MANUALUL

PAZNICULUI DE VÂNĂTOARE

2012
1
 GENERALITĂŢI
ÎNCEPUTUL ŞI EVOLUŢIA VÂNĂTORII
Pentru a putea practica vânătoarea, omul are nevoie de anumite unelte şi trebuie să aplice anumite
metode de vânătoare, în funcţie de specia de vânat şi de distanţa la care acesta se găseşte. Omul primitiv a
fost nevoit să se limiteze la culegerea de fructe şi, probabil, a resturilor de carne ale vreunui animal sfâşiat de
răpitoare, sau să captureze animale mici ori pui de animale.
Abia mai târziu, omul a început să-şi procure hrana din ce în ce mai mult prin vânătoare. Armele lui din
acea vreme erau total rudimentare: un bolovan sau o prăjină ruptă din pădure, din care îşi făcea un fel de
suliţă. Ca metodă de vânătoare, adopta, probabil, pânda în anumite puncte de trecere a vânatului. Cu astfel de
arme, nu-i era uşor să doboare vânatul, motiv pentru care, desigur omul îşi alegea victimele dintre animalele
cu mişcări mai domoale şi nu dintre cele mai periculoase. Deşi ceea ce îl determina să vâneze era nevoia de a
se hrăni, totuşi, în anumite situaţii, omul vâna şi pentru a se apăra de animale răpitoare mari. Vânătoarea din
această epocă avea aspectul luptei pentru existenţă: procurarea hranei şi apărarea împotriva fiarelor sălbatice.
Cu timpul, omul a reuşit să îmblânzească unele animale, ţinându-le pe lângă el. Acest moment a
constituit o treaptă importantă pe scara progresului; de atunci încolo, omul şi-a putut procura carne pentru
hrană şi piei pentru îmbrăcăminte, de la animalele domestice; deci nu mai era nevoit să-şi rişte viaţa în lupta
cu sălbăticiunile.
După ce omul a început să lucreze pământul, devenind agricultor, însemnătatea vânătorii ca mijloc de
existenţă a scăzut mult. Totuşi, omul vâna din nevoia de a se apăra. O mică parte din hrană şi-o procura şi
acum tot prin vânătoare. Se obişnuise să vâneze, îi plăcea să-şi arate forţa, curajul şi îndemânarea în faţa
semenilor lui. Acum vânătoarea nu mai era un mijloc de existenţă, ci trecuse în altă fază, anume, în aceea de
vânătoare din obişnuinţă, vânătoare din pasiune, cum este şi în zilele noastre.
În comuna primitivă, vânătoarea avea un caracter colectiv; oamenii îşi confecţionau armele în comun,
vânau în comun, apoi împărţeau între ei prada obţinută prin vânătoare.
În epoca bronzului şi a fierului, vârful de piatră al lăncilor şi suliţelor a fost înlocuit cu unul metalic,
mult mai eficient. Totodată, apar şi alte unelte ce pot fi folosite la vânătoare: topoare, paloşe etc.
În timpul orânduirii sclavagiste, în general, vânătoarea era permisă numai clasei dominante, care căuta
să-şi menţină condiţia fizică, să-şi oţelească trupul prin vânătoare. Sclavilor, sau le era interzisă purtarea de
arme, sau erau folosiţi de stapânul lor numai ca ajutoare la vânătoare. Uneori vânau din ordinul stăpânului,
cu scopul de a aduce vânat la masa acestuia.
În timpul grecilor şi romanilor, vânătoarea ocupa un loc de frunte; aceştia aveau şi o zeiţă a vânătorii:
Artemis la greci şi Diana la romani. Oameni de stat şi filozofi ca Pluton şi Xenophon s-au ocupat de
reglementarea vânătorii.
În epoca feudalismului, regimul vânătorii s-a înăsprit mult, deosebirea intre clasa dominantă şi cea
asuprită accentuându-se. Speciile de vânat cele mai valoroase, ca cervidele şi mistreţii, erau rezervate
feudalilor, care vânau cu mare fast. Ţăranii erau folosiţi multe zile ca gonaci la astfel de vânători, fără de nici
o plată. Iobagii sau ţăranii care ar fi cutezat să poarte arme erau aspru pedepsiţi, sancţiunea mergând, in
Transilvania, până la tăierea unui braţ. Toate aceste abuzuri au generat o serie de nemulţumiri.
În această epocă îşi are originea termenul de vânat mare, sub aceasta denumire întelegându-se vânatul
rezervat celor mari (clasei dominante), spre deosebire de cel la care puteau avea acces, în anumite condiţii, şi
cei de jos, numit vânat mic. Tot de atunci, derivă părerea că vânătoarea este lux şi sport. Lux, pentru că aşa
cum se practica atunci era costisitoare, iar sport pentru că cei ce nu munceau depunând efectiv un efort fizic,
aveau nevoie de mişcare, de distracţie, într-un cuvânt de divertisment.
În capitalism, teoretic, vânătoarea era permisă oricărui cetăţean. Practic, însă erau o serie de greutăţi
din cauza cărora puţini dintre cetăţenii cu mijloace materiale modeste puteau practica vânătoarea. Unul dintre
impedimente era regimul proprietăţii. Vânatul aparţinea proprietarului, dacă proprietatea depăşea 100 ha la
câmpie şi 1000 ha la munte; putea vâna numai el sau cel căruia el îi concesiona dreptul de-a vâna. Arenda
pentru acest drept era ridicată din cauza concurenţei dintre vânători. Câştig de cauză în ce priveşte arendarea
fondurilor de vânătoare aveau cei ce dispuneau de bani mulţi. Apoi, chiar preţul armelor şi al echipamentului
de vânătoare, precum şi cheltuielile de practicare a vânătorii, în unele cazuri, se ridicau la sume mari.
În socialism, situaţia s-a schimbat radical, vânătoarea fiind aliniată la schimbările fundamentale ce s-au
produs. Vânatul a devenit proprietate a statului, dreptul de vânătoare, nemaifiind legat de dreptul de
proprietate asupra pământului, iar vânătorii au fost organizaţi în asociaţii de vânătoare. Acestea luau în
folosinţă de la stat fonduri de vânătoare, pe care le gospodăreau punându-le la dispoziţia vânătorilor. Sub
2
raportul organizatoric şi acela al înmulţirii vânatului au fost realizate progrese însemnate. A sporit mult
procentul vânătorilor cu mijloace modeste, aparent vânătoarea devenind mai „democratică", dar numai
pentru scurt timp, întrucât noua oligarhie comunistă ce a apărut, a început să monopolizeze pe unele fonduri
dreptul de vânătoare şi de a vâna.
O altă schimbare faţă de trecut a constat în faptul că s-a accentuat caracterul economic al vânătorii,
cerându-se acesteia să dea economiei naţionale socialiste o serie de bunuri de consum: carne, blănuri, piei
etc. S-au luat măsuri de colectare a acestora şi de aducere a lor în circuitul economic, în mod aşa-zis
organizat. Vânatul recoltat a fost colectat şi valorificat, în mică parte pe piaţa internă şi în cea mai mare parte
prin export.
A luat amploare şi exportul de vânat viu: iepuri, fazani, potârnichi, cu mult mai avantajos economic
decât exportul de carne de vânat, vânatul şi vânătoarea încercându-se să devină un factor economic de
seamă.
În noul capitalism, adică după anul 1989, vânătoarea se află într-o perioadă de tranziţie, ca de fapt
întreaga viaţă politică, socială şi economică a ţării. Noua lege 103/1996 intitulată „a fondului cinegetic",
încearcă să aducă noi reglementări potrivit schimbărilor survenite. Este de remarcat că şi în această lege,
problema fundamentală, piatra de temelie, care este dreptul de vânătoare, rămâne tot în mâna statului. Deşi
această concepţie nu poate fi considerată o reminiscenţă comunistă, întrucât mai sunt şi alte ţări în lume care
au fost şi sunt capitaliste şi în care dreptul de vânătoare aparţine statului, totuşi este posibil ca după
retrocedarea fondului funciar agricol şi silvic, noii proprietari să ceară, revizuirea Legii nr. 103/1996;
revendicând ca dreptul de vânătoare să fie legat de dreptul de proprietate funciară.
Reorganizarea activităţii de vânătoare în noul concept politico-socio-economic s-a realizat prin Legea
407/2006 şi amendamentele ei, clarificînd atribuirea gestiunii fondurilor de vânătoare şi prin prisma
dreptului de proprietate asupra fondului funciar şi precizând atributele legale privind paza şi protecţia în cele
mai bune condiţii a fondului cinegetic, care în orice context rămâne bun naţional.

FOLOASELE ADUSE DE VÂNAT ŞI VÂNĂTOARE

Foloasele directe. O bună gospodărire a avuţiilor ţării cere ca nici una dintre resursele naturale să nu
fie lăsată nefolosită. Vânatul este una dintre aceste resurse şi dacă el este în număr corespunzător cu
capacitatea de hrănire şi de adăpost a mediului, nu stânjeneşte producţia agricolă, silvică şi zootehnică.
Pentru o mai uşoară înţelegere, se dau următoarele exemple: pe un teren agricol de 10000 ha în care vânatul
este bine ocrotit, se pot recolta anual 2 000 de iepuri şi 1000 de fazani şi potârnichi, fără ca recolta de cereale
să se resimtă cu ceva; într-o pădure de dealuri de 15 000 ha, în care efectivul de vânat a atins cifra optimă, se
pot recolta anual 250 de căprioare şi 60 de mistreţi, reprezentând circa 10000 kg carne, fără a prejudicia
interesele silvice. Iată deci că o bună gospodărire vânătorească permite să se obţină două foloase de pe
aceeaşi suprafaţă de teren: cereale şi vânat sau lemn şi vânat. Dacă nu ar exista vânat, ar însemna o pierdere
şi din punct de vedere economic.
De fapt, în altă ordine de idei, nici nu pot fi imaginate câmpia şi muntele fără fauna sălbatică care, în
cea mai mare parte, constituie vânatul. În natură, vegetaţia, indiferent dacă este agricolă sau forestieră, se
integrează împreună, aflându-se în echilibru componentele de bază ale ecosistemelor în care se regăsesc
armonios.
În ultimii ani s-a dezvoltat valorificarea vânatului mare prin vânători străini.
Practicarea vânătorii necesită echipament, muniţie, arme etc; de aceea, este necesară crearea unor mici
industrii specializate pentru sectorul cinegetic.
Parte din animale, în special cele mici, se valorifică naturalizate pentru muzeele şcolare. Folosul este
atât educativ cât şi economic.
Foloase indirecte. Vânătoarea este un mijloc de recreere, de refacere a forţelor fizice şi intelectuale
pentru cei ce muncesc. Reîntorcându-se la locul de muncă, ei dau un randament mai mare, sunt mai
productivi, mai eficienţi.
Vânătoarea, prin acţiunea de combatere a unor dăunători, cum sunt animalele răpitoare şi, mai ales,
câinii vagabonzi, este un element eficient de asigurare a echilibrului dinamic al ecosistemelor agricole şi
forestiere.
Potârnichea şi fazanul, consumând insecte dăunătoare şi seminţe de buruieni, sunt folositoare pentru
agricultură, contribuind la combaterea biologică a dăunătorilor. În acest fel, fazanul şi potârnichea, pe lângă
rolul lor de auxiliari în combaterea biologică a dăunătorilor, repercutată în sporirea recoltelor de produse
agricole, îl mai au şi pe acela de a transforma insectele vătămătoare şi seminţele de buruieni în carne
consumabilă de primă calitate.
3
 Nu este de neglijat nici efectul propagandistic al vânătorii. Persoane din alte ţări care vin să vâneze la
noi şi ne cunosc ţara, sunt factori de cunoaştere reală a frumuseţilor patriei. Expoziţiile de vânătoare din ţară
şi străinătate, organizate cu vânat de la noi, contribuie, de asemenea, la cunoaşterea bogăţiei noastre
faunistice.
În fine, vânatul este folositor şi numai prin faptul că există şi că înfrumuseţează peisajul de la câmpie
şi munte. Oamenii se delectează privindu-l. Cercetători ştiinţifici din ţară şi străinătate fac studii, cercetări,
experimentări asupra fondului nostru cinegetic. Câmpia ar pierde mult din farmecul ei dacă nu ar avea iepuri,
potârnichi, prepeliţe, fazani, iar pădurea dacă ar fi lipsită de căprioare, cerbi, cocoşi de munte, mistreţi.

PASIUNEA OMULUI PENTRU VÂNĂTOARE

Iată o întrebare la care va fi greu de dat un răspuns care să mulţumească pe toţi. Să facem cel puţin
câteva constatări:
- participanţi la vânătoare ca însoţitori, fără puşcă, în majoritatea acestor spectatori se trezeşte dorinţa
de a deveni vânători, iar după ce au împuşcat primul iepure sau prima raţă, rămân adepţi ai vânători toată
viaţa sau cel puţin tot timpul cât împrejurările le permit să practice vânătoarea;
- copiilor şi adulţilor le face plăcere să tragă la ţintă şi se simt fericiţi dacă nimeresc. Aceasta este o
dovadă de îndemânare. Fireşte, satisfacţia este mai mare, dacă ţinta este mişcătoare, cum ar fi iepurele în
fugă sau raţa în zbor;
- între vânător şi vânat, în timpul practicării vânătorii, se dă o luptă: vânătorul se foloseşte de
inteligenţă şi de arme perfecţionate; vânatul se apără cu simţurile sale incomparabil mai dezvoltate decât ale
omului, apoi cu fuga sau cu zborul. Vânătorul are o satisfacţie dacă iese învingător din această luptă. Este un
lucru care a fost scos în evidenţă adeseori şi anume că ceea ce constituie, în primul rând, plăcerea
vânătorului, nu este tirul asupra cerbului sau căpriorului, ci faza de apropiere de acest vânat, folosind
acoperirea terenului, direcţia vânatului şi căile pe care se poate apropia de el, fără zgomot;
- pasiunea de vânător se trezeşte în om atunci când se iveşte ocazia şi odată devenit vânător, de regulă
îşi păstrează această calitate până când condiţia fizică sau alte împrejurări îi permit, ceea ce justifică
afirmaţia că această pasiune este o rămăşiţă din vremuri străvechi, când omul vâna din necesitatea de a-şi
procura o parte din mijloacele de trai, dar în cursul timpului această pasiune a fost înnobilată prin etica
vânătorească.
Vânătorul este învinuit uneori, de către cei neiniţiaţi, de cruzime faţă de animale şi anume că ar ucide
din plăcere. Evident, lucrurile nu stau aşa şi se desprind o serie de argumente în acest sens.
Lăsând la o parte rolul diferitelor specii de vânat în biocenoza pădurii, a câmpului sau a bălţii şi privind
problema numai pe latura utilităţii directe, vânatul are rostul să servească trebuinţelor omului. Animalele
domestice se pot sacrifica funcţie de necesităţi, deoarece le avem oricând la îndemână; vânatul însă se mişcă
pe teren, nu-1 putem prinde decât cu anumite unelte care nu stau la îndemâna oricui, de aceea pentru a-l avea
la dispoziţie, nu ne rămâne decât să-l împuşcăm. Privită din acest punct de vedere, împuşcarea este
inevitabilă. Împuşcăm vânatul, pentru că altfel nu-l putem recolta; vânătoarea fiind un procedeu de recoltare.
În lumea animalelor sălbatice, viaţa este aspră. Vânatul nerăpitor este atacat de cel răpitor. Ce soartă
este rezervată unui căprior sau cerb îmbătrânit, pe care forţele fizice nu-1 mai ajută să se salveze cu fuga din
faţa duşmanilor lui? Va fi prins şi sfâşiat. În cel mai fericit caz, va termina sleit de puteri în mişcarea lui prin
zăpada adâncă. Şi atunci, se pune întrebarea dacă nu este preferabil să moară, în câteva secunde, lovit de
glonţul de puşcă bine plasat?
Nimănui nu-i trece prin minte să reproşeze unui gospodar că îngrijeşte şi creşte animale domestice cu
scopul precis ca mai târziu să le sacrifice în folosul său.
Dacă omul nu ezită să taie viţelul, mielul, porcul, păsările de curte, atunci când este necesar, deşi
aceste animale au crescut, adesea, sub ochii lui şi sub îngrijirea lui, de ce s-ar cere mai multă milă din partea
vânătorului faţă de animalele sălbatice?
În cursul timpului, etica vânătorească a înnobilat pasiunea de vânător netezindu-i anumite laturi dure.
Prin prevederi legale, se interzice împuşcarea vânatului mare cu alt proiectil decât un singur glonţ. Acestea
pentru a nu cauza, prin rănirea vânatului, suferinţe împreunate cu îndelungate chinuri; prin măsura
administrativă, cei ce doresc să devină vânători sunt supuşi unui examen prealabil, inclusiv o probă de tir la
poligon, pentru ca astfel să-i oblige să înveţe a trage, înainte de a lua parte la vânătoare. Prin aceasta s-a
căutat să se împuţineze cazurile de rănire a vânatului de către începători; legi vânătoreşti nescrise, cuprinse în
etica vânătorească, obligă pe vânător să caute vânatul rănit până îl găseşte şi să-i curme suferinţele; tot o lege
nescrisă obligă pe vânător să nu împuşte mama de lângă pui, deşi legea nu prevede restricţii în acest sens.

4
Nerespectarea acestor din urmă reguli de bună purtare la vânătoare nu este sancţionată de lege, dar este
pedepsită prin dispreţul tovarăşilor de vânătoare şi prin remuşcări.
Interesant este şi faptul că multe iniţiative privind cruţarea unor specii de animale au venit din partea
vânătorilor: s-a renunţat, total, la împuşcarea acvilelor, vulturilor şi păsărilor răpitoare de noapte. Este şi
aceasta o dovadă a interesului purtat de vânătorime protecţiei frumuseţilor naturii. Poate că, fără vânătoare
raţională, multe specii de vânat ar fi dispărut în cursul timpului, ca obiecte fără valoare. Dar, dorinţa omului
de a le păstra pentru vânătoare a dus la măsuri de ocrotire.
Demn de remarcat este faptul că, deşi se vânează, totuşi efectivele de vânat cresc; aceasta datorită
ocrotirii lor de către om. Doar acele specii nu se înmulţesc, pentru care mediul s-a degradat. Când situaţia
efectivelor o cere (ierni aspre, boli sau alte condiţii defavorabile), omul renunţă la vânătoare pentru o
anumită perioadă de timp. De asemenea, sunt numeroase cazurile de populari şi repopulări cu vânat în
terenuri cu fauna sărăcită. În concepţia de azi, vânătoarea este o intervenţie conştientă a omului în treburile
naturii, ocrotind unele specii şi reducând numărul altora când devin dăunătoare. În acest scop, se întocmesc
legi, regulamente, cu scopul de a frâna pornirea de distrugere a omului, şi pentru a-l obliga la ocrotire.
În concluzie, pasiunea omului pentru vânătoare, probabil, este o rămăşiţă din vremuri străvechi, când
omul vâna din necesitatea de a-şi procura o parte din hrană şi din îmbrăcăminte şi de a se apăra de fiare. Dar,
în cursul timpului, modul de practicare al vânătorii a evoluat, etica vânătorească l-a înnobilat, încât astăzi
vânătoarea raţională caută să apere fauna ţării de dispariţia unor specii, iar recoltarea să fie făcută cu cât mai
puţine suferinţe pentru vânat. Scopul de azi al vânătorii nu mai este în primul rând blana şi carnea, ci
recreerea, distracţia în natură, iar dacă este vorba de vânatul mare - trofeul. De fiecare trofeu din colecţia
vânătorului se leagă o amintire. Carnea este ceva secundar.

NECESITATEA EDUCĂRII VÂNĂTORULUI ÎN SPIRITUL OCROTIRII VÂNATULUI ŞI A

PROTECŢIEI NATURII

Condiţiile principale de dezvoltare şi chiar de existenţă a vânatului sunt: hrana, adăpostul şi liniştea.
Înmulţirea populaţiei şi amplificarea reţelei de drumuri, care azi ajunge şi în munţii altă dată neumblaţi,
schimbarea radicală a câmpiei cultivate agricol, datorită monoculturilor pe suprafeţe întinse, desfiinţarea
grupurilor de mărăcini şi a perdelelor de protecţie, mecanizarea şi chimizarea agriculturii, îndiguirea
suprafeţelor inundabile , au dus la înrăutăţirea condiţiilor de existenţă ale vânatului.
Este un proces normal, ca urmare a progresului civilizaţiei, observat pe plan mondial, nu numai la noi.
Consecinţa acestuia este împuţinarea efectivului de iepuri, scăderea catastrofală a efectivului de potârnichi pe
plan european, dispariţia avifaunei acvatice din anumite regiuni supuse îndiguirilor sau drenării, împuţinarea
păsărilor ocrotite de lege, care consumă insecte sau rozătoare moarte, prin combaterea cu substanţe toxice.
Prin tranformările şi lucrările arătate mai sus, s-a împuţinat hrana vânatului, i s-a desfiinţat adăpostul şi
i s-a stricat liniştea în anumite locuri. Sarcinile ce revin generaţiilor de vânători de azi şi de mâine sunt mult
mai complexe decât ale vânătorilor predecesori, trecându-se de la măsuri de ocrotire la cultura vânatului. De
aceea, vânătorii trebuie să fie înarmaţi cu un bagaj bogat de cunoştinţe în ceea ce priveşte ocrotirea şi
îngrijirea vânatului şi educaţi în spiritul folosirii, cu mult discernământ, a efectivului de vânat, a păstrării şi,
în măsura posibilului, îmbunătăţirii mediului în care trăieşte vânatul. Educarea vânătorilor în acest spirit este
o condiţie de bază pentru reuşită. Adevărurile de care este bine să fie pătruns vânătorul ar fi următoarele:
- vânătoarea trebuie să fie practicată în aşa fel încât puterea de producţie a fondului cinegetic să nu fie
slăbită, ci, din contră, să rămână pe teren, pentru reproducţie, un efectiv suficient ca număr, sănătos, viguros;
- vânătorul are, în primul rând, datoria de a ocroti şi îngriji vânatul şi numai după aceea îi revine şi
dreptul de a-l recolta. Pentru adevăratul vânător, a observa, a studia şi a îngriji vânatul este o necesitate
sufletească;
- el nu este stăpân absolut asupra vânatului, ci este numai un uzufructuar temporar şi are dreptul să se
folosească de vânat numai în anumite condiţii, prevăzute de lege;
- existenţa şi prosperitatea vânatului fiind condiţionate, în primul rând de mediul de trai, sarcina
vânătorului este de a contribui, după puterile lui, la menţinerea şi eventual la îmbunătăţirea mediului;
- date fiind condiţiile noi de existenţă ale vânatului, ocrotirea lui este mai dificilă ca în trecut şi ea
trebuie să aibă la bază ştiinţa modernă şi experienţa acumulată;
- ceea ce caracterizează pe adevăratul vânător este şi faptul că el nu găseşte plăcerea numai în a
împuşca, ci şi în simpla lui prezenţă în terenul de vânătoare, unde are ocazia să se delecteze privind vânatul.
Fireşte, nimănui nu-i convine să se întoarcă acasă cu nimic, după o zi de vânătoare, dar ceea ce vrem să
scoatem în evidenţă este că vânătorul adevărat cercetează terenul şi în alte împrejurări decât în ziua vânătorii,

5
că ori ce ieşire de acest fel este o ocazie de meditaţie, de studiu, de reflecţie asupra rostului vietăţilor din
natură.
Ţara noastră se numără printre puţinele din Europa care încă mai are multe bălţi pentru vânatul acvatic,
păduri de mare întindere pentru cerbi, urşi şi alt vânat mare. Datoria vânătorilor este de a cunoaşte cerinţele
vânatului faţă de mediu şi de a contribui la păstrarea lui.

PATRIMONIUL VÂNĂTORESC

Terenurile de vânătoare cu vânatul şi construcţiile de pe ele constituie patrimoniul vânătoresc. Conform

legii pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătorii din anul 1923, suprafaţa de 100 ha, la câmpie şi
1000 ha la munte dădea proprietarului funciar dreptul de a-şi constitui teren de vânătoare separat. Legea de
organizare a vânătorii din anul 1947 majorează aceste suprafeţe la 500 ha la câmpie şi 2500 ha la munte, dar
nici acestea nu erau suficient de mari.
Începând din anul 1948, vânatul de pe întreg cuprinsul ţării a devenit proprietate a statului. De la acea
dată, nemaiexistând proprietate privată asupra vânatului, a fost posibilă constituirea de unităţi vânătoreşti
mari, numite fonduri de vânătoare, care să permită dezvoltarea gospodăriei vânătoreşti în bune condiţii. Se
ştie că o gospodărie rodnică nu se poate face pe suprafeţe mici de teren. Prima împărţire a teritoriului ţării în
fonduri de vânătoare a avut loc în toamna anului 1948. În anul 1952, s-a făcut o nouă împărţire, în fonduri,
ameliorându-se cea precedentă şi o împărţire, la care s-au avut în vedere învăţămintele trase din delimitările
precedente, a fost efectuată în anul 1960.
În anul 1960, din suprafaţa teritoriului României, estimată la 23750000 ha, 1087000 ha erau terenuri
neproductive din punct de vedere vânătoresc; suprafaţa ocupată de sate şi oraşe, diferite terenuri
împrejmuite, în care vânătoarea nu se putea practica. Deci, rămâneau drept suprafaţă de teren utilă cinegetic
22663000 ha.
Cu ocazia arondării din anul 1960, au fost constituite 2157 fonduri de vânătoare. Suprafaţa medie a
unui fond era cu ceva peste 10000 ha. În mod practic, la câmpie, fondurile aveau suprafaţa de 5000 - 12000
ha, iar la munte de 8000 - 15000 ha.
În prezent, în urma aplicării prevederilor Legii nr. 407/2006 situaţia arondării fondului cinegetic
naţional se prezintă astfel: numărul fondurilor de vânătoare este de 2227. Suprafaţa medie a unui fond de
vânătoare, exclusiv rezervaţia biosferei Delta Dunării, este de peste 10000 ha (10461 ha).
Având în vedere că aria de răspândire a speciilor de vânat în cuprinsul ţării este strâns legată de factorul
vegetaţie de care, în ultimă analiză, depind hrana, adăpostul şi liniştea vânatului, se analizează repartizarea
teritoriului vânătoresc în fonduri de vânătoare, pe ramurile principale de cultură ale solului.

PONDEREA TERITORIALĂ A VÂNATULUI PRINCIPAL

Măsurile gospodăreşti ce se iau într-un fond de vânătoare depind de speciile de vânat care îl populează;
alte amenajări vânătoreşti se vor face pentru fazan şi altele pentru căprior. Dar nu toate speciile de vânat ce
populează un fcnd au aceeaşi importanţă economică şi recreativă.
În orice fond de vânătoare există o specie de vânat, care, în fondul respectiv, are valoarea cea mai mare
dintre toate speciile ce populează acel fond. Această specie se numeşte vânat principal. Valoarea ei se
înţelege atât sub raport economic, cât şi sub acela al practicării vânătorii (sportiv, recreativ, distractiv), deci
din ambele puncte de vedere.
Privit sub acest aspect, teritoriul vânătoresc (fondul cinegetic) din România se repartizează astfel:
- iepurele constituie vânat principal pe circa.................... 15200000 ha
- căpriorul pe circa............................................................ 3900000 ha
- cerbul pe circa................................................................ 2800000 ha
- capra neagră pe circa...................................................... 220000 ha
- vânatul de baltă pe circa................................................. 543000 ha
Se înţelege că pe suprafaţa de 15,2 milioane ha, unde vânatul principal este iepurele, pot fi şi alte specii
ca: fazan, potârniche, căprior, dar valoarea lor este mai mică decât a iepurelui; pe suprafaţa de 2,8 milioane
ha, în care cerbul este vânatul principal, pot exista şi căpriori, mistreţi, urşi, cocoşi de munte, dar valoarea
cea mai mare este a cerbului.

6
 PONDEREA ECONOMICĂ ŞI RECREATIV-SPORTIVĂ A SPECIILOR IMPORTANTE
DE VÂNAT

Se numeşte densitate a unei specii de vânat numărul de indivizi din specia respectivă, raportat la
suprafaţa de teren, de obicei 100 ha. La speciile cu densitate mică, cum este cazul ursului, raportarea se face
la 1000 ha.
Densitatea este optimă atunci când pe un teren există un număr de indivizi corespunzător capacităţii lui
biogenice, număr pe care nu vrem să-l depăşim, pentru ca vânatul să nu cauzeze pagube altor sectoare
economice sau pentru ca el însuşi să nu se degradeze ca urmare a insuficienţei hranei, adăpostului, a
propagării bolilor şi altor factori negativi. Spre exemplu, pe un fond de vânătoare, vrem să avem 10 căpriori
la suprafaţa de 100 ha pădure, în luna martie. Numim densitate reală aceea care există la un moment dat.
Exemplu: pe un fond de vânătoare avem 6 căpriori la 100 ha de pădure, în luna martie (densitatea reală poate
fi mai mare sau mai mică decât cea optimă; dacă e mai mică, ne străduim să o majorăm; dacă e mai mare,
trebuie să o reducem). În prezent, la majoritatea fondurilor, densitatea reală este mai mică decât cea optimă.
În momentul de faţă, speciile cu aportul economic cel mai mare şi care, în acelaşi timp, formează
obiect de vânătoare, deci de recreere, pentru un număr mai mare de vânători, sunt: iepurele, urmat de mistreţ.
Când însă se va ajunge la efectivul optim la toate speciile importante de vânat, ordinea va putea fi alta şi
anume:
- iepurele va avea un aport de circa..................................40%
- căpriorul va avea un aport de circa................................32%
- cerbul va avea un aport de circa....................................21%
- fazanul va avea un aport de circa.....................................6%
- capra neagră va avea un aport de circa............................1%
Total: 100%
Mistreţul nu a fost luat în considerare deoarece, dacă este în număr prea mare, cauzează pagube
agriculturii deci nu se urmăreşte sporirea efectivului lui. El se va situa însă aproximativ după cerb. De
asemenea, nu a fost luat în calcul nici ursul, care este o specie protejată, la fel ca şi lupul, râsul, pisica
sălbatică, într-un cuvânt toate răpitoarele.

BIOLOGIA SPECIILOR DE VÂNAT

Cunoaşterea biologiei speciilor de vânat este de cea mai mare importanţă pentru vânătorul amator sau
profesionist. Într-adevăr, măsurile de ocrotire şi de punere în valoare a unei specii depind de felul ei de viaţă.
Pentru a obţine bune rezultate în sporirea efectivelor de vânat şi realizarea în teren a unui vânat viguros şi
sănătos, este necesar să fie cunoscut regimului său de hrană în natură, necesitatea de adăpost şi sensibilitatea
sa la prezenţa în teren a omului şi a altor factori de tulburare a liniştii: mijloace de transport, animale
domestice etc; vânătorul, pentru a putea obţine bune rezultate la practicarea vânătorii, trebuie să cunoască
localizarea în spaţiu a vânatului respectiv în diferite anotimpuri, regimul său de viaţă în cursul a 24 ore şi
posibilitatea de a se apropia de el în bătaia eficace a puştii. De la felul de viaţă al vânatului pleacă măsurile
gospodăreşti. De aceea, biologiei vânatului, i se va da dezvoltarea cea mai mare.
Înainte de a trata biologia diferitelor specii, este necesar să fie cunoscute câteva noţiuni care vor apărea
mereu, aproape la fiecare specie.

FACTORII PRINCIPALI AI ARIEI DE RĂSPÂNDIRE A VÂNATULUI

Sunt trei factori determinanţi ai răspândirii vânatului în biotopul său: hrana, adăpostul şi liniştea. Fără
hrană şi adăpost, vânatul nu poate supravieţui, iar fără linişte nu poate beneficia de cei doi factori vitali
amintiţi.
Factorul hrană. Iepurele se hrăneşte cu plante ierbacee, iar la nevoie, mai cu seamă iarna, când
pământul este acoperit cu zăpadă, cu muguri, rămurele şi cu coaja unor arbori tineri. Dat fiind că acest fel de
hrană se găseşte pretutindeni, aria de răspândire a iepurelui este foarte largă: merge de la câmpie până la
golurile de munte, la 1 500 m altitudine. Densitatea însă nu este aceeaşi. Cei mai numeroşi iepuri la unitatea
de suprafaţă se găsesc la câmpie, în regiuni fertile, unde şi hrana lor este mai abundentă. Acelaşi lucru s-ar
putea spune şi despre căprior, cu deosebirea însă că în hrana acestuia intră şi frunzele de arbori foioşi în
proporţie cam de jumătate.
Cocoşul de munte se hrăneşte, iarna, cu muguri de răşinoase, iar vara cu iarbă, diferite fructe de pădure,
în special afine, zmeură, apoi cu insecte, viermi. Acestea se găsesc din abundenţă numai în pădurile de mare
7
altitudine, cu terenuri turboase sau cu multă umiditate, motiv pentru care şi aria lui de răspândire este redusă
şi se mărgineşte la pădurile de răşinoase din apropierea golurilor de munte.
Ursul se mişcă puţin din locul său obişnuit de trai, dacă în apropiere există fructificaţie de fag; peste zi
stă în desiş, iar noaptea se deplasează în pădurea bătrână ca să mănânce, retrăgându-se în zori, din nou în
adăpost. Dacă însă fagul nu a fructificat, deci nu există jir în regiunea în care ursul trăieşte în mod obişnuit,
el este nevoit să se deplaseze mult şi să coboare la poalele munţilor, în regiunea de quercinee, în căutare de
ghindă. Mişcarea urşilor este şi mai mare dacă nu găsesc nici ghindă. Atunci, toamna, ei umblă peste tot după
mere pădureţe, prune, coborând la cantoanele silvice, în livezile mărginaşe satelor. Lumea crede atunci că s-
au înmulţit urşii, pe când în realitate nu este vorba decât de o deplasare sezonală a lor, în căutare de hrană.
Sitarul care îşi scoate hrana (insecte, viermi) cu ciocul pe care îl introduce în pământul moale, ar muri
de foame, iarna, când solul este îngheţat. De aceea, toamna el migrează spre ţările sudice, pentru a reveni
primăvara.
Şi raţele sălbatice sunt nevoite să se retragă spre sud, îndată ce bălţile îngheaţă, deoarece viaţa lor este
legată de existenţa apei.
Din cele de mai sus se poate vedea că atât aria de răspândire, cât şi densitatea vânatului într-o
anumită regiune sunt determinate, pe lângă altele, în primul rând, de existenţa hranei.
Factorul adăpost. Vânatul are nevoie de adăpost pentru trei motive: în primul rând pentru a se apăra
de duşmani; în al doilea rând pentru a se feri de intemperii în special de viscole; în al treilea rând pentru
reproducere.
Frica de duşmani face ca cerbul şi mistreţul să trăiască în pădure şi să iasă în poieni sau la câmp după
ce terenul s-a liniştit, în special noaptea. Pentru mistreţ, adăposturile cele mai bune sunt desişurile
impenetrabile pentru om; cerbul însă din cauza mărimii coarnelor, îşi alege ca loc de adăpost părişurile şi
prăjinişurile. Adăpostul este o necesitate absolută pentru anumite specii de vânat: cerbul, mistreţul, ursul,
râsul, cocoşul de munte părăsesc locurile unde pădurea a fost distrusă. De aceea, se poate afirma că unele
specii de vânat dăinuesc cât trăieşte pădurea şi-dispar o dată cu ea.
Se ştie că în pădure, iarna, temperatura aerului este cu ceva mai ridicată decât în afara pădurii. Pe de
altă parte, arborii domolesc puterea vântului, reducând astfel efectul negativ asupra vânatului a temperaturii
scăzute.
În perioada de reproducţie, vânatul caută locuri adăpostite de vedere: fazanul şi potârnichea, în aprilie,
instinctiv, caută pâlcuri cu iarbă uscată rămasă din anul precedent, mărăcinişuri, margini de pădure, culturi cu
înălţime mai mare, cum sunt lucerna şi secara. Aici ele sunt mai ferite de ochiul păsărilor răpitoare. Ciuta de
cerb şi căprioară, când se apropie momentul fătatului, se despart de cârd şi îşi aleg un loc liniştit, în desişul
pădurii. Se pare că scăderea din ultimii ani a efectivului de iepuri şi potârnichi în câmpiile întinse, fără
păduri, în primul rând în Bărăgan, se datoreşte în bună parte, dispariţiei răzoarelor, a culturilor forestiere de
protecţie şi a altor adăposturi naturale. Se ştie că potârnichea nu poate rezista iarna în terenurile fără adăpost
şi, în consecinţă, se retrage în acele porţiuni ale fondului de vânătoare în care mai există astfel de adăposturi.
Factorul linişte. Reacţia vânatului faţă de linişte este diferită. Iepurele, fazanul, potârnichea se
obişnuiesc cu zgomotul făcut de oamenii care lucrează la câmp, cu căruţele sau autovehiculele. în pădurile de
câmpie, frecvent străbătute de oameni, chiar şi căpriorul rabdă apropierea omului până la 100, chiar 50 m.
Nu aceeaşi comportare o are acesta la dealuri şi munte. în schimb, alte specii de vânat sunt extrem de
sensibile la orice zgomot neobişnuit. La goanele de iepuri, vulpea este cea dintâi care se pune în mişcare;
cerbul s-a retras în regiunile muntoase din cauza înmulţirii populaţiei în regiunea de câmpie şi dealuri şi a
împărţirii pădurilor, deci a lipsei de linişte; în fine, lupul se pune în mişcare la cel mai mic zgomot suspect,
motiv pentru care la vânătoarea cu goană se cer din partea organizatorului măsuri de precauţie. Mare
sensibilitate faţă de zgomot au şi ursul şi râsul.
Dar toate speciile de vânat se obişnuiesc, cu timpul, cu anumite zgomote. Cerbii pot fi văzuţi la 100-
200 m de drumul forestier pe care circulă autocamioane; tot cerbul a fost văzut pe un versant, boncănind la
300 m de o haltă de cale ferată forestieră în care a şuerat locomotiva atât la intrare cât şi la ieşire; nu se sperie
nici de lătratul câinilor de la stâni. Speciile de vânat suportă mai ales acele zgomote cu care s-au obişnuit din
tinereţe şi care nu le-au cauzat neajunsuri.

SIMŢURILE VÂNATULUI

Dintre cele cinci simţuri ale vânatului, pe vânător îl interesează, îndeosebi; văzul, auzul şi mirosul.
Aceste simţuri nu sunt deopotrivă de dezvoltate la toate speciile, ci, după felul de trai, unul sau altul dintre
ele este mai pronunţat. Astfel, la vânatul răpitor cu pene (şoimi, acvile, vulturi etc), văzul este foarte ascuţit,

8
deoarece numai aşa aceste păsări reuşesc să descopere din văzduh, de la mare distanţă, animalele cu care se
hrănesc. în schimb, acest simţ este slab la viezure, care trăieşte o bună parte din timp în vizuină.
Cerbul, mistreţul şi ursul trăiesc în pădure şi numai rareori, mai ales noaptea, ies la loc deschis. Aşa
fiind, pentru a-şi descoperi duşmanul, au mai puţină nevoie de văz decât de miros sau auz, deoarece în
pădure nu pot vedea la distanţă. într-adevăr, aceste specii au mirosul şi auzul foarte dezvoltate. Vântul care
bate de la vânător spre vânat duce mirosul de om, care este perceput de cervide, de la mare distanţă. Vântul
defavorabil este un adversar al vânătorului când vrea să se apropie de vânat. Mistreţul are foarte dezvoltat
auzul, cu ajutorul lui percepând orice zgomot provocat de paşi sau de ruperea unei crengi. La această din
urmă specie de vânat, este dezvoltat şi pipăitul, dat fiind că scurmând pământul, prin pipăit descoperă hrana.
Firesc este ca pipăitul să fie dezvoltat şi la becatine şi sitari, care îşi scot hrana din pământ, cu ciocul lor lung
de 6-8 cm. La iepure, cel mai dezvoltat simţ pare a fi auzul. Văzul este relativ slab.
Concluzia pe care o tragem de aici este că dezvoltarea simţurilor la speciile de vânat variază mult şi
este în strânsă legătură cu felul lor de viaţă, mai precis, cu modul de a se hrăni şi cu necesitatea de a se apăra
de duşmani. Este de remarcat faptul că nivelul de performanţă al celor trei simţuri se compensează oarecum
în sensul că, dacă unul este mai slab, celelalte sunt mai bine dezvoltate. De fapt, animalul este din naştere
dotat cu organe specifice de simţ cum sunt: ochii, urechile, nasul, prin care poate recepţiona din mediul
ambiental orice fel de stimuli, în urma cărora adoptă tipul de comportament potrivit situaţiei şi momentului.
Fără acest sistem de recepţionare a stimulilor exteriori, animalul nu ar fi capabil să supravieţuiască şi deci
nici să-şi perpetueze specia. Ar fi tot atât de vulnerabil ca şi un organism lipsit de imunitate.
Cunoaşterea simţurilor vânatului este de mare importanţă pentru vânător atât în perioada de ocrotire,
cât şi în cea de recoltare. In perioada de ocrotire, el trebuie să observe vânatul, să-1 cunoască sub raport
calitativ, dar apropierea de el trebuie astfel realizată încât să nu fie simţit. Altfel, vânatul se va speria şi nu îşi
va mai păstra trecătorile. De asemenea, la practicarea vânătorii, dacă apropiatul de cervide, de capra neagră,
de cocoşul de munte, nu se face cu atenţia cuvenită, reuşita poate fi compromisă. Apropiatul trebuie făcut
fără zgomot, cu vântul în faţă şi la adăpostul tufelor şi arborilor.

BONITATEA FONDURILOR DE VÂNĂTOARE. DENSITATEA VÂNATULUI

Fondurile de vânătoare pot fi clasificate pe calităţi, în funcţie de specia de vânat pentru care sunt apte,
de condiţiile ecologice, de factorul antropic etc. Un rol important joacă altitudinea, fertilitatea solului,
precipitaţiile, vegetaţia şi aşezările omeneşti. O producţie de iepuri va da un teren de câmpie, cu sol fertil,
având 10-15% pădure în cuprinsul lui şi alta unul de dealuri, cu sol sărac şi procent de pădure 25-30%; în ce
priveşte căpriorul, mai mulţi indivizi vor putea trăi pe un teren de dealuri sau câmpie cu trupuri mici de
pădure repartizate pe terenul agricol, decât într-o pădure de mare întindere (2000-3000 ha) de formă
apropiată de cea circulară sau pătrată, care are terenuri agricole numai la margine.
Pentru a putea stabili obiectivele de producţie pe bază ştiinţifică, a fost necesară clasificarea tuturor
fondurilor de vânătoare din ţara noastră după bonitatea lor.
Această importantă clasificare s-a făcut pe baza a două lucrări ale Institutului de Cercetări Forestiere.
Pentru iepuri, fazan şi căprior, s-au stabilit câte patru categorii de bonitate, iar pentru cerb şi capra neagră
câte trei. în categoria I intră cele mai bune terenuri, iar în categoria a IV-a cele mai slabe.
Prin densitate de vânat se înţelege numărul de exemplare dintr-o specie oarecare raportat la suprafaţă,
de regulă la 100 ha, sau la 1000 ha, dacă densitatea normală este prea mică, cum este cazul ursului.
De exemplu: terenuri de iepuri de categoria I se pot considera cele care în luna martie au o densitate de
20-30 iepuri la 100 ha teren.
Dat fiind că alta este densitatea în luna martie, când pe teren se găseşte numai efectivul de reproducţie
(cel mai scăzut efectiv din cursul unui an) şi alta în noiembrie, când la efectivul de reproducţie se adaugă şi
sporul (tineretul) din acel an, este necesar ca atunci când se vorbeşte de efectiv să se precizeze luna la care
acesta se referă. De regulă este vorba de cel din luna martie, când se efectuează şi lucrarea de evaluare a
vânatului.
Deosebim densitatea suportabilă economic şi densitatea suportabilă biotic (sau densitatea potenţială).
Densitatea este suportabilă din punct de vedere economic atunci când pagubele pe care le-ar cauza vânatul
pădurii sau culturilor agricole ar putea fi prevenite sau combătute cu mijloace obişnuite, fără a se construi
împrejmuiri. Densitate suportabilă din punct de vedere biotic este aceea care, dacă ar fi depăşită, vânatul ar
suferi o scădere în greutatea corporală şi în mărimea coarnelor, totodată cu ivirea unor cazuri grave de
paraziteze. De pagubele cauzate sectoarelor economice din acel teren se face abstracţie. Densitatea
economică variază între 3 şi 11 căpriori, iar cea biotică între 7 şi 15 căpriori la 100 ha, în funcţie de bonitate.
Aşadar, densitatea admisibilă din punct de vedere biotic este mai ridicată decât cea din punct de vedere
9
economic. în gospodăria vânătorească ar trebui să se aplice numai densitatea economică, pentru a nu cauza
pagube altor sectoare de producţie. Pe de altă parte, dacă densitatea admisibilă nu este realizată, înseamnă că
nu este folosită întreaga capacitate a biotopului.

NECESITATEA AUTORIZAŢIILOR DE VÂNĂTOARE

Dacă în urmă cu câteva decenii erau controlate sub aspectul numărului de piese împuşcate doar câteva
specii: cerbul, căpriorul, cerbul lopătar, capra neagră, muflonul, ursul, dropia, lebăda (conform O.M.
637/1953 al Ministerului Gospodăriei Silvice), celelalte fiind considerate animale prolifice, nefiind pericol
mare de împuţinare a lor, în prezent, evoluţia efectivelor şi implicit controlul recoltei se face la toate speciile.
În conformitate cu Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996 şi a reglementărilor de
exercitate a vânătorii elaborate pe baza acesteia, vânătoarea nu se poate practica nici individual nici colectiv
decât pe baza autorizaţiilor emise de către gestionarul fondului de vânătoare, în limitele cotei de recoltă şi a
reglementărilor tehnice privind organizarea şi practicarea vânătorii (art. 25 din Legea nr. 103/1996).
Necesitatea eliberării autorizaţiilor de vânătoare pentru toate speciile de vânat a fost determinată de grija
sporită pentru păstrarea echilibrului ecologic. în prezent, când societatea este supertehnicizată, fiind dotată cu
mijloace sofisticate de practicare a vânătorii şi cu posibilităţi de accesare a tuturor biotopurilor naturale ale
oricăror specii, nu mai există garanţia menţinerii unor locuri naturale de refugiu pentru vânat, în care să nu
poată fi prins. în aceste condiţii, un control riguros prin autorizarea nominală a fiecărei acţiuni de vânătoare
este nu numai un mijloc de exercitare a controlului, ci şi o metodă de conştientizare a vânătorilor, practic prin
monitorizarea fiecărei specii de interes vânătoresc.

OBLIGATIVITATEA ÎMPUŞCĂRII NUMAI CU GLONŢ A UNOR SPECII DE VÂNAT

Legea noastră de vânătoare interzice împuşcarea cerbilor, căpriorilor, lopătarilor, muflonilor, caprelor
negre, mistreţilor şi urşilor cu alt proiectil decât glonţul. Raţiunea acestei prevederi legale este evitarea
rănirilor. într-adevăr, trăgând cu alice sau cu poşuri în animalele mari, deci rezistente, s-ar putea întâmpla ca
ele să fie nimerite numai de câteva alice, insuficiente pentru a doborî vânatul, dar suficiente pentru a-i
provoca răni de pe urma cărora să sufere, eventual să şi moară, după chinuri îndelungate. Trăgând cu glonţ,
se presupune că vânatul, sau va fi nimerit şi în acest caz va cădea, proiectilul fiind puternic şi făcând rană
mare, sau nu va fi nimerit şi atunci va scăpa teafăr. Deşi nu este totdeauna aşa, se poate să fie rănit şi numai
cu proiectilul unic, totuşi posibilitatea este mai mică, deci măsura prevăzută de lege este bună. De altfel,
speciile de talie mare, având simţuri agere, nici nu ar tolera, decât întâmplător, apropierea omului la distanţă
de 40-50 m, la care se poate trage şi cu alice, de aceea, folosirea armei ghintuite este indispensabilă, mai cu
seamă la metoda prin apropiere. în cele de mai sus, am lăsat la o parte satisfacţia vânătorului de a trage de la
distanţă, cu o armă bună, cu toate că şi aceasta contează.

RELAŢIA DINTRE ANOTIMP, PERIOADA ÎMPERECHERII ŞI A CREŞTERII PUILOR

Adaptarea la mediu a făcut ca mamiferele să aibă pui după trecerea iernii, deci când puii sunt mai puţin
expuşi temperaturilor scăzute, iar creşterea poate avea loc în condiţii mai favorabile. Cerboaica, lopătăriţa,
căprioara, capra neagră, fată, de regulă, în a doua jumătate a lunii mai şi în luna iunie. De asemenea, şi
vânatul cu pene scoate pui primăvara, după topirea zăpezii, când hrana puilor este asigurată. De la această
regulă fac excepţie ursul şi viezurele, care fată în ianuarie-februarie, dar care, trăind în bârlog, respectiv în
vizuină, îşi pot ţine puii oarecum feriţi de gerul iernii. Ei înşişi trăiesc pe socoteala rezervelor energetice
generate de grăsimea acumulată în toamnă, ca urmare a unei hrăniri deosebit de intensive.
Perioada fătării determină pe cea a împerecherii. Cerbul - animal cu perioadă de gestaţie lungă, se
împerechează în septembrie-octombrie pentru a avea pui în mai-iunie; lopătarul şi capra neagră se
împerechează în octombrie-noiembrie şi fată în mai-iunie; mistreţul se împerechează în noiembrie-
decembrie, ca să aibă pui în martie; la iepure, prima împerechere are loc în ianuarie-februarie, în funcţie de
mersul vremii, pentru ca fătatul să se producă în martie-aprilie; la păsări, problema e simplă, se împerechează
chiar în preajma ouatului şi a incubaţiei.

RELAŢIA DINTRE PERIOADA DE VÂNĂTOARE ŞI CEA DE REPRODUCŢIE

10
 Un principiu de bază în ocrotirea vânatului este acela de a-i asigura acestuia liniştea necesară în
perioada de reproducţie. Aceasta este în interesul creşterii efectivelor de vânat şi, în ultima analiză, în
interesul vânătorului însuşi. Din acest motiv, perioadele (epocile) de vânătoare au fost fixate, prin lege, în
majoritatea cazurilor, în aşa fel încât vânatul să nu fie deranjat în perioada împerecherii şi a creşterii puilor.
Astfel:
La vânatul acvatic, vânătoarea este interzisă cu începere de la 20-31 martie, când începe ouatul şi până
la 15 august, când puii sunt mari, o perioadă şi mai lungă de protecţie este fixată prin lege pentru fazan,
potârniche, ieruncă la iepure, vânătoarea încetează la 31 ianuarie, cam când începe împerecherea şi se
redeschide, de regulă, la 1 noiembrie când nu mai poate fi vorba de reproducţie; chiar şi la mistreţ, există o
perioadă de protecţie de la 1 martie la 30 septembrie.
Sunt însă şi câteva excepţii: cerbul, lopătarul, căpriorul, cocoşul de munte, dropia au epocile de
vânătoare tocmai în perioada de împerechere. Aceasta se justifică, pe de o parte, prin faptul că în restul
anului ar fi greu de descoperit, observat şi vânat corect, iar pe de altă parte, prin aceea că frumuseţea
vânătorii la aceste specii constă tocmai în a le vedea şi urmări în timpul împerecherii. Admiterea împuşcării
acestor specii în perioada de împerechere oferă totodată şi posibilitatea efectuării selecţiei artificiale (cum se
spune „cu arma") în condiţii mult mai bune decât în afara ei. Fără o selecţie corectă şi riguroasă nu se pot
obţine trofee valoroase, motiv pentru care selecţia ar trebui efectuată cu prioritate în perioada rutului. Dar
chiar şi la aceste specii, vânătoarea este cu desăvârşire interzisă în perioada fătatului, cuibăritului şi creşterii
puilor.

CLASIFICAREA VÂNATULUI

Clasificarea vânatului se poate face după mai multe criterii:

După învelişul corpului:
- vânat cu păr;
- vânat cu pene.
După obiceiul pe care-l are vânatul de a-şi păstra sau nu locul de trai în anotimpul rece:
- vânat sedentar;
- vânat migrator;
- vânat eratic.
După mărime şi importanţă:
- vânat mare;
- vânat mic.
Originea acestor denumiri trebuie căutată în Evul Mediu când anumite specii de vânat, rezervate
seniorilor, celor mari, se numeau vânat mare (Hochwild), iar cele la care puteau avea acces şi cei din clasa de
jos se numea vânat pentru cei mici (Niederwild). în principiu, se consideră ca fiind vânat mare cel a cărui
împuşcare este admisă numai cu glonţ. Acesta mai este denumit şi vânat nobil. Vânat mic este considerat cel
care se împuşcă folosindu-se cartuşe cu alice.
După hrana pe care o consumă:
- vânat nerăpitor sau util;
- vânat răpitor.
Sub denumirea de vânat răpitor se înţelege acela care se hrăneşte şi cu carnea vânatului nerăpitor sau
util, deci cauzează pierderi în rândurile vânatului a cărui cultură o urmărim. în această categorie intră
mamiferele din ordinul Fissipedia {Carnivora) şi păsările din ordinele Strigiformes şi Falconiformes.
Termenul de util este impropiu, pentru că această denumire - aşa cum este înţeleasă în mod curent - nu
cuprinde jderul, vulpea, vidra - specii care, de asemenea, aduc omului foloase prin blana lor. De asemenea,
unele specii de vânat considerate răpitoare pot aduce mari foloase agriculturii prin distrugerea şoarecilor
(nevăstuica, vulpea, dihonii ş.a.). în schimb, cerbul, socotit vânat util, poate cauza însemnate pagube în
plantaţiile forestiere, dacă se găseşte într-o densitate prea mare. Noţiunile de vânat util şi răpitor sunt deci
relative.
Împărţind vânatul în util şi răpitor nu înseamnă că avem interesul să înmulţim, fără limită, pe cel zis util
şi să căutăm, pe orice cale, să nimicim pe cel răpitor. Cel util trebuie lăsat să se înmulţească numai până când
începe să devină dăunător culturilor agricole şi silvice, iar cel răpitor să fie înmulţit în aşa fel încât pagubele
cauzate vânatului nerăpitor să fie suportabile. în număr mic şi el este folositor în biogenoza pădurii şi a
câmpului şi chiar a sănătăţii şi calităţii vânatului util. Exprimându-ne mai lapidar putem afirma că vânatul

11
nerăpitor şi răpitor, într-un fond de vânătoare bine gospodărit, trebuie să se afle într-o stare de echilibru
numeric.
Sub denumirea de dăunători se înţeleg câinii hoinari şi pisicile vagaboande, ciorile şi coţofenele, care
fără să facă parte din ordinele Strigiformes şi Falconiformes, cauzează totuşi pagube, prin consumarea în
special a ouălor şi puilor vânatului mic.
În ecologia şi mai cu seamă în etologia vânatului sunt încă multe lucruri incomplet cunoscute. Adeseori,
părerile exprimate de diferiţi autori se contrazic. Faptul se explică prin dificultatea de a nu face observaţii
asupra vânatului ce se mişcă pe o mare suprafaţă de teren, deci pe care nu-1 avem la îndemână oricând, cum
este cazul animalelor domestice. De aceea, este posibil ca, în unele privinţe, cititorii să fie de altă părere
decât cea exprimată în această lucrare. Este o sarcină de viitor a oamenilor de ştiinţă ca şi a personalului
vânătoresc de teren - căruia i se oferă cele mai bune ocazii de acest fel - de a pune la punct ceea ce astăzi este
îndoielnic. Apreciem că în cadrul etologiei care este o ramură relativ nouă a biologiei, va apare etologia
cinegetică, ca o ştiinţă ce studiază comportamentul faunei de interes vânătoresc.

EXPLICAREA CÂTORVA NOŢIUNI ÎNTÂLNITE LA DESCRIEREA SPECIILOR DE VÂNAT

Luarea unor date biometrice. Prin lungimea totală a corpului se înţelege distanţa de la vârful botului
până la vârful cozii, fără părul de la vârful acesteia.
Lungimea cozii se măsoară de la rădăcina cozii până la vârful acesteia, fără părul de la vârf (fig. 1 b).
Lungimea corpului plus a trunchiului se obţine prin diferenţă, scăzând coada din lungimea totală. La vânatul
de curând împuşcat, la care membrele încă nu s-au înţepenit, se pot măsura: lungimea tălpii piciorului şi a
urechii. De reţinut că lungimea tălpii se ia fără gheare.
Greutatea vânatului poate fi exprimată în două feluri: greutatea animalului eviscerat sau neeviscerat
(întreg).
Se eviscerează în acest fel: cerbul, lopătarul, căpriorul, capra neagră, muflonul, mistreţul. Dacă s-a
cântărit fără cap sau picioare, se adaugă greutatea acestora sau se menţionează că au lipsit.
- Vânatul se numeşte neeviscerat atunci când animalul se lasă întreg, fără să i se scoată nimic. Aşa se
procedează cu iepurele, cu toate animalele răpitoare (eventual cu excepţia ursului), apoi cu toate păsările.
Pentru siguranţă însă este bine ca, în fiecare caz, să se arate dacă greutatea a fost luată în stare eviscerată
sau neeviscerată.
Pot fi cântărite şi organele interne, şi chiar este bine să se facă acest lucru, dar în acest caz aparatul
digestiv (stomacul şi intestinele) se vor cântări fără resturile alimentare, iar inima golită de sânge.
Considerăm că efectuarea de măsurători biometrice asupra vânatului împuşcat este foarte importantă, mai
ales în cazul vânatului mare, şi apreciem că ar fi potrivit ca personalul de specialitate să primească astfel de
sarcini.
Formula dentară se exprimă astfel: privind din profil un craniu aşezat cu latura stângă spre noi,
analizăm dinţii de la stânga spre dreapta: cei dintâi vor fi incisivii, urmează caninii (dacă există), apoi
premolarii şi, în fine, molarii. Ceea ce citim în formulă reprezintă numai jumătate din numărul dinţilor.
Totalul din formulă însă arată toţi dinţii, din ambele maxilare. Linia de fracţie desparte cele două maxilare
0 (1) 3 3
din jumătatea stângă. De exemplu, formula dentară la cerb este următoarea: I C P M  34(32)
3 1 3 3
Alte caracteristici la mamifere. Pentru a înlesni reţinerea unor date asupra biologiei diferitelor specii de
vânat, este bine să fie menţionat că:
- puii proaspăt fătaţi ai copitatelor au ochii deschişi şi chiar în prima zi se ridică în picioare şi îşi pot
urma mama;
- puii mamiferelor răpitoare se nasc orbi şi abia după mai multe zile sau săptămâni îşi capătă vederea.
Apoi ei rămân mai multe săptămâni sau luni în vizuina sau culcuşul unde au fost fătaţi şi numai după aceea
îşi urmează mama, pe distanţe mari.
Longevitatea. Datele referitoare la longevitate au o exactitate numai relativă, observaţiile făcându-se, în
multe cazuri, asupra animalelor din captivitate. în terenul liber însă condiţiile de trai sunt altele, deci şi
longevitatea ar putea fi alta. Totuşi, sunt şi specii la care vârsta maximă atinsă a fost stabilită prin marcări,
deci exactitatea este mai mare.

DISTANŢA LA CARE SE DEPLASEAZĂ VÂNATUL DE LA LOCUL LUI OBIŞNUIT DE TRAI

12
 Spre deosebire de păsări, mamiferele au un slab simţ de orientare. Voind să se întoarcă la punctul de
plecare, uneori ajung în teren străin.
Există deplasări periodice, iarna, de la altitudini mari, la altele mai mici din cauza hranei insuficiente ori
a zăpezii. Primăvara, mişcarea se produce în sens invers, în această categorie intră: cerbul, căpriorul, capra
neagră, mistreţul.
Dintre mamiferele importante sub raport vânătoresc, cea mai mică rază de mişcare o au: iepurele,
căpriorul, vulpea. Alungate fiind de câini sau de gonaci, după ce parcurg o distanţă oarecare, încearcă, uneori
cu riscul vieţii, să se întoarcă la punctul de plecare. Pe acest obicei se baza în trecut metoda de vânătoare cu
copoiul, azi, pe bună dreptate, abandonată.
Cerbul are o rază de mişcare mult mai mare, îndeosebi în perioadr. boncănitului. Când bate vântul,
merge cu vântul în faţă, acesta fiind un mijloc de apărare contra duşmanilor. Dacă se schimbă direcţia
vântului, se schimbă şi traseul lui, putându-se întoarce astfel la punctul de plecare. Dacă însă găseşte condiţii
mai bune în noul loc, nu se mai întoarce şi astfel se produce lărgirea, pe cale naturală, a ariei de răspândire a
speciei.
Dintre mamiferele noastre de interes vânătoresc, deplasări la distanţă mai mare fac mistreţul şi mai cu
seamă lupul, cauza fiind necesitatea procurării hranei. în anii când la munte nu există fructificaţie de jir, ursul
coboară la dealuri în căutare de ghindă, mere şi pere pădureţe, eventual şi de fructe din livezi. Distanţa de
deplasare poate fi de câţiva zeci de km.
Dacă însă deplasarea nu este cauzată de necesitatea procurării hranei sau din motive legate de
reproducere, ci este alungat, tulburat sistematic, atunci distanţa poate fi mai mare şi există probabilitatea de a
nu se mai întoarce, şi de a se stabili în alt loc. O cauză de alungare a vânatului mare poate fi şi păşunatul în
păduri.
Vânatul, ajuns în teren străin, dintr-o cauză oarecare, are o comportare diferită de a celui băştinaş: este
mai mult timp în mişcare, mai nesigur de sine şi din această cauză, de regulă, este învins în luptă de cei
localnici. Cu timpul însă acesta se adaptează la noul biotop, integrându-se în populaţia locală. Din punct de
vedere genetic, astfel de situaţii sunt benefice pentru vigoarea speciei, realizându-se aşa-zisa „reîmprospătare
de sânge".

DIMORFISMUL SEXUAL

Deosebirea dintre două sexe ale aceleiaşi specii, în ce priveşte culoarea (exemplu la fazan, raţe),
mărimea (la uliul porumbar şi alte răpitoare), forma (la cervide numai masculii poartă coarne) etc. se
numeşte dimorfism sexual.
Specialiştii în gospodărirea vânatului, ar fi bine să deprindă capacitatea de a putea deosebi masculii de
femele şi în cazul speciilor la care nu există dimorfism sexual (cum este ursul), pentru a-şi face o imagine
asupra raportului între sexe, şi prin aceasta a perspectivelor de evoluţie a sporului anual.

MAMIFERE DE INTERES CINEGETIC

La monografia speciilor de vânat, nu va fi urmată ordinea obişnuită în clasificarea zoologică, deoarece,
sub raport cinegetic, există o anumită preferinţă manifestată de vânători şi o anumită importanţă economică
şi recreativ-vânătorească.
Nu se va trata nevăstuica înaintea ursului şi vulpii, nici dropia - specie rară - înaintea fazanului şi a
potârnichii.
Se va respecta însă gruparea speciilor pe familii. De altfel, părerile autorilor diferă şi în ceea ce priveşte
denumirea unor ordine şi a grupării speciilor în ordine.

Ord. Logomorpha (Duplicidentata)

13
 Fam. Leporidae
IEPURELE
LEPUS EUROPAEUS (PALLAS)

DESCRIERE

Masculul se numeşte iepuroi, femela- iepuroaică, cel tânăr, incomplet dezvoltat - vătui.
Deşi are o arie de răspândire foarte întinsă, atât în Europa, cât şi în partea apuseană a Asiei, totuşi nu
are subspecii. Deosebirile de mărime şi de culoare a părului nu justifică împărţirea speciei în subspecii.
Lungimea totală a corpului este 58,4-67,0 cm din care 9,0-10,8 cm reprezintă coada; urechile au 11,7-
15,0 cm.
Greutatea medie a corpului cu viscere: la fătare 0,130 kg, la 1 lună 1 kg, la 3 luni 2 kg, la 6 luni 3,5 kg
adică aproape cât cel adult. S-au cântărit iepuri şi de 5-6 kg (maximum 6,5 kg la iepurii de pădure), dar
greutatea medie a celui adult este de 3,8^4 kg. Greutatea medie este mai mică în anii când iarna se
prelungeşte, împerecherea are loc târziu şi deci în perioada vânătorii puii au o vârstă mai mică. De asemenea,
greutatea medie este mai mică în anii cu spor anual mare, deci când tineretul reprezintă un procent mai mare
din totalul iepurilor recoltaţi. Iepurii ce trăiesc la câmpie au greutatea medie mai mică, deoarece fiind vânaţi
intens, nu ajung la vârstă înaintată. Dimpotrivă, greutatea medie sporeşte în anii cu primăvară timpurie, deci
cu perioadă de creştere mai lungă, în anii cu spor anual mic, deci când, procentual, se vânează mai mulţi
iepuri adulţi. Dacă într-un an nu s-a vânat, atunci anul următor greutatea medie va fi mai mare, deoarece va
creşte procentul de iepuri adulţi. Iepurii din regiunile de deal şi munte, care trăiesc mai mult în pădure, sunt
mai mari decât cei de la câmpie, din cauză că, prin selecţie naturală, rămân indivizii mai bine dezvoltaţi, apoi
fiind vânaţi mai rar, reuşesc să ajungă la o vârstă înaintată. în decembrie, tineretul are o greutate cu circa 250
g mai mare decât în noiembrie. între masculii şi femelele de aceeaşi vârstă, nu este deosebire esenţială în
ceea ce priveşte greutatea. Iepurii fătaţi în februarie-martie pot atinge în decembrie, greutatea celor adulţi.
Greutatea diferitelor părţi ale corpului iepurelui sunt:
Culoarea blănii variază de la foarte deschis la închis, foarte rar bătând în negru; apoi variaţii de la
cenuşiu la roşcat, deosebiri de acest fel putând fi întâlnite chiar în acelaşi teren. Părul are la bază culoarea
cenuşie, pe la mijlocul lungimii, albă sau gălbuie, iar la vârf neagră. Vara, când iepurele trebuie să se
strecoare prin culturi agricole, vârful negru al părului se toceşte în atingere cu aceste plante, deci culoarea
blănii este mai deschisă. Iarna, vârful negru al părului, după năpârlirea de toamnă, se păstrează, deci culoarea
devine mai închisă. Năpârlirea propriu-zisă se produce primăvara; toamna şi iarna, părul se îndeseşte pe
măsură ce temperatura scade. Iepurii tineri au pe frunte o pată de păr alb, care însă, excepţional, poate fi
întâlnită şi la cei mai în vârstă, deci nu este un indiciu infailibil de tinereţe.

Specificarea părţii corpului Părţi ce se pot Părţi ce nu se pot Total

consuma % consuma % %
Crupa şi picioarele din spate 40,89 40,89
Picioarele din faţă şi coastele 27,63 27,63
Organele interne 6,98 6,98
Pielea şi labele - 10,33 10,33
Organele interne - 14,17 14,17
TOTAL: 75,50 24,50 100,00

Formula dentară: I 2/1 C 0/0 P 3/2 M 3/3 =28

Deosebire între mascul şi femelă nu se poate face, în mod sigur, la iepurii ce se mişcă în teren, ci
numai prin cercetarea organului genital. Diferitele metode, ca felul de a ţine urechile sau măsura în care
rabdă apropierea omului, date ca sigure de unii autori, nu au putut rezista criticii. La iepuri nu există
caractere sexuale secundare.
Raportul numeric dintre masculi şi femele este de circa 46% masculi la 54% femele, dar el poate varia
de la un teren la altul sau de la un an la altul. Practic se consideră a fi de 1:1. Fiind o specie poligamă,
interesul înmulţirii ar cere ca, la acelaşi efectiv, să existe în teren un procent mai mare de femele, dar acest
lucru nu poate fi realizat prin împuşcare, animalele de sex masculin neputându-se deosebi de cele de sex
feminin. Aceasta se obţine însă la repopulări, când se lucrează cu iepuri prinşi şi cercetaţi sub raportul
sexelor.
14
 Longevitatea este, după unii, de circa 8 ani. După alţii, de 12 ani. în practică însă din cauza vânării
intensive, majoritatea iepurilor - 62% - cad înainte de a împlini un an, 22% între 1 şi 2 ani şi abia 16% din
iepurii împuşcaţi depăşesc la împuşcare vârsta de 2 ani. Aceştia din urmă însă ating o greutate considerabilă.
Vârsta iepurelui. În literatură se dau mai multe criterii pentru a deosebi iepurele tânăr de cel bătrân
însă în practică multe s-au dovedit nesigure.
- Se prinde iepurele de un picior dinainte şi se ridică de la pământ cu braţul întins. Dacă osul se rupe,
iepurele este tânăr (sub 1 an). Sunt multe motive pentru a considera acest criteriu nesigur.
- Spintecarea urechii cu degetele, acolo unde are pata neagră la vârf. Dacă se spintecă uşor, este tânăr.
Valoarea metodei este foarte relativă, mai cu seamă iarna, când operaţia se execută greu din cauza frigului.
- Iepurii tineri au pe frunte o pată de păr alb, care dispare cam în noiembrie-decembrie a anului I al
vieţii. Dar sunt numeroase cazuri când această pată se observă şi la iepurii de peste un an.
- Deasupra ochiului (la arcadă) iepurele prezintă un oscior, o proeminenţă, ca un spin. La iepurele
tânăr acesta este moale, elastic, cedând uşor la apăsare. Pe măsură ce iepurele înaintează în vârstă, osul se
întăreşte şi cedează mai greu.
Culoarea părului depinde mai mult de mediul în care trăieşte iepurele, decât de vârstă. Doar la iepurii
până la 2 luni, părul este caracteristic iepurelui tânăr (pui).
- Mărimea corporală constituie un semn sigur al vârstei doar până la circa 3 luni, când iepurele tânăr
poate fi deosebit uşor de unul bătrân. în rest, greutatea nu este un criteriu pe care să ne putem baza.
- Cercetarea organului sexual, de asemenea, permite a deosebi iepurii sub 1 an de cei mai bătrâni, dar
cere oarecare experienţă.
- Proeminenţa de pe piciorul dinainte (metoda Stroh) este cea mai practică metodă, pentru a deosebi
iepurele sub 10 luni de cel mai bătrân.
La iepurele sub 9-10 luni, pe partea exterioară a piciorului dinainte, pe radius, cam la 1-1,3 cm de la
articulaţia degetelor, există o proeminenţă osoasă, cât un bob de grâu. Apăsând cu degetul în punctul
respectiv şi împingând pielea înainte şi înapoi, proeminenţa se simte uşor. Ea este mai pronunţată la iepurii
de 3-A luni şi scade treptat cu vârsta, încât la 9-10 luni dispare complet. Această proeminenţă nu trebuie
confundată cu articulaţia, de aceea, pentru a nu greşi, îndoim degetele ca în figura 2 c şi pipăim radiusul la 1-
1,3 cm de la articulaţie.
Metoda de evaluare a procentului de iepuri tineri din totalul împuşcat este următoarea: în noiembrie, la
primele vânători, se aşază iepurii împuşcaţi pe o linie. Se pipăie piciorul dinainte, iar cei tineri (cu
proeminenţe) se trag afară din rând. Se vor forma astfel două rânduri. Apoi cei tineri cu proeminenţe (sub 9-
10 luni) se numără şi se calculează câte procente reprezintă ei din totalul recoltei. Metoda furnizează o bază
de plecare pentru stabilirea sporului anual. Trebuie subliniat că, pentru a putea afla sporul anual, cercetarea
trebuie efectuată în noiembrie, când iepurii fătaţi în martie au 8 luni. în ianuarie, la unii indivizi, proeminenţa
poate să dispară.
Metoda descrisă mai sus nu oferă o precizie de 100%, din cauza condiţiilor grele în care se lucrează pe
teren, în comparaţie cu cele din laborator. Pe teren intervine frigul, oboseala celui ce face cercetarea,
înţepenirea corpului iepurelui. La toate acestea se adaugă lipsa de experienţă a unor persoane care lucrează.
Se poate conta deci numai pe rezultatele comunicate de persoane cunoscătoare şi experimentate. Cu toate
acestea, metoda descrisă mai sus este cea mai bună metodă aplicabilă în teren. Cu ajutorul ei, iepurii
împuşcaţi sau prinşi vii se pot împărţi în 3 categorii:
- dacă nodozitatea se simte uşor, este vorba de iepuri tineri;
- dacă abia se cunoaşte, avem de-a face cu iepuri de 7-10 luni;
- dacă nu se simte nici o urmă, e vorba de iepuri care au vârsta de cel puţin un an.
Cea mai precisă este metoda Rieck, care se bazează pe cântărirea cristalinului uscat. La iepurii adulţi
cristalinul ochiului este mult mai greu decât la cei tineri. Metoda este aplicabilă numai în laborator.
Glasul. Iepurele rănit şi prins de om sau de răpitoare, se vaită într-un mod caracteristic, bine cunoscut
de vânători şi de gonaşi. Imitarea acestui glas de către vânător serveşte la atragerea vulpii la metoda de
combatere „la pândă, cu chemătoare". în rest, iepurelui nu i se aude glasul; doar masculul, când urmăreşte o
femelă în călduri, scoate, câteodată, un slab mormăit.
Urmele. Oricât de încet s-ar mişca, iepurele nu merge niciodată la pas, ci totdeauna sare, iar când face o
săritură, picioarele dinapoi depăşesc pe cele dinainte. Numai când stă pe loc, picioarele dinapoi sunt aşezate
în urma celor dinainte. La fugă, picioarele dinainte le pune unul în urma celuilalt, pe când cele dinapoi, în
general, sunt alăturate. Această caracteristică permite şi stabilirea direcţiei de mers.
Excrementele iepurelui au forma caracteristică a unor cireşe mici, turtite. Proaspete, au culoarea brună
închisă, dar pe măsură ce stau în ploaie şi aer, capătă culoare mai deschisă.

15
 Simţurile. Auzul este foarte bine dezvoltat; mirosul, de asemenea. Văzul este relativ slab dezvoltat, din
care cauză vânătorul are şansa să-i vină iepure în bătaia puştii chiar dacă nu este camuflat, cu condiţia să stea
nemişcat, deoarece iepurele observă mai mult mişcarea decât figura.

ECOLOGIE

Biotopul cel mai favorabil al iepurelui îl constituie câmpiile întinse cultivate agricol, dar nu cu
monoculturi pe suprafeţe întinse, ci cu parcele nu prea mari cultivate cu alte şi alte plante, alternând între ele.
Păşunile nu sunt de folos nici pentru reproducere nici pentru hrană. Fondul de vânătoare câştigă mult în
calitate dacă pe terenul agricol sunt trupuri de pădure de 300-400 ha sau chiar mai mici, distanţate între ele,
aşa încât să reprezinte 10-15% din totalul suprafeţei terenului. Cele mai favorabile păduri sunt cele de
foioase, de vârste amestecate, cu subarboret, în care iepurele găseşte atât adăpost cât şi hrană (ramuri, muguri
şi coajă) în timpul iernii. în ţările situate la nord, trăieşte şi în păduri de răşinoase sau de amestec de
răşinoase cu foioase. în lipsă de trupuri de pădure, sunt foarte folositoare şi culturile forestiere de protecţie,
dacă au lăţime de cel puţin 10 m şi dacă nu sunt amplasate de-a lungul drumurilor. De asemenea, orice pâlc
de mărăcini, orice remiză de 0,2-2 ha sunt utile atât pentru apărare contra duşmanilor şi a vânturilor reci, cât
şi pentru procurarea hranei. Complexele mari de păduri nu sunt favorabile iepurelui. în acestea, deşi nu
lipseşte, iepurele populează în densitate mare doar marginile pădurii, până la 500-1000 m adâncime, de unde
poate ieşi mai uşor la terenul agricol.
În ce priveşte solul, se consideră bun pentru iepure cel argilo-nisipos, permeabil, cald, fertil, apt pentru
mai multe feluri de culturi agricole; neprielnic este cel sărac, compact, rece, în care, pe timp ploios, apa
bălteşte, precum şi solul mocirlos. Luncile inundabile în care apa nu rămâne decât 2-3 zile, apoi se retrage
sunt defavorabile numai în măsura în care puii sunt înecaţi. în restul anului iepurele are aici condiţii bune de
dezvoltare. Animalul adult poate înota pe distanţă scurtă. Altitudinea cea mai favorabilă este cea sub 200-
250 m de la nivelul mării, cu teren şes sau uşor ondulat; se dezvoltă destul de bine şi la dealuri, la altitudini
de 300-400 m, cu condiţia să nu aibă un procent mare de pădure; iepurele se găseşte răspândit şi în complexe
mari de păduri la altitudinea de 1500 m şi chiar în golul de munte, însă aici densitatea este foarte mică, el
neconstituind obiect al vânătorii. Aici, deşi nu se vânează, efectivul rămâne constant, pierderile de adulţi în
cursul unui an, din cauza condiţiilor grele de existenţă, fiind egale cu numărul de pui ce rămân în viaţă.
Condiţiile atmosferice au un rol decisiv asupra sporului anual. Timpul ploios şi rece din mai până în
august, mai cu seamă cel din mai-iunie, este un factor negativ hotărâtor, nu numai prin efectele lui directe
(înecarea puilor abia fătaţi şi retraşi în adâncituri unde se adună apă, precum şi prin provocarea de
pneumonii), ci-mai ales prin efectele indirecte (favorizarea dezvoltării bolilor parazitare şi microbiene, în
special a coccidiozei) care produce moartea tineretului. Precipitaţiile abundente din lunile de iarnă
(decembrie, ianuarie, februarie), împreună cu temperatura scăzută, duc la formarea şi menţinerea unui strat
continuu de zăpadă, care acoperă, în întregime solul timp de 2-2!/2 luni şi astfel limitează considerabil
accesul la grâul verde şi la altă vegetaţie proaspătă, cauzând moartea unei părţi din efectivul de bază
(reproducţie). Aşadar, timpul defavorabil din perioada de vegetaţie are ca urmare pierderi, în special în
tineret (dar şi în adulţi), iar cel din timpul iernii, asupra animalelor de reproducţie.
Precipitaţiile puţine şi temperatura relativ ridicată favorizează atât dezvoltarea iepurilor cât şi a
şoarecilor, de aceea în anii cu şoareci mulţi, de obicei sunt şi iepuri mulţi. Asupra efectului căldurilor
caniculare, umidităţii atmosferice, vântului, nu se pot face aprecieri concrete. Se pare că influenţa acestora
este minimă. Fireşte şi mersul vremii din luna martie, când, de obicei, apare prima generaţie din acel an, are
influenţă, însă mai mică decât cel din mai-iunie, deoarece numărul de pui fătaţi în martie este mai mic. Se
afirmă adesea că puii născuţi în martie ar făta şi ei încă în cursul aceluiaşi an şi astfel ar contribui, în mod
hotărâtor, la sporul anual; în realitate, nu se poate dovedi acest lucru; chiar dacă el se produce, este vorba de
cazuri izolate, care nu pot influenţa simţitor sporul anual.
Un efect limitat are grindina, deoarece ea se localizează numai pe anumite porţiuni de teren.
Folosind date statistice pe 56 ani, un autor cehoslovac trage concluzia că efectivele de iepuri au crescut
atunci când cantitatea de precipitaţii a fost sub media anuală şi invers. De asemenea, temperaturile extrem de
scăzute sau ridicate peste normal coincideau cu scăderea, respectiv creşterea efectivelor. Toamna lungă cu
temperatură relativ ridicată favorizează creşterea puilor târzii, care astfel intră în iarnă întăriţi. Consecinţele
negative ale mersului vremii pot deveni catastrofale când se succed doi sau trei ani defavorabili.
Fidelitatea faţă de locul de trai a fost cercetată prin marcări de iepuri şi apoi prin urmărirea regăsirilor.
Folosind 174 iepuri regăsiţi, a dovedit că 54,6% din iepurii marcaţi şi apoi eliberaţi în teren au fost vânaţi în
rază de 1 km de la locul de marcare, 25,3% în rază de 1-3 km; 14,4% au fost găsiţi între 3 şi 10 km; în fine,
5,7% s-au îndepărtat peste 10 km, 4 din ei ajungând până la 25-40 km. Şi alţi cercetători ajung la cifre
16
asemănătoare. Fireşte, datele pot diferi de la un teren la altul în funcţie de diferiţi factori, între care liniştea
din teren, răpitoarele, faptul dacă marcarea s-a făcut la iepurii autohtoni sau proveniţi din repopulări. Totuşi,
concluzia ce se poate trage este că circa jumătate din iepuri nu se îndepărtează mai mult de 1 km de la locul
obişnuit de trai; că 80% rămân în raza de 3 km şi, în fine, că unii, depărtându-se la mai mult de 10 km,
contribuie la evitarea pericolului de incest. Iepurele nu-şi părăseşte bucuros locul obişnuit de trai. Dacă este
alungat, după ce parcurge o distanţă de 500-1 500 m, încearcă să se întoarcă la locul de unde a plecat, făcând
o curbă sau trecând chiar printre gonaci. S-a mai stabilit prin cercetări, că iepurii proveniţi din repopulări se
mişcă pe o rază mai mare decât cei indigeni, desigur din cauză că au fost speriaţi cu ocazia transportului şi că
nu sunt obişnuiţi cu noul loc de trai.
Aria de răspândire a iepurelui este largă, ceea ce este o consecinţă a marii lui capacităţi de adaptare. în
România, iepurele există pe toată suprafaţa ţării, exceptând spaţiul acvatic, şi parte din golul de munte.
Densitatea populaţiei lui însă variază în limite largi; de la 30-40 indivizi la 100 ha teren, în martie, până la 1-
2 indivizi la aceeaşi suprafaţă. Suprafaţa, pe care iepurele găseşte condiţii bune de dezvoltare şi unde
contează ca vânat principal, este de circa 15 milioane hectare. în Europa este răspândit aproape peste tot.
Excepţie fac: Peninsula Iberică, Irlanda, Insula Sardinia, vârful Alpilor şi cea mai mare parte a Suediei,
Norvegiei şi Finlandei. Spre răsărit, a depăşit mult masivul munţilor Urali, înaintând în Siberia.

ETOLOGIE

Reproducerea. Iepurii ajung la maturitate sexuală la vârsta de 7-8 luni. (masculii la 7 luni, iar femelele
la 5-7 luni). Acest fapt ne ajută să lămurim problema influenţei primei generaţii de iepuri asupra sporului
anual. Până în prezent, cercetările ştiinţifice nu au putut dovedi că iepurii fătaţi în martie s-ar reproduce ei
înşişi în toamna aceluiaşi an. în crescătoriile artificiale acest lucru nu a reuşit, iar pe de altă parte, activitatea
sexuală la masculi scade mult tocmai toamna, când ar trebui să se împerecheze iepurii din prima generaţie.
Chiar dacă, în mod izolat, acest lucru s-ar produce, el nu ar avea o influenţă simţitoare asupra sporului din
acel an, deoarece numărul de pui la primul fătat este mic, iar puii fiind incomplet dezvoltaţi, probabil puţini
dintre ei ar rezista iernii grele. Este clar deci că influenţa puilor din martie asupra sporului anual a fost
supraevaluată.
Împerecherea începe, primăvara, mai devreme în anii cu ierni uşoare şi mai târziu în cei cu ierni aspre.
La organismele ieşite slăbite din iarnă, activitatea sexuală începe mai târziu. Primii se reproduc iepurii de un
an şi mai mult. Cei fătaţi în a doua jumătate a anului, adică cei sub un an încep împerecherea mai la urmă. De
regulă însă, împerecherea durează din ianuarie până în august. Masculii se bat între ei, lovindu-se cupiciorele
dinainte. Începutul împerecherii se poate constata şi după smocurile de păr găsite pe teren, rezultate de la
bătaia dintre masculi. Cea mai intensă activitate sexuală este în aprilie-mai. în perioada împerecherii, oricând
s-ar produce ea, pot fi văzuţi mai mulţi masculi urmărind o femelă, chiar în cursul zilei. Copularea însă are
loc de obicei noaptea. Sarcina durează 42^13 zile, după care femela fată 1-5 pui (de regulă 2-4). 75% din
numărul iepuroaicelor fată de 4 ori pe sezon, iar restul de 25% de 3 ori; aceste date sunt valabile pentru clima
Europei Centrale. Aşa fiind, o femelă într-un sezon ar putea da naştere la cel mult 10 pui. Aceasta din cauză
că la prima şi la ultima fătare, numărul de pui este mai mic. S-a găsit, pentru condiţiile din Polonia, la prima
fătare 1-1,5 pui, la a doua şi a treia câte 4. Pentru condiţiile de acolo, numărul fătărilor pe sezon a fost de 3,4,
iar a puilor de 2,3 la o femelă, numărul de pui fătaţi într-un sezon fiind de 7-8. Ponderea cea mai mare la
obţinerea sporului anual o are generaţia a doua, adică cea din luna mai. O femelă gestantă are, în medie, 3
embrioni, dar fiindcă nu toate femelele din teren sunt gestante, media se socoteşte a fi de doi embrioni la o
fătare, pentru toate femelele existente pe teren. La fătat, puii au corpul acoperit cu păr, iar ochii deschişi.
Sunt vioi, se deplasează singuri, căutându-şi un adăpost. Femela nu arată prea multă grijă la alegerea locului
unde fată, cel mult caută un loc adăpostit. Puii stau împreună numai câteva zile, după care fiecare trăieşte
independent. Mama îi caută numai pentru alăptare, iar suptul încetează la vârsta de 3 săptămâni. în aceeaşi zi
sau la câteva zile după fătat, femela este din nou aptă de împerechere.
Sociabilitate. Iepurele nu este un animal sociabil. Doar în perioada împerecherii pot fi văzuţi în grup.
Aşa se poate explica şi lipsa comunicării între ei prin glas. Nu au de ce să se cheme, să se caute, cum este
cazul, de exemplu, la potârnichi şi căpriori.
Hrana constă, în sezonul de vegetaţie, din ierburi şi buruieni. Preferă lucerna, trifoiul. Toamna şi iarna,
hrana de bază este grâul verde, în măsura în care nu este total acoperit de zăpadă, cu crustă de gheaţă. în
zăpadă afânată, iepurele râcâie cu picioarele dinainte până ajunge la grâu, dar când este crustă de gheaţă,
acest lucru nu mai este posibil, iar iepurele suferă de foame; iarna, hrana este formată din rămurele, muguri,
coajă de puieţi sau lăstari tineri, din care cauză se produc pagube în culturile de pomi fructiferi şi plantaţii
forestiere, în special de salcâm. Consumă şi fructe. Nu este adevărat că varza i-ar fi hrana preferată.
17
Necesarul de apă şi-l acoperă, în mod normal, din conţinutul de apă al hranei consumate şi din rouă, motiv
pentru care rezistă şi în regiunile secetoase. Aceasta nu înseamnă însă că nu bea apă. Porumbul este
consumat de iepure numai sub formă de boabe şi cerealele numai până ce dau în spic.
Iepurele este animal de noapte. Numai în perioada reproducerii poate fi văzut şi peste zi. Iarna, când
ziua este scurtă, iese la păscut, seara, când începe să se întunece, şi se înapoiază în culcuşul său de peste zi,
dimineaţa, înainte de a se face ziuă; vara însă poate fi văzut şi după amiază, iar dimineaţa până la orele 6-7.
în terenurile liniştite, iese mai de timpuriu şi se înapoiază mai târziu. Peste zi stă în culcuş, care în terenurile
agricole deschise constă dintr-o adâncitură naturală sau dintr-o groapă săpată de iepurele însuşi. în păduri sau
tufişuri, stă adăpostit sub tufe sau lângă un trunchi de arbore, fără să-şi sape culcuş. Iepurele stă numai la
suprafaţă indiferent de anotimp. Este cel mai mic mamifer, care nu este supus somnului de iarnă şi nici nu se
adăposteşte în vizuină pe timpul friguros. Când stă în culcuş, îşi îndoaie picioarele mult, îşi pune capul pe
picioarele dinainte, iar urechile şi le apleacă pe spate. în culcuş intră cu spatele şi cu cât acesta are pereţii mai
înalţi, cu atât corpul iepurelui pierde mai puţină căldură. Când ninge, stă uneori nemişcat până este acoperit
de zăpadă, rămânând liberă doar o deschidere pentru respiraţie. Preferă pentru culcuş, terenurile cu expoziţii
sudice, uscate. Este greşit să se creadă că iepurele doarme cu ochii deschişi. Doarme cu ochii închişi. Când
este văzut în culcuş cu ochii deschişi, înseamnă că se odihneşte numai, dar nu doarme.
Când întâlneşte un obstacol, de exemplu un gard, nu încearcă să sară peste el, deşi ar putea, ci caută o
spărtură pe unde să se poată strecura. Pe acest obicei se bazează prinderea iepurilor cu plasă de 1 m înălţime.
în lungime, face salturi şi de 2,5 m şi chiar mai mult.
Când se abate brusc de la direcţia de mers, sărind în dreapta sau în stânga, se zice, în termen
vânătoresc, că face o „minciună". în acest fel reuşeşie să scape de urmăritori, aceştia pierzându-i urma. Face,
instinctiv, acest lucru şi dimineaţa când se întoarce în culcuş. în apă nu intră de bună voie, dar silit, înoată
câţiva zeci de metri, în semănături de cereale, îşi face cărări pe care şi le păstrează, iar dacă peste ele s-a
aplecat vreun fir, îl înlătură tăindu-l cu incisivii.
O particularitate a iepurelui este aceea că nu rezistă timp îndelungat la regimul de captivitate, în loc
îngrădit, ţinuţi mai mulţi la un loc. în lăzi, câte unul, suportă captivitatea mai bine, dar nu mult. Creşterea
artificială este foarte dificilă.
Duşmanii şi bolile iepurelui sunt în număr mare. Trebuie însă făcută o deosebire între cele care
cauzează pierderi mari de efectiv şi cele ce se ivesc rar şi cu mică importanţă din punct de vedere practic.
Câinii hoinari şi pisicile hoinare, ciorile cenuşii şi coţofenele sunt duşmanii cei mai mari, datorită prezenţei
lor în tot cursul anului, răspândirii largi şi numărului lor mare. Râsul şi jderul prind şi ei câteodată iepurii,
dar trăind la munte şi dealuri, în păduri, unde densitatea iepurilor este mai mică, pagubele cauzate de ei sunt
neînsemnate. Vulpea, hermelina, nevăstuica, dihonii, bufniţa, fac pagube mai mari în anii când hrana lor de
bază - şoarecii - sunt în număr mic. Deci, înmulţirea iepurilor este favorizată indirect, în afară de cantitatea
mică de precipitaţii, şi de numărul mare de şoareci, căci răpitoarele, în acest caz, distrug mai puţini pui de
iepure. Dintre păsările răpitoare de zi, pagube mai mari face uliul porumbar, pe când alte răpitoare, doar
ocazional. Iepurele caută să scape de duşmani prin homocromie şi fugă (la care rezistă timp îndelungat).
În ultimul timp unele lucrări de mecanizare şi chimizare a agriculturii fac pagube însemnate. O dată cu
sporirea numărului de autovehicule, în alte ţări, creşte şi numărul accidentelor de călcare a iepurilor de către
maşini. în scurt timp, acest factor va trebui luat în considerare şi la noi. Dintre boli, coccidioza cauzează
pagube mari în special în tineret. Bruceloza, din fericire, nu este răspândită mult. Pagube cauzează şi
tuberculoza rozătoarelor, precum şi staphylomycoza. Dintre bolile parazitare amintim: paraziţii pulmonari,
gălbeaza, paraziţii intestinali şi stomacali, care însă ca volum de pagube stau în urma bolilor microbiene.
Acest fapt, la care se adaugă vremea rea din primăvară, pare a fi una din cauzele principale ale scăderii
efectivelor de iepuri în anii ploioşi. Personalul de teren observă iepuri mulţi - tineret - până în septembrie,
pentru ca la deschiderea sezonului, în noiembrie, că se constate că sunt puţini iepuri. Cauza acestui fenomen
este mortalitatea de toamnă. Mersul vremii este un factor hotărâtor pentru sporul anual, dar oricât de
favorabil ar fi acesta, dacă numărul de dăunători este mare, sporul anual rămâne mic. Mare parte din
efectivul de tineret şi adulţi căzând victime răpitoarelor, procentul este greu de stabilit.
În ultimele decenii, se constată o scădere a efectivelor, deci şi a recoltelor de iepuri, în aproape toate
ţările Europei. Acest fenomen pare a fi în legătură cu agrotehnica modernă, caracterizată printr-o
intensificare a mecanizării, chimizării agriculturii, prin monoculturi pe suprafeţe întinse şi prin distrugerea
adăposturilor naturale: boschete, culturi forestiere de protecţie, pâlcuri de pădure. Fluctuaţiile de efectiv ce
intervin la intervale de 10-15 ani sunt cauzate de fenomene atmosferice defavorabile: ierni grele cu strat de
zăpadă gros şi de durată, primăveri şi veri ploioase. Astfel, în câmpia din vestul ţării, iarna excepţional de
grea din anul 1939/40 a distrus cea mai mare parte din efectivul de vânat mic, inclusiv iepure; tot acolo,

18
iernile grele consecutive din anii 1962/63 şi 1963/64 au dus la o împuţinare a iepurilor în aşa măsură încât
vânătoarea de iepuri a trebuie să fie oprită.
Măsuri de ocrotire necesare. Faţă de efectivul optim calculat la 1740000 iepuri, în martie 1968,
efectivul a fost de 1185000 adică 68% din cel optim. Recolta de iepuri împuşcaţi, apreciată după blănurile
colectate, a variat între 450000 în 1964 şi 600000 în 1960. La aceasta se adaugă circa 75000 iepuri împuşcaţi
şi exportaţi în blană şi circa 20000 iepuri exportaţi vii, deci recolta totală de iepuri împuşcaţi şi vii a variat
între 550000 şi 700000. În prezent (anii 1999-2000), efectivele de iepuri ale României sunt de cca 1070000
buc., iar recoltele de cea 100000 buc. După cum se poate vedea atât efectivele, cât şi recoltele au scăzut
îngrijorător. Pentru ridicarea productivităţii, se impune curmarea abuzurilor la practicarea vânătorii.
Supraexploatarea pare a fi factorul negativ cu ponderea cea mai mare. Al doilea este prezenţa
dăunătorilor, care în ţara noastră sunt mult prea numeroşi. Pentru a compensa prejudiciile cauzate de
mecanizarea şi chimizarea agriculturii, soluţia este de a lăsa în teren un număr de reproducători sporit, care
prin progeniturile lor să compenseze pierderile. în sfârşit, hrana complementară este un alt factor care trebuie
luat în considerare, din care să nu lipsească cea suculentă: napii, varza, morcovii.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Pentru organizarea unei recoltări reuşite, este necesar să fie cunoscut locul unde stă iepurele în diferite
anotimpuri şi în diferite situaţii: primăvara şi vara stă în teren agricol, numai un mic procent rămânând în
pădure; toamna, o dată cu recoltarea porumbului şi florii-soarelui, câmpul rămânând dezgolit, se retrag în
păduri şi stau aici până se termină aratul şi semănatul, când câmpul liniştindu-se, iepurii revin în parte pe
câmp. Se înţelege că dacă nu există pădure în apropiere, iepurele este nevoit să rămână pe câmp, folosind ca
adăpost arătura adâncă de vară, cocenii de porumb nerecoltaţi şi alte adăposturi. Căderea zăpezii mână
iepurii, din nou în pădure, unde rămân cu atât mai mult cu cât stratul este mai gros, iar viscolul mai frecvent.
Vântul puternic scoate iepurii din pădure.
Repartizarea densităţii iepurilor pe terenul de vânătoare este influenţată şi de om; muncile agricole,
păşunatul oilor şi vitelor silesc iepurele să se deplaseze dintr-un loc în altul. Nu va sta în arături proaspete de
câteva zile, dar va fi găsit, mai probabil, în arăturile vechi de vară, dacă nu au fost păşunate recent şi mai cu
seamă dacă pe acestea s-a prins oarecare vegetaţie care poate servi iepurelui ca hrană. Cei ce vânează de mai
mulţi ani în acelaşi teren ştiu că sunt porţiuni (goane) care, an de an, dau o recoltă bogată, în timp ce altele se
menţin mereu la un nivel scăzut.
Ar fi interesant de aflat care sunt cauzele locale? Cele de mai sus sunt doar câteva puncte de reper. Dar,
adeseori, iepurele răstoarnă socotelile noastre şi poate tocmai acestui fapt i se datoreşte supravieţuirea.
Metode de vânătoare la iepure. În ţara noastră, în prezent, iepurele se vânează prin următoarele
metode: goana în pădure, goana în câmp, vânătoarea în cerc. Mai există încă o metodă de vânare a iepurelui,
folosită în Europa Centrală: metoda în fâşii mari. Metoda de vânătoare la sărite, deşi are multe avantaje:
sportivitate, economicitate, uşurinţă în organizare, totuşi, pentru motive bine întemeiate, privind apărarea
stocului de reproducţie, a trebuit să fie interzisă. Vânarea iepurelui la pândă este de asemenea interzisă prin
lege.
În cele de mai jos vor fi descrise metodele de vânătoare a iepurelui, cu menţiunea că multe din regulile
enumerate sunt aplicabile şi altor specii de vânat.
Vânătoarea cu goana în pădure
- Goana în pădure este mai atractivă decât cea de pe câmp. Aceasta din cauză că în pădure pot exista
mai multe specii de vânat: iepuri, fazani, vulpi, sitari etc. Apoi, de regulă, şi căprioarele, care deşi nu se
vânează la goană, totuşi delectează ochiul. La aceasta se adaugă mulţimea păsărelelor.
- Pentru ca vânătoarea cu gonaci în pădure să reuşească şi să fie plăcută, este nevoie de timp favorabil:
senin, îngheţ uşor, „încât pe frunza îngheţată să se audă pasul iepurelui". Zăpada, de asemenea, este bună
dacă nu îngreuiază mersul, căci vânatul rănit poate fi urmărit. Nu este bun timpul ploios, umed, deoarece în
acest caz iepurii încearcă să scape înapoi printre gonaci. Ei pot fi mânaţi înainte cu mai mult succes, pe timp
uscat. De altfel, picăturile de ploaie ce cad de pe crengi, de regulă, alungă vânatul afară din pădure. La fel şi
zăpada ce cade de pe crengi, prin topire. În plus, când crengile şi subarboretul sunt încărcate de zăpadă,
gonacii le ocolesc, deoarece aceasta le cade pe ceafă. Merg unii după alţii, rup linia, iar goana e compromisă.
Un remediu ar fi ca fiecare gonac să fie dotat cu echipament de protecţie corespunzător (pelerine sau salopete
impermeabile).
- Iepurii ies din pădure la câmp şi atunci când cade frunza masiv, în urma primei brume; de asemenea,
pe vânt puternic şi pe viscol. Azi se constată că iepurii sunt în pădure, iar dacă peste noapte a bătut un vânt
tare, a doua zi vor fi pe câmp. Astfel de situaţii au fost întâlnite de multe ori.
19
 - Nu numai vulpea, dar se pare că nici iepurii nu pot fi mânaţi cu succes, având vântul în faţă. în acest
caz, ei vor încerca să fugă spre flancuri.
- În pădurile cu linii parcelare deschise, cum sunt astăzi aproape toate pădurile de la şes şi coline,
vânătorii se aşază în linie dreaptă (nu în zig-zag) pe marginea arboretului de unde vin gonacii, deoarece aşa
se poate trage mai bine în spate. Dacă nu există linie parcelară deschisă, ci numai drumuri, cum se întâmplă
la dealuri, atunci se cere mare atenţie atât la fixarea ţiitorilor cât şi la tras. în arboretele dese, în care nu se
poate trage decât pe drum, ţiitorile se pun în vârfurile unghiurilor, iar de la ele se deschid coridoare late de 1
m şi lungi de 40-50 m. Acestea servesc nu atât la tras, cât la observarea vânatului şi la prevenirea vânătorului
asupra prezenţei lui, spre a putea trage în drum.
Ultimii doi vânători de la colţul şi de pe flancul liniei trebuie să tragă cu atenţie spre a nu se produce
accidente. Unii organizatori sunt de părere ca cei de pe flanc să nu tragă în interiorul goanei, ci numai în
spate.
- După ce vânătorul şi-a ocupat ţiitoarea, dă la o parte zăpada şi frunzele de sub picioare, încât la tras
să se poată întoarce fără a face zgomot; apreciază distanţa până la care poate trage, caută locuri largi printre
arbori pentru tras, curăţă crengile ce împiedică vederea, încarcă arma indiferent dacă s-a dat semnalul de
plecare a gonacilor sau nu şi aşteaptă în linişte, fără a-şi schimba locul şi fără a mişca.
Dacă în apropierea ţiitoarei este un arbore gros, atunci vânătorul se aşază în faţa lui, căci stând în spate,
n-ar putea cerceta bine cu privirea terenul din faţă; dacă este un arbore subţire, se aşază în spatele lui, dar la o
distanţă potrivită pentru a se putea mişca în dreapta şi în stânga cu arma la ochi.
- Când sunt vânători prea puţini pentru a ocupa o linie de vânătoare, atunci se ocupă porţiunile mai
bune. Fireşte, acestea sunt situaţii excepţionale.
- La pădure, unde nu se trage la distanţă mare, este mai eficientă o armă care nu bate prea concentrat,
iar alicele pot fi cu o jumătate milimetru mai mici decât cele folosite la câmp, la acelaşi vânat (iepure).
- Unde sunt şi mistreţi, o armă drilling este mai bună cu condiţia de a nu se trage spre gonaci.
Vânătoarea cu goana în câmp deschis. Multe din regulile de vânătoare enumerate sunt aplicabile şi la
vânătoarea de câmp. Aici vom adăuga numai câteva îndrumări ce se referă exclusiv la acest din urmă fel de
vânătoare:
- Se ştie că, în anumite condiţii de mers al vremii, iepurii stau \a câmp, iar în altele la pădure. Există
această osmoză între câmp şi pădure. Dacă am organiza vânătoare în pădure atunci când iepurii sunt
concentraţi aici, iar la câmp numai atunci când iepurii au părăsit pădurea, rezultatul ar fi o recoltă peste
posibilităţile terenului, şi o prejudiciere a efectivului de reproducţie. De aceea, este bună măsura de a aprecia
încă în luna octombrie sporul anual şi a fixa cifra recoltei, care apoi va fi luată fie din pădure, fie din câmp,
dar care nu va fi depăşită.
- Timpul favorabil pentru vânătoarea la câmp este pe îngheţ uşor, timp senin, fără vânt sau cu vânt
slab. Defavorabilă este ceaţa, ploaia, precum şi începutul sezonului când terenul este acoperit, iar iepurii sar
anevoie.Rău este şi vântul puternic şi gerul.
- Pe vânt puternic, iarna, iepurele caută locuri adăpostite. Deci, în teren ondulat îl vom căuta pe
versanţii feriţi de vânt (adăpostiţi).
- Direcţia de fugă a iepurelui depinde de mulţi factori. Datorită conformaţiei picioarelor sale, fuge mai
bine la deal decât la vale; nu fuge decât de nevoie către lanţul de puşcaşi aşezaţi vizibil în câmp deschis. De
aceea, este bine ca vânătorii să-şi facă adăposturi din coceni, buruieni; iepurelui nu-i place să fugă de-a
curmezişul şi peste arătură adâncă şi îngheţată, deci pe teren aspru. Dacă va găsi o fâşie grăpată, o va prefera.
- Vânătorii să nu fie aşezaţi cu soarele în faţă, deoarece au condiţii de tragere grele şi rănesc vânatul.
- în măsura posibilului, la aşezarea liniei de vânători, să fie folosit orice mijloc care îi poate feri de
vedere pe aceştia: cultură forestieră de protecţie, diguri, şanţuri etc. De asemenea, goanele să fie astfel
aşezate încât să nu fie nevoie a se umbla mult, în gol, de la una la alta. Linia de vânători să nu aibă în faţă
arătură adâncă, îngheţată, pe care iepurii nu merg decât siliţi.
- Când vânătorii sunt aşezaţi pe o lizieră de pădure, iar goana vine de la câmp, există neajunsul că
iepurii răniţi nu pot fi urmăriţi cu vederea până ce cad. în acest caz, un câine de aport, ascultător, care să stea
liniştit lângă vânător, şi să fie folosit numai la sfârşitul goanei, este de mare utilitate.
- Nici aici nu se admit vânători în linia gonacilor sau înapoia ei. Pe de o parte este pericol de accidente,
pe de alta este bine să mai rămână iepuri nevătămaţi.
- Când linia gonacilor a ajuns la 150 m, este bine ca aceştia, la un semnal dat de organizator, să ridice
mâinile în sus, încât vânătorii care n-ar fi auzit semnalul, să fie avertizaţi prin aceasta să nu mai tragă decât
în spate.
- La câmp deschis, arma drilling nu-şi găseşte întrebuinţare. Dacă, totuşi, cineva o foloseşte, atunci să
nu încarce ţeava de glonţ.
20
 Făcând o comparaţie între metodele de vânătoare, sub raportul oportunităţii aplicării lor, situaţia este
următoarea:
Vânătoarea la sărite, cu sau fără câine, a trebuit să fie interzisă, în prezent, deoarece vânătorii sunt greu
de controlat, iar în trecut s-au comis numeroase abuzuri care au avut ca urmare scăderea îngrijorătoare a
efectivelor de iepuri. Vânătoarea în potcoavă este interzisă pe cale administrativă, iar cea la pândă oprită de
lege. Din punct de vedere economic, cea mai bună metodă de vânătoare este cea la care se răneşte mai puţin
vânat. Sub acest raport este de recomandat vânătoarea în câmp deschis, la care tirul este mai uşor, vânatul
fiind văzut de la distanţă. Urmează goana în pădure, la care tirul este ceva mai dificil din cauza arborilor; în
fine, cercul este o metodă bună, numai dacă nu se trage la distanţă mare şi dacă nu sunt prea mulţi vânători în
raport cu gonacii. La recolta noastră de 550000-700000 iepuri anual, se pierd prin rănire circa 100000 iepuri,
care rămân pradă răpitoarelor. Prin alegerea metodei şi prin organizarea corespunzătoare a vânătorii, paguba
poate fi micşorată.
Pentru a şti cât se poate recolta, se fac pieţe de probă la sfârşitul lunii octombrie. În anii cu înmulţire
slabă, se recoltează puţin, în cei cu înmulţire mijlocie, se recoltează jumătate, iar în cei favorabili două treimi
din efectivul total, presupunând că acesta a fost bine stabilit. In cifra de recoltă intră şi iepurii răniţi.
Valorificarea iepurilor se face, în prezent, ca vânat împuşcat, sau ca vânat viu pentru export. Cu toate
că la iepuri vii, cheltuielile de prindere (gonaci, lăzi, transport) sunt mai mari, totuşi venitul net este
incomparabil mai mare decât la cei împuşcaţi. în plus, experienţa de la noi din ţară şi din străinătate
dovedeşte că în terenurile de vânătoare în care, ani în şir, s-au prins iepuri vii şi nu s-a vânat cu puşcă,
efectivele de iepuri au crescut. Explicaţia constă în faptul că o bună parte din efectiv nu poate fi prins în
plasă şi deci rămâne pentru reproducţie, iar iepurii scăpaţi sunt sănătoşi, pe când la vânătoare parte din ei
sunt răniţi şi vor muri.
Reguli ce trebuiesc respectate obligatoriu la vânatul împuşcat:
- să se evite, pe cât posibil, murdărirea iepurilor cu noroi;
- să nu se expedieze iepurii calzi, ci să fie lăsaţi să se răcească pe o prăjină într-o încăpere aerisită şi
răcoroasă, până a doua zi după vânătoare.
Iepurele ar putea ocupa primul loc în fauna noastră vânătorească (aşa cum a fost cândva), în ceea ce
priveşte valoarea economică şi ca obiect de practicare a vânătorii. De aceea, în primul rând la ocrotirea, dar
şi la recoltarea lui, ar trebui să se acorde grija şi importanţa cuvenită.

IEPURELE DE VIZUINĂ
ORYCTOLAGUS CUNICULUS (L) ALTE DENUMIRI: LAPIN

DESCRIERE

Lungimea totală a corpului: 38-53,5 cm, din care 4-8 cm reprezintă coada; greutatea adultului cu
viscere 1,3-2,2 kg; la fătare, puiul are 40 g. în ţara sa de origine - Spania, are greutatea mult mai mică.
Lapinul se deosebeşte de iepurele comun atât prin mărime cât şi prin constituţia corpului şi modul de
reproducere. Radiusul este mai gros decât cubitusul, picioarele dinainte fiind puternice, apte pentru săpat.
Picioarele dinapoi sunt relativ scurte în comparaţie cu ale iepurelui comun. Urechile fiind aplecate înainte, nu
ajung până la vârful botului, pe când la iepurele comun ele depăşesc botul. Deosebirile de mai sus şi altele au
justificat clasificarea iepurelui de vizuină în alt gen (Oryctolagus) decât iepurele comun (Lepus).
Culoarea părului este mai cenuşie decât a iepurelui comun. Puful blănii este cenuşiu, pe când la cel
comun-alburiu. Urechile au la vârf numai o uşoară dungă închisă pe când la cel comun o porţiune destul de
lungă este neagră. În dosul ochilor, iepurele comun are o dungă albă, care la cel de vizuină lipseşte. Între
iepurele de vizuină şi cel comun nu se fac încrucişări, în schimb se fac între cel de vizuină şi cel de casă;
hibrizii au uneori blana de culoare închisă. Formula dentară - ca la iepurele comun. Longevitatea - cca 6
ani. Glasul este un fluierat subţire, ascuţit. Masculul, când urmăreşte femela în călduri, scoate un mormăit
abia perceptibil, ca şi iepurele comun. Urmele, ca formă, sunt la fel ca ale iepurelui comun, cu deosebirea că
urma-tipar este mai mică, iar saltul mai scurt.

21
 Iepuri: a - iepure comun; b - iepure de vizuină

ECOLOGIE

Biotopul. Trăieşte în viziuni, de aceea preferă soluri uşoare în care să-şi poată săpa galeriile, destul de
compacte, astfel încât acestea să nu se surpe. Dunele de nisip nu sunt apte acestui scop, de aceea iepurele de
vizuină le evită. Pentru amplasarea galeriei, preferă terenurile uscate, calde, în pantă (coaste de dealuri,
terasamente, diguri, maluri de râuri, râpe etc), în care intrarea să poată fi orizontală, încât apa de ploaie să nu
poată pătrunde, iar în apropiere să fie terenuri agricole în care să-şi găsească hrană.
Evită terenurile cu apa freatică la mică adâncime şi terenurile plate. Când totuşi este nevoit să-şi facă
galerii în terenul cu apa freatică aproape de suprafaţă, îşi sapă galeria numai puţin sub nivelul terenului; la
câmpie, intrarea galeriei o face oblic. O condiţie pentru amplasarea galeriei este existenţa unor tufişuri,
garduri vii, plantaţii forestiere, lăstărişuri, poieniţe sau în cel mai rău caz buruieni înalte, vegetaţie cu mur,
care, pe de o parte, să-i mascheze intrarea şi ieşirea, iar, pe de altă parte, să-i ofere loc de adăpost când stă
afară din galerie. în arborete închise nu trăieşte ca şi pe teren curăţit de buruieni sau transformat în teren
agricol. Ajunge până la altitudinea de cea 500 m.
Nu-i convin regiunile cu ierni aspre şi sol compact, nici altitudinile mari. în teren ondulat, îşi alege
intrarea galeriei în partea sudică, însorită. Uneori, lapinii nu-şi sapă galerii, ci se ascund sub grămezi de
lemne, tufe dese. Este răspândit în Europa Vestică şi Centrală. în Germania a ajuns în secolul XII ca animal
ţinut în captivitate, iar în secolul XIII ca animal de vânat. în România a fost colonizat între anii 1905 şi 1907
prin câteva perechi de lapini aduse din Franţa şi aclimatizate pe moşia Sturdza, situată în comuna Cristeşti,
nu departe de Iaşi, de unde s-au răspândit pe o rază de cea 20-25 km, ajungând până la râul Prut.
În altă parte a ţării nu se mai găseşte, deşi cam în acelaşi timp a mai fost colonizat şi în Transilvania.
Faptul că în 60 ani nu s-a răspândit pe o rază mai mare dovedeşte că în Moldova n-a găsit teren favorabil.
Probabil nici solul, nici iernile grele, cu zăpezi mari nu-i priesc. O dovadă a influenţei condiţiilor ecologice
asupra înmulţirii lui este extraordinara lui înmulţire în Australia, unde a devenit o plagă pentru agricultură şi
a fost instituit un premiu de 25 000 lire sterline pentru găsirea unui mijloc de combatere eficient. în iernile
aspre cu un strat gros de zăpadă însă poate avea loc o scădere catastrofală a efectivului, deoarece, fiind
animal de zonă caldă, nu rezistă frigului nici chiar în galerii. Din aceste motive, fluctuaţiile de efective şi
recolte sunt foarte mari.
ETOLOGIE

Trăieşte în vizuini constituite din galerii. îşi sapă vizuina cu picioarele dinainte care sunt adaptate
pentru această muncă, iar la scoaterea pământului din galerie foloseşte picioarele dinapoi. Galeria se termină
într-un spaţiu mai larg pe care îl căptuşeşte cu fân moale şi unde îşi ţine puii. Unele galerii au mai multe
ieşiri la suprafaţă.
Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 5-8 luni.
Împerecherea începe din februarie şi durează până în septembrie. Gestaţia este de 30 zile, după care
fată, de regulă 4—8 pui, maximum 12, rar sub 4. Puii sunt fără păr şi orbi timp de 10 zile. Alăptează 3-4
săptămâni, după care puii ies din vizuină şi devin independenţi. Lapinul are prolificitate mare în anii în care
vremea este uscată şi călduroasă, când fată de 4-5 ori pe sezon. Deci, în condiţii climatice bune se produce o
înmulţire explozivă, putând deveni o plagă, iar în condiţii rele, efectivul scade catastrofal, deoarece nici
galeria nu-1 poate apăra de frig şi zăpadă mare. Hrana este vegetală, la fel ca a iepurelui de câmp. În această
22
privinţă dovedeşte o mare capacitate de adaptare. O parte a excrementelor sunt consumate din nou de lapin,
deoarece sunt bogate în vitamine.
Animal gregar, trăieşte în colonii, mai multe familii în mai multe galerii, fără a se deranja unii pe alţii.
Viaţa în galerie îl apără atât de duşmani, cât şi de intemperii, în caz de pericol, semnalul de alarmă îl
constituie bătutul în pământ cu picioarele dinapoi, la care, toţi aleargă în galerii. Lapinul nu se îndepărtează
mult de galerie; când pleacă să-şi caute hrana, raza sa de mişcare este abia de câteva sute de metri. Este deci
fidel locului său de trai. Din acest motiv, roade localizat în apropierea vizuinii; face şi unele deplasări la
distanţă, dovadă că apare în puncte unde n-a existat până atunci, situate la mare distanţă de locul unde
trăieşte de obicei. în căutarea hranei iese seara şi noaptea, deci este animal mai mult nocturn. Iese din vizuină
cu precauţie, observând atent terenul. Pe distanţă mică, aleargă cu mare viteză, dar nu rezistă la fugă timp
îndelungat. O caracteristică a lui este mişcarea cozii în sus şi în jos, când fuge. Pentru a scăpa de urmăritor,
face mai multe ,,minciuni" decât iepurele comun. Nu înoată decât rareori. În terenuri liniştite, iese la hrană şi
ziua.
Duşmanii lui sunt: dintre păsări - bufniţa, uliul porumbar, huhurezul de pădure, uliul păsărar; dintre
mamifere - dihonii şi nevăstuica, aceştia urmărindu-1 şi în galerii. Vulpea îl poate prinde numai la suprafaţă.
Bolile de care suferă mai mult sunt: mixomatoza, coccidioza, tuberculoza, parazitismul cu viermi
intestinali.
Este regretabil că în lucrările statistice, efectivele şi recoltele de iepuri de vizuină nu sunt prezentate
separat, ci la un loc cu iepurii comuni.
Aclimatizarea şi popularea nu sunt dificile, deoarece, este fidel locului de trai; cere însă ca să-i fie
favorabile condiţiile ecologice. Elementele condiţiilor ecologice s-au arătat pentru cazul când s-ar încerca o
aclimatizare sau populare.
RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Efectivele actuale de lapini ale României sunt de cca 200 exemplare (judeţele: Iaşi, Călăraşi, Braşov,
Mureş), iar recoltele sunt de cca 30 exemplare anual.
Conform Legii nr. 103/1996, iepurele de vizuină poate fi vânat, în ţara noastră, între 1 noiembrie şi 15
februarie. În ţările în care el este mai răspândit, vânarea lui se face la picior, la pândă, cu câinele scotocitor şi
la goană, o dată cu vânarea iepurelui comun. În acele ţări se constată că se pot obţine recolte mai mari, dacă
se practică vânătoarea de mai multe ori la pândă, la sărite, cu câinele, decât la goană, în ultimul caz putându-
se împuşca puţini. Este preferabil să fie răriţi prin vânătoare, în acest fel scăzând pericolul răspândirii bolilor,
în cazul unor condiţii climatice neprielnice lapinului. Se pare că această părere este valabilă şi pentru
iepurele comun.
Carnea iepurelui de vizuina este alburie, spre deosebire de a iepurelui comun, care este brună.
Atitudinea noastră faţă de această specie de vânat ar trebui să fie de a-1 împuţina unde face pagube mari, dar
nu de a-1 extermina.
Ord. Rodentia (Simplicidentata) Fam. Microtidae
BIZAMUL
ONDATRA ZIBETHICA (L) ALTE DENUMIRI: ONDATRA, ŞOBOLAN BIZAM

DESCRIERE

Lungimea corpului: 48-58 cm, din care 20-25 cm coada.

Greutatea corpului cu viscere: 0,7-1,4 kg. Coada, spre rădăcină este circulară, iar în continuare turtită
bilateral şi acoperită de solzi mărunţi. Culoarea părului (blănii) este brună-cafenie pe spate şi laturi; cenuşie
pe abdomen. Are puf şi spic. Blana este bună în tot cursul anului, dar este de calitate mai ridicată la sfârşitul
iernii, în plus, la acea dată şi blana puilor din ultima serie este destul de valoroasă.
Masculul are, în regiunea organelor genitale, o glandă ce secretă un lichid cu miros de mosc, de unde şi
denumirea de „şobolan de mosc". La picioarele dinainte are 4 degete, iar la cele dinapoi 5, între acestea din
urmă există peri tari ce servesc la înot. Ghearele sunt destul de puternice, cele de la picioarele dinainte
servindu-i la săpat.

23
 Bizam
Formula dentară: I 1/1 C 0/0 P 0/0 M 3/3
Incisivii cresc continuu şi sunt de culoare galbenă. Glasul este un fluierat scurt.
Tot în mediul acvatic, hrănindu-se cu vegetaţie din apă, trăieşte şi nutria (Myocastor coypus) însă
aceasta se deosebeşte de bizam, între altele, prin corpul mai mare şi prin coada de formă rotundă. De altfel,
nutria ajunge în terenul liber, rareori, numai prin evadarea din crescătorii.

ECOLOGIE

Este animal semiacvatic, care trăieşte, de preferinţă, în galerii făcute pe marginea apelor stătătoare, a
canalelor de irigaţie sau drenaj, a pescăriilor, orezăriilor, precum şi a râurilor lin curgătoare din regiunea de
şes şi dealuri, cu condiţia ca ele să aibă vegetaţie bogată, deoarece aceasta constituie hrana principală a
bizamului. Malurile apelor trebuie să aibă înălţime corespunzătoare pentru a-şi putea face galeria în aşa fel
încât, cotlonul, unde stau peste zi bizamii adulţi şi puii lor, să fie deasupra nivelului apei, iar gura de ieşire a
galeriei să fie cu 10-20 cm sub nivelul apei.
Iernile aspre, cu temperaturi scăzute nu-i convin, deoarece apa din bălţi poate îngheţa până la fund, caz
în care bizamul moare, neputându-şi procura hrana.
Fluctuaţia de efectiv, care la bizam poate fi mare, se datoreşte, în primul rând, iernilor aspre. îi sunt
defavorabile schimbările mari de nivel ale apei, deoarece acestea îl obligă să-şi modifice galeria şi uneori
chiar să o părăsească.
Bizamul este originar din America de Nord, fiind adus în Europa în anul 1905, în şase exemplare şi
aclimatizat în fosta RS Cehoslovacă, pe domeniul Colloredo-Mannsfeld, din localitatea Dobrici (în
apropierea oraşului Praga). Ţinut, la început, în teren împrejmuit, a reuşit să evadeze, împrăştiindu-se în
terenul din jur. Fiind foarte prolific, s-a răspândit cu repeziciune, încât astăzi se găseşte nu numai în Cehia, ci
şi în ţările vecine: Polonia, Germania, Austria, Elveţia, Iugoslavia, Ungaria, Italia, înaintând spre vest şi est.
în fosta U.R.S.S. şi Finlanda a fost aclimatizat pe cale artificială în scopul producerii de blănuri. în România,
a pătruns pe cale naturală, în anii 1940-1941, venind dinspre vest, răspândindu-se în cele 4 judeţe din partea
apuseană a ţării: Timiş, Arad, Bihor şi Satu Mare. în 1954 este semnalat în Delta Dunării, la Chilia Veche, iar
în 1955 în lacul Brateş pe lângă Galaţi. Aici a venit din fosta U.R.S.S., unde a fost colonizat cu începere din
1949. Treptat s-a răspândit de-a lungul râului Prut, în regiunile Iaşi şi Suceava. În anul 1958, un grup de
vânători din Cluj au adus din judeţul Bihor şi au pus în libertate într-un lac de lângă oraşul Gherla, 6 bizami.
Este singurul caz din ţara noastră când bizamul a fost introdus pe cale artificială.

24
 Răspândirea bizamului în ţara noastră în 1968
Analizând această figură, se constată că, în 1968, în afară de vestul ţării, unde cuprinsese întreaga
regiune ce-i era favorabilă, bizamul avea suficiente nuclee de-a lungul Dunării şi Prutului, precum şi unul în
centrul Transilvaniei, pentru ca, de aici, să se poată răspândi în toate spaţiile acvatice ale ţării, care corespund
cerinţelor sale ecologice. În prezent, bizamul este întâlnit nu numai pe principalele râuri interioare ale ţării
(Mureş, Olt, Târnave etc), ci şi pe majoritatea afluenţilor acestora. Se poate afirma că, în prezent, bizamul
este răspândit în toată ţara.

ETOLOGIE

Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 3-5 luni; împerecherea are loc din aprilie până în sepembrie;
durata gestaţiei este de 28-30 zile, după alţii de 25-26 zile. Fată de 2-4 ori, în medie de 3 ori pe an, câte 4-12
pui. În Germania, la femelele tinere de bizam, s-au găsit, în medie, 5,1 pui, la cele de vârstă mijlocie, 6,8 pui.
Numărul de pui la o femelă este mai mare în anii cu condiţii trofice şi de temperatură favorabile şi invers. S-a
constatat că o femelă a fătat, în tot sezonul, 22 pui, din care au rămas până la maturitate (3-5 luni) 16, adică
73%. Dar la sfârşitul iernii (februarie), din numărul total de adulţi şi pui care au fost în viaţă în octombrie au
mai rămas 35-60%, restul au pierit. Mortalitatea este cu atât mai mare cu cât iarna este mai grea. Puii sunt
orbi 11 zile de la fatare; ei sunt alăptaţi 18 zile. Longevitatea este de 3-5 ani. Hrana lui de bază o constituie
plantele acvatice şi în aceasta constă utilitatea lui; transformă o vegetaţie din apă, adeseori nefolosită, în
blană preţioasă. Consumă şi gasteropode, mai ales scoici. în galeriile sale s-au găsit şi resturi de alte alimente
ca morcovi şi porumb, dar aceasta este o excepţie. în alte ţări, se susţine că ar consuma şi peşte, dar în ţara
noastră încă nu s-a putut face această dovadă.
Este animal semiacvatic ducându-şi viaţa în mediul bogat în vegetaţie. În căutare de noi aşezări,
străbate distanţe destul de lungi şi pe uscat. Pentru hrană iese seara şi se întoarce în galerie dimineaţa. Din
cauza acestui fel de viaţă, se poate spune că bizamul este animal de noapte. Vara, când noaptea este scurtă,
iese la hrană mai de timpuriu, iar toamna, mai târziu. Când trebuie să-şi alăpteze puii, iese după hrană şi
peste zi. înoată cu ajutorul labelor dinapoi pe care le foloseşte ca lopeţi, precum şi cu ajutorul cozii pe care o
mişcă în dreapta şi în stânga. înoată cu capul aproape de suprafaţa apei, iar în caz de pericol se scufundă şi
înoată mai departe, sub apă. Bizamul este un animal fidel locului de trai, însă la începutul toamnei, când
densitatea a devenit prea mare, o parte migrează în căutare de noi aşezări. Fenomenul se observă şi
primăvara.
De regulă trăieşte în galerii pe care la sapă singur în malul apelor, în diguri, taluze de canale. Condiţia
este însă ca în apropiere să existe apă, aşa încât, gura galeriei să fie cu 10-20 cm sub nivelul acesteia. Dacă
nivelul apei sc?de, încât gura galeriei rămâne pe uscat, atunci ea este camuflată cu ierburi şi îşi sapă altă
ieşire, mai la adâncime. Galeria poate avea o lungime de 1-10 m, este eliptică, având diametrele de 22/16 cm
şi se termină într-un culcuş (cotlon) cu dimensiuni de circa 70/75/56 cm, căptuşit cu ierburi moi.
Dacă nivelul apei creşte şi inundă cotlonul, atunci îşi sapă alt cotlon mai sus. O interesantă adaptare la
condiţiile de mediu constă în faptul că în acele bălţi unde malurile apte pentru săpatul galeriilor lipsesc, cum
este în Delta Dunării, bizamul îşi construieşte movile plutitoare din stuf, papură, ierburi, în care îşi face
galerie şi cotlon. După A n d o n e, movilele plutitoare au diametrul între 0,54 şi 2,35 m şi înălţimea între
0,39 şi 1,38 m. Aici se refugiază adulţii şi aici îşi cresc puii, movilele îndeplinind rolul galeriilor. Faptul că
sunt plutitoare, le face independente de nivelul apelor. Iarna, bizamul stă în cotlon şi iese din apă numai
constrâns de foame. Situaţia devine critică dacă apa îngheaţă până la fund, caz în care moare de foame. Dacă
25
apa seacă, din cauza secetei, bizamul este nevoit să-şi părăsească galeria, mutându-se în alt loc. în aceste
cazuri, bizamii pot fi văzuţi şi ziua, în drum spre alte aşezări.
Pagubele care se pun în sarcina bizamului sunt: slăbirea digurilor, prin faptul că apa pătrunsă în galerii
înmoaie terenul. Digurile nu prea late pot fi chair perforate, dând naştere la inundaţii. în străinătate s-au
produs astfel de accidente dar la noi, nu se cunoaşte decât un singur caz când, la o gospodărie piscicolă, a
fost perforat digul dintre două bazine, iar neajunsul a constat doar în faptul că peştele de diferite vârste s-a
amestecat. Trebuie reţinut însă că acolo unde digurile de apărare contra inundaţiei sunt construite în albia
majoră, nu este pericol de instalare a bizamului, deoarece nu este îndeplinită condiţia de a avea apă în
permanenţă. De asemenea, pericolul este mic şi la orezarii şi pescării, deoarece iarna, ele sunt fără apă. Aici
însă paguba s-ar putea produce prin perforarea canalelor de aducţiune construite în rambleu. Subliniem:
bizamul îşi poate face aşezare durabilă numai acolo unde apa nu seacă şi nu îngheaţă complet. O pagubă
reală, constatată adeseori şi în ţara noastră, este roaderea de către bizam a uneltelor de pescuit. Paguba constă
nu numai în distrugerea reţelei, ci şi în faptul că peştele evadează.
Foloasele aduse de bizam constau în producerea de blănuri, care în fosta URSS şi în SUA se ridică la
milioane de bucăţi anual. Date fiind foloasele şi pagubele arătate, atitudinea faţă de bizam, în diferite ţări, nu
este aceeaşi: în Finlanda, Canada, S.U.A. este protejat, ca animal producător de blăniţe; în Europa Centrală şi
Apuseană (Franţa, Belgia, Olanda, Germania, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Iugoslavia) este considerat
dăunător şi supus combaterii. în ţara noastră, conform Legii nr. 103/1996, bizamul este ocrotit de la 16 aprilie
la 30 septembrie.
Duşmanii principali ai bizamului sunt: condiţiile atmosferice defavorabile, temperaturi scăzute şi veri
secetoase, apoi desecările care îi distrug biotopul. Iernile aspre duc la fluctuaţii mari de efective şi deci de
recoltă; desecările au ca urmare împuţinarea spaţiului ce-i este favorabil, deci scăderea efectivelor şi
recoltelor. Vânarea intensă a bizamului poate fi o cauză a scăderii efectivului.
În prezent, efectivele de bizam în România sunt de 55000 buc, iar recoltele de 5100 buc. Comparativ
cu recoltele actuale, acestea au fost în anul 1960 de cea 36000 buc, iar în 1967 de 42000 buc.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Bizamul se recoltează, folosind mai cu seamă capcanele, dar şi puşca de vânătoare. Se valorifică
blănurile, iar în S.U.A. se consumă şi carnea.
Atitudinea faţă de bizam: atâta timp cât nu cauzează pagube mari nu trebuie intensificată combaterea.
Se cere însă supraveghere atentă, mai ales în Delta Dunării, acolo unde se fac îndiguiri. La nevoie este
necesar să se intervină, dacă se va constata că efectivele vor înregistra niveluri alarmante.

Ord. Artiodactyla (Ungulata) Fam. Cervidae

CERBUL
CERVUS ELAPHUS (L)

DESCRIERE

Pentru a nu fi confundat în limbajul uzual cu cerbul lopătar, mult timp a fost denumit cerb carpatin, iar
în ultimul timp se foloseşte expresia populară de cerb comun.
Masculul se numeşte cerb sau taur, femela, ciută de cerb sau cerboaică, puiul până la 1 aprilie al celui
de al doilea an al vieţii, adică până la vârsta de circa 10 luni, se numeşte viţel (viţea) de cerb. Pentru cerbul
de diferite vârste, mai există şi alte denumiri, atât la mascul cât şi la femelă.
Încercarea unor autori de a deosebi subspecii de cerb înăuntrul arealului european, având drept criterii,
în special, forma şi greutatea corporală, precum şi forma coarnelor pare a nu fi reuşit pe deplin. într-adevăr,
în acelaşi fond de vânătoare sau regiune geografică se găsesc unii cerbi de culoare deschisă şi alţii de culoare
închisă; cerbi având coarne cu prăjini lungi, deschidere mare şi ramuri puţine la coroană şi cerbi cu coarne
scurte, deschidere mai mică şi ramuri multe la coroană. La acestea se adaugă frecventele populari sau
aclimatizări. Amestecul este inevitabil. Deocamdată, deci rămânem la constatarea că în ţara noastră este o
singură specie de cerb.
Taurul adult are lungimea capului plus a trunchiului până la 240-250 cm, coada de 12-16 cm, înălţimea
la grebăn de 152-155 cm.
Greutatea corporală variază în funcţie de sex, vârstă, anotimp şi diferite faze biologice din ciclul anual
al vieţii. Astfel, greutatea medie a taurilor de recoltă este de 210 kg eviscerati, ceea ce înseamnă 240-250 kg
26
viu; s-au găsit şi cerbi de 250 kg eviscerati, deci de 310 kg ca cerb viu. Nu este exclus să existe şi cerbi cu
greutate mai mare.
Ciutele au greutatea de 80-130 kg, iar viţelul, la fătare, 7-12 kg. Cam de la începutul lunii august şi
până la începutul perioadei boncănitului (1-10 septembrie), cerbii se găsesc în perioada de îngrăşare, când ei
adună rezerve de masă ponderală, greutatea cea mai mare fiind atinsă la începutul bocănitului. Aproape o
lună cât durează bocănitul (10 septembrie - 10 octombrie, variind după altitudine şi mersul vremii), taurul
pierde treptat din greutate, deoarece nu mănâncă aproape nimic, dar face eforturi prin alergat şi lupte cu
concurenţii. Pierderea de greutate a unui individ în această perioadă poate atinge 25-30 kg.

Cerbul mascul cu ciute şi viţel

După terminarea bocănitului, cerbul mascul îşi sporeşte treptat greutatea, iar dacă toamna este lungă şi
hrana abundentă, intră în iarna destul de bine refăcut. în timpul iernii, greutatea scade din nou, în funcţie de
asprimea gerului şi grosimea stratului de zăpadă, iar o dată cu începutul primăverii, cerbul se reface, hrana
fiind abundentă, iar temperatura mai ridicată. Aşadar, când se vorbeşte de greutatea corporală a cerbului,
trebuie să se precizeze şi anotimpul la care se referă. Ciuta nu pierde din greutate în timpul bocănitului,
deoarece ea nu-şi întrerupe hrănirea.
Pentru a obţine greutatea cerbului mascul viu (cu toate organele interne), se adaugă 25% la greutatea
eviscerată. Dacă însă cerbului i s-au tăiat capul de lângă prima vertebră şi picioarele de la genunchi (cum se
procedează la frigorifer), pentru a obţine greutatea cerbului eviscerat, aşa cum se înţelege îndeobşte (cu cap,
coarne şi picioare întregi, dar fără nici un organ intern), se adaugă: 15-22 kg pentru cap după mărimea
coarnelor (6-13 kg) şi 5-6,5 kg pentru picioare, după mărimea animalului.
Culoarea părului. Petele deschise de pe corpul viţelului, în primele luni, constituie un mijloc de
apărare contra duşmanilor, ele căutând să imite razele solare ce pătrund printre frunzişul arborilor.
Fenomenul se numeşte homocromie. Aceste pete deschise dispar cam la sfârşitul lunii august, adică la vârsta
de cea 3 luni. La adulţi, năpârlirea are loc de doua ori pe an: primăvara şi toamna. Năpârlirea de primăvară
începe cam la mijlocul lui aprilie şi se desfăşoară relativ repede, având o durată de 20-25 zile. Uneori, părul
cade în petece mari. La ciutele gestante şi taurii bătrâni, năpârlirea are loc cu circa 10 zile mai târziu decât la
cei tineri. Dar nu la toţi indivizii năpârlitul începe şi se termină la aceeaşi dată. De aceea, perioada năpârlirii
de primăvară într-un fond de vânătoare poate dura din aprilie până în iunie. Năpârlirea de toamnă decurge
mai lent, într-o perioadă mai lungă. La cei tineri, ea se termină în prima jumătate a lunii octombrie, iar la cei
bătrâni în a doua jumătate a aceleiaşi luni. în perioada bocănitului, năpârlitul este în curs.
În secţiune transversală, părul de vară este eliptic, iar cel de iarnă rotund. Lungimea părului din „barba"
taurului este de 10-15 cm. La viţel, această „barbă" începe să se contureze, dar slab, cam în noiembrie (la
vârsta de cea 6 luni). Viţelul este greu de deosebit de viţea, deoarece în afară de barbă, nu prezintă alte semne
distinctive. După organele genitale nu se poate face deosebire în teren, la distanţă. în general, culoarea
părului cerbului, vara, este roşcată în jumătatea superioară a trunchiului şi mai deschisă, până la galben-
alburiu, pe abdomen. Picioarele sunt acoperite cu păr cenuşiu în exterior, mai deschis în interior. Părul de pe
coadă este roşcat, iar în regiunea anală este mai deschis la culoare (galben-roşcat), încât această pată de
27
culoare deschisă se vede de la distanţă. Părul de iarnă al cerbului este mai închis la culoare decât cel de vară.
Culoarea părului poate varia însă chiar în cuprinsul aceluiaşi teren de vânătoare. Astfel, în bazinul râului
Barnar, în anul 1960, la aceeaşi oră, în aceeaşi parcelă au fost împuşcaţi doi tauri, dintre care unul a avut
culoarea închisă, iar celălalt deschisă (cerb bălan).
Dentiţia. Formula dentară a cerbului este: I 0/3 C (1)/1 P 3/3 M 3/3 = 34 (32)
Cerbul are incisivi numai în maxilarul inferior; în cel superior în loc de incisivi are o bordură elastică,
cu care poate prinde şi rupe iarba mai bine decât cu un rând de incisivi. Iarba este prinsă şi introdusă în gură
cu limba, apoi prin apăsarea incisivilor maxilarului inferior de bordura elastică este strânsă bine, şi parte
tăiată, parte ruptă printr-o uşoară mişcare a capului. Caninul din maxilarul inferior are forma incisivilor şi
este lipit de aceştia, încât lasă impresia unui al 4-lea incisiv; cel din maxilarul superior, de regulă, există
numai la mascul, de aceea este pus în paranteză; el nu are smalţ, aşa încât cu timpul capătă o culoare închisă.
Acest dinte este considerat trofeu, făcându-se din el diferite obiecte de podoabă şi este cu atât mai preţuit de
vânător cu cât culoarea lui este mai închisă. Premolarii există chiar în momentul când viţelul este fătat şi cad,
în locul lor crescând alţii, la vârsta de 2 1/2 ani. Molarii se adaugă la premolari, treptat, începând de la vârsta
de 6 luni până la cea de 26 luni, pe măsură ce maxilarul inferior se lungeşte şi permite creşterea lor. Pe
suprafaţa premolarilor şi molarilor există ridicaturi care servesc la măcinarea hranei prin rumegat.
Ridicaturile se tocesc cu timpul, şi gradul lor de tocire este unul din criteriile pentru determinarea vârstei.
Coarnele constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul. Denumirea părţilor
componente ale coarnelor de cerb se arată în figura 21. Coarnele se formează astfel: în cursul iernii, adică
atunci când viţelul de cerb are 7-9 luni, la mascul se dezvoltă pe creştet două proeminenţe - cilindri frontali -
în punctele unde vor creşte mai târziu coarnele. Pe aceşti cilindri frontali, cam în mai, adică atunci când
împlineşte vârsta de un an, începe creşterea coarnelor, creştere care se termină în septembrie. Aceasta este
regula, dar sunt şi excepţii. Aceste prime coarne sunt neramificate, în formă de două suliţe, nu au rozete, iar
lungimea lor este de 2cm-10 cm. Ele cad (sunt lepădate) în mai, anul următor, adică la vârsta de doi ani şi
îndată îi creşte al doilea rând de coarne, formate, de regulă, din 3 ramuri la un corn, dar adesea din 4 şi chiar
5-6 ramuri la un corn, în funcţie de vigoarea corporală şi predispoziţia individuală. Cerbul care la al doilea
rând de coarne are, din nou, numai suliţe sau două ramuri (furcar), este un exemplar slab, care nu va da
niciodată coarne de calitate. Acest al doilea rând de coarne se curăţă de păr şi piele în august, deci cu o lună,
cel puţin, înaintea suliţarului cu primele coarne, fapt ce ne permite să identificăm cerbii de 2 1/2 ani, slabi, de
suliţarii de 1 1/2 ani, viguroşi. De la vârsta de 2 1/2 ani înainte, taurii leapădă coarnele în fiecare an,
începând de la sfârşitul lunii februarie până la începutul lunii aprilie, şi anume, cei bătrâni mai devreme, iar
cei tineri mai târziu. Căderea (lepădarea) coarnelor se produce datorită faptului că stratul despărţitor al
coarnelor de cilindrul frontal se înmoaie, iar cornul cade la cea mai mică atingere, îndată după cădere, în
circa 10 zile, suprafaţa de pe care s-a desprins cornul este învăluită de piele şi păr, de la margine spre interior,
şi începe creşterea noilor coarne. Se formează mai întâi, în afară de prăjină, ramura ochiului, apoi eventual
cea de gheţuri, cea mijlocie şi, în fine, coroana. Procesul creşterii durează 120-130 zile. Când coarnele au
ajuns la dimensiunile normale, pielea care le-a acoperit se usucă şi cade în fâşii, proces pe care îl accelerează
şi taurul prin frecarea coarnelor de arbori. Îndată după căderea pielii, coarnele au culoare deschisă însă prin
frecarea lor ulterioară de arbori, tufe, frunze, buruieni, ele capătă o culoare mai închisă, brună sau bătând în
negru. Cu cât culoarea este mai închisă, cu atât valoarea coarnelor creşte. Curăţirea coarnelor de piele şi
colorarea lor are loc în iulie-august. Când în septembrie-octombrie se văd arbori proaspăt zdreliţi prin
frecare, e vorba, probabil, de suliţari care îşi curăţă coarnele mai târziu. Pentru acest act, cerbii preferă
arborii distanţaţi de alţi arbori, deci în jurul cărora se pot învârti. După numărul de ramuri, aşezarea lor pe
prăjină, existenţa sau lipsa coroanei, coarnele capătă diferite denumiri: cerb suliţar când are coarne
neramificate, cerb furcar când în afară de prăjină, la fiecare corn mai are câte o ramură (cea a ochiului) , cerb
de 6 care are câte 3 ramuri la fiecare corn, cerb de 8, 10, 12. La circa o treime din cerbi, ramura de gheţuri
lipseşte, iar când există, apare la vârsta de 4-5 ani. în mod normal, cerbul are o ramură a ochiului, una de
gheţuri şi una mijlocie, iar restul de ramuri constituie coroana.
Deci când se vorbeşte de un trofeu de 20 ramuri, înseamnă că în afară de cele 3 + 3 ramuri amintite,
mai există 14 ramuri la coroană, deci câte 7 la un corn. Ca să se ştie repede câte ramuri are un cerb care se
mişcă pe teren, se numără ramurile coroanei. Restul (cele 3 + 3) se ştiu. Eroarea este de cel mult 2 ramuri,
dacă acel individ nu ar avea ramurile de gheţuri.
În cazul când numărul de ramuri la cele două prăjini este acelaşi, exemplu 8 şi 8, trofeul se va numi de
16 par, iar dacă nu este egal, exemplu la o prăjină are 8 ramuri, iar la cealaltă 7 se va numi trofeu de 16
impar. Deci numărul ramurilor de la prăjina mai bogată se înmulţeşte cu doi, indiferent cât are cealaltă. Un
trofeu care la o prăjină are 7 ramuri, iar la cealaltă 4 se va numi 14 impar, deşi în total nu are decât 11 ramuri.
Ca să putem spune că o prăjină are coroană, ea trebuie să aibă cel puţin 3 ramuri deasupra ramurii mijlocii.
28
În funcţie de numărul şi calitatea ramurilor, coarnele de cerb primesc diferite denumiri. Astfel: cerb de 8 fără
ramura de gheţuri sau cu această ramură (formaţie rară care se termină la vârf cu o suliţă), cerb de 10 cu
coroană şi cerb de 10 cu ramura de gheţuri, cerb de 12 cu şi fără ramura de gheţuri etc. Ramura lupului se
numeşte aceea care este situată între ramura mijlocie şi coroană, dar care nu face parte din coroană. Mulţi
însă iau o ramură a coroanei, situată mai jos, drept ramură a lupului, ceea ce este o greşeală. în cazuri rare,
ramura ochiului şi cea mijlocie pot prezenta înfurciri, care nu sunt considerate defecte. Cerbul vânat în 1929
în Masivul Călimani de Dr. Kosch avea câte trei ramuri la fiecare ramură mijlocie, ceea ce i-a majorat gradul
de frumuseţe. Distanţa maximă între prăjini se numeşte deschidere. Coarnele de cerb care la ambele prăjini
au acelaşi număr de ramuri, iar acestea sunt de aceeaşi formă şi mărime se numesc simetrice (simetrie
bilaterală). Un trofeu este cu atât mai valoros cu cât are prăjini mai lungi, mai groase, ramuri mai multe,
greutate şi deschidere mai mare, culoare mai închisă, perlaj mai bogat, vârfurile ramurilor mai bine şlefuite,
coroană cu ramuri mai multe şi mai groase. Pentru neregularităti în formaţie, coarnele pierd până la 3 puncte.
De-a lungul prăjinilor, printre perlaj se observă nişte brazde formate de arterele care au existat în timpul
creşterii coarnelor, numite caneluri.
Cilindrii frontali, la cerbul tânăr sunt mai lungi decât la cel de vârstă înaintată. Aceasta din motivul că,
la lepădarea coarnelor, acestea rup şi o fâşie subţire din cilindrul frontal. Prin urmare, cu vârsta, cilindrul
frontal se scurtează şi se îngroaşă, ceea ce poate constitui, până la un punct, şi un mijloc de apreciere a
vârstei.
Coroana poate avea diferite forme, care însă nu cuprinde decât formele tipice principale; în afară de
acestea există infinite variaţii.
Greutatea coarnelor cu maxilarul superior întreg, la cerbii de 10-12 ani, variază, în ţara noastră, între 7
şi 15 kg, majoritatea având în jurul a 8 kg. Cerbul vânat de Paul Bertoli, în anul 1959, în pădurile ocolului
silvic Mănăstirea Caşin, a avut coarne de 15 kg la 2 zile după fierberea craniului; cerbul vânat în aceeaşi
pădure, în anul 1940, de ing. Romeo Stănescu a avut, după 26 ani, o greutate a coarnelor de 13,250 kg.
Coarnele singure, fără maxilar la cerbii complet dezvoltaţi, reprezintă cam 4-5% din greutatea cerbului.
La coarnele de cerb, se întâlnesc frecvent anomalii în dezvoltare. Cauzele sunt puţin cunoscute.
La cervide, numai masculii au coarne; ele sunt masive (fără goluri în interior), cad în fiecare an. în
locul lor la cerb şi lopătar cresc, până la sfârşitul verii, altele noi.
Raportul numeric normal dintre sexe este 1:1, cel mult 1:1,5. Dacă ar predomina ciutele (spre
exemplu raportul ar fi 1:3), consecinţele ar fi o înmulţire exagerată, iar prin depăşirea efectivului optim, o
scădere a greutăţii corporale şi a greutăţii coarnelor, o degradare a calităţii efectivului, deoarece nefiind
concurenţă între tauri, ar ajunge să se reproducă şi cei slabi. Dacă ar predomina masculii (exemplu raportul
ar fi 3:1), consecinţele ar fi lupte acerbe între tauri în perioada bocănitului, unii dintre ei, poate de viitor,
căzând victime, neliniştirea terenului prin lupte continue, instabilitate; emigrarea din teren a taurilor, poate
dintre cei mai puternici. De aceea, vânătorul profesionist trebuie să fie mereu atent la raportul dintre sexe.
Aceasta însă presupune o bună cunoaştere a situaţiei de pe teren, adică o stabilire cât mai exactă a
efectivului, atât sub raport numeric cât şi a proporţiei dintre masculi şi femele.
Longevitatea. În această privinţă, părerile sunt împărţite: atât la masculi cât şi la femele, longevitatea
este de circa 20 ani, nefiind exclus să existe şi indivizi de vârstă mai înaintată.

APRECIEREA VÂRSTEI CERBULUI

În gospodărirea fondului de vânătoare, cunoaşterea vârstei vânatului are o mare importanţă practică.
Astfel, ea ne ajută să stabilim sporul anual, deci să întocmim planul de împuşcare, mai ales că la cervide,
selecţia corectă nu este de conceput fără aprecierea vârstei.
Vârsta cerbului trebuie cunoscută în două situaţii:
a) la animalul viu pe care îl vedem, de la distanţă, în teren;
b) la vânatul împuşcat, când îl putem cerceta de aproape.
Aprecierea vârstei cerbului viu. La efectuarea selecţiei prin împuşcare, este necesar să apreciem, cel
puţin cu aproximaţie, vârsta pe care o are un cerb pe care-1 vedem pe teren. Numai cunoscând vârsta ne
putem da seama dacă este un cerb de viitor, care trebuie păstrat, sau este un cerb de calitate inferioară, care
trebuie eliminat din efectiv, prin împuşcare. Personalul de teren, mereu, trebuie să-şi obişnuiască ochiul,
încât cu timpul să poată face această apreciere dintr-o singură privire. Pentru aceasta, ne stau la dispoziţie
două mijloace de apreciere:
- forma corpului;
- comportarea animalului pe teren.
În ceea ce priveşte forma corpului se poate spune că:
29
 - Un cerb de 3-4 ani are corp zvelt, gât subţire, cu păr puţin şi nu prea lung; ţine capul sus; linia
spatelui este orizontală. Boncăneşte des şi îndelungat. Este încrezător faţă de om, nu prea prudent.
- Un cerb de 7-9 ani are corpul mai plin, gâtul mai gros, cu păr mai mult şi mai lung. Ţine capul mai
jos decât cel tânăr. Este destul de prevăzător, totuşi gata de luptă şi mai puţin prudent decât cel bătrân.
- Un cerb relativ bătrân (12-14 ani), ajuns la punctul maxim al dezvoltării sale, sau care a depăşit acest
punct, are corpul plin, gâtul gros, cu păr abundent şi lung, ţine capul şi mai puţin ridicat decât cel de 7-9 ani;
linia spatelui coboară de la grebăn spre crupă. Este foarte prudent, ca unul care a păţit multe în viaţă. In cârd
este de obicei ultimul, seara iese târziu la păşune, iar dimineaţa se întoarce de timpuriu în adăpostul pădurii.
Boncăneşte rar şi scurt şi adeseori nu iese din pădurea bătrână, ci boncăneşte acolo. Are mişcări mai
domoale.
Abdomenul mare, atârnând, nu este un semn sigur de vârstă; ar putea fi şi o însuşire individuală.

Dacă la începutul perioadei de îngrăşare (începutul lunii august) se vede tendinţa de a-i creşte păr lung
pe gât, atunci, în mod cert, este vorba de un individ bătrân. Forma rotundă la vârf a urmei este un semn de
vârstă înaintată, deoarece, cu timpul, copitele se tocesc la vârf.
La aprecierea vârstei, nu trebuie să se pună bază pe culoarea părului. Acelaşi cerb, când are părul ud,
pare a fi de culoare mai închisă; după ce a ieşit din scăldătoare şi este plin de noroi, pare negru, dar după ce
se usucă are o culoare cenuşie.
Aprecierea vârstei cerbului împuşcat se face după dentiţie şi prin examinarea maxilarului inferior.
Până la vârsta de 2 ani şi 6 luni, când se termină schimbarea dentiţiei de lapte cu dentiţia completă,
vârsta poate fi apreciată cu precizie destul de mare. Criteriul este apariţia unor dinţi noi şi înlocuirea dinţilor
de lapte cu dinţi durabili. Practic, se procedează astfel: se compară maxilarul inferior al cerbului nostru cu
datele prezentate în tabelul 4 şi se stabileşte în ce vârstă se încadrează.
Pentru a putea folosi tabelele, desenele şi alte criterii de apreciere a vârstei, este necesar să fie
cunoscute denumirile diferitelor elemente ale dentiţiei. În figuri sunt date denumirile părţilor incisivilor,
premolarilor şi molarilor. Incisivii se numerotează de la mijloc spre exterior, iar premolarii de la incisivi spre
fundul gurii. Primele trei măsele se numesc premolari, iar ultimele trei - molari.
De la vârsta de 2 ani şi 6 luni în sus, ne servim de gradul de uzură al incisivilor, premolarilor şi
molarilor. Şi în acest caz, se compară maxilarul inferior al cerbului căruia trebuie să i se stabilească vârsta cu
desenele.
Suprafaţa premolarilor şi molarilor are o culoare şi o formă care variază cu vârsta. De asemenea,
lungimea coroanei incisivilor, gradul de tocire al acesteia, ca şi lungimea gâtului incisivilor, se modifică pe
măsură ce animalul îmbătrâneşte. Pentru aprecierea vârstei după incisivi, se compară maxilarul inferior al
cerbului cu desenele. De asemenea, se foloseşte tabelul, în care au fost rezumate criteriile după incisivi,
premolari şi molari.

30
Criterii de apreciere a vârstei cerbului după stadiul de dezvoltare a dentiţiei până la vârsta de doi ani
si jumătate

Luna Vârsta Stadiul de dezvoltare a dentiţiei

cerbului
Incisivi Premolari şi molari
în luni
din maxilarul
inferior
ANUL I AL VIEŢII 1
Iunie 12 3
2
Iulie 12 3 4 123
3
August 12 3 4
4
Septembrie 5
Octombrie
Noiembrie 6 12 3 4 1 2 3 IV
Decembrie 7 1234 1 2 3 IV
Ianuarie 8
Februarie 9
Martie 10
Aprilie 11
Mai 12
ANUL II AL VIEŢII 12 3 4 1 2 3 IV V
Iunie 13 12 3 4 1 2 3 IV V
Iulie 14
August 15 12 3 4 1 2 3 IV V
12 3 4 1 2 3 IV V

Septembrie 16 I II 3 4 1 2 3 IV V
Octombrie 17 I II 3 4 1 2 3 IV V
Noiembrie 18
Decembrie 19 I II III 4 1 2 3 IV V
Ianuarie 20 I II III 4 1 2 3 IV V
Februarie 21
Martie 22 I II III IV 1 2 3 IV V
Aprilie 23 I II III IV 1 2 3 IV V
Mai 24
ANUL III AL VIEŢII
Iunie 25 I II III IV 1 2 3 IV V VI
Iulie 26 I II III IV 1 2 3 IV V VI
August 27
Septembrie 28
Octombrie 29 I II III IV I II III IV V VI
Noiembrie 30 I II III IV I II III IV V VI
Decembrie 31

31
 Aprecierea vârstei cerbului între 8 şi 17 ani, după uzura dinţilor din maxilarul inferior

Trebuie menţionat, că la dentiţia de lapte a cerbului, exact până la 2 ani şi trei luni, al treilea premolar
este format din trei colţuri, câtă vreme după această vârstă, el se schimbă într-unui cu 2 colţuri. Deci ori de
câte ori vedem că al treilea premolar din maxilarul inferior este din trei colţuri, ştim că e vorba de un cerb
tânăr (sub 2 1/2 ani) şi ori de câte ori al treilea premolar este cu 2 colţuri ştim că cerbul are mai mult de 2 1/2
ani. Cu câţi ani are mai mulţi se vede din uzura dinţilor. La dentiţia definitivă va avea trei colţuri ultimul
molar.
Unghiul pe care incisivii îl fac cu orizontala creşte o dată cu vârsta, deci şi el serveşte drept criteriu de
apreciere a vârstei. Pentru a obţine rezultate exacte la măsurarea acestui unghi, prima condiţie este ca după
fierberea şi curăţirea de carne a maxilarului inferior, osul să fie lăsat să se răcească pentru ca dinţii să se
întărească în maxilar în poziţia lor naturală, neforţată. în acest scop, maxilarul trebuie pus pe o scândură să
se usuce. A doua condiţie este ca cele două suporturi pe care s-a pus maxilarul să fie absolut egale ca
înălţime, iar măsurătoarea să fie făcută cu atenţie.
La stabilirea criteriilor de apreciere a vârstei cerbului, s-a presupus că nu există variaţii în dezvoltarea
şi uzura dentiţiei de la un individ la altul şi că duritatea hranei consumate este aceeaşi. Altfel, lucrurile s-ar
complica mai mult. în realitate însă există oarecare variaţii între indivizi, aşa că vârsta obţinută este numai
aproximativă. Exemplu: nu putem spune că un cerb a avut vârsta de 9 ani, ci că el a fost de 9-10 ani. Pentru a
obţine date cât mai apropiate de realitate, nu trebuie să ne mulţumim cu un singur criteriu (incisivi,
premolari, molari, unghiul incisivilor), ci să le folosim pe toate, apoi să se facă o medie.
Mai există o metodă de apreciere a vârstei cerbului şi anume după dentina ce se depune în interiorul
primei perechi de incisivi.

32
 Unghiul pe care îl fac incisivii cu orizonatala la cervide: a - la cervide tinere; b - la cervide bătrâne; c -
modul de măsurare a unghiului pe care-l fac incisivii cu orizontala

Criteriul acesta este mai precis decât cele precedente însă din păcate este greu de folosit, deoarece
presupune efectuarea unei secţiuni longitudinale în dintele incisiv şi o şlefuire a suprafeţei lui. Dentina se
depune de la trei ani în sus sub forma unor inele anuale. Prin urmare pentru a afla vârsta, se numără inelele
(dungile) la care se adaugă 3.
Metoda Harke permite aprecierea vârstei cerbului după diametrul şi lungimea cilindrului frontal.
Metoda se sprijină pe constatarea că, pe măsură ce înaintează în vârstă, cerbul are cilindrul frontal din ce în
ce mai gros şi mai scurt.
Diametrul cilindrului frontal se măsoară cu un şubler perpendicular pe lungimea cilindrului frontal şi la
aproximativ jumătate din lungimea lui; lungimea se măsoară ca în figura 33c, adică de la partea inferioară a
rozetei, până la linia ce trece prin partea unde lăţimea craniului este cea mai mică.
Tabelele se folosesc astfel: să presupunem că la măsurare s-au găsit: diametrul 31 mm, iar lungimea 40
mm. Diametrului de 31 mm îi corespunde în tabel vârsta de 6 ani, iar lungimii de 40 mm una de 8 ani. Se
face media: 6+8 = 14: 2 = 7 ani. Deci cerbul nostru va avea circa 7 ani.

Diametrul Vârsta Lungimea Diametrul Vârsta Lungimea

cilindrului ani cilindrului cilindrului ani cilindrului
frontal frontal frontal frontal
mm mm mm mm
18 2 58 36 9 39
20 - 56 - 9 38
22 3 54 37 10 37
24 3 52 38 11 36
39 12 35
25 - 50 40 12 34
26 4 49 41 13 33
13 32
27 - 48 42 14 31
28 - 47 43 14 30
29 5 46 44 15 28
30 - 45 45 27
31 6 44 46 26
32 - 43 47 16 25
33 7 42 48 24
34 - 41 49 17 23
35 8 40 50 18 22
50 şi mai mult 20

33
 După constatările provizorii ale lui Vorreyer se pare că metoda Harke dă vârsta cu un an mai mare
decât media analizei dentiţiei. Dar ea are marele merit de a permite să se cunoască vârsta la trofeele pentru
care nu a fost păstrat maxilarul inferior.
Trebuie subliniat că cifrele din tabel au fost calculate pentru cerbii din Germania. Este aproape sigur că
ele nu pot fi folosite la noi, unde cerbii, la aceeaşi vârstă, au cilindrii frontali cu diametrul mai mare.
Glasul taurului în perioada boncănitului este caracteristic şi constituie una din laturile frumoase ale
vânătorii de cerbi. De regulă, cerbul bătrân are glasul gros, mugeşte rar şi scurt, iar când este un cerb puternic
şi sigur de ciutele pe care le posedă, doar mormăie. Dimpotrivă, cerbul tânăr are glasul mai subţire şi
mugeşte îndelungat. Aceasta est regula, dar există şi numeroase excepţii, mai cu seamă spre sfârşitul
perioadei de boncănit, când taurii răguşesc. De regulă dau glas seara şi dimineaţa, dar în toiul perioadei pot fi
auziţi noaptea ca şi ziua, mai cu seamă pe t ;mp noros. De asemenea, boncăneşte* şi când stă culcat sau se
scaldă. Fiind vorba de zgomotele pe care le face cerbul, este locul să se amintească faptul că atunci când
taurul fuge prin pădurea deasă, se aude cum coarnele se lovesc de arbori. De asemenea, când doi tauri se bat,
zgomotul loviturilor coarnelor se aude de la 300-400 m, mai cu seamă pe vreme liniştită.
Nu numai taurul, ci şi femela dă glas şi anume în trei situaţii:
- când simte ceva suspect în apropiere, dar nu ştie ce este, scoate un glas ca un sforăit;
- când vrea să ademenească cerbul la împerechere sau când îşi cheamă viţelul;
- când ciuta este prinsă de câini; în acest caz ea se vaită.
Viţeii când îşi însoţesc mama la păscut scot şi ei un glas de bucurie. De altfel, este normal ca la animale
sociabile, cum este şi cerbul, comunicarea între indivizi să se facă şi prin glas.
Simţurile cerbului sunt foarte dezvoltate, în special mirosul, auzul şi văzul. Când se mişcă în teren, la
trecătorile lui, merge cu vântul în faţă sau cu jumătate vânt, pentru a percepe, cu ajutorul mirosului, existenţa
eventualului duşman. Cerbul rănit însă nu mai ţine cont de această regulă. Se poate spune că cerbul este unul
din animalele sălbatice cu cele mai fine simţuri.
Urmele cerbului trebuie să fie bine cunoscute, ele permiţând să se ştie dacă avem de-a face cu masculi
sau femele, viţei, tauri tineri sau bătrâni şi dacă vânatul a mers liniştit sau în fugă. Toate acestea se pot afla
mai uşor pe o urmă-pârtie, decât dacă ne stă la dispoziţie numai o urmă-tipar. Ecartamentul urmei se numeşte
distanţa dintre şirul urmelor lăsate de picioarele din stânga şi şirul urmelor lăsate de picioarele din dreapta.
Urma taurului se deosebeşte de a ciutei prin următoarele caracteristici: urma-tipar a taurului este mai
rotundă şi mai mare ca a ciutei, are o poziţie înclinată faţă de direcţia de mers, este mai simetrică şi are
vârfurile unghiilor mai apropiate decât la ciută; urma-tipar a ciutei este mai lunguiaţă decât a taurului şi are o
poziţie paralelă faţă de direcţia de mers, unghiile aceluiaşi picior au lungimi diferite, deci urma nu e
simetrică, şi sunt mai îndepărtate între ele decât la taur. în afară de acestea, partea din spate a urmei de ciută
se imprimă mai slab, este mai ştearsă sau nu se imprimă de loc, pe când la taur, pe pământ moale, se imprimă
clar întreg perimetrul. Urma-pârtie permite să se facă deosebire între mascul şi femelă, prin măsurarea
ecarta-mentului urmei. La un taur de 10 (din Europa Centrală), ecartamentul urmei a fost de 14 cm, la un
viţel a fost de 8 cm, iar la o ciută cu 3 luni înainte de fătat a fost de abia de 6 cm. Ecartamentul este şi el un
mijloc de deosebire a urmelor lăsate de cele două sexe. Deosebirea de mărime a ecarta-mentului rezultă din
construcţia corpului. La ciute gestante, ecartamentul este mai mare decât la cele sterpe. La junincă (1-2 ani)
însă ecartamentul este mic, constând doar în faptul că marginile interioare ale urmelor copitelor drepte şi
stângi formează o linie dreaptă.
Urmele pot da oarecare indicii şi asupra vârstei animalului, prin măsurarea lăţimii lor.
Lungimea urmei nu se ia drept criteriu, deoarece pe teren aspru, stâncos, vârfurile unghiilor se tocesc
mai mult, iar urma se scurtează. De altfel călcâiul nu se imprimă totdeuna destul de clar.
De reţinut că urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi, deci nu este
acoperită complet de a aceluia din urmă.
Toate aceste deosebiri se pot face mai uşor dacă se cercetează un şir întreg de urme şi nu una singură.
Când animalul fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul, iar pe pământ se imprimă şi
pintenii.
Alte caracteristici ale urmelor:
- Lungimea pasului la cerb este: la taurul mijlociu 70 cm, la taurul mic şi la ciută 57 cm, iar la
mistreţul mascul de 3 ani 42 cm. Lungimea se măsoară de la vârful copitei piciorului dinapoi până la vârful
copitei piciorului dinainte;
- La ambele sexe, unghia exterioară a copitei este cu ceva mai lungă decât cea interioară, deci văzând
o urmă, se poate şti de la care picior provine;
- Cerbul evită arboretele dese în care deschiderea coarnelor nu i-ar permite să intre. în cele mai puţin
dese, când iese la hrană şi se întoarce, alege locurile cu arbori mai rari. Acestea sunt, oarecum, puncte
34
obligatorii şi aici se formează o pârtie bătută, uşor de recunoscut, care se poate observa mai bine pe sol
moale şi pe teren în pantă.
Excrementele permit să se facă deosebire între mascul şi femelă. La taur, diametrul excrementelor este
mai mare decât la ciută, la un capăt au un mic con (un vârf), iar la celălalt o uşoară scobitură, încât adeseori
cad în lanţ, vârful unuia intrând în scobitura celui din faţă. Lungimea lor este de circa 11/2 ori cât diametrul.
La femelă, diametrul este mai mic, iar lungimea este de 2-3 ori cât diametrul. La un capăt are tot un vârf în
formă de con, însă la celălalt, are formă convexă. Excrementele normale ale aceluiaşi individ au aceeaşi
mărime şi formă. De reţinut însă că forma descrisă o au excrementele obişnuite, întărite. Sunt însă perioade
din an sau situaţii când forma normală nu se mai păstrează. Astfel: la tauri, în perioada boncănitului, când
aceştia nu mănâncă aproape de loc, excrementele sunt mai mici, de formă neregulată şi tari. La fel se prezintă
şi în perioadele cu lipsă de hrană. Primăvara după ce dă iarba crudă şi mustoasă, excrementele sunt moi, ca şi
în perioada îngrăşării. La femelă, excrementele sunt moi şi în perioada împerecherii (10 sep-tembrie-10
octombrie). După terminarea boncănitului, taurii intră în perioada de refacere, care se produce cu atât mai
repede cu cât hrana este mai abundentă. Fruc-tificaţia de ghindă şi jir şi toamna lungă ajută refacerea. Acum,
excrementele îşi recapătă forma normală. Culoarea excrementelor variază de la un verde închis la negru-
verde. Deosebirea între sexe se poate face şi după felul cum urinează. în acest scop, observăm urmele în
momentul când animalul s-a oprit pentru a urina: masculul va urina înaintea picioarelor dinapoi, pe când
femela în urma acestora.

ECOLOGIE

Faţă de îngustarea continuă a mediului de trai al cerbului, datorită defrişărilor de păduri şi lipsei de
linişte provenită din fracţionarea biotopului său prin căile de comunicaţie şi pătrunderea aşezărilor omeneşti
spre munte, problema ce se pune în prezent este de a acorda o grijă deosebită vânatului mare ce trăieşte în
păduri, în special cerbului. Dar pentru a reuşi, este indispensabilă cunoaşterea ecologiei şi biologiei lui.
Biotopul favorabil cerbului îl constituie pădurile de mare întindere (cel puţin 5 000 ha), liniştite, deci
fără sau cu puţine aşezări omeneşti, cu sol fertil, deci bogate în hrană, străbătute de ape curgătoare şi cu
mocirle bune pentru scăldători. Condiţiile de hrană sunt mai bine îndeplinite de pădurile de foioase sau
amestec de foioase şi răşinoase, cu inclave cultivate agricol sau cu poieni, cu arborete având clase de vârstă
normale, deci atât parchete cu iarbă fragedă şi lăstari, cât şi arborete de vârstă mijlocie bune pentru adăpost,
precum şi arborete de vârstă înaintată producătoare de jir, ghindă sau cu alte fructe de pădure. O mare parte
din hrana cerbului o constituie frunzele arborilor foioşi, de aceea pădurile de răşinoase pure nu sunt un mediu
ideal. Lipsa foioaselor poate fi compensată aici, în parte, de salcia căprească, plopul tremurător, socul,
scoruşul care se găsesc în subarboret. Pentru adăpost, servesc arboretele de vârstă mijlocie, ca şi cele de
vârstă înaintată, dar cu subarboret. în condiţiile ţării noastre ar putea trăi şi la şes, însă aici nu există păduri
de întinderi mari, liniştite; de aceea a fost nevoit să se retragă la munte, încât, azi adevărata patrie a cerbului
este muntele, existenţa lui la câmpie fiind o excepţie. Cerbul este azi un vânat de pădure.
În condiţiile ţării noastre, cerbul trăieşte şi la câmpie în câteva insule (Bihor, Arad, Timiş, Prahova),
precum şi la dealuri (Ocoalele silvice Agnita şi Mediaş). Faţă de condiţiile climatice, este mai puţin sensibil
decât căpriorul. în iernile grele care urmează după un an fără fructificatie de jir sau ghindă, suferă pierderi,
mai ales în tineret şi elementele slabe. Zăpezile abundente şi frigul din iunie pot produce pagube în viţei. La
ploi şi călduri nu reacţionează.
Mediul de trai are o influenţă extraordinară asupra dezvoltării cerbului sub raport numeric şi calitativ;
acestea sunt dovedite de aclimatizările de cerb efectuate în Noua Zeelandă şi Argentina.
Între anii 1851 şi 1909, în Noua Zeelandă s-au făcut aclimatizări de cerbi de greutate corporală mică şi
trofee slabe, proveniţi din Anglia. Datorită mediului favorabil din noua lor patrie şi lipsei unui răpitor mare,
cum ar fi lupul, înmulţirea a fost rapidă, ajungând chiar să cauzeze pagube mari culturilor agricole. Totodată,
cerbul a crescut în greutate şi şi-a îmbunătăţit mult calitatea coarnelor. Rezultate asemănătoare s-au obţinut şi
în Argentina, calitatea cerbilor aclimatizaţi acolo ajungând la nivelul celor mai buni cerbi din Europa. Din
examinarea acestor exemple se pot trage următoarele concluzii:
- mediul favorabil are ca urmare creşterea greutăţii corporale şi a coarnelor (în cazul de mai sus,
dublarea greutăţii coarnelor), îmbogăţirea coroanei etc;
- lipsa răpitoarelor mari şi condiţiile favorabile de mediu au ca urmare sporirea considerabilă a
efectivelor.
Răspândirea. Unul din factorii care condiţionează răspândirea cerbului în cuprinsul ţării noastre este
sensibilitatea lui faţă de zgomote. Deşi este sensibil, totuşi se obişnuieşte cu anumite zgomote pe care le-a
auzit încă din primii ani ai vieţii şi care nu i-au adus neplăceri, cum sunt şuierăturile locomotivelor de cale
35
ferată forestieră, behăitul oilor, lătratul câinilor legaţi la stâni sau la alte aşezări omeneşti. Există numeroase
dovezi în acest sens. Ca urmare a pretenţiilor sale faţă de condiţiile ecologice şi ţinând cont de repartiţia
pădurilor, cerbul populează, în ţara noastră, lanţul Carpaţilor începând din Maramureş până în Oltenia, apoi
Carpaţii Apuseni, unde s-au făcut repopulări foarte reuşite. Insule există şi la şes şi coline. Răspândirea în
ţara noastră este arătată în figura 36. Cel mai mare efectiv de cerbi, în prezent, se găseşte în judeţele:
Suceava (4150 buc), Harghita (2800 buc), Mureş (2350 buc), Covasna (1800 buc), Braşov (1600 buc.) şi, în
general, în Carpaţii Răsăriteni, iar cel mai mic în Oltenia şi Carpaţii Apuseni.
În ultimii ani (mai ales după 1990), în judeţele din sudul ţării au apărut cerbi care se pare că ar fi venit
din Bulgaria, unde au fost distruse împrejmuirile unor ţarcuri de creştere. Urmărirea evoluţiei acestor
exemplare şi dinamica populaţiilor pe care le vor crea este o problemă ce ar trebui urmărită cu multă atenţie,
atât de cercetarea cinegetică, cât şi de specialiştii din producţie.
Este destul de fidel locului său de trai. Pe baza marcărilor făcute, a constatat că cerbii marcaţi au fost
împuşcaţi sau găsiţi morţi la distanţe destul de mici de punctul de marcare.
Aceasta este situaţia în centrul Europei, unde răpitoare mari şi câini hoinari sunt puţini. Probabil că şi
răspândirea pădurilor este alta decât la noi, de aceea ar fi posibil ca în România, raza de mişcare a cerbului să
fie mai mare.

Răspândirea cerbului în România

ETOLOGIE

Reproducerea. Unele ciute (aprox 50%) ajung la maturitate sexuală la vârsta de 16-17 luni, celelalte la
28 luni. Masculii sunt apţi de reproducţie la 5-6 ani. Pot fecunda şi taurii de 3-4 ani însă, la aceştia,
spermiogeneza este încă slabă. Durata gestaţiei este de 3-4 săptămâni, după care ciuta fată câte un viţel şi
numai excepţional câte doi (2-3%). Când se apropie momentul fătării, la începutul lunii mai, cârdul se
desface, iar ciutele gestante se retrag singure în locuri liniştite, izolate; 51% din ciute fată în luna mai, 44%
în iunie şi 5% în iulie. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând după fătare.
Perioada împerecherii este între 10 septembrie şi 10 octombrie, ceva mai devreme la câmpie unde
temperatura este mai ridicată. Vremea rece grăbeşte începutul perioadei, iar cea caldă îl întârzie. Data
începerii este aceea când ciuta intră în călduri, deci de ea depinde momentul împerecherii, care este în toi
între 20 şi 30 septembrie. Pentru acest important moment din ciclul anual al vieţii, cârdurile de ciute şi cele
de tauri se adună în anumite puncte numite locuri de boncănit, în parchete exploatate, în care plantaţia nu a
depăşit înălţimea omului. în lipsa acestora, boncănitul poate avea loc şi în poieni, rarişti şi chiar în pădurea
mare, rară. îndată ce primele ciute au intrat în călduri, taurii se luptă între ei pentru a poseda grupul de ciute,
cei mai puternici rămânând stăpâni ai grupului (cerbi cu ciute), iar cei bătuţi stau pe de lături (lăturaşi), în
speranţa de a ajunge şi ei la împerechere. în acest timp, grupul de ciute stă în apropierea taurului puternic,
36
mănâncă şi sunt atente la orice zgomot. Cerbul mascul în timpul boncănitului devine mai neatent, toată fiinţa
lui fiind stăpânită de dorinţa de a se împerechea, paza cârdului rămânând să o facă ciutele. De aceea când
vânătorul caută să se apropie de locul boncănitului, el trebuie să fie atent, în primul rând, la ciute. în timpul
boncănitului, cerbii scot un glas caracteristic, bine cunoscut. Câteodată, cerbi tineri, cu forţe slabe, se apropie
de locul unde stă taurul cu ciute, fără să boncă-nească. Cauza nu se cunoaşte, însă pare a fi teama de a nu fi
bătuţi şi alungaţi de cel puternic. Cerbul este animal de noapte şi de amurg, atât când îşi caută hrana, cât şi
când boncăneşte. Când boncănitul este în toi, şi mai cu seamă pe timp noros, cerbul poate fi auzit boncănind
toată ziua, iar atunci când este senin cu lună plină, şi toată noaptea. Cârdurile la boncănit sunt formate dintr-
un taur şi 2-7 ciute.
Mărimea grupurilor de boncănit depinde de numărul taurilor puternici, în raport cu numărul de ciute.
Când sunt puţini tauri puternici şi multe ciute, grupurile sunt mari; cu cât numărul de tauri puternici creşte,
cu atât scade numărul de ciute dintr-un grup.
Prezenţa cerbului mascul în timpul boncănitului, într-un anumit loc, este semnalată şi de mirosul
specific, penetrant, pe care oamenii cu mirosul fin îl percep. Şi ciutele au miros când intră în călduri, dar
acesta este mai puţin penetrant şi diferit de al taurului.
Constituirea şi conducerea cârdurilor de cerbi. După terminarea perioadei de boncănit, se formează,
separat cârduri de ciute, viţei şi tauri tineri şi separat cârduri de tauri de vârstă mijlocie şi înaintată, care de
acum vor trăi iarăşi în armonie, timp de un an, până la viitorul boncănit. Taurii deosebit de puternici şi, mai
ales, cei bătrâni trăiesc izolaţi, şi în locuri mai puţin accesibile.
Varga descrie astfel constituirea şi conducerea cârdurilor:
„Ciuta de cerb formează, împreună cu primul şi al doilea viţel al ei, o familie. Cârdurile constituite mai
mult din cerbi de sex feminin sunt conduse de ciuta cea mai bătrână de la care se trag ceilalţi membri ai
cârdului. Intră aici şi viţeii junincilor ei. Cârdurile formate, în majoritate, din cerbi masculi tineri rămân
întotdeauna mai mici decât cele formate din femele, deoarece în al 3-lea şi al 4-lea an, taurii îşi părăsesc
cârdul. Acest fenomen, împreună cu migraţia din perioada boncănitului sunt măsuri ale naturii pentru
evitarea consangvinităţii."
„Cârdurile de tauri sunt asocieri de cerbi, înrudiţi şi de cerbi străini. Cârdurile de ciute, dimpotrivă,
sunt asocieri ale indivizilor cu aceeaşi origine familială. Conducerea cârdului o are femela de la care provin
membrii cârdului, dar ea devine ciută conducătoare numai cam în anul al 6-lea sau al 7-lea al vieţii sale.
Cârdul tolerează ataşarea de cârd a unor ciute străine, dar viţei orfani nu; pe aceştia, ciutele conducătoate îi
bat şi îi alungă".
Aşa se petrec lucrurile în condiţii normale. „Dar în iernile grele, sau când cerbii sunt deranjaţi
continuu, apoi în caz de lipsuri şi de primejdie, mai multe cârduri mici se contopesc într-unul mare, iar
conducerea cârdului, în astfel de cazuri, o ia ciuta cea mai experimentată, de obicei cea mai bătrână, care nu
are viţel".
Când în cârdurile de ciute se găsesc şi tauri tineri, aceştia rămân în coada cârdului. Cârdurile formate
numai din tauri sunt conduse de regulă de tauri tineri, excepţional de cei bătrâni. Când cârdurile sunt
speriate, se întâmplă să nu fie respectate regulile de mai sus. în orice caz, la evaluarea raportului dintre sexe a
efectivului trebuie ţinut cont de faptul că există şi cârduri formate numai din tauri.
Faptul că taurii adulţi formează cârduri aparte, face pe cei neiniţiaţi să aprecieze greşit raportul dintre
sexe, deoarece ei se orientează numai după cârdurile mixte, în care alături de ciute şi viţei sunt şi câţiva tauri
tineri.
Cârduirea cerbilor este dictată, probabil, de necesitatea apărării de duşmani: cu cât sunt mai mulţi
indivizi într-un grup, cu atât este mai probabil că cel puţin unul din ei va observa apropierea duşmanului şi va
da alarma. Acest avantaj este mai mare în locurile deschise, unde se poate vedea la distanţă. Cârduirea are loc
doar din luna octombrie până în aprilie.
Hrana cerbului este vegetală şi constă, în perioada de vegetaţie, din plante ierbacee şi frunze de arbori,
inclusiv lujeri în creştere; iarna, din plantele ierbacee care au mai rămas verzi, apoi din lujeri, muguri, coajă
de arbori. Consumă şi licheni, în care scop, iarna, cerbii cercetează parchetele în curs de exploatare şi arborii
cu stare de vegetaţie lâncedă, pe care cresc astfel de specii. Cerbul găseşte hrană abundentă, de calitate bună,
în parchetele exploatate, în poieni şi în terenurile agricole ce s-ar găsi în apropiere. Din această cauză, el îşi
alege locul de şedere de peste zi în apropierea acestor locuri. Populează deci mai mult marginile pădurii cu
arbori nu prea deşi. Găseşte hrană variată şi destul de abundentă şi în pădurile cu caracter natural, în care
flora şi clasele de vârstă nu au suferit schimbări mari, în urma acţiunii omului. Hrana este săracă, aproape
nulă, în arboretele de vârstă mijlocie (40-60 ani), mai ales de răşinoase bine închise, în care, pe sol, nu există
pătură ierbacee. Existenţa în păduri a sălciei căpreşti, a socului, plopului tremurător, scoruşului, murului,
zmeurului, măreşte valoarea pădurii ca sursă de hrană. în anii cu fructificaţie de jir sau ghindă, cerbul
37
populează şi pădurile de dealuri, găsind hrană din belşug. Calitatea hranei poate fi îmbunătăţită de om prin
culturi speciale pentru vânat (ogoare). Situaţia hranei se înrăutăţeşte când omul, prin crearea de arborete
pure, în special de răşinoase, schimbă compoziţia floristică a pădurii. în acest caz, pagubele cauzate pădurilor
vor fi mai mari, deoarece din răşinoase cerbul nu-şi poate satisface necesarul de substanţe pentru întreţinerea
funcţiilor vitale şi pentru creşterea coarnelor. S-a stabilit că în perioada de circa 4 1/2 luni cât durează
creşterea coarnelor, cerbul are nevoie de aproximativ 1,3-2,3 kg acid fosforic şi 1,7-2,9 kg calciu pe care
trebuie să le găsească în hrana pe care o consumă. Aceste cantităţi de fosfor şi calciu sunt necesare pentru
formarea unor coarne de 6-10 kg greutate. Compoziţia chimică a coarnelor de cerb exprimată în procente
este:

H20 CaO MgO Na20 K 20 PA CO2 Si03 N lib

9,7 28,5 0,6 0,7 0,1 22,4 3,0 0,3 5,7 29,0

Se constată procentul mare de calciu şi fosfor conţinut de coarne. Cerbul trebuie să găsească aceste
substanţe în hrana naturală obişnuită; în lipsă este nevoit să roadă lujerii şi coaja arborilor forestieri, cauzând
pagube pădurilor. Scăderea, în mare măsură, a pagubelor cauzate pădurii, după înfiinţarea de ogoare
suficiente şi după punerea de hrană complementară a fost dovedită prin experienţe. Influenţa mare a hranei
asupra mărimii coarnelor a fost demonstrată prin experienţele şi cercetări.
În căutarea hranei, cerbul iese seara şi se întoarce dimineaţa, iar dacă terenul este liniştit, mănâncă şi
peste zi; devine animal de noapte şi de amurg numai constrâns de lipsa de linişte, ca urmare a activităţii
omului.
Are obiceiul de a se scălda, mai cu seamă în perioada boncănitului, dar nu în apă curată, ci în mocirlă.
Aceasta pare a fi o necesitate fiziologică, deci în terenurile de vânătoare unde scăldătorile nu există, ele
trebuie create de om. Acolo unde densitatea de cerbi este mare, scăldătorile sunt mult frecventate şi pot
constitui bune puncte de observaţie pentru personalul de teren. Cum se ştie, şi mistreţul are nevoie de
scăldători. Dacă într-o mocirlă s-a scăldat cerb sau mistreţ, aceasta se poate stabili după urmele făcute în
noroi, după părul rămas, precum şi după faptul că, după ieşirea din scăldătoare, mistreţul se freacă de arborii
vecini, pe când cerbul nu face acest lucru decât extrem de rar, iar când îl face, semnul atingerii de arborete
este la înălţime mai mare. La nevoie, poate să şi înoate, fapt ce are loc mai cu seamă la dealuri şi câmpie,
unde sunt râuri adânci.
În terenurile liniştite, cerbul îşi păstrează locul de culcuş de peste zi, unde se odihneşte şi rumegă.
Acest loc şi-1 alege acolo unde este răcoare şi lipsesc muştele; el se cunoaşte după solul bătătorit şi cantitatea
mare de excremente din jur. Numărul acestor culcuşuri permanente, cunoscute, pot constitui un oarecare
indiciu asupra efectivului.
Densitatea de efectiv are mare influenţă atât asupra dezvoltării corporale deci şi asupra mărimii
coarnelor, cât şi asupra pagubelor cauzate pădurii şi terenurilor agricole; de aceea ea trebuie mereu controlată
în teren.
În 1968-1970 categoriile de densitate oficial stabilitate erau: categ. a III-a, 0,51-1 cerb la 100 ha pădure
aptă ca biotop pentru cerb, categ. a II-a, 1,01-2 cerbi şi categ. I 2,01-2,5 cerbi la aceeaşi suprafaţă. Exprimăm
părerea că aceste categorii ar trebui modificate astfel: categ. a III-a, 1-1,5, categ. a II-a, 1,51-2 şi categ. I, 2,1-
2,5. Aceasta din motivul că mediul de trai în ţara noastră este destul de bun şi la categoriile inferioare.
În martie 1968, potrivit evaluării, au existat în România 30 000 cerbi de ambele sexe şi de vârste
variate, faţă de un efectiv optim stabilit la 36 000 indivizi. Recolta de cerbi a ajuns în 1966 la 1 050, iar în
1967 la 1 450 exemplare. Recolta normală la ambele sexe şi la toate categoriile de vârstă, în momentul când
efectivul optim va fi atins, o apreciem la 5 000-7 000 exemplare. în ţara noastră nu se constantă fluctuaţii
însemnate în efectivele de cerbi, cu toate pagubele pe care le cauzeză iernile grele şi lupii. Efectivele actuale
(anul 2000) sunt de 33 200 exemplare, iar recoltele de 670 exemplare.
În practică, se pune întrebarea: în câţi ani se va ajunge la efectivul optim într-un teren abia repopulat
sau într-unui cu efectiv foarte mic de cerbi? Tabelul 9 arată modul de calcul. în exemplul arătat este vorba de
o pădure populată cu 5 tauri şi 10 ciute, iar efectivul optim este de 100 cerbi. Se presupune aici că sporul
natural real este de 40% din numărul ciutelor adulte, iar numărul ciutelor adulte este de 80% din totalul
femelelor, inclusiv viţele. Deci, efectivul optim va fi atins după circa 10 ani de la repopulare.
Pagubele cauzate de cerbi pot fi mari, atât în terenurile agricole, cât şi în păduri şi se produc, de obicei,
atunci când densitatea maximă admisibilă a fost depăşită, precum şi în cazul unor concentrări cauzate, fie de
necesitatea procurării de hrană, fie de tulburarea liniştii.
38
 Duşmani şi boli. În condiţiile din ţara noastră, duşmanul cel mai aprig al cerbului este lupul, mai cu
seamă iarna, când stratul de zăpadă este gros şi a prins pojghiţă la suprafaţă, în care cerbul se scufundă, dar
lupul nu. Viţeii sunt atacaţi şi de câinii de la turmele de vite. Râsul şi ursul cauzează mai rar pagube prin
uciderea exemplarelor mature, dar pot provoca pagube la tineretul (viţeii) din primul an. Acolo unde
efectivele de urşi sunt prea mari, primăvara, în anii când ieşirea din bârloage este mai tardivă, corespunzând
oarecum cu începutul perioadei de fătare la ciute, în mod frecvent se produc pagube mai însemnate, care pot
prejudicia simţitor sporul anual prin decimarea viţeilor. Nu trebuie neglijată, ca factor negativ, nici
vânătoarea ilegală. Stratul gros de zăpadă cu pojghiţă la suprafaţă constituie un factor negativ şi prin faptul
că împiedică accesul la hrana de pe sol. Gerului aspru şi lipsei de hrană le cad victime, în primul rând, viţeii
fătaţi târziu, deci intraţi în iarnă incomplet dezvoltaţi, precum şi exemplarele slabe, bolnave, într-un cuvânt
cele de selecţie.
La boli ca şi la intemperii, cerbul sănătos rezistă destul de bine, datorită vigorii sale. Această rezistenţă
explică şi fluctuaţiile neînsemnate în efectiv, precum şi faptul că efectivele cresc continuu, pierderile din
cauze biologice fiind mai mici decât sporul anual. Dintre boli se menţionează: antraxul, Cephenomia
rufibarbis, hipodermoza. În fondurile de vânătoare de pe terenurile umede, poate fi întâlnită gălbeaza
(Fasciola hepatică şi Dicrocoelium). Se mai pot întâlni mulţi paraziţi fie interni, fie externi, însă nu cauzează
pierderi mari. Pe măsura creşterii efectivelor şi a intesificării circulaţiei automobilelor se înregistrează, şi la
noi, pierderi prin lovirea de către maşini.
Pentru a avea un efectiv de cerbi sănătos şi satisfăcător numeric şi calitativ, se impun câteva măsuri
cum ar fi: paza contra braconajului, combaterea duşmanilor cerbului, în primul rând a lupilor (atunci când
numărul acestora depăşeşte limitele normale), şi a câinilor hoinari, îmbunătăţirea condiiţilor de hrană,
reducerea efectivelor în fondurile suprapopulate şi selecţia prin împuşcare, pentru a se ajunge, în toate
fondurile, la efectivul optim.
RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Metode de a vâna cerbul. Se aplică metodele: a) la pândă; b) apropiatul (dibuitul); c) din căruţă; d)
goana (în cazuri rare).
Multe din îndrumările privind vânătoarea la cerb sunt aplicabile atât la căprior cât şi la cerbul lopătar.
Metoda la pândă constă în faptul că vânătorul aşteaptă, bine camuflat, ieşirea vânatului într-un punct
frecventat de acesta şi, la momentul potrivit, trage. Locurile de ieşire ale vânatului sunt, de regulă, poienile
cu păşune bună, ogoarele, parchetele de exploatare a pădurii, scăldătorile. Dacă nu este deranjat,cerbul îşi
păstrează cu multă regularitate punctele de ieşire - seara - şi de retragere - dimineaţa. Pădurarul sau paznicul,
făcând observaţii îndelungate, le cunoaşte. Vânătorul nu se aşază pentru pândă chiar în trecătoare, căci ar
speria vânatul, ci la o distanţă oarecare (50-80 m). Pânda se poate face fie din observator înalt (cum e mai
bine), fie de pe sol, bine adăpostit de vedere de un trunchi de arbore, o tufă, eventual un adăpost improvizat.
Vânătoarea poate avea loc fie dimineaţa, fie seara. Cea de seară are dezevantajul că lumina scade treptat,
observarea şi ochirea este din ce în ce mai dificiă, iar dacă s-a tras şi vânatul n-a căzut în foc, urmărirea fără
câine este, practic, imposibilă. Până dimineaţa, carnea se poate altera. Prezintă în schimb avantajul că, în
timpul boncănitului, şansa de a împuşca cerbi mari este mai mare la pânda de seară decât de dimineaţă,
deoarece cerbii mari, care au ciute, după efortul făcut noaptea, adeseori dimineaţa se odihnesc, iar locul lor la
grupul de ciute este luat de un cerb de vârstă mijlocie, care a avut până atunci rolul de „lăturaş". Pânda de
dimineaţă are avantajul unei lumini din ce în ce mai bune şi a găsirii mai uşoare a vânatului rănit, dar
prezintă dezavantajul că se împuşcă cerbi mai mici. Aceasta însă nu este o regulă.
Aşadar, caracteristica pândei este că vânătorul stă pe loc, iar vânatul mişcă şi se apropie de vânător. La
metoda pândei, vânatul mişcându-se netulburat, de regulă, vânătorul are timp suficient pentru a cerceta
calitatea coarnelor, vârsta după forma corpului şi după comportare, obiceiurile vânatului. De regulă are timp
suficient pentru a ochi liniştit şi a trage chiar la distanţă. în plus, metoda permite observarea a tot ce se
petrece în jur, admirarea frumuseţilor naturii. Este o metodă comodă, pe care o pot aplica şi cei vârstnici sau
care se mişcă mai greu. în acelaşi timp însă pânda prezintă posibilităţi mai reduse decât apropiatul; te limitezi
la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat, străbătând o suprafaţă mai mare de teren, şansa
creşte, cercetând mereu alte şi alte locuri şi dând peste un număr mai mare de cerbi.
Pentru reuşita vânătorii cerbului la pândă, este necesar să fie respectate, între altele, şi următoarele
reguli:
- Vânătorul să sosească la locul de pândă cu circa o oră înainte de momentul când se ştie că iese
vânatul. Să nu circule prin partea pe unde va ieşi vânatul, ci prin partea opusă, căci urmele lăsate vor speria
cerbul.
- Dacă pânda se face din observator înalt, urcarea în observator trebuie să fie în partea dinspre pădure,
39
nu dinspre poiană, parchet, apoi să existe o cărare bine întreţinută care să permită apropierea, fără zgomot.
- Trebuie observat din ce direcţie bate vântul şi să aleagă locul de pândă aşa încât vântul să bată de la
vânat spre vânător sau lateral. Această regulă trebuie respectată mai cu seamă la pânda de pe sol. Pentru a
folosi bine direcţia vântului, se recomandă să existe, în poiană sau parchet, două observatoare aşezate în
diagonală, la marginea pădurii.
Îmbrăcămintea să aibă o culoare asemănătoare cu a mediului, deci să nu contrasteze cu acesta.
- După ce şi-a ocupat locul de pândă, vânătorul să nu-l mai schimbe. N-ar fi exclus ca vânatul să se fi
oprit undeva la marginea pădurii şi să observe împrejurimile. Mutându-se, poate strica totul. De asemenea, în
locul de pândă, să nu mişte. Vânatul nu observă atât diferenţa de culori, cât mai ales mişcările.
- Pânda dă rezultate cu atât mai bune cu cât terenul este mai liniştit. Zgomotul neobişnuit poate avea ca
urmare schimbarea trecătorilor sau mutarea vânatului.
- Când socoteşte că se apropie momentul ieşirii vânatului, vânătorul să se ridice în picioare şi să-şi
pregătească arma pentru tragere. Aceasta, ca nu cumva, sculându-se brusc la ivirea vânatului, să facă zgomot.
- Fumatul în locul de pândă este dăunător mai mult prin efectul vizual al fumului, decât prin miros.
Pentru vânat, se pare că nu este mai alarmant mirosul de fum de ţigară decât mirosul de om.
- Când adăpostul este constituit dintr-un trunchi de arbore, vânătorul să se aşeze în spatele lui, nu în
faţă; arborele permite şi rezematul armei la ochire.
- Luarea armei şi a binoclului la ochi să fie făcută încet, încât mişcarea să nu fie observată de vânat.
- Dacă vânătorul se retrage, seara, fără să fi tras vreun foc, el trebuie să meargă încet, fără a speria
vânatul. Altfel îşi strică şansele pentru pânda următoare.
- Limierul poate fi luat de vânător, numai dacă este extrem de disciplinat, adică dacă este foarte bine
dresat.
- Observatoarele înalte acoperite şi bine închise permit vânătorului să doarmă peste noapte în teren,
evitând astfel deplasarea de cu noapte, în ziua următoare.
Metoda prin apropiat (dibuitul) constă în apropierea de vânat. Vânătorul merge încet, observând
terenul şi parcurge acele porţiuni unde vânatul iese la păşune, la boncănit sau unde staţionează. La apariţia
vânatului, se lămureşte asupra calităţii lui şi, dacă este cazul, trage. Metoda este specifică cervidelor şi caprei
negre. Rareori se aplică la alte specii. Prezintă următoarele avantaje: şansele de a putea împuşca sunt mai
mari decât la pândă, deoarece se parcurge o suprafaţă mai mare de teren şi se pot vedea mai multe piese de
vânat; vânătorul este în mişcare şi are plăcerea apropierii de vânat, fără să fie observat; cercetează mereu alte
şi alte colţuri din natură; este pus mereu în alte şi alte situaţii de a trage, deci varietate de satisfacţii.
Dezavantajele metodei sunt: este mai obositoare decât pânda, nu oricine o poate practica, mai cu seamă pe
teren accidentat; presupune existenţa unui minimum de cărări de vânătoare, care să permită apropierea fără
zgomot; cere experienţă pentru a nu speria vânatul. Dintre toate metodele de vânătoare, aceasta este cea mai
grea, dar şi cea care oferă satisfacţiile cele mai mari.
Pentru a reuşi să te strecori în apropierea vânatului în bătaia armei, se cer îndeplinite o serie de condiţii:
- cunoaşterea terenului de vânătoare cu locurile lui de hrană pentru vânat, sărării, scăldători, puncte de
boncănit şi de retragere pentru odihnă;
- cunoaşterea felului de viaţă a vânatului; a locurilor unde stă, după anotimp şi mersul vremii, a
trecătorilor lui şi ora aproximativă a ieşirii la hrană şi a retragerii în locul unde se odihneşte peste zi, a
adăposturilor lui;
- vânătorul să fie rezistent şi dotat cu văz şi auz bun;
- să se ţină cont de direcţia vântului, ştiut fiind că de vânat te poţi apropia numai având vântul în faţă
sau lateral şi fiind acoperit de vedere. Traseul de apropiere de vânat se alege în funcţie de vânt şi de teren;
- aplicând metoda apropiatului, nu înseamnă a merge fără întrerupere şi repede. Dimpotrivă, pentru a
obţine randament maxim, se merge încet, cu opriri şi ascultări dese. Terenul trebuie cercetat cu privirea
înainte, în dreapta şi în stânga. Orice grabă poate avea ca urmare sperierea vânatului şi deci compromiterea
acţiunii. Aceasta nu înseamnă că se merge tot timpul la fel de atent, cu aceeaşi încordare a simţurilor şi a
muşchilor. Sunt porţiuni de teren unde ştim că nu există vânat. Aici poate avea loc o relaxare. Bastonul de
munte este foarte util;
- dacă s-a întâmplat să ne simtă vânatul, iar acesta a ridicat capul şi este atent, atunci nu rămâne altceva
de făcut, decât să ne oprim, oricât de incomodă ar fi poziţia în către ne aflăm; ne continuăm mersul numai
după ce vânatul a lăsat capul în jos, semn că s-a liniştit;
- seara, apropierea de vânat este bine să se facă de la vale la deal, deoarece circulaţia aerului se face
spre vale; dimineaţa, pe coasta însorită, invers, curentul fiind de jos în sus (însă numai când nu este vânt);
- seara vânatul merge direct la locul de păşune, după o scurtă oprire la marginea poienii sau a
parchetului (10-15 min) pentru a cerceta situaţia; dimineaţa însă înainte de întoarcerea în locul de odihnă,
40
uneori mai zăboveşte prin tufişuri un timp oarecare şi numai după aceea se retrage definitiv în adăpostul de
peste zi;
- în terenurile liniştite, vânatul se pune în mişcare nu numai seara şi dimineaţa, ci şi între orele 11 şi 14;
- dacă noaptea a plouat abundent, iar dimineaţa este soare şi cald, cerbul va întârzia în poiană sau
parchet mai mult ca de obicei, ca să-şi usuce corpul; din acelaşi motiv, dacă ziua a plouat şi este soare, va ieşi
seara mai devreme în locul gol, la păşune;
- când te apropii de un cerb în timpul boncănitului, pericolul de a fi observat nu vine atât din partea
taurului, care în această perioadă este mai puţin vigilent, ci din partea ciutelor; dacă parte din ciute pasc, iar
parte sunt culcate, noi trebuie să ne ferim în primul rând de cele culcate care sunt mai atente. Mai bună este
încălţămintea cu talpă de cauciuc;
- dacă apropierea de taur în perioada de boncănit nu este grea, în schimb în cea premergătoare acesteia
- perioada îngrăşatului - este foarte dificilă, căci, pe de o parte, taurul este foarte atent, iar, pe de altă parte,
din cauza muştelor care în august sunt mai numeroase decât în septembrie, nu iese din desiş; îl putem vâna şi
observa numai având cărări bine curăţite şi mergând cu extremă precauţie;
- vremea umedă este mai favorabilă apropiatului, căci frunza nu sună sub paşii omului, iar cerbul, după
ploaie, iese în goluri, la soare, deci poate fi observat mai uşor; spre deosebire de situaţia inversă când vremea
este uscată, timpul călduros şi cerbul stă la umbră în pădure unde aude cea mai mică mişcare;
- vântul domol este bun, căci acoperă zgomotul făcut, involuntar, de om;
- pe îngheţ, când zăpada pârâie, iar frunzele sună, nu poate fi vorba de vânătoare prin apropiat,
deoarece zgomotul se aude departe; în schimb, pe zăpadă moale, da;
- dacă se cunosc punctele de ieşire şi de retragere ale cerbului în desiş, atunci este indicat ca prin
apropiat să căutăm a le „tăia", adică a-l aştepta la trecători, cum se face şi la pândă;
- imitarea de către vânător a glasului cerbului în timpul boncănitului este un mijloc bun de a-l ţine pe
loc, eventual chiar de a-l aduce mai aproape, cu condiţia ca cel ce o face să aibă şi organ vocal corespunzător
şi mai ales ureche muzicală. Altfel este bine să se renunţe. Paralel cu imitarea glasului, să rupem crengi sub
picioare şi să batem în tufe, ca şi când s-ar apropia un cerb rival, care între timp îşi mai freacă coarnele de
crengile sau trunchiurile arborilor;
- când ne apropiem de cerb cu arma în mână, de dorit este ca ultimii paşi să fie făcuţi de cerb, iar
vânătorul să stea gata de a trage;
- în tot timpul perioadei, dar mai ales către sfârşitul ei, pot interveni zile de suspendare a boncănitului,
până când încetează cu totul. Cauze de întrerupere sunt multe: starea vremii, răpitoare, trecători nedoriţi etc;
- deşi perioada de boncănit, la munte, este, de regulă, între 10 septembrie şi 10 octombrie, având
maximum de intensitate între 20 şi 30 septembrie, totuşi se pot produce decalări din cauza stării vremii. La
câmpie, în vestul ţării, perioada începe cu 1-2 săptămâni mai devreme;
- în unii ani poate avea loc aşa-numitul „boncănit întârziat", adică după perioada obişnuită şi se
produce atunci când vreo ciută nefecundată, de obicei una tânără, intră târziu în călduri. El este de scurtă
durată şi se recomandă să se împuşte ciuta nu taurul, căci ea va da naştere unor viţei întârziaţi, care nu vor
putea trece cu bine peste o iarnă aspră;
- nu totdeauna un cerb pe care l-am văzut mereu lângă cârdul de ciute îşi va păstra locul; locul lui poate
fi luat de altul care îl va bate;
- unii dintre „lăturaşi" rămaşi fără ciute, părăsesc terenul şi vagabondează în fonduri vecine,
încercându-şi norocul în altă parte. Pot face şi 10-30 km într-o noapte. Ei sunt aşa-numiţii cerbi „călători" sau
„căutători", nu sunt dintre cerbii cei mai tari, deci vânătorul se va mulţumi cu unul dintre ei numai în lipsă de
ceva mai bun. Să nu căutăm a-i ajunge din urmă, căci nu vom reuşi. Merg mai repede decât noi. Tot ce se
poate face este a căuta să le ieşim în cale, undeva;
- profunzimea glasului cerbului nu este totdeauna un criteriu sigur pentru aprecierea vârstei. Mai
degrabă ne ajută felul de a boncăni. Cel bătrân de obicei boncăneşte rar, puţin şi scurt. Cel tânăr invers, este
mai agitat, mai zgomotos şi parcă, spre deosebire de cel bătrân, care caută să fie cât mai discret şi
neobservabil, ar vrea ca toţi să-l vadă şi să-l bage în seamă.
Vânătoarea din căruţă se bazează pe obiceiul vânatului, în general, şi al cervidelor, în special, de a se
feri mai puţin de căruţa ţărănească decât de omul mergând pe jos. Vânătorul merge în căruţă, iar când vede
vânatul, coboară în partea opusă şi se adăposteşte după un arbore, o tufă, ca să nu fie văzut. Căruţa îşi
continuă drumul cu vizitiul, vânatul este atent la căruţă, iar vânătorul poate trage liniştit. La nevoie, folosind
zgomotul făcut de căruţă, vânătorul se poate apropia de vânat sau poate căuta o poziţie mai favorabilă de
tras. Avantajele metodei: este comodă şi accesibilă şi celor ce merg greu, te poţi apropia mai mult de vânat.
Dezavantaje: este practicabilă numai la câmpie sau coline joase, accesibile căruţei, nu este aşa de pasionantă

41
ca pânda sau apropiatul şi în cazul când vizitiul nu este destul de îndemânatic iar caii sunt sperioşi, se pot
produce accidente.
Condiţii pentru reuşită:
- Căruţa să nu scârţâie tare. în acest scop la capetele bucşei roţii se pun garnituri de piele sau cauciuc.
- Caii să nu fie albi sau de culoare deschisă.
- Drumurile de căruţă să meargă cam pe lângă locurile unde se ţine vânatul.
- Căruţa să nu fie înaltă (pericol de răsturnare) şi pe cât posibil nu cu arcuri. Cea mai indicată este o
platformă aşezată pe osii, vânătorul şezând pe ea cu picioarele atârnând.
- Nu se trage din căruţă, ci vânătorul se dă jos, lasă căruţa să se îndepărteze până nu se mai vede şi abia
atunci trage. Aceasta din motivul ca vânatul să nu-şi piardă încrederea în oamenii ce merg cu acest fel de
vehicul.
- În căruţă arma nu se poartă încărcată.
În condiţiile din ţara noastră, metoda aceasta s-ar putea aplica la cerbi doar în judeţele: Timiş, Arad,
Bihor, Ilfov şi Prahova, unde sunt cerbi şi la câmpie şi coline, în alte ţări, cu alte condiţii de relief, se aplică
în mod curent.
Vânătoarea cerbului la goană. S-ar părea ciudat că se vorbeşte de vânătoarea de cerbi la goană, când
ştiut este că orice piesă de cervide, indiferent de sex, înainte de împuşcare, trebuie observată din punctul de
vedere al vârstei şi calităţii, lucru foarte greu de realizat la goană. Metoda aceasta este considerată chiar
incorectă în cazul cervidelor. Totuşi sunt situaţii când ea pare necesară, cum ar fi o reducere masivă de
efectiv în cazul unei densităţi exagerate şi arunci când este nevoie să se împuşte, în timp scurt, un mare
număr de cerbi. De fapt nu este vorba despre o goană propriu-zisă în accepţiunea clasică a cuvântului, ci este
vorba despre o „împingere" a cerbilor spre locurile unde stau vânătorii. Aceştia vor alege exemplarele pe
care le vor împuşca şi nu vor trage la întâmplare în toţi cerbii ce vin spre ei. În altă ordine de idei, goana la
cerb, la căprior şi capra neagră, la noi este interzisă prin lege (art. 32 litera „g" din Legea nr. 103/1996). În
astfel de situaţii se procedează astfel:
- Identificăm porţiunile unde stau cerbii precum şi trecătorile lor, acestea din urmă trebuind să fie
inventariate pentru a cunoaşte necesarul de vânători.
- Să se ţină cont de direcţia vântului. Cu vânt rău, cerbii nu vor putea fi goniţi.
- Vânătorii să fie dintre cei cu experienţă, care dintr-o privire să poată aprecia dacă un cerb sau altul
poate fi împuşcat sau nu. De asemenea, să nu fie dintre cei lacomi, gata să împuşte orice.
- Goana să se facă fără zgomot. Altfel cerbii vor trece înapoi, peste linia de gonaşi. în special taurii dau
înapoi.
- Să se noteze punctele pe unde au trecut cerbii şi câţi anume, pentru a cunoaşte trecătorile pe viitor.
- O goană de proporţii reduse se poate face cu 1-2 vânători şi 2-3 gonaşi, la cerbii care, dimineaţa, după
păşunat şi înainte de a se retrage în adăpostul de peste zi, s-au oprit, eventual s-au şi culcat în apropierea
păşunii. Goana se face încet, cu opriri dese, fără alt zgomot decât cel al paşilor.
- La tras, se cere atenţie pentru a nu pune în pericol viaţa gonaşilor. Din acest punct de vedere, terenul
ondulat este mai avantajos.
Imitarea glasului cerbului în perioada boncănitului, de către vânător sau însăţitorul său, nu este o
metodă de sine stătătoare, ci un mijloc ajutător în aplicarea metodei prin apropiat. Metoda este foarte utilă şi
ca mijloc de diversiune, în sensul că atunci când cu ocazia dibuitului, cerbul ne aude, lansând un glas de
boncănit, acesta poate să se liniştească, iar noi putem continua apropiatul.
Oricare ar fi metoda aplicată, personalul care însoţeşte pe vânător trebuie să-1 ajute pe acesta la
rezematul armei, curăţitul câmpului de tragere etc.
Perioada legală de vânătoare este 1 septembrie - 15 decembrie.

VALORIFICAREA CERBILOR

Pentru adevăratul vânător, produsul principal îl constituie trofeele: coarnele şi caninii. Carnea este
produs secundar. în cazul valorificării prin vânători din alte ţări, aceştia primesc, în schimbul sumei plătite,
numai trofeele, carnea rămânând să fie valorificată de deţinătorul fondului (dacă vânătorul nu solicită în mod
expres cumpărarea cărnii).
Punerea în valoare a cerbului prin vânători din alte ţări are avantajul că popularizează peste hotare
frumuseţile şi bogăţiile noastre. în unele cazuri, acest mod de valorificare poate avea şi unele dezavantaje,
deoarece vânătorul străin caută trofee capitale şi poate duce la degradarea vânatului prin scoaterea numai a
acestor exemplare.

42
 De aceea, la valorificarea prin vânători din această categorie, trebuie luate anumite măsuri de precauţie:
să se vâneze numai atâţia cerbi mari câţi permite efectivul, iar vânătorii să dea garanţii că, în cazul unor
expoziţii, vor pune la dispoziţie trofeul.
Oricare ar fi modul de valorificare prin împuşcare, trebuie luate măsuri ca trofeul (coarnele) să fie
păstrat şi montat corect, cu maxilarul superior întreg, precum şi cu cel inferior pus în dosul plăcii de lemn (nu
numai partea cu molarii şi premolarii, ci şi cea cu incisivii). Trofeele, chiar şi cele mai mici, pot avea o
valoare pentru vântor şi ca material didactic pentru şcoli şi instructaje, apoi pentru a instrui pe cei ce urmează
a face selecţie prin împuşcare. Carnea se lasă să se răcească şi numai după aceea se manipulează.
În scopul clasificării trofeelor de vânat după criterii obiective, Consiliul Internaţional de Vânătoare a
elaborat aşa - numitele „formule". Unele elemente din formulele trofeelor necesită măsurători, altele
aprecieri.
Măsurătorile se efectuează cu o ruletă de metal, cu banda lată de cea 5 mm. Nu se recomandă folosirea
ruletelor de pânză, deoarece, cu timpul, ele se întind şi dau rezultate mai mici decât sunt în realitate; rulete
mai late nu sunt admise de formulă, deoarece nu se pot aplica bine la curburile coarnelor şi porţiunile cu
perlaj mare şi, în consecinţă, dau alte rezultate decât cele reale.
In cele ce urmează, la tratarea fiecărei specii cu torofee, vor fi prezentate formulele în vigoare, şi vom
începe bineînţeles cu prezentarea fişei de evaluare a trofeului de cerb comun.

EVALUAREA (PUNCTAJUL) TROFEELOR DE CERB COMUN

Lungimile şi circumferinţele se măsoară cu precizie de 1 mm.

Elementele ce se măsoară sau se apreciază sunt:
Lungimea prăjinilor. Se măsoară ambele prăjini, se face media, apoi se înmulţeşte cu 0,5. Măsurarea
se face pe curbura exterioară a prăjinii, începând de la marginea inferioară a rozetei (spre cilindrul frontal),
până la cel mai îndepărtat vârf al coroanei. Pentru aflarea acestui vârf, la nevoie, se fac încercări. Ruleta nu
se apasă în golul ce urmează după rozetă, ci se trece peste acesta. în rest însă ruleta urmăreşte toate curburile,
aşa cum este prăjina.
Ramurile ochiului. Se măsoară începând de la partea superioară a rozetei, pe curbura exterioară a
ramurii, până la vârf. Media celor două ramuri se înmulţeşte cu 0,25.
La ramurile mijlocii, măsurarea pleacă din punctul unde prăjina începe să se îngroaşe ca rezultat al
îmbinării cu cea a ramurii mijlocii. Se măsoară tot pe curbura exterioară. Media se înmulţeşte cu 0,25.

Modul de efectuare a măsurătorilor la coarnele de cerb

De menţionat că la măsurarea făcută de două persoane diferite la acelaşi trofeu pot rezulta diferenţe,
deoarece punctul de începere al măsurătorii poate fi apreciat în mod diferit. La circumferinţa rozetelor, ruleta
nu se apasă în eventualele scobituri, ci se trece peste ele. Deoarece, o ruleta îngusta, cum este cea de 5 mm,
alunecă de pe rozetă şi se întâmplă, să se obţină valon mai mici decât cele reale, se recomandă ca, în mod
excepţional, şi numai la măsurarea rozetelor, să se folosească o ruletă mai lată. Media celor două
circumferinţe, exprimată in centimetri, reprezintă punctele.
Circumferinţele prăjinilor, atât cele de jos, cât şi cele de sus, se măsoară in punctele unde prăjinile
sunt mai subţiri. La fiecare circumferinţă, un centimetru reprezintă un punct.
Greutatea se stabileşte cu precizie de 10 g şi se referă la trofeul uscat (nu imediat după fierbere). Se
consideră trofeu tăiat normal cel cu osul frontal şi nazal. Daca maxilarul superior este întreg, inclusiv dinţii,
atunci se face o scădere de la 0,5 la 0,7 kg după mărimea craniului. în cazul când trofeul este Tară osul nazal
(numai cu osul frontal), se adaugă până la 100 g, după măsura în care este scurtat. Daca modul de tăiere a

43
craniului nu se încadrează în nici una din situaţiile de mai sus, atunci cifra de scăzut sau de adăugat se ia prin
apreciere. Pentru fiecare kilogram rămas după scăderile sau adăugirile respective, se socotesc 2 puncte.
Numărul ramurilor. Contează drept ramuri cele care au cel puţin 2 cm lungime, precum şi cele care au
fost rupte de cerb în cursul luptelor, indiferent de lungimea porţiunii rămase. Nu se iau în considerare cele
tăiate sau rupte după moartea cerbului şi nici cele puse artificial.
Se numără ramurile rămase valabile pe ambele prăjini, iar fiecare din ele primeşte un punct.
Deschiderea coarnelor se măsoară în partea interioară a prăjinilor, acolo unde ea este maximă,
punctele de măsurare trebuind să fie faţă în faţă. Se calculează apoi cât reprezintă, în procente, deschiderea
din media lungimii prăjinilor. Exemplu: deschiderea măsurată este de 88 cm, iar media lungimii prăjinilor
este de 110 cm. Deschiderea va fi de 80%. Se acordă, pentru deschidere, următoarele puncte: sub 60% nici
un punct; 60-70%=l punct; 70,l-80%=2 puncte; peste 80%=3 puncte.
PUNCTAJUL PENTRU COROANĂ ESTE:
-coroană simplă, în total, la ambele prăjini, cu 5-6 ramuri scurte şi subţiri 1 punct
- coroană simplă, în total 5-7 ramuri, dar mai lungi şi mai groase. ... 2-3 puncte
- coroană simplă, în total cu 6-7 ramuri lungi şi groase; coroană dublă sau coroană ramificată având, la
ambele prăjini, în total 8-9 ramuri scurte şi subţiri.................................... 4—5 puncte
- coroană dublă sau ramificată, în total cu 8-9 ramuri lungi şi groase ... 6-7 puncte
- coroană masivă, cu ramuri lungi şi groase în număr de cel puţin 10, în total, la ambele prăjini, fie
palmate, fie în formă de cupă....................................................................................................... 8-10
puncte
Culoarea coarnelor:
- galbene sau colorate artificial...................................................... 0 puncte
- cafeniu deschis, sur...................................................................... 0-0,5 puncte
- cafeniu.................................................................................................. 1 punct
- cafeniu închis........................................................................................ 1,5 puncte
- negru..................................................................................................... 2 puncte
Perlajul:
- prăjini netede............................................................................... 0 puncte
- prăjini slab perlate....................................................................... 1 punct
- prăjini bogat perlate.................................................................... 2 puncte
Vârful ramurilor:
- vârfuri neascuţite şi nepoleite...................................................... 0 puncte
- vârfuri ascuţite şi întunecate........................................................ 1 punct
- vârfuri ascuţite şi poleite.............................................................. 2 puncte
Ramura de gheţuri, dacă există, se evaluează în funcţie de lungimea şi grosimea ei, de la 0 la 2 puncte.
Penalizări (scăderi pentru defecte). Din totalul punctelor se pot scădea de la 0 la 3 puncte pentru
defecte ca: asimetrie, deformaţii, deschidere exagerată sau mică etc.
Punctele necesare pentru premiere sunt arătate în tabel.

Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şi Novi Sad, 1967*

Denumirea Puncte Denumirea Puncte
Medalia de aur peste 210 Premiul I de la 210
Medalia de argint 200,1-210 Premiul II 190-209,9
Medalia de bronz 190,1-200 Premiul III 170-189,9
*A fost acceptată şi la celelalte expoziţii ulterioare şi se foloseşte şi în prezent.

44
 Exemplu practic de evaluare:

Nr. crt. Elemente Stg. Rezultatul Total Media Coef. Puncte

dr. măsurării
1 Lungimea prăjinilor st. 124,2 248,6 124,3 0,5 62,15
dr. 124,4
2 Lungimea ramurii ochiului stg 41,0 78,8 39,4 0,25 9,85
dr. 37,8
3 Lungimea ramurii mijlocii stg. 40,5 79,0 39,5 0,25 8,87
dr. 38,5
4 Circumferinţa rozetelor stg. 33,5 66,3 33,15 1 33,15
dr. 32,8
5 Circumferinţa prăjinii în stg. 19,3 19,30
partea inferioară dr. 18,6 18,60
6 Circumferinţa prăjinii în stg. 18,1 18,10
partea superioară dr. 17,9 17,90
7 Greutatea coarnelor 12,8-0,7=12,1 2 24,40
8 Deschiderea (până la 3 pct) 96 cm=77% 2
9 Numărul ramurilor 7+7 = 14 14
10 Puncte de frumuseţe
Culoarea (până la 2 puncte) 1,75
11 Perlajul (până la 2 puncte) 1,25
12 Vârful ramurilor (până la 2 1,75
13 puncte) de gheţuri (până la 2
Ramura 2
14 puncte)
Coroana (până la 10 puncte) 4,50
Total puncte 239,87
15 Eventuale penalizări pentru
defecte (până la 3 puncte)
Motivarea penalizărilor -
16 Punctajul final al trofeului 239,87
Notă. La formula veche Nadler, poziţiile 3 şi 13 nu intră în calcul; la poziţia 12 se acordă până la 1
punct, iar la poziţia 14 până la 4 puncte.
Actualul record naţional al României la cerb comun este de 261,25 puncte C.I.C.; el provine din
Vrancea (Soveja) şi a fost recoltat în anul 1980. În ierarhia mondială acesta ocupă în prezent locul şapte.

LOPĂTARUL
DAMA DAMA (L)

DESCRIERE

Masculul se numeşte lopătar sau cerb-lopătar; femela se numeşte ciută de lopătar sau lopătăriţă, iar
puiul până la 1 aprilie al anului al doilea al vieţii, adică până la vârsta de 9-10 luni, poartă denumirea de viţel
(viţea) de lopătar. Masculul de diferite vârste, deci cu coarne în diferite stadii de dezvoltare, primeşte variate
denumiri; femela între 1 şi 2 ani se numeşte junincă.
Deşi în coloraţia părului există diferenţe, cu toate că şi în conformaţia lopeţii coarnelor pot fi deosebiri
între lopătarii din diferite regiuni totuşi, în ţara noastră şi în Europa, se consideră că există o singură specie
de lopătar.
Date biometrice. Lungimea capului plus a trunchiului este de 130-160 cm; înălţimea la greabăn, 85-110
cm; coada este mai lungă decât a altor cervide. în ce priveşte greutatea corporală, există variaţii în funcţie de
bonitatea terenului de vânătoare. în lipsă de date din ţara noastră, dăm câteva cifre din literatura germană:
masculul, la începutul boncănitului, atinge greutatea maximă de 120 kg, media fiind de cea 70 kg în
biotopurile bune şi 45-50 kg în cele slabe; la ciute cea maximă este de 65 kg, media fiind de 29-37 kg;
junincile au 4-8 kg mai puţin; viţelul are 12-20 kg, la 8-9 luni. în parcuri cu densitatea mare şi cu libertatea

45
de mişcare limitată, greutăţile corporale sunt mai mici. Toate greutăţile de mai sus se referă la vânatul în stare
eviscerată.
Culoarea părului, vara este brună deschis cu pete albe pe spate şi pe laturile corpului, iar pe partea
interioară a picioarelor şi pe abdomen albă. Iarna, culoarea devine brună închis, cu pete mai deschise la
culoare. Petele deschise de pe corp care la puiul de cerb comun şi căprior dispar în câteva luni, la lopătar se
menţin toată viaţa, cu excepţia indivizilor de culoare albă şi neagră. La lopătar, mai mult ca la alte cervide,
apar diferenţe în coloraţia părului. Astfel se pot vedea exemplare chiar de culoare albă. La aceste exemplare
petele albe apar numai la viţei, apoi dispar. Exemplarele albe sunt dăunătoare, deoarece trădează prezenţa
cârdului în care se găsesc. Există şi lopătari care, vara, au părul de culoare brună închis, iar iarna de culoare
şi mai închisă, fără însă a deveni neagră. Petele albe există şi în acest caz numai în stadiul de viţel, fără însă a
fi aşa de pronunţate ca la lopătarii de culoare normală. Năpârlirea are loc de două ori pe an, primăvara şi
toamna.
Lopătarul are incisivi numai în maxilarul inferior, iar caninii de obicei lipsesc. După momentul
apariţiei dinţilor şi apoi după gradul lor de tocire, se poate cunoaşte vârsta lopătarului.
Coarnele se formează în ianuarie-februarie în cel de al doilea an calendaristic de la fătare, adică la
vârsta de 7-8 luni; atunci, cilindrii frontali sunt dezvoltaţi şi pe aceştia încep să crească primele coarne-
suliţele, care sunt complet dezvoltate şi curăţate de păr la mijlocul lui august.

Lopătari: taur, ciute, viţel

Aceste suliţe cad începând de la mijlocul lunii aprilie până în mai şi în locul lor cresc, în condiţii bune
de trai, coarne care au ramura ochiului, ramura mijlocie şi un început de lopată. Lopătarilor adulţi le cad
coarnele în aprilie, celor bătrâni mai devreme ca celor tineri. Curăţirea de păr a coarnelor se produce de la
sfârşitul lui august până la mijlocul lui septembrie, cu decalaj între tineri şi bătrâni. Coarnele ajung maximul
dezvoltării lor când lopătarul are vârsta de 9-10 ani. Ele sunt cu atât mai valoroase cu cât au prăjinile mai
lungi şi mai groase şi mai cu seamă cu cât lopata este mai lungă şi mai lată.

46
 Aprecierea vârstei lopătarului viu mascul după forma corpului: a - lopătar tânăr de 3 Vi ani; b
- lopătar de vârstă mijlocie (5-6 ani); c - lopătar de cea 9 ani

Aceasta trebuie să înceapă cât mai aproape de ramura mijlocie şi să facă cu aceasta un unghi drept (nu
ascuţit). Forma coarnelor este ereditară. Lopătarul de diferite vârste poartă denumiri diverse, în funcţie de
mărimea coarnelor.
Dimorfismul sexual se manifestă la lopătar nu numai prin mărimea corpului, ci şi prin faptul că numai
masculul poartă coarne.
Raportul numeric dintre cele 2 sexe recomandat este de 1:1,2. Dacă el ar fi 1:1, atunci, după acest
autor, numărul masculilor bătuţi în luptă sau slabi, care pleacă din teren, ar fi mai mare. Alte opinii sunt
pentru raportul 1:1. Ne asociem acestei păreri.
Longevitatea este de 20-25 ani.
Aprecierea vârstei lopătarului. La lopătarul viu. Un lopătar tânăr se cunoaşte după corpul zvelt,
gâtul subţire, capul lunguieţ, ţinut în sus; un lopătar bătrân (cca 9 ani) se caracterizează prin: corp plin, gât
gros, puternic, părul de culoare mai închisă decât la cel tânăr, coarne impunătoare.
Aprecierea vârstei lopătarului împuşcat se face după dentiţie ca şi la cerb.
- Vârsta până la 2 ½ ani se apreciază, ca şi la cerbul comun după stadiul de dezvoltare a dentiţiei.
În acest scop, comparăm felul dinţilor din maxilarul inferior al lopătarului împuşcat cu cel din tabelul
12 şi vedem la care lună sau grup de luni corespunde.
Dentitia lopătatului devine completă la vârsta de 2 ½ ani, ca şi la cerb.
De la vârsta de 2 ½ ani în sus, ne servim de gradul de uzură al incisivilor, premolarilor şi molarilor, ca
şi la alte cervide. în acest scop, comparăm dentitia din maxilarul inferior al lopătarului cu desenele din
figurile 41 şi 42 şi vedem cu care este identic sau se aseamănă mai mult. Precizia este, şi în acest caz, de 1-2
ani.
Pentru a uşura aprecierea, a fost întocmit tabelul 13 în care au fost rezumate caracterele principale
necesare cunoaşterii vârstei lopătarului.
Glasul. Lopătarul boncăneşte, dar glasul lui este inferior celui al cerbului, atât ca intensitate, cât şi ca
modulaţii; este mai mult un mormăit, un grohăit slab. Când este surprins şi se sperie, scoate un glas de
spaimă ca şi cerbul comun.
Simţurile sunt tot aşa de agere ca şi ale cerbului; de aceea, apropiatul unui lopătar, crescut în terenul
liber, este uneori mai dificil decât al unui cerb. După ce a fost speriat de vânător şi s-a pus în mişcare, nu se
linişteşte, deci urmărirea ar fi fără rezultat. Altfel stau lucrurile cu lopătarii crescuţi în captivitate, deoarece se
îmblânzesc uşor.
Urmele. Înfăţişarea părţii inferioare a piciorului lopătarului (a tălpii piciorului) se deosebeşte de cerb
prin aceea că urma-tipar este mult mai mică, mai lunguiaţă (ascuţită); perniţele sunt proporţional mai mari
decât la cerb, ocupând cam jumătate din lungimea copitei, pe când la cerb ele reprezintă cam o treime.
Lungimea pasului la taurul de lopătar este de 45-47 cm, pe când a unei ciute de cerb comun este de 57
cm, deci nu este posibilă nici o confuzie. Lungimea obişnuită a saltului la taurul lopătar este de 2-2,75 m, iar
a ciutei de 1,5-2. în fugă face impresia că sare cu toate 4 picioarele deodată - salt caracteristic. Fuge cu o
47
viteză mică, de aceea este mai uşor de prins de lup decât cerbul comun. Când fuge, îşi ţine coada în poziţie
orizontală şi numai când este rănit o lasă să atârne - semn caracteristic.
Excrementele sunt mai mici decât ale cerbului. Se deosebesc şi ca formă, prin aceea că la ambele sexe
forma este aceeaşi.

ECOLOGIE

Biotopul favorabil lopătarului se deosebeşte fundamental de cel al cerbului comun. Biotopul optim
pentru lopătar îl constituie pădurile de foioase de întindere mică (500-1000 ha) cu goluri în interior, între care
se intercalează terenuri agricole, dat fiind că din acestea îşi completează hrana găsită în păduri. îi sunt
favorabile regiunile de şes şi coline cu climă dulce; nu-i convin terenurile de mare altitudine, cu climă aspră
şi populate cu răpitoare mari. Reiese de aici că, în condiţiile din ţara noastră, unde cerbul comun populează,
cu mici excepţii, numai regiunile de munte, lopătarul necesită fonduri de vânătoare separate.
În ce priveşte fidelitatea faţă de locul de trai, femelele nu se îndepărtează decât câţiva kilometri de
locul obişnuit de şedere; taurii însă, în perioada de boncănit, pot pleca la distanţe mari, pentru ca după
terminarea perioadei de împerechere, să revină la locul de plecare. Fac acest lucru îndeosebi cei învinşi în
luptă, cei slabi. Acest mod de comportare obişnuit nu exclude deplasarea de cârduri întregi de lopătari, dacă
intervine lipsa de linişte.
Răspândirea. Lopătarul este originar din ţările mediteraneene. încă din secolele 3 şi 4 e.n. a fost
colonizat de romani în Peninsula Iberică, Galia şi insulele Britanice. în Europa Centrală a fost aclimatizat în
secolul al XVI-lea. în ţara noastră, în a doua jumătate a secolului trecut este semnalat în Banat şi Crişana, dar
dovezi certe despre existenţa lui avem din anul 1904, când a fost înfiinţat parcul de vânat Şarlota (jud.
Timiş), în suprafaţă de 1197 ha, în care, pe lângă cerbi, au fost aduşi şi lopătari din Austria, Cehoslovacia şi
Europa Centrală. Un număr de cea 210 lopătari se găsesc în judeţele: Alba, Bacău, Buzău, Mehedinţi, Sălaj,
Vaslui şi Vâlcea.
Exemplarele scăpate din parcuri s-au răspândit în terenurile din jur, dar numărul lor nu era mare. După
cel de-al doilea război mondial, Direcţia economiei vânatului şi AGVPS au făcut colonizări masive eliberând
în teren un număr de circa 700 lopătari, încât în anul 1968 această specie era reprezentată aproape în toate
regiunile ţării.
În anul 1968, în Banat, circa 500 lopătari erau în parcul Şarlota. în Argeş, majoritatea se găseau în
fondul de vânătoare 98 Mozacu, din ocolul silvic Costeşti. Lopătari numeroşi se găseau în jud. Ilfov la
ocoalele silvice Snagov, Comana şi Răcari; în jud. Bihor la ocolul silvic Săcuieni; în judeţul Arad la ocolul
silvic Chişineu-Criş; în jud. Hunedoara în parcurile din ocoalele silvice Haţeg şi Baia de Criş, în Olt la ocolul
silvic Caracal, iar în Suceava la ocolul silvic Pătrăuţi. Din efectivul de 4030 lopătari, în 1968, un număr de
cea 900 erau în parcurile Şarlota, Valea Lungă şi Haţeg, iar restul de cea 3130 în terenurile libere.
La populările cu lopătari efectuate după cel de-al doilea război mondial, s-au folosit, în majoritate,
animale din parcul Şarlota.
În anul 2000, efectivele de lopătari ale României erau de 6000 exemplare, iar recoltele de 500 buc.
Sunt semnalaţi în 26 de judeţe ale ţării: Arad (2000 buc), Timiş (700 buc), Olt (620 buc)', Argeş (430 buc).

ETOLOGIE

Vârsta maturităţii sexuale la femele este de 1 an şi 5 luni când - practic - se împerechează junincile şi
fată la vârsta de 2 ani. Rar se întâmplă să rămână vreuna nefecundată până la vârsta de 2 ani şi 5 luni.
Perioada de împerechere începe de la mijlocul lunii octombrie şi ţine până la mijlocul lunii noiembrie.
Acesteia îi premerge o perioadă de îngrăşare de circa 2 luni (august-septembrie).
Între tauri se dau lupte aprige, în liniştea serii, putându-se auzi zgomotul loviturilor de lopeţi.
Boncănitul lopătarului nu se poate compara cu cel al cerbului comun nici ca intensitate, nici ca modulaţie.
Este mai slab şi mai monoton. Boncănesc numai seara şi dimineaţa; doar pe la mijlocul perioadei, pot fi
auziţi şi noaptea. Lopătarul mascul degajă în timpul boncănitului un miros specific Femelele îşi menţin
capacitatea de reproducţie până la o vârstă înaintată.
Durata gestaţiei este de 7 1/2 luni. 12% din femele fată în mai, 72% în iunie şi 16% în iulie, deci cu
circa 2 săptămâni mai târziu decât cerbul comun şi căpriorul. Cam 5% din ciute fată câte 2 viţei, restul câte
unul. Viţeii rămân cu mama lor până toamna târziu.
Sociabilitatea la lopătar este mai pronunţată decât la cerbul comun. După terminarea perioadei de
împerechere, se pot vedea, separat, cârduri de ciute şi viţei şi separat de tauri. Totuşi, în terenurile cu
densitate mică, se pot întâlni lopătari bătrâni, trăind izolaţi. Activitatea de peste zi a lopătarului este mult mai
48
intensă decât a celorlalte cervide. Mult timp se găseşte în mişcare la păscut, fapt care deranjează alte specii
de vânat prin neliniştea pe care o creează. Totuşi, afirmaţia că cerbul comun şi lopătarul nu se suportă unul
pe altul în acelaşi teren nu corespunde integral realităţii. Se pare că cele două specii au preferinţe deosebite
faţă de păşune: lopătarul ar prefera speciile de graminee, pe când cerbul comun speciile de buruieni. Drept
consecinţă, îşi aleg locuri de păscut deosebite. Excrementele lopătarului ar avea un miros dezagreabil, motiv
pentru care cerbul ar evita locurile unde a păşunat lopătarul.
În ţara noastră, asemenea probleme nu se pun, deoarece, numai în foarte rare cazuri, cerbul comun şi
lopătarul trăiesc pe aceeaşi suprafaţă (în parcuri), aria lor de răspândire fiind diferită.
Sporul anual nu este stabilit în condiţiile din ţara noastră. Dat fiind că lopătarii populează numai
regiunile de deal şi câmpie, unde nu sunt lupi, sau apar rareori, apreciem sporul anual la lopătar de 50-60%
din numărul ciutelor, el putând varia de la un loc la altul. în biotopuri defavorabile este mai mic.
În captivitate se îmblânzeşte uşor, iar în parcuri este mai puţin sperios decât în terenul liber. Faptul că
în fugă, ţine coada ridicată sau o mişcă, ajută să se facă deosebire între căpriori, femele şi viţeii de lopătar.
Nu se scaldă, cum face cerbul comun. Sărăriile le cercetează mai cu lăcomie decât alte cervide.
Hrana constă din graminee, frunze şi lujeri de arbori şi arbuşti, şi când există, consumă cu multă
lăcomie ghindă, jir, pere şi mere pădureţe. Pare a fi mai puţin pretenţios la alegerea sortimentelor de hrană
decât cerbul comun. Prin ogoare de vânat, se poate preveni sau micşora paguba pe care o face lopătarul
culturilor forestiere. Ca plante de cultivat în ogoare se recomandă: lucerna, trifoiul roşu, sparcetă, ovăzul,
rapiţa, varza palmier, napii porceşti ş.a. Ca hrană complementară se poate da: otavă, lucerna, trifoi roşu,
sparcetă, toate bine uscate, snopi de ovăz şi mazăre din care însă el va consuma numai frunzele şi tulpinile
subţiri, apoi frunzare, inclusiv frunze de napi porceşti.
Otava de luncă sau pădure este o hrană complementară de bună calitate. Mănâncă cu plăcere castane
sălbatice şi ghindă. De reţinut că sarea nu trebuie să lipsească din teren.
Pagubele cauzate pădurii şi culturilor agricole depind de cantitatea hranei naturale existente în teren,
precum şi de densitatea efectivului. în terenurile de vânătoare liniştite, în care lopătarul poate ieşi în căutarea
hranei oricând, pagubele sunt neînsemnate, dacă densitatea nu depăşeşte cifra optimă. Unde nu este linişte,
iar vânatul este nevoit să se concentreze în anumite puncte şi să se hrănească cu ce găseşte acolo, pagubele
aduse prin roaderea puieţilor şi cojirea arborilor pot să fie însemnate. Nu se poate da o ordine de preferinţă,
aceasta depinzând de compoziţia arboretelor. Dat fiind că o bună parte din timp stă în culturile agricole, unde
poate rămâne zile întregi, mai ales când culturile sunt înalte, face şi aici pagube, nu numai. prin ceea ce
consumă, ci şi prin culcuşuri şi călcat. Cu toate acestea, atât pagubele cauzate în păduri, cât şi cele în
terenurile agricole sunt mai mici decât cele făcute de cerbul comun.
Densitatea admisibilă din punct de vedere economic este, după Ueckermann (1956), în fondurile fără
teren agricol, de 2-10 lopătari la 100 ha pădure, în funcţie de bonitate, şi 4-14 în cele care în jurul lor au şi
pădure. Acelaşi autor susţine că lopătarul este mai puţin pretenţios la alegerea hranei decât căpriorul. Dar,
având în vedere că acelaşi autor dă pentru căprior o densitate de 3-11 capete, la 100 ha, iar pentru cerb 1,5-
2,5 indivizi, socotim că densitatea pentru lopătar este exagerată. Până la stabilirea unei cifre oficiale la noi în
ţară opinăm pentru o densitate de 3-7 lopătari la 100 ha pădure. Dacă pe aceeaşi suprafaţă trăiesc şi alte
cervide, cifra densităţii trebuie redusă, proporţional.
Fluctuaţii mari de efective, în cursul anilor, nu se constată la lopătar. Pierderile de viţei sunt mici, iar
rezistenţa la boli şi la intemperii a lopătarului este mai mare decât a altor cervide.
Duşmani. Boli. Cei mai mari duşmani ai lopătarului sunt lupul şi râsul. Populările artificiale au fost
zădărnicite de lupi în anumite locuri. Pagube cauzează şi câinii hoinari, atât prin uciderea viţeilor, cât şi prin
tulburarea liniştii. Sporirea corespunzătoare a efectivelor este frânată şi de vânătoarea ilegală, abuzivă, adică
de braconaj.
Măsuri de ocrotire. Acolo unde densitatea este mică, se cer măsuri generale de ocrotire; unde este mai
mare (există multe fonduri de vânătoare în această categorie) este necesar să se recolteze raţional, nelăsând
să fie depăşită densitatea suportabilă economic. Pentru populari, propunem să fie folosiţi numai lopătari de
bună calitate luaţi din terenul liber, în special din judeţele Arad, Timiş şi Bihor şi nu din parcuri de vânătoare.
RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Metode de vânătoare a lopătarului. Pentru a şti cum poate fi vânat, trebuie reamintite următoarele
particularităţi biologice ale lopătarului.
- Din fire este mult mai neastâmpărat decât cerbul comun şi căpriorul. Este mereu în mişcare şi îşi
păstrează neregulat trecătorile. Dar, chiar dacă nu iese mereu pe aceeaşi cărare, iese totuşi la păşune în
aceleaşi poieni, terenuri de cultură sau parchete, încât oarecare şanse oferă şi pânda.

49
 Apropiatul se poate practica mai cu seamă în perioada împerecherii lui (sfârşit de octombrie - început
de noiembrie), dar este posibil şi după aceea, când taurii se adună în grupuri, iar frunza, în mare parte, a
căzut.
Metoda goanei este mai potrivită pentru lopătar decât pentru cerb, deoarece merge destul de bine în
faţa gonacilor.
Din căruţă se vânează la fel ca şi cerbul comun cu specificarea că lopătarul trăind mai mult la câmpie
şi dealuri mici, vânarea lui din căruţă se poate aplica mai bine decât la cerbul comun.
- O particularitate a lopătarului, de care trebuie a se ţine seama, indiferent ce metodă de vânătoare se
aplică, este aceea că o dată speriat, nu mai revine în acea zi în acelaşi loc. Trebuie aşteptată deci altă ocazie.
Din acest punct de vedere este mai dificil decât cerbul comun.
Valorificarea se face ca la cerbul comun prin trofee, adică prin taxă de recoltare şi prin vânzarea cărnii.
EVALUAREA TROFEELOR DE CERB LOPĂTAR

Măsurătorile se efectuează cu precizie de 1 mm.

Lungimea prăjinilor se măsoară pe curba exterioară a cornului, începând de la partea inferioară a
rozetei până la intrândul cel mai adânc din vârful lopeţii.
Dacă lopata este adânc spintecată, atunci lungimea se măsoară până la intrândul cel mai adânc al părţii
celei mai late, care însă trebuie să aibă lăţimea cea mai mare cel puţin cât jumătate din lăţimea lopeţii. Ruleta
nu se apasă în scobitura dintre rozetă şi prăjină, ci se trece peste aceasta. Se face media lungimii ambelor
prăjini, iar rezultatul se înmulţeşte cu 0,5.
Lungimea ramurilor ochiului se ia ca la cerb. Dacă însă ramura ochiului nu este situată imediat
deasupra rozetei, atunci porţiunea dintre rozetă şi punctul de inserţie al ramurii ochiului nu se măsoară.
Media celor două ramuri se înmulţeşte cu 0,25.
Lungimea lopeţii se măsoară începând din punctul unde lăţimea prăjinii este cu cel puţin 1 cm mai
mare decât lăţimea minimă deasupra ramurii mijlocii şi merge până la vârful lopeţii, după regula arătată la
măsurarea lungimii prăjinii. Măsurarea se face pe partea exterioară a lopeţii, apăsând ruleta ca să intre în
fiecare adâncitură. Fiecare centimetru reprezintă un punct.
Lăţimea lopeţii: se caută partea cea mai lată a lopeţii şi în acel punct se măsoară de jur împrejur (deci
circumferinţa), apăsând ruleta în fiecare adâncitură. Rezultatul se împarte la 2. Măsurarea se face între
scobituri, nu între vârfuri. Media celor 2 lopeţi se înmulţeşte cu 1,5.
Circumferinţa rozetelor, măsurarea şi punctajul se fac ca la cerbul comun.
Circumferinţa prăjinilor între ramura ochiului şi cea mijlocie se măsoară acolo unde este cea mai
mică. Media de la cele două prăjini, exprimată în cm, reprezintă punctele.
Circumferinţa prăjinilor între ramura mijlocie şi lopată se măsoară în punctul unde ea este cea mai
mică. Dacă însă lopata începe imediat după ramura mijlocie, deci circumferinţa măsurată aici ar da o cifră
exagerată, atunci se ia circumferinţa dintre ramura ochiului şi cea mijlocie, căreia i se adaugă 1-2 puncte la
fiecare prăjină. Dacă asemenea abateri se constată numai la una din părţi rezultatul de la prăjina normală se
aplică şi la cealaltă. Media celor două prăjini, exprimată în cm, reprezintă punctele.
Greutatea trofeului se stabileşte cu o precizie de 10 g şi se referă la trofeul uscat. Dacă trofeul se
cântăreşte cu maxilarul superior întreg, atunci se scad 0,25 kg; dacă însă partea din craniu care cuprinde
dinţii este retezată, atunci se scad 0,1 kg. Greutatea rămasă, exprimată în kg, se înmulţeşte cu 2.
Pentru puncte de frumuseţe, se adaugă:
Culoarea - galben deschis sau cenuşiu 0 puncte
-.....................................................................................brun mijlociu 1 punct
-.....................................................................................brun închis 2 puncte
Vârfurile (ramurile) lopeţii: se pot acorda de la 0 la 6 puncte, după cât sunt de numeroase, de mari şi
de bine conformate. La acordarea acestor puncte, se iau în considerare şi ramurile mijlocii precum şi
„spinul".
Supliment pentru mărime, regularitate şi frumuseţea trofeului, în general: de la 0 la 5 puncte.
Penalizări se aplică pentru următoarele defecte:
- deschidere mică - se calculează deschiderea, în procente, faţă de media lungimii prăjinilor, cum se
procedează la cerbul comun, apoi se scade: pentru deschiderea sub 85% -l punct, pentru deschiderea sub
80%-2 puncte, sub 75%-3 puncte, sub 70%-4 puncte, sub 65%-5 puncte şi sub 60%-6 puncte;
- defecte la conformaţia lopeţii: multe intrânduri adânci, forma zveltă a lopeţii („pântece de peşte"). în
astfel de cazuri, se aplică o penalizare de 1-10 puncte, pentru a compensa suprafaţa lipsă, în comparaţie cu
lopata normală;
- pentru următoarele defecte ale lopeţii: dungi găunoase, sfărâmicioase, sau foarte mici, se aplică o
50
penalizare de 1-2 puncte;
-pentru lipsă de simetrie, deformaţii, lopeţi lungi şi înguste, deschidere anormal de largă, vârfuri
artificiale, se aplică scăderi de 1-6 puncte.
În prezent, punctajul necesar pentru acordarea de medalii în cazul lopătarului este următorul: medalia
de aur: peste 180 puncte C.I.C; medalia de argint: 170,00-179,99 puncte C.I.C; medalia de bronz: 160,00-
169,99 puncte C.I.C.

Puncte necesare pentru premiere:

Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şiNovi Sad, 1967

Denumirea Puncte Denumirea Puncte
Medalia de aur peste 175 Premiul I de la 180
Medalia de argint 170,1-175 Premiul II 175-179,9
Medalia de bronz 165,1-170 Premiul III 165-174,9
Recordul naţional al României la cerb lopătar este de 204,6 puncte C.I.C şi a fost recoltat în anul 1983
la Socodor - Arad.
Ca importanţă, lopătarul nu atinge nici pe aceