militar pentru acest an prevede 11 817 000 dolari
pentru armata de uscat şi 3 959 000 pentru marina
de război.
— Târziu, Forbes. S-au trezit din amorţeală abia
acum, când războiul bate la uşă. Cine ar putea livra în
timp util armele şi muniţia de care au nevoie? Nu uita,
dragul meu, că suntem pe punctul de a declara război
unui stat pe care nici Napoleon n-a fost în stare să-l
înfrângă.
— Important e să obţii comenzile, Sunderland.
Răspunsul acesta, rostit cu cinism, surprinse plăcut
pe Richard.
— Forbes, te rog să fii emisarul meu pe lângă
Preşedinte. Te autorizez să-l încunoştinţezi că voi

— 1458 —
sprijini împrumutul. Nu pot încă preciza cu ce sumă.
Asigură-l doar că intervenţia mea va fi spectaculoasă.
Forbes bău până la fund şi al doilea pahar.
— Bravo. Acesta e limbajul care îmi place. De
contractele cu armata voi avea eu grijă.
— Nici eu nu voi uita comisioanele… Rămâi să
cinezi cu mine în seara aceasta? Întâmplător sunt
singur. Henry şi Susan sunt invitaţi la o recepţie la
Clinton House.
— Rămân bucuros să îţi ţin tovărăşie. Vreau să bem
în cinstea înţelegerii noastre.
Cina servită împărăteşte făcu impresie şi asupra lui
Forbes, deprins cu belşugul.
— Deunăzi, pe culoarele Senatului, se vorbea de
dumneata. Senatorul Pinkney pretindea a şti că vrei
să înfiinţezi o linie de navigaţie pe Hudson şi alta pe
Mississippi.
Richard surâse.
— E bine informat. Zilele acestea voi lansa prima
navă fluvială cu vapori, dintr-o serie de zece. Invenţia
lui Fulton deschide perspective extraordinare
navigaţiei comerciale.
— Ştiam că monopolul navigaţiei cu vapori pe
Hudson şi pe Mississippi e concesionat societăţii
Livingstone and Fulton.
Richard gustă din salata de raci.
— În procesul Ogden-Gibbons, judecătorul John
Marshall a dat o hotărâre care a desfiinţat acest
monopol.
Forbes clătină din cap cu îndoială.
— Nu cred că hotărârea lui Marshall ar trebui să te

— 1459 —
bucure. În prezent, dumneata deţii în mod practic
monopolul fabricaţiei armamentului greu. Precedentul
creat de judecătorul Marshall va îngădui oricui să-ţi
sfărâme acest privilegiu.
Richard îl linişti cu un gest.
— Dragul meu Forbes, legile sunt făcute pentru
căţei. Dulăii se bucură de un regim aparte…
Delicioase stridiile acestea, nu?

La 1 iunie 1812 preşedintele Madison trimise

Congresului discursul său prin care cerea să se
declare neîntârziat război Marii Britanii. Declaraţia
invoca numeroasele casus belli provocate de Anglia, în
aceeaşi perioadă şi Franţa săvârşise o serie de abuzuri
grave. Preşedintele socotea însă că a declara simultan
război Angliei şi Franţei, ar echivala cu o sinucidere.
Afară de aceasta Imperiul napoleonian nu prezenta un
pericol imediat. Flota sa militară fusese spulberată de
Marea Britanie, care îşi asigurase o cvasistăpânire a
mărilor.
La 18 iunie, Congresul votă cu mare majoritate
declaraţia Preşedintelui. Din acel moment starea de
război exista între Anglia şi Statele Unite. După
primele zile de entuziasm, americanii avură neplăcerea
să constate că această campanie militară era departe
de a căpăta aspectul unui marş triumfal.
Senatorul Forbes, unul din promotorii războiului, se
întuneca pe zi ce trece. Ştirile primite de pe teatrul
operaţiunilor militare nu dădeau satisfacţie.
Majoritatea generalilor erau incapabili, ofiţerii
nepregătiţi, trupele neantrenate.

— 1460 —
 Într-o dimineaţă Forbes intră consternat în biroul
lui Richard:
— Dezastru! Catastrofă! O pată de neuitat pe
obrazul armatei noastre! Generalul Hull s-a predat cu
toate trupele sale, fără să fi tras un foc de armă. Întreg
teritoriul Michigan a căzut fără luptă, în mâinile
inamicului.
— Firesc, replică Richard. Hull e un bătrân
zaharisit, lipsit de experienţa comenzilor superioare!
L-aţi pus în fruntea unei armate, numai fiindcă a
ajuns la gradul de colonel în timpul Războiului de
Independenţă.
— Bineînţeles, lucrurile nu se vor termina aici. Îl
vom trimite în faţa Curţii Marţiale. Trădarea nu va
rămâne nepedepsită.
— Nu confundaţi trădarea cu incapacitatea, zise
Richard flegmatic. Vina nu e a generalului Hull, ci a
voastră. Aţi îngăduit lui Jefferson să dezorganizeze
forţele de apărare ale ţării, prin economii absurde…
În ziua următoare, senatorul Forbes apăru şi mai
descompus la faţă.
— Nenorocire, Sunderland! Indienii au luat cu asalt
fortul Dearborn. După ce l-au incendiat, au masacrat
întreaga garnizoană. E de neconceput. Fortul
Dearborn e azi o imensă hecatombă. Când
guvernatorii din Massachusetts, Conneticut şi
Rhodes-Island refuză să-şi mobilizeze contingentele de
miliţieni, nesocotind cererea Preşedintelui, la ce ne
putem aştepta?
— N-aţi pregătit îndeajuns opinia publică, Forbes.
Sunt neajunsuri inerente. După Jefferson, care ducea

— 1461 —
politica struţului, Madison, Clay, Calhoun şi compania
au trecut fără tranziţie la cealaltă extremitate…
Războiul naval înregistră, din fericire, câteva
succese americane, anunţate cu lux de amănunte de
comunicatele militare. Se menţiona superioritatea
artileriei americanilor.
— Se cunoaşte că tunurile au fost fabricate de mine,
declara cu patos Richard, ori de câte ori i se aduceau
la cunoştinţă astfel de comunicate.
Pe uscat însă continua seria neagră a înfrângerilor.
Randolph Forbes aducea mereu ştiri alarmante.
— Ai noştri s-au predat la Queenstown Heights.
După o luptă înverşunată, miliţienii generalului
Renselaer au fugit, refuzând să intervină în ajutorul
trupelor regulate, comandate de generalul Scott. Ce
spui de asta, Sunderland? Am ajuns să cred că
americanii sunt un popor de laşi…
Peste puţin timp veni cu altă veste:
— Generalul Smyth a fost degradat. E o pedeapsă
meritată. La începutul campaniei a dat o declaraţie
grandilocventă, făgăduind că în scurt timp va ocupa
Canada. În loc de ocupaţie, n-a ştiut cum să
manevreze mai bine, spre a evita ciocnirile cu
inamicul.
În cursul acelui an americanii înregistrară un singur
succes în luptele terestre. Fermierul quaker Jacob
Brown, în fruntea unei formaţii de voluntari, puse pe
fugă şapte sute de englezi la Ogdensburg.
Alternanţa de succese şi înfrângeri navale stimulă
spiritul patriotic al membrilor Congresului. Aproape în
unanimitate votară construcţia a patru vase de linie

— 1462 —
de primă clasă, a şase fregate şi a şase corvete.
Înfrângerile terestre lăsară însă un gust amar
americanilor. Negustorii din New England şi New York,
care sufereau pagube de pe urma sistării comerţului
maritim, cereau cu vehemenţă a se negocia pacea. Şi
în Parlamentul britanic răsunau voci care preconizau
încetarea războiului. Succesele navale ale americanilor
îl făcuseră pe George Canning să declare cu întristare:
„Nu ne rămâne decât să deplângem spulberarea
mitului invincibilităţii marinei britanice”.
Anul 1813 cunoscu însă o serie neagră de înfrângeri
americane. Puterea ofensivă a micii flote americane
era definitiv epuizată. Cordoane de vase britanice
blocau golfurile Chesapeake, Delaware şi estuarul
Mississippi în vreme ce formaţiuni puternice patrulau
în permanenţă apele teritoriale ale Statelor Unite,
incendiind şi jefuind porturi şi localităţi de pe coasta
Atlanticului.
Congresul ripostă, autorizând două sute cincizeci de
corsari americani să străbată mările şi oceanele, spre
a captura sau scufunda navele de comerţ engleze.
Rezultatele raidurilor depăşiră aşteptările. Câteva sute
de nave comerciale britanice fură incendiate sau
capturate.
În timpul acestor acţiuni flota comercială a casei
Sunderland suferi mari pierderi. Vasele sale de sub
pavilion britanic erau vânate de americani, iar englezii
urmăreau navele înregistrate în porturile Statelor
Unite. Corăbiile scufundate sau capturate erau greu
de înlocuit. Şantierele navale din Statele Unite nu
puteau fi folosite din cauza blocadei britanice, iar

— 1463 —
şantierele din Jamaica şi Bermude, deşi construiau în
ritm accelerat, nu parveneau să echilibreze pierderile.
Supărarea lui Richard era sporită şi de alte cauze.
Coloniile spaniole din cele două Americi erau zguduite
de năprasnice războaie civile, care făceau aproape
imposibilă continuarea exploatării minelor de aur şi
argint. În Paraguay, Buenos-Aires, Chile, Venezuela,
Noua Grenada, Mexico, partizanii independenţei se
răsculaseră împotriva spaniolilor. Luptele erau de o
violenţă sălbatică.
Lipsa de informaţii, – datorită cordonului izolator
ridicat de flota britanică în jurul Statelor Unite,
contribuia de asemenea să-l irite pe Richard. Ştirile
primite din Europa, pe căi ocolite, erau incomplete şi
adeseori contradictorii.
Campania din Rusia, declanşată de Napoleon la 24
iunie 1812, nu-i era necunoscută. Richard aflase, de
pildă, că la Grande Armeé traversase Niemenul,
adâncindu-se în teritoriul rusesc. În marşul ei
triumfal nu întâlnea decât un imens pustiu. Sate şi
oraşe incendiate, lanuri pârjolite, puţuri otrăvite.
„Mişcările trupelor mele i-au derutat pe ruşi, spunea
Napoleon, într-o lună, îmi vor cădea în genunchi.”
Richard auzise de ocuparea Vitebskului, de
sângeroasa bătălie de la Borodino, şi de intrarea
francezilor în Moscova.
Apoi nu mai primise nici o veste. Se lăsase parcă o
perdea grea, inexpugnabilă, care izolase America de
restul lumii. Abia în primăvara anului 1813 un
dezertor din armata canadiană răspândi vestea că
Napoleon ar fi suferit o mare înfrângere în Rusia. Că

— 1464 —
ar fi fost luat prizonier şi că Parisul ar fi căzut în
mâinile ruşilor. Câţiva marinari englezi de pe un vas
corsar sosiră cu alte ştiri, diametral opuse. Cică
Napoleon ar fi cucerit Rusia, India şi Imperiul
Otoman, iar pe ţarul Ruşilor, pe sultan şi pe Marele
Mogul i-ar fi închis ca pe nişte animale sălbatice, în
câte o cuşcă de fier, cu gratii. Un spaniol fugit din
Mexico împrăştie zvonul că Londra ar fi în flăcări şi că
Viena fusese rasă de pe faţa pământului.
Veştile erau atât de fantastice, de contradictorii,
încât nici un om cu mintea întreagă nu le-ar fi dat
crezare. Richard spumega de mânie că nu putea
cunoaşte realitatea. Îl îngrijora soarta întreprinderilor
lui din Europa. Nu mai ştia nimic nici de Gerald, nici
de Francis-Andrew, aflaţi în Anglia la studii.
Tot în primăvara anului 1813 senatorul Forbes făcu
o nouă vizită lui Richard, rugându-l să sprijine ultimul
împrumut de şaisprezece milioane de dolari lansat de
guvern.
Senatorul întâmpină însă un refuz sec şi definitiv.
— Nu sunt dispus să sprijin incapacitatea lui
Gallatin, declară Richard cu dârzenie. Nici un bancher
nu-i va acorda credit. Dacă Preşedintele Madison are
nevoie de banii noştri, să renunţe mai întâi la serviciile
secretarului Trezoreriei.
Memoria lui Sunderland era vie şi resentimentele
sale greu de stins. Discuţia înveninată pe care o
purtase odinioară cu Gallatin i se gravase în minte.
— Condiţiile împrumutului sunt admirabile, replică
Forbes. Dobândă şase la sută. Bonurile de un dolar se
distribuie cu optzeci şi opt de cenţi.

— 1465 —
 — Refuz categoric, rosti Richard cu încăpăţânare.
Atâta vreme cât Gallatin rămâne la conducerea
Trezoreriei, bancherii nu vor subscrie la acest
împrumut.
Marea finanţă îşi spusese ultimul cuvânt.
În luna mai, preşedintele Madison fu nevoit să plece
steagul şi să renunţe la serviciile celui mai capabil
colaborator al său. Albert Gallatin primi o misiune
diplomatică, iar William Jones, secretarul de stat al
Marinei, trecu la departamentul Finanţelor.
Încântaţi de acest succes, bancherii subscriseră la
împrumut. Noul secretar de stat al Trezoreriei era un
bun prieten al senatorului Forbes, şi un simpatizant al
bancherilor. Îndată după acoperirea împrumutului,
Richard primi o mare comandă de armament. În
august 1813, statul emise un nou împrumut de 7 500
00 dolari, iar în luna martie a anului următor, un
altul de 25 000 000 dolari.
Din momentul în care Richard constată că cea mai
mare parte a acestor fonduri luau calea uzinelor de
armament, deveni un aprig susţinător al
împrumuturilor.
Dar ţara era secătuită. Un al cincilea împrumut de 3
000 000 dolari atrase puţini subscriitori. Spre a
acoperi nevoile crescânde de numerar, băncile de
emisie inundară piaţa cu bilete de bancă în valoare de
douăzeci de milioane de dolari. Creditul public scădea
vertiginos. Statul era ameninţat de bancrută.
Paralel, războiul continua cu furie…

La 10 august 1814, Richard primi o convocare din

— 1466 —
partea secretarului de stat al Marinei. Era vorba
despre o anchetă ordonată de comisia militară a
senatului, asupra unor tunuri care explodaseră în
timpul tragerii, ucigând pe servanţi. Piesele fuseseră
furnizate de fabrica de armament de la New
Schenectady. În prima fază a anchetei reprezentanţii
uzinei declaraseră că exploziile se datorau neglijenţei
servanţilor, care încărcaseră tunurile cu o cantitate
prea mare de pulbere. Reprezentanţii armatei
susţineau că vina s-ar datora constructorilor,
compoziţia fierului nefiind corectă.
Pentru lichidarea litigiului, se hotărâse a se face o
tragere experimentală, cu câteva tunuri luate la
întâmplare, spre a se constata comportarea
materialului.
Richard fusese foarte afectat de această nedorită
reclamă făcută tunurilor sale. Spre a înăbuşi
scandalul, puse în mişcare numeroase personalităţi
influente din Washington. Dar tocmai când se credea
pe punctul de a reuşi să muşamalizeze afacerea, un
ziar din New York informat de un senator ostil casei
Sunderland, declanşă o violentă campanie de presă
împotriva lui Richard.
„Apărătorii ţării noastre nu au de luptat numai cu
inamicul. Fabricanţii de arme necinstiţi furnizează
marinei tunuri care explodează în plină tragere,
împrăştiind moartea printre servanţi. Setoşi de câştig
aceşti indivizi fără scrupule nu se preocupă de
calitatea armamentului pe care îl fabrică. Non multum
sed multa este varianta lozincii lansată de ei. Poporul
american cere să se ia măsuri drastice împotriva

— 1467 —
acestor monştri.”
Primele articole nu citau nume. Se mărgineau să
pregătească opinia publică. Când aveau să considere
că temperatura urcase la maximum, numele lui
Richard Sunderland şi al colaboratorilor săi apropiaţi
trebuiau să apară cu litere groase pe prima pagină.
Apoi alte gazete din Baltimore, New York şi
Philadelphia porniră să divulge manevrele de culise ale
unor bancheri cu simpatii federaliste, care în loc să
subscrie la împrumuturile lansate de guvern,
împrumutau bani inamicului, cumpărând în taină
bonuri de tezaur britanice şi vânzând provizii
canadienilor, în ciuda embargoului aplicat iarăşi de
către Congres.
Richard înţelese că era ţinta unei campanii
organizate, care urmărea să dea o lovitură dublă,
compromiţând atât partidul federalist cât şi pe
financiarii care-l susţineau. Mai înainte ca scandalul
să ia proporţii, se impunea ca ancheta ordonată de
comisia militară a Senatului să prezinte un raport
favorabil uzinelor de la New Schenectady.
La 20 august Richard plecă la Washington.
Încă de la Philadelphia îi ajunseră la ureche ştiri
alarmante. Englezii intenţionau să dea o lovitură
puternică Statelor Unite, debarcând forţe masive pe
coasta de Est. La 22 august Richard părăsi
Philadelphia, pornind spre capitală. În aceeaşi zi află
că trupele britanice debarcaseră la Benedict, pe râul
Patuxent, la aproximativ patruzeci de mile de
Washington.
Richard primi cu îngrijorare ştirea. O debarcare la

— 1468 —
New York i-ar primejdui depozitele de aur din pivniţele
Băncii Manhattan. Deşi serviciile aduse Angliei îl
îndrituiau a se aştepta la menajamente din partea
acesteia, îşi dădea seama că un tezaur de patruzeci de
milioane dolari aur ar fi ispitit pe invadatori să-l
confişte, fără a mai aştepta autorizaţia Londrei.
Totuşi, Richard nu făcu drumul întors. Voia să
termine odată cu comisia de anchetă. Un raport
nefavorabil nu numai că l-ar fi compromis, dar ar fi
generat un proces cu consecinţe incalculabile.
Îşi propuse să ajungă la Washington în seara zilei de
24. Tot atunci avea să afle şi adevăratele proporţii ale
debarcării britanice. Cât de mult regreta lipsa lui
Jules Lafont. Şeful serviciului său de informaţii îl
deprinsese să-i dezvăluie cele mai ascunse taine ale
guvernelor europene. Richard greşise când îl trimisese
din nou în Franţa. Socotise că prezenţa lui va fi mai
necesară acolo, decât în America.
În asfinţit ajunse la ultima staţie de poştă care-l mai
despărţea de Washington. În vreme ce i se schimbau
caii de la trăsură, auzul său prinse un bubuit
îndepărtat, ca de furtună. Pe cerul de un albastru
limpede nu se zărea însă zdreanţă de nor.
— Englezii! rosti laconic căpitanul de poştă. Toată
ziua au bubuit tunurile.
Îngrijorat, Richard ordonă vizitiului să dea bice
cailor.
Când soarele se cufundă dincolo de linia orizontului,
apărură în direcţia capitalei coloane negre de fum care
ţinteau drept spre vămile violete ale văzduhului. Cete
de refugiaţi cu boarfele încărcate claie peste grămadă

— 1469 —
în tot soiul de vehicule, porniră deodată să curgă
dinspre oraş. În ochii lor se citea panica. Richard ceru
lămuriri. Oamenii năuciţi trecură mai departe, fără a-i
răspunde. Alţii îi strigară neîntrebaţi:
— Washingtonul arde! I-au dat foc englezii!
— Ai noştri au fost zdrobiţi! Preşedintele a căzut
prizonier.
— Camera Reprezentanţilor e în flăcări!
— Ard şi şantierele navale!
— Casa Albă arde!
— Preşedintele a fost ucis!
— Întreg cabinetul a căzut în mâinile englezilor!
— Fugiţi! Nu mai e timp de pierdut!
— Vai nouă!
Richard renunţă să mai continue drumul. Se
înapoie la staţia de poştă. Nu mai găsi cai de schimb.
Curierii şi unităţile militare în trecere rechiziţionaseră
toţi caii. Se părea că americanii erau în plină derută.
Dinspre capitală se revărsa puhoi de refugiaţi.
La lumina torţelor purtate de oamenii staţiei,
Richard recunoscu într-o trăsură chipul crispat al
senatorului Edwards, un prieten al lui Randolph
Forbes. Edwards îi relată emoţionat condiţiile în care
capitala căzuse în mâinile englezilor. Zvonul că
preşedintele murise sau că ar fi fost luat prizonier nu
corespundea realităţii. Madison izbutise să fugă
împreună cu întregul său Cabinet. Apărarea oraşului
fusese deplorabilă. Miliţienii fugiseră ca iepurii.
Trupele regulate fuseseră covârşite.
Richard se îndreptă spre Philadelphia. În cursul
călătoriei remarcă nervozitatea populaţiei din oraşele

— 1470 —
de coastă. Era de presupus că după acest prim
succes, englezii vor ataca şi alte localităţi din Est.
Temerile americanilor erau întemeiate. Scurt timp
după incendierea Washingtonului, englezii organizară
o expediţie pe Potomac. Debarcară în oraşul
Alexandria, trecându-l prin foc şi sabie.
Aceste lecţii nu rămaseră fără efect. Americanii
valizi din oraşele de coastă înţeleseră că trebuiau să
pună mâna pe arme şi să se apere singuri. Autorităţile
militare, de acord cu primarii, reorganizară apărarea
porturilor. Datorită acestor eforturi o nouă încercare
de debarcare a inamicului la Baltimore se încheie cu
un eşec.
Numai New Yorkul fu scutit de neplăcerile
războiului.

În prima zi a lunii decembrie, Richard primi vizita

unui emisar al lui Lafont care izbutise a se strecura
prin cordonul naval britanic. Agentul, Charles Bidault,
reuşise acest miracol, folosindu-se de serviciile
celebrului pirat Jean Laffite, care cutreiera Golful
Mexic, Antilele şi Marea Caraibilor, războindu-se şi cu
americanii şi cu englezii. Bidault obţinuse sprijinul lui
Jean Laffite, prin intermediul comandantului unei
corăbii franceze, care întreţinea relaţii de afaceri cu
căpeteniile de piraţi.
Bidault aduse lui Richard ştiri senzaţionale.
Napoleon, invincibilul Napoleon, se prăbuşise. După
dezastruoasa campanie din Rusia, se reconstituise
coaliţia marilor puteri ostile Franţei. 1812–1813–1814
ani grei, sângeroşi, înregistraseră un şir neîntrerupt

— 1471 —
de bătălii. Aliaţii smulseseră lui Napoleon provincie
după provincie, ţară după ţară, împingându-l
inexorabil spre Paris.
„Leul n-a murit încă!” spuneau les grognards, după
fiecare bătălie pe care împăratul reuşea să o câştige.
Dar succesele lui erau puţine şi importanţa lor
disproporţionată cu formidabila putere a coaliţiei.
La 31 martie capitulase Parisul. Trădat de mareşalii
săi, Napoleon abdicase. Vulturul imperial, care atâţia
ani umbrise Europa, se prăbuşise lovit de moarte.
Ludovic al XVIII-lea, sprijinit de baionetele străinilor,
se urcase pe tronul strămoşilor săi.
La Viena se întrunise un Congres al Păcii. Un
Congres de o amploare nemaiîntâlnită în analele
diplomaţiei. Capetele încoronate, principi, suverani,
miniştri, înalţi ecleziaşti, mareşali, se întâlniseră spre
a decide noua orânduire a lumii şi înscăunarea unei
păci menite să dureze o mie de ani.
Paralel cu Congresul de la Viena, se desfăşurau la
Gand tratative de pace între americani şi englezi.
Discuţiile erau spinoase. Dar ambii beligeranţi erau
sătui de un război care nu le adusese decât mizerie,
moarte şi distrugeri.
Randolph Forbes îl ţinuse pe Richard în curent cu
tratativele de la Gand, în măsura în care
Washingtonul era informat de mersul negocierilor.
Trimişii americani nu erau pe placul lui Richard.
Albert Gallatin conducea delegaţia, compusă din
James A. Bayard, Henry Clay, Jonathan Russel şi
John Quincy Adams, despre care se făceau
pronosticuri în legătură cu viitoarea alegere la

— 1472 —
preşedinţia Statelor Unite.
Tratatul de pace semnat la 24 decembrie 1814 era
mai interesant prin ceea ce omitea, decât prin
cuprinsul său. Nici una dintre ţările semnatare nu era
obligată la cesiuni teritoriale. Tratatul stipula
restaurarea frontierelor de la 1773, stabilind de
asemenea condiţiile păcii cu indienii. Anglia şi Statele
Unite îşi mai luau obligaţia să lupte cot la cot pentru
desfiinţarea sclaviei.
În vreme ce corabia care aducea americanilor vestea
păcii înfrunta eroic furtunile Atlanticului, în
Louisiana, generalul englez Sir Edward Pakenham,
cumnatul ducelui de Wellington, dirija asaltul trupelor
britanice împotriva oraşului New Orleans, apărat de
generalul Jackson. În luptele crâncene din jurul
fortificaţiilor ridicate în grabă de americani, englezii
pierdură şapte sute de morţi şi o mie cinci sute de
răniţi. Din rândurile apărătorilor nu căzură decât
optzeci de oameni. Printr-o culme a ironiei, americanii
câştigaseră cea mai strălucită victorie din întreaga
campanie după ce starea de război încetase a mai
exista oficial între Anglia şi Statele Unite.
Comunicatul asupra acestei bătălii şi vestea
semnării tratatului de pace, sosiră la New York în
acelaşi timp, stârnind un entuziasm indescriptibil.
În cursul unui dineu oferit la locuinţa sa, în cinstea
încheierii războiului, senatorul Forbes ţinu o
cuvântare de un înflăcărat optimism.
— Americanii iubesc pacea. Când nevoia o cere, ştiu
să se şi bată. În acest război am pierdut treizeci de mii
de oameni şi o sută de milioane de dolari. Deprecierea

— 1473 —
monedei a fost atât de accentuată, încât a pus în
primejdie interesele industriale şi comerciale ale ţării.
Mulţi americani au condamnat politica guvernului.
Dar au greşit. În anii războiului am învăţat să trăim
fără a mai depinde de Europa. Ne-am câştigat
independenţa comercială. Ne-am maturizat din punct
de vedere politic. Am rezistat onorabil celei mai mari
puteri navale de pe glob. Am câştigat dreptul de a fi
respectaţi de întreaga omenire. Statele Unite au trecut
definitiv în rândul puterilor de prim rang. Ridic
paharul, gentlemen, în cinstea Statelor Unite ale
Americii!
Aplauze furtunoase îi încheiară cuvântarea.
După fiecare frază Richard Sunderland înclina din
cap în semn de încuviinţare. Războiul îi procurase un
beneficiu net de douăzeci de milioane de dolari. Se
putea un rezultat mai satisfăcător?

La 1 februarie 1815 în cadrul unei şedinţe a

consiliului de administraţie al Băncii Manhattan,
Richard îşi anunţă intenţia de a pleca în Europa în
primele zile ale acestei luni.
Deprins cu deplasările rapide în cele mai
îndepărtate puncte ale globului, îndurase cu greu
sedentarismul la care-l forţase războiul. Cinci ani
stătuse la New York, îngăduindu-şi doar scurte
deplasări până la New Schenectady, Terrytown sau
Bermuda Hundred. De două ori fusese la Washington
şi de trei ori la Philadelphia şi Boston. În tot acest
timp avusese impresia ca mucezeşte. Obişnuit cu
activitatea intensă, trepidantă, pe care multiplele sale

— 1474 —
ocupaţii i-o impuseseră până atunci, nu concepea să
se lege de un oraş sau de o singură întreprindere.
Ca şi cititorii pasionaţi care de la o anumită vârstă
nu se mai mulţumesc cu lectura unei singure cărţi, ci
frunzăresc mai multe volume deodată, spicuind din
fiecare câte un pasaj interesant, Richard nu se mai
simţea în elementul lui decât conducând simultan mai
multe întreprinderi.
Acum, după încheierea păcii, putea lua iarăşi în
mână dirijarea întregii reţele de bănci, întreprinderi
industriale, miniere şi de transport maritim,
răspândite pe cele trei continente. Se bucura la gândul
că va călca iarăşi pe pământul Europei. Era dornic să
hoinărească pe cheiurile Senei, să cotrobăiască prin
prăvăliile anticarilor londonezi, să audă clipocitul apei
pe canalele Veneţiei, să rătăcească printre ruinele
impozante ale Romei. Richard era un cosmopolit.
Moştenise de la bunicul său spiritul de aventură,
setea de orizonturi noi, neastâmpărul care nu-i
îngăduia să prindă nicăieri rădăcini. Nu se simţise
niciodată american în adevărata accepţiune a
cuvântului. Mentalitatea lui, concepţia despre viaţă,
principiile sale amorale, nu se împăcau cu
puritanismul şi severitatea moravurilor americane.
La New York trăia retras. În afara legăturilor sale de
afaceri, evita orice contact cu societatea, în care în
mod firesc ar fi trebuit să se integreze. Nu uita şi nu
ierta afronturile întâmpinate de Andreea în acest oraş.
Recepţiile oferite la intervale rare nu aveau decât
menirea să-i asigure continuarea unor relaţii amicale
cu mai marii zilei. Singurul om pe care-l primea la

— 1475 —
orice oră din zi era cuscrul său, senatorul Forbes, în a
cărui judecată politică avea mare încredere. Simpatia
sa faţă de Forbes se răsfrângea şi asupra fiicei
acestuia. Spre surprinderea multora, Susan Forbes se
dovedise a fi o soţie bună şi o mamă devotată. În trei
ani de căsnicie, îi dăruise trei nepoţi. Doi băieţi şi o
fată, Waren, Mary şi Ashley.
Henry, care nu fusese entuziasmat de această
căsătorie, începuse să-şi preţuiască treptat nevasta.
— Am spus întotdeauna că Henry este omul unei
singure femei, declarase într-o zi Richard lui Randolph
Forbes. Căsătoria copiilor noştri va fi deosebit de
reuşită.
— Nu putem decât să ne felicităm, replicase
senatorul frecându-şi încântat mâinile. Nici eu nu mă
aşteptam. Ştiam că Susan e independentă, voluntară,
îi admir seriozitatea cu care şi-a luat în primire
atribuţiile de soţie. Socotesc că şi înţelepciunea lui
Henry a contribuit la această perfectă înţelegere…
Richard, care nu prea avea încredere în însuşirile
fiului său mai mare, era mulţumit că îl lăsa în grija
unui sfetnic încercat. Randolph Forbes avea să-l
ferească de primejdii.
În Europa, Robert, diplomatul familiei, împlinise
cele mai optimiste aşteptări. Banca pe care o înfiinţase
la Viena cu sprijinul activ al lui Metternich, cunoştea
o dezvoltare prodigioasă. În acea epocă de mizerie, în
care banul se făcuse tot mai rar şi mai scump,
capitalurile casei Sunderland-Beauclair erau
providenţiale.
În societatea vieneză Robert ocupa un loc de frunte.

— 1476 —
În cercurile bine informate se şoptea că tânărul
bancher ajunsese sfetnicul financiar al cancelarului,
care îi oferea în schimb informaţii de primă mână.
Team-ul Charles Talleyrand – Richard Sunderland era
reeditat în capitala Austriei, de alianţa Robert
Sunderland – Joachim de Metternich.
Pregătirile sale de călătorie erau terminate.
„Empress of China” trebuia să ridice ancora în prima
duminecă a lunii februarie. Richard nu se mai temea
de furtunile care frământau iarna Atlanticul.
Cu trei zile înainte de plecare, primi însă o veste atât
de ciudată, încât în primele momente crezu că va fi
nevoit să-şi amâne plecarea. Un mesaj din New
Schenectady, semnat de Henry, îi anunţa izbucnirea
unei greve de mari proporţii, consecinţă a refuzului
administraţiei de a spori salariile unor categorii de
muncitori.
Uimit de această cutezanţă, Richard convocă pe
Randolph Forbes şi pe consilierii săi juridici. La
şedinţă asista şi Charles Bidault, adjunctul lui Jules
Lafont. Bidault era specialist în problemele
muncitoreşti. În uzinele de la Nantes spărsese o grevă,
aducând muncitori din alte regiuni ale ţării şi
arestând pe căpeteniile greviştilor.
Şedinţa se ţinu cu uşile închise.
— Mă surprinde această grevă într-o uzină dirijată
de fiul meu Henry. De bună seamă, că muncitorii nu-
şi cunosc interesele. Simpatiile fiului meu pentru ei
sunt notorii. Dacă muncitorii aveau nevoie de o
sporire a salariului, trebuiau să o solicite cu sfială şi
respect, aşteptând totul de la bunăvoinţa noastră.

— 1477 —
Dacă cererea lor ar fi fost rezonabilă, am fi luat-o
eventual în consideraţie. Deşi în aceste vremuri grele,
nu văd cum am fi putut acorda sporiri. În nici un caz
nu sunt deprins să mă înclin în faţa ameninţărilor, a
şantajului. Capii grevei trebuie arestaţi, iar cei care le-
au urmat povaţa – concediaţi. Slavă Domnului, avem
la dispoziţie mână de lucru abundentă. Sper, Mr.
Sanders, se adresă el primului consilier juridic, că
legiuirile în vigoare ne îngăduie să pedepsim cu
asprime pe recalcitranţi.
Avocatul John Sanders îşi drese vocea, apoi rosti cu
ton doctoral:
— Avem precedente în care justiţia a pedepsit pe
grevişti. La 12 iulie 1810 s-a judecat la New York
procesul unor lucrători cizmari, învinuiţi de
conspiraţie. Au pus la cale o grevă, spre a obliga pe
patroni să le mărească salariile. Tribunalul i-a
condamnat să plătească fiecare câte un dolar amendă,
plus cheltuielile de judecată. O sentinţă asemănătoare
a fost dată la Philadelphia în 1806. Motivarea era
următoarea: „Chiar dacă un fapt e legal în sine, prin
conspiraţie devine ilegal”.
Richard înclină din cap în semn de încuviinţare.
— Perfect. Motivarea e justă şi pe placul meu.
Pedeapsa îmi pare, însă, prea mică. Ce se întâmplă
dacă muncitorii refuză să execute sentinţa
tribunalului şi continuă greva?
— Se expun a fi condamnaţi şi arestaţi de instanţele
penale.
— Mr. Sanders, te rog să îndeplineşti formele legale
pentru acţionarea în judecată a greviştilor de la New

— 1478 —
Schenectady. Dragul meu Forbes, se adresă el
senatorului, nădăjduiesc că vei interveni la
Washington spre a obţine concursul autorităţilor.
— Poţi să te bizui pe mine, Sunderland.
Richard se întoarse iarăşi spre Sanders.
— Legile ţării noastre sunt condamnabil de blânde.
După câte îmi amintesc, legislaţia britanică e mult mai
severă.
— Aveţi dreptate. În Anglia, asociaţiile muncitoreşti
sunt strict interzise, deoarece au fost asimilate cu
grupările politice revoluţionare. Sindicalizarea e
considerată o acţiune criminală. Orice muncitor afiliat
la un trade union, sau care a participat la greve, e
pasibil de a fi judecat potrivit unei proceduri sumare
şi condamnat la trei luni închisoare. Patronii şi
autorităţile mai dispun de o armă puternică. Aşa
numitele combination laws care asimilează cu
complotul orice asociaţie cu scopuri ilegale. În baza
acestor legi, sindicatele sunt declarate asociaţii
criminale, iar membrii lor se expun la pedepse tot atât
de aspre ca şi participanţii la un complot. În 1810,
mai mulţi muncitori tipografi implicaţi într-un conflict
industrial, au fost condamnaţi la câte doi ani de
închisoare.
Richard lovi cu palma peste mesajul primit de la fiul
său.
— Legi de acestea ne-ar trebui şi nouă. Numai aşa
am pune botniţă muncitorilor. Exigenţele lor,
gentlemen, au început să-mi pună la încercare
răbdarea. Nu putem renunţa la beneficii, în favoarea
lor. În curând aceşti indivizi vor avea pretenţia să stea

— 1479 —
cot la cot cu patronii.
Charles Bidault, care până atunci ascultase cu vădit
amuzament discuţia, se adresă lui Richard.
— Autorităţile franceze, Monsieur, sunt cele mai
expeditive. Greviştii sunt arestaţi pe loc, reţinuţi
cincisprezece zile la închisoarea Bicétre, după care
sunt trimişi la ocnă.
— Formula prezintă şi inconveniente, zise Richard.
Dacă am trimite la ocnă pe toţi muncitorii
recalcitranţi, am risca să rămânem fără mână de
lucru.
— Îmi permiteţi, Monsieur, formula e foarte bună.
După înlăturarea căpeteniilor, turma intră îndeobşte
în legalitate. Vă dau un exemplu concludent. În 1810,
cu prilejul căsătoriei lui Napoleon, s-a dispus
construirea unui arc de triumf în lemn, copie a
viitorului Arc de l’Etoile. Lucrarea era urgentă şi mai
ales primejdioasă. Dulgherii au cerut în primele zile
ale lui martie o sporire de salariu de la patru la nouă
franci. Apoi, ţinând seama de accidentele tot mai
numeroase de pe şantier, au solicitat o nouă sporire a
salariului la 18 franci. După un nou accident de
muncă, soldat cu un mort şi şase răniţi, dulgherii au
pretins un salariu de 24 franci. Inspectorul general de
poliţie, Veyrac, a socotit că pretenţiile depăşeau
măsura. A înconjurat şantierul cu trupe, şi a citit
muncitorilor o adresă redactată în termeni imperioşi:
„Dulgheri! Prefectul de poliţie este indignat de
purtarea voastră. Aţi abuzat de bunăvoinţa
guvernului. Aţi cerut 18 franci pe zi, iar unii dintre voi
aţi mers până acolo cu îndrăzneala, încât aţi pretins

— 1480 —
24 de franci. E timpul ca acest abuz să înceteze. De
azi înainte nu veţi mai primi decât patru franci pe zi.
Prefectul poliţiei vă rechiziţionează pe toţi, fără
deosebire. Nimeni nu mai are permisiunea să plece de
pe şantier. Cei care vor părăsi lucrul, vor fi arestaţi.
După ce îşi vor ispăşi pedepsele ordonate de tribunale,
vor fi trimişi din post în post, în comunele de baştină”.
Charles Bidault începu să se joace cu lornionul său
de aur.
— Care credeţi că a fost urmarea? continuă el.
Numai şase dulgheri au refuzat să se supună. Au fost
imediat arestaţi, şi expediaţi la prefectură unde li s-au
dresat acte de dare în judecată. Restul au acceptat să
lucreze pentru patru franci pe zi. Quod erat
demonstrandum.
John Sanders se adresă sentenţios lui Richard.
— Vă rog să fiţi încredinţat, Sir, că vom lua toate
măsurile legale spre a sili pe grevişti să reia lucrul.
Căpeteniile vor suferi rigorile legii.
— Foarte bine, zise Richard. Să acţionaţi cu energie.
Faţă de situaţia creată, credeţi că pot menţine data
plecării în Europa? Prezenţa mea aici nu va fi
necesară?
— Prezenţa dumneavoastră este întotdeauna
necesară, spuse Sanders curtenitor. Dacă interese
superioare vă cheamă în Europa, rezolvăm şi noi criza.
— Desigur, întări senatorul. Pleacă fără grijă,
Sunderland.
— Vă las atunci pe Monsieur Bidault, spuse Richard.
Experienţa sa în problemele muncitoreşti vă va fi de
folos. Se ridică de la masă. Gentlemen, rămâne să

— 1481 —
stabiliţi împreună planul de acţiune. Mă retrag. Mr.
Forbes mă va reprezenta. Înclină din cap, în vreme ce
colaboratorii săi se sculară de grabă în picioare.
Gentlemen, bună seara.
Măreţ, părăsi cu paşi rari încăperea, urmat de
privirile respectuoase ale asistenţilor.
După plecarea sa, avocatul Sanders rosti cu emfază:
— Gentlemen, să nu-i dezminţim încrederea. La
lucru!

