UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
CATEDRA DREPT PENAL ȘI CRIMINOLOGIE

COMAROVA OLGA

“RESOCIALIZAREA INFRACTORULUI”

554.02 CRIMINOLOGIE

Șef departament:
Grosu Vladimir, doctor în drept , conferențiar universitar

Conducător ştiinţific:
Igor A. Ciobanu

Autorul:
Comarova Olga, grupa 1604

CHIȘINĂU – 2018
 Cuprins:
Introducere .......................................................................................................................................3
I. Analiza psihologică a personalității a ex-deținuților ....................................................................5
1.1 Profilul psihosocial al ex-deținuților .....................................................................................6
1.2 Problemele resocializării .....................................................................................................10
II. Traiectoria unui deținut eliberat condiționat .............................................................................13
2.1 Inspectoratul Național de Probațiune ..................................................................................13
2.1.1 Procesul punerii persoanei la evidență la serviciul de probațiune ................................13
2.1.2 Procesul de asistență și consiliere .................................................................................17
2.1.3 Nouătatea în serviciul de probațiune ............................................................................19
2.2 Restabilirea relației cu familia .............................................................................................20
2.3 Angajarea în cîmpul muncii ................................................................................................27
Concluzii și recomandări ...............................................................................................................35
Bibliografie: ...................................................................................................................................38
 Introducere

Anual în Republica Moldova circa 2000 de persoane sunt liberate din instituţiile
penitenciare. Datorită izolării de lungă durată şi restricţiilor impuse de regimurile de detenţie,
majoritatea dintre deţinuţi, pomeninduse faţă în faţă cu realitatea de după grații, se simt frustraţi.
Problemele care apar odată cu liberarea din mediul penitenciar vin să se amplifice pe fundalul
unor relaţii proaste cu familia, comunitatea, lipsei actelor de identitate şi a unui loc de muncă
care să le permită un trai decent etc. Respingerea societăţii, etichetarea şi marginalizarea de către
comunitate/societate forţează persoanele liberate din locurile de detenţie să revină în cercul
vicios al criminalităţii.
Statisticile atestă că circa 50% dintre persoanele private de libertate din Moldova comit
infracţiuni repetat. O rată atât de înaltă a recidivei infracţionale ne demonstrează elocvent faptul
că pedeapsa penală de privaţiune de libertate nu a dat un rezultat pozitiv – condamnatul nu
a învăţat nimic, nu şi-a schimbat comportamentul şi, astfel, perioada petrecută după grații
nu a fost suficientă pentru a înţelege şi a aprecia eficient valorile vieţii, ci o simplă petrecere a
timpului pe contul statului.
Acest lucru confirmă că utilizarea frecventă a metodelor represive (supravegherea şi
izolarea) în detrimentul celor de resocializare este cauza ajungerii repetate a persoanelor în
penitenciare. Când unele şi aceleaşi persoane repetat săvârşesc infracţiuni şi cu regularitate se
află în locurile de detenţie, societatea/statul suportă mai multe consecinţe negative: repetat sunt
cheltuiţi banii publici pentru întreţinerea condamnaţilor (hrană, deţinere, asistenţă medicală,
salarizarea personalului ş.a.) pe toată durata executării pedepselor; astfel, cheltuielile din bugetul
de stat pentru întreţinerea unui condamnat cresc substanţial cu fiecare următoare condamnare;
societatea suferă repetat de pe urma infracţiunilor (atât victimele, cât şi rudele condamnatului);
condamnaţii nu au posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat în urma infracţiunii (adică
executarea efectivă a titlurilor executorii);condamnaţii, după liberarea din penitenciare, nu sunt
capabili să se integreze pe piaţa muncii, să contribuie la dezvoltarea economică a ţării şi acest
lucru prejudiciază statul sub forma impozitelor neplătite de aceste persoane.
În schimb, statul repetat cheltuieşte banii bugetari pentru întreţinerea condamnaţilor în
instituţiile penitenciare.Prin urmare, putem conchide că acest prejudiciu este incontestabil mai
mare decât cheltuielile necesare pentru implementarea unui sistem viabil de resocializare a
deţinuţilor. Din punct de vedere financiar, pentru stat este mai rezonabil să investească resurse
pentru crearea şi dezvoltarea mecanismului de resocializare, decât să suporte pierderi repetate în
lipsa unui astfel de mecanism.
 Referindune la dimensiunile acestei probleme la nivel sistemic şi public, evidenţiem
următoarele provocări. În topul problemelor existente în acest domeniu, primează, totuşi,
atitudinea discriminatorie a societăţii faţă de ex-deţinuţi, care este determinantă pentru soarta
acestor persoane. Din cauza unor stereotipuri formate sau impuse, a imaginii proaste şi obtuze a
deţinuţilor agresiv promovată de mass-media, o bună parte din societatea noastră, în cel mai bun
caz, va accepta cu greu convieţuirea în acelaşi bloc sau cartier cu un fost puşcăriaş,
nemaivorbind de susţinere sau ajutor.
Analizând obiectiv situaţia, nu putem ignora tendinţele pozitive înregistrate actualmente de
autorităţile publice, printre care enumerăm:
 crearea serviciului de probaţiune cu un aparat central şi 42 de subdiviziuni teritoriale;
elaborarea proiectului Strategiei de dezvoltare a sistemului de probaţiune; modificarea Legii cu
privire la pensiile de asigurări sociale de stat din 1998, prin care a fost reluat procesul de achitare
a pensiilor pentru limita de vârstă şi a celor de invaliditate pentru deţinuţi;
 reintegrarea socială a persoanelor aflate în conflict cu legea prin desfăşurarea activităţilor
de antreprenoriat social, identificarea şi pilotarea căilor de antreprenoriat social; crearea şi
dezvoltarea Centrului de Asistenţă în Dezvoltarea Afacerilor (CCAD) pentru persoanele aflate în
conflict cu legea de către Institutul de Reforme Penale ;demararea procesului de şcolarizare a
minorilor aflaţi în arest preventiv; sporirea acţiunilor de cooperare în domeniul resocializării
deţinuţilor, realizate de instituţiile penitenciare în comun cu ONG-urile de profil, organizaţiile şi
misiunile religioase, inclusiv Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă; deschiderea în cadrul
instituţiilor penitenciare a şcolilor de meserii care pregătesc specialişti în domeniile celor mai
solicitate pe piaţa forţei de muncă;
 instruirea continuă a personalului din penitenciare şi a celui din serviciul de probaţiune
în domeniul drepturilor omului, inclusiv a reintegrării sociale a condamnaţilor;
 modificarea în anul 2008 a Codului electoral al Republicii Moldova, prin care persoanele
aflate în arest preventiv şi cele condamnate pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin grave au
dreptul la vot, ceea ce reprezintă o formă de participare a persoanelor aflate în detenţie la viaţa
publică.
 I. Analiza psihologică a personalității a ex-deținuților

Personalitatea infractorului este o totalitate unitară a calităților și relațiilor negative

importante din punct de vedere social, care, interacționînd cu condițiile și circumstanțele de
exterior, condiționează comiterea unei infracțiuni.

Din punct de vedere juridic actul infracțional este rezultatul comportării negative a ființei
umane responsabile, in raport cu cerințele normelor atît sociale, cît și penale pozitive. Din punct
de vedere psihosocial nu există laturi ale pesonalității care determină în mod automat comiterea
unei infracțiuni. Dar există un sistem de trăsături specifice personalității infractorului, care
pentru a stimula comportamentul infracțional, trebuie să interacționeze una cu alta și să
întîlnească o ambianță socială favorizatoare unui astfel de comportament.

Supravegherea comportării infractorilor in penitenciare și după eliberarea lor demonstrează

că ei preponderent sunt caracterizați prin asemena particularități pșihologice ca:

 Apolitismul și lipsa principiilor ideologice

 Tendințe parazitare
 Nedorință de a munci
 Egoismul
 Atitudine denaturată față de cei din jur
 Imoralitatea
 Perceperea pedepsei penale drept fenomen legat de modul lor de viață
 Eschivarea inșistentă de la respectarea legilor și a regulilor de conviețuire
 Capacitatea de a se adapta la condițiile de regim din penetinciare etc.

Practica ne demonstrează că cunoașterea și aprecierea justă și multilaterală a trăsăturilor

psohologice ale personalității deținuților, precum și a ex-deținuților, prezintă importanța atît la
etapa detenției, cît și la cea a postdetenției, deoarece ar constitui un instrument util pentru
acțiunile de prevenire a comportamentului antisocial, precum și ar contribui la determinarea
strategiilor de resocializare și adaptare postpenitenciară.

