Cursul 12

Elementele posesiunii
- Un element subiectiv/psihologic/volitiv = animus (animus possidendi)
- Un element material = corpus

Corpus cuprinde totalitatea actelor materiale prin care se realizeaza stapanirea asupra unui lucru,
de pilda cultivarea unui teren. Corpus nu reprezinta insa o legatura nemijlocita intre om si lucru,
el incluzand in sens larg si posibilitatea de supraveghere si control de la distanta asupra unui
lucru.

Animus reprezinta intentia posesorului de a pastra un lucru pentru sine, intentie in virtutea careia
el se comporta fata de lucru ca un adevarat proprietar. Cel care stapaneste un lucru nu pentru
sine, ci pt altul, cum este de pilda depozitarul, nu este posesor, caci ii lipseste animus possidendi,
el stiind ca trebuie sa restituie proprietarului lucrul dat in depozit la prima cerere a acestuia.

Animus nu este un element pur psihologic, nu este o vointa pe care ar putea-o autoimpune
cineva, o simpla voluntas, ci de pilda, cel care stapaneste un teren si il cultiva, are corpus, dar se
punea problema la romani daca el are si animus possidendi, adica daca el se incadra in
categoriile stabilite de dreptul roman pentru a putea fi socotit posesor, daca se afla in acele
situatii care il indreptateau sa aiba o asemenea calitate, situatii denumite de romani causae
possessionis, si puteau fi socotiti posesori potrivit dr roman:

- Proprietarii
- Arendasii pe termen lung
- Creditorii gagisti ( cei care aveau creanta garantata prin gaj)
- Latifundiarii uzurpatori

In dreptul roman, calitatea de posesor si implicit drepturile decurgand din aceasta , erau acordate
pe criterii de utilitate politica, pt protejarea aristocratiei sclavagiste.

Posesiunea se dobandeste asadar in momentul in care ambele aceste elemente se intrunesc asupra
aceleiasi persoane, si se pierde atunci cand dispare animus sau corpus,sau ambele. Un exemplu
de pierdere a lui animus este de pilda cazul proprietarului care isi vinde casa continuand sa
locuiasca in ea in calitate de chirias.

Posesiunea este de mai multe feluri:

- Possessio ad interdicta – posesie protejata juridic prin interdict

- Possessio ad usucapionem – posesie care poate conduce la dobandirea proprietatii prin
uzucapiune daca sunt indeplinite si celelalte conditii ale uzucapiunii (termenul, buna
credinta, etc.)
 - Possessio iniusta - posesia injusta, care este o posesie careia ii lipseste calitatea de a fi
protejata de interdictele posesorului; afectata de un vitiu -> faptul ca este vitioasa fata de
cel care o exercita ridica protectia posesiei fata de cel in cauza, vitiile posesiei fiind in nr
de 3: violenta, clandestinitatea (intri in stapanirea unui lucru fara stirea proprietarului),
precaritatea (cel care primeste cu imprumut un lucru, urmand sa-l restituie la cererea
imprumutatorului)
- Possessio iuris (quasipossessio) – posesiunea in drept

La origine romanii nu au admis ca drepturile subiective pot fi posedate, idee insa pe care in cele
din urma fata de evolutia unor institutii juridice au acceptat-o. Aceasta evolutie porneste de la
conceptia originara a romanilor despre servitute, servitutii reprezinta sarcini impuse unui lucru in
favoarea proprietarului altui lucru. (de ex: servitutea de trecere are in vedere situatia a doi
proprietari de terenuri alaturate, unul dintre aceste terenuri neavand acces la drumul public;
intrucat se considera ca proprietarul terenului fara acces la drumul public este limitat din aceasta
cauza in exercitiul firesc al atributelor proprietatii sale, romanii au admis pt atare situatie
proprietarul terenului cu acces la drumul public are obligatia de a permite trecerea prin terenul
sau a proprietarului terenului fara acces; aceasta trecere reprezinta un drept de servitute in
favoarea proprietarului terenului fara acces si in mod corelativ reprezinta o obligatie pentru
proprietarul terenului cu acces )

Romanii au confundat dreptul de servitute cu obiectul sau, confuzie manifestata si pe plan

terminologic caci ei nu spuneau ca au un drept de trecere, ci spuneau am un drum. Ori drumul
avea forma materiala, si deci putea fi posedat,astfel ca pe cale de consecinta romanii au admis ca
servitutea poate fi posedata. Mai tarziu romanii au realizat distinctia dintre dreptul de servitute si
obiectul acesteia, moment in care ei au formulat urmatorul rationament: Servitutea poate fi
posedata; servitutea este un drept ,deci dreptul poate fi posedat.