— 1482 —
 Capitolul douăzeci şi cinci
Geruia… Din înaltul văzduhului limpede ca sticla,
soarele revărsa raze de gheaţă, care biciuiau obrajii,
făcându-i să ardă. Valurile albastre, încununate cu
spumă ajurată, defilau pe lângă flancurile corăbiei,
care se legăna cu maiestuoasă încetineală. Vântul
umfla pânzele albe. Sprijinit de parapetul punţii de
comandă Richard Sunderland urmărea distrat jocurile
capricioase ale unei perechi de delfini care se
strecurau cu unduioase mişcări prin apele străvezii,
înaintând paralel cu nava.
— Numai pe mare simţi că trăieşti, Anderson,
exclamă Richard înviorat de geruiala uscată.
Comandantul corăbiei „Empress of China”,
încuviinţă din toată inima.
— Aceasta e şi părerea mea, Sir. Numai pe mare
sunt în elementul meu. Când am puntea sub picioare
şi privesc linia zării, am senzaţia că sunt alt om. În
port mă simt ca peştele pe uscat.
— Te înţeleg, Anderson, zise. Richard. Pe când eram
copil, visam şi eu să mă fac marinar. Cred că aş fi
ajuns un adevărat lup de mare.
Căpitanul Anderson îşi stăpâni un zâmbet. Îşi
amintea vorbele unui cunoscut jucător de bursă care
nu demult declarase înveninat că expresia lui Hobbes:
Homo homini lupus, se potrivea de minune lui Richard
Sunderland. Aspiraţia acestuia se împlinise. Ajunsese
să facă parte din tagma lupilor. Dar nu din a celor de
mare.

— 1483 —
 Din fericire pentru Anderson, Richard nu avea cum
să-i descifreze gândurile. Richard încerca o senzaţie de
excepţională bună dispoziţie. Totul îi mergea din plin.
Războiul îi adusese beneficii colosale. Pacea care
deschidea omenirii perspective atât de frumoase, va
consolida postamentul dinastiei Sunderland-Beauclair
şi va întări coeziunea dintre întreprinderile sale.
Printr-o strictă centralizare va realiza un bloc
economic cu ramificaţii pe trei continente, capabil să
forţeze fluctuaţia preţurilor în domeniul armamentului
şi al industriei grele. Capitalurile de care dispunea
prin intermediul băncilor sale îi permiteau a se război
cu orice putere financiară din lume. Planurile lui
Richard erau mari. Intenţiona să-şi întindă tentaculele
asupra Indiei şi Extremului Orient. Pieţele acelea
îndepărtate, cu sute de milioane de clienţi,
exercitaseră întotdeauna asupra lui o mare atracţie.
Bogăţiile scoase de englezi din India nu-l mai lăsau să
doarmă. Trebuia să-şi asigure şi el o porţiune
echitabilă. În caz că potentaţii din City îi vor refuza
participarea, va declanşa un război economic. Richard
Sunderland îşi permitea orice fantezie. Nici o forţă din
lume nu-i va zăgăzui avântul. Ascensiunea dinastiei
sale era irezistibilă.
Dangătul clopotului care anunţa masa de prânz îl
smulse din reverie. Luă masa de unul singur,
îndeobşte, la prânz, numai gândurile sale aveau
cinstea de a-i ţine companie.
Leslie Clinton, consilierul economic pentru afacerile
americane, spuse odată despre marele patron:
— Mr. Sunderland se înconjoară de o etichetă atât

— 1484 —
de strictă încât nu va întârzia să spună ca şi ducele de
Würtemberg: „Azi dau audienţă propriilor mele
gânduri”.
Tot Leslie Clinton îi găsise un nou supranume:
— Marele patron şi marele Mogul sunt expresii
palide, care nu mai corespund. Jupiter Olimpianul
este singura potrivită.
Un răuvoitor care aspira să ocupe locul lui Clinton
făcuse să ajungă vorbele răutăcioase la urechea lui
Richard. Spre dezamăgirea sa, marele patron se
mărginise să râdă cu poftă.
— Cine îi ia în serios pe Clinton? În ciuda celor
treizeci de ani ai săi, nu e decât un copil bătrân.
În sinea lui fusese flatat de comparaţie. Era atât de
îmbătat de propriile sale succese, încât tămâierile nu-i
mai păreau exagerări, ci expresii fireşti ale unei
admiraţii nemărturisite… După prânz, trecu în cabină,
unde îl aştepta corespondenţa primită din Europa cu
câteva ore înainte îmbarcării lui pe „Empress of
China.”
Prima scrisoare din vraf expediată din Viena, era
semnată de Sandra Sunderland. În douăzeci de pagini,
scrise – lucru rar în acea vreme – cu o impecabilă
ortografie, zglobia fiică a contelui de Montorgueil, îi
solicita prezenţa în capitala Austriei.

„Aş fi fericită, cher papa, dacă ai accepta să petreci

câteva săptămâni la Viena. Robert şi cu mine ne vom
da silinţa să te simţi cât mai bine în mijlocul nostru.”

Richard zâmbi. „Ce potop de amabilităţi. Aş pune

— 1485 —
rămăşag că relaţiile Sandrei cu Robert sunt iarăşi
încordate. Mă cheamă, fiindcă mă socoteşte aliatul ei.
Probabil că Cernicev şi-a găsit un succesor. Bietul
Robert! Singur şi-a căutat coarnele!”
Richard continuă lectura:
„Locuim pe Herren Gasse, la câţiva paşi de Hoffburg
şi de Burgtheater, într-o casă superbă, proprietatea
grofului Szentgyörgyi. Robert intenţionează să o
cumpere şi să o renoveze «du fond au comble».
Societatea vieneză ne răsfaţă asaltându-ne cu
invitaţii…”

„Cred şi eu, adăugă Richard. Când dispui de

milioanele Băncii Sunderland, e firesc a ţi se face
curte.”

„În septembrie s-a deschis aci un mare congres,

destinat să fixeze amănuntele tratatului de pace,
încheiat de aliaţi cu Franţa la 30 mai. După chipul
cum se desfăşoară Congresul, se pare că petrecerile
alcătuiesc preocuparea de căpetenie a delegaţilor.
Balurile, recepţiile, banchetele, concertele, paradele,
se ţin lanţ. Noapte de noapte ne culcăm odată cu
zorile. Prinţul de Ligne spunea mai deunăzi că
Congresul dansează, dar nu face un pas înainte. Cred
că are dreptate. Mă întreb când au timp delegaţii să-şi
ţină şedinţele? La 1 octombrie s-a reprezentat un
spectacol de gală, opera Samson de Haendel. La 18 s-a
comemorat bătălia de la Leipzig cu o paradă şi cu un
banchet la Lusthaus. La 23 noiembrie s-a desfăşurat
la Manejul de Iarnă un mare Carusel în costume

— 1486 —
istorice. Beethoven a dirijat o orchestră de o mie de
muzicanţi, la 29 noiembrie. Salieri a dirijat un concert
de o sută de piane. Opera Fidelio s-a reprezentat la
teatrul din Kartnertor iar tragedia Jeanne d’Arc la
Theater von Wien. Contele Palfy cheltuieşte în fiecare
seară o sută de florini pentru parfumurile care
înmiresmează scena. Heinrich von Hofenstaufen, de
Carole Pichler, s-a jucat în beneficiul soldaţilor răniţi
în bătălia de la Leipzig. Balurile de la ambasadele
Franţei, Rusiei şi Angliei sunt feerice. Palatele înaltei
nobilimi şi ale principilor finanţei sunt seară de seară
luminate de focuri de artificii.
La 16 decembrie am oferit şi noi un bal la care a
asistat ţarul Alexandru, prinţul de Talleyrand şi
nepoata sa, contesa Edmond de Périgord, prinţul
Metternich, contele Nesselrode, Pozo di Borgo,
cardinalul Gonzalvi, prinţul de Hardenberg, Wilhelm
von Humboldt, prinţii de Würtemburg, de Prusia, de
Bavaria, arhiducii Karl, Albert, Ferdinand şi
Maximilian, ducesa d’Acerenza, prinţesa von Turn und
Taxis, contesa Bernstrof, contesa Theresa Apponyi,
contesa Zamoiska, prinţesa de Hessa, şi multe altele
ale căror nume îmi scapă. Robert a cheltuit pentru
acest bal o sută de mii de florini. Un Sunderland
trebuie să fie la înălţimea rangului şi al numelui său,
spune el, şi eu îi dau deplină dreptate.
Mă văd foarte des cu contesa de Périgord, care îmi
arată o deosebită simpatie. Şi prinţul de Talleyrand ne
vizitează. O mare bunăvoinţă îmi manifestă şi prinţesa
de Metternich. Nu pierde ocazia să mă invite la
recepţiile ei…”

— 1487 —
 Scrisoarea continua pe acelaşi ton, rezumând viaţa
mondenă a Vienei, şi zugrăvind superficial o lume care
petrecea nebuneşte, încercând să uite ororile
războiului abia încheiat.
Richard termină lectura. Îl cuprinsese o uşoară
plictiseală. Odată cu vârsta, snobismul i se diluase.
Astăzi nu mai avea nevoie să alerge după relaţii.
A doua scrisoare pe care o alese din teanc era din
partea lui Gilbert Radiguet, consilierul său juridic
pentru Franţa.
După ce îşi exprima satisfacţia pentru încheierea
păcii, care-i permitea să trimeată iarăşi rapoarte
lunare, Radiguet îi relata impresiile pe care i le
făcuseră ultimele evenimente din Franţa. Încă sub
impresia lor, renunţase la frazeologia oficială, şi în
câteva pasaje îşi descărcase sufletul:

„Mă aflam în Parisul ocupat, când aliaţii au afişat

proclamaţia prin care vesteau francezilor detronarea
lui Napoleon şi încheierea păcii. Deşi am fost
întotdeauna un adversar înverşunat al imperiului, am
simţit o strângere de inimă la lectura acestui manifest
dat de străini, pe teritoriul ţării noastre
îngenuncheate. Aş fi preferat ca prăbuşirea lui
Napoleon să fie opera noastră, a francezilor. M-a
consternat şi manifestaţia de simpatie făcută de
foburgul Saint-Germain trupelor ruseşti şi prusace,
care defilau victorioase pe străzile capitalei. Sosthéne
de la Rochefoucauld, Thibaut de Montmorency şi
César de Choiseul, la care se adăugau marchizul

— 1488 —
d’Avaray, Chateaubriand, Madame de la
Rochefoucauld şi alţi câţiva partizani fanatici ai
Bourbonilor, strigau până la răguşeală: „Trăiască
aliaţii! Trăiască Ludovic al XVIII-lea! Moarte tiranului!”
Bonapartiştii erau cât pe-aci să-i sfâşie, într-un elan
de entuziasm, contesa de Périgord s-a cocoţat pe
crupa calului unui dragon prusac, cu care a defilat în
văzul lumii.
La 12 aprilie contele d’Artois şi-a făcut intrarea
solemnă în Paris, reprezentând pe fratele său, regele
Ludovic, reţinut la Hartwell, în Anglia, de o criză de
gută.
Abia după două săptămâni, Suveranul a căpătat
autorizaţia medicilor de a porni spre Franţa. La 3 mai
a sosit la Paris, fiind primit cu un ceremonial măreţ.
Mai puţin măreaţă era înfăţişarea suveranului. De o
grăsime bolnăvicioasă, cu cordonul ordinului Saint
Esprit, apărea într-o lumină foarte nefavorabilă în
raport cu înaintaşul său, care avea cel puţin simţul
propriei sale importanţe.”

„Un sentimental, şi acest Radiguet, exclamă

Richard. L-a captivat şi pe el pompa napoleoniană.”

„Cortegiul regal, continua scrisoarea, era precedat

de garda imperială care călca greoi, posomorât, ca la
înmormântare. Defilarea lentă, a acestor grognards,
încununaţi de laurii atâtor victorii, a smuls o
spontană ovaţie din rândurile spectatorilor masaţi pe
trotuare. În sfârşit, revoluţia nu mai e decât o
amintire. Bourbonii şi-au reocupat tronul. Foburgul

— 1489 —
Saint-Germain exultă…”

Richard împături scrisoarea. Rămase gânditor.

Tiranul Napoleon, căruia aliaţii îi tăiaseră aripile, îi
semăna în multe privinţe. Toute proportion gardee, şi
Napoleon şi el, Richard, îşi aveau obârşia în familii de
o nobleţe mijlocie. Amândoi luptaseră din greu cu
viaţa, dar împrejurările şi propriul lor geniu îi
urcaseră pe culmile gloriei.

Richard convenise demult, în sinea sa, că avea o

scânteie de geniu. Altfel, cum s-ar fi explicat
ascensiunea sa fulgerătoare? Nepotul unui marchiz
sărac lipit pământului şi al unui modest făurar de
cuţite, ajunsese unul dintre cei mai bogaţi şi mai
puternici oameni din Occident.

A treia scrisoare era de la Guy Wragby. Fostul său

coleg îi relata chipul în care fusese eliberat din
captivitate, laolaltă cu toţi englezii surprinşi de
autorităţile napoleoniene pe continent. Încântat de
libertatea recâştigată, datorită prăbuşirii împăratului,
Wragby se înapoiase la Veneţia.

„Nu ţi-ar strica şi ţie o vacanţă de câteva luni, îi

scria prietenul său. Comorile de artă din Palazzo
Andreea te aşteaptă. Te aşteaptă şi Veneţia, Roma,
Florenţa, Napoli. Spune drept, Richard, nu ţi-e dor de
prăvăliile de antichităţi din Milano şi Pisa? Ori de o
plimbare prin raiul din Capri? Lasă afacerile pe seama
altora. Mai gustă din viaţă, atât cât mai ai timp. Nu e

— 1490 —
păcat să-ţi iroseşti vremea numai în reuniuni de
afaceri şi în combinaţii financiare? Ai bani destui
pentru a trăi în belşug şi pace sufletească, o mie de
ani. Ce-ţi mai trebuie? Bătăi de cap suplimentare? Am
avut întotdeauna o părere bună despre tine. Nu mă
dezamăgi. În viaţă marea artă e să ştii a te opri la
timp. Napoleon n-a stăpânit această artă. Şi iată unde
a ajuns. Înainte de a arunca scrisoarea mea la coş
cugetă îndelung. Poate că ai să-mi dai dreptate…”

A patra scrisoare era de la Francis-Andrew, care îi

declara cu entuziasm că în curând va împlini douăzeci
de ani. Richard simţi un fior de mândrie. Mesajul
acesta din partea feciorului său preferat îi făcea mare
plăcere. Cum o fi arătând Francis-Andrew? Trecuseră
cinci ani de când nu-l mai văzuse. Desigur că
ajunsese un tânăr chipeş, mlădios ca o lamă de oţel şi
cuceritor ca maică-sa.
Francis-Andrew îi mai scria că în timpul războiului
dintre Statele Unite şi Anglia nu întâmpinase
neajunsuri, deşi era cetăţean american. În favoarea
lui, ducele Gerald de Northland unchiul său,
intervenise personal pe lângă regent. În urma acestui
demers fusese lăsat în libertate, îngăduindu-i-se chiar
să-şi continue studiile la Oxford.
Richard îşi întrerupse lectura.
Era recunoscător lui Eastleigh. Francis-Andrew îl
desemnase pe Eastleigh sub titlul de duce de
Northland. Prin asociaţie de idei, îi reveni în minte
chipul Patriciei. Ce surprize îi rezervase şi ei viaţa,
după decesul lui Lusignan? Nu părea probabil să-şi fi

— 1491 —
găsit un nou prieten. Era prea vârstnică. După
socotelile lui, Patricia împlinise cincizeci şi opt de ani.
Scrisoarea următoare era semnată de Gerald,
ultimul său copil. Prâslea îi înşiruia cu mândrie notele
mari obţinute la Eton. Plin de râvnă, învăţase
franceza, spaniola, germana şi italiana. Matematica
era însă marea sa favorită.
„Gerald e un bancher înnăscut!” îşi zise Richard,
care începuse să uite că îl urâse după moartea
Andreei.
Şi Amaury de Beaumont-Challais îi scrisese. Cu
tonul său dezinvolt de grand seigneur, directorul
Băncii Sunderland din Paris îi relata cu vădită
satisfacţie evenimentele care duseseră la detronarea
tiranului.
„În anii tulburi în care Napoleon se războia cu
întreaga omenire, ca un lup încolţit de copoi, fiul
dumneavoastră Robert a dat dovadă de abilitate şi de
o prezenţă de spirit remarcabilă, salvând banca
noastră de la confiscare. După dezastrul din Rusia, şi
după reintrarea Austriei în coaliţia inamicilor Franţei,
m-am pomenit chemat la Tuileries, împreună cu
Monsieur Robert, care se pregătea tocmai să plece la
Viena, unde potrivit instrucţiunilor dumneavoastră
înfiinţase o nouă bancă.
Această convocare m-a pus pe gânduri. Împăratul
nu obişnuia să stea de vorbă cu bancherii străini.
Legătura cu aceştia o păstra numai ministrul de
finanţe. Motivele care-l determinaseră să deroge de la
regula sa erau desigur grave. Un şambelan ne-a
introdus în cabinetul împăratului. De faţă mai erau

— 1492 —
ministrul de finanţe şi Savary, ministrul poliţiei. Nu
mă simţeam în largul meu. Conştiinţa nu-mi era prea
curată. Loialismul meu faţă de regimul imperial
permitea oarecari îndoieli. Vă închipuiţi spaima mea
când în loc de bun venit, Napoleon s-a apropiat
ameninţător de Monsieur Robert şi de mine.
— Sunt informat că aţi furnizat armament şi un
important împrumut Austriei.
M-au trecut sudorile reci. Vedeam ca prin vis
plutonul de execuţie.
— Aţi pactizat cu inamicii Franţei, a strigat iarăşi
împăratul.
Fără se să lase impresionat de ieşirea violentă a lui
Napoleon, Monsieur Robert s-a înclinat calm:
— Cer iertare, Maiestate. Nu am făcut decât să
servesc pe socrul Maiestăţii Voastre.
Împăratul l-a privit fix, a mormăit câteva cuvinte
neînţelese, apoi i-a întors spatele, părăsind mânios
încăperea.
Replica fiului dumneavoastră îl dezarmase…”

Richard râse cu poftă. Diplomatul familiei nu-şi

dezminţea reputaţia. Deschise apoi un voluminos plic
în care Jules Lafont, şeful serviciului său de informaţii
îi expedia raportul bilunar.
Lectura îi răpi ore. Ca de obicei, Lafont îi descreţi
fruntea, cu înşiruirea tuturor scandalurilor care
ţeseau cronica galantă a înaltei societăţi europene.
Când umbrele serii prinseră să întunece cabina şi
ochii lui Richard să nu mai fie în stare a desluşi
slovele, împături raportul. Lăsă pe a doua zi lectura

— 1493 —
celorlalte scrisori.
N-avea rost să se grăbească. Îl mai aşteptau zile
multe de călătorie. Richard nu ceru să i se aprindă
lumina. Înserarea îi odihnea ochii obosiţi. În cabină
era cald şi bine. De pe punte se auzeau comenzi
scurte. Căpitanul Anderson desfăşura tot mai multe
pânze. Voia să sporească iuţeala corăbiei…

La 20 februarie „Empress of China” acostă la

Portsmouth. Folosindu-se de vânturi favorabile,
căpitanul Anderson reuşise să străbată Atlanticul în
şaisprezece zile.
Patru trăsuri de călătorie aşteptau în port pe
Richard şi pe însoţitorii săi. Sosirea lui fusese
anunţată din vreme. Richard nu rămăsese să
înnopteze la Portsmouth, deşi i se rezervaseră camere
la cel mai bun hotel. În aceeaşi seară porni spre
Londra. A doua zi de dimineaţă sosi în capitală. Coborî
la Montenuovo House, reşedinţa sa favorită, unde îşi
schimbă hainele de călătorie şi luă o gustare frugală.
Apoi plecă la bancă. Programul vizitei sale în Anglia
era încărcat. Richard îşi propusese să-şi reducă
şederea la câteva zile. Intenţiona să plece la Paris, iar
de acolo să-şi continue drumul la Viena.
În ziua sosirii la Londra asistă la un consiliu de
administraţie al băncii din City, după care primi în
audienţă de lucru pe directorii uzinei Sunderland-
Montorgueuil. Dările de seamă expuse îi prilejuiră o
plăcută surpriză. În timpul războiului întreprinderile
sale din Anglia realizaseră beneficii exorbitante. Banca
achiziţionase un grup de mine de cărbuni lângă Leeds

— 1494 —
şi importante zăcăminte de fier în plină exploatare
aproape de Birmingham. În acest chip, uzinele de
armament îşi asigurau independenţa faţă de
întreprinderile miniere furnizoare de materii prime.
La Montenuovo House avu bucuria să-l găsească pe
Francis-Andrew care se înapoiase în noaptea aceea de
la Oxford. Francis-Andrew îşi luase diploma de Master
şi aduna material pentru o lucrare ştiinţifică,
indispensabilă candidaţilor la titlul de doctor. Nici
unul dintre fraţii lui vitregi nu reuşiseră a dobândi
acest titlu academic. Richard, mare admirator al lui
Francis-Andrew, era extrem de mândru de rezultatele
strălucite obţinute de acesta la Oxford. Francis-
Andrew nu se număra printre acei şoareci de
bibliotecă, prăfuiţi şi cu concepţii înguste, care fac din
învăţătură unicul scop al vieţii. Îi plăceau petrecerile şi
arunca banii cu amândouă mâinile.
Francis-Andrew era portretul maică-si. Un efeb
superb, pe care Praxitele s-ar fi grăbit a-l lua drept
model.
Richard era încântat. În privinţa însuşirilor fizice,
feciorii săi erau – cu excepţia lui Henry – nişte
exemplare umane foarte reuşite. Deşi îl obosise
drumul, rămase până târziu cu Francis-Andrew, care
îi istorisi cu vervă multe din isprăvile lui din ultimii
ani.
Se culcă abia în zori. Dormi până la nouă, când
majordomul îl trezi, potrivit instrucţiunilor primite în
ajun. Breakfast-ul şi corespondenţa apărură în acelaşi
timp. În vreme ce Richard îşi sorbea cafeaua cu
cremă, secretarul de serviciu îi citea scrisorile

— 1495 —
importante. Din maldărul de invitaţii care apucaseră
să sosească la Montenuovo House, două îi reţinură
atenţia.
Pe prima se afla en-téte-ul casei regale.

„Din ordinul Maiestăţii Sale Regina, contele de

Winchilsea are onoarea a invita pe Richard
Sunderland, marchiz de Beauclair la Palatul Regal, în
seara zilei de 25 februarie orele 7.
Queen’s Palace.
Ţinută de gală.
Februarie 22
1815”

Richard zâmbi. Marchizul de Huntesdon lucra

prompt. Îşi merita sinecura de preşedinte al
consiliului de administraţie.
Huntesdon îl şi anunţase pe contele de Winchilsea,
primul gentilom de cameră al regelui, despre sosirea
în Anglia a lui Richard Sunderland. Winchilsea făcuse
ca acesta să fie poftit la prima recepţie care urma să
aibă loc la Palatul Regal.
A doua invitaţie era uluitoare.

„Ducele de Northland roagă pe marchizul de

Beauclair să-l onoreze cu prezenţa sa în seara de 23
februarie, orele şase, la Northland House.
R.S.V.P.
Northland House
Februarie 22
1815”

— 1496 —
 De mai bine de douăzeci de ani, Richard nu se mai
văzuse cu Gerald. Douăzeci de ani! O viaţă de om.
Cum o fi arătând Gerald? În mintea lui Richard era
gravată imaginea tânărului student de la Oxford, aşa
cum îl văzuse prima oară în sala meselor de la
Magdalen College. Cu cât respect îl privise atunci pe
lordul Eastleigh. Pe nobilul şi bogatul lord Eastleigh.
În primul moment Richard fu ispitit să nu răspundă
la invitaţie. Apoi îşi aminti că în timpul războiului
Gerald intervenise în favoarea lui Francis-Andrew.
Gestul acesta era cu atât mai lăudabil, cu cât el nu
avea nici o obligaţie faţă de copiii din flori ai Andreei.
A doua zi, la orele cinci şi patruzeci, se urcă în
trăsură pornind spre Northland House. Nu era în
apele lui. Cu câteva ore mai înainte, primise prin
curier special două mesaje cifrate de la Viena. Primul
era semnat de fiul său Robert.

„Prezenţa dumneavoastră, scria acesta, este absolut

necesară la Viena. Numai prestigiul de care vă
bucuraţi în ochii delegaţilor marilor puteri ar putea
precumpăni influenţa pe care casa Rotschild o câştigă
zi de zi în culisele Congresului.
Cancelarul Metternich îmi acordă un neprecupeţit
sprijin, iar prinţul de Talleyrand e consecvent
prieteniei pe care v-a arătat-o întotdeauna. Dar
influenţa lor e precumpănită de protectorii casei
Rotschild, lordul Castlereagh şi comisarul general
Herries, care de la Londra exercită o presiune
crescândă asupra guvernului austriac, prin

— 1497 —
intermediul ministerului Afacerilor Străine al Marei
Britanii”…

Al doilea mesaj, expediat de Jules Lafont, se baza pe

cifre şi documente secrete, şi avea aproximativ acelaşi
conţinut. Şeful serviciului de informaţii releva şi mai
categoric autoritatea crescândă a familiei Rotschild în
lumea financiară austriacă.

„N-ar fi exclus ca în scurt timp, casa Rotschild să

obţină monopolul operaţiilor de transfer pentru toate
tranzacţiile dintre guvernul austriac şi guvernul
britanic. Băncile austriece sunt sistematic înlăturate
de la aceste operaţiuni.
Pentru casa noastră pierderea pieţei austriece ar
constitui o serioasă înfrângere.”

Richard era iritat. Dacă lucrurile se prezentau în

acest chip, preponderenţa sa pe piaţa europeană risca
să fie compromisă. Era furios împotriva guvernului
britanic care acorda un sprijin atât de stăruitor unei
firme rivale. Serviciile pe care el le adusese Angliei îl
îndrituiau la alt tratament. Perfidul Albion nu-şi
dezminţea reputaţia.
Sosi punctual la Northland House. Casa aceea nu-i
mai făcea nici o impresie. Sentimentalismul său trezit
de invitaţia lui Gerald, nu rezistase neplăcutelor ştiri
primite din capitala Austriei. Desigur, va pleca
neîntârziat la Viena. Mai înainte însă va avea explicaţii
cu secretarul de stat al Trezoreriei şi cu înaltul
comisar Herries. Îi va scutura bine. Îşi permitea acest

— 1498 —
lux azi, când Anglia se zbătea în ghearele unei crize
economice fără precedent. Victoria armatelor sale
fusese urmată – paradoxal – de o mizerie cumplită.
Marea Britanie şi aliaţii ei zdrobiseră Revoluţia în
persoana campionului ei, Napoleon Bonaparte. Dar
acest succes o adusese în preajma bancrutei.
Revoluţia ameninţa să ridice capul chiar pe teritoriul
Angliei. Spre a face faţă crizei, guvernul englez va
apela cu siguranţă la capitalurile casei Sunderland.
Richard va şti să răspundă acestui apel. Se va
comporta fără mănuşi cu delegaţii guvernului.
Când urcă scările casei Northland, simţi totuşi o
uşoară emoţie. Uită pentru un timp preocupările de
afaceri. Majordomul îl precedă până la biblioteca în
care îl aştepta Gerald. Când servitorul îi deschise uşa,
inima lui Richard prinse să bată cu putere. În
anticameră, deasupra unei comode, zărise un tablou
al Andreei, semnat de George Romney. Cuvintele erau
sărace pentru a tălmăci farmecul acestei viziuni.
Colorist fără pereche, pictorul redase în tonalităţi
armonioase, cu umbre reflectate, coloraţia luminoasă,
transparentă, plină de viaţă a chipului Andreei.
Simplitatea voită a pozei şi a rochiei de muselină
albastră-levănţică, accentua prospeţimea tinerei fete.
Richard încremeni în faţa tabloului uitând de
majordomul care îl şi anunţase amfitrionului. Urmară
câteva clipe de penibilă aşteptare şi pentru servitor şi
pentru Gerald, care nu înţelegea întârzierea lui
Richard, şi pentru Patricia, care stătea în preajma
scaunului său, dreaptă, impunătoare, aparent calmă.
În sfârşit, Richard reuşi să-şi revină. Trecându-şi

— 1499 —
mâna pe frunte, pătrunse în bibliotecă. Gerald stătea
într-un scaun cu rotile. Pe genunchi avea o pătură
scoţiană, pufoasă. Era atât de îmbătrânit, încât
Richard nu-l mai recunoscu. Părul îi era alb, obrajii
supţi, ochii obosiţi.
Cu o mână sprijinită de spătarul scaunului cu
rotile, Patricia părea mai mândră, mai inaccesibilă ca
niciodată. Vârsta îi pustiise şi ei chipul, care mai
păstra totuşi urme ale frumuseţii de odinioară.
Câştigase însă în prestanţă. Într-un licăr de
involuntară răutate, Richard se întrebă cum de se
împăca severitatea plină de măreţie a Patriciei de azi
cu trecutul ei dedicat voluptăţii.
Richard se înclină cu exagerat ceremonial, în vreme
ce majordomul se retrase fără zgomot. Gerald
răspunse cu greutate la salut. Patricia abia înclină
capul.
— Îţi mulţumesc, Richard, că ai răspuns la invitaţia
mea, rosti Gerald cu glas aproape şoptit.
— Ţineam să-ţi mulţumesc personal pentru
solicitudinea arătată copiilor Andreei, zise Richard,
precizând astfel unicul motiv care-l adusese la
Northland House.
Gerald prinse nuanţa. Se făcu a nu prinde tâlcul.
— Nu-mi mulţumi. Mi-am făcut numai datoria,
spuse el.
Patricia se aşeză pe o canapea, îngăduind astfel
fratelui ei să invite pe Richard a lua loc pe un fotoliu.
Atmosfera era îngheţată. Patricia nu-şi ascundea
ostilitatea faţă de oaspete. Atitudinea ei îngreuna
misiunea pe care şi-o asumase Gerald.

— 1500 —
 — Tocmai despre copiii Andreei aveam să-ţi vorbesc,
zise el. Voiam să-ţi cer o favoare.
Richard nu răspunse. Rămânea în defensivă.
— Îţi solicit autorizaţia ca Francis-Andrew şi fratele
său să poarte pe lângă numele dumitale şi numele
familiilor Northland şi Lusignan, ai căror unici şi
direcţi descendenţi sunt.
Richard încreţi din sprâncene.
— E îmbucurător interesul pe care-l porţi copiilor
Andreei, zise el cu ironie. În privinţa autorizaţiei, am
să cer avizul avocaţilor mei. Starea lor civilă este
perfect limpede. Mă tem să nu le complic situaţia…
— Acceptarea propunerii mele nu poate decât să-i
avantajeze, spuse Gerald cu uşoară iritare. În afară de
faptul că vor purta două străvechi titluri ducale, vor
moşteni şi averile respective, care sunt încă
apreciabile.
— Copiii mei sunt atât de bogaţi, încât se pot lipsi
de moşteniri din afară.
— Bunurile familiei mamei lor n-ar constitui o
moştenire din afară, spuse Gerald.
Richard înfăşură şi desfăşura pe deget lanţul
lornionului.
— Vă temeţi să nu vi se stingă numele, rosti el
sarcastic. Acesta e singurul motiv al interesului subit
pe care-l arătaţi copiilor mei. Aş fi preferat să-l fi
manifestat faţă de Andreea. În special dumneata,
Patricia, zise Richard, întorcându-se brusc spre ea. Ai
lăsat-o să moară fără să vii să o vezi.
— Atitudinea mea mă priveşte numai pe mine, rosti
Patricia sec. Nu am să mă justific în faţa dumitale. Am

— 1501 —
avut motive puternice.
— Ştiu. Amorul propriu rănit, rosti tăios Richard.
Patricia ridică semeţ fruntea.
— Chiar dacă ar fi aşa, dumneata eşti ultimul care
ai avea dreptul să ridici această chestiune.
Richard încreţi sprâncenele a mirare.
— De ce, mă rog? Îţi datoram ceva? Ţi-am cerut
mâna. Am fost refuzat. Mai târziu, Andreea mi-a oferit
dragostea ei. Această preferinţă v-a cutremurat. V-aţi
dezinteresat de ea. La înmormântarea Andreei n-a
asistat nici un membru al familiilor Northland sau
Lusignan. Azi, când constaţi că numele şi rasa
Northland sunt pe punctul de a se stinge, v-aţi adus
aminte de copiii Andreei. De bastarzii huliţi de
odinioară.
Patricia se ridică brusc în picioare.
— Ei da! Acesta e adevărul. Am ajuns la mâna
dumitale. De capriciul dumitale depinde ca numele
ducilor de Northland şi de Lusignan-Valois să
supravieţuiască sau să se stingă. Ai triumfat. Acum
patruzeci şi cinci de ani, când ai pus piciorul pentru
prima oară în casa noastră, erai un provincial timid.
Dar situaţiile subalterne nu ţi-au plăcut. Ai răsturnat
cerul şi pământul şi ai ajuns sus. Care a fost
mulţumirea dumitale pentru bunăvoinţa şi prietenia
lui Gerald, pentru dragostea pe care am avut
nenorocirea să ţi-o port, un timp, şi eu? Ai furat
iubirea Andreei. Ai furat-o, aşa cum se fură un
diamant, sau se fură o pungă cu aur.
Richard râse flegmatic.
— Comparaţia e săracă, Patricia.