Resocializarea - este un proces educativ, reeducativ și de tratament, aplicat persoanelor

condamnate penal, prin care se urmărește readaptarea infractorilor la sistemul de norme și valori
general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora și prevenirii recidivei .
 Adaptarea postpenitenciară reprezintă acomodarea la condițiile de viață în libertate,
asimilarea rolurilor sociale pozitive și acceptarea valorilor unanim accepate în societate. Prin
acest proces urmează a fi realizată integrarea fostului criminal în societate , fapt exteriorizat prin
acceptarea de către acesta a regulilor conviețuirii sociale și respectarea strictă a acestora.

Cunoașterea cît mai exactă a profilului personalității deținuțurilor/ex-deținuțurilor permite

organizarea unui program individualizat de reeducare, recuperare și reinserție socială.
Cunoașterea acestui profil este profitabilă specialiștilor în lucrul asistențial cu această categorie
de benefeciari. Stabilirea portretului psihologic al ex-deținutului se bazeză pe o profundă
cunoașterea și ințelegerea a psihologiei comportamentului uman.

1.1 Profilul psihosocial al ex-deținuților

Studiîndu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a

reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsească majoritatea celor care
încalcă în mod frecvent legea:

 INSTABILITATEA EMOTIV – ACŢIONALĂ

Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi
practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-
acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o
extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură
esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde
traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.

Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se
caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficientă dezvoltare a autocontrolului
afectiv, slabă dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc.

Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa
de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.

 INADAPTAREA SOCIALĂ
Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptaţii, cei
greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a
realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător.
 Analizele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii
dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici) unde nu există condiţii, pricepere
sau preocupare necesară educării copiilor.

Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă

atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.

Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la

înrădăcinare a unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate,
conducând la devianţă şi apoi la infracţiune. Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un
simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacţie atipică.

 SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ
Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu mult
mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. Pe
infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând la
canalizarea intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de
consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.

 DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI
Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează în
taină, observă, plănuieşte şi execută totul feritde ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în
special. Reprezentând o dominant puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a doua
lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot
timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele
ale “specialităţii” infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene,
făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi
formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al
vieţii.

 IMATURITATEA INTELECTUALĂ
Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele
acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o
mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe
prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă.
 Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă
(Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între cost-beneficii în
proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în
condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.

 IMATURITATEA AFECTIVĂ
Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din
urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la
reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii.

Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru
obţinerea unor avantaje imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine
consecventă faţă de problemele reale şi importante, este lipșit de o poziţie critică şi autocritică
autentică, este nerealist, instabil emoţional.

Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la

manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

 FRUSTRAREA
Este o stare emoţională reșimţită de infractor atunci când este privat de unele drepturi,
recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii acestor
drepturi se interpun obstacole.

Frustrarea este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de

tenșiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de comandă a
acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.

Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la

frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au
tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agreșiv şi
violent cu urmări antisociale grave.

 COMPLEXUL DE INFERIORITATE
Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate
personală. Complexul de inferioritate apare în urma unor deficienţe, infirmităţi reale sau
imaginare fiind accentuat şi de dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi.
 Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul
infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial. J.Pinatel (1971) arată că la
majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu al personalităţii ale cărui elemente componente
sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

 EGOCENTRISMUL
Reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi; el şi numai el se află în
centrul tuturor lucrurilor şi șituaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine
invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo
de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi
succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate
șituaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi
succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.

 LABILITATEA
Este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi ca atare
o accentuată deschidere spre influenţe. Individul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel
că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare
afectivă, infractorul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi
dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale.

 INDIFERENŢA AFECTIVĂ
Este strâns legată de egocentrism şi mai poartă numele de insensibilitate morală. Ea se
caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înţelegecdurerile şi nevoile celorlalţi, prin
satisfacţia resimţită faţă de durerile altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi
dezorganizare emoţională.

Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una

dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan
funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum și stilul educaţional adoptat în cadrul
acestei microstructuri.

De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce

explică atât calmul cât și sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă
extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă și egocentrism constă în faptul că
infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.
 1.2 Problemele resocializării

Fiind liberat din detenţie, fostul condamnat se pomeneşte intr-o situaţie deosebit de dificilă,
determinată de condiţiile de viaţă nespecifice celei din penitenciar. O detenţie îndelungată îl
dezvaţă inevitabil pe condamnat să lupte cu greutăţile care apar sub influenţa diferitor
împrejurări în viaţa de zi cu zi. Consecinţele negative ale unei detenţii îndelungate devin vădite
in special, după ispășirea pedepsei. Ele influenţează considerabil asupra resocializării celor
liberaţi, și asupra posibilităţii încadrării lor rapide și depline într-o viaţă normală la libertate.

Adaptarea socială se consideră reușită atunci, când au fost refăcute toate relaţiile sociale
utile ale infractorului și nu prezintă deviaţii. Persoana se adaptează normal, dacă rupe toate
relaţiile cu lumea criminală.Autorul rus Trubnikov V.M. evidenţiază următoarele particularităţi
caracteristice adaptării sociale a persoanelor liberate din detenţie:

- are loc după liberarea de pedepse privative de libertate;

- reprezintă un proces social-psihologic care începe din momentul liberării condamnaţilor de
pedeapsă și durează până când comportamentul persoanei anterior condamnate corespunde
cerinţelor societăţii (a unor grupuri sociale aparte);
- sarcina reintegrării sociale și adaptării postpenitenciare a persoanelor liberate de pedeapsă
constă in familiarizarea acestora cu modul de viaţă în mediul social nou, modificat sau precedat,
ce presupune acceptarea benevolă a cerinţelor normative ale acestui mediu, a normelor juridico-
penale și a regulilor de convieţuire;
- adaptarea socială depinde, de asemenea, de capacităţile și deprinderile adaptaţionale inerente
individului care au fost cultivate în condiţiile executării pedepsei;
- reusita adaptării sociale depinde, în mare măsură, de coraportul dintre sistemul orientărilor
individuale ale persoanelor liberate și cerinţele înaintate de mediu (colectivul de muncă,
anturajul apropiat, familia);
- adaptarea socială a persoanelor liberate din detenţie poate fi asigurată doar de orientarea socială
pozitivă dintre micromediu și personalitatea fostului condamnat, compatibilitatea aşteptărilor
sociale ale mediului cu poziţiile morale și sistemul de valori al personalităţii

.Analiza esenţei și conţinutului procesului de adaptare socială al persoanelor liberate din

detenţie, precum și analiza legităţilor sale social-psihologice demonstrează că acest proces, este
însoţit de multiple probleme. Fostul condamnat este nevoit să înfrunte anumite obstacole atât
interne, subiective, cât și externe, care nu depind de el. Acestea pot fi divizate convenţional în
două categorii.

Prima categorie cuprinde probleme ce ţin de soluţionarea necesităţilor vitale privind

hrana, îmbrăcămintea, locul de trai și de muncă, adică crearea condiţiilor externe de viaţă ale
subiectului. A doua categorie ţine de înscrierea persoanei liberate în noul micromediu – familia,
colectivul de muncă, anturajul apropiat. În prima categorie, de regulă, predomină situaţiile,
determinate de împrejurări obiective ce nu depind de voinţa persoanei liberate (lipsa locuinţei,
probleme de angajare la serviciu, probleme de sănătate). în cea de-a doua, rolul determinant îl
joacă calităţile personale ale fostului condamnat și comportamentul său, adică factorii subiectivi.
Toate aceste probleme sunt soluţionate de către foştii condamnaţi în mod diferit, reiesind din
condiţiile existente și posibilităţile personale. Iar acestea depind de vârstă, sex, studii, profesie și
alţi parametri social-demografici ai personalităţii.

Probabilitatea cea mai mare ca persoana eliberată să săvârşească iarăși o infracţiune există
în primii trei ani, iar cele mai multe infracţiuni sunt comise în primul an de la eliberare,
constituind 52, 4%. După aceasta intensitatea recidivei scade . Anume în această perioadă este
necesară o activitate intensă în vederea monitorizării procesului de adaptare socială a celor
liberaţi, a comportamentului lor uzual, în locurile sociale, după sfera de comunicare. în cazul in
care deţinutul liberat din penitenciar nu se angajează în serviciu sau lasă serviciul ales, nu are un
loc stabil de trai sau îl schimbă sistematic. încalcă ordinea publica - toate acestea indică asupra
faptului că procesul de adaptare decurge nesatisfăcător și există motive reale pentru recidivă.

Adaptarea socială a persoanelor liberate din detenţie și Axarea rezultatelor corijării depind
de un complex de factori obiectivi și subiectivi, cum ar fi:

1) Influenţa pe care a avut-o executarea pedepsei și aplicarea faţă de el a măsurilor

educative;

2) Gradul de pregătire juridico-morală și psihologică pentru a trăi în condiţii sociale noi;

3) Eficacitatea organelor de stat, a colectivelor de muncă și a organizaţiilor obşteşti cu care

vor contribui la organizarea condiţiilor de muncă și de trai precum și la efectuarea controlului
asupra comportamentului și activităţii fostului condamnat.