Posesia produce mai multe efecte:

In primul rand, posesorul beneficiaza de protectie juridica prin interdict, trasatura esentiala.

In al doilea rand, se produce in cazul unui proces in revendicare, cand invariabil, posesorul are
calitatea procesuala de parat; in calitate de parat,posesorul nu trebuia sa justifice intr-un fel
stapanirea exercitata,el aparandu-se prin formula possideo quia possideo – posed pt ca posed.
Sarcina probei revenea reclamantului. Faptul ca posesorul este protejat fara a fi obligat sa faca
vreo dovada constituie unul din marile avantaje ale ocrotirii posesiunii, care ocrotind posesiunea
apara implicita si proprietarul -> faciliteaza o oarecare stabilitate starilor de fapt

In al treilea rand, daca sunt indeplinite si alte conditii, posesia poate duce la dobandirea
proprietatii prin uzucapiune.

La romani, posesiunea se proteja prin interdictele posesorii, mijloace de politie administrativa.

Romanii au cunoscut in decursul timpului mai multe tipuri:
 - Interdictele recuperandae possessionis causa – interdictele care vizeaza redobandirea
unei posesiuni pierdute ; in aceasta categorie intra mai multe interdicte:
o Interdictele unde vi - deoarece prin violenta; sunt de doua feluri:
 Unde vi armata – cand violenta exercitata pt intrarea in stapanirea unui
lucru era realizata pe calea armelor
 Unde vi cottidiana – cand intrarea in stapanirea unui lucru se realiza prin
violenta obisnuita
o Interdictul de precario - cazul celui care primea un lucru cu imprumut si nu il
restituia
o Interdictul de clandestina possession - impotriva celui care intra in stapanirea
unui lucru fara stirea proprietarului
- Interdictele retinendae possessionis causa – vizau pastrarea de catre o persoana a
posesiunii unui lucru ; se aplicau fie bunurilor mobile, fie celor imobile
o Interdictul utrubi – care din doi ; se aplica numai bunurilor mobile, si se acorda in
favoarea celui care stapanise mai mult timp lucrul in litigiu, in anul anterior
eliberarii interdictului(ex; Primus stapanise sclavul timp de 10 luni, iar Secundus
stapanise in continuare acelasi sclav timp de 8 luni inaintea eliberarii interdictului,
interdictul se elibera in favoarea lui Secundus, caci el a stapanit mai mult in anul
de dinaintea eliberarii interdictului)
o Interdictul uti possidetis – dupa cum posedati; se aplica numai in materia
bunurilor imobile, acordandu-se in favoarea celui care stapanea lucrul in litigiu la
momentul eliberarii interdictului

Interdictele nu dadeau decat o solutie provizorie litigiilor cu privire la proprietate,caci solutia

definitiva urma a fi data in cadrul unui proces in revendicare cand se stabilea in mod definitiv
cine este adevaratul proprietar.

Lucrurile pot fi stapanite si prin titlul de detentiune, care are de asemenea 2 elemente:

- Animus – difera de animus al posesiunii

- Corpus - identic cu corpus al posesiunii

In cazul detentiunii, detentorul nu stapaneste lucrul pt sine ci il stapaneste pt altul. Iar exemple de
detentori sunt: chiriasul, arendasul, depozitarul.

Proprietatea
Proprietatea = acea putere/facultate de a stapani un lucru prin putere proprie si in interes
propriu.
Dr subiectiv de proprietate este reglementat de normele dr obiectiv, norme care constituie
institutia proprietatii. Aceste norme ale dr obiectiv sunt cele care stabilesc limitele exercitarii dr
sub de proprietate / atributele dr sub de proprietate. Aceste atribute ce dau continutul dreptului
subiectiv de proprietate se pot manifesta intr-un cadru mai larg/mai restrans in raport de
conditiile istorice concrete.