— 1502 —
 — Să nu ne jucăm cu vorbele, Richard Sunderland.
Ai fost piaza rea a familiei noastre.
Richard se ridică la rândul său în picioare. Cu ton
egal, lipsit de pasiune, se întoarse spre Gerald.
— M-ai chemat în casa dumitale ca să fiu insultat?
Stranie ospitalitate!
Ducele de Northland, care ascultase duelul verbal
fără să scoată un cuvânt, socoti că sosise momentul
să intervină.
— Crede-mă, Richard, regret ieşirea Patriciei.
Trebuie totuşi să relev că dumneata ai deschis
discuţia, acuzându-ne că nu ne animă decât interesul
meschin de a nu lăsa să se stingă numele familiei. Şi
dumneata şi Patricia aţi depăşit măsura. Într-un sens,
aveţi fiecare dreptate. Dar aceste obiecţiuni sunt de
domeniul trecutului. N-are rost să le dezgropăm. Ne-
am întâlnit azi pentru a discuta altă problemă.
— Socotesc că faţă de întorsătura pe care a luat-o
această discuţie, orice înţelegere devine imposibilă.
— Ei da, mândria dumitale suferă! replică Patricia.
Pentru această mândrie sacrifici interesele copiilor
Andreei. Nu te supără că li s-a aplicat şi li se mai
aplică încă epitetul de bastarzi. Nu vrei ca prin
recunoaşterea lor formală de către familia mamei să
scape de această tristă firmă. Nu vrei să intre cu
fruntea sus în societate.
— Sunt mai în măsură decât dumneavoastră să
apreciez adevăratele interese ale copiilor mei, ripostă
neînduplecat Richard, salutând şi dând să plece.
Abia atunci folosi Patricia ultima ei armă.
— De altfel, acordul dumitale e inutil. Ţi l-am cerut

— 1503 —
pentru a grăbi o formalitate. După-atingerea
majoratului lor, copiii dumitale care sunt şi nepoţii
mei, vor fi liberi să accepte formula noastră. Am
plăcerea să te anunţ că în ceea ce îl priveşte, Francis-
Andrew e de acord cu punctul nostru de vedere.
— Ce vreţi să spuneţi? exclamă Richard
încruntându-se.
— Nimic, în afară de faptul că Francis-Andrew a
hotărât să accepte titlul de lord Eastleigh de îndată ce-
şi va atinge majoratul. Aceasta, în eventualitatea că
dumneata ai refuza să-ţi dai în prealabil
consimţământul.
Richard simţi brusc că îl înăbuşă mânia.
— Francis-Andrew nu mă trădează, strigă el, izbind
cu piciorul în pământ.
— Francis-Andrew nu te trădează, interveni Gerald
calm. Te iubeşte prea mult ca să-ţi nesocotească
voinţa. Însă în virtutea celor discutate de noi nu va
întârzia să accepte titlul, de îndată ce legea îi va
îngădui să hotărască singur. A suferit prea mult la
şcoală de pe urma colegilor. Ar fi bine să nu uiţi acest
lucru.
Richard nu răspunse. Salută scurt, apoi părăsi
încăperea.
A doua zi plecă la Viena. Înainte de a porni la drum,
chemase pe avocatul său şi îi înmânase un document
prin care accepta formal oferta ducelui de Northland şi
a ducesei de Lusignan-Valois.
Abia după ce se îmbarcă pe „Empress of China” i se
mai domoli mânia. În definitiv, această înfrângere era
un succes. Ducatele de Northland şi de Lusignan-

— 1504 —
Valois intrau în familia lui. Copiii săi, nepoţii
făurarului de cuţite din New York, aveau să ia loc pe
băncile Camerei Pairilor şi ale Camerei Lorzilor.
Richard nu putea însă uita trădarea lui Francis-
Andrew. Copilul său preferat se aliase cu asupritorii
Andreei. Cu asupritorii mamei lui.

— 1505 —
 Capitolul douăzeci şi şase
La 28 februarie 1815, Richard sosi la Viena.
Călătorise zi şi noapte, aşa cum îi era de la o vreme
obiceiul. Ca şi Napoleon, era însoţit de un întreg
convoi. Avea la dispoziţie o trăsură cu pat, sobiţă şi o
mică bibliotecă. A doua trăsură transporta bucătăria
portativă deservită de doi bucătari cu ajutoarele lor.
Într-un compartiment special erau depozitate vinurile
de Chablis şi de Champagne pe care le consuma de
predilecţie. A doua şi a treia trăsură cuprindeau
provizii şi băuturi alcoolice tari. Urmau apoi trăsurile
afectate secretarilor şi suitei sale. Furgoanele cu
bagaje şi cele două berline în care servitorii din
escortă se odihneau cu rândul, veneau la coadă.
Pentru că drumurile erau încă nesigure, optzeci de
servitori înarmaţi alergau înaintea şi în urma
convoiului. Această caravană gonea în galopul cailor,
schimbaţi la fiecare poştă, cu alţii odihniţi, trimişi
dinainte de maestrul călătoriilor.
Convoiul se oprea numai când Richard lua masa.
Atunci cuptorul portativ intra în funcţiune, cratiţele,
oalele şi serviciile de masă de argint erau întinse pe
mese demontabile, iar marele patron şi oaspeţii săi
luau prânzul sau cina la umbra răcoroasă a unui
crâng, dacă era vară şi vreme senină. Iarna, ori pe
ploaie, masa era servită în trăsurile respective. Apoi
totul era strâns şi convoiul îşi relua drumul. În şaizeci
de ore parcurgea distanţa de la Paris la Marsilia, iar în
patru zile de la Paris la Viena.

— 1506 —
 Richard nu poposea prin hanuri. Când itinerariul
era pitoresc şi treburile mai puţin urgente, se oprea în
unele localităţi demne de interes, se plimba o jumătate
de oră spre a-şi dezmorţi picioarele, apoi se urca iarăşi
în trăsură, poruncind să se dea bice cailor.
Călătoriile îl costau foarte scump. Dar nu se uita la
cheltuieli. „Câştigă mult, ca să cheltuieşti mult”,
obişnuia el să spună.
Convoiul pătrunse în suburbiile Vienei pe un viscol
cumplit. Trecătorii, deprinşi cu măreţele cortegii ale
potentaţilor veniţi la Congres, se uitau totuşi cu
mirare la acest lanţ de trăsuri şi furgoane, care
goneau în trap întins în inima oraşului, făcând un
zgomot infernal.
Aproape de ora vecerniei, echipajul lui Richard opri
în dreptul intrării palatului Szentgyörgyi de pe Herren
Gasse, în care locuiau fiul şi nora sa.
Palatul strălucea ca o torţă aprinsă. Se făceau
ultimele pregătiri pentru balul oferit de Mr. Robert
Sunderland şi de soţia sa iluştrilor oaspeţi la Congres.
Patru sute de invitaţi trebuiau să participe în frunte
cu ţarul Alexandru, cu regele Prusiei şi cu toţi capii
delegaţiilor străine. Întreg corpul diplomatic acreditat
la Viena şi cele mai proeminente figuri ale aristocraţiei
austriece aveau să constituie figuraţia.
Robert se afla în apartamentul Sandrei când i se
anunţă sosirea părintelui său. Bucuros, plecă aproape
în fugă să-l întâmpine. Nu se mai văzuseră de mai
bine de cinci ani. Se îmbrăţişară aşa cum se cuvine
într-o familie strâns unită. Apoi Richard făcu un pas
înapoi, ca să-şi vadă mai bine feciorul.

— 1507 —
 — Lasă-mă să te privesc, Robert, zise el măsurându-
l din cap până în picioare. Mai să nu te recunosc. Te-
ai maturizat. Ai devenit un bărbat în toată legea.
În realitate, Richard era dezamăgit. Frumosul lui
fiu, diplomatul familiei, se îngrăşase, se rotunjise ca o
focă. Trăsăturile fine de altădată se înecaseră în
osânză. Obrajii erau plini şi trandafirii ca fesele unui
prunc. Pântecele, bombat ca o cupolă, era prins în
mătasea înflorată a unei jiletci brodate cu flori. Fracul
albastru îi cădea turnat. Dar cu toată măiestria sa,
Wurst, croitorul Curţii, nu reuşise a-i masca
diformitatea.
„Nu mă mir că îl înşală nevasta, îşi zise Richard.”
Robert, care îşi dădea seama de grotesca sa
înfăţişare, se uita în ochii tatălui său, încercând să-i
citească impresiile. Ceea ce desluşi nu-i fu pe plac.
Fruntea i se întunecă, ochii i se umeziră.
— Tată! sunt atât de nenorocit! Destăinuirea
aceasta spontană, cuvântul „tată” pe care Robert îl
folosea foarte rar, impresionă pe Richard. Nu ştiu ce
se întâmplă cu mine, continuă Robert patetic. Mă
umflu ca un cimpoi. Ţin regim, umblu mult pe jos.
Degeaba. Medicii nu ştiu ce să-mi spună. Am luat tot
soiul de medicamente, fără să simt vreo uşurare. Am
apelat şi la şarlatani şi la babe. Uite-mă în ce hal am
ajuns, zise Robert jalnic, îndepărtându-şi de corp
braţele grase şi rotindu-se pe loc, într-o ridicolă
expoziţie.
Richard avu impresia că asista la evoluţiile unui
elefant dresat, pe arena unui circ.
— Dragul meu, nu-ţi face sânge rău, încercă el să-l

— 1508 —
consoleze. S-au mai văzut oameni graşi care au
condus destinele lumii. Gândeşte-te la regentul
Angliei, la actualul suveran al Franţei. Sunt şi mai…
împliniţi la corp decât tine.
— Lasă formulele diplomatice, tată. Recunoaşte
adevărul. Sunt diform. M-am buhăit. Umblu cu
greutate. Gâfâi, dacă urc câteva trepte. Pentru mine
viaţa e un chin. Şi sunt încă tânăr. Nu am decât
treizeci de ani…
Robert îşi împreună tragic mâinile albe, cu degetele
umflate ca nişte perniţe de ace.
— Sandra nu mă mai iubeşte. Când se uită la mine,
citesc în ochii ei dezgust şi uneori milă. Şi mila nu pot
să o suport. Nu pot, nu pot! Robert se lăsă să cadă pe
un scaun care pârâi gata să se rupă. Sunt tare
nefericit, tată. Sandra mă înşală. După colonelul
Cernicev, despre care ţi-am scris, a fost amanta mai
multor indivizi. Se spune că l-ar fi primit şi pe ţar în
alcovul ei.
Richard surâse cu indulgenţă.
— E ridicol să pui la inimă toate fleacurile.
— Fleacuri? E un fleac să fii dezonorat de propria ta
soţie?
— Robert, sunt un om al secolului XVIII. Al celei mai
frumoase epoci pe care a cunoscut-o vreodată
omenirea. Pe vremea mea, fidelitatea conjugală nu era
la preţ. Dimpotrivă. Stârnea râsul. Un om de lume îşi
trăia viaţa amoroasă în afara casei sale. În secolul
XVIII, aventurile extraconjugale ale soţiei tale ar fi
stârnit cel mult un zâmbet de simpatie. Vorbele
acestea de consolare nu domoliră durerea sufletească

— 1509 —
a lui Robert. Richard îl privi critic. Ascultă, Robert! Aş
vrea să-ţi pun o întrebare. De ce nu-i plăteşti Sandrei
cu aceeaşi monedă? Cumpără, Robert! Cumpără pe
cele mai frumoase femei. Cred că nici prinţesa
Bagration nu ţi-ar rezista.
Robert nu răspunse. Rămăsese cu privirile aţintite
în gol. Părea o broască imensă, încremenită la
marginea unui lac.
— Femei! exclamă Robert cu durere. Muncesc cât
şapte, ca să-mi uit nefericirea conjugală. Dacă n-ai fi
fost dumneata, demult aş fi divorţat de Sandra.
— Bine că nu te-ai pripit deschizând o acţiune de
divorţ. Ne-ar fi complicat situaţia. Gândeşte-te la
fabrica de armament. Păstrarea ei în sânul casei
noastre merită un sacrificiu.
Richard se aşeză picior peste picior într-un fotoliu
Empire, cu braţe alcătuite din sfincşi înaripaţi.
— Dacă aş fi în locul tău, Robert, aş adopta altă
politică. Aş lăsa-o pe Sandra în pace, iar eu mi-aş crea
o lume aparte, populată cu cele mai scumpe hetaire
ale Vienei. Aş proceda făţiş. Ca s-o fac geloasă pe
Sandra.
— N-o cunoşti îndeajuns, tată. Nu numai că n-aş
face-o geloasă, dar s-ar socoti eliberată de ultimele ei
obligaţiuni şi s-ar dezlănţui ca o bacantă, dăruindu-se
şi lacheilor. Nu-ţi închipui cât e de murdară sufleteşte.
Abia acum înţeleg pe vechii cartaginezi care
interziceau femeilor şi porcilor intrarea în sanctuare.
Credincioşii dornici să pătrundă în templul lui
Esculap, trebuiau să se ferească trei zile de a atinge
trupul necurat al unei femei. Locul Sandrei ar fi fost

— 1510 —
printre preotesele zeiţei Astarté, care se dăruiau fără
deosebire, tuturor vizitatorilor templului.
Richard râse.
— Vezi, tot ţi-au prins bine la ceva studiile la
Oxford. În ele îţi găseşti consolarea, aşa precum alţii o
găsesc în Biblie.
— Tată, îţi baţi joc de mine.
— Departe de mine, dragul meu. Încerc să te călesc.
În sfârşit, despre această chestiune vom mai discuta.
Acum trebuie să te schimbi. Vor sosi oaspeţii.
— Ai dreptate, spuse Robert uitându-se la ceasul
încastrat într-un car antic tras de lei şi condus de zeul
Amor şi de o bacantă.
Piesa aceasta îl făcu pe Richard să zâmbească, prin
semnificaţia ei. Robert se ridică suspinând de pe
scaun.
— Sper să vii şi dumneata la bal.
— Sunt foarte obosit. Poate că am să cobor totuşi
pentru Talleyrand. Dar nu. Mai bine roagă-l să urce
până la mine. E mai înţelept să nu spui încă nimănui
că am sosit la Viena. Vreau să-mi pregătesc intrarea
în scenă.
— Cum doreşti, tată.
— Şi te mai rog ceva. Trimite-mi-l pe Jules Lafont.
Am şi cu el unele lucruri de pus la punct.
După plecarea fiului său, Richard îmbrăcă un halat
de interior. Prefera câteva ore de odihnă, unui bal
monoton şi stereotip. Un lacheu îl anunţă pe Jules
Lafont.
— Să intre, zise Richard, aşezându-se în preajma
căminului în care ardea un foc mare.

— 1511 —
 Lafont îl salută până la pământ. Richard îi zâmbi
prietenos.
— Ţi-am ascultat sugestia şi am venit la Viena, deşi
mă reţineau la Londra treburi importante, zise el.
— Aţi făcut foarte bine, Monsieur. Prezenţa
dumneavoastră era necesară. Cabinetul austriac este
pe punctul de a acorda privilegii speciale casei
Rotschild, în problemele de transfer. Contele Ungarte,
ministrul de Finanţe, e asaltat de lordul Castlereagh,
şeful delegaţiei britanice, care – potrivit instrucţiunilor
primite de la Londra – vrea să impună pe aceşti
Rotschilzi, acordându-le în exclusivitate oficiul de
intermediari în subsidiile şi împrumuturile acordate
de Marea Britanie Austriei. Tot aceşti bancheri au
participat activ la transferarea celor cincisprezece
milioane de taleri vărsaţi de Anglia, Rusiei şi Prusiei,
sub formă de subsidii de război. Temerari, şi-au extins
sfera de activitate şi în alte zone. După cum ştiţi şi
dumneavoastră, în mai 1814 Franţa s-a angajat să
plătească puterilor coalizate douăzeci şi cinci de
milioane franci, dintre care opt milioane şase sute de
mii Austriei, cu titlul de indemnitate pentru
contribuţiuni nepercepute. Guvernul francez a cedat
„bonuri regale” reprezentând această sumă, pe care
Rotschild le-a realizat la Paris. Alte nouă milioane de
franci, vărsaţi de Belgia aliaţilor, au trecut de
asemenea prin mâna Rotschilzilor, care s-au ales cu
substanţiale comisioane. Reuşita acestora nu trebuie
să vă mire. Cadourile făcute de ei sub diferite forme
unor personaje politice de prim plan din Anglia,
Franţa, Austria şi Prusia n-au fost zadarnice. Până şi

— 1512 —
regelui Ludovic al XVIII-lea i-au acordat sub titlul de
„împrumut” două sute de mii de franci, astfel ca
acesta să se poată prezenta cu pompă regală în faţa
noilor săi supuşi. Comisarul general Herries, prinţul
Dalberg, von Gentz şi mulţi alţi corifei politici, primesc
subsidii tainice. Vă ţin la dispoziţie lista lor completă.
Richard îşi mângâie gânditor bărbia.
— Incontestabil, ascensiunea acestei case nu mă
lasă indiferent. Însă atât timp cât nu se amestecă în
domeniul industriei de armament, nu găsesc necesar
să declanşez făţiş ostilităţile. Vom lupta poate pe căi
subterane. Fiul meu Robert a reuşit, cred, să se
impună la Viena!
— Banca Sunderland se bucură aci de o reputaţie
frumoasă. Totuşi, n-am reuşit să obţinem decât puţine
operaţiuni de transfer. Am lucrat în special cu
propriile noastre capitaluri.
— Voi studia şi această problemă, zise Richard. Voi
lua legătura cu cancelarul Metternich şi contele
Ungarte. Împrumuturile pe care le-am acordat Austriei
impun să fim preferaţi altor bănci. Chiar în seara
aceasta voi sta de vorbă şi cu Talleyrand.
— Foarte bine, Monsieur. În momentul acesta Viena
dansează. Dansează însă pe un butoi de pulbere.
Aliaţii de ieri sunt pe punctul de a se înşfăca de
beregată. Anglia şi Austria se tem că Rusia va lua
locul Franţei imperiale. Pe ruinele colosului
napoleonian se ridică ameninţător, colosul rusesc. În
seara aceasta, dacă veţi sta de vorbă cu prinţul de
Talleyrand să cereţi informaţii asupra tratatului din 3
ianuarie.

— 1513 —
 — Tratatul din 3 ianuarie?
— O convenţie strict secretă între Franţa, Anglia şi
Austria, împotriva Rusiei, şi eventual a Prusiei. Pentru
moment, nu vă pot furniza mai multe amănunte. În
câteva zile, voi primi însă textul integral al tratatului.
În prezent acesta nu e cunoscut decât de prinţul de
Talleyrand, de lordul Castlereagh, de cancelarul
Metternich şi de capii statelor respective. Ţarul
Alexandru şi regele Friederich-Wilhelm habar n-au de
existenţa lui.
Richard se uită cu atenţie la şeful serviciului său de
informaţii. Îmbătrânise şi Lafont. Părul îi albise, două
şanţuri îi brăzdau obrazul. Alura sa era însă tot atât
de tinerească, energia sa tot atât de vie.
— Bravo, Lafont. Pot să aflu cum ai ajuns în posesia
acestor informaţii?
Jules Lafont zâmbi în colţul gurii.
— Foarte simplu, Monsieur. Aci, la Viena,
funcţionează un excepţional serviciu de poliţie secretă,
dirijat de Franz Hagen, gentilom cu o vastă cultură,
dar de un machiavelism drăcesc. Sub ordinele lui
operează un birou al controlului străinilor, un serviciu
de cenzură, şi un cabinet negru, prin care trece în
taină toată corespondenţa, începând cu cea oficială şi
terminând cu cea particulară. Nici scrisorile familiei
imperiale nu scapă de ochiul vigilent al oamenilor lui
Hagen. Agenţii lui intră cu chei potrivite în
apartamentele diplomaţilor străini, scotocesc prin
coşurile cu hârtii, prin cenuşa căminelor, vânând orice
petec de hârtie susceptibil a le furniza informaţii
politice. Agenţii sunt de două categorii. Profesionişti şi

— 1514 —
oameni de încredere, Vertraute, recrutaţi din rândul
înaltei burghezii şi al aristocraţiei. Cercurile
diplomatice sunt împănate cu tot felul de personaje,
poeţi, scriitori, ofiţeri, ziarişti, prinţi, clerici.
Richard asculta cu interes.
— Poţi să-mi dai câteva nume, Lafont?
— Cum să nu. Vă citez unele mai cunoscute. Poetul
Cardoni, scriitorul Hebenstreit, Bartsch, editorul lui
Wiener Zeitung, Saint-Marsan, ministrul Sardiniei,
prinţul Dalberg, din delegaţia franceză, locotenentul
Klaus, prinţesa Catherina Bagration, celebrele
curtezane Walters şi Morel şi mulţi alţii. Şi prinţul de
Talleyrand are serviciul de informaţii propriu. Printre
agenţii săi se numără contele Sickingen şambelanul
împăratului Franz al II-lea, maiorul Martens, ofiţer
prusian, von Gentz, secretarul Congresului…
— Eşti sigur de von Gentz? întrebă Richard din ce în
ce mai uluit.
— Absolut sigur, Monsieur. Posed documente. Mulţi
agenţi joacă un rol dublu, sau chiar triplu. Sunt
agenţii lui Hagen, ai Rusiei, şi ai unei terţe puteri.
Perret, secretarul personal al prinţului de Talleyrand
mi-a furnizat informaţia asupra tratatului secret de
care v-am vorbit. Trebuie să ştiţi, Monsieur, că în
momentul de faţă Viena colcăie de agenţi secreţi, de
spioni şi de agenţi provocatori. Întreg personalul de
serviciu afectat pe lângă persoana dumneavoastră este
alcătuit din agenţi ai mei. Au misiunea să vă ferească
de vizitele nedorite ale agenţilor altor firme sau puteri
străine. V-aş ruga să nu le arătaţi că ştiţi acest lucru.
— Poţi să fii sigur că îmi voi ţine gura.

— 1515 —
 Richard reţinu la cină pe Lafont, care îi istorisi
puzderie de întâmplări hazlii, triste sau tragice, din
viaţa acestor oameni care trăiesc pe muche de cuţit.
— Spionajul e o meserie grea, Monsieur. Uneori cere
o masivă doză de eroism. Un singur lucru e relativ
uşor: delaţionismul. Relativ uşor zic, fiindcă cere
totuşi un efort. Încărcarea conştiinţei…
Aproape de miezul nopţii, secretarul de serviciu
anunţă pe prinţul de Talleyrand. Fără să mai aştepte
intrarea diplomatului, Jules Lafont se topi ca prin
farmec.
Înainte de a dispare, şoptise patronului său:
— Nu uitaţi! Tratatul din 3 ianuarie!
Talleyrand intră măreţ, în uniforma lui brodată cu
fir. Îşi târa fără efort aparent piciorul.
— Marchize, am răspuns cu plăcere invitaţiei
dumneavoastră, se adresă el lui Richard, care-l primi
cu braţele deschise.
Un lacheu le servi pe o măsuţă două pahare de
cristal şi câteva sticle cu băuturi tari, apoi se eclipsă
lăsându-i singuri.
— Ce să vă ofer? întrebă Richard. Madeira, Oporto,
Benedictină?
— Aş prefera un whisky. Mi-ar da iluzia că mă aflu
iarăşi printre prieteni, în America.
Richard îi turnă whisky-ul.
— Sec?
— Întotdeauna îl beau sec.
Talleyrand degustă băutura aprigă la limbă.
— Excelent.
— Aţi rostit, principe, câteva cuvinte care mi-au

— 1516 —
rămas la inimă. „Mi-ar da iluzia că mă aflu printre
prieteni, în America!” Aci, la Viena, nu vă simţiţi între
prieteni?
Diplomatul surâse.
— În primele zile ale Congresului eram înconjurat de
o atmosferă mai mult decât ostilă. De atunci condiţiile
s-au schimbat. În ultimele săptămâni am reuşit să-mi
fac oarecari prieteni.
— Sinceri?
— De sinceritatea lor nu garantez, decât în limita în
care identitatea de interese îi face să vadă lucrurile
aşa cum le văd eu.
— Vă referiţi desigur la delegaţii Angliei şi ai
Austriei, rosti Richard.
— Mda!… Într-o oarecare măsură.
Talleyrand îşi goli paharul pe care Richard i-l umplu
din nou.
— Toată lumea e uimită de succesele
dumneavoastră. Europa vă urmăreşte cu încordare
activitatea. Se ştie că pacea sau războiul stau în mâna
dumneavoastră.
Talleyrand privi în lumină lichidul auriu.
— N-aş putea să afirm că succesele mele au
exercitat o înrâurire atât de puternică asupra
destinelor politice ale lumii. Adevărul este că la
această conferinţă Franţa a avut de întâmpinat
condiţii vitrege. Spiritul de coaliţie supravieţuise păcii
de la Paris. Aliaţii prezentau un front comun,
paralizând eforturile noastre de redresare. Dacă
proiectele aliaţilor ar fi fost înfăptuite integral, ţara
mea ar fi rămas izolată, cel puţin un secol. Am făcut

— 1517 —
imposibilul spre a le dejuca planurile. Am sporit
animozitatea puterilor mici, faţă de marile puteri care
voiau să hotărască totul în comitet restrâns, şi am
sfărâmat blocul celor patru mari puteri. Am ridicat
Anglia şi Austria, împotriva Prusiei şi Rusiei. Într-un
sens pot să mă laud că am distrus coaliţia. Azi Franţa
nu mai este singură.
— Nu numai că nu este singură, continuă Richard
dar aţi reuşit să o includeţi într-un sistem de alianţe,
pe care alţi diplomaţi nu le-ar fi putut realiza nici
după cincizeci de ani de tratative.
Talleyrand încreţi sprâncenele. Gazda îi citase fraza
pe care el însuşi o folosise în raportul înaintat regelui
Ludovic al XVIII-lea, după încheierea tratatului din 3
ianuarie. Ştia Richard Sunderland ceva în legătură cu
acest tratat?
— N-ar fi imposibil să realizez un asemenea sistem
de alianţe, rosti Talleyrand cu prudenţă. În prezent e
prematur să vorbim de aşa ceva.
— Acordaţi o importanţă atât de minimă tratatului
din 3 ianuarie?
Diplomatul tresări. Vorbele amfitrionului sunaseră
ca un clopot de alarmă.
— La ce tratat vă referiţi? întrebă el mai mult ca să
câştige timp.
Richard râse.
— Nu mi se poate ascunde nimic, principe. Ceea ce
ştiu în legătură cu acest tratat, nu provine din zvon
public. Sursele mele de informaţii sunt, ca de obicei,
de primă mână.
Talleyrand tuşi, dregându-şi glasul.

— 1518 —
 — A făcut vreo aluzie lordul Castlereagh? Sau
cancelarul Metternich?
— Îngăduiţi-mi principe, să păstrez discreţie asupra
acestor chestiuni.
Diplomatul francez suspină uşor, apoi rosti cu
amabilitate.
— În faţa dumneavoastră, nu-mi rămâne decât să
capitulez. E adevărat că s-a semnat o asemenea
convenţie între Franţa, Anglia şi Austria, cu
următoarea titulatură: „Tratat secret de alianţă
defensivă, încheiat la 3 ianuarie 1815 la Viena, între
Austria, Marea Britanie şi Franţa, împotriva Rusiei şi
Prusiei”. Aveam de gând să vă vorbesc despre el. Faţă
de dumneavoastră n-am avut niciodată secrete.
— În privinţa asta, principe, aş fi ingrat dacă m-aş
plânge. Presupun că aţi încheiat tratatul pentru a
răspunde pretenţiilor Rusiei, care intenţionează să
anexeze Polonia, şi Prusiei care tinde să-şi rotunjească
fruntariile, înghiţind Saxonia.
— Exact. Dacă în ceea ce priveşte Polonia, care e
mai departe de noi, am putea face oarecari concesii
Rusiei, sunt intransigent în privinţa Saxoniei. Franţa
trebuie să împiedice crearea unei Germanii mari, care
să constituie o ameninţare permanentă. În expunerea
de motive a tratatului din 3 ianuarie se spune că cele
trei puteri sunt nevoite, în interesul securităţii şi
independenţei lor, să aibă grijă, în urma unor pretenţii
recent manifestate, a-şi asigura mijloacele pentru
respingerea oricărei agresiuni la care ar fi expuse
posesiunile lor. În consecinţă, cele trei puteri îşi iau
obligaţia ca în cazul unui atac împotriva uneia dintre

— 1519 —
ele, celelalte să-i vină imediat în ajutor, cu toate
mijloacele de care dispun. În articolul 3, se precizează
că fiecare putere va furniza câte o sută cincizeci de mii
de oameni dintre care o sută douăzeci de mii de
infanterişti, treizeci de mii de cavalerişti şi un număr
corespunzător de unităţi de artilerie. Cu o rezervă:
Dacă Marea Britanie nu va putea pune la dispoziţia
aliaţilor efectivele complete, va plăti câte douăzeci de
livre sterline, pentru fiecare soldat în minus.
— Am înţeles. Franţa şi Austria pun la bătaie carnea
de tun, iar Marea Britanie banii. O clauză la care mă
aşteptam. Ţarul bănuieşte ceva?
— Cum şi-ar putea închipui că aliaţii de ieri sunt azi
gata să-l lovească?
— Ciudat chip de a-şi arăta recunoştinţa faţă de
învingătorul lui Napoleon!
Talleyrand făcu un gest larg.
— C’est la politique, scumpul meu marchiz!
Bineînţeles, informaţia o puteţi folosi în manevrele
dumneavoastră de bursă.
— Alianţa noastră comună, sper.
— Desigur. Alianţa noastră, marchize, este de
nezdruncinat.
De la etajul de jos parveneau în surdină acordurile
săltăreţe ale unui vals vienez.
— Congresul dansează! rosti Talleyrand, repetând
fericita formulă lansată de prinţul de Ligne.
Richard mişcă lornionul în ritmul cântecului,
dirijând de la depărtare valsul.
— Pregătim Europei o pace care va dura cel puţin
cincizeci de ani, spuse Talleyrand cu voie bună. Prin

— 1520 —
încheierea tratatului, am realizat un echilibru politic,
menit să asigure o eră de linişte şi prosperitate,
adăugă el cu emfază. Omenirea are nevoie de pace,
spre a-şi vindeca rănile. Perspectivele acestea sunt
îmbucurătoare…
Richard clătina din cap fără a manifesta un
entuziasm excesiv.
— În ceea ce mă priveşte, principe, n-aş putea să
spun că perspectivele acestea sunt de natură să-mi
stoarcă lacrimi de bucurie…
— De ce? Nu îndrăgiţi pacea? întrebă Talleyrand, cu
falsă ingenuitate.
Ştia unde voia Richard să ajungă. Acesta îşi muie
buzele în paharul de whisky apoi zise:
— Nu trebuie să uitaţi că sunt fabricant de arme.
Talleyrand îl linişti cu o mişcare a mâinii sale albe şi
fine, de înalt cleric.
— Atâta timp cât vor exista războaie coloniale, nu vă
faceţi griji. Priviţi ce se întâmplă în India. Numai în
această parte a lumii Anglia va avea nevoie de puşti şi
de tunuri, care să acopere producţia uzinelor
dumneavoastră pe zece ani.
— Nu e chiar aşa, principe. Şi în industria de
armament e concurenţă mare.
— Când am vorbit de colonii, nu m-am referit numai
la India, spuse Talleyrand. Puteam tot atât de bine să
vorbesc şi despre coloniile spaniole din America de
Sud. După câte sunt informat, luptele lor de
independenţă v-au pricinuit pagube. Talleyrand
surâse fin. De ce nu am pregăti un sistem de alianţe
ofensive îndreptate împotriva tendinţelor revoluţionare

— 1521 —
din lumea întreagă? Spre a le zdrobi, va trebui să
folosim forţa armată. În felul acesta, dumneavoastră
veţi găsi un debuşeu pentru produsele industriale, iar
noi vom promova politica intervenţionismului
contrarevoluţionar.
— O sfântă alianţă care să lupte pentru păstrarea
vechilor tradiţii şi privilegii.
— Exact. O sfântă alianţă. Expresia este bine
aleasă. Cu îngăduinţa dumneavoastră, o voi folosi.
— Vă rog, vă cedez paternitatea. Dacă veţi reuşi să
realizaţi o asemenea alianţă, v-aş sprijini la rândul
meu, cu subsidii substanţiale.
— Marchize, am să vorbesc şi cancelarului
Metternich despre formula dumneavoastră. N-ar fi
exclus să o îmbrăţişeze. Cred că ţarul Alexandru îşi va
da adeziunea. Prusia îi va urma automat exemplul.
Fac rezerve în privinţa Angliei. Imperiul Britanic care
îngenunche India, se erijează în gardianul principiilor
democratice.
— Duplicitatea diplomaţiei britanice a atins
desăvârşirea.
Talleyrand se ridică de pe canapea.
— S-a făcut târziu. Trebuie să mă retrag. Mâine mă
aşteaptă o zi grea. Mai rămâneţi la Viena?
— Totul e în funcţie de anumite chestiuni care cer a
fi neîntârziat rezolvate.
— V-aş sugera să vă prelungiţi şederea. Poate să
avem nevoie de dumneavoastră. N-ar fi imposibil ca
ideea Sfintei Alianţe să capete curând fiinţă. Sprijinul
dumneavoastră financiar mi-ar fi de mare folos.
— Colaborarea noastră principe, se va extinde, sper,

— 1522 —
şi în acest domeniu…
În noaptea aceea Richard se culcă foarte încântat de
sine. Abia la câteva ore după sosirea la Viena lansase
ideea creării unui sistem politic internaţional care să-i
servească interesele.

Richard se afla de câteva zile în capitala Austriei. Cu

spiritul său de apărare, reuşise să se integreze în
malströmul metropolei. În acest scurt timp, avusese o
serie de întrevederi cu şefii delegaţiilor străine la
Congres. Cancelarul Metternich îi rezervase o primire
măgulitoare. Împrumuturile acordate de Richard
Austriei îi deschisese larg porţile palatului imperial.
Franz al II-lea îi acordase o audienţă şi îl cinstise cu
cel mai înalt ordin civil al ţării. Metternich oferise lui
Robert Sunderland naturalizarea austriacă, pe care
acesta o acceptase, potrivit poveţei tatălui său, care
voia să aibă un pion puternic în capitala Imperiului.
Tot la Viena hotărî Richard să convoace o conferinţă
a tuturor conducătorilor de întreprinderi din cadrul
casei Sunderland. De multă vreme avea această
intenţie. Războaiele endemice îl împiedicaseră până
atunci să-şi pună planul în aplicare. Fixă data
conferinţei la 15 mai.
Şi în viaţa mondenă a Vienei Richard îşi făcu o
intrare spectaculoasă. Reprezentanţii înaltei nobilimi
se întreceau să-l aibă oaspete. Într-o noapte, după ce
participase la un bal oferit de prinţul Lichtenstein,
Jules Lafont i se anunţă, solicitând să fie primit de
îndată, în ciuda orei târzii. Richard îşi consultă mirat
ceasul. Trecuse de ora trei.

— 1523 —
 — Să intre, porunci el servitorului.
Lafont intră grăbit. Se străduia să-şi păstreze
calmul.
— Napoleon a fugit din insula Elba, Monsieur, şi în
momentul de faţă se îndreaptă spre Franţa.
— Ce spui?
— Ştirea e sigură. Acum câteva minute am primit-o
de la Genova.
În vreme ce îşi îmbrăca halatul, Richard fluieră a
pagubă.
— Omul acesta nu se astâmpără. Un lucru e sigur.
Vom avea iarăşi război. La Viena s-a aflat ceva?
— Până în prezent, nu.
— Mâine, îndată după deschiderea bursei, vindeţi
rente de Stat austriece. Acoperit. Să nu stârniţi
panică. Îndată ce se va auzi de fuga lui Napoleon,
rentele vor înregistra scăderi catastrofale. Sper că
Challais va lua aceleaşi măsuri. Lafont, izolează-ţi
mesagerul, fă-i ce ştii, să nu scape o vorbă, să nu se
afle nimic la Viena înainte de deschiderea bursei.
Omul dumitale are, cred un mare avans asupra
curierilor statului?
— Un avans de cel puţin douăzeci şi patru de ore.
Cea mai mare parte din drum a fost parcurs de
porumbei călători.
— Perfect. Acum lasă-mă să mă culc. Cad de
oboseală. Mâine vreau să am capul limpede.

Jules Lafont spusese adevărul. Abia după douăzeci

şi opt de ore aflară vienezii marea veste. Era într-o
dimineaţă ceţoasă de martie. Prinţul de Talleyrand se

— 1524 —
pregătea să coboare din pat. Nepoata sa, Madame de
Périgord îi vorbea despre repetiţia unei piese în care
trebuia să joace un rol. Un curier aduse un mesaj de
la Metternich. Talleyrand rugă pe Madame de Périgord
să-l citească.
De la primele rânduri contesa exclamă consternată:
— Bonaparte a fugit din insula Elba! Unchiule, ce
facem cu repetiţia?
— Va avea loc, Madame, răspunse prinţul fără să se
tulbure. Îşi sună valeţii, apoi trecu să-şi facă toaleta.
Cancelarul Metternich fusese trezit din somn de un
curier special, cu un plic din partea consulului
austriac din Genova. Textul era laconic.

„Comisarul englez Campbell a sosit în port, spre a se

informa dacă Napoleon nu a fost văzut pe litoral. Cu o
zi înainte, împăratul a dispărut de pe insula Elba. La
răspunsul nostru negativ, fregata britanică a ieşit fără
întârziere în larg.”

Copleşit de emoţie, cancelarul se îmbrăcă la

repezeală şi la orele opt de dimineaţă, se prezentă la
Hofburg. Împăratul Franz îl primi de îndată. După ce
citi mesajul, rosti calm:
— Napoleon aleargă iarăşi după aventuri. Duceţi-vă
degrabă la ţar şi la regele Prusiei. Spuneţi-le din
partea mea că sunt gata să ordon mobilizarea generală
a armatei. Sunt încredinţat că aceşti suverani vor lua
aceleaşi măsuri.