Principala problemă cu care se confruntă persoanele eliberate din locurile de detenţie este
cea legată de hrană, loc de trai și de lucru. Pe ajutorul cui poate conta deţinutul? Regulile
europene prevăd că fiecare deţinut trebuie să beneficieze de condiţii legale ce i-ar da posibilitate
la reîntoarcerea lor în societate, să reînceapă o viaţă nouă în familie, să-si găsească un loc de
lucru. Deţinuţii condamnaţi la privaţiune de libertate pe termen lung urmează să fie pregătiţi
treptat pentru revenirea la libertate, în acest sens se pot organiza programe separate în aceeasi
instituţie sau instituţii alăturate, sau deţinutul poate li eliberat condiţionat mai devreme sub
controlul unui asistent social.

Integrarea profesionala constă dintr-o multitudine de componente (căutarea unui loc de

muncă, alegerea profesiei, adaptarea la condiţiile de muncă, gradul de satisfacţie de munca sa ca
factor de statornicire la locul de muncă etc.) . Similar cu alte forme (reintegrare normativă,
culturală, comunicativă etc.). reintegrarea profesională constituie un fapt cu rezonanţe și
amplitudini sociale. Dat fiind că raportarea individului la universul social se face in special pe
dimensiunea profesiei, exercitarea acesteia îi conferă lui nu numai identitate și legitimitate în
sistemul social, dar și îl circumscrie în spaţiul relaţiilor sociale, delimitate de statuturile aferente
fiecărei profesiuni.

O altă problemă acută a resocializării persoanelor liberate din detenţie este lipsa la mulţi
dintre ei a locuinţei. Sistemul de stat de asigurare cu locuinţe a celor nevoiași din cauza unei
finanţări extrem de insuficiente se află intr-o stare de criză profundă. Majoritatea cetăţenilor care
nu încalcă legile sunt nevoiţi să-si soluţioneze această problemă de sine stătător (procurând sau
construind locuinţe). Persoanele liberate din detenţie, din motive lesne de înţeles, nu-si pot
soluţiona problema locativă pe această cale. in afară de aceasta, pentru majoritatea dintre ei,
problema locativă este în legătură reciprocă cu problemele de angajare în câmpul mucii.

Dacă într-un oraş se mai poate de găsit un serviciu oarecare, atunci de obţinut pe cale
legală o locuinţă (excluzând procurarea ei) practic este imposibil, in mediul rural situaţia este
inversă: cu locul de trai sunt mai puţine probleme însă şansa de a găsi un loc de muncă este egală
cu zero. Persoanele care nu au avut până la condamnare un loc permanent de trai pot soluţiona
problema dată angajându-se la o întreprindere care oferă pentru angajaţii săi un cămin, sau prin
închirierea unui spaţiu locativ în sectorul privat.
 II. Traiectoria unui deținut eliberat condiționat

Liberarea condiţionată este considerată în doctrină ca - instituţie complementară regimului

de executare a pedepsei închisorii, care constă în punerea în libertate a condamnatului din locul
de deţinere, mai înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiţia ca, până la împlinirea
duratei să nu mai săvârşească alte infracţiuni.

Codul penal reglementează liberarea condiţionată în art.91, care prevede: „Persoanelor care
execută pedeapsa cu închisoare, care au reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru
care sînt condamnate, care au participat la executarea şi care nu au refuzat executarea, în
conformitate cu prevederile art.253 din Codul de executare, a muncilor remunerate sau
neremunerate de îngrijire sau amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a
condiţiilor de trai şi medico-sanitare de detenţie li se poate aplica liberarea condiţionată de
pedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată va considera posibilă corectarea
condamnatului fără executarea deplină a pedepsei. Totodată, persoana poate fi liberată, în
întregime sau parţial, şi de pedeapsa complementară

2.1 Inspectoratul Național de Probațiune

2.1.1 Procesul punerii persoanei la evidență la serviciul de probațiune

Temei pentru desfăşurarea activităţilor de probaţiune în cazul liberării codiționate

constituie: încheierea instanţei de judecată cu dispoziţia de executare prin care o persoană a fost
liberată condiţionat de pedeapsă înainte de termen, art. 91 CP RM. Documentele, ce servesc
temei de a lua la evidenţă condamnatul şi de a iniţia activitatea de probaţiune trebuie să conţină
ştampila în original, să fie semnate de persoanele responsabile şi să nu conţină corectări şi
neclarităţi

Termenul de probă stabilit în baza hotărîrii instanţei de judecată cu privire la liberarea

condiţionată înainte de termen, se calculează din momentul rămînerii definitive a hotărîrii
judecătoreşti. Evidenţa condamnaţilor se efectuează conform registrelor de evidenţă: Registrul
nr.2 – se înregistrează condamnaţii liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen .Organul
de probaţiune, în termen de 5 zile, informează în scris despre luarea în evidenţă a condamnatului:
Instanţa de judecată; Instituţia penitenciară, în cazul liberării condiţionate înainte de termen.

În cel mult 10 zile lucrătoare de la data parvenirii hotărîrii, consilierul organizează prima
întrevedere cu condamnatul. Consilierul expediază citaţie pentru a se prezenta la Biroul de
probaţiune în vederea realizării primei întrevederi. Dacă persoana supusă probaţiunii nu se
prezintă în termenul indicat consilierul va întreprinde măsuri iniţiale de căutare (solicitări, vizite
la domiciliu, întrevederi cu rude, vecini, apeluri telefonice, contactarea altor surse care ar putea
oferi informaţii despre locul aflării condamnatului). În caz că acestea nu s-au soldat cu succes,
după expirarea a 15 zile, va expedia în instanţa de judecată demersul cu privire dispunerea dării
în căutare, însoţit de dovezi care atestă situaţia de fapt constatată.Pînă la realizarea primei
întrevederi, consilierul de probaţiune verifică dacă s-a întocmit sau nu un referat de evaluare
psiho-socială pînă la condamnare, iar în cazul în care se constată că un astfel de referat s-a
întocmit, acesta se va lua în consideraţie la întocmirea planului de probaţiune. În caz dacă se
constată că referatul de evaluare a fost întocmit de către un alt Birou de probaţiune, se solicită de
îndată transmiterea unei copii a referatului.

La prima întrevedere, consilierul de probaţiune:

a) va asigura, în cazul minorului, prezenţa reprezentantului legal;

b) va aduce la cunoştinţă condamnatului motivul citării, astfel are loc prezentarea

proprie, menţionîndu-se în acest sens numele şi prenumele, funcţia pe care o deţine consilierul de
probaţiune responsabil de caz;

c) va aduce la cunoştinţa condamnatului obligaţiile impuse de instanţa de judecată

precum şi a consecinţelor nerespectării acestora, drepturile şi obligaţiile lui, totodată şi
activităţile de probaţiune care pot fi efectuate de consilier;

d) va explica condamnatului necesitatea respectării regulilor de conduită în societate

şi neadmiterea încălcării ordinii publice precum şi necomiterii unor noi infracţiuni.

e) va explica despre necesitatea înştiinţării în scris a consilierului de probaţiune, în

cazul schimbării domiciliului;

f) va pune la dispoziţia condamnatului datele de contact;

g) va consemna aspectele aduse la cunoştinţă într-un raport al primei întrevederi,

cum ar fi: explicarea motivului citării, informarea despre scopul probaţiunii și a rolului
consilierului de probaţiune etc.

Întrevederile pot fi desfăşurate în Biroul de probaţiune, la domiciliu, la locul de studii, de

muncă etc. Periodicitatea întrevederilor se stabileşte la discreţia consilierului de probaţiune luînd
în calcul problemele sociale şi riscul de recidivă pe care îl prezintă persoana condamnată.
Consilierul de probaţiune manifestă o atitudine individuală faţă de fiecare subiect al probaţiunii,
fiind luată în consideraţie personalitatea, comportamentul social, relaţiile în colectiv şi familie
etc. La întrevederi pot fi invitate şi rudele condamnatului sau alte persoane care pot influenţa
pozitiv asupra comportamentului acestuia. După fiecare întrevedere se întocmeşte un raport,
semnat de consilierul de probațiune şi persoana condamnată, care se anexează la dosarul
personal.

La începutul perioadei de probaţiune, după realizarea primei întrevederi, în cel mult 10

zile lucrătoare se va:

I.analiza situaţia personală şi socială a persoanei supuse probaţiunii prin:

1) evaluarea iniţială;

2) evaluarea realizată prin colectarea de informaţii de la condamnat/ beneficiar:

a) istorie personală – nume/prenume, vârstă, starea sănătăţii, eşecuri semnificative,

pierderi (părinţi, bunici), dificultăţi de învăţare, impulsivitate, valori, etc.

b) familie - relaţii din familie, tip de disciplinare, ataşament, izolare socială, etc.

c) condiţii de locuit, venituri, vecinătate, etc.

d) dependenţă - alcool, drog, jocuri de noroc.

e) şcoala - succes sau eşec, abandon.

f) prieteni - modele de comportament.

g) stil de viaţă - îşi asumă riscuri, contact cu persoane deviante, petrecerea timpului
liber.

h) locul de muncă - stabilitatea la locul de muncă, satisfacţie, calificări profesionale,

etc.