In terminologie juridica romana, atributele dreptului de proprietate erau:

- Usus (ius utendi ) = dr de folosinta

- Fructus (ius fruendi) = dr de a culege fructele lui
- Abusus (ius abutendi) = dr de dispozitie

Roma fiind intemeiata in epoca de destramare a randuirii gentilice, a cunoscut la origine unele
forme primitive de proprietate specifice acelei epoci, aceste forme primitive fiind in nr de 3:

I. Proprietatea colectiva a gintii

Pamantul Romei in epoca prestatala se afla in proprietatea tuturor membrilor gintii cu exceptia a
doua iugare de pamant care se aflau in proprietate familiala.

Exista si marturii ale vechilor autori antici , Varro in De Lingua Latina a vb despre faptul ca
teritoriul Romei a fost impartit intre cele trei triburi fondatoare ale Romei. Aparent contradictoriu
exista si o alta marturie a lui Dionis din Halicarnas care face mentiune despre faptul ca Romulus
ar fi impartit teritoriul Romei in 30 de loturi pe care le-a repartizat pe curii. In realitate cele doua
marturii nu se contrazic ci se completeaza pt ca e posibil ca intr-un trecut mai indepartat Roma sa
fi cunoscut proprietatea colectiva la nivelul tribului, ca dupa aceea sa se fi restrans la nivelul
curiei.

Cert este faptul ca aceasta propr colectiva primitiva a lasat urme in fizionomia institutiei mai
tarziu. De pilda,e relevant in acest sens ex mancipatiunii, care printre alte conditii de forma
presupunea si tinerea lucrului cu mana de catre dobanditor (manu capere), ori aceasta conditie nu
putea fi intrunita decat evident de bunurile mobile, iar intrucat mult timp nu a existat un alt mod
de transmitere a proprietatii => cel putin o vreme imobilele au fost inalienabile pt ca se aflau in
proprietatea colectiva a gintii.

Un alt exemplu este acela al actiunii in revendicare, care la origine a imbracat forma lui
sacramentum in rem, si care presupunea si aceasta o cerinta a prezentei lucrului litigios in fata
magistratului, conditie care iarasi nu putea fi indeplinita decat de bunurile mobile.

Un alt exemplu este fizionomia succesiunii legale, Legea celor XII Table prevazand ca la
mostenire vin mai intai sui heredes (cei ce se mostenesc pe ei insisi, devenind prin moartea
defunctului sui iuris) apoi agnatii, iar daca nu exista niciun mostenitor nici din aceasta categorie,
veneau la mostenire gentilii (in bloc, nu individual)
Proprietatea familiala

Acelasi Varro vorbeste despre faptul ca fiecarei familii Romulus i-ar fi atribuit 2 iugare de
pamant cu titlu de heredium (de suprafata destinata locului de casa si gradinii), potrivit
marturiilor lui Pliniu. Aceasta proprietate avea 3 caractere:

 Caracterul inalienabil - consta in faptul ca heredium nu putea fi instrainat. Aceasta

interdictie a subzistat mult timp, trecat din plan juridic ulterior in plan moral, marturie in
acest sens fiind spusele lui Cicero, care cu 7 sec mai tarziu arata ca cel care isi
instraineaza casa parinteasca e lovit de o infamie morala.

 Caracterul indivizibil - consta in faptul ca la moartea lui pater familias mostenitorii sai
ramaneau intr-o indiviziune fortata asupra lui heredium, adica intr-o coproprietate din
care nu puteau iesi. Mijlocul de iesire din indiviziunea familiala fiind reglementat mult
mai tarziu, prin Legea celor XII Table, care a creat o actiune de iesire din indiviziune
asupra acestui antiquum consortium fiind numita actio familiae herciscundae.

 Caracterul de coproprietate - deriva din imprejurarea ca fii de familie si pater familias

stapaneau terenul in calitate de coproprietari inca din timpul vietii lui pater familias, deci
fiii erau socotiti copropr ai lui pater familias. Motiv pt care s-a si spus ca succesiunea
asupra lui heredium de fapt nu este o veritabila forma de mostenire, ci este mai mult o
continuare (juriscons Paul) a unei coproprietati preexistente.