La opt şi un sfert cancelarul Metternich se prezentă

— 1525 —
la împăratul Alexandru, care îşi dădu imediat acordul.
La opt şi jumătate făcu acelaşi demers pe lângă regele
Friederich-Wilhelm, care îi făcu o declaraţie
asemănătoare. La ora nouă cancelarul chemă pe
feldmareşalul prinţ Schwarzenberg, spre a transmite
ordinele împăratului Franz. La zece, convocă la
cancelariat pe miniştrii celor patru puteri. Câteva
minute mai târziu, ofiţerii de legătură porniră în galop
spre unităţile militare respective, spre a le comunica
înaltul ordin. În mai puţin de oră, războiul fusese
hotărât…
Împărăteasa Maria-Luisa, care se îndrăgostise de un
ofiţer austriac, contele Neipperg, declară tatălui ei,
împăratul Franz, că nu înţelegea să se întoarcă la
soţul ei, şi că se punea sub protecţia aliaţilor.
Unii delegaţi la Congres, afectau o încredere
desăvârşită. Pozzo di Borgo, afirma sentenţios:
— Dacă Bonaparte va îndrăzni să pună piciorul pe
pământul Franţei, va fi spânzurat de primul copac.
Ţarul Alexandru era şi mai categoric:
— Nu poate exista pace între noi şi Napoleon! După
ce-l vom doborî, vom aviza asupra regimului politic al
Franţei.
Diplomatul prusac Wilhelm von Humboldt expunea
mai exact starea de spirit care domnea la Viena:
— Toată lumea e îngrijorată. Se aşteaptă la un
război lung şi greu. Şi curajul celor mai mulţi, nu e la
înălţimea evenimentelor.
În faţa primejdiei comune, delegaţii celor opt puteri
la Congres semnară la 13 martie o declaraţie oficială
prin care calificau acţiunea întreprinsă de Napoleon

— 1526 —
drept un atentat împotriva ordinei sociale existente.
— Iată o sentinţă de moarte civilă, spunea
Talleyrand, nu o declaraţie de război.
Humboldt dăduse o interpretare umoristică
declaraţiei comune:
— Aceasta e singura afacere mai de Doamne-ajută a
Congresului.
Între timp, Napoleon debarcase la Golfe Juan.
Trupele trimise spre a-l aresta, îl întâmpinară cu
ovaţii. Înaintarea împăratului spre Paris căpătase
proporţiile unui marş triumfal. Regele Ludovic al
XVIII-lea, abia înscăunat pe tronul strămoşilor, fugi la
Gand. Mareşalul Ney, care îi făgăduise că va pune
mâna pe uzurpator şi-l va închide într-o cuşcă de fier,
trecu sub stindardul lui Napoleon. Pilda sa fu urmată
de numeroşi comandanţi de trupe.
În vreme ce Napoleon îşi continua drumul spre
Paris, la Viena Congresul îşi continua lucrările, într-o
atmosferă de nervozitate şi surescitare crescândă.
Balurile şi recepţiile nu fuseseră suspendate.
Delegaţii străini şi înalta aristocraţie austriacă făceau
paradă de un calm, pe care în realitate nu-l
împărtăşeau. Napoleon intrase de două ori în Viena, în
fruntea armatelor sale. O nouă invazie nu era exclusă.
Omul acesta părea înzestrat cu puteri diabolice…
Numai Richard Sunderland urmărea cu plăcere
mersul evenimentelor. Războiul ameninţa să
incendieze iarăşi Europa. Armamentul său va avea din
nou căutare. Prezicerea lui Talleyrand – că pacea va
dura un secol – nu se împlinise, datorită lui Napoleon
care voia să facă tabula rasa din hotărârile

— 1527 —
Congresului de la Viena. Richard privea aproape cu
simpatie pe acest om prodigios, care indirect îi servea
atât de bine interesele. Singurul gest pe care nu-l ierta
imperialului stăpân al Franţei, era sprijinul material
pe care acesta îl dăduse lui Dupont de Nemours,
pentru a crea o mare uzină de armament în Statele
Unite. Pentru moment, concurenţa lui Dupont de
Nemours nu era de temut. Dar nu se ştia ce-i va
rezerva viitorul.
La începutul lui aprilie, ministrul de finanţe al
Austriei solicită un nou împrumut casei Sunderland.
Richard autoriză pe fiul său Robert să semneze
personal documentele respective, spre a-l introduce în
graţiile guvernului.
Norii adunaţi pe cerul Europei aveau o influenţă
directă şi asupra Congresului. Şedinţele deveneau tot
mai furtunoase. Delegaţii se priveau cu suspiciune,
raporturile dintre ei se înveninau, discuţiile luau un
caracter tot mai violent. Talleyrand ajunsese să
discute cu pistolul în mână. Între ţarul Alexandru şi
Metternich izbucnise un conflict care ameninţa să
aibă consecinţe grave. Împăratul mersese până acolo
încât declarase că va trimite martori cancelarului
austriac. Ministrul plenipotenţiar austriac Humboldt
se bătuse în duel cu compatriotul său, generalul
prusac von Bayen. Observatorii făceau pronosticuri,
afirmând că în curând aliaţii se vor încăiera între ei.
În această atmosferă tulbure căzu ca o bombă o
veste care puse întreg Congresul în fierbere.
Napoleon găsise la Tuileries, într-un sertar al
biroului regelui fugar, un exemplar al tratatului secret

— 1528 —
încheiat la 3 ianuarie între Franţa, Anglia şi Austria.
În speranţa că va sfărâma coaliţia adversarilor, trimise
ţarului o copie a convenţiunii. Alexandru se învineţise
de mânie. Îl indignase perfidia lui Castlereagh, a lui
Metternich şi a lui Talleyrand. Avu însă tăria să nu
provoace o ruptură între el şi cei trei parteneri. Îşi
dădea seama că pericolul napoleonian prima orice alte
răfuieli.
Manevra împăratului Franţei dăduse greş.
Dezvăluirea tratatului contribuia totuşi la înrăutăţirea
relaţiilor dintre Rusia şi Austria. Când i se aduseră la
cunoştinţă aceste complicaţii diplomatice, Richard se
afla la un bal oferit în palatul Belvedere, de către
prinţul Lichtenstein. După ce bău câteva cupe de
şampanie, angajă o partidă de pichet cu prinţul
Fernando de Castelfranco, membru al delegaţiei
papale la Congres. Castelfranco pierdea. Iritat de
nepăsarea partenerului şi de conversaţia pe care
acesta o întreţinea cu câţiva diplomaţi care asistau la
joc, i se adresă cu uşoară nervozitate:
— Ar trebui să fiţi mai atent. Norocul se poate
întoarce împotriva dumneavoastră.
Richard îl privi cu indulgenţă.
— Principe, nu-mi purtaţi de grijă. Sunt invincibil.
Aş câştiga, chiar dacă aş avea fantezia să joc cu ochii
închişi.
Castelfranco replică înţepător:
— Dacă aţi juca pe o miză mai mare, n-aţi mai fi
atât de sigur.
Richard zâmbi ciudat.
— Sunt gata să ridic miza.

— 1529 —
 — Chiar şi la o mie de ducaţi?
— Chiar şi la zece mii, ori la o sută de mii.
Chibiţii rotunjiră ochii. Partida devenea interesantă.
Prinţul italian avu impresia că e luat în bătaie de joc.
Pierduse până atunci două sute de ducaţi.
— Aţi juca pe zece mii de ducaţi?
— Vă repet. Chiar şi pe o sută de mii.
Castelfranco se înroşi până în vârful urechilor.
Îndârjit de calmul condescendent al lui Richard,
declară aproape fără a fi cugetat.
— Atunci, vă propun o partidă pe o sută de mii.
Sperase că va fi refuzat. Dar Richard îşi dădu
imediat consimţământul. La porunca prinţului, un
lacheu aduse o pereche de cărţi noi. Zvonul asupra
acestei partide tari se răspândise la iuţeală. Curioşii
prinseră să aflueze din alte saloane. Prinţul împărţi
cărţile. Fiindcă nici unul dintre parteneri nu avea
asupra lui o sumă atât de mare, rămase stabilit ca
socotelile să fie lichidate a doua zi de dimineaţă.
Richard Sunderland îşi examină cărţile. Avea un
careu de aşi şi o chintă de pică.
— 4, 14, 24 şi cu 5, 15, 94 rosti el, etalând cărţile pe
masă.
Prinţul nu primise decât o terţă. Verde la faţă, se
uita la cărţile adversarului. Cercetarea lor rapidă nu
făcu decât să-i confirme dezastrul. Următoarea donă
desăvârşi victoria lui Sunderland. În mai puţin de
şapte minute, italianul pierdu o sută de mii de ducaţi.
Deşi era bogat, resimţi greu lovitura. Nu-l durea atât
pierderea, cât expresia de superioară compătimire de
pe chipul adversarului.

— 1530 —
 — Dublăm miza? întrebă el întărâtat.
— Cu plăcere.
Fără alte comentarii, Richard împărţi cărţile.
Partida aceasta fu mai lungă. Italianul o dispută
aprig. Adversarul realiză iarăşi o sută de puncte.
Prinţul de Castelfranco vedea roşu. Calmul lui
Richard Sunderland îl exaspera.
— Continuăm jocul? îl întrebă Richard.
Italianul îl privi cu ură.
— Vă convine să ridicăm miza la patru sute de mii
de ducaţi?
— Cum doriţi.
De data aceasta, Richard Sunderland totaliză în trei
done punctele regulamentare. Castelfranco nu realiză
decât douăzeci şi cinci de puncte. Pierderile luau
proporţii. Patru sute de mii de ducaţi era o sumă
colosală chiar şi pentru un om cu averea sa. Dacă la
acestea se adăugau şi cele trei sute de mii care
schimbaseră stăpânul în primele partide, bilanţul
devenea ameţitor.
— Rezistaţi la o nouă dublare a mizei? întrebă
Richard.
În aşteptarea răspunsului simţi pentru întâia dată o
uşoară emoţie. Şapte sute de mii de ducaţi reprezenta
ceva, chiar şi pentru el. Va fi în stare Castelfranco să
achite un milion patru sute de mii de ducaţi, în cazul
că va pierde şi această partidă?
Prinţul respira greu. Ochii i se injectaseră. Îl
cuprinsese un tremur pe care nu izbutea să-l
stăpânească. În jurul mesei se buluceau zeci de
oameni. Emoţia spectatorilor creştea vertiginos.

— 1531 —
 Robert Sunderland care dansase până atunci, spre a
demonstra Sandrei că grăsimea nu-i îngreunase
corpul, sosi în sala de joc, laolaltă cu un nou val de
amatori de senzaţii tari, atraşi de zvonul duelului
angajat la masa de pichet.
Când află că tatăl său era eroul partidei, se opinti în
primele rânduri. Castelfranco împărţea cărţile.
Richard întârzie să le ia în mână. Ezitarea aceasta îl
făcu pe prinţ să exclame ofensat.
— Sunt deplin solvabil, marchize. Garantez miza cu
castelul meu de la Roma şi cu o colecţie de bijuterii
preţuită la opt sute de mii de ducaţi.
Richard ridică încet cărţile. Le desfăcu evantai. Nu
avea în mână decât o terţă. Prinţul realiză în schimb
treizeci şi şase de puncte.
În dona următoare, pe coloana lui Richard, se
înscriseseră 18 puncte, faţă de 70 totalizate de italian,
în sală tensiunea ajunsese la culme. Richard simţea o
fierbinţeală ciudată inundându-i corpul.
Al treilea joc ridică simţitor temperatura privitorilor.
Richard primise aceeaşi carte ca în prima partidă,
sărind deodată cele 101 puncte regulamentare. Livid,
năucit de înverşunarea cu care ghinionul se
cramponase de cartea lui, prinţul rosti sugrumat:
— Marchize, aţi câştigat. Mâine veţi primi actele prin
care vă cedez palatul Castelfranco. Sper că nu aveţi
nimic împotrivă dacă îl evaluez la un milion şi
jumătate de ducaţi?
— Aprecierea dumneavoastră este lege pentru mine,
rosti Richard înclinându-se.
Prinţul se ridică de la masă, aruncând cărţile pe

— 1532 —
postavul verde. Îşi salută adversarul, apoi se depărtă
prin mulţimea care îi făcu loc într-o tăcere adâncă, de
înmormântare. Din sala de dans se auzea zvon de
muzică.
În liniştea adâncă cineva exclamă teatral:
— Norocul lui Sunderland nu se dezminte. Drumul
vieţii lui e presărat cu aur… şi lacrimi.
Cuvintele acestea care voiau să fie o simplă butadă,
făcură o mare impresie asupra lui Richard care surâse
stingherit. Deodată avu senzaţia că sângele i se urcă
vijelios în obraji. Tâmplele îi zvâcniră dureros. Se
clătină. Puse mâna pe masă, căutând un sprijin. O
lovitură ca de ciocan îl izbi în creştet. Cu un geamăt se
prăbuşi, trăgând peste el masa mică de joc… Tumult.
O femeie scăpă un ţipăt isteric, ca şi când ar fi
muşcat-o un şarpe. Dominând zgomotul de voci,
bancherul Ansperg care nu-şi pierduse cumpătul,
rosti flegmatic:
— După prinţul de Ligne, se pare că şi Richard
Sunderland vrea să ofere Congresului spectacolul
înmormântării sale…

— 1533 —
 Capitolul douăzeci şi şapte
Profeţia bancherului Ansperg nu se realiză. Două
săptămâni se zbătu Richard între viaţă şi moarte.
Spre uimirea medicilor, organismul său viguros
izbuti în cele din urmă să înfrângă criza. Dar
vindecarea nu era deplină. Jumătatea dreaptă a
corpului rămase paralizată. Urmare firească a atacului
de congestie cerebrală, care pe alţi oameni cu
constituţie fizică mai debilă, i-ar fi şi trecut în rândul
odihniţilor întru Domnul.
Două luni rămase Richard ţintuit în pat.
În acest timp, evenimentele politice îşi urmaseră
cursul. La nouă iunie se redactase actul final care
încheia şedinţele Congresului de la Viena. Câteva zile
mai târziu, Wellington zdrobise pe Napoleon la
Waterloo. Bătălia aceasta fusese ultima pâlpâire a
strălucitei aventuri imperiale. Aliaţii se îndreptau în
marş forţat spre Paris. În urma coloanelor armatei
britanice victorioase, venea în pasul cailor echipajul
regelui Ludovic al XVIII-lea care abia aştepta să-şi reia
tronul.
Richard habar n-avea de aceste evenimente. Potrivit
strictelor prescripţii ale medicilor care voiau să-i evite
emoţiile, nu i se adusese la cunoştinţă nimic din
transformările ce zguduiseră Europa în acel început
de secol. Abia către mijlocul lunii iunie, când medicii
socotiră pericolul înlăturat, fiul său Robert îi vorbi cu
ocoluri şi menajamente despre marile schimbări.
Prima întrebare a lui Richard fu în legătură cu

— 1534 —
proiectata conferinţă de la 15 mai, la care urmau să
participe conducătorii întreprinderilor controlate de
casa Sunderland-Beauclair.
Nu! Şedinţa nu se ţinuse din cauza războiului.
Spectaculoasa înfrângere a lui Napoleon şi iminenta
ocupare a Parisului, de către aliaţi vor permite a se
fixa o nouă şi apropiată dată a conferinţei. În orice
caz, şeful casei Sunderland nu era în situaţia de a o
prezida. Starea sănătăţii sale nu-i permitea eforturi
fizice sau intelectuale.
— Cu alte cuvinte, aveţi de gând să mă scoateţi în
factor comun, se revoltă Richard. Nu renunţ la luptă.
Am de gând să mor pe baricadă.
Diplomatul familiei nu găsi argumente contrarii. Dar
acolo unde el dădu greş, reuşiră medicii.
— Dacă nu vă menajaţi, veţi suferi un nou atac de
congestie, cu sfârşit fatal. Da, da. Nu vă faceţi iluzii.
Organismul, Herr Sunderland, este ca şi o maşină.
Dacă îl forţaţi, se uzează înainte de vreme. Acest abuz
l-aţi săvârşit dumneavoastră. Nu e vorba de o
definitivă retragere din viaţa publică. Aveţi însă nevoie
de un foarte lung repaus. Dacă nu veţi respecta
prescripţiile noastre, nu vă garantăm că veţi trăi până
la sfârşitul acestei luni. V-am vorbit cu toată
sinceritatea. Rămâne ca dumneavoastră să decideţi.
După plecarea medicilor Richard reflectă adânc.
Nu şi-ar fi închipuit că era atât de bolnav. În ultimii
ani îl supăraseră de atâtea ori ameţelile. Dar nu le
dăduse importanţă. Nu consultase pe nimeni,
deoarece se socotise pe deplin sănătos.
Ridică resemnat din umeri. Nu te poţi împotrivi

— 1535 —
soartei. Bine cel puţin că supravieţuiesc congestiei.
Dacă ar fi murit, în urma lui ar fi rămas haosul.
Niciodată nu se gândise să-şi facă testamentul. Fusese
încredinţat că va atinge centenarul. Acum trebuia să
mediteze serios asupra ultimelor dispoziţiuni.
Din fericire, îl avea la îndemână pe avocatul
Sanders, care-l însoţise la Viena. Într-una din zile, se
închise cu acesta în apartamentul său. Lucrară
împreună până noaptea târziu. Rezultatul discuţiilor
fu cristalizat în două documente. Primul, care avea
caracterul unui contract comercial, enumera
întreprinderile bancare, industriale, miniere şi de
transport, încorporate în sânul casei Sunderland.
Capitalul de două sute de milioane de dolari, învestit
în aceste firme era repartizat astfel: optzeci de
milioane aparţineau lui Richard Sunderland-
Beauclair. Restul se împărţea în mod egal fiilor săi.
Fiica sa Georgina nu era menţionată în contract.
Ultimilor doi copii minori ai răposatului Adrien de
Beaulieu li se rezervase suma de douăzeci de milioane
de dolari, care urma să le fie înmânată fără dobândă,
la majorat. Tot atunci vor fi şi ei cooptaţi ca părtaşi,
cu drepturi egale. O clauză importantă interzicea
participanţilor să scoată din afacere vreun ban, în
afara beneficiilor anuale şi a sumelor necesare pentru
întreţinerea familiilor respective. Richard Sunderland
îşi păstra drepturile de şef al casei. Numai el lua
hotărâri de la sine putere. De asemenea, avea
facultatea să facă orice schimbări în personal –
angajări sau concedieri – şi să scoată din casă orice
sumă de bani ar socoti necesar fără a cere cuiva

— 1536 —
autorizaţia. Soţiile fiilor săi, copiii acestora, sau
eventualii lor tutori, nu aveau dreptul să cerceteze
registrele de afaceri şi nici corespondenţa comercială.
Oricare dintre asociaţi ar aduce vreun prejudiciu
casei, prin procese ori prin orice alt mijloc, era obligat
să achite în douăzeci şi patru de ore, drept pedeapsă,
un milion de dolari, care urma să fie vărsat în fondul
comun. Cea mai importantă clauză a documentului
prevedea zonele de influenţă rezervate fiecărui asociat.
Richard Sunderland îşi păstra puterile discreţionare
asupra întregii case. Lui Henry Sunderland i se
încredinţa administrarea firmelor din Statele Unite, lui
Robert Sunderland firmele din Austria şi Europa
centrală, inclusiv Italia, lui Charles Sunderland
întreprinderile din America de Sud şi Indiile
Occidentale, lui Francis-Andrew Sunderland, lord
Eastleight, firmele din Marea Britanie şi lui Gerald
Sunderland, duce de Lusignan-Vaiois, firmele din
Franţa şi Spania. Până la majoratul acestuia, contele
Amaury de Challais va dirija afacerile casei din
ultimele două state. În ziua în care Raymond de
Beaulieu va atinge majoratul, i se vor încredinţa
firmele din Spania. În cazul morţii, fără descendenţi, a
vreunuia din asociaţi, supravieţuitorii vor decide cui
se va încredinţa zona rămasă fără stăpân.
Acest document secret, care urma să fie semnat de
fiii lui Richard avea rostul să le acorde o iniţiativă mai
largă, şi să limiteze perturbările care s-ar produce
eventual la moartea actualului şef al casei.
Al doilea act, pe care îl întocmi Richard, fu propriul
lui testament. După moarte, lăsa moştenitorilor, în

— 1537 —
porţiuni egale, întreaga sa avere, mobilă şi imobilă,
evaluată la cinci milioane de dolari. Preţuirea aceasta,
inferioară valorii reale a succesiunii, avea rostul să
reducă taxele de moştenire, care s-ar fi ridicat altfel la
cifre fabuloase. Capitalul investit în numeroasele firme
înfiinţate de casa Sunderland-Beauclair pe cele trei
continente, făceau iluzoriu un control al fiscului.
Testamentul menţiona actul prin care Georgina de
Beaulieu, născută Sunderland, renunţa în numele ei
personal şi al copiilor din afara căsătoriei cu Adrien de
Beaulieu, la orice pretenţii asupra succesiunii.
Acest document reînnoia dispoziţia lui Richard
Sunderland, de a se exclude din întreprindere orice
descendenţă de sex feminin, cu excepţia Cynthiei de
Beaulieu, căreia i se recomanda a se căsători cu un
descendent în linie bărbătească al capului familiei
Sunderland-Beauclair.
O clauză draconică era înscrisă către sfârşitul
testamentului. Oricare dintre urmaşi şi-ar manifesta
intenţia de a se retrage din afacere, s-ar vedea
automat redus la partea sa legitimă calculată numai
asupra celor două milioane. Această cotă i se va plăti
în bani lichizi. Acţiunile, imobilele, ori participările la
diferite firme, nu vor fi înstrăinate sub nici o formă.
Într-o anexă secretă, se prevedea că principiul
primogeniturii va fi respectat în privinţa administrării
averii şi în legăturile dintre fraţi. După moartea lui
Richard Sunderland, fiul său Henry va moşteni titlul
de marchiz şi va fi şeful familiei. În cazul morţii
acestuia, şi a descendenţilor săi în linie bărbătească,
Robert Sunderland va deveni şeful familiei şi aşa mai

— 1538 —
departe.
În încheierea testamentului, Richard lăsă zece mii
de dolari diferitelor instituţii de binefacere din Statele
Unite, suma aceasta urmând a fi distribuită potrivit
indicaţiilor unui comitet prezidat de Henry Sunderland
şi alcătuit din câteva personalităţi cunoscute pentru
actele lor filantropice. Faţă de uriaşa avere lăsată de
Richard, suma aceasta era derizorie.
În sfârşit, nu uită nici pe colaboratorii săi apropiaţi.
Legate importante primeau contele Amaury de
Challais, Guy Wragby, avocatul John Sanders, Wilbur
Morrison, Jules Lafont şi Anthony Temple.
Secretarul Norman McKreely, care-l servise cu
devotament o viaţă întreagă, nu primea nimic fiindcă
avusese odată nenorocul să-l indispună.
Într-altă anexă a testamentului, Richard prevedea
ca palatele şi orice alte imobile, achiziţionate de el în
cursul vieţii, vor fi folosite în indiviziune de succesorii
săi şi de descendenţii lor. Aceştia vor fi liberi să
cumpere pe viitor oricâte imobile vor găsi de cuviinţă,
care să fie folosite în exclusivitate de membrii familiei
respective. Colecţiile de tablouri şi obiecte de artă,
adunate de el, vor avea aceeaşi soartă.
După redactarea acestor documente, Richard
respiră liniştit. Şi după moarte voinţa sa va dirija
despotic relaţiile dintre urmaşi. Îi legase atât de bine
în chingile dispoziţiilor testamentare, încât nici unul
din ei nu va putea manifesta veleităţi de
independenţă. Toate acestea aveau un singur scop.
Consolidarea dinastiei Sunderland-Beauclair, care nu
trebuia să-şi piardă coeziunea prin mecanismul firesc

— 1539 —
al succesiunilor.
După plecarea avocatului, Richard se lăsă să cadă
aproape fără suflu pe perne. Redactarea documentelor
îl extenuase. Abia acum îşi dădu seama că medicii, nu
se înşelaseră când îi prescriseseră un îndelungat
repaos. În nici un caz nu s-ar mai fi încumetat a
prezida conferinţa directorilor.
Era un om sfârşit? Întrebarea aceasta îi prilejui un
trist examen sufletesc. Paralizia îl ţintuia în pat.
Medicii afirmau că îşi va recâştiga treptat uzul
braţului şi al piciorului bolnav. Şi vorbirea lui se
resimţea. I se împleticea limba şi se exprima cu
greutate. Această neputinţă îl înnebunea.
Sfârşitul lui Abercrombie îi revenise în minte. Îl
pedepsea Dumnezeu fiindcă îşi asuprise cumnatul?
Fiindcă îl doborâse, când ar fi putut să-i dea o mână
de ajutor?
Richard ridică dintr-un singur umăr.
— Prostii! bolborosi el înciudat. Dumnezeu are
treburi mai importante.
Nopţile treceau cu enervantă încetineală. Ore întregi
stătea cu ochii deschişi, privind în întuneric. Tot felul
de gânduri îi treceau prin minte. Îşi recapitula viaţa,
succesele, înfrângerile. Ophelia şi Andreea îi populau
visele. Ophelia, femeia care îi adusese bogăţia, şi
Andreea, fiinţa care-i adusese dragostea.
Cât ar fi fost de fericit să o aibă pe Andreea în
preajma lui. Poate că s-ar fi simţit stingherit să se
înfăţişeze înaintea ei în această stare de sărmană
neputinţă. El, mândrul Richard Sunderland, marchiz
de Beauclair, nu mai era decât o ruină. Gândul îl

— 1540 —
exaspera. Dar revoltele erau zadarnice.
După trei luni de zăcere în pat, medicii îi îngăduiră
să stea într-un fotoliu. Acest progres îi făcu o bucurie
copilărească.
Într-o zi, în vreme ce sora de caritate lipsea din
cameră, încercă să se scoale din fotoliu. Sprijinindu-se
de scaun, se ridică în picioare. Se menţinu câteva
secunde, apoi se prăbuşi ca un copac retezat. Piciorul
bolnav nu fusese în stare să-l susţină. În cădere, se
lovi de o măsuţă pe care o răsturnă cu tot ce se afla pe
ea. Sora de caritate şi servitorii îl aşezară din nou în
fotoliu. Richard se alese cu o vânătaie în frunte. După
această tristă păţanie se cuminţi. Nu-şi mai încercă
forţele. Nu abandonase lupta, dar se temea de
repetarea unui insucces I-ar fi zdrobit moralul.
Spre a-şi omorî timpul şi a-şi izgoni gândurile negre,
puse să i se citească romane. Literatura nu-l
preocupase niciodată. Cunoştinţele lui în acest
domeniu erau neglijabile. Cărţile pe care le
achiziţionase erau alese doar pentru raritatea şi
scumpetea lor. Ore întregi secretarii îi citeau romane
franţuzeşti şi englezeşti, de mare succes. Richard le
asculta distrat ori atent, după dispoziţie. Când
întâlnea câte o carte cu subiect palpitant, se plasa în
pielea unuia din personaje, trăindu-i aventurile.
Această ocupaţie îl făcu să mai uite de supărări.
Odată pe săptămână primea rapoarte sumare
asupra mersului afacerilor casei sale. De comun acord
cu Jules Lafont, Robert înlătura din dările de seamă
tot ce i-ar fi putut indispune tatăl. Situaţia era
prezentată trandafiriu, beneficiile se menţineau la un

— 1541 —
nivel invariabil înalt, iar combinaţiile de bursă erau
veşnic încununate de succes.
La început, Richard nu bănuise că e victima unei
mistificări. Plin de uimire, şi într-o oarecare măsură
de tristeţe, îşi zicea că persoana sa încetase de a mai fi
necesară. Copiii se descurcau şi singuri.
Într-o zi îi căzu însă în mână un jurnal londonez,
care relata cu lux de amănunte criza economică şi
mizeria din Anglia. Grevele din docurile Londrei şi
tulburările din regiunile industriale din vestul Angliei
erau descrise pe larg. În acest chip află că uzinele
Sunderland-Montorgueil din Cardiff erau paralizate de
două săptămâni de o grevă care generase tulburări
sângeroase. Şi aceasta în ziua în care i se citise un
raport din Anglia care menţiona creşterea producţiei
în uzinele de armament şi înfloritoarea situaţie
economică a ţării.
Abia acum înţelese Richard că fusese înşelat
săptămâni de-a rândul, numai spre a fi apărat de
emoţii.
În ciuda acestui considerent, care ar fi trebuit să
pledeze în favoarea autorilor săi, Richard se înfurie la
culme. Blestemă, tună, fulgeră şi ameninţă pe vinovaţi
cu trăsnetele lui. Din ziua aceea, i se prezentară dări
de seamă reale. Richard socoti că obţinuse un mare
succes.
În ultima săptămână a lui iulie sosiră la Viena toţi
fiii săi. Semnară fără a crâcni documentele prezentate
de Sanders, apoi câteva ore în şir rămaseră să asculte
observaţiile şi poveţele şefului familiei. În ciuda
atenţiei lor aparente, Richard avea impresia că e

— 1542 —
urmărit fără interes, şi că gândurile lor rătăceau
aiurea.
„Am devenit atât de inutil?” se întrebă el, când
observă un căscat discret al lui Charles.
În noaptea aceea îl tortură o nervozitate care alarmă
pe toată lumea. Aruncă o sticlă cu medicamente după
infirmiera de serviciu, îşi izgoni secretarii şi copleşi cu
înjurături pe servitori.
A doua zi de dimineaţă îşi convocă din nou fiii şi pe
principalii colaboratori. Le anunţă hotărârea sa de a
numi în fruntea Băncii Sunderland din Londra pe
Francis-Andrew, apoi le comunică ultima sa decizie. În
curând avea să plece la Veneţia.
Robert şi Francis-Andrew, care îl iubeau sincer,
protestară cu energie. Medicii îi interziseseră orice
deplasare. O călătorie în actuala stare i-ar primejdui
viaţa.
Richard rămase neclintit. Nu voia să mai rămână la
Viena. Simţea că se înăbuşă în oraşul acesta
blestemat. La Veneţia se va însănătoşi. Voia să facă şi
un drum până la Roma. Era nerăbdător să intre în
stăpânirea palatului Castelfranco, câştigat la cărţi.
Actele de transmitere ale proprietăţii fuseseră
încheiate a doua zi după accident. Era urmărit de o
idee fixă. Să locuiască şi în această reşedinţă. Richard
respinse protestele feciorilor săi.
— Credeţi că am ajuns să nu mai ies din cuvântul
vostru? Nimeni nu mă poate împiedica să plec la
Roma. Am scris lui Wragby la Londra, rugându-l să
vină neîntârziat. Îndată după sosirea lui voi pleca în
Italia. E limpede?

— 1543 —
 Spre a-l linişti, Robert şi fratele său înclinară
resemnaţi fruntea.
Câteva zile mai târziu sosi şi Guy Wragby. Pe
Richard îl reconfortă prezenţa fostului coleg de
facultate. Încercă să citească pe chipul acestuia
impresia pe care i-o făcea, acum după ce îl dărâmase
boala. Wragby se comportă ca şi când nimic nu s-ar fi
schimbat. Vorbi despre Napoleon, despre regent,
despre lună, despre soare, da' nu rosti nici un cuvânt
despre boala lui Richard.
Acesta rămase oarecum descumpănit. Deprins să
istorisească fiecărui vizitator fazele crizei din care abia
ieşise, şi să se înduioşeze asupra propriei lui soarte, îi
păru ciudat că Wragby trecea cu uşurinţă peste acest
subiect. La început se supără. Indiferenţa prietenului
îi păru lipsită de eleganţă. După o chibzuire mai
adâncă, îşi dădu seama că Dolofanul încerca să-l facă
a-şi uita suferinţele.
Wragby avea talentul să dea aripi timpului. Ore
întregi vorbea despre tablouri, despre expoziţii, despre
cancanurile din lumea artiştilor. Spiritul lui nesecat,
vorbirea colorată, tonul glumeţ, considerentele
filozofice, împletite abil cu spicuiri din viaţa marilor
capitale, îl distrau pe Richard care ajunsese a nu se
mai putea lipsi de amicul său.
— Ai hotărât să petreci câteva luni la Veneţia. Te
felicit, îi spunea Wragby, risipindu-i ultimele îndoieli,
pe care i le strecuraseră obiecţiile medicilor şi ale
feciorilor săi. Te vei odihni, te vei întrema. În curând
îţi vei relua ocupaţiile. E ridicol să te indispună acest
repaos forţat. Gândeşte-te că ai să te întorci în

— 1544 —
mijlocul comorilor tale de artă, că ai să guşti iarăşi
farmecul peisajelor veneţiene… Vrei să mergi la Roma.
Perfect. Vei călători în etape mici, puţin obositoare.
Ah, Italia! suspină cu încântare Wragby. Am devenit
liric! Când rostesc cuvântul Italia, sufletul mi se
umple de lumină, în nări simt miresmele subtile ale
florilor de câmp, iar imaginaţia începe să galopeze.
Văd monumente romane, colţuri de grădini, peisaje în
care marea şi munţii îşi fac reciproc curte.
Richard îl asculta transportat. Tablourile zugrăvite
cu înflăcărare de Wragby îi evocau călătoriile lui
italiene, îi aminteau de Andreea. De cea mai fericită
epocă din viaţa lui. Reconstituind-o, simţea o
melancolie adâncă şi plăcută, în care se cufunda ca
într-o baie caldă.
— Lasă cifrele pe seama altora. Feciorii tăi sunt azi
oameni în toată firea. Lasă-i să muncească, să se dea
cu capul de pragul de sus, să înveţe a se conduce
singuri. Toată viaţa lor ai să le dirijezi paşii?
Argumentele lui Wragby nu îngăduiau replică.
— Câtă plăcere ai să faci lui Raymond şi Cynthiei,
continuă Dolofanul. Sunt sigur că îi vei lua cu tine. Tu
eşti acum părintele lor. Soarta ţi i-a încredinţat ţie. Ai
obligaţii faţă de ei. Le trebuie şi lor aer, mişcare,
libertate, soare. Italia le întruneşte pe toate. Poţi să
spui că nu-i adevărat?
La 15 august Richard părăsi Viena. Era însoţit de
Guy Wragby, de copiii lui Adrien de Beaulieu, de
plutonul său de secretari şi de trei medici.
Parcurseseră drumul în pasul cailor. Făceau opriri
dese în oraşe, prin sate şi uneori chiar în mijlocul

— 1545 —
naturii.
— Mă simt în vacanţă! exclamă Wragby-Dolofanul,
aspirând cu nesaţ aerul îmbălsămat de cetini.
Pentru prima dată Richard preţui pitorescul
peisajelor Tirolului. Abia la 10 septembrie cortegiul
sosi la Veneţia. Palazzo Andreea care stătuse închis
atâţia ani, zumzăi iarăşi ca un stup.
Richard angajase un nou preceptor pentru nepoţii
săi. După restauraţie, Madame de Vigneaux se
înapoiase la rudele ei, în Franţa.
Preceptorul era un tânăr scriitor italian, Giovani
Bardolino recomandat de nunţiul papal. Tolerant,
Richard nu se temea de influenţa pe care Bardolino ar
putea s-o aibă asupra educaţiei religioase a copiilor
săi.
— Dacă Raymond sau Cynthia ar vrea să
îmbrăţişeze catolicismul, n-aş avea nimic împotrivă,
declară într-o zi lui Wragby. Străbunicul lor matern n-
a fost catolic?
Wragby nutrea mare simpatie Cvnthiei. Acest
celibatar incorijibil descoperea în sufletul său tezaur
de tandreţe pentru nepoţeii prietenului. Cele mai
frumoase păpuşi erau pentru Cynthia. Iar lui
Raymond îi cumpără o colecţie de soldaţi de plumb,
demni să figureze într-un muzeu…

Starea sănătăţii lui Richard se ameliora sensibil. În

octombrie obţinu autorizaţia să umble în baston.
Graiul i se limpezise, se simţea viguros şi dornic de
viaţă.
Carnavalul şi-l petrecu la Veneţia. Din balconul

— 1546 —
palatului Andreea, urmărea regatele de pe Canale
Grande, retragerile cu torţe, iluminaţiile feerice, care
dădeau Veneţiei înfăţişarea unui oraş de basm. Dar
această strălucire era numai de faţadă. Veneţia şi
însufleţirea de altădată pieriseră. Lumea petrecea fără
tragere de inimă. Carnavalul nu mai era decât o
parodie a trecutului. Umbra vulturului bicefal austriac
plutea asupra Veneţiei, creând în sânul populaţiei
localnice o psihoză de teamă şi ură împotriva
ocupanţilor.
Împăratul Franz al II-lea declarase lombardo-
veneţienilor: „Îmi aparţineţi prin dreptul cuceririi, aşa
că de acum înainte trebuie să uitaţi că aţi fost
vreodată italieni”.
Proclamaţia aceasta imperioasă, dar lipsită de
logică, îndârjise pe veneţieni care nu numai că nu se
socoteau austrieci, dar nu pierdeau ocazia să
dovedească acest lucru. Printr-o reacţiune firească
împotriva agresiunii imperiale, răsăriră ca ciupercile
societăţi secrete. Poliţia, sprijinită de o legislaţie
draconică, se străduia zadarnic să le înăbuşe.
Atmosfera aceasta nu era prielnică serbărilor şi
mascaradelor. Palatele nobililor îşi închiseseră porţile.
Burghezia naţionalistă şi muncitorimea activau
subversiv împotriva autorităţilor. Poliţia opera arestări
printre patrioţi. În aceste condiţii, carnavalul se stinse
înainte de vreme, ca un foc de paie ude.
Într-o zi, poliţia bătu la porţile palatului Andreea.
Zbirii veniseră să-l aresteze pe Giovani Bardolino,
învinuit că făcea parte dintr-o grupare
antiguvernamentală. Numai datorită intervenţiei lui

— 1547 —
Richard pe lângă guvernatorul Veneţiei, scăpă
Bardolino de puşcărie. Autorităţile austriece primiseră
ordine formale să se comporte cu toată consideraţia
faţă de acest străin, bine văzut de Cancelariatul
Imperiului. Richard făcuse acel demers numai din
comoditate. Nu voia să mai caute un nou preceptor
pentru nepoţeii săi…
În 16 februarie 1816 primi de la Londra o veste
tristă, care – paradoxal – îl bucură.
Gerald, duce de Northland, îşi dăduse duhul, după
o boală grea care îl ţintuise ani de-a rândul pe un
fotoliu cu rotile. În urma morţii sale, Francis-Andrew
moştenea titlul ducal.
O lună mai târziu Richard primi o scrisoare
amănunţită din partea fiului său, care-i descria cu
legitimă mândrie ceremonialul primirii sale în Camera
Lorzilor.
Francis-Andrew devenise un personaj de prim rang.
Richard ar fi avut toate motivele să fie încântat, dacă o
trăsătură a caracterului lui Francis-Andrew nu i-ar fi
dat serios de gândit. Atât rapoartele primite din partea
lui Jules Lafont, cât şi ziarele sosite din Anglia relatau
viaţa uşuratică a acestui nou Cressus, care uimea
Londra cu petrecerile şi orgiile sale. De îndată ce se
văzuse în fruntea averii ducilor de Northland şi a casei
Sunderland din Marea Britanie, se lansase în
cheltuieli nebuneşti. În fiecare seară pierdea la White’s
ori la Jockey Club sume fabuloase. Întreţinea princiar
câteva actriţe şi dansatoare de la Operă. Grajdurile
sale cuprindeau o sută de cai de curse. La petrecerile
oferite de el se înghesuia o lume pestriţă care

— 1548 —
cuprindea pe lângă membri ai înaltei aristocraţii, figuri
dubioase de aventurieri şi escroci internaţionali.
Scrisorile prin care Richard îi recomanda cumpătare
şi o atitudine mai demnă, compatibilă cu numele şi
rangul său, rămâneau fără răspuns.
— În ritmul acesta nu i-ar ajunge nici averile reginei
din Saba! exclama Richard exasperat, ori de câte ori
primea de la Londra veşti despre nesăbuinţele fiului
său. De la cine a moştenit năravurile acestea? În viaţa
mea am cheltuit mulţi bani. Dar n-am depăşit
niciodată marginile. Faptele lui Francis-Andrew ating
nebunia.
Fiindcă lecţiile sale de morală nu aveau succes,
Richard porni să bombardeze cu scrisori pe Anthony
Temple, căruia îi atribuise rolul de mentor al fiului
său.