3) evaluarea realizată prin colectarea de informaţii de la alte surse:

a) părinţi – modele de educaţie, ataşament, interes/dezinteres;

b) persoana sau instituţia în supravegherea căreia se află condamnatul – instituţii de

învăţămînt tip internat, centre de plasament;
 c) cadre didactice şi documente şcolare – contactarea administraţiei instituţiei de
învăţămînt, analiza jurnalului (reuşită, frecvenţă, purtare etc.);

d) loc de muncă – atitudinea condamnatului faţă de serviciu, relaţiile dintre subiectul

de probaţiune şi colegii de serviciu;

e) medici, psihologi, asistenţi sociali şi alţi specialişti – contactarea specialiştilor în

evidenţa cărora se afla clientul;

f) vecini, grup de prieteni şi alte surse relevante la caz – atitudinea comunităţii faţă
de condamnat.

II. stabili diagnoza socială, faza în care se sistematizează şi se analizează informaţiile

obţinute în urma investigaţiei sociale în care consilierul de probaţiune îşi formează o concluzie
despre modul de abordare a cazului şi stabilirea priorităţilor atît sub aspect al problemelor cît şi
al necesităţilor.

III. clarifica necesitatea actuală şi de viitor pentru asistenţă şi consiliere.

Categoriile pentru condamnaţi:

1) Categoria I - include acei condamnaţi care constituie un real pericol pentru public
sau pentru securitatea instituţiilor statului, risc sporit de recidivă, motivaţie redusă pentru
schimbare (lipsa unui loc de muncă, lipsa spaţiului locativ, datorii, pagubă materială, etc.)

Întrevederi necesare: una sau două lunar.

2) Categoria II - include condamnaţii cu risc mediu, angajaţi ne/oficial, fără

antecedente penale. Întrevederi necesare: una lunar.

3) Categoria III include:

a) condamnaţi antrenaţi în cîmpul muncii;

b) condamnaţi neviolenţi, motivaţie sporită pentru schimbare;

c) condamnaţi în care se poate avea încredere.

Întrevederi necesare: una în două luni, după caz.

După finisarea procesului de evaluare psihosocială, dar numai tîrziu de 30 zile lucrătore de
la prima întrevedere, se elaborează planul de probaţiune prin care se determină activităţile de
probaţiune ce urmează a fi întreprinse faţă de condamnat, care sunt necesare în procesul de
supraveghere.
Activităţile de probaţiune se determină în funcţie de necesităţi, gradul de risc identificat, precum
şi de numărul sau natura măsurilor şi/sau obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată,
necesităţile sau problemele identificate ale condamnaţilor şi durata termenului de probă.

Activităţile de control vor fi exercitate doar în limitele în care ele sunt necesare pentru o
strictă executare a obligaţiunilor aplicate şi bazate pe principiul intervenţiei minime. Ele vor fi
proporţionate în funcţie de această obligaţiune şi limitate la scopurile care îi sunt atribuite (regula
74 al Recomandării R(92)16 a Comitetului de Miniştri către Statele Membre referitoare la
Regulile Europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate).

Pe durata termenului de suspendare condiţionată a executării pedepsei, liberării

condiţionate de pedeapsă înainte de termen și amînarii executării pedepsei condamnatul trebuie
să îndeplinească următoarele obligaţiuni:

a) să se prezinte la citaţiile consilierului de probatiune;

b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu sau loc de trai;

c) să comunice schimbarea locului de muncă.

2.1.2 Procesul de asistență și consiliere

Asistenţa şi consilierea se efectuează de către consilierul de probaţiune la solicitarea

subiectului în toate fazele probaţiunii consemnîndu-se acţiunile în planul de probaţiune, sau după
caz, în planul de intervenţie.

În faza de probaţiune postpenitenciară cînd se solicită asistenţă psihosocială de către

persoanele care au ispăşit pedeapsa în totalitate, consilierul de probaţiune încheie cu beneficiarul
un contract a cărei condiţii şi formă sunt stabilite prin ordinul ministrului justiţiei nr. 560 din
31.12.2008. Asistenţa şi consilierea se bazează pe procesul de evaluare psihosocială şi anume pe
investigaţiile realizate pentru stabilirea diagnozei sociale din care pot să derive următoarele:

a) măsurarea efectelor produse de punerea în aplicare a planului de intervenţie;

b) două situaţii: fie continuarea intervenţiei pe baza unui plan renegociat şi mai bine
adaptat situaţiei, fie renunţarea definitivă la intervenţie, în virtutea reuşitei sau a eşecului total.
 c) determinarea dacă planul de intervenţie stabilit a fost eficient, dacă problema
beneficiarului a fost ameliorată sau soluţionată;

d) obiectivele propuse au fost atinse sau că dimpotrivă acţiunea de asistenţă a eşuat, fără
şanse de reuşită în viitor.

De cîte ori este necesar, se solicită autorităţilor competente desemnarea unor specialişti în
vederea intervenţiei pentru soluţionarea anumitor probleme. Aceşti specialişti pot fi psihologi,
asistenţi sociali, cadre didactice, medici sau oricare alţi specialişti a căror suport este considerat
drept necesar. La elaborarea planurilor este important ca măsurile să fie concrete şi cu termeni
fixaţi. Periodic sunt apreciate progresele realizate şi se aduc la cunoştinţa beneficiarului şi
familiei acestuia.

Consilierul de probaţiune include în planul de intervenţie un şir de acţiuni în vederea

întăririi reţelei sociale în jurul beneficiarului şi a familiei sale, cum ar fi:

a) stabilirea legăturilor cu familia şi mediul social al beneficiarului: serviciul,

vecinii, prietenii, profesioniştii din serviciile sociale;

b) determinarea poziţiei beneficiarului în reţeaua socială: activă, pasivă, neutră;

c) identificarea lipsurilor din reţeaua de sprijin şi nevoile de sprijin;

d) identificarea resurselor prin care familia îşi poate atinge obiectivele;

e) sensibilizarea membrilor reţelei asupra situaţiei beneficiarului;

f) mobilizarea reţelei în jurul beneficiarului prin găsirea unei persoane de încredere.

Organele de probaţiune, în materie de asistenţă şi consiliere, desfăşoară următoarea

activitate:

a) dezvoltă capacitatea beneficiarului de a se integra în societate;

b) asigură legătura dintre beneficiar şi organizaţii, care sunt implicate în probleme legate
de integrarea în societate a lui;

c) acordă posibilitatea beneficiarului să se folosească de ofertele propuse.

Acordarea de asistenţă se organizează de către organul de probaţiune pe al cărui teritoriu

este domiciliul beneficiarului. Asistenţa şi consilierea postpenitenciară poate fi acordată de către
organele de probaţiune şi alte organizaţii şi instituţii din reţeaua socială, în dependenţă de nevoile
beneficiarului (Centre de reabilitare socială, de plasament temporar, instituţii medicale, programe
de corecţie a comportamentului, etc.).

Activitatea în cauză se manifestă prin menţinerea şi potenţarea relaţiei personale;

exercitarea rolului de mediator între persoana eliberată din detenţie şi autorităţile din comunitate;
susţinere pentru obţinerea unei calificări/recalificări profesionale; corecţia comportamentului
social prin aplicarea programelor speciale şi generale, altă asistenţă.

Asistenţa socială acordată poate fi de următoarele tipuri:

a) Plasarea în cîmpul muncii;

b) Asigurarea cu spaţiu locativ temporar;

c) Asistenţă medicală;

d) Restabilirea relaţiilor cu rudele;

e) Perfectarea actelor de identitate;

f) Instruirea profesională;

g) Acordarea asistenţei psihologice, sociale, juridice;

h) Ajutor social şi material;

i) Altă asistenţă solicitată.

Persoanele invalide de gradul I sau II (cu dizabilitate severă sau accentuată), precum şi cele
în etate cu ajutorul consilierului de probaţiune pot fi plasate temporar în aziluri pentru invalizi
sau bătrîni.

2.1.3 Nouătatea în serviciul de probațiune

De la începutul anului 2018, în cazul a aproape 60 de persoane s-a decis aplicarea brățării
electronice de monitorizare, ca formă de supraveghere de la distanță. Brățara se aplică
persoanelor plasate în arest la domiciliu, celor eliberate condiționat de pedeapsa penală,
persoanelor condamnate cu suspendarea parțială a executării pedepsei sau pentru care a fost
amânată executarea pedepsei.