Acest sui heredes (prima cat de mostenitori legali) = cei ce se mostenesc pe ei insisi, o
proprietate ce o detinusera si inainte de moartea lui pater familias

In dreptul vechi, formele de proprietate au evoluat, astfel proprietatea colectiva s-a transformat in
proprietatea quiritara si proprietatea colectiva a statului.

Proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium) - supusa solemnitatii, ritualelor si formulelor.

Avea 3 caractere:

 Caracterul exclusiv - titulari numai cetateni romani, obiect al acestei propr il puteau
forma numai lucrurile mancipi, nu putea fi revendicata proprietatea quiritara decat prin
sacramentum in rem/rei vindicatio si nu putea fi dobandita decat prin acte speciale de
drept civil ( mancipatiunea/ in iure cessio)

 Caracterul absolut = obiectul proprietatii quiritare putea fi exploatat fara limite,cu

exceptia unei distante care trebuia sa existe intre proprietatile funciare,iar aceasta
exploatare fara limite romanii o considerau a se exercita atat pe orizontala,cat si pe
verticala,fara limite de inaltimi ( pana la cer – usque ad caelum )
 Caracterul perpetuu = impune ca proprietatea sa nu fie conditionata de factorul timp , in
sensul ca nu se putea pune problema exercitarii proprietatii quiritare pana la un anumit
 moment,caci odata proprietar,esti proprietar pt totdeauna, cf principiului “Proprietas ad
tempus constitui non potest” (dif fundamentala intre dr de creanta si dr reale)

Proprietatea colectiva a statului

Cuprindea teritoriile cucerite de la dusmani (ager publicus) si sclavii publici.

Pamanturile din ager publicus au fost date spre folosinta patricienilor, care au transformat cu
timpul aceasta folosinta intr-o veritabila proprietate privata.

In epoca clasica, procesul de transformare a proprietatii continua, si pe langa proprietatea

quiritara apar forme noi de proprietate, precum proprietatea praetoriana.

Proprietatea praetoriana

A aparut datorita faptului ca vechile moduri de transmitere a propr quiritare erau si formaliste si
cronofage. Pe de alta parte, intre timp aparuse traditiunea, care era un mod de transmitere a propr
asupra lucrurilor ne mancipi si care era complet neformalista, limitandu-se la acordul de vointa al
partilor contractante, motiv pt care din ce in ce mai frecvent in practica se obisnuia ca si unele
bunuri manicipi sa fie transmise prin traditiune.

Formal juridic, intrucat traditiunea nu avea vocatia de a stramuta proprietatea asupra lucrurilor
mancipi, aceasta operatiune nu producea efecte translative de proprietate. Astfel ca, daca
tradens(cel care instraina) era de rea-credinta, dupa ce se realiza o vanzare a unui bun mancipi
prin traditiune,el invoca nelegalitatea acestei transmiteri. Pretorul investit cu o asemenea cauza
se vedea in situatia de a da castig de cauza reclamantului, desi accipiens fusese de buna-credinta
si platise pretul. Astfel ca accipiens se trezea si fara lucrul cumparat, si fara banii platiti.

Pretorul a considerat ca o atare practica contravine principiilor echitatii => a savarsit o reforma
prin care cel care dobandeste prin traditiune un lucru mancipi ar fi in baza unei fictiuni un
uzucapant (dob propr prin trecerea timpului). In fapt,t oate conditiile uzucapiunii erau indeplinite
mai putin termenul, termen pe care insa (aici interv fictiunea), pretorul il socotea indeplinit,iar in
baza acestei fictiuni accipiens era considerat uzucapant si deci proprietar.