„Sunt profund indignat de faptele lui Francis-

Andrew. Se comportă ca un parvenit, speriat de un
belşug cu care nu a fost deprins. În parte, te consider
şi pe dumneata vinovat. Ştiu că dobândiseşi un mare
ascendent asupra lui. De ce nu foloseşti această
influenţă spre a-l îndrepta? Dacă nu-şi va schimba
felul de viaţă, în scurt timp, voi veni la Londra.
Prezenţa mea nu-l va bucura pe Francis-Andrew. La
nevoie, ştiu să iau şi măsuri tari. Povăţuieşte-l să-şi
pună frână avântului. Înainte de a fi duce de
Northland este fiul meu. Şi în această calitate îmi
datorează ascultare. Aminteşte-i că sunt încă şeful
casei Sunderland.”

— 1549 —
 Richard realiza cu amărăciune că ameninţările sale
nu aveau efect. Averea moştenită de Francis-Andrew
odată cu ducatul de Northland îi asigura o
independenţă deplină. Chiar dacă Richard ar încerca
să folosească mijloace drastice, fiul său şi-ar putea
continua nestingherit viaţa deşucheată. Ce era de
făcut? Niciodată autoritatea lui Richard nu suferise o
eclipsă mai gravă. Francis-Andrew nu-l înfrunta – îl
nesocotea.
Ce anume determinase dezechilibrul său moral?
Anturajul nesănătos, femeile, banii, lipsa unui control
sever, educaţia greşită? Dar ce rost aveau aceste
tardive recriminări?
Către începutul verii, Richard decise să plece la
Londra. Era o hotărâre eroică. Medicii îl preveniseră să
se ferească de supărări. Dar Francis-Andrew trebuia
salvat cu orice sacrificiu.
Se pregătea de drum, când primi de la Anthony
Temple o scrisoare, care-i domoli în parte temerile, şi-l
determină să-şi amâne călătoria. Fostul său prim
secretar îi anunţa că Francis-Andrew se logodise cu
Lady Grace Alderney, fiica lordului Blencathra. Lady
Grace era o făptură gingaşă, care după prezentarea ei
la Curte, cucerise societatea londoneză. Francis-
Andrew se îndrăgostise de la prima vedere. Richard nu
avea încredere în adâncimea sentimentelor fiului său.
Îl ştia atât de fluşturatic, încât această iubire îi păru
un capriciu.
Anthony Temple îi mai scria că tânăra fată
împărtăşea simţămintele lui Francis-Andrew şi că
lordul Blencathra îşi dăduse consimţământul.

— 1550 —
 „Cred şi eu, îşi zise Richard. Nu-i displace să-şi
căsătorească fata cu cel mai bogat om din Anglia. Mă
tem că şi Blencathra şi fiica sa vor suferi amare
deziluzii. Dacă aş avea o fată n-aş da-o pe mâna lui
Francis-Andrew…”

La 15 septembrie urma să fie celebrată căsătoria.

Francis-Andrew scrise tatălui-său, cerându-i
consimţământul. Richard înţelese că îndeplinea o
simplă formalitate. Pentru a salva aparenţele, îi
trimise în scris binecuvântarea sa. Nu ştia nimic
despre viitoarea soţie a fiului său, în afară de
descrierea lui Anthony. Spera că această căsătorie îl
va mai aduna pe Francis-Andrew de prin cluburi şi de
pe terenurile de curse…
La 20 august plecă la Londra. Voia să asiste la
căsătoria vlăstarului său preferat. Medicii protestaseră
împotriva acestei lungi călătorii, dar Richard fusese
neînduplecat. Se socotea restabilit. Abia dacă mai
folosea bastonul. Călătoria dură douăzeci de zile.
La 10 septembrie, sosi la Londra, unde rămase
peste noapte. A doua zi îşi continuă drumul spre
castelul Blencathra, din Northumberland, unde
trebuia să aibă loc ceremonia religioasă.
Străbătând Anglia de la un capăt la altul, Richard
avu prilejul să se documenteze asupra marasmului în
care se zbătea ţara după anii războiului. Cei care se
aşteptaseră la o epocă de belşug şi înflorire, după
încheierea păcii, se înşelaseră. O criză cumplită se
abătuse asupra Angliei. Rapoartele asupra situaţiei

— 1551 —
economice a ţării nu zugrăveau nici pe departe mizeria
populaţiei nevoiaşe.
Pe uliţele târgurilor şi ale satelor rătăceau oameni în
zdrenţe, descărnaţi, străvezii, desprinşi din pânzele lui
Goya. În faţa porţilor închise ale fabricilor, adăstau
pâlcuri de lucrători posomorâţi. Cerşetorii se
înmulţiseră ca lăcustele. Când trăsura lui Richard
oprea în faţa vreunui han, apăreau ca din senin femei
sărmane, cu priviri disperate şi copii famelici, cu ochi
mari, aprinşi de febră. Cu mâinile întinse, cerşeau un
gologan sau o bucată de pâine.
Richard avea impresia că se află în Franţa
prerevoluţionară. Într-un târguşor din Warwickshire,
remarcă străzile deşarte, obloanele trase în plină zi.
Străbătea parcă un oraş părăsit. Deodată se auziră
dangăte de clopot. După un colţ apăru o coloană de
oameni. Din altă stradă ieşiră soldaţi şi poliţişti
înarmaţi. Sub privirile consternate ale lui Richard, se
încinse o încăierare straşnică. Manifestanţii aruncau
în autorităţi cu tot ce găseau la îndemână. Bolovani,
cărămizi, scoase de cine ştie unde, zburau prin aer,
plesnind capete, spărgând ferestre, smulgând urlete
de durere. Convoiul lui Richard fu imobilizat în
mijlocul luptei de stradă. Caii speriaţi de vacarm şi de
învălmăşeală cabrau, nechezau, gata să pornească în
galop. Vizitiul abia îi strunea. Richard se afundase în
colţul cel mai întunecat al trăsurii. Nu voia să mai
audă huiduielile şi blestemele oamenilor, iritaţi de
spectacolul ostentativei opulenţe a echipajului său. O
piatră sparse geamul portierei din dreapta.
Armata reuşi, în cele din urmă, să risipească pe

— 1552 —
manifestanţi. Caravana de trăsuri îşi reluă călătoria.
Abia după ce se văzu afară din târguşor, Richard
respiră uşurat. Trecuse printr-o emoţie straşnică. La
Birmingham, unde ajunseră spre seară, i se puse alt
geam la portieră.
Contrar obiceiului, rămase să-şi petreacă noaptea în
oraş. Un constable îl avertizase că după apusul
soarelui drumurile nu mai erau sigure. A doua zi de
dimineaţă îşi continuă călătoria.
Dar peripeţiile nu se încheiaseră. La periferia
oraşului Harrogate, văzu o moară în flăcări. Află de la
un trecător că un grup de ţărani din împrejurimi,
indignaţi de scumpetea pâinii, dăduseră foc morii şi
devastaseră brutăriile din târg.
La Harrogate îşi întrerupse călătoria. Un ofiţer, care
asigura cu compania sa paza oraşului, îl informă că
drumurile care duceau spre nord erau blocate de
ţăranii răsculaţi. Autorităţile din Harrogate, intrate în
panică, solicitară noi întăriri militare. Ofiţerul declară
calm că situaţia nu era excepţional de gravă, dar că se
impuneau măsuri de prudenţă.
Richard poposi la hanul „The Royal Crown” unde se
mai aflau câţiva călători în situaţia sa. Fiindcă era
trecut de ora unu, ceru să i se servească prânzul.
Alese o masă plasată lângă o fereastră deschisă. De
afară pătrundea în sală o răcoare plăcută. Se auzea de
undeva zgomotul ritmat al unui baros izbit de
nicovală.
De la locul său, Richard putea urmări discuţia
aprinsă, încinsă între patru bărbaţi aşezaţi la o masă
apropiată.

— 1553 —
 — Dacă guvernul nu ia măsuri energice, declara
ritos un individ cu ceafă triplă, vom asista la o
reeditare a Revoluţiei de dincolo de Canal.
— Trebuie să recunoaşteţi, gentlemen, interveni
onctuos un pastor cu figură de ascet, că lordul
Sidmouth combate cu toată vigoarea excesele
populare. Rareori a avut Anglia un ministru de interne
care să-i egaleze energia. Fiţi siguri că fantoma
revoluţiei tulbură visele tuturor membrilor guvernului.
— Prostii, replică tipul cu trei rânduri de cefe. Cu
jumătăţi de măsuri nu se obţin rezultate bune. Numai
mijloacele radicale dau soluţii radicale.
Al treilea conviv, un bătrân cu nasul roşu,
îmbrobonat de sudoare, pleca din cap în semn de
încuviinţare.
— Să nu exagerăm, gentlemen, declară pastorul.
— Exagerez? se revoltă tipul cel gras. Nu ştiţi
probabil ce se petrece în ţară. Domneşte anarhia.
Muncitorii distrug maşinile, ţăranii dau foc fermelor
înstărite, asediază castelele. Brutăriile, grânarele, sunt
luate cu asalt. Comerţul lâncezeşte. Viaţa noastră nu
mai e sigură. Da, gentlemen, repetă el izbind cu
pumnul în masă, viaţa noastră nu mai e sigură!
Numai o represiune severă ne mai poate salva.
Suntem în ceasul al doisprezecelea, gentlemen!
Al patrulea bărbat, care ascultase întunecat această
discuţie, interveni cu energie:
— Preconizaţi represiuni severe! E o greşeală. O
mare greşeală. Înlăturaţi cauzele şi vor dispare
efectele. Puneţi capăt mizeriei, crizei şi populaţia va
reintra în legalitate.

— 1554 —
 — Iluzii! îl contrazise colericul cu trei rânduri de
cefe.
— Nu, nu! Dacă aţi analiza mai temeinic situaţia, aţi
constata că am dreptate. Guvernul se mulţumeşte să
pedepsească pe pamfletari, să suprime asociaţiile şi să
arunce în închisori pe grevişti, fără să înţeleagă că
forţa nu poate înăbuşi revendicările unei lumi mizere.
Răul este adânc înrădăcinat atât la sate, cât şi la
oraşe. Despuierea ţăranilor de pământ, în folosul
fermierilor bogaţi şi a latifundiarilor, a creat o pătură
de oameni lipsiţi de mijloace de trai. Concurenţa marii
industrii a ruinat atelierele ţărăneşti, lăsând pe
drumuri un mare număr de zilieri, cărora nu le mai
rămâne decât să cerşească. În oraşe răul e mai vizibil.
Lucrătorii atraşi de industria care se dezvoltă cu paşi
giganţi, sunt găzduiţi în cocioabe infecte, focare de boli
contagioase. Pivniţele pestilenţiale de la Liverpool,
folosite drept locuinţe pentru muncitori, au îngrozit pe
anchetatorii care au încercat să descopere cauzele
nemulţumirilor. La Londra, în cartierul St. George,
sute de familii dispun numai de câte o cămăruţă. În
Whitechapel mizeria e şi mai îngrozitoare. Într-o
promiscuitate de nedescris, dorm la un loc fraţi şi
surori, ajunşi la vârsta pubertăţii. Vă închipuiţi care
sunt urmările.
Pastorul ridică privirile spre cer, într-o implorare
mută.
Tipul cu ceafă etajată se răsuci pe scaun.
— Pretindeţi, poate, să punem la dispoziţia
muncitorilor, propriile noastre locuinţe?
— Nu merg până acolo. Nu este însă mai puţin

— 1555 —
adevărat că sunt şi ei oameni. Şi aceasta îi îndrituieşte
la o viaţă mai bună. Salariile fluctuează de la o zi la
alta. Lovite de criză, fabricile îşi concediază muncitorii.
Maşinismul concurează mâna de lucru. Şomajul
creşte. Da, gentlemen, acesta este adevărul. Să-l
privim cu toată seriozitatea. Suntem mândri că Anglia
este prima ţară industrială din lume. Dar să nu uităm
că această situaţie implică şi un revers al medaliei.
Depindem de pieţele străine. O inundaţie a Gangelui,
o răscoală xenofobă în China, o recoltă slabă de
bumbac în Statele Unite, aduc foamete şi boli în
cartierele sărace din Birmingham, Manchester sau
Sheffield.
— Vedeţi lucrurile prea în negru.
— Negrul este, din păcate, culoarea potrivită.
Femeile şi copiii sunt exploataţi sângeros în fabrici şi
ateliere. Muncesc câte zece şi douăsprezece ore, pe un
salariu de mizerie. Ştiţi dumneavoastră că unii părinţi,
împinşi de mizerie, îşi vând copiii de patru sau cinci
ani fabricanţilor, care-i cresc în condiţii infernale, spre
a-i folosi mai târziu ca pe nişte animale de povară?
Bărbaţi şi femei, istoviţi după munca grea de
şaisprezece sau optsprezece ore, îşi găsesc o factice
alinare sâmbăta, în beţii crunte sau în orgii greu de
imaginat. Fetiţele de zece ani se prostituează pentru
câteva pence. Nu vă miraţi că în condiţiile acestea se
creează în marile oraşe un proletariat mizer, gata să
iasă din pasivitate şi să treacă la cele mai violente
excese. Ţineţi minte, gentlemen: este prea mare
contrastul dintre mizeria muncitorilor industriali şi
buna stare a burgheziei, care şi-a consolidat

— 1556 —
privilegiile cu tot felul de legi.
Individul cu ceafă triplă se ridică brusc de pe scaun.
— Pe legea mea, Mister, vorbiţi ca un radical
primejdios. Dacă nu aş şti că sunteţi om de legi, aş
jura că faceţi parte dintre agitatorii care sapă temeliile
acestei ţări.
— Mister, nu sunt agitator. Văd însă mai departe de
lungul nasului.
— Pardon, nu admit…
— Gentlemen, gentlemen, interveni pastorul, vă rog,
pace!
Richard nu mai ascultă restul discuţiei. Lăsă pe
secretar să achite consumaţia şi se retrase în camera
sa.
Cele auzite îl indispuseseră. Îşi dădea seama că
lumea nouă ce se făurea în acest început de secol era
alta decât aceea pe care o cunoscuse el. Se puneau
probleme noi, îngrijorătoare, pe care n-ar fi ştiut să le
rezolve. Îl înspăimânta muncitorimea aceasta tot mai
numeroasă, care se umfla ca apele unui fluviu în
creştere. El, Richard, crease o formidabilă forţă
economică, pe care o pusese în slujba casei sale, a
dinastiei sale. Şi tocmai acum, când se credea mai
aproape de izbândă se ridică o lume cenuşie, pe care
până atunci o nesocotise. O lume nouă îi ameninţa
puterea. Richard se pricepea a se război cu bancheri şi
cu industriaşi, dar nu ştia să-i stăpânească pe aceşti
muncitori fără cămaşă în spate şi cu o liotă de copii.
Simţea instinctiv că forţa crescândă a maselor era mai
primejdioasă pentru opera lui decât concurenţa
rivalilor din marea finanţă.

— 1557 —
 În seara aceea Richard rămase la Harrogate.
Somnul îi fu tulburat de coşmaruri cumplite. Nici a
doua zi de dimineaţă nu obţinu încuviinţarea să plece.
Primejdia era încă mare. Abia spre ora prânzului
izbuti, graţie prestigiului său, să obţină o escortă
militară călare, care să-l scoată din zona periculoasă.
Era dornic să ajungă la Blencathra Castle, înainte de
ora fixată pentru ceremonia religioasă. Nu voia să
întârzie nunta din cauza lui.
Deşi nu era recomandabil pentru sănătatea sa,
dădu poruncă vizitiului să mâne în galop. La douăzeci
de mile de Harrogate, o ciocnire între un grup de
ţărani înarmaţi şi escorta sa îl sili să mai piardă o oră.
Restul drumului îl parcurse în linişte.
În ciuda eforturilor oamenilor săi, nu ajunse la
Blencathra Castle decât seara la opt. Întârziase cu o
oră. Spera că va fi aşteptat. Avusese grijă să-l anunţe
pe Francis-Andrew că ţinea neapărat să asiste la
ceremonia nunţii. Când trăsura apăru în faţa
peronului de piatră al castelului, îl întâmpină un
majordom.
— Unde e fiul meu? întrebă Richard în vreme ce
cobora din trăsură.
Zâmbea fericit la gândul că îl va vedea pe Francis-
Andrew în haine de mire, alături de tânăra lui soţie.
— În capelă, înălţimea voastră. În acest moment,
reverendul Walters oficiază în capelă ceremonia
nupţială.
Lui Richard îi îngheţă zâmbetul pe buze. Nu fusese
aşteptat. Făcuse drumul degeaba. Nu-i fusese dat să
asiste la nunta fiului său preferat. Coborî pe peron.

— 1558 —
Picioarele îi tremurau de oboseală şi emoţie.
Dezamăgirea îl copleşise.
— Înălţimea voastră, doreşte să meargă la capelă?
Richard ezită câteva clipe.
— Nu. Aş prefera să mă odihnesc puţin. M-a istovit
drumul.
— Înălţimea voastră, să binevoiască a mă urma,
rosti majordomul.
Cu capul plecat, stors de oboseala care îi îngreuna
picioarele, Richard porni pe urmele servitorului…
Nu rămase decât două zile la Blencathra Castle. Sub
pretext că îl aşteptau urgente afaceri la Londra, părăsi
a treia zi superba reşedinţă a cuscrului său.
Richard rămase douăzeci şi patru de ore în capitală,
apoi se îmbarcă pe „Empress of China”. Îi era scârbă
de el, de lume, de afaceri. Lui Anthony Temple, care-l
condusese până la debarcader, nu-i dezvăluise
gândurile sale.
Se înapoie în Italia pe drumul mărilor. Nu mai avea
rost să se grăbească. După o escală de o săptămână la
Madeira, „Empress of China” străbătu Gibraltarul,
pătrunzând în Mediterana. În cursul traversării
Richard asistă la un apus de soare care avea să aibă o
mare înrâurire asupra vieţii sale.
Starea lui sufletească trecea printr-o serioasă criză.
Ajunsese să aibă simţământul propriei lui inutilităţi.
Boala, care îi crease un firesc complex de inferioritate,
îi accentua impresia de zădărnicie. După contractul
încheiat cu fiii săi, aceştia îşi luaseră rolul în serios.
Manifestau chiar o supărătoare veleitate de
independenţă. Poate că ar fi trebuit să-l bucure. Casa

— 1559 —
Sunderland rămânea pe mâini bune. Îl irita totuşi
faptul că fiii săi se dispensau de poveţele, de
directivele sale. Lipsa lui de la cârmă pe timpul bolii îi
învăţase să se bizuie pe propriile lor puteri.
Autocratul şef al familiei, nu se resemna la un rol
şters. Zi de zi creştea dorinţa sa de a-şi impune iarăşi
autoritatea. Gestul lui Francis-Andrew, care nu
catadicsise să întârzie cu o oră nunta, îi rănise amorul
propriu. Se impunea să restabilească vechea ordine.
Ajunsese să vadă în feciorii săi nişte rivali.
„N-au aşteptat să mor şi mi-au şi luat sceptrul”,
gândea el cu amărăciune.
În vreme ce „Empress of China” naviga pe apele
albastre ale Mediteranei, Richard făcea tot felul de
planuri, împotriva pigmeilor care îl nesocoteau. În
după-amiaza aceea de pomină care avea să însemne o
mare cotitură în viaţa lui, chemă în cabina sa pe
comandantul vasului.
— La ordin! rosti marţial căpitanul Anderson, lipind
călcâiele.
Richard stătea în picioare lângă masa de lucru.
Drept, mândru, cu pieptul bombat şi cu autoritate în
priviri.
— Ne întoarcem din drum, Mr. Anderson. Vreau să
mă înapoiez în Anglia. Trecuse în sfârşit la acţiune. În
câte zile debarcăm la Londra?
— În patru zile, Sir, zise căpitanul.
— În regulă. Poţi dispune, Mr. Anderson.
„Empress of China” făcu drumul întors. Pe întinsul
mării, pupa lăsa o urmă lată de spumă albă,
semicirculară. Pânzele umflate de vântul prielnic,

— 1560 —
sporeau iuţeala corăbiei, care înainta impetuos,
spărgând în cioburi albastre valurile de sticlă.
Balearele se profilau la orizont. În lumina puternică
a soarelui, coastele lor aurii se reliefau pe fundalul
limpede al cerului. Pescăruşii se roteau deasupra
corăbiei, scoţând strigăte ascuţite care se împleteau
cu scârţâitul parâmelor şi foşnetul mării. Soarele
cobora leneş spre asfinţit, aşternând purpură pe
întinsul mării.
Când soarele şi marea se îmbrăţişară, peste întreaga
fire pogorî o feerie de tonuri roşietice, calde,
mângâietoare. O pace adâncă, minunată, se lăsa ca o
cortină de basm. De pe dunetă, Richard privea cu
nesaţ tabloul de o exaltantă frumuseţe. Pacea aceea
deplină, profundă, era balsam pentru sufletul său
tulburat. Pace… Linişte… Odihnă…
Asfinţitul acela provocă un brusc reviriment în
cugetul lui Richard. Ce rost avea să se mai avânte
iarăşi în vâltoarea meschină a afacerilor, când soarta,
atât de darnică, îi îngăduia să se bucure de toate
comorile ei.
Vorbele lui Wragby îi reveniră în minte. „Gustă din
plăcerile vieţii cât mai e timp. Lasă grijile pe seama
altora. Marea artă e să ştii a te opri la vreme!…”
Richard repetă ultima frază.
„Marea artă e să ştii a te opri la vreme…”
Cu sufletul pacificat, se apropie de căpitanul
Anderson care stătea alături de cârmaci.
— Mr. Anderson, renunţ să mă înapoiez în Anglia,
întoarce. Debarc la Ostia. După o pauză adăugă:
— Să nu te grăbeşti… E o călătorie de plăcere.

— 1561 —
 — Am înţeles, Sir, zise căpitanul impasibil.
— Şi încă ceva, Mr. Anderson. Să mi se pună un
hamac pe punte. În noaptea aceasta vreau să dorm
sub cerul liber. În cabină e prea înăbuşitoare
căldura…

Richard îşi petrecu iarna la Roma, în palatul

Castelfranco. Era încântat de această bijuterie
arhitectonică, creată de Giacomo della Porta, în
ultimele decade ale secolului al XVI-lea.
O magnifică loggia cu cinci ferestre întrerupea
unitatea grandioasă a faţadei, încoronată de o cornişe
măestrită de Michelangelo. O terasă vastă, pe care
înfloreau grădini luxuriante, se desfăşura spre Tibru.
Interiorul se armoniza cu măreţia faţadei. Din
vestibulul de marmură verde, împodobit cu oglinzi şi
statui antice, se intra în salonul imperial, o încăpere
vastă, înaltă de cincisprezece metri, împodobită cu
busturi ale împăraţilor romani, adăpostite în nişe
ovale, încadrate cu aur. Tapiseriile de Beauvais şi
Gobelin, ca şi frescele de deasupra uşilor, înfăţişau
scene din epoca Romei antice. Un cămin de piatră
trandafirie de Istria, incrustată cu marmură verde, era
în ton cu pardoseala alcătuită din mozaic de marmură
albă, verde şi albastră.
Peripeţiile lui Ulisse, constituiau tema tapiseriilor
din salonul călătoriilor. De inspiraţie marină erau şi
sculpturile ere împodobeau mobile masive.
Camera de lucru a lui Richard era onorată cu fresce
de Zuccari şi Salviati, care înfăţişau triumful lui
Jupiter. Motivele create de sculptorul Antonio de

— 1562 —
Sangallo pe bârnele aparente ale tavanului, se repetau
şi pe masa din epoca Renaşterii, ce servea de birou şi
pe fotoliile din lemn aurit.
O serie de fresce de Michelangelo, ce glorificau
frumuseţea Venerei şi triumful ei asupra Minervei şi a
Junonei, dădeau o înaltă valoare artistică unei galerii
de treizeci de metri, folosită drept sală de mâncare.
Masa era cioplită în marmură trandafirie, ca şi
consolele care susţineau candelabrele de bronz aurit.
Marele salon, dominat de şase lampadare
monumentale din profir roşu, incrustat cu aur,
expunea privirilor o colecţie de tablouri din epoca
Renaşterii. Mobilele Empire şi imensul covor de
Savonnerie desăvârşeau somptuozitatea ansamblului.
Marea galerie a palatului, lungă de patruzeci şi nouă
de metri, se remarca prin sobrietatea pereţilor de
marmură sidefie. Singura lor podoabă erau cornişele
în stil grec. Arcaturile porţilor şi pilaştrii erau de
marmură verde. Lustrele şi aplicele de Murano îşi
reflectau la infinit luminile în suprafeţe lucii.
Elementele de căpetenie ale decoraţiei camerei de
culcare, erau draperiile aurii, pictate de Daniel de
Volterra. Volterra decorase şi tavanul cu o frescă ce
înfăţişa triumful lui Orfeu.
Majoritatea saloanelor care se înşiruiau de-a lungul
faţadei etajului nobil, erau mobilate cu piese Empire,
achiziţionate din Franţa de fostul proprietar al
palatului.
Richard era încântat de noua sa reşedinţă. Nu
trecea săptămână să nu o cerceteze din pod şi până în
pivniţă. Ceruse unui mare arhitect să-i renoveze

— 1563 —
încăperile de la parter, care suferiseră de pe urma
igrasiei. Exigent, nu tolera un fir de praf. Servitorii
erau exasperaţi de severitatea stăpânului.
„Ne-a omorât cu munca. Pentru cine tot dereticăm?
De ce atâta lustruială? Nici un străin nu-i calcă
pragul. Nu pofteşte pe nimeni, nu se duce la nimeni.
Toată ziua umblă prin casă, vânând praful şi căscând
ochii la tablouri. Pe semne că au început să-i cânte
păsărelele în cap.”
Comportarea lui Richard trezea şi comentariile
societăţii romane. Izolarea sa ispitea pe mulţi să-l
acuze de zgârcenie. „Nu invită lumea, ca să nu-i
tocească pardoselile.” Lui Richard nu-i păsa de bârfeli.
Viaţa lui se desfăşura cu regularitatea unui
ceasornic. Dimineaţa se trezea din somn la ora opt.
Toaleta şi micul dejun îi furau două ceasuri. O
jumătate de oră şi-o pierdea făcând pasienţe, asistat
de Wragby. Apoi îşi vizita nepoţeii. La 11 ieşeau în
oraş. Colindau magazinele cu antichităţi şi palatele
nobililor scăpătaţi, care îşi vindeau obiectele de artă.
De la unu şi jumătate până la trei se servea prânzul.
După amiază, se retrăgea în cabinetul său de lucru,
unde citea sau lucra până la şase. Până la ora opt, se
plimba prin grădină. După cină, se aşeza la masa de
joc. Partenerii săi erau Guy Wragby, secretarul de
serviciu, şi abatele Fernando Fuga, parohul bisericii
San Isidoro, singurul om care reuşise să-i câştige
simpatia. La miezul nopţii, se retrăgea în
apartamentul său. Citea romane o oră sau două, apoi
se culca…
Carnavalul anului 1817 şi-l petrecu la Veneţia. În

— 1564 —
aprilie se înapoie la Roma. Richard intrase iarăşi într-
o fază de cvasisihăstrie. Relaţiile sale cu lumea
exterioară erau restrânse la minimum. În afară de
rapoartele primite cu regularitate de la New York,
Paris, Londra şi Viena, întreţinea corespondenţă cu
prinţul de Talleyrand şi cu două sau trei personaje din
Anglia şi Statele Unite.
Îl afectase profund căderea în dizgraţie a prinţului
de Bénévent, care coincisese cu propria lui retragere
din afaceri. Curând după înlăturarea sa de la
preşedinţia guvernului francez, fostul episcop de
Autun îi scrisese:

„A şti să te retragi în plină glorie, este un act de

înţelepciune. După serviciile pe care le-am adus
Franţei şi dinastiei legitime la Congresul de la Viena,
am înţeles să las locul meu altora. Afacerile publice
îmi apăsau prea greu umerii. Simţeam nevoia să mă
odihnesc, să meditez. În singurătatea de la Valencay,
îmi desfăt mintea şi spiritul cercetând documente
vechi, consultându-mi cărţile din bibliotecă,
întreţinând discuţii interesante cu vizitatorii care îmi
calcă uneori pragul.”

Cu totul alta era versiunea pe care i-o prezentase

Jules Lafont în rapoartele sale săptămânale.
„Monsieur de Talleyrand, prin graţia lui Napoleon,
prinţ de Bénévent, a fost izgonit ca o slugă rea de către
regele Ludovic al XVIII-lea, pe sub pielea căruia
încercase să se strecoare. Ultima trădare nu i-a mai
folosit. Cameleonul politic, care s-a lăsat cumpărat de

— 1565 —
toate regimurile, şi-a primit pedeapsa meritată.
Bourbonii au memoria tenace. N-au uitat serviciile pe
care nobilul prinţ de Talleyrand le-a adus Revoluţiei,
Directoratului şi lui Bonaparte.
După ce s-a folosit de acest apostat pentru a-şi
recâştiga tronul, Ludovic i-a acordat un concediu
nelimitat.
Fostul episcop de Autun n-a primit cu resemnare
creştinească această lovitură. În faţa prietenilor
declară cu seninătate că retragerea din viaţă publică
era demult un deziderat al său. Dizgraţia în care a
căzut îl roade însă cumplit. Când veninul îl îneacă, se
dezlănţuie în insulte şi invective, la adresa celor care i-
au luat locul. Pe ducele de Richelieu, succesorul său,
care s-a înapoiat de curând din Rusia, l-a caracterizat
răutăcios: „Este cel mai competent ministru francez în
problemele Crimeii”. Lui Decazes, alt rival politic, i-a
găsit cusurul că are mutra unui foarte frumuşel frizer.
Zvârcolelile lui Talleyrand sunt zadarnice. Cariera sa
politică este definitiv încheiată, mi-a afirmat deunăzi,
un personaj din anturajul regelui. Şi cercurile
diplomatice împărtăşesc această opinie. «Prinţul de
Talleyrand nu mai e decât o ruină», declara zilele
trecute von Goltz, ministrul plenipotenţiar al Prusiei.
Wellington s-a exprimat în termeni mai duri: «Prinţul
este un om care nu mai reprezintă nimic». Tânărul
James Gallatin, fiul ministrului american nu s-a sfiit
să facă asupra lui o apreciere şi mai tristă: «Prinţul de
Talleyrand este un intrigant de înaltă clasă. E atât de
fals, încât nici prietenii nu se mai încred în el». Şi eu le
împărtăşesc părerea, încheia Lafont. Talleyrand este

— 1566 —
un sfârşit.”

Richard cunoştea opiniile legitimiste ale lui Lafont,

aşa că nu-i luă în nume de rău aprecierile.
Îndelungata şi rodnica lui colaborare, cu fostul
ministru de externe al Franţei imperiale, contribuise la
închegarea unei prietenii care nu era întemeiată
numai pe împlinirea unor interese comune.
În semn de solidarizare cu omul acesta, atât de hulit
după ce căzuse în dizgraţie, îl anunţă în scris că în
cursul anului viitor îl va vizita la Valencay. Dar
proiectul acesta nu avea să se realizeze.
În toamnă, Richard primi două ştiri. Una bună, alta
rea. Prima îi vestea naşterea unei perechi de gemeni
pe care tânăra ducesă de Northland îi adusese pe
lume, spre marea satisfacţie a lui Francis-Andrew. A
doua veste, consemnată într-un raport a lui Lafont,
dezvăluia ultima aventură amoroasă a tânărului duce,
care se îndrăgostise nebuneşte de o oarecare Frances
Parker, persoană de moravuri nu tocmai austere.
Potrivit datelor culese de agenţii lui Lafont, Miss
Parker îşi făcuse debutul într-un obscur teatru
londonez, în toamna anului 1815. Talentul nu fusese
la înălţimea frumuseţii ei prodigioase. În primăvara
anului următor, renunţase la cariera teatrală şi
devenise întreţinuta lordului Roxbury. Extravaganţele
şi luxul ei aveau să uluiască în curând Capitala.
Cheltuielile ei exorbitante ruinaseră în câteva luni pe
prodigul Roxbury. Sentimentalismul nu era una din
trăsăturile caracterului ei. Dăduse cu piciorul
amantului decavat, schimbându-l cu ducele de

— 1567 —
Northumberland, fratele regentului. Revoltată de
zgârcenia acestuia îl părăsise fără ezitare, oferindu-se
lordului Benwys, un bătrân ramolit care cheltuise
pentru ea într-o singură lună două sute de mii de
guinee. Familia răscoptului amorez, alarmată de
costisitoarea şi senila lui pasiune, reuşise să-l pună
sub interdicţie. Miss Parker se văzu iarăşi lipsită de
protector. Din fericire, se găseau destui candidaţi
dispuşi să-i asigure un trai demn de regala ei
frumuseţe.
Patru lorzi, un ambasador, un ministru şi un
negustor de grâne, îşi puseseră inima şi milioanele la
picioarele Venerei britanice. Negustorul de grâne, mai
bogat decât toţi ceilalţi concurenţi la un loc, ajunsese
pe punctul de a fi agreat, când Francis-Andrew o
întâlnise pe Miss Parker la un bal de binefacere. O
singură schimbare de priviri şi tânărul duce căzu în
lesa curtezanei. Îndrăgostit nebuneşte, îi puse la
dispoziţie toate resursele sale de nabab. Intervenţia lui
aruncase în umbră pe nefericitul negustor de grâne,
care într-un moment de disperare încercase să se
sinucidă. Scăpase cu viaţă. Soarta, mai capricioasă
decât o femeie cochetă, avea să-i ofere în curând o
revanşe.
Pe scurt, Francis-Andrew reuşise să câştige
favorurile frumoasei Frances Parker. O instalase într-o
somptuoasă casă din Regent’s Street, îi angajase
douăzeci de servitori, îi cumpărase două trăsuri aurite
şi o acoperise cu diamante.
Puterea de seducţie a fostei actriţe era atât de mare,
încât Francis-Andrew ajunsese să-şi nesocotească

— 1568 —
familia. Se afişa cu noua lui amantă la curse, la
teatru, prin restaurante, în localurile de petrecere,
fără a se gândi că se discredita. Uitase că nu mai era
un simplu particular, şi că rolul său de şef al grupului
de întreprinderi britanice ale casei Sunderland-
Beauclair, îi impuneau o seriozitate deosebită.
Frivolitatea, extravaganţele, cheltuielile sale nesăbuite
făcură vâlvă, dând naştere la comentarii severe.
Deponenţii Băncii Sunderland din City, alarmaţi de
risipa lui neînfrântă, începuseră să-şi retragă pe
nesimţite depozitele. Acţiunile întreprinderilor
controlate de casa Sunderland, înregistrau fluctuaţii
îngrijorătoare.
Francis-Andrew reuşise să semene neîncrederea
printre proprii săi acţionari. Conducătorii băncii se
temeau de izbucnirea unei panici.
Ştirile acestea îl consternară pe Richard. Lafont,
care cunoştea preferinţa marelui patron pentru
Francis-Andrew, se străduise a îndulci termenii
raportului. Adevărul era însă mai limpede. Se citea cu
uşurinţă printre rânduri.
Lafont mai scria că Francis-Andrew refuza să ţină
seama de sugestiile directorilor din subordine –
oameni vârstnici, cu experienţă – pe care-i redusese la
un rol pasiv de simpli executanţi. Orgolios, nu admitea
cenzura nimănui. Intrase în conflict cu preşedinţii
consiliilor de administraţie. La uzinele din Cardiff
scăzuse salariile unor categorii de muncitori,
provocând o grevă care durase trei săptămâni. Numai
intervenţia armatei sugrumase tulburările izbucnite la
marile furnale.