În cadrul unor discuții publice, organizate la Ministerul Justiției, s-a menționat că aplicarea
brățării se efectuează la dispunerea instanței de judecată și, opțional, la solicitarea procurorilor.
Potrivit autorităților, sunt mai multe raționamentele aplicării acestei forme de supraveghere în
locul detenției, printre care și costuri reduse suportate de stat. Este vorba despre opt lei per zi,
comparativ cu 242 lei – în penitenciar. Un avantaj îl constituie și certitudinea că persoana
monitorizată este localizată, iar în caz de necesitate poate fi adusă forțat. Printre avantaje se mai
numără reducerea populației din penitenciare. Persoanele sub supraveghere își pot continua
studiile, își pot păstra locul de muncă și rămân în familie.

Numărul persoanelor monitorizate electronic la 16.10.2018:

Total - 27.

Din ei cu arest la domiciliu - 1.

2.2 Restabilirea relației cu familia

După liberare persoana trebuie să stabileasca relații cu familia, rudele, prieteni. Ei pot să
ofere ajutor la prima etapa ( adăpost, hrană, protecție, înțelegere etc.) să îndrume, să povestească
despre schimbările ce s-au produs la libertate in lipsa sa. Potrivit lui Ion Golubțov, șeful Direcției
monitorizarea activităților de probațiune din cadrul Inspectoratului Național de Probațiune,
înainte ca persoana să fie eliberată, angajații instituției atrag atenția dacă aceasta are probleme cu
familia sau rudele și încearcă să contribuie la restabilirea relațiilor. De cele mai multe ori,
cauzele comportamentului deviant le gasim in disfunctionalitate din cadrul sistemului familial, in
relatiile si interactiunile deficitare dintre membrii acestuia.

Familia îndeplineşte funcţii fundamentale în raporturile cu individul şi cu societatea. în

orice societate, familia reprezintă factorul primordial socializării şi integrării sociale a
indivizilor, cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute trebuinţele membrilor săi.

Vorbim despre familie socială, din punct de vedere sociologic, şi despre familie legală, din
punct de vedere juridic. Considerăm că, din punctul de vedere al integrării şi reintegrării sociale,
al prevenirii recidivei, mai importantă este familia socială pentru că, în cadrul acesteia este mult
mai probabil să fie prezent acel mediu favorabil pentru cultivarea valorilor morale, culturale şi
sociale. în cazul familiei legale, legea impune drepturi şi obligaţii juridice membrilor ei, pe când
în cadrul familiei sociale acestea sunt întâlnite mai puţin sau nu sunt întâlnite deloc.
 Familia îndeplineşte, pentru individ şi pentru societate, o serie de funcţii semnificative.
Astfel, putem menţiona:

1. Funcţii biologice şi de reprezentare-constand în satisfacerea cerinţelor şi

necesităţilor sexuale ale partenerilor cuplului conjugal şi asigurarea necesităţilor igenico-sanitare
de dezvoltare normală a tuturor membrilor familiei;

2. Funcţii pedagogico-eduaitive-vizânâ asigurarea educaţiei individului în cadrul

familiei, socializarea în vederea integrării în societate;

3. Funcţii de solidaritate familială - incluzând ajutorul bazat pe sentimentul de

dragoste şi de respect între membrii familiei, mai ales, în momentele grele pe care le întâmpină
orice famili;

4. Funcţii economice-realizate prin acumularea unor venituri pentru întreg grupul

familia;

Integrarea socială a unui individ, care a stat izolat de societate o perioadă de timp, se
realizează mai greu, dar cu ajutorul familiei, consider că are un grad de reuşită mai mare decât a
unui individ care doreşte să se integreze în societate, dar este lipsit de ajutorul familiei. în
sociologia şi criminologia americană problema integrării sociale este tratată ca o parte a teniei
ordinii sociale.

Resocializarea ca proces de reorientare, stă la baza reintegrării în viaţa socială a indivizilor

care au promovat comportamente criminale. Resocializarea este un mijloc de control social
aplicat în instituţii specializate şi urmăreşte reorientarea şi remodelarea personalităţii individului
deviant, reeducarea lui în consens cu normele de conduită acceptate de societate.

În procesul de resocializare un rol important revine mediului familial care, prin mijloace
specifice, poate asigura individului noi raporturi sociale, noi modele de comportament, ruperea
cu faptele delincvente anterior săvârşite şi reorientarea spre scopuri dorite şi permise de
societate.

Pentru a arăta rolul familiei în integrarea socială a indivizilor, care au săvârşit infracţiuni,
noi am apelat la două studii de caz, pe care le voi prezenta în cele ce urmează:1

1
Gorici A.N., Familia-factor de reuşită a integrării sociale postpenale (studiu de caz).– în: Integrarea socială
postpenală a infractorilor între realitate şi perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la universitatea „Spiru
Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 42
 Cazul nr. l

I. Date personale;

1. Numele şi prenumele: MC.

2. Vârsta: 34 ani.

3. Infracţiunea: viol.

4. Condamnarea: 3 ani din care a executat 2 ani.

II. Situaţia familiala:

1. Tata: decedat.

2. Mama: 8 clase.

III. Situaţia personală:

1. Căsătorit: soţia - casnică.

2. Copii: 2 băieţi minori.

3. Nivelul şcolar şi de pregătire: 8 clase şi 3 ani profesională.

4. Ocupaţia: zugrav.

IV. Modul de integrare în societate după executarea pedepsei:

Cu ajutorul familiei şi al prietenilor, s-a integrat bine în societate. De la eliberarea sa din

penitenciar au trecut 2 ani, perioadă în care şi-a găsit serviciu.

Pentru a observa care a fost aportul familiei în integrarea sa în societate, subiectul a fost de
acord să răspundă la unele întrebări:

Î.1.: Ce aţi aşteptat să facâ familia pentru a vă integra în societate mai uşor ?

R.1.: In primul rând aşteptam ca familia să mă ierte pentru fapta comisă. în special soţia, să
mă înţeleagă pentru că, în timpul comiterii faptei eram sub influenţa alcoolului şi nu ştiam ce fac.
Mai doream ca familia să mă ajute să depăşesc acest moment şi să mă integrez mai repede în
rândul lor. Mă aşteptam ca cei doi copii să nu mă urască pentru ceea ce am făcut, şi să înveţe^din
greşelile mele.

Î.2.: în ce măsură a răspuns familia aşteptărilor dumneavoastră?

 R.2.: Integrarea în familie a avut Ioc foarte uşor. întreaga familie m-a ajutat şi m-a susţinut.
Toate aşteptările mele mi-au fost realizate.

Î.3.: Familia a mai făcut referire la fapta comisă ?

R.3.: Nu. Atât eu, cât şi familia mea încercăm să uităm ceea ce am făcut. Aceasta face
parte din trecutul meu, iar eu doresc să-mi ajut familia, să am un serviciu bun cu care să-mi
întreţin familia.

Î.4.: Ce mai puteţi să-mi spuneţi despre familia dv.?

R.4.: Vreau să mulţumesc familiei pentru că m-a sprijinit şi m-a ajutat să trec peste
momentele grele. Dacă familia nu m-ar fi ajutat nu ştiu dacă aş fi putut să trec peste greşeala
mea. îi mulţumesc soţiei şi mamei mele pentru că au avut grijă de copii în lipsa mea.

Pentru a observa cum a reacţionat soţia cu privire la fapta comisă i s-au adresat câteva
întrebări:2

Î. 1.: Ce v-a determinat să-l ajutaţi pe soţul dv. după ieşirea din penitenciar ?

R.1.: Am încercat sa-1 iert şi să uit ceea ce a tăcut pentru că este tatăl copiilor mei, iar ei au
nevoie de el. Mi-a spus că era beat când a făcut acea prostie şi mi-a promis că nu va mai face.

Î.2.: Dacă va mai săvârşi alte fapte ilegale îl veţi mai sprijini?

R.2.: Nu cred că voi mai putea să trec încă o dată prin ce am trecut. Şi nu cred că este bine
ca cei doi copii ai mei să fie în preajma lui.

Cazul nr. 2

I. Date personale:

1. Numele şi prenumele: I.M.

2. Vârsta: 39 ani.

3. Infracţiunea: încăierare.

4. Condamnarea: 2 ani din care a executat 1 an şi 5 luni.

2
Gorici A.N., Familia-factor de reuşită a integrării sociale postpenale (studiu de caz).– în: Integrarea socială
postpenală a infractorilor între realitate şi perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la universitatea „Spiru
Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 43
 II. Situaţia familială:

l. Tata: 7clase.

2. Mama: 4 clase.

III. Situaţia personală:

1. Căsătorit: soţia- muncitoare.

2. Copii: 3 copii minori.

3. Nivelul şcolar şi de pregătire: 8 clase.

4. Ocupaţia: muncitor.

IV. Modul de integrare în societate după executarea pedepsei:

Cu ajutorul soţiei a reuşit să-şi găsească un loc de muncă, dar în schimb, părinţii şi copiii
l-au îndepărtai şi nu au o părere bună despre el.3

Subiectul a fost de acord să răspundă la câteva întrebări:

Î. 1.: Ce aţi aşteptat să facă familia pentru a vă integra în societate mai uşor?

R.1.: Aşteptam ca întreaga familie să mă ajute şi să mă primească în rândul lor. Copiii să

mă respecte şi să nu mă considere un infractor. Doream ca părinţii mei să nu mă alunge de acasă
şi să mă ajute ca să-mi găsesc un serviciu.

Î.2.: Ce v-aţi dori ca familia să facă pe viitor?

R.2.: Mi-aş dori ca familia mea să mă ier

te pentru ceea ce am tăcut şi să fim cu toţii împreună. Aş vrea ca copiii mei să mă

considere tot tatăl lor, să mă iubească, să mă înţeleagă şi să nu mă mai judece pentru cele
întâmplate.4

Din analiza răspunsurilor subiecţilor şi cuantificând într-un fel opiniile acestora, reiese
următoarele:

3
Gorici A.N., Familia-factor de reuşită a integrării sociale postpenale (studiu de caz).– în: Integrarea socială
postpenală a infractorilor între realitate şi perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la universitatea „Spiru
Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 44
4
Gorici A.N., Familia-factor de reuşită a integrării sociale postpenale (studiu de caz).– în: Integrarea socială
postpenală a infractorilor între realitate şi perspective. Materialele conferinţei desfăşurate la universitatea „Spiru
Haret”, Bucureşti, 1999, pag. 44
 Subiectul nr. 1:

Aşteptări: - înţelegere şi iertare din partea familiei pentru fapta comisă;

- sprijin moral şi afecţiune;

- acceptare de către familie, ca membru deplin al acesteia.

Familia i-a oferit: - accepiare şi iertare:

- sprijin moral şi material:

- grijă faţă de copiii subiectului.

Concluzii parţiale: - De observat că aşteptările subiectului se îndreptau spre nevoi de

natură moral-afectivă.

- Familia răspunde aşteptărilor moral-afective ale subiectului,

oferind. în plus, suport material.

La subiectul nr. 2

Aşteptări: - înţelegere şi iertare;

- sprijin moral;

- acceptare de către părinţi şi copii;

Familia i-a oferit: - acceptare şi iertare;

- sprijin moral şi material, dar oferite numai de soţie.

Concluzie parţială: - aşteptările subiectului nr. 2 sunt identice cu cele ale subiectului nr.
1;

- aşteptările moral-afective ale subiectului sunt îndeplinite parţial,

doar de către soţie.

Din confruntarea aşteptărilor subiecţilor cu ceea ce au oferit cele două familii reiese că:

1.- La baza integrării familiale, ca premisă a reintegrării sociale, stau în primul rând factori
de natură morală, afectiv-emoţionali.

2.- La primul caz, toate aşteptările i-au fost îndeplinite; de aici, presupunem că reintegrarea
a avut loc şi datorită sprijinului întregii familii.
 3.- La cel de-al doilea caz, aşteptările subiectului s-au îndeplinit doar din partea soţiei.

Plecând de la concluziile mai sus formulate, ne permitem a avansa şi o ipoteză legată de

viitorul parcurs social al subiectului nr.2: dacă răspunsul familiei la nevoile şi aşteptările psiho-
afective şi emoţionale ale fostului condamnat este parţial, atunci probabilitatea recidivei acesteia
este mai mare.
 2.3 Angajarea în cîmpul muncii

Cercetările privind rolul angajării în cîmpul muncii a infractorilor eliberaţi din detenţie îi
preocupă pe sociologii şi juriştii din întreaga lume. În Republica Moldova, dată fiind acuta criză
economică cu care se confruntă ţara şi a lipsei locurilor de muncă, problema inserţiei
profesionale a persoenelor eliberate din detenţie este una deosebit de dificilă. Persoanele
eliberate din detenţie reprezintă o categorie de persoane ce întâlneşte dificultăţi destul de mari în
procesul de integrare în societate inclusiv pe piaţa muncii.

Faptul e confirmat din următoarele informaţii, din numărul total de persoane aflate în
detenţie la 01 aprilie 2018:

3037 sau 48,6% se aflau pentru prima dată;

1536 sau 24,6% - pentru a doua oară;

1672 sau 26,8% - pentru a treia oară și mai mult;

Aşadar, 1/2 din numărul persoanelor condamnate se află pentru a doua oară şi mai mult în
instituţiile penitenciare. Aceasta demonstrează încă o dată în plus că după liberarea din
instituţiile penitenciare persoanele în cauză se adaptează foarte greu la noul mediu.

Lipsa ajutorului din partea instituţiilor abilitate în vederea resocializării persoanelor

liberate din detenţie, imposibilitatea de a se integra pe piaţa muncii, ca rezultat al lipsei unei
meserii sau calificări îi determină pe aceştia să comită alte infracţiuni cu scopul reîntoarcerii lor
în instituţiile penitenciare. Revenirea în instituţiile penitenciare reprezintă o soluţie pentru ei de a
fi asiguraţi cu un adăpost sau cu hrana necesară, chiar dacă sunt privaţi de libertate.

O altă caracteristică cu referire la persoanele aflate în detenţie se referă la statutul social al

acestora. în tabelul nr.1 este prezentată caracteristica după starea socială a persoanelor aflate în
detenţie.

Tabelul nr. 15

Statutul social Persoane aflate în detenție la 01 aprilie 018

Număr La procente

5
http://date.gov.md/ro/system/files/resources/2018-04/fclasificari.pdf
 Muncitori 814 13,03

Funcționari 35 0,56

Funcțtionari publici 340 5,45

Țărani 939 15,04

Militari 37 0,59

Militari cu statut 33 0,52

special

Elevi 269 4,30

Șomeri 3522 56,39

Pensionari 83 1,33

Alte categorii 173 2,78

Potrivit tabelului nr 1, din numărul total al persoanelor aflate în detenţie, aproape 57% îl
constituie şomerii. Pierderea locului de muncă, perioada îndelungată de aflare în şomaj, lipsa
unui venit care le-ar asigura un minimum de existenţă determină persoanele în cauză să comită
anumite infracţiuni fără a sesiza riscul la care se supun.

. Dificultatea plasării în câmpul muncii a persoanelor liberate din detenţie de către

ANOFM este determinată de mai mulţi factori:

 sănătatea precară a persoanelor liberate din detenţie;

 lipsa unei meserii sau a unei calificări;

 reticenţa din partea agenţilor economici privind angajarea persoanelor

 deţinute;

 lipsa abilităţilor de muncă la persoanele în cauză etc.

Aşadar, persoanele liberate din detenţie reprezintă o categorie a persoanelor defavorizate

pe piaţa muncii care au nevoie de un suport moral şi material în ceea ce priveşte posibilităţile de
integrare a acestora pe piaţa muncii. în acest sens se impune o implicare mai mare, atât din partea
autorităţilor publice centrale, prin elaborarea unor politici clare care ar facilita integrarea pe piaţa
muncii a persoanelor în cauză, cât şi a autorităţilor publice locale prin utilizarea unor pârghii şi
instrumente adecvate ce ar permite angajarea în câmpul muncii a persoanelor liberate din
detenţie.6

Analiza datelor statistice ne oferă posibilitatea de a face o apreciere cantitativă, din exterior
al categoriilor persoanelor defavorizate. Dar o importanţă mare are şi studiul calitativ, din
interiorul acestor categorii de persoane, pentru a afla cauzele, împrejurările, motivele, nevoile,
interesele, doleanţele lor. Pentru a cunoaşte mai bine problemele acestora e nevoie de a
comunica cu ei. Din aceste considerente apare necesitatea de a realiza şi un studiu sociologic
profund care este prezentat în continuare.

Integrarea pe piaţa muncii a persoanelor eliberate din detenţie este destul de dificilă, în
primul rând, datorită faptului că persoanele în cauză sunt considerate de către agenţii economici
persoane cu probleme. În al doilea rând, privarea de libertate pentru o perioadă mai îndelungată
de timp conduce la scăderea competenţei profesionale sau, o dată ce cunoştinţele şi abilităţile
profesionale nu sunt aplicate în practică, de nivelul de calificare al persoanelor date şi, ca
urmare, se află într-o situaţie de rioritate faţă de alte persoane. În al treilea rând, majoritatea
persoanelor liberate din detenţie sunt persoane fără studii profesionale.

Angajarea în câmpul muncii reprezintă, la etapa actuală, o problemă destul de dificilă care
se confruntă majoritatea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă. În acest fel, persoanele
care nu au o meserie sau o anumită calificare, precum sunt persoanele liberate din detenţie, se
află într-o dificultate şi mai mare comparativ cu persoanele care au studii ce atestă meseria sau
nivelul de calificare. Probabilitatea de a ocupa anumit post vacant de către persoanele eliberate
din detenţie este cu mult mai mică de celelalte categorii de persoane.

Majoritatea persoanelor liberate din detenţie s-au angajat individual în câmpul muncii sau
prin intermediul prietenilor sau rudelor. Relaţiile de rudenie sau de prietenie ale persoanelor
liberate din detenţie au avut un rol decisiv în angajarea în câmpul muncii. Aceasta i-a şi
determinat pe mulţi angajatori de a angaja astfel de persoane. Pentru persoanele respective sunt
mai puţin cunoscute modalităţile de angajare prin intermediul anunţurilor publicate în mass-
media sau prin intermediul târgurilor locurilor de muncă. Cu toate că persoanele liberate din
detenţie îşi pun mari speranţe în autorităţile publice locale, acestea se implică mai puţin în
angajarea persoanelor date.7

6
Brezeanu Ortansa - Particularităţi ale criminalităţii în perioada de tranziţie, Bucureşti, 1999, loc.cit.
7
Brezeanu Ortansa - coordonator, Particularităţi ale criminalităţii în perioada de tranziţie, Bucureşti, 1999, pag. 53-
54
 Conform legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova, angajarea în câmpul muncii trebuie
să finalizeze cu încheierea contractului individual de muncă între angajat şi angajator. În afară de
clauzele oficiale stipulate în contractul individual de muncă, angajatorii, neoficial, pot înainta
anumite cerinţe suplimentare faţă de angajaţi (în cazul nostru vorba despre ex-deținuți), care
contravin legislaţiei în vigoare şi care nu sunt menţionate în contractul individual de muncă. De
obicei, acestea se referă la: munca prestată peste programul normal de muncă, munca desfăşurată
în zile de odihnă sau sărbătoare, neacordarea concediului corespunzător doleanţelor angajatului
şi neacordarea salariului pe perioada de probă. Ultima etapă a procesului de angajare constă în
integrarea noului angajat la locul de muncă. în cazul dat, managementul superior al organizaţiei
trebuie să întreprindă măsuri concrete ce ar facilita adaptarea noilor angajaţi la locul lor de
muncă.

Este cunoscut faptul că orice loc de muncă asigură, atât persoanei date, cât şi familiei, un
anumit venit necesar pentru întreţinere. Sau neangajarea în câmpul muncii ar putea provoca
persoanele respective la comiterea unor noi infracţiuni soldate cu privaţiunea de libertate. Unele
persoane doresc să se angajeze în câmpul muncii cu scopul de a evita izolarea lor de restul lumii,
considerându-se încă o persoană utilă pentru societate.

În încercarea de a se angaja în câmpul muncii, persoanele liberate din detenţie au

întâmpinat mai multe dificultăţi. în primul rând, concurenţa destul de mare pe piaţa muncii face
ca persoanele în cauză să fie defavorizate în comparaţie cu alte categorii, în al doilea rând, lipsa
unei meserii sau profesiuni, ceea ce se întâmplă la majoritatea persoanelor liberate din detenţie,
le reduce considerabil oportunitatea de angajare în câmpul muncii. în general, problemele cu care
se confruntă foştii deţinuţi în vederea angajării în câmpul muncii, sunt mai multe.

Lipsa unui loc de muncă oficial îi determină pe aceştia să realizeze diferite activităţi,
caracteristice economiei informale sau să desfăşoare activităţi periodice peste hotare. Prin
urmare, aceasta ne demonstrează faptul că persoanele date nu au un venit stabil, însă au venituri
ocazionale insuficiente pentru întreţinerea lor şi a familiei.

O bună parte din cei eliberaţi din detenţie, nici nu au încearcă să se angajeze în câmpul
muncii. Cauzele pentru care persoanele în cauză nu au încercat să se angajeze în câmpul muncii
sunt multiple. în primul rând, lipsa meseriei îi decepţionează pe cei mai mulţi, apreciindu-şi
şanseie de angajare la un nivel foarte mic. în al doilea rând, frica de a fi respins demotivează şi
mai mult persoanele date de a căuta un loc de muncă. în al treilea rând, starea sănătăţii nu le
permite multor persoane de a mai desfăşura o anumită activitate. Sau, o bună parte din cei
liberaţi din detenţie sunt bolnavi de tuberculoză, care nu le permite să desfăşoare activităţi ce
necesită eforturi fizice. Pe de altă parte, angajatorul nu doreşte să accepte astfel de persoane,
deoarece s-ar putea îmbolnăvi şi ceilalţi membri ai colectivului, cheltuielile acesteia fiind cu
mult mai mari.

După liberarea din detenţie persoanele în cauză trebuie să se adreseze agenţiilor teritoriale
pentru ocuparea forţei de muncă în scopul obţinerii ajutorului pentru integrarea mai rapidă în
câmpul muncii. Luând în consideraţie faptul că majoritatea celor liberaţi din detenţie nu au o
calificare ce le-ar permite profesarea unei activităţi, agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de
muncă ar constitui un mijloc pentru găsirea unui loc de muncă vacant. în cazul în care angajarea
acestor persoane este dificilă, acestea pot fi înregistrate ca şomeri. În ajutorul persoanelor
eliberate din detenţie vine Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi subdiviziunile
ei teritoriale.

Începând cu 22 august 2000 Agenţia Naţională acordă o indemnizaţie unică pentru

persoanele eliberate din locurile de detenţie, conform prevederilor Hotărârii Guvernului
Republicii Moldova nr. 1353 din 20.12.2005 cu privire la aprobarea Regulamentului privind
modul de plată a indemnizaţiei unice pentru persoanele eliberate din locurile de detenţie. De
indemnizaţie unică beneficiază persoanele care au fost eliberate şi s-au înregistrat la agenţia
teritorială pentru ocuparea forţei de muncă în termen de 3 luni calendaristice de la data eliberării
din locurile de detenţie. La cererea depusă de persoana respectivă în mod obligatoriu urmează a
fi anexate copia buletinului de identitate şi copia certificatului de eliberare din locurile de
detenţie. Indemnizaţia unică se stabileşte în mărime de 75 la sută din salariul mediu pe economia
naţională pentru anul precedent din mijloacele bugetului de stat, alocate bugetului asigurărilor
sociale de stat pentru achitarea ei.8

Cu toate că, conform datelor statistice, anual sunt eliberaţi circa 1500-2000 deţinuţi,
numărul beneficiarilor de indemnizaţia unică este relativ mic din cauză că:

• există persoane care la eliberare din penitenciar nu dispun de actul de identitate (sau îl
pierd) şi de domiciliu permanent, din care motiv nu se pot adresa la agenţiile teritoriale;

• în Transnistria nu există agenţii pentru ocuparea forţei de muncă, iar autorităţile

transnistrene nu acordă asemenea indemnizaţii;

8
HOTĂRÎRE GUVERNULUI Nr. 1353 din 20.12.2005 pentru aprobarea Regulamentului privind modul de plată a
indemnizaţiei unice pentru persoanele eliberate din locurile de detenţie
 • din cauza barierelor psihologice, un număr mare de persoane eliberate din detenţie nici nu
se adresează la agenţii pentru a solicita indemnizaţia.

Conform unui sondaj realizat de către Institutul de Reforme Penale în Republica Moldova,
în anul 2006 din numărul total al agenţilor economici participanţi la sondaj, doar 10,0% au
menţionat că au persoane angajate care s-au aflat în detenţie, însă numărul lor este foarte mic.
Majoritatea agenţilor economici participanţi la sondaj (68,8%) au menţionat câ au angajate câte o
persoană care s-a aflat în detenţie şi doar 2,7% au angajate mai mult de 7 persoane, foşti deţinuţi.

Motivele pentru care agenţii economici au angajat persoane care s-au aflat în detenţie sunt
diferite. Unii agenţi economici au angajat astfel de persoane din simplul considerent că acestea
nu prezintă un pericol pentru organizaţie, fără a face vreo discriminare faţă de ceilalţi angajaţi.
De asemenea, o bună parte din agenţii economici participanţi la sondaj au angajat astfel de
persoane la rugămintea rudelor şi prietenilor acestora, asigurând câ persoanele date nu prezintă
pericol pentru organizaţie.9

În mare parte, agenţii economici participanţi la sondaj sunt satisfăcuţi de activitatea pe care
o desfăşoară persoanele care s-au aflat în detenţie. 53,0% sunt mulţumiţi de activitatea
desfăşurată de persoanele respective, 43,0% sunt relativ mulţumite şi doar 4,0% sunt foarte
mulţumite de persoanele respective.

Probleme în angajarea în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din detenţie:

 Nu se organizează cursuri de calificare profesională special pentru persoanele liberate din

locurile de detenţie în toate centrele raionale;

 În majoritatea cazurilor locurile de muncă oferite nu sunt acceptate;

 Mecanism ineficient de implicare a persoanelor liberate din locurile de detenţie la lucrări

publice;

 Persoanele liberate din detenţie nu cunosc instituţiile administraţiei publice centrale şi

locale la care ar putea să se adreseze pentru a obţine un sprijin sau au puţină încrederea în
acestea că le-ar putea fi de ajutor;

 Sănătatea precară a persoanelor liberate din detenţie;

9
IRP, Raport: evaluarea necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din detenţie, Chişinău,
2007, pag. 46
  Lipsa unei meserii sau a unei calificări;

 Reticenţa din partea agenţilor economici privind angajarea persoanelor deţinute;

 Lipsa abilităţilor de muncă la persoanele liberate din locurile de detenţie;

 Privarea de libertate pentru o perioadă mai îndelungată de timp conduce la scăderea

competenţei profesionale;

 Autorităţile publice locale se implică puţin în angajarea persoanelor liberate din locurile
de detenţie;

 Persoanele liberate din locurile de detenţie, preponderent, nu au încheiate contracte

individuale de muncă cu angajatorul,

 În afară de clauzele oficiale stipulate în contractul individual de muncă, angajatorii,

neoficial, pot înainta anumite cerinţe suplimentare faţă de angajaţi, care contravin legislaţiei în
vigoare şi care nu sunt menţionate în contractul individual de muncă;

 Probleme de discriminare salarială;

 Restricţionarea în obţinerea unor posturi mai înalte;

 Supravegherea excesivă din partea superiorilor;

 Marginalizarea / izolarea de către colegi;

 Majoritatea persoanelor liberate din locurile de detenţie nu doresc să se angajeze pentru

un salariu mai mic, dar cu o stabilitate mai mare în timp.

Nici la nivelul Ministerului Protecţiei Sociale nu există programe clare, coerente şi

eficiente pentru combaterea şomajului în rândul foştilor infractori.În momentul de faţă, există
mai multe firme particulare care asigura consultanţă gratuită pentru şomeri, dar nici una dintre
acestea nu are în obiectul său de activitate prevăzut special consilierea profesională pentru foştii
infractori. Se constată, aşadar, o lipsă aproape totală a instituţiilor specializate pentru integrarea
socială şi profesională a fostului infractor.
 Concluzii și recomandări

Chiar și pînă ziua de azi, cind noi auzim cuvinte „fostul deținut„ , noi imaginăm o persoană
care este periculoasă pentru viața noastră, care este plină de cruzime si cu care este dorit de a nu
comunica. Însă noi uităm că printre aceste persoane, mai mulți sunt cei care vor să se corecteze și
să înceapă o viață nouă, și care au nevoie de ajutorul nostru, precum și a statului.

Un sondaj realizat de Centrul de Justiţie Comunitară din Chişinău atestă că 26,23 % dintre
respondenţi sunt categoric împotrivă să ofere adăpost, hrană, protecţie sau înţelegere deţinuţilor,
56,56% condiţionează acordarea ajutorului în funcţie de personalitatea ex-condamnatului şi
doar 14,75% sunt de acord să ofere necondiţionat ajutor celor liberaţi din locurile de detenţie.Un
alt aspect reliefat de sondaj ţine de sentimentele manifestate de oamenii de rând vizavi de ex-
deţinuţi. Astfel, 67,2% dintre cei chestionaţi încearcă un sentiment de teamă şi precauţie în
momentul în care aud cuvântul „deţinut”. Cu toate acestea, nu toţi respondenţii sunt atât de duri,
din moment ce există persoane cărora, la auzul acestui cuvânt, li se trezeşte un sentiment de milă
– aceştea constituie 11%. Totodată, indiferenţii alcătuiesc 20% din respondenţi. Includerea
informaţiei de mai sus are o valoare destul de mare din perspectiva faptului că, prezentând datele
despre sentimentele pe care le încearcă membrii societăţii, sunt puse în evidenţă atitudinile
persoanelor faţă de semenii care au fost după gratii.

Resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor

condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori
general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei. Este
un proces îndelungat și necesită împlicarea mai multor instituții. Chiar dacă statul treptat
inbunătățește acest proces, însuși foștii condamnați trebuie să participe activ în acest proces, eu
aș sfătui acestor persoane să urmeze așa reguli ca:

 La întâlnirea cu familia, rudele şi prietenii nu trebuie să reacționezi negativ, deoarece îi

poţi găsi nepregătiţi, aşa că străduieşte-te să dai dovadă de înţelegere
 Caută-ţi un loc de muncă
 Trăieşte cinstit şi ţine cont de legi şi de reguli
 Evită cercul de persoane care ar putea să te abată de pe calea cea bună
 Familia, comunitatea au nevoie de libertatea ta, aşa că păstreaz-o.
 Analizînd toată informația pe care eu am citit-o pentru a face acest studiu, eu am ințeles că
la noi în țară acest mecanism de acordare a ajutorului și resocializarea deținuților trebuie încă
mult timp de perfectat, dar totuși introducerea așa instituției ca probațiunea, a aratat deja un nivel
inalt de confruntarea cu aceasta problema, fiindca aceasta instituția ofera un complex mare de
servicii, care ajută acestor persoane sa se corecteze.

Totuși cei care ies din penitenciar se confrunt cu multe dificultăți, care nu pot fi rezolvate
pe plan de inspectoratelor de probațiune, și în mare parte ei țin de locul de trai, și angajarea în
cîmpul muncii. De aceea eu vreau să propun următoarele forme de acordare a ajutorului ce țin de
locuință :

- crearea unor cămine speciale pentru locuirea de scurtă durată a persoanelor liberate care
nu au locuinţă. Această formă este orientată spre soluţionarea problemelor locative pe un termen
relativ scurt (câteva zile) în decursul cărora persoanele liberate îsi pot găsi un alt loc de trai;

- crearea unor organizaţii specifice, care ar acorda persoanelor liberate un ajutor mai
complex. Acestea sunt centre de reabilitare socială în cadrul cărora foştilor deţinuţi li se oferă
spaţiu locativ temporar, ajutor în angajarea la serviciu, precum și ajutor material, juridic și
medical;

- crearea organizaţiilor obşteşti, a formaţiunilor, fondurilor, a căror sarcină ar ii acordarea

de ajutor în soluţionarea unor probleme vitale. În această ordine de idei, considerăm a fi necesară
coordonarea activităţii instituţiilor de stat și obşteşti menite să acorde ajutor social persoanelor
liberate, să apere drepturile lor constituţionale etc. în prezent. în procesul soluţionării acestor
probleme apar multiple obstacole datorită divizării departamentale, lipsei sau interacţiunii
insuficiente între subdiviziuni, lipsei structurilor organizaţionale, scopul de bază al cărui ar fi în
primul rând, lucrul socialpsiliologic, profilactic, juridic și de reabilitare

Ce țin de angajarea în cîmpul muncii:

- la acordarea de credite cu dobândă avantajoasă pentru întreprinderile mici şi mijlocii care

au cel puţin 5-10% din personal angajat din rândul foştilor infractori.

- Susţinerea financiară a unui astfel de angajat din partea statului, pe o perioadă

determinată de timp de la angajarea sa, ar încuraja agenţii economici să recruteze astfel de
personal.
 - scutirea de plata unei cote din impozitul pe profit sau pe dividende, în cazul angajării
foştilor infractori, ar determina firmele să opereze pentru această alegere.

- O altă propunere priveşte combaterea cauzelor care duc la producerea fenomenelor

infracţionale.

Astfel, datele statistice au evidenţiat faptul că majoritatea infractorilor prezintă carenţe

educaţionale grave; de aceea, se recomandă o politică mai hotărâtă în domeniul învăţământului,
care să asigure o instrucţie mai eficientă şi, implicit, o diminuare a fenomenului infracţional.
Astfel, numărul indivizilor care fac obiectul studiilor şi programelor de reintegrare socială şi
profesională ar scădea considerabil.
 Bibliografie:

1. http://negraru.blogspot.com/2014/05/profilul-personalitatii-infractorului.html

2.https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/16_24_Problemele%20legate%20de%20r
esocializarea%20infractorului%20in%20perioada%20post-privativa%20de%20libertate.pdf

3. IRP, Raport: evaluarea necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor

liberate din detenţie, Chişinău, 2007

4. LEGE Nr. 105 din 14.06.2018 cu privire la promovarea ocupării forţei de muncă și
asigurarea de șomaj

5. Gorici A.N., Familia-factor de reuşită a integrării sociale postpenale (studiu de caz).– în:
Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspective. Materialele conferinţei
desfăşurate la universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, 1999

6. http://date.gov.md/ro/system/files/resources/2018-04/fclasificari.pdf

7. Brezeanu Ortansa - coordonator, Particularităţi ale criminalităţii în perioada de tranziţie,

Bucureşti, 1999

8. HOTĂRÎRE GUVERNULUI Nr. 1353 din 20.12.2005 pentru aprobarea

Regulamentului privind modul de plată a indemnizaţiei unice pentru persoanele eliberate din
locurile de detenţie