Daca intervenea un conflict intre tradens(propr quiritar) si accipiens (dobanditor), accipiens ii

putea opune cu succes o exceptie – exceptia lucrului vandut si remis materialmente ( Exceptio rei
venditae et traditae). Se putea insa intampla ca accipiens sa piarda stapanirea lucrului in favoarea
unui tert, altul decat proprietarul, si atunci el avea dreptul ca sa isi urmareasca si redobandeasca
bunul prin utilizarea unei actiuni special create, anume actio publiciana (actiune ficticie)

Aceasta calitate de proprietar pretorian => asupra aceluiasi lucru existau 2 drepturi de
proprietate:

- Dr de propr quiritare ce apartinea lui tradens in continuare (nu se putea transmite prin
traditiune) = gol de continut: nudum ius ex iure quiritium.
 - Dr lui accipiens – dr de proprietate pretoriana, efectiva

Aceasta coexistenta nu era perpetua,avea un caracter temporar ( 1 an sau 2 ) , fictiunea devenind

realitate => proprietarul pretorian isi convertea proprietatea intr-o veritabila proprietate quiritara
( uzucapiunea era o metoda de dobandire a proprietatii quiritare)

Proprietatea provinciala

S-a configurat in legatura cu cuceririle realizate de romani, noile teritorii cucerite fiind incluse de
asemenea in ager publicus, care s-a extins. Desi aflate in proprietate publica, aceste pamanturi
din provincie in fapt erau lasate in folosinta autohtonilor, astfel ca in epoca clasica asistam la
aparitia unei adevarate proprietati provinciale care consta in faptul ca asupra aceluiasi lucru se
exercitau 2 drepturi distincte de proprietate:

1. Dreptul statului roman

2. Dreptul locuitorilor provinciali

Jurisconsultii romani s-au opus sa dea valoare juridica acestei stapaniri realizate de provinciali,pe
care au refuzat sa o considere o proprietate in sens formal, si pe care au incercat sa o incadreze
fie in sfera posesiei, fie in sfera uzufructului.

In realitate insa, stapanirea exercitata de provinciali imbraca caracterele unui adevarat drept real,
caci ei puteau vinde pamantul,puteau sa le greveze cu servituti si puteau sa le transmita prin
testament, exercitand deci toate atributele acestui drept. Desigur ca in raport cu proprietatea
exercitata de stat, proprietatea provinciala apare a avea un caracter subordonat, caracter subliniat
de imprejurarea ca provincialul platea solarium/stipendium/tributum pt folosinta acestui pamant,
recunoscand dreptul superior de proprietate al statului.

Proprietatea peregrina

S-a configurat in contextul dezvoltarii economiei de stat, cand s-au amplificat relatiile romanilor
cu peregrinii care erau detinatorii adesea a unor averi considerabile si al caror spirit economic
trebuia menajat, motiv pt care romanii s-au vazut nevoiti sa recunoasca peregrinilor un drept
distinct de proprietate => propr peregrine, intemeiata pe o fictiune,anume ca ar fi cetatean al
Romei.

In dreptul postclasic continua transformarile in materia proprietatii, cu incepere cu epoca lui

Caracalla, cand in urma edictului sau aproape toti peregrinii au dobandit cetatenia => propr
peregrina si-a pierdut importanta. Dispare si proprietatea provinciala, cu incepere din momentul
in care si solul italic a devenit si el supus platii impozitelor. Mai tarziu, Justinian a procedat la o
unificare a proprietatii quiritare si a celei pretoriene, creand o proprietate unica intitulata
dominium.

Din texte reiese ca romanii cunosteau mai multe moduri de dobandire a proprietatii.
Ocupatiunea

In genere poate fi definita drept luare in stapanire a lucrurilor fara stapan,numite res nullius.
Longevitatea acestui mod de dobandire a propr se justifica si datorita faptului ca romanii
considerau ca cea mai legitima forma de propr e cea dobandita prin violenta,si ca cel mai
important caz de ocupatiune este acela al intrarii in stapanirea bunurilor dusmanilor infranti (res
hostiles). De asemenea, mult timp, romanii au considerat ca strainii nu au niciun drept, si ca deci
si bunurile lor sunt res nullius si pot intra in propr primului venit. Intrau in aceeasi categorie si
unele lucruri aparute ca urmare a unor fenomene naturale, cum ar fi insula, aparuta ca urmare a
unui proces vulcanic, in marea libera si care intra in proprietatea primului ocupant. Tot prin
ocupatiune puteau fi dobandite si animalele salbatice, care deveneau propr celui care le captura,
indiferent de locul unde se petrecea acest lucru. Si tot prin aceasta erau dobandite si bunurile
parasite (res derelictae).