— 1569 —
 O scrisoare din partea lui Anthony Temple confirma
faptele arătate de Lafont. Richard se întrebă dacă nu
era cazul să iasă din rezervă şi să facă ordine la
Londra. În dragostea sa paternă, găsea uneori scuze
lui Francis-Andrew. Tinereţea, lipsa de experienţă,
influenţa anturajului, stricaseră fondul caracterului
bun al fiului său preferat. În cele din urmă, luă o mare
hotărâre. Va pleca la Londra. Era dator să îndrepte
lucrurile. Dator faţă de Francis-Andrew, dator faţă de
casa Sunderland-Beauclair, opera lui, care nu trebuia
să sufere din cauza uşurinţelor unuia dintre membrii
ei.
În prima zi a lunii octombrie, părăsi Roma.
Înfrigurarea care îl făcea odinioară să parcurgă
aproape fără oprire sute de mile, îl cuprinsese şi de
data aceasta. Convoiul său străbătu în opt zile
distanţa de la Roma la Paris.
În capitala Franţei nu făcu decât un popas de
douăzeci şi patru de ore. Îşi găsi timp să viziteze pe
prinţul de Talleyrand, care sosise tocmai de la
Valencay. Întrevederea avea un caracter strict amical.
De când căzuse de la putere, Talleyrand nu mai
dispunea de informaţii politice de prima mână.
La 11 octombrie, Richard debarcă în Anglia. Era
emoţionat. Îşi relua activitatea după o eclipsă de un
an. Îl munceau multe întrebări. Cum îl va întâmpina
Francis-Andrew? Ce primire îi vor face foştii săi
colaboratori? Cum vor reacţiona oamenii de afaceri din
City, când vor auzi de reintrarea lui în arenă?
Încerca o stranie exaltare. Dolcele-farniente, spunea
el, te mucezeşte, te imbecilizează.

— 1570 —
 Străbătu în patru ore drumul de la Brighton la
Londra. Era nerăbdător să aibă o explicaţie cu
Francis-Andrew. Spera că lucrurile se vor limpezi cu
uşurinţă. Francis-Andrew va înţelege că pornise pe un
făgaş greşit.
Se însera, când trăsura traversă podul Westminster.
La Montenuovo House află că Francis-Andrew plecase
în ajun la Bath. Majordomul care îi dădu această ştire,
îi mai aduse la cunoştinţă că nici ducesa de Northland
nu se afla la Londra. Cu câteva zile mai înainte,
plecase împreună cu copiii la castelul Blencathra.
Richard simţea instinctiv că personalul îl privea cu
teamă şi curiozitate. Avea impresia că le stricase
socotelile. Nu recunoscu pe nici unul din servitori.
Francis-Andrew se descotorosise de vechiul personal,
angajând oameni noi. Şi în casă se făcuseră
schimbări. Mobilele noi, Chippendale, nepotrivite cu
stilul elizabetan al clădirii, covoarele persane, obiectele
de artă chinezeşti, dădeau încăperilor un aspect fals
oriental de bazar înjghebat în grabă. Richard trecea
din cameră în cameră, strâmbând din nas, spre
scandalizarea nemărturisită a majordomului, care îl
urma la distanţă, întrebându-se ce rost mai avea şi
vizita acestui nepoftit membru al familiei. Mare fu
mirarea şi revolta servitorului, când Richard
Sunderland, care intrase într-unul din apartamentele
stăpânilor, îl întrebă răstit:
— Cine a făcut schimbările acestea? Unde sunt
mobilele vechi, covoarele, tablourile?
Cu inimitabila obrăznicie a servitorului stilat, care
îşi ascunde aroganţa sub pojghiţa unei politeţi

— 1571 —
impecabile, majordomul îi răspunse răspicat:
— Schimbările au fost făcute din porunca înălţimii
sale. Mobilele vechi sunt depozitate în pod. Tot acolo
au fost urcate şi tablourile şi covoarele care nu se mai
potriveau cu noua ambianţă.
Tonul vag superior al majordomului, irită pe
Richard.
— Foştii servitori, unde sunt?
— Din ordinul Înălţimii sale, au fost transferaţi la
Sunderland House.
— Mâine de dimineaţă, să-i rechemi aici. Iar până
seara apartamentul meu şi al prinţesei Andreea, să fie
repus în starea în care se aflau înainte de plecarea
mea în Italia. În noaptea aceasta, voi dormi la
Sunderland House.
Enormitatea acestor ordine, tulbură calmul
majordomului care înghiţi în sec:
— Mă tem, Sir, că Înălţimea sa nu va fi de acord…
Replica aceasta dezarmă mânia lui Richard.
Opoziţia servitorului îi păru deodată rizibilă.
— Lasă acordul ducelui pe seama mea. Pe
dumneata să nu te preocupe decât executarea
promptă a poruncilor mele. Sper că m-ai înţeles? Nu
sunt deprins să repet ordinele.
Ultimele fraze erau încărcate de ameninţări.
Majordomul îşi dădea seama că avea de a face cu un
om care nu glumea. Între autoritatea blajină,
indulgentă, a înălţimii sale şi autoritatea tăioasă a
marchizului, socoti mai înţelept să o recunoască pe
cea a celui din urmă.
În definitiv, tatăl şi fiul n-aveau decât să se

— 1572 —
răfuiască mai târziu între ei. Cu aceeaşi politeţe rece,
dar de data aceasta foarte supusă, servitorul rosti
ceremonios:
— Până mâine, ordinele dumneavoastră vor fi
executate, Sir.
În seara aceea, Richard repurtase prima lui victorie.
Victorie de proporţii mărunte, dar care le prevestea pe
cele mari de mai târziu.
Richard era nedumerit. De ce nu se stabilise
Francis-Andrew la Northland House? Nu voia să
locuiască sub acelaşi acoperiş cu străbunica sa,
bătrâna ducesă văduvă, care atinsese venerabila
vârstă de nouăzeci de ani? Nu puse întrebări
majordomului, căci nu se cuvenea să-şi arate
ignoranţa.
Anthony Temple, pe care îl găsi a doua zi la bancă, îl
lămuri. Reşedinţa oficială a lui Francis-Andrew era la
Northland House. Acolo îşi primea oaspeţii
simandicoşi: pe unii membri ai familiei regale, corpul
diplomatic, înalta aristocraţie, reprezentanţii marei
finanţe şi industrii. La Montenuovo House locuia în
mod practic împreună cu ultima sa amantă, căreia îi
afectase apartamentul locuit odinioară de prinţesa de
Montenuovo.
Richard rămase înmărmurit. Francis-Andrew
săvârşea un sacrilegiu, instalându-şi iubita în casa
locuită odinioară de mama lui.
Anthony îi mai spusese că relaţiile dintre Francis-
Andrew şi soţia sa erau ca şi rupte. Ducesa părăsise
casa Northland şi se stabilise împreună cu copiii la
Blencathra Castle. Voia să fie cât mai departe de

— 1573 —
Londra şi de Francis-Andrew.
Nici relaţiile acestuia cu Miss Parker nu erau lipsite
de zguduiri. Miss Parker avea un temperament
vulcanic, un spirit autoritar şi o voinţă de neînfrânt.
Caracterul lui Francis-Andrew nu era mai comod. În
aceste condiţii ciocnirile deveneau inevitabile. Violenţa
lor atingeau uneori proporţii furtunoase. Invectivele,
ameninţările, loviturile, plouau deoparte şi de alta.
Francis-Andrew o plesnea cu sete, iar Miss Parker
riposta scuipându-l, zgâriindu-l, ca o pisică turbată.
După ce spărgeau cristale şi porţelanuri, făcând să
urle casa de zbierete şi înjurături, se împăcau.
Francis-Andrew nu se putea lipsi de îmbrăţişările
experte ale amantei sale, iar aceasta nu se încumeta
să renunţe la aurul în care se bălăcea datorită lui.
Anthony Temple fusese un bun prieten al lui
Francis-Andrew. Apoi relaţiile lor se răciseră. Miss
Parker nu îngăduia iubitului ei să aibă prieteni. Se
temea că influenţa acestora să nu fie contrară
intereselor ei. Mai grav era faptul că Miss Parker avea
un amant de inimă, un ofiţer de dragoni, reformat
pentru purtări incompatibile cu uniforma militară.
Jules Lafont descoperise această legătură şi încercase
să deschidă ochii lui Francis-Andrew, dar acesta
refuzase a-i da crezare.
Richard era consternat. Tot ce auzea, îi părea
monstruos. Francis-Andrew îl dezamăgise. Speranţele
în această mlădiţă a Andreei, fuseseră amarnic
înşelate. Jules Lafont, îi confirmă în totul spusele lui
Temple.
Înainte de a cunoaşte pe Miss Parker, Francis-

— 1574 —
Andrew punea mare temei pe Lafont, care câştigase
asupra lui un puternic ascendent. După ce se prinsese
în mrejele tinerei femei, Lafont căzuse în dizgraţie.
Francis-Andrew evita să-l mai întâlnească.
În ziua în care Lafont îi dezvăluise legătura dintre
Miss Parker şi ofiţerul de dragoni, Francis-Andrew se
învineţise de mânie.
— Cum îţi permiţi să spionezi pe Miss Parker? Te-ai
aliat cu Temple. Vreţi să mă despărţiţi de Frances.
Află, scumpe Mr. Lafont, că aţi dat amândoi greş. Miss
Parker este singura fiinţă care mă iubeşte cu adevărat.
Singura care nu-mi vânează banii, spre deosebire de
toţi ceilalţi.
— În ceea ce mă priveşte, vă înşelaţi, replicase
Lafont cu răceală. După cum prea bine ştiţi, serviciul
meu de informaţii depinde direct de părintele
dumneavoastră.
Francis-Andrew îl privise cu dispreţ.
— Ştiu. Eşti spionul tatălui meu, duşmanul meu
plătit.
— Vă înşelaţi, Monsieur.
— Pentru dumneata, sunt Înălţimea Voastră.
— Vă cer iertare. N-am făcut decât să mă conformez
dispoziţiunilor tatălui dumneavoastră, care ne-a
recomandat în mod expres, să nu folosim titulaturi de
nobleţe în relaţiile de serviciu.
— Dispoziţia nu se extinde şi asupra mea, Mr.
Lafont. Sunt ducele de Northland. Faţă de mine
protocolul impune o comportare deosebită.
Lafont se înclină ironic.
— Voi ţine seama de aceste recomandări, Înălţimea

— 1575 —
voastră.
— Şi nu uita, reluase Francis-Andrew. Pe viitor, îţi
interzic să te mai ocupi de Miss Parker. După o pauză,
adăugase tăios. Nu mă îndoiesc că mă vei încondeia
într-un raport confidenţial adresat tatălui meu. Eşti
liber s-o faci, Mr. Lafont, deşi cred că ar fi mai
cuminte să te abţii.
Şeful serviciului de informaţii se înclinase iarăşi,
fără a da vreun răspuns. Francis-Andrew îi întoarse
spatele, părăsind încăperea…
În noaptea aceea, Richard cugetă profund asupra
noii situaţii. Pe Francis-Andrew îl îmbătaseră măririle,
aşa cum îi îmbată pe alpinişti, înălţimile. Din toate
acestea mai trăgea o concluzie. Descentralizarea
reglementată prin contractul comercial încheiat cu fii
săi, îşi arăta roadele. Le acordase prea multă
independenţă.
În aceeaşi noapte, deşi se făcuse târziu, chemă pe
primul său sfetnic juridic. Avocatul Sanders, deprins
cu ciudăţeniile marelui patron, răspunse imediat la
apel.
Fără nici o introducere, Richard îi ordonă:
— Mr. Sanders, ia te rog loc şi redactează un act.
Vei da o nouă formă asociaţiei pe care am constituit-o
cu fiii mei. După moartea mea, doresc ca şeful
familiei, în speţă Henry, să deţină o putere mai largă,
în ceea ce priveşte conducerea casei Sunderland în
detrimentul fraţilor săi mai mici, ale căror drepturi le
vei restrânge.
Avocatul Sanders replică respectuos:
— Îmi permit să vă amintesc, Sir, că primogenitura

— 1576 —
nu mai e protejată de lege. Fraţii au drepturi egale…
Richard îl întrerupse nerăbdător:
— Vei găsi dumneata o formă juridică adecvată. N-ai
decât să stipulezi că acest act rămâne secret. Iar cel
care-l va încălca, va fi sancţionat cu o amendă de… să
zicem… cinci milioane dolari şi cu excluderea din
asociaţie.
— Credeţi că fiii dumneavoastră vor semna?… Şi că
mai târziu nu vor încerca să o denunţe ca ilegală?
— În privinţa semnării n-ai grijă. Îi conving eu. Nici
pe viitor nu vor îndrăzni să facă obstrucţie. Numai un
tâmpit ar ataca un astfel de contract în faţa
tribunalelor. Orice om cu scaun la cap îşi poate da
seama că numai în unire stă puterea casei
Sunderland. Dacă vreunul dintre fii mei ar săvârşi
nesocotinţa de a se revolta împotriva capului familiei,
toţi ceilalţi membri s-ar coaliza împotriva lui spre a-l
zdrobi. Interesul colectiv al casei Sunderland este mai
presus de interesele meschine ale vreunuia dintre
conducătorii ei. Numai dumneata, Mr. Sanders, să ai
abilitatea de a găsi o formulă juridică. Cred că m-ai
înţeles?
— Pe deplin, Sir.
— Atunci, la lucru!
Redactarea actului care avea să fie piatra
unghiulară a existenţei casei Sunderland după
moartea creatorului ei ceru un timp îndelungat.
Richard respinse mai multe proiecte, sub motiv că nu
prezentau suficiente garanţii. Forma la care se opri,
acorda şefului familiei dreptul de a dirija destinele
casei Sunderland din Statele Unite, şi de a controla

— 1577 —
întreprinderile din afara graniţelor acestei ţări. Ceilalţi
membri ai familiei, vor răspunde personal faţă de
căpetenia casei, chiar dacă naţionalitatea lor va fi alta
decât a acestuia din urmă.
Sediul central al casei avea să rămână la New York.
Prin poziţia sa geografică, New York-ul era ferit de
conflagraţiile internaţionale, care în general, îşi aveau
obârşia în Europa.
Acest document avea să fie păstrat în arhivele
secrete ale casei Sunderland. Publicarea lui era
interzisă, spre a nu cădea sub incidenţa vreunei legi
potrivnice grupărilor de firme bancare şi industriale,
precum şi spre a ascunde mecanismul conducerii
susmenţionatei case, şi cuantumul capitalurilor de
care dispunea.
După ce citi pentru ultima oară documentul care
avea să pună capăt descentralizării, trimise mesagii
prin care îşi convocă fiii la Londra.

Francis-Andrew se afla pe domeniul Guyhirne din

Comitatul Lincoln, când îl ajunse din urmă mesajul
tatălui său.
Petrecuse câteva zile la Bath, împreună cu Miss
Parker şi un grup de tineri aristocraţi, care îşi făceau
din destrăbălare un principiu călăuzitor în viaţă, apoi
plecase cu toată trupa la Guyhirne Castle, una dintre
proprietăţile familiei Northland. Pe domeniul acesta se
organizau toamna vânători monstru, soldate cu
hecatombe de vulpi, iepuri, căprioare şi alte vietăţi
umblătoare sau zburătoare.
În această atmosferă estivală căzu ca o bombă

— 1578 —
convocarea lui Richard. În primul moment, Francis-
Andrew crezu că e vorba de o glumă. Îl ştia pe tatăl
său în Italia. Dar cine ar fi îndrăznit să-i joace o
asemenea farsă? După o analiză mai serioasă a
mesajului, se înclină în faţa evidenţei. Scrisul hotărât,
cu trăsături energice, stilul sobru, lapidar, al
mesajului, semnătura etalată pe un sfert de pagină,
nu-i mai lăsară umbră de îndoială. Tatăl său sosise la
Londra. Supărător era în special tonul imperios al
convocării, care făcea abstracţie de schimbările
intervenite în ultimii doi ani.
După retragerea lui Richard din afaceri, şi după
semnarea contractului de asociaţie, Francis-Andrew
ajunsese a se socoti, pe drept cuvânt, şeful casei
Sunderland din Anglia. Tatăl său uitase probabil acest
lucru, de vreme ce îl chema la ordin.
În sinea lui se simţea îngrijorat. Nu cumva
rapoartele spionului Lafont îşi făcuseră efectul? Sau
poate că Richard Sunderland se săturase de viaţă
inactivă de rentier, pe care i-o impuseseră medicii?
Oricare ar fi fost motivul, hotărârea lui era
inoportună. Asupra unei abdicări nu se mai revine.
Uitase oare tatăl său că îmbătrânise, că boala îi
minase organismul, că orice s-ar spune, era un om
sfârşit? La şaizeci şi trei de ani era ridicol să pretindă
a păstra o responsabilitate care-i depăşea puterile.
Trebuia să înţeleagă imperativele vârstei, şi să se
retragă definitiv din viaţa publică, lăsând copiilor
sarcina de a-i continua opera.
Incontestabil, înfăptuirile sale erau mari. Însă
misiunea lui, se încheiase. A-şi relua atribuţiile, era

— 1579 —
nu numai inoportun, dar şi imprudent. Oboseala i-ar
pune la grea încercare sănătatea. Un nou atac de
apoplexie cu urmări fatale, n-ar fi exclus.
Bineînţeles, considerentele umanitare atârnau mai
puţin în balanţă. Francis-Andrew nu se mai putea
lipsi de puterea dobândită în dubla sa calitate de duce
şi de şef al casei Sunderland din Anglia.
Îngrijorat, împărtăşi imediat vestea amantei sale,
care reacţionă cu violenţă:
— Îngrozitori mai sunt şi bătrânii ăştia!…
Ramolismentul le ia minţile. Fac numai prostii. Faţă
de tatăl tău să fii ferm. Fă-l să înţeleagă că e de prisos
la Londra. Că locul lui e într-un fotoliu, pe un balcon,
la soare, ori într-o grădiniţă cu flori. Cu o pătură
cadrilată pe genunchi, care să-l ferească de
reumatisme, să asculte cât e ziua de mare, cântecul
păsărelelor. O ocupaţie potrivită pentru el. Da, da! Să-i
vorbeşti fără menajamente. Să fii dârz, şi să nu te laşi
înduioşat. Dacă face nazuri, să-l urci într-o trăsură şi
să-l trimiţi pachet în Italia.
Francis-Andrew se scărpină gânditor după ureche.
— Nu e chiar atât de uşor, scumpa mea. Tatăl meu
are anumite ciudăţenii. Îl cunosc mai bine.
— Să faci cum îţi spun eu. N-ai să regreţi. Cu
bătrânii şi copiii trebuie să te porţi la fel. Numai aşa îi
pui cu botul pe labe.
Comparaţia nu-i păru potrivită lui Francis-Andrew.
Nu-l vedea pe tatăl său în postura unui dulău
domesticit…
La câteva ore după sosirea convocării îşi făcu
apariţia la Guyhirne Castle un mesager al lui William

— 1580 —
Simpson, majordomul casei Montenuovo, pe care
Richard îl transferase la Sunderland House.
Veştile mesagerului o făcură pe Miss Parker să ia
foc. Ca o furie dezlănţuită, năvăli în camera lui
Francis-Andrew, care se schimba pentru cină.
— Ascultă, Francis, ce obrăznicie şi-a permis
bătrânul. Îndată ce s-a instalat la Montenuovo House,
a transferat în bloc personalul de serviciu ales de
mine, a golit apartamentele amenajate potrivit
instrucţiunilor mele, reinstalând boarfele învechite ale
maică-tii.
Lui Francis-Andrew nu-i plăcea a i se vorbi în acest
fel de Andreea. Miss Parker era însă atât de orbită de
mânie, încât nu-i observă schima.
— Mâine de dimineaţă plecăm la Londra. De îndată
ce vei da ochii cu bătrânul, să-i tragi o săpuneală
straşnică. Apoi să-l trimiţi val-vârtej la Sunderland
House, recomandându-i să nu-i mai calce piciorul în
casa mea.
— Scumpo, chiar atât de drastic n-am să fiu…
Miss Parker izbi cu piciorul în parchet.
— Să faci aşa cum îţi dictez. Altfel, ţi se urcă în cap.
Francis-Andrew strâmbă iarăşi din nas.
— Ce expresii!
— Dacă-ţi place, bine! Dacă nu, tot bine! în orice
caz, eu nu îngădui să fiu călcată în picioare. Vrei să
râdă toată Londra de mine? Ai de gând să permiţi
zaharisitului să mă izgonească din casa pe care mi-ai
pus-o la dispoziţie.
— În cel mai rău caz, te vei instala la Northland
House.

— 1581 —
 — Nu mai spune! Ştii că ai haz? Să dorm în patul
nevestei tale? Pfff! exclamă ea dezgustată.
Francis-Andrew o privea pierdut de admiraţie.
Mânia o făcea şi mai frumoasă. Ochii ei mari scăpărau
ca nişte diamante negre. Obrajii catifelaţi se
împurpuraseră ca petalele unei orhidee.
— Îţi cumpăr cea mai frumoasă casă din Londra,
încercă el s-o îmbuneze.
Miss Parker îşi încleştă pumnii mici.
— Nu vreau să dau zaharisitului satisfacţie. Dacă ai
de gând să mă laşi insultată, te părăsesc. Îţi zic, pa,
puişorule! Am destui adoratori. Abia aşteaptă să-mi
sărute poala rochiei.
Francis-Andrew înghiţi un nod. Îl îngrozea
perspectiva unei rupturi. Viaţa fără Frances ar fi fost
mai îngheţată decât o noapte de iarnă.
— Voi face tot ce-mi stă în putinţă, scumpa mea.
— Să faci imposibilul, Francis. Altfel, mă pierzi. Să-
ţi bagi bine în cap…
Întâlnirea dintre Francis-Andrew şi tatăl său fu mai
spectaculoasă decât o ciocnire între elementele
naturii.
Şeful casei Sunderland-Beauclair se afla în
cabinetul său de lucru, când Francis-Andrew intră
ţanţoş în anticameră. Fără să dea bună ziua
secretarului de serviciu şi persoanelor care aşteptau,
se îndreptă spre uşa biroului marelui patron.
Secretarul îi tăie alarmat drumul.
— Nu intraţi, Sir. Mr. Sunderland a ordonat să nu
fie tulburat de nimeni. Vă rog, aşteptaţi.
Francis-Andrew se opri uimit de îndrăzneala

— 1582 —
pigmeului.
— Să aştept, eu? Eu? Ducele de Northland? E o
impertinenţă.
— Ordinele sunt formale, Sir. Nu mi-e îngăduit să
fac excepţii.
Francis-Andrew, care sosise montat de Miss Parker,
începu să fiarbă. Şi titulatura de Sir era o obrăznicie.
— Eşti american, Mister? întrebă el cu superioritate.
— Da, Sir.
— Atunci, nu mă miră ignoranţa dumitale, în
privinţa obiceiurilor acestei ţări. Unui duce i te
adresezi cu formula Înălţimea Voastră.
— Ştiam acest lucru, Sir. Însă Mr. Sunderland a
poruncit ca în timpul serviciului să se facă abstracţie
de titlurile nobiliare.
— Această dispoziţie nu mă priveşte pe mine. Am
mai spus-o şi altora.
— Regret! Mr. Sunderland a dat instrucţiuni precise
în acest scop. Nici fiii săi nu fac excepţie.
Francis-Andrew îşi muşcă buzele.
— Anunţă-mă imediat tatălui meu, ordonă el.
— Îmi pare rău, dar…
Cu un gest de nerăbdare Francis-Andrew îl dădu
brusc la o parte şi intră în cabinetul de lucru al lui
Richard.
Acesta era singur. La intrarea fiului său, ridică
privirile de deasupra unui raport pe care-l studia.
Ochii lui aveau luciri de oţel. Chipul îi era
impenetrabil. Francis-Andrew salută cu un rece
formalism. Richard abia răspunse cu o înclinare a
capului.

— 1583 —
 — Nu ţi s-a spus să aştepţi?
Francis-Andrew simţi că se sufocă de indignare.
— Mi s-a spus. Dar nu mi-am închipuit că această
oprelişte mă privea şi pe mine.
— Voi pedepsi pe secretar fiindcă nu mi-a respectat
ordinul. Dumneata, aşteaptă, până termin ceea ce am
de făcut.
Richard se cufundă iarăşi în lectura raportului. Nu
catadicsi nici să ofere un scaun fiului său. Acesta se
făcu pământiu. Nu ştia cum să reacţioneze. Trecu la
fereastră, spre a-şi ascunde tulburarea.
Pe stradă se încrucişau în trapul cailor trăsuri, ale
căror roate încinse cu fier, făceau mare zgomot pe
caldarâm.
Richard urmărea pe sub sprâncene agitaţia fiului
său. Deşi îl iubea mai mult decât pe toţi ceilalţi feciori
ai săi, şi îl durea umilinţa la care îl expusese, îşi zicea
că lecţia era necesară. După un sfert de oră de
aşteptare, Francis-Andrew se întoarse spre tatăl său:
— Sir, vă rog să nu uitaţi că am şi eu ocupaţiile
mele. Nu-mi pot pierde vremea…
Richard ridică iarăşi ochii asupra lui.
— Serios? Dacă n-ai timp de pierdut, pleacă! Eşti
liber!
Francis-Andrew rămase descumpănit.
— Aveam de discutat lucruri importante. De la
sosirea dumneavoastră la Londra, aţi luat o serie de
măsuri…
— Care îţi sunt dezagreabile, îl întrerupse Richard.
Ştiu. Te-au indispus. Dar nu am ce-ţi face.
— Puteaţi să-mi cereţi părerea.

— 1584 —
 — Părerile le cer numai când le socotesc necesare.
În privinţa dumitale, am avut regretul să constat că
nu-mi eşti de nici un folos.
— Sir…
— Da, da. Acesta e tristul adevăr. Ţi-am încredinţat
o sarcină de care te-ai achitat lamentabil. Din acest
moment îţi ridic delegaţia de reprezentant al meu
pentru Anglia. Vei trece într-un post mai mărunt,
potrivit posibilităţilor dumitale actuale. Cu timpul, vei
urca iarăşi treptele ierarhiei, bineînţeles în măsura în
care îţi vei însuşi cunoştinţe şi o experienţă
corespunzătoare.
Francis-Andrew se îngălbeni. Realitatea era mai
gravă decât şi-o închipuise. Tatăl lui se înşela dacă îşi
închipuia că i se va supune fără luptă. O poziţie
subalternă? Era grotesc! Cum s-ar fi înfăţişat în faţa
iubitei sale, a funcţionarilor casei Sunderland, a
prietenilor? Nu îndrăznea nici să forţeze nota. Richard
Sunderland îi impunea prin prezenţa sa. Când îl
ştiuse departe, îl socotise mai puţin ofensiv.
— Ai o comportare condamnabilă, continuă
intransigent tatăl… Te-ai înhăitat cu o femeie de
moravuri ieftine…
— Sir! protestă iarăşi Francis-Andrew. Nu îngădui…
— Nu mă interesează îngăduinţa dumitale, Francis-
Andrew. Spun ce am de spus, chiar dacă adevărul e
dureros. Ai devenit sclavul unei femei ordinare. Îţi
neglijezi familia. Îţi nesocoteşti sarcinile încredinţate.
Te-ai remarcat prin cheltuieli extravagante. Ai ajuns
de râsul lumii. Şi mai aştepţi indulgenţă din partea
mea? Mă întreb dacă va fi posibil să te îndrepţi

— 1585 —
vreodată. Firea ta e de vină.
Francis-Andrew se înţepeni într-o atitudine băţoasă,
insolentă.
— În cazul acest, nu-mi rămâne decât să suport
consecinţele. Ducele de Northland nu poate deroga,
acceptând un post subaltern. Dacă am primit să
conduc grupul de întreprinderi britanice ale casei
Sunderland, nu am făcut-o decât pentru a vă fi de
folos. Recompensa am văzut-o. Faţă de situaţia care s-
a creat, vă prezint demisia mea. Administrarea averii
casei mele îmi cere destule eforturi.
— După felul cum îţi administrezi averea, mă
îndoiesc că va mai dura mult.
— Aceasta, Sir, este o chestiune care mă priveşte în
exclusivitate.
Richard clătină din cap cu tristeţe.
— Ai dreptate. Nu eşti pe degeaba un autentic
Northland. De această nenorocire nu eşti însă numai
dumneata vinovat. Greşeala iniţială am făcut-o eu
acceptând să moşteneşti titlul şi averea acestei familii.
Neatârnarea ţi-a stricat caracterul. În sfârşit, acum
totul e consumat.
Francis-Andrew se înclină cu ironic ceremonial.
— În urma acestei clarificări, îmi permiteţi să mă
retrag.
Abia acum înţelesese că tatăl său suferea cumplit.
Această constatare îl bucura. Îi acorda o strălucită
revanşă.
După plecarea lui Francis-Andrew, Richard se lăsă
pe spătarul jeţului său. Oftă adânc. Obţinuse un
succes à la Phyrrus. Câştigase bătălia, dar pierduse

— 1586 —
victoria…

Din ziua aceea, relaţiile dintre Richard şi Francis-

Andrew încetară. Tânărul duce îşi continua viaţa
desfrânată, care-l mâna spre prăpastie, într-o
frenetică galopadă. Miss Parker îl seconda de minune.
Nu era seară în care el şi iubita lui să nu piardă la
masa verde sume fantastice. Veniturile latifundiilor
nu-i mai ajungeau pentru acoperirea cheltuielilor.
Francis-Andrew ajunse să facă datorii. Nimeni nu-i
refuza creditul. Reputaţia averilor casei Northland şi
perspectiva moştenirii milioanelor lui Richard
Sunderland, determinau pe cei mai bănuitori cămătari
să-şi deschidă larg baierele pungii, din care Francis-
Andrew scotea pumni de aur. Îşi ipoteca domeniile, îşi
gaja bijuteriile, cu o inconştienţă revoltătoare. Castelul
Guyhirne fu primul imobil care schimbă stăpânul.
Francis-Andrew îl vându unui măcelar, care făcuse
avere pe spinarea populaţiei înfometate.
Îndurerat, Richard urmărea de departe
descompunerea casei Northland. Extravaganţele lui
Francis-Andrew alimentau din belşug rubricile
fiţuicilor de scandal. Comportarea fostei actriţe care
reuşise să-şi introducă amantul de inimă în
intimitatea ducelui, sporea valul comentariilor
batjocoritoare.
Chester Russell, fostul ofiţer de dragoni, devenise
un fel de oaspete permanent al casei Northland. În
toate călătoriile însoţea pe Francis-Andrew şi pe Miss
Parker. Această convieţuire în trei ajunse să facă vâlvă
şi pe continent, unde originalul grup se deplasa

— 1587 —
adeseori.
Francis-Andrew preţuia prietenia dezinteresată a lui
Russell. Era singurul care nu bănuia nimic. Idilicul
triunghi şi-ar fi continuat în linişte existenţa, dacă un
răuvoitor n-ar fi scris lui Francis-Andrew cum stăteau
lucrurile. La început, acesta refuzase să creadă.
Fusese chiar ispitit să arate misiva celor doi învinuiţi.
Dar se răzgândise. Nu voise să o indispună nici pe ea
şi nici pe Russell, care-i arăta devotament şi prietenie.
Aruncă scrisoarea în foc, promiţându-şi să o dea
uitării. Dar uitarea are prostul obicei de a se refuza
acelor care o doresc. Rândurile corespondentului
anonim i se gravaseră în minte.
Fără să-şi dea seama, începu să-i spioneze pe cei
doi. Vigilenţa i se ascuţise pe nesimţite. Era atent la
toate gesturile lor, la cuvintele ce-şi adresau, la
privirile pe care le schimbau. Cu încetul, le prinse
taina. Între Frances şi fostul ofiţer de dragoni exista o
înţelegere, care lui îi rămăsese până atunci ascunsă.
Scrisori care până mai ieri îi păruseră fără
semnificaţie, vorbe aruncate în vânt, cărora nu le-ar fi
dat altădată nici o importanţă, îi păreau acum pline de
sensuri.
Francis-Andrew înţelese în sfârşit, pentru ce amanta
lui stăruise a nu locui sub acelaşi acoperiş cu el.
După ce Richard Sunderland o izgonise de la
Montenuovo House, Miss Parker refuzase să se mute
la Northland House, pretextând că Francis-Andrew era
încă însurat. Credul, ducele îi cumpărase o casă
luminoasă pe Regent’s Street. Acolo era primit în taină
Chester Russell. Personalul de serviciu angajat de ea îi

— 1588 —
acoperea escapadele.
Francis-Andrew rămânea un biet încornorat, pe care
Frances şi Chester îl duceau de nas.
Spionii puşi pe urmele ei confirmară scrisoarea
anonimă. Când Francis-Andrew nu înnopta la
Frances, aceasta îl primea pe Chester, care rămânea
în alcovul ei până în zori.
În ziua în care socoti că dispunea de probe
îndestulătoare, Francis-Andrew provocă o explicaţie.
Miss Parker se jură pe dragostea care i-o purta, se
jură pe viaţa ei, pe Dumnezeire, pe mormântul mamei,
că era nevinovată. Neînduplecat, el pretinse
îndepărtarea lui Russell. Pretenţia fu întâmpinată cu
proteste. Se îndoia oare de iubirea pe care i-o
închinase? O insulta atribuindu-i o vină imaginară?
Când văzu că defensiva nu dă rezultate, Miss Parker
trecu la contraofensivă. Din moment ce nu mai avea
încredere în ea, nu le rămânea decât să se despartă.
Frances rostise aceste vorbe cu un ton tragic,
definitiv.
Fatalitatea vru ca în acelaşi timp, să apară şi
Chester Russell. Nu se putea o intrare mai
inoportună. La vederea acestuia, Francis-Andrew simţi
că i se urcă sângele în cap. Se repezi la fostul ofiţer, îi
impută perfidia, îl ameninţă, apoi îl pofti să nu-i mai
calce piciorul în casa lui Frances.
Russell avea o bogată experienţă în materie. Ştia că
furtuna cea mai violentă trece ca orice furtună.
Declară cu demnitate că nu e vinovat, că sentimentele
sale pentru ducele de Northland şi pentru Miss Parker
au fost întotdeauna de o corectitudine exemplară. Deşi

— 1589 —
nu avea a-şi reproşa nimic, înţelegea să se retragă,
spre a nu întuneca prin prezenţa sa o iubire atât de
sublimă, ca aceea dintre Frances Parker şi nobilul ei
protector.
După plecarea fostului ofiţer de dragoni, Miss
Parker făcu o criză de nervi. O nouă discuţie se
încheie cu un armistiţiu. Frances îşi luă angajamentul
să nu-l mai vadă pe Chester Russell, iar Francis-
Andrew făgăduia să nu mai ridice această chestiune.
Nici unul nici celălalt nu voiau să provoace o ruptură
definitivă.
Pacea încheiată în aceste condiţii, avea un caracter
precar. Frances Parker continua să-l primească în
taină pe Russell, iar Francis-Andrew să dezlănţuie
scandaluri tot mai violente.
Ecoul conflictelor ajungea până la Richard, care îşi
măcina în taină nervii. Îl exaspera neputinţa sa de a
da o dezlegare intrigii, în care fiul său se încurcase ca
într-o pânză de păianjen…

Într-o noapte în care Richard, indispus de o

migrenă, se culcase mai devreme ca de obicei, îl trezi
aproape de miezul nopţii o discretă bătaie în uşă.
— Intră! mormăi el.
Durerea de cap îl mai lăsase. În schimb, o sudoare
fierbinte îi umezea părul şi gâtul, îi năclăia gulerul
cămăşii de noapte.
Majordomul, care îşi aruncase în grabă pe umeri un
halat de casă, intră cu teamă.
— Mă iertaţi, Sir. Înălţimea sa ducele de Northland
vă roagă să-l primiţi de îndată.

— 1590 —
 — Ce vrea la ora asta? bolborosi Richard supărat.
Dacă are să-mi vorbească, să vină mâine dimineaţă.
Presupunea că Francis-Andrew venea beat de la
vreun chef, ori că pierduse la cărţi, şi voia să ceară un
împrumut. Era hotărât să nu-i dea nici un gologan.
Fiul său n-avea decât să-şi spulbere averea maternă.
Tot ce adunaseră ducii de Northland în douăzeci de
generaţii, era risipit acum în cele patru vânturi de cel
mai nevolnic urmaş al lor.
Majordomul se retrase, dar se înapoie după câteva
minute.
— Cer iertare, Sir. Înălţimea sa stăruie a vă ruga să-
l primiţi. Spune că este o chestiune de viaţă şi de
moarte.
Richard se ridică în capul oaselor.
— Să intre.
Tâmplele începuseră iarăşi să-l doară. Îi vâjâiau
urechile şi vinele gâtului îi zvâcneau puternic.
Pe măsuţa Louis XV de la capătul patului ardea o
lumânare groasă, calculată să dureze până dimineaţa.
Majordomul aprinse lumânările dintr-un lampadar,
apoi îl rugă pe Francis-Andrew să intre.
Richard era încă nedumerit. Ce rost avea această
vizită nocturnă?… O chestiune de viaţă şi de moarte!…
Ciudat! Paşii lui Francis-Andrew se auziră străbătând
aproape în fugă anticamera. Richard simţi o
instinctivă strângere de inimă. Avu deodată senzaţia
că deasupra casei Sunderland pluteşte o ameninţare
grea. Tânărul duce intră în grabă. Se opri în prag apoi
se avântă spre patul tatălui său.
Era cadaveric. Ochii îi luceau febril. Mâinile se

— 1591 —
încleştau şi se descleştau spasmodic.
— Sir! exclamă el, oprindu-se în dreptul patului.
Sir!…
Glasul său avea o intonaţie atât de dureroasă, încât
Richard simţi o săgetare în inimă. Vlăstarul său
preferat suferea. Suferea îngrozitor. Părintele nu putea
rămâne indiferent la durerea copilului, oricât de grave
i-ar fi fost greşelile.
O lacrimă se rostogoli pe obrazul lui Francis-
Andrew.
— Ce e cu tine? întrebă alarmat Richard. Ce s-a
întâmplat?
— A căzut năpasta pe capul meu, tată! hohoti
sugrumat Francis-Andrew, prăbuşindu-se pe un
scaun.
Richard făcu semn majordomului să se retragă. Apoi
îşi interogă din nou fiul.
— Spune odată, ce s-a întâmplat?
Abia se stăpâni să nu-şi cuprindă feciorul la piept.
— Am avut cu Frances o discuţie îngrozitoare! Ah,
îngrozitoare! rosti ducele gâtuit de emoţie.
— Nu e prima şi nici ultima, rosti supărat Richard.
Pentru aceasta m-ai trezit din somn!
— Tată! S-a întâmplat o nenorocire. O mare
nenorocire.
Richard simţi iarăşi un fior de teamă. La disperare,
Francis-Andrew rostea cuvântul tată, la fel ca şi fratele
său Robert. Această intonaţie tragică îl înduioşă.
— Vorbeşte odată! explodă el. Spune-mi ce ai pe
suflet? N-ai venit în miez de noapte, să-mi spui că te-
ai certat cu amanta.

— 1592 —
 Francis-Andrew făcu un efort.
— S-a întâmplat o mare nenorocire, repetă el. Acum
câteva ore am avut o discuţie aprinsă cu Frances. M-a
lovit. Am lovit-o şi eu. Deodată s-a prăbuşit. Am crezut
că a leşinat sau că se prefăcea. Câtva timp, nu m-am
apropiat de ea. Voiam să văd ce face. La un moment
dat, nemişcarea ei m-a pus pe gânduri. M-am apropiat
de ea. Am atins-o cu mâna. Am plecat urechea. Nu
mai respira. Am luat-o în braţe şi am aşezat-o pe pat.
Am ascultat-o la piept. Inima încetase să-i mai bată.
Îngrijorat, am luat o oglinjoară şi i-am pus-o la gură.
Oglinjoara nu s-a aburit.
Richard coborî din pat. Îmbrăcă la repezeală halatul
de mătase întins pe un scaun, apoi se apropie de fiul
său.
— Francis! Răspunde sincer! Să ştiu ce măsuri să
iau. Ai omorât-o tu?
Ducele izbucni în plâns.
— Nu! Nu i-am făcut nimic. Cred că a avut o
sincopă.
Mintea lui, Richard lucra febril. Trebuia evitat
scandalul.
— Spune-mi, a mai aflat cineva despre moartea…
acestei femei.
— Servitorii…
— Destul de rău. Chem imediat pe medicul meu
curant. E necesar ca prima constatare să o facă un om
de încredere.
Richard agită cu putere clopoţelul de argint de pe
noptieră.
Majordomul îşi făcu apariţia.

— 1593 —
 — Trimite imediat trăsura după doctorul Woodcock.
În cel mult un sfert de oră să fie aici.
Servitorul dispăru. Richard începu să se plimbe
nervos în lungul încăperii. Paşii lui nu făceau zgomot
pe covorul de Samarkand. Se opri brusc în faţa fiului
său.
— Eşti sigur că nu ai omorât-o tu?
— N-am omorât-o!… Crede-mă, tată!
— Bine. Vom vedea ce ne rămâne de făcut…
După o jumătate de oră, care-i păru un secol,
doctorul Woodcock, un personaj rubicond şi jovial îşi
făcu apariţia.
— Ce s-a întâmplat, Sir? întrebă el, intrând degrabă
în dormitor.
— Un accident, Mr. Woodcock. Miss Parker…
prietena fiului meu, a avut o sincopă. Se pare că nu
şi-a mai revenit. Du-te te rog, cu fiul meu, la căpătâiul
ei.
Medicul aruncă pe deasupra ochelarilor o privire
întrebătoare spre Francis-Andrew.
— Să mergem, Sir. În asemenea cazuri, orice minut
e preţios.
Înainte de a părăsi încăperea, Francis-Andrew se
întoarse spre tatăl său.
— Mâine de dimineaţă, îmi permiteţi să vă aduc la
cunoştinţă tot ce a mai intervenit?
Francis-Andrew redevenise copilul supus, cuminte,
de odinioară. Richard simţi iarăşi o strângere de
inimă.
— Desigur. Poţi să vii oricând. Te aştept. Nu-i nevoie
să laşi până mâine dimineaţă. Să te înapoiezi de

— 1594 —
îndată ce doctorul Woodcock îşi va spune cuvântul.
Poate să fie un simplu leşin…
Francis-Andrew nu răspunse. Zâmbi trist,
descurajat, apoi ieşi pe urmele medicului.

În lumea elegantă şi frivolă a Londrei, vestea morţii

subite a superbei Frances Parker, căzu ca un trăsnet.
Concluziile doctorului Woodcock şi ale unui medic
legist care certificară că tânăra femeie încetase din
viaţă în urma unui atac de cord, nu convinse decât pe
puţini oameni. Zvonurile umblau din gură în gură:
— A omorât-o zevzecul de Northland.
— Desfrânatul ăsta era de o gelozie morbidă.
— Cu puţin timp înaintea morţii ei, se pare că a
descoperit o intrigă între actriţă şi un oarecare
Chester Russel. N-ar fi exclus s-o fi ucis într-o criză de
gelozie furioasă.
— Familia lui a muşamalizat afacerea.
— E şi firesc. Lorzii nu ajung la Newgate.
Spânzurătorile sunt pentru oamenii de rând.
— Spânzurătorile şi foamea…
— Crimele nobililor sunt rareori pedepsite.
— Evident. Nobilii conduc ţara.
— Mergi la înmormântare?
— Sigur. O să fie puhoi de oameni.
— Ha, ha! Culmea ar fi să izbucnească tulburări din
pricina unei femei uşoare.
— Şi o femeie uşoară are drept la viaţă. Ucigaşii
trebuiesc pedepsiţi. Oricare ar fi condiţia lor socială.
— Credeţi că Frances Parker a fost asasinată?
— E o certitudine. Însă autorităţile sunt oarbe.

— 1595 —
 — Familia ei nu intervine? Nu cere să se facă
dreptate?
— Familia nu mai vrea să ştie de ea. Nimeni nu se
bucură când are în neam o curtezană publică.
— Era o femeie frumoasă.
— Frumuseţea nu i-a contestat-o nimeni. N-a avut
însă noroc.
Înmormântarea avu loc într-o zi senină de
primăvară. O mare de oameni o conduse până la locul
de veci. Lumea observă că nici ducele de Northland şi
nici Chester Russell nu se aflau în cortegiul mortuar.
Comentariile pe seama lor fură aspre.
— Au lăsat-o singură, ticăloşii.
— Numai servitorii ei îi urmează sicriul.
— Se zice că avea o inimă de aur.
— Cameristele ei o adorau.
— Şi era frumoasă!… Frumoasă ca o zeiţă…
Rudele ei nu asistară la ceremonia funebră.
Burghezi înstăriţi cu o frumoasă poziţie socială în
City, nu concepeau să meargă cot la cot cu sutele de
curtezane scumpe sau ieftine, care se adunaseră de
prin toate colţurile Londrei, spre a duce la cimitir pe
una de-a lor.
Judecătorul Stillman, unchiul defunctei, şi cel mai
însemnat membru al familiei, se scuturase cu scârbă
când i se vorbise de înmormântare.
— Fără familie i-a plăcut să trăiască, fără familie să
fie dusă şi la groapă.
În seara zilei în care trupul neînsufleţit al lui
Frances Parker fu acoperit de pământ, o ceată de
necunoscuţi se adună în faţa palatului Northland.

— 1596 —
Huiduiră pe duce, care se feri să apară la fereastră şi
aruncară cu pietre în geamuri, făcându-le ţăndări…

Pentru Richard Sunderland, moartea curtezanei

avea semnificaţia unui act providenţial, a unei
dezlegări miraculoase ce însenina atmosfera mefitică
în care trăise până atunci fiul său.
O foarte plăcută surpriză avură şi rudele defunctei.
După inventarierea bunurilor succesorale, constatară
că le rămânea o avere uluitor de mare. În noaptea
morţii ei, servitorii avuseseră timp să jefuiască o
casetă cu bijuterii, înainte de sosirea autorităţilor.
Cele mai scumpe piese se aflau însă ferecate în safeul
unei bănci londoneze. Severii burghezi, în frunte cu
judecătorul Stillman, încercară un subit reviriment în
favoarea lui Frances, de îndată ce se văzură în
stăpânirea unei lăzi cu bijuterii, evaluată la peste cinci
sute de mii de livre sterline.
Puritanele mătuşi începură să-i cânte osanale. Nu
pierdeau ocazia să nu aducă laude talentului,
generozităţii, fondului bun al caracterului ei. Totodată,
deplângeau stricăciunea bărbaţilor în general şi a
ducelui de Northland în special, care târâseră în
noroiul viciului acest crin de o puritate excepţională.
Judecătorul Stillman, care până la cincizeci de ani
dusese un trai modest, drămuit cu precizie
farmaceutică de zgârcita sa consoartă, se pomeni
peste noapte posesorul unui capital de o sută de mii
de livre. În ciuda opoziţiei nevestei, care opinase
pentru păstrarea vechiului mod de viaţă, achiziţionase
o splendidă casă pe Gerrard Street şi un echipaj

— 1597 —
princiar cu care îşi plimba zilnic trupul uscat.
Judecătorul era de o slăbiciune fenomenală şi de o
urâţenie şi mai fenomenală. Un coleg cu imaginaţie
bogată, declarase că ar fi primejdios pentru Stillman
să fac o călătorie în Egipt, deoarece ar risca să fie luat
drept mumia unei maimuţe. Stillman nu avea să-i
ierte niciodată gluma. Spre a dovedi lumii că urâţenia
era numai o apreciere subiectivă, îşi luase o amantă
tânără şi frumoasă, care-i dădea în public semnele
unei calde afecţiuni. Ceea ce nu era greu, dacă se
ţinea seama de farmecul banilor lui… Moartea tinerei
femei adusese astfel numai belşug şi fericire.
Un singur om rămăsese neconsolat. Francis-
Andrew. A doua zi după înmormântare se retrăsese la
Hardwicke Castle, spre a-şi plânge în singurătate
nenorocirea. Richard Sunderland avea de gând să
realizeze o reconciliere între fiul său şi soţia acestuia,
bineînţeles, după ce se vor mai linişti apele.
Raţionamentul lui nu era greşit. Nici un scandal, nu
rezistă uzurii timpului. Interesul pasionat al
publicului se toceşte treptat. Vâlva trezită de cazurile
mai proaspete, fură interesul lumii veşnic însetate de
afaceri senzaţionale noi.
În aşteptarea acestei limpeziri, Richard luase efectiv
conducerea casei Sunderland-Beauclair. Opoziţia lui
Francis-Andrew încetase. Revenirea lui Richard la
cârmă, fusese acceptată fără murmur şi de ceilalţi
feciori.
Activitatea îl înviorase, îl întinerise. Nu mai era
animat de acel îndrăzneţ spirit de aventură care-l
făcea odinioară să se avânte în cele mai primejdioase

— 1598 —
combinaţii financiare. Experienţa sa vastă suplinea
însă această timorare pe care o încerca pentru întâia
oară… Vârsta îi înfrânase avântul.
Îşi asumase misiunea de a consolida casa pe care o
crease cu atâtea riscuri şi sacrificii. Marile bănci,
crescute ca ciupercile în ultimele două decade, îi
impuneau o prudenţă sporită. Rivalii se înmulţiseră, şi
odată cu ei şi pericolele. Casa Rotschild luase un
extraordinar avânt în vremea din urmă, tinzând să
monopolizeze marile tranzacţii financiare ale epocii,
într-o serie de bătălii financiare spectaculoase, Nathan
Rotschild şi fraţii săi, reuşiseră să înlăture concurenţa
altor bănci, pe care le neutralizaseră, fie doborându-le,
fie aruncându-le o fărâmă din beneficiile realizate de
ei.
Între casele Sunderland şi Rotschild nu se
angajaseră încă ostilităţile. Richard Sunderland şi
Nathan Rotschild ştiau însă că această neutralitate
armată nu avea să dureze mult. Casa Rotschild era în
plină ofensivă. Expansiunea ei nu avea să întârzie a
încălca domeniile Suderlandzilor, care vor riposta,
pentru a-şi păstra supremaţia. Şi unii şi alţii, se
pândeau, se spionau, se studiau, în aşteptarea
declanşării unui conflict imposibil de evitat.
În previziunea acestui eveniment, Richard
Sunderland se pregătea. Capitalurile sale aveau să
constituie armata pe care o va manevra mai târziu
împotriva Rotschildzilor. Nici aceştia nu stăteau
inactivi. Dar ora H nu sunase încă.
În epoca acelor preparative, primi Richard o veste,
care avea să-l zguduie mai cumplit decât un cutremur

— 1599 —
de gradul zece. Într-o dimineaţă, pe când se afla în
cabinetul său de lucru, îşi făcu apariţia Jules Lafont.
Şeful serviciului de informaţii avea fruntea înnourată.
— Ce vânt te aduce, Lafont? întrebă Richard. Nu
pari în apele dumitale.
— Vă cer iertare, Sir. Am motive temeinice să fiu
îngrijorat.
Richard încreţi sprâncenele.
— Ceva grav?
— Se pare că da. Vă mărturisesc, nu ştiu cum să
încep…
— Vorbeşte, Lafont. M-am deprins cu neplăcerile.
— Acum două zile, Katherine Thompson,
garderobiera răposatei Frances Parker, a făcut un
denunţ împotriva fiului dumneavoastră, Francis-
Andrew, învinuindu-l că şi-a asasinat amanta.
Pumnii lui Richard se încleştară.
— E o acuzaţie stupidă, Lafont. Francis-Andrew nu
e în stare să ucidă. Doctorul Woodcock a certificat că
decesul acelei femei s-a datorat unui atac de cord.
— În denunţul ei, Katherine Thompson afirmă că
trecând întâmplător prin faţa uşii dormitorului
stăpânei sale, a auzit cearta dintre aceasta şi ducele
de Northland. Creşterea diapazonului discuţiei a
făcut-o să se oprească şi să tragă cu urechea.
Certurile erau monedă curentă. Scandalul pe care-l
auzea de data aceea, părea să depăşească în proporţii
pe toate celelalte. La un moment dat, Miss Parker a
strigat înspăimântată: „Nu mă omorî! Ai să înfunzi
puşcăria!” Glasul ei era îngrozit, ca în preajma unei
primejdii iminente. Deodată, s-a auzit un ţipăt

— 1600 —
prelung, ascuţit, apoi zgomotul unui corp care cade. A
urmat o tăcere bruscă. Nişte paşi care se îndreptau
spre coridor au făcut-o pe Katherine Thompson să
fugă spre a nu fi surprinsă ascultând la uşă.
Richard urmărea relatările lui Lafont cu atenţie
încordată.
— Cine dă importanţă unui denunţ atât de stupid!
exclamă el, izbind cu pumnul în masă. Va fi aruncat
la coş. Nici un judecător cu mintea întreagă nu-i va da
ascultare.
— Din păcate, Sir, s-a întâmplat tocmai contrariul.
Judecătorul Stillman, care a primit denunţul, a
ordonat deshumarea cadavrului şi o nouă autopsie.
— Curată nebunie! strigă Richard Sunderland,
ridicându-se brusc de pe scaun. Nu urmăreşte decât
discreditarea casei noastre. Cine e şi acest judecător
Stillman? Faceţi presiuni, asupra lui.
— Greu, Sir! Stillman este unchiul lui Frances
Parker. Se pare că e foarte îndârjit împotriva fiului
dumneavoastră.
Richard îndeobşte nu-şi pierdea calmul. Acum însă
era înfrigurat de emoţie. Se afla în joc reputaţia şi
poate libertatea fiului său preferat.
— Voi vorbi cu Lordul Cancelar. Dacă va fi nevoie,
chiar cu primul ministru.
— Puterile lor sunt limitate, Sir. Cu toată
autoritatea de care dispun, nu pot zăgăzui mersul
justiţiei. Cred că în momentul de faţă, presa a luat
cunoştinţă de denunţul Katherinei Thompson şi de
hotărârea judecătorului Stillman. Un scandal de
asemenea proporţii e o mană cerească pentru fiţuicile

— 1601 —
de senzaţie.
Richard îşi sună secretarul.
— Să se înhame caii la trăsură. Cel mai iute atelaj.
Repede. În cinci minute să fie gata. Ba nu! Cinci
minute e mult. Timpul e foarte preţios. Lafont, zise el
întorcându-se spre şeful serviciului de informaţii,
împrumută-mi faetonul dumitale. Ştiu că ai cai buni.
Îţi las trăsura mea la dispoziţie.
— La ordinele dumneavoastră, Sir.
— Plec la Lordul Cancelar. Între timp, urmăreşte
mersul anchetei.
Spre uimirea secretarilor săi, care nu-l văzuseră
niciodată atât de turburat, Richard părăsi ca o
furtună clădirea băncii.
Misiunea pe care şi-o asumase părea sortită
eşecului. Lordul Cancelar nu se afla la Londra. În
ajun, plecase la Manchester. Nu avu noroc nici în
Downing Street. Primul ministru, lordul Liverpool,
fusese chemat la Windsor Castle de primul regent.
Disperat, Richard se gândi să alerge la lordul
Sidmouth. Secretarul de stat de la interne îl primi
imediat. Plin de solicitudine, îi făgădui că va încerca
să pună capăt scandalului. Se grăbi însă a adăuga că
posibilităţile lui erau, în asemenea cazuri, limitate.
Justiţia nu depindea de el. Va lua însă imediat
legătura cu colegii săi de cabinet, care ar putea să
exercite presiuni directe asupra judecătorului
Stillman.
Richard plecă nemulţumit de la Sidmouth.
Promisiunile vagi nu erau de natură a-i linişti
temerile. Îşi dădea seama că timpul se scurge

— 1602 —
vertiginos şi că ancheta era susceptibilă să aducă
surprize neplăcute. Simţea instinctiv că Francis-
Andrew era pândit de o mare primejdie. În sinea, sa
bănuise încă de la început că moartea amantei fiului
său era suspectă.
Trecuse de ora patru când ajunse la Montenuovo
House. Avu surpriza să-l găsească în hol pe Jules
Lafont, care-l aştepta de un ceas.
— Sir, lucrurile au luat o întorsătură gravă.
Autopsia a dat rezultate… hm… uluitoare. Nu-mi vine
să cred…
— Vorbeşte! zise Richard apăsat. Lasă ocolurile.
Lafont şovăi câteva clipe, apoi rosti cu greutate:
— S-a găsit un ac de pălărie înfipt în inima
cadavrului.
— Idiot!… Un ac de pălărie? Cum de nu l-a văzut
doctorul Woodcock?
— Capul acului era rupt. Woodcock nu l-a observat
fiindcă a făcut un examen superficial. Acul a fost
înfipt cu atâta putere, încât a străpuns inima, intrând
în întregime dedesubtul sânului. În aceste condiţii…
Richard rămase cu privirile aţintite în gol.
— Îngrozitor!… Îngrozitor!…
Mâinile îi căzură a descurajare, de-a lungul
corpului.
Deodată se încordă, gata de luptă.
— Nu-i las să-mi compromită fiul. E o maşinaţie
murdară. Francis-Andrew nu e criminal. Cheamă-l pe
Rowlandson… Voi mobiliza pe cei mai mari avocaţi din
Londra.
Creierul lui Richard lucra intens. Îl şi vedea pe

— 1603 —
Francis-Andrew în faţa anchetatorilor şi a Camerei
Lorzilor, întrunite în Curte de Justiţie… Hărţuit,
înspăimântat, dezonorat… Poate că la capătul acestor
încercări îl aştepta eşafodul… Trebuia să-l ferească de
acest martiraj. Avea datoria să răstoarne cerul şi
pământul spre a-şi salva fiul… Chiar dacă era vinovat.
Dar era vinovat? Dacă săvârşise crima – ceea ce
părea de neconceput – o făcuse desigur sub impulsul
unui acces de gelozie. În acest caz avea o scuză. Nu
era un criminal de rând. Nici nu putea fi.
Poate că Francis-Andrew era victima unei erori
judiciare. Niciodată acesta nu-i mărturisise că e
făptaşul crimei. Nici nu lăsase a se înţelege că ar fi
vinovat. O singură concluzie se impunea. Francis-
Andrew trebuia ferit de încercările grele, inerente unui
proces de acest fel, proces care i se va deschide, fără
nici un fel de îndoială.
— Lafont, plec la Hardwicke Castle, spuse el
smulgându-se din gânduri. Trebuie să-l previn pe
Francis-Andrew. Să-l scap. Dumitale îţi încredinţez o
misiune de mare încredere şi care cere totodată o
discreţie desăvârşită.
— Mă cunoaşteţi îndeajuns, Sir.
— Du-te imediat în port. Ordonă căpitanului
Anderson să pornească, fără întârziere, cu „Empress
of China” spre Hastings. Să nu intre în port, ci să
ancoreze la aproximativ o milă de coastă. Să trimeată
o barcă în golfuleţul Saint-John, din apropierea
castelului Hardwicke şi să aştepte ordinele mele.
Recomandă lui Anderson să păstreze cel mai strict
secret asupra misiunii. Nici un ofiţer din subordinele

— 1604 —
sale, nici un membru al echipajului, nu trebuie să
cunoască adevărata destinaţie a navei. Va declara
autorităţilor că pleacă în Statele Unite.
Jules Lafont zâmbi imperceptibil. Înţelesese planul
patronului. Instrucţiunile lui Richard fură executate
cu stricteţe. În după amiaza aceleaşi zile „Empress of
China” părăsi portul Londrei, cu destinaţia –
mărturisită – New York. A doua zi, înainte de răsăritul
soarelui, aruncă ancora la punctul convenit. O barcă
se desprinse de corabie, vâslind cu iuţeală spre golful
Saint-John. În barcă se afla şi comandantul corăbiei.
O ceaţă prielnică se lăsase în timpul nopţii. Căpitanul
Anderson era încântat de această împrejurare, care îi
uşura sarcina. Oprirea navei sale în larg, ar fi dat de
bănuit pazei de coastă, veşnic cu ochii în patru după
contrabandişti. Datorită negurii, staţionarea avea sorţi
să treacă neobservată.
Aşteptau doi oameni. Siluetele lor se profilau prin
ceaţa sidefie. Căpitanul Anderson sări din barcă şi se
îndreptă spre cele două siluete. Când ajunse în
apropierea lor, recunoscu pe Richard Sunderland şi pe
fiul său, Francis-Andrew.
Între Richard şi căpitanul Anderson urmă o
convorbire scurtă dar cuprinzătoare. Comandantul
navei „Empress of China” primi o misiune de mare
încredere. Avea să ia pe bordul navei sale un singur
pasager. Pe ducele de Northland. Corabia va pleca
într-o lungă călătorie spre Orientul îndepărtat. Până la
Colonia Capului va reduce escalele la minimum. Nu se
va opri decât pentru aprovizionare. Spre a se evita
discuţii cu localnicii, care ar putea duce la divulgarea

— 1605 —
numelui unicului pasager al navei, nici un om din
echipaj nu va căpăta permisiunea să coboare pe uscat.
„Empress of China” va naviga pe o rută cunoscută
numai lui Richard, fiului său şi căpitanului Anderson.
Această rută, care avea să străbată Oceanul Indian,
Marea Chinei şi Oceanul Pacific, cuprindea un număr
de escale fixe, în Indiile Orientale şi în arhipelagul
Polinezian. Căpitanul Anderson va lega aceste escale
de o serie de date hotărâte din timp, astfel ca la
nevoie, Richard Sunderland să-i dea de urmă.
După ce înmână comandantului un dosar cu
instrucţiuni scrise, Richard îşi îmbrăţişă fiul, apoi le
dădu poruncă să se îmbarce. După câteva minute,
barca se pierdu în negură. Ramele plescăiau uşor în
apa liniştită ca un lac. Când zgomotul ritmic se topi în
învelişul pufos al ceţii, Richard respiră adânc.
Francis-Andrew scăpase din ghearele justiţiei.
Reputaţia, moralul său, vor suferi. Dar persoana lui
fizică nu va avea nimic de îndurat. Richard va şti să
înfrunte furtuna. Era mai bine înarmat pentru viaţă
decât Francis-Andrew.

Prevederile lui Richard se împliniră. Uraganul

scandalului se abătu cu furie asupra casei
Sunderland.
Când se află rezultatul autopsiei, ziarele cerură în
cor pedepsirea exemplară a ducelui asasin. Foile
radicale atacau cu violenţă desfrâul claselor
conducătoare, al căror reprezentant era Francis-
Andrew Sunderland, duce de Northland. Dispariţia
acestuia le spori vehemenţa. Titlurile vesteau cu litere

— 1606 —
groase:

„UN MEMBRU AL ÎNALTEI ARISTROCRAŢII,

ÎNVINUIT DE ASASINAT, FUGE CA UN RĂUFĂCĂTOR
DE RÂND!”
„SENZAŢIONALELE REZULTATE ALE UNEI
AUTOPSII. UN DUCE IMPLICAT ÎNTR-O CRIMĂ
ODIOASĂ!”
„AUTORITĂŢILE SUNT ÎN URMĂRIREA UNUI PAIR
ACUZAT DE UCIDEREA ACTRIŢEI FRANCES
PARKER.”
„JUDECĂTORUL STILLMAN A DECLARAT CĂ
JUSTIŢIA BRITANICĂ VA PEDEPSI PE CRIMINAL,
INDIFERENT DACĂ ACESTA E LORD SAU OM DIN
POPOR.”
„MĂRTURIILE PERSONALULUI DE SERVICIU AL
ACTRIŢEI FRANCES PARKER SUNT TOT ATÂTEA
ACTE DE ACUZARE ÎMPOTRIVA DUCELUI DE
NORTHLAND.”
„UN NUME ILUSTRU TÂRÂT ÎN NOROI, FRANCIS-
ANDREW, DUCE DE NORTHLAND, ÎNVINUIT DE
OMUCIDERE.”
„DUCELE DE NORTHLAND ŞI-A UCIS AMANTA CU
UN AC DE PĂLĂRIE.”
„FIUL MARELUI FABRICANT DE ARMAMENT,
RICHARD SUNDERLAND-BEAUCLAIR, JUDECAT ÎN
LIPSĂ, SUB ÎNVINUIREA DE CRIMĂ.” ’
„PROBE ZDROBITOARE ÎN SARCINA DUCELUI
ASASIN.”
„DUCELE DE NORTHLAND VA FI CONDAMNAT LA
MOARTE ÎN CONTUMACIE?”

— 1607 —
 „UNDE S-A ASCUNS DUCELE DE NORTHLAND?”
„FAMILIA ACTRIŢEI FRANCES PARKER OFERĂ
CINCI MII DE LIVRE RECOMPENSĂ CELUI CARE VA
INDICA LOCUL UNDE SE AFLĂ DUCELE ASASIN…”

O serie de fiţuici de senzaţie, se întreceau să

dezvăluie în lungi articole de scandal, viaţa intimă a
ducelui de Northland, şi a celorlalţi membri ai familiei
sale. Duşmanii lui Richard Sunderland profitau de
acest prilej, spre a se dezlănţui în atacuri îndârjite
împotriva lui.

„RICHARD SUNDERLAND-BEAUCLAIR NU E
STRĂIN DE FUGA FIULUI SĂU.”
„BANCHERUL SUNDERLAND PUNE BEŢE ÎN
ROŢILE JUSTIŢIEI…”
„TURPITUDINEA CLASELOR AVUTE IESE LA
LUMINĂ...”
„ÎNCERCĂRILE DE PRESIUNE ALE LUI RICHARD
SUNDERLAND ASUPRA JUSTIŢIEI BRITANICE!…”
„SĂ FIE PEDEPSIT CU MOARTEA UCIGAŞUL
ACTRIŢEI FRANCES PARKER.”

În primele zile, Richard încercase să facă faţă

atacurilor furibunde ale presei. Plătise încoace şi
încolo, acţionase în justiţie pe ziariştii recalcitranţi,
dezminţise prin unele ziare ştirile publicate în altele,
în cele din urmă renunţase la luptă. Avalanşa veştilor
adevărate sau mincinoase, a insultelor şi
destăinuirilor scandaloase era atât de copleşitoare,
încât ar fi fost o nebunie să încerce a rezista.

— 1608 —
 Avocaţii săi, în frunte cu consilierul Rowlandson,
făceau eforturi disperate spre a stabili nevinovăţia lui
Francis-Andrew şi a-i spăla reputaţia. Trecuse trei
luni de când rezultatele autopsiei stârniseră acest
ciclon. Camera Lorzilor se constituise în Curte de
Justiţie, spre a-l judeca pe ducele de Northland.
Richard era tot mai întunecat, mai încovoiat de griji.
Avea o singură bucurie. Francis-Andrew rămăsese
liber.
Probele vinovăţiei fiului său erau atât de
zdrobitoare, încât cei mai buni prieteni ai casei
Sunderland, nu mai aveau curajul să intervină în
favoarea lui. La rugăminţile lui Richard, ducesa de
Northland acceptase să se înapoieze cu copii la
Northland House. Acest gen de solidarizare cu soţul ei,
făcu oarecare vâlvă. Furtuna atinsese paroxismul.
Într-o seară, tânăra ducesă sosi la Montenuovo
House. Richard rămase surprins de neaşteptata vizită.
Plângând, ducesa pătrunse în camera sa de lucru.
— Iată ce am găsit în sertarul biroului lui Francis-
Andrew, spuse ea, aruncând pe masa socrului ei un
medalion incrustat cu diamante, care înfăţişa chipul
lui Frances Parker. Pe dos, era gravat în aur: Divinei
Frances. Dedesubt, semnătura: Francis-Andrew.
Richard luă medalionul, îl privi îndelung, apoi îl lăsă
pe masă. Nora sa căzuse pe un scaun şi plângea cu
faţa în palme.
— Nu mai pot să îndur viaţa aceasta. Prin sertare,
prin cărţi, găsesc câte o ciornă de scrisoare de
dragoste adresată de Francis-Andrew aceleaşi…
creaturi. Sunt hotărâtă să mă înapoiez la Blencathra.

— 1609 —
Nu mai pot suporta atmosfera casei din Londra. Nu-mi
aminteşte decât de iubirea lui Francis-Andrew
pentru… pentru…
Richard îi luă mâna într-a lui.
— Nu pleca la Blencathra, Grace. Ar fi o dezertare.
Prezenţa ta la Northland House e mai necesară ca
oricând. Nu-i da lovitura de graţie. Ar lăsa să se
înţeleagă că şi dumneata eşti încredinţată de vinovăţia
lui. Gândeşte-te! În curând se va da hotărârea de care
atârnă viitorul soţului dumitale. Ţi-ar plăcea să se
spună că băieţii dumitale sunt copiii unui criminal?
Dacă Francis-Andrew va fi condamnat, pata va dăinui
în veci asupra numelui familiei voastre. Gândeşte-te
bine, Grace, înainte de a lua o hotărâre…
În ziua aceea, ducesa nu dădu un răspuns definitiv.
După plecarea ei, Richard rămase încruntat şi
abătut. Milioanele lui nu-i puteau salva fiul. Dacă şi-
ar fi dăruit averea întreagă, n-ar fi astupat gura celor
care se înverşunau împotriva casei lui.
Pe când se afla în această stare de spirit, se anunţă
Jules Lafont. Eficient, solid, plin de încredere în sine
şi în măreţia casei Sunderland, pe care o servea cu
devotament, Lafont intră cu fruntea sus.
— Ce noutăţi îmi aduci Lafont?
— Dezbaterile procesului încep săptămâna viitoare.
— Ştiam, rosti Richard obosit. M-a informat
Rowlandson de dimineaţă.
Privirile lui Lafont căzură întâmplător asupra
medalionului rămas pe birou.
— E o miniatură a actriţei, pe care nora mea a găsit-
o într-un sertar, la Northland House, explică Richard

— 1610 —
cu indiferenţă. Probabil un dar pe care fiul meu
intenţionase să-l facă amantei sale, înainte de…
Lafont luă medalionul. Diamantele irizau flăcările
luminilor. Chipul frumos al tinerei femei era
înconjurat de un nimb scânteietor. Deodată, Lafont
tresări. Îl fulgerase o idee.
— În afară de ducesa de Northland şi de
dumneavoastră, mai ştie cineva că acest portret a fost
găsit la Northland House?
— Cred că nu. Nora mea mi l-a adus de îndată ce l-a
găsit.
— Puteţi, Sir, să îmi făgăduiţi că nici
dumneavoastră şi nici ducesa de Northland nu veţi
pomeni nimănui de existenţa acestui portret?
— Desigur!… Dar… nu ştiu ce importanţă ar avea…
— Are mare importanţă.
Lafont strecură medalionul în buzunar.
— Începând din clipa de faţă, atât dumneavoastră
cât şi ducesa de Northland, trebuie să uitaţi că v-a
trecut prin mână această miniatură. Puteţi cere
ducesei să păstreze taina?
— Dacă socoteşti necesar, îi vorbesc chiar în seara
aceasta. Dar la ce ţi-ar folosi?
Ochii lui Lafont luceau ciudat.
— Pentru moment, nu vă pot spune nimic. Tot ce vă
cer, e să-mi garantaţi că ducesa nu a vorbit nimănui
despre acest medalion. Socotesc acest lucru atât de
însemnat, încât îmi permit să vă rog a pleca imediat la
Northland House, spre a lua legătura cu nora
dumneavoastră. Este în joc viaţa şi onoarea ducelui.
Richard îl privi cu uimire şi neîncredere.

— 1611 —
 — Vorbeşti serios, Lafont?
— Foarte serios, Sir.
— Atunci, plec. Plec de îndată. Aşteaptă-mă aici,
până mă înapoiez.
Cu renăscută energie, ieşi din birou. Lafont îl auzi
dând poruncă să i se pregătească trăsura, apoi
îndreptându-se spre scară.
Şeful serviciului de informaţii nu avu mult de
aşteptat. Peste o jumătate de oră, Richard se înapoie
surescitat.
— Am vorbit cu nora mea. Nu a discutat cu nimeni
despre medalion. Ai toată libertatea de acţiune.
Lafont se înclină.
— Vă mulţumesc, Sir. De acum înainte nu vă cer
decât să aşteptaţi.
— Nu poţi să-mi spui ce pregăteşti?
— Mă iertaţi, Sir, sunt deprins să lucrez singur.
Cu acelaşi aer misterios, îi ură bună seara, apoi
părăsi încăperea…

Pentru Richard şi pentru ducesa de Northland

urmară zile de încordată aşteptare. Ce maşina Jules
Lafont? Va reuşi să uşureze situaţia lui Francis-
Andrew? Pregătea o lovitură de teatru?
Procesul ducelui de Northland începuse. Soarta lui
Francis-Andrew părea pecetluită. Probele acuzării
erau zdrobitoare. Nu mai încăpea îndoială că
asasinase pe Frances Parker. Fuga lui era interpretată
unanim ca o recunoaştere a vinovăţiei.
Richard era exasperat. Din ziua în care plecase cu
medalionul, Lafont nu mai călcase pragul casei

— 1612 —
Montenuovo. Richard trimisese în mai multe rânduri
după şeful serviciului său de informaţii, însă acesta se
topise parcă în aer.
Zilnic, avea lungi consfătuiri cu armata sa de
avocaţi. Aceştia pierduseră speranţa de a mai obţine
achitarea. Opinia publică era îndârjită. În taverne şi în
saloanele aristocraţilor, în lumea interlopă şi în
cercurile ponderate ale burgheziei, în Mayfair şi în
East End, interesul pentru dezbaterile procesului
creştea.
Richard Sunderland era atât de amărât de
amploarea scandalului, încât nu se mai interesa de
afaceri. Casa Sunderland pierduse câteva poziţii
importante pe piaţa internaţională. Familia Rotschild
reuşise să lanseze două împrumuturi pentru Prusia şi
pentru Sardinia, profitând de eclipsa casei
Sunderland.
Richard era omul extremelor. Puterea lui de muncă
de odinioară lăsa uneori locul unei apatii inexplicabile.
În acele momente de deprimare sufletească se
închidea în cabinetul său de lucru şi nu mai primea
pe nimeni. Ajunsese să aibă oroare de figurile noi.
Rupsese în mod practic şi legăturile cu societatea
londoneză. Nu mai oferea recepţii şi refuza sistematic
toate invitaţiile.
— Ursul s-a ascuns în bârlog, spuneau cu
satisfăcută răutate duşmanii.
— Nu vă bucuraţi înainte de vreme. Hibernează.
— Vă înşelaţi. Richard Sunderland e un om
terminat. Crima fiului său l-a dat gata. A ajuns o
epavă.

— 1613 —
 — Aveţi dreptate. L-am văzut acum câteva zile,
ieşind din casă. A slăbit, are privirile rătăcite, mâinile
îi tremură.
— Ce vreţi? Acum doi sau trei ani, a suferit un atac
de paralizie.
— Pedeapsa dumnezeiască, gentlemen!
— De trei luni nu i-a mai călcat piciorul pe la bursă.
— În curând se va retrage din afaceri. Ştiu din sursă
autorizată că Anthony Temple, fostul său prim-
secretar, va trece în fruntea casei Sunderland din
Anglia.
— Bătrânul Sunderland nu se mai interesează decât
de procesul fiului său şi de educaţia copiilor lui
Beaulieu.
— Are remuşcări fiindcă şi-a lăsat copiii la voia
întâmplării.
— Da, da. Încearcă să-şi răscumpere greşelile
trecutului.
— Dă, Doamne, omului mintea din urmă.
Lumea nu se înşela. Richard se dedicase lui Gerald,
care îşi sărbătorise cei nouăsprezece ani, şi copiilor lui
Adrien de Beaulieu, Raymond şi Cynthia, care
împliniseră respectiv patrusprezece şi opt ani. Dacă
cei doi nepoţi primeau cu bucurie atenţiile şi darurile
bunicului, nu se putea spune acelaşi lucru despre
Gerald Sunderland, care ar fi preferat să aibă mai
multă libertate. Dragostea şi grija pe care i le purta
părintele său îl oboseau. Poveţele lui îi păreau banale.
Seara, după ce terminau cina, Richard îl chema în
bibliotecă şi acolo, între patru ochi, îi turna sentenţios
sfaturi şi învăţăminte.

— 1614 —
 — Să nu te laşi niciodată stăpânit de pasiuni.
Faptele săvârşite la mânie le regreţi o viaţă întreagă.
Gândeşte-te la fratele tău. Iată unde l-a dus pasiunea
lui bolnăvicioasă pentru o femeie pierdută şi excesele
unei gelozii oarbe…
Gerald îl asculta cu privirile plecate în pământ,
numărând florile de pe covor, ori lăsând gândurile să-i
zboare aiurea.
— Să nu laşi pe nimeni să-ţi cunoască punctele
slabe, căci acolo vei fi lovit… Să nu faci cârdăşie cu
oameni nenorocoşi, căci ghinionul care-i urmăreşte pe
ei, s-ar putea agăţa şi de tine… Să nu provoci
conflicte, decât în momentul în care eşti sigur că toţi
sorţii de izbândă sunt de partea ta. Cu alte cuvinte, să
nu pleci la război, înainte de a şti cu certitudine că
armele tale sunt mai puternice decât ale
adversarului… Adeseori, e primejdios să spui
adevărul. O minciună rostită la momentul potrivit, îţi
procură mai multe avantaje decât o sinceritate
prostească. În diplomaţie şi în marea finanţă,
minciuna e cea mai utilă armă, căci induce în eroare
pe rivali… Să nu scapi un cuvânt despre proiectele
tale. Jucătorul care-şi dezvăluie cartea, pierde la
sigur… Să nu faci confidenţe. A-ţi da pielea pe mâna
altuia, înseamnă să intri cu bună ştiinţă la stăpân…
Să nu ai scrupule… Scrupulele sunt apanajul
oamenilor mediocri…
Gerald îşi zicea plictisit că adevărurile acestea erau
atât de elementare, încât nu meritau a fi menţionate.
Nu se sinchisea nici de pilda rea a fratelui său.
Francis-Andrew era sclavul unei singure femei, pe

— 1615 —
când preferinţele lui erau foarte variate.
Privirile lui Gerald căzură asupra imaginei sale
reflectate în cristalul unei biblioteci. Tânărul care-i
apăru pe fondul aurit al cărţilor, îi prilejui un moment
de legitimă satisfacţie. Fără să fie frumos, avea o
siluetă impecabilă şi o înfăţişare de grand prince, care
îl prindea de minune. Trăsăturile lui aspre, îi dădeau
un aer de bărbăţie, – care se împerechea armonios cu
costumul gris perle, tăiat de cel mai bun croitor din
Londra.
— Un om abil, continuă Richard, trebuie să ştie a-şi
schimba pielea de leu cu aceea de vulpe. Fineţea şi o
oarecare doză de şiretenie nu strică niciodată… Este o
mare artă să ştii a-ţi face prieteni şi a-i folosi cum
trebuie. Legăturile mele cu prinţul de Talleyrand, de
pildă, mi-au fost de nepreţuit folos… Sileşte-te a
câştiga şi stimula afecţiunea celor care te înconjoară.
Fără afecţiunea ducelui de Queensberry, fără sprijinul
lui, mă îndoiesc că aş fi putut ieşi învingător din lupta
cu viaţa… E o mare îndemânare să te retragi la timp.
Călătorul înţelept nu caută adăpost pentru noapte
după scăpătatul soarelui, căci riscă să se rătăcească
în beznă… Când simţi că te părăsesc puterile,
încredinţează altuia hăţurile, ca să nu ajungi jucăria
atelajului…
Ultima povaţă îl făcu pe Gerald să reflecteze: „De ce
nu te retragi şi dumneata? Am auzit pe unii
colaboratori ai dumitale spunând că nu mai eşti la
înălţimea vremurilor pe care le trăim. Te foloseşti de
tipare învechite, de sisteme anacronice, care ieri au
părut îndrăzneţe azi sunt copilăreşti…”

— 1616 —
 Richard simţi instinctiv că nu era urmărit cu
atenţie. Constatarea aceasta îl întrista Nici copiii nu-i
mai acordau respect. Sfaturile sale îl oboseau pe
Gerald. Constata aceasta din privirile lui absente, din
expresia de ironie care-i plutea pe chip.
Da, da! Ajunsese să plictisească lumea. Deşi nu
avea decât şaizeci şi cinci de ani.
„Cu toate acestea, mă simt încă tânăr”, reflectă el.
Surâse trist: „Tânăr? Mai sunt oare tânăr? Sau încerc
să mă înşel pe mine însumi? Mintea mi-e încă
limpede. Dar nu e destul. Corpul acesta blestemat
refuză să mă mai servească. Abia am scăpat de
paralizia care m-a legat atâta vreme de pat. Un nou
atac mă va răpune. Doctorii m-au prevenit fără
ocoluri. Şi eu, în loc să-i ascult, am luat iarăşi hăţurile
în mână. N-am făcut-o de bună voie. Dacă Francis-
Andrew n-ar fi căzut victima acelei creaturi, alta ar fi
fost azi viaţa mea şi a lui. Poate că merg cu paşi repezi
spre moarte. Cine ştie?”
Uitase să mai vorbească. Se aşternuse o tăcere pe
care n-o tulbura nici Gerald.
Richard reveni brusc la realitate. Avu aceeaşi
senzaţie neplăcută pe care o încearcă un neînotător,
aruncat fără veste într-un bazin cu apă rece. Un
ciocănit în uşă, îl făcu să strige iritat:
— Intră!
Majordomul apăru cu un ziar împăturit, purtat ca
nişte moaşte pe o impunătoare tavă de argint.
— Mr. Lafont, vă trimite acest jurnal, odată cu
salutările sale, Sir.
Richard se uită nedumerit la gazetă, apoi la

— 1617 —
majordom. Înnebunise Lafont? De jurnale îi ardea lui?
Deodată avu o tresărire. Lafont nu i-l trimisese pe
degeaba. Îl luă de pe tavă şi îl despături. Pe prima
pagină văzu un titlu etalat cu litere groase:

„LOVITURĂ DE TEATRU ÎN AFACEREA

NORTHLAND, SE PARE CĂ A FOST DESCOPERIT
ADEVĂRATUL ASASIN AL ACTRIŢEI FRANCES
PARKER.”

Richard simţi că inima începe să-i bată cu putere.

Avid, citi mai departe:

„UN CĂRUŢAŞ DIN BLACK BOY ALLEY, PE NUME

BUCK MOONEY, S-A PREZENTAT IERI DE
DIMINEAŢĂ LA BIROUL POLIŢIEI DIN BOW STREET,
UNDE A FĂCUT UN DENUNŢ SENZAŢIONAL. CU O
SEARĂ ÎNAINTE, AFLÂNDU-SE CU TREI PRIETENI ÎN
TAVERNA RED LION, DIN CHICK LANE WEST,
SMITHFIELD, A AUZIT PE INDIVIDUL BEN HICKEY
ZIS STINKER, CARE SE AFLA ÎN STARE DE BEŢIE,
LĂUDÂNDU-SE CĂ A UCIS PE FRANCES PARKER.
JUDECĂTORUL BIRNIE, SESIZAT DE ACEASTĂ
AFACERE, A EMIS UN MANDAT DE ARESTARE
ÎMPOTRIVA LUI BEN HICKEY. LA PERCHEZIŢIA
EFECTUATĂ LA DOMICILIUL ACESTUIA, DIN FIELD
LANE, S-A GĂSIT UN MEDALION CU CHIPUL LUI
FRANCES PARKER ÎNCONJURAT DE DIAMANTE. ÎN
CIUDA DEPOZIŢIILOR CĂRUŢAŞULUI MOONEY Şi A
CELORLALŢI TREI MARTORI CARE AU CONFIRMAT
ÎN TOTUL DENUNŢUL FĂCUT LA POSTUL DE

— 1618 —
POLITIE, NUMITUL BEN HICKEY ÎŞI PROCLAMĂ CU
ÎNDÂRJIRE NEVINOVĂŢIA. SUSPENDAREA
PROCESULUI INTENTAT DUCELUI DE NORTHLAND
ESTE IMINENTĂ. JUDECĂTORUL BIRNIE A
DECLARAT CĂ…”

Richard îşi întrerupse lectura. Jurnalul îi scăpă din

mână. Cu privirile aţintite în gol, reconstituia în
închipuirea lui lupta disperată a lui Ben Hickey
pentru a-şi dovedi inocenţa. Medalionul cu diamante
găsit de poliţie în locuinţa sa, şi care avea să
constituie cea mai importantă probă împotriva lui
Hickey fusese înmânat de el, Richard, lui Jules Lafont.
Totul era deci o înscenare. Spre a salva pe Francis-
Andrew, năpăstuia pe un nevinovat.
Jules Lafont era diabolic. Lucrase magistral. Va
reuşi maşinaţia lui să ducă până la urmă la scoaterea
din cauză a lui Francis-Andrew?… Ce importanţă avea
că un oarecare Ben Hickey, zis Stinker, va ispăşi o
crimă pe care n-o săvârşise?
În aceeaşi seară, avocatul Rowlandson se prezenta
la Montenuovo House. Aducea la cunoştinţă lui
Richard Sunderland, senzaţionala întorsătură
intervenită în afacerea Northland.
Richard îl privi calm.
— Cunoşteam vestea, Mr. Rowlandson, răspunse el,
după ce avocatul îşi descărcă sacul cu ştiri. Am citit-o
în ziar acum două ore. Sunt bucuros că inocenţa
fiului meu va fi stabilită. Eram sigur că adevărul va
ieşi la lumină. Aştept liniştit hotărârea justiţiei…
Liniştea lui Richard era numai aparentă,

— 1619 —
îndrăzneţul eşafodaj al lui Jules Lafont putea fi
oricând dat peste cap. Atunci, scandalul ar fi fost
imens. Comportarea lui Richard Sunderland ar fi tras
după sine năruirea casei sale. Dar aşa ceva nu se
putea întâmpla. Nu trebuia să se întâmple. Richard
era curios să afle amănunte. Se feri însă a pune
întrebări care ar fi dat de bănuit.
— N-ar fi exclus ca până la ora aceasta, Ben Hickey
să fi făcut mărturisiri complete, zise el.
— Nici să nu vă gândiţi, Sir, că îşi va recunoaşte
vina. Individul acesta e de o încăpăţânare de catâr. În
pofida evidenţei, susţine că e nevinovat. Din fericire,
declaraţiile lui Mooney şi ale prietenilor săi sunt
categorice. În seara cu pricina, Hickey a povestit
amănunţit felul în care a săvârşit crima.
— La beţie omul face multe prostii, zise Richard
sentenţios.
— Beţia aceasta a fost providenţială pentru
limpezirea situaţiei fiului dumneavoastră. Potrivit
depoziţiilor lui Mooney şi a celorlalţi martori, care au
repetat aproape cuvânt cu cuvânt imprudentele
declaraţii ale lui Hickey, acesta urmărea de mai multă
vreme să pună mâna pe bijuteriile victimei. Printr-o
femeie de serviciu a acesteia, rămasă încă
necunoscută, a aflat că victima îşi ţinea bijuteriile
într-o casetă ascunsă după un tablou din dormitor. În
noaptea crimei, s-a strecurat în locuinţa fostei actriţe,
prin spargerea geamului unei ferestre de la subsol.
Neobservat de nimeni, a reuşit să pătrundă în
dormitor. Se pregătea să scoată caseta din dosul
tabloului, când zgomotul unor paşi care se apropiau

— 1620 —
pe coridor l-a făcut să se ascundă după o draperie
grea. Era şi timpul. Frances Parker şi ducele de
Northland, care se înapoiau de la un spectacol, au
intrat în dormitor. Din ascunzătoarea sa, Hickey a
asistat la cearta acestora şi la leşinul actriţei. În vreme
ce ducele a plecat după doctor, borfaşul a ieşit de
după draperie şi profitând de starea de inconştienţă a
stăpânei casei, a încercat să umble iarăşi la casetă. În
momentul acela s-a întâmplat tragedia. Miss Parker
trezită din leşin, a început să ţipe. Speriat, Hickey a
ucis-o, împlântându-i în piept un ac de pălărie, găsit
la îndemână pe masa de toaletă. Pentru că nu mai era
timp să opereze caseta, a luat câteva bijuterii pe care
victima şi le scosese, îndată după intrarea ei în
dormitor. Printre acestea se afla şi faimosul medalion,
singurul pe care Hickey nu a îndrăznit să-l
înstrăineze, căci l-ar fi incriminat cu uşurinţă. Acestea
sunt împrejurările în care a fost asasinată Frances
Parker. După cum vedeţi, şi beţia e uneori de folos,
zise Rowlandson zâmbind.
— Adevărul nu-şi alege mijloacele, spre a ieşi la
lumină, rosti Richard.
— Aveţi dreptate. Adevărul triumfă în pofida
obstacolelor…

Gerald ascultase convorbirea fără să scoată un

cuvânt. Evenimentele acestea erau atât de uluitoare,
încât rămăsese fără glas.

Vorbele grave, pline de încredere ale tatălui său, îl

scoaseră din transă.

— 1621 —
 — Gerald, poţi să fii mândru de fratele tău. Francis-
Andrew nu e un criminal. Richard îşi trecu mâna
peste frunte. Acum lăsaţi-mă singur. Sunt obosit. Ne
vedem mâine, Rowlandson, spuse el strângându-i
mâna. Ai făcut treabă bună. Dumitale ţi se datoreşte
în mare măsură acest succes.
— N-am fost decât unealta providenţei, Sir, zise
avocatul strângându-i cu profesională emoţie mâna.
— Ne vedem mâine. Te rog să urmăreşti cu atenţie
procesul acestui… Ben Hickey.
După plecarea avocatului, Richard se întoarse spre
fiul său.
— Pe mâine, Gerald. Pe mâine…
Gerald ieşi la rândul său, năuc încă după această
uluitoare răsturnare a situaţiei. Richard nu rămase
multă vreme singur. Majordomul îl anunţă pe Jules
Lafont.
— Să intre, porunci stăpânul. Îl aştept.
Lafont intră tăcut. Era îmbrăcat în negru. Cămaşa
şi dantelele de la gât şi de la manşete erau de o
albeaţă strălucitoare. Calm, drept ca o lumânare,
evoca figura unui executor implacabil, din epoca de
glorie a inchiziţiei spaniole. Lafont rămase în picioare
lângă biroul lui Richard, care stătea cu capul plecat.
Tăcerea se prelungi câteva clipe. O tăcere grea, ca o
lespede. Se auzea doar tic-tacul unui orologiu.
Richard ridică încet fruntea. Privirile lui se
încrucişară cu ale lui Lafont, care nu clipi.
— Crezi că vei reuşi? întrebă Richard sugrumat de
emoţie. Spune, Lafont, crezi că vei reuşi?
— Trebuie să reuşesc, Sir. Oamenii mei sunt siguri.

— 1622 —
Ben Hickey nu are nici o şansă să scape viu din
afacerea aceasta.
Richard zăbovi să răspundă.
— E îngrozitor, Lafont!
— În cariera mea am văzut lucruri şi mai
îngrozitoare.
— Îţi dai seama? Săvârşim cu bună ştiinţă un
asasinat juridic.
Şeful serviciului de informaţii ridică fatalist din
umeri.
— Nu avem altă alternativă. Scopul scuză
mijloacele.
— Este totuşi un asasinat…
— Războiul, Sir, nu este tot un asasinat? Şi încă un
asasinat în masă! Da, da! Un asasinat în masă. Şi câţi
îndrăznesc să cârtească împotriva lui? Dacă n-ar fi
războiul, unde am ajunge? Pe Ben Hickey îl plâng. Dar
ce pot să-i fac? Îşi ispăşeşte acum, toate găinăriile din
trecut.
— Şi le ispăşeşte cu vârf şi îndesat.
— Război fără morţi, nu se poate, Sir. Ben Hickey a
avut nenorocul să-mi iasă în cale, tocmai când aveam
nevoie de un ţap ispăşitor. Credeţi că nenorocitul
acesta este singurul om care plăteşte oalele sparte?
— E adevărat, Lafont, dar…
— Nu mai putem da înapoi, Sir. Dacă aveţi totuşi
mustrări grave de conştiinţă, pot face ca martorii să
dispară. În lipsa acestora, procesul lui Hickey va fi
clasat, iar fiul dumneavoastră îşi va primi pedeapsa.
Richard se uită alarmat la omul acest cinic, care-i
făcuse un serviciu nepreţuit.

— 1623 —
 — Nici vorbă că instruirea cazului Hickey trebuie
să-şi urmeze cursul. Se impune ca Francis-Andrew să
scape…
— Sunt de aceeaşi părere, Sir.
Richard aruncă prin cameră o privire rătăcită.
— Mă tem, Lafont, să nu intervină ceva, care să ne
dejoace planurile.
— Nu va interveni. Martorii acuzării sunt oamenii
mei de încredere. Mooney e un vechi agent pe care l-
am folosit în misiuni grele. Cărăuşia este un pretext.
Ceilalţi trei martori sunt de asemenea, elemente pe
care mă bizui, l-am verificat spărgând cu ei greve,
punându-i să execute misiuni primejdioase…
inavuabile…
— Dacă vorbesc? întrebă Richard cu îngrijorare.
— Nu vor vorbi, Sir. După executarea lui Hickey vor
avea tot interesul să tacă. Un martor care înşală cu
bună ştiinţă justiţia şi trimite un nevinovat la ştreang,
nu se poate aştepta la un tratament bun din partea
societăţii. Afară de aceasta, voi lua şi alte măsuri de
prevedere. Pe Mooney şi pe camarazii săi îi voi trimite
în misiuni îndepărtate… şi primejdioase… Poate că nu
se vor mai înapoia. Jungla braziliană a venit de hac
multor îndrăzneţi. Cred că m-aţi înţeles, nu?
— Te-am înţeles. Eşti abil. Foarte abil. Totuşi, mă
tem…
— Să nu vă temeţi. Garantez succesul. Pentru mine,
afacerea aceasta este lichidată. Am limpezit situaţii
mai tulburi. Da, da, Dormiţi fără grijă. Jules Lafont
veghează. Ben Hickey va atârna curând în ştreang, iar
ducele de Northland îşi va relua, cu toate onorurile,

— 1624 —
locul în Camera Lorzilor.
Richard nu răspunse. Plecă iarăşi fruntea. Cu
braţele rezemate de birou, părea să cugete adânc.
— Mai aveţi nevoie de mine, Sir? întrebă Lafont.
— Pentru moment nu. Vreau numai să-ţi
mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine şi
pentru fiul meu.
— Mi-am făcut numai datoria. Sunt plătit pentru
aceasta, spuse Lafont cu brutalitate.
— Ceea ce ai primit până acum din partea casei
Sunderland, este nimic faţă de ceea ce vei primi pe
viitor.
Lafont se înclină.
— Vă mulţumesc, Sir.
Ieşi apoi tot atât de tăcut, precum intrase.

Procesul lui Ben Hickey pasiona opinia publică.

Mulţi din cei care până mai ieri cereau ca Francis-
Andrew să fie condamnat, pretindeau acum
pedepsirea exemplară a lui Ben Hickey. Energia şi
accesele de disperare cu care se apăra acest ins ce-şi
proclama nevinovăţia, impresionară pe mulţi oameni.
Dar probele acuzării erau atât de zdrobitoare, încât
soarta procesului nu mai constituia un semn de
întrebare. În afara celor patru martori care susţineau
cu tărie că îl auziseră pe Hickey lăudându-se la „Red
Lion Tavern” că o ucisese pe Frances Parker, şi de
medalionul găsit la percheziţie în domiciliul acestuia,
apăru la bara martorilor un cămătar din cartierul
Westminster, care afirmă că Hickey îi vânduse câteva
bijuterii de preţ, la câteva săptămâni după crimă. Un

— 1625 —
marinar, ieşit ca din pământ, declară sub prestare de
jurământ că în noaptea asasinatului îl văzuse pe
Hickey umblând în apropierea locuinţei victimei.
Richard Sunderland urmărea cu îngrijorare
şedinţele tribunalului. Îl rodea o curiozitate morbidă
să-l vadă pe Hickey. Pe omul care avea să moară,
pentru a spăla prin jertfa sa onoarea lui Francis-
Andrew.
Apariţia lui în sala de şedinţe, fu întâmpinată cu un
murmur de simpatie. Asistenţa ţinea să-şi manifeste
în acest chip interesul pentru tatăl unui inocent,
căruia i se făcuse în sfârşit dreptate.
Elementul de atracţie al dezbaterilor din acea zi, era
confruntarea dintre Buck Mooney, martorul de
căpetenie al acuzării, şi inculpatul Hickey.
Apariţia lui Hickey în boxă, stârni murmure.
Preşedintele agită clopoţelul, cerând să se facă linişte
în sală. Inculpatul era pământiu. Avea o privire stranie
de animal încolţit.
Confruntarea dintre Hickey şi căruţaşul Mooney fu
dramatică. În ciuda declaraţiilor categorice ale
martorului, Hickey stăruia să afirme că e nevinovat,
că n-a vorbit la „Red Lion Tavern” despre Frances
Parker, şi că în posesia lui nu s-a aflat niciodată
medalionul cu pricina. Mooney era un uriaş cu faţa
roşie, ca o lună în asfinţit. Avea un pumn mare, greu
şi păros, pe care-l ridica şi-l cobora după fiecare frază.
— Te-ai lăudat că ai ucis-o pe France Parker. Ai
descris amănunţit chipul în care ai înţepat-o în inimă
cu acul de pălărie.
— Nu-i adevărat! strigă Hickey. Nu-i adevărat! I se

— 1626 —
umflaseră vinele de la tâmple şi îi ieşiseră ochii din
orbite. Nu e adevărat.
— Ba e adevărat! stăruia Mooney dârz. Ne-ai arătat
şi un breloc de aur, spunând că e una din bijuteriile
actriţei pe care ai omorât-o.
— Nu-i adevărat! urlă Hickey, încleştându-şi mâinile
de balustrada boxei. Brelocul nu era al ei.
— Dar al cui era? întrebă prompt judecătorul.
Hickey ezită o clipă.
— L-am furat. L-am furat de la un călugăr, în staţia
de diligenţe de la „King’s Crown”. O singură dată l-am
purtat asupra mea.
— Şi ce-ai făcut cu el?
— Nu ştiu. Mi-a dispărut de acasă. Mi l-a furat
cineva.
— Şi ţi-a lăsat în loc medalionul cu diamante, râse
ironic procurorul.
— Da! Aşa s-a întâmplat. Medalionul ăsta despre
care spuneţi că a fost găsit la percheziţie, nu l-am
furat eu. Nici nu ştiu de el. Vă jur că nu ştiu. Vă jur!
Vă jur! Vă jur!…
Richard se uita la judecătorul grav şi solemn, care
prezida şedinţa, la procurorul sarcastic şi ascuţit la
faţă, la juriul alcătuit din oameni simpli, plini de
însemnătatea rolului pe care-l jucau, la acuzatul care
se zbătea în boxă, făcând să răsune lanţurile de la
picioare, la publicul care urmărea cu avidă curiozitate
mersul dezbaterilor, la Jules Lafont, care stătea
nemişcat în fundul sălii, dirijând din umbră procesul.
Ben Hickey era iremediabil pierdut. Avea duşmani
prea puternici. În lupta lui disperată pentru libertate,

— 1627 —
avea senzaţia că se află în fundul unui puţ. Oriunde
îşi îndrepta privirile, întâlnea aceiaşi pereţi reci, umezi
şi inospitalieri. Pentru el, toate ieşirile erau închise…

Şaptezeci şi două de zile după memorabilele

dezbateri la care asistase Richard Sunderland,
condamnatul Ben Hickey urcă treptele eşafodului.
Regele refuzase să-i acorde graţiere. Oficial,
societatea pedepsise suprimarea actriţei Frances
Parker… În ziua execuţiei, Richard cercetă itinerariul
pe care-l stabilise împreună cu căpitanul Anderson
pentru „Empress of China”. La acea dată, nava trebuia
să se afle la Calcuta. În lunile următoare avea să
navigheze în apele arhipelagului malaez, Malaca,
Sumatra, Borneo, Celebes, Molucele, Amboina…
Trimise după „Empress of China” cea mai iute
corabie din flota sa comercială. Era nerăbdător să
anunţe lui Francis-Andrew fericita dezlegare a
procesului. Se abţinuse să-şi cheme fiul în Anglia,
înainte de execuţia lui Hickey. Se temuse să nu
intervină în ultimul moment o răsturnare de situaţie,
care să compromită definitiv cauza lui Francis-
Andrew.
Acum, după ce Hickey fusese lichidat, ducele de
Northland putea reveni cu fruntea sus, în patrie.
Richard era nerăbdător să-l revadă. Şi se plimbe
împreună pe stradă, să privească lumea în ochi şi să
sfărâme cu dispreţul lor pe duşmanii care doriseră
pieirea lui Francis-Andrew şi ruina casei Sunderland.
După socotelile lui Richard „Empress of China”
trebuia să se înapoieze în Anglia după aproximativ trei

— 1628 —
luni. Însemna că prin februarie îşi va îmbrăţişa fiul.
Perspectiva acestei bucurii era întunecată de umbra
lui Ben Hickey, care de dincolo de mormânt îl
urmărea, turburându-i nopţile. Spre a-şi înfrânge
insomnia, izvor de gânduri negre, muncea cât patru.
Colaboratorii săi erau uimiţi de activitatea lui
neobosită. Secretarii nu mai pridideau cu lucrul. Până
noaptea târziu, Richard le dicta scrisori de afaceri. În
aşteptarea lui Francis-Andrew, răscumpără castelul
Guyhirne, pe care acesta îl vânduse pe când se aflase
la mare ananghie, şi achită toate datoriile şi ipotecile
ce grevau domeniile casei Northland. Francis-Andrew
avea să găsească terenul neted. După înapoierea sa în
Anglia, va duce o viaţă nouă, demnă, spre cinstirea
rangului său şi spre bucuria autorului zilelor lui…
Zilele treceau cu exasperantă încetineală pentru
Richard, care ar fi dorit ca timpul să zboare.
Decembrie… Ianuarie… Februarie…
Richard dăduse ordin să i se comunice de îndată
sosirea în port a navei „Empress of China”. Voia să
iasă primul în întâmpinarea lui Francis-Andrew. A
fiului rătăcitor care se înapoia în sânul familiei. Avea
gânduri mari pentru Francis-Andrew. Îi va reda
conducerea casei Sunderland din Anglia şi îi va
asigura un important rol în consiliul executiv pentru
Europa.
Într-o dimineaţă ceţoasă de iarnă, pe când Richard
prezida un consiliu de administraţie al băncii, sosi un
mesager.
— „Empress of China” a intrat în port, Sir.
Richard se ridică transfigurat de la masă.

— 1629 —
 — Gentlemen, sunt nevoit să întrerup şedinţa.
Trebuie să ies în întâmpinarea fiului meu, Mantaua,
Hargraves, se adresă el unuia dintre secretari. Mr.
Temple, zise el întorcându-se spre Anthony, mi-ar face
plăcere să mă însoţeşti.
Îşi îmbrăcă la repezeală mantaua, îşi puse pălăria,
apoi luă bastonul şi mănuşile din mâna lui Hargraves.
Între timp, se îmbrăcase şi Anthony Temple.
— Mai repede, Anthony, îl zori Richard, ieşind pe
uşă.
Străbătu aproape în fugă coridoarele lungi, coborî în
hol, apoi se îndreptă spre ieşire, urmat îndeaproape de
Temple şi de Hargraves. În vreme ce cobora treptele,
spre trăsura care îl aştepta la scară, apăru după colţul
străzii un cupeu în trapul întins al cailor. Cupeul
trase în faţa băncii. Portiera se deschise şi căpitanul
Anderson coborî pe trotuar. Richard se opri nedumerit
în mijlocul scării. De ce îl preceda Anderson pe
Francis-Andrew? Ce însemna figura aceea lungă, de
cobe? Anderson urcă scările în grabă, oprindu-se în
faţa marelui patron. Figura lui era gravă, aspră,
gânditoare. Se descoperi, într-un salut scurt.
— Bine ai venit, Anderson. Unde e fiul meu? Te
urmează? A plecat direct la Northland House?
Căpitanul Anderson plecă fruntea.
— Vorbeşte odată, omule! porunci Richard. E bolnav
Francis-Andrew?
Comandantul lui „Empress of China” rosti stăpânit:
— Ducele de Northland nu mai este. Acum trei luni,
la Calcuta, l-a răpus ciuma… Fatalitatea, Sir.
Richard îşi duse mâna la gură.

— 1630 —
 — Nu se poate, Anderson!
Deodată, simţi că se rupe un resort lăuntric. Scânci:
— Nu se poate, Anderson! Nu e adevărat! Spune-mi
că nu e adevărat! Nu-i aşa, Temple, că nu-i adevărat?
bolborosi el, întorcându-se spre Anthony Temple, care
se uita buimăcit când la Anderson, când la patron.
Richard îşi scoase pălăria, lăsând-o să-i cadă din
mână. Încercă să-şi desfacă cravata. Simţea că se
înăbuşe. O transpiraţie rece îi îmbrobonase fruntea.
— Nu e adevărat, Anderson! Spune-mi că nu e
adevărat!
Aruncă o privire înspăimântată în jur. O greutate
mare, ca un pietroi, i se lăsă în creştet. Scara începu
să i se legene sub picioare. În jur se aşternu deodată
întunericul, ca şi când s-ar fi stins soarele.
— Nu se poate, Ander…
Horcăi, întinse braţele, căutând un sprijin inexistent
şi se prăbuşi pe scări, rostogolindu-se până la
picioarele căpitanului.
Anderson şi Temple îl luară pe braţe şi îl duseră
înapoi, în hol.
— Un doctor! porunci Anthony Temple. Imediat, un
doctor!
Îl întinseră pe o bancă. Îi scoaseră mantaua. Ochii
lui larg deschişi, puternic coloraţi, ca ai unei figurine
egiptene, fixau în neştire tavanul. Obrazul îi era
cenuşiu. Gura încremenise într-un râs grotesc, de
clovn. Medicul, care sosi peste câteva minute,
îngenunche lângă trupul răsturnat pe bancă. Îi luă
pulsul. După câteva momente se ridică în picioare,
lăsând mâna lui Richard să cadă inertă.

— 1631 —
 — Totul s-a sfârşit. Mr. Sunderland e mort. Un atac
de congestie cerebrală. Dumnezeu să-l ierte! zise
doctorul, punându-şi mănuşile.
Mulţimea care se îmbulzea în jurul marelui patron,
se trase impresionată înapoi.
— Eşti sigur, doctore, că nu mai e nimic de făcut?
întrebă emoţionat Anthony Temple.
Doctorul îşi încheia nasturii de la mănuşi.
— Patronului dumitale nu-i mai poate folosi ajutorul
medicului. A trecut în eternitate. Misiunea mea s-a
încheiat. Pentru certificatul de deces, ştiţi unde să mă
găsiţi. Bună ziua.
Îşi puse pălăria înaltă, apoi ieşi calm, ca un bonz.
Un orologiu bătu douăsprezece lovituri grave…

În sala de şedinţe a Băncii Manhattan din New York,

erau convocaţi în şedinţă extraordinară conducătorii
tuturor întreprinderilor controlate de casa
Sunderland. La şedinţă participau toţi directorii
generali, preşedinţii consiliilor de administraţie şi
principalii lor consilieri.
Henry Sunderland şi fraţii săi, nu îşi făcuseră încă
apariţia.
În aşteptarea acestora, participanţii la conferinţă
fumau, discutau şi mai ales, comentau sfârşitul tragic
al marelui patron, de la moartea căruia se împliniseră
două luni. Privirile erau atrase fără voie de portretul
cernit al lui Richard Sunderland, atârnat deasupra
căminului. Nici acum, după moartea lui, nu scăpau de
ochii săi pătrunzători. Deodată, se făcu linişte. Cele
două canaturi fură larg deschise de secretarii de

— 1632 —
serviciu ai marelui patron.
Ai marelui patron, care azi se numea Henry
Sunderland-Beauclair.
Palid, înveşmântat în negru, fiul cel mare al lui
Richard Sunderland, intră cu solemnitate.
Slăbiciunea-i de ascet, chipu-i prelung, osos, cu orbite
adânci, nasul cârn, bărbia proeminentă şi dinţii albi,
ce se întrevedeau printre buzele subţiri, lipsite de
culoare, îl făceau să semene izbitor cu un schelet în
haine negre.
Henry Sunderland era urmat la distanţă
respectuoasă de fraţii săi. Robert Sunderland-
Montorgueil, Charles Sunderland, şi Gerald
Sunderland-Lusignan. Copiii lui Francis-Andrew
Sunderland, duce de Northland, decedat la Calcuta,
erau reprezentaţi de Anthony Temple. O escortă de
scribi încheia cortegiul. Henry Sunderland se aşeză în
capul mesei. Îi lipsea prestanţa tatălui său. Urâţenia
lui îngrozitoare îi împrumuta o fascinaţie stranie.
Erau prezenţi la această şedinţă şi Amaury de
Beaumont-Challais, directorul Băncii Sunderland din
Paris, şi Wilbur Morrison, directorul Băncii Manhattan
din New York, şi William Gordon Drake, şeful grupului
de ziare al casei Sunderland din Statele Unite, şi
comandorul Townley, şeful flotelor comerciale reunite
ale casei Sunderland, şi bătrânul Chastellux,
directorul uzinelor de armament de la Nantes şi
Herbert Hutchinson, care reluase conducerea uzinelor
de armament de la Cardiff. Se mai aflau acolo şi
Algernon Travers, directorul lui United Wheat şi
inginerul William Lamont, noul director al şantierelor

— 1633 —
navale din zona americană, şi Edward Lowdon, şi Will
Hays şi Reed Sinclair şi Hugh Dorsey, directorii
minelor carbonifere din Anglia şi Statele Unite, şi
consilierii juridici John Sanders, şi Stuart
Rowlandson, şi Gilbert Radiguet, şi Jules Lafont şi
mulţi alţii.
Dintre cei care contribuiseră la durarea gloriei casei
Sunderland lipseau de la apel ducele de Queensberry,
William McFee, Joe Phipps, Alexander Hamilton şi
chiar măruntul secretar Norman McKreely. Un loc de
cinste îl ocupă Geoffrey Horncastle, fostul coleg de la
Oxford al lui Richard Sunderland. Bătrân, cochet în
ciuda vârstei, acoperit de dantele şi brelocuri,
ajunsese un fel de simbol al casei Sunderland. Nu era
el ultimul prieten al fondatorului casei Sunderland-
Beauclair? Pe Guy Wragby îl uitase toată lumea. Acest
om care dispreţuia banul şi puterea pe care aurul o
împrumută stăpânilor lui, era socotit nebun, sau cel
puţin dezechilibrat.
Henry Sunderland, se ridică în picioare. În liniştea
profundă care se aşternuse peste sală, nu se auzea
decât bâzâitul unui muscoi aventurat printre braţele
de cristal ale candelabrului de deasupra mesei.
— Gentlemen, înainte de a deschide şedinţa, rosti
Henry Sunderland grav, să păstrăm un minut de
tăcere în memoria lui Richard Sunderland, marchiz de
Beauclair, creatorul casei noastre.
Asistenţa se ridică în picioare împinsă parcă de
acelaşi resort.
Insensibil la acest omagiu adus unui om care crease
una din cele mai formidabile averi pe care le

— 1634 —
cunoscuse vreodată lumea, muscoiul explora braţele
prăfuite ale candelabrului, lumânările stinse, pe care
ceara topită lăsase dâre paralele, mucurile negre, urât
mirositoare…
— Gentlemen, rosti Henry Sunderland, declar
deschisă şedinţa!

SFÂRŞIT

— 1635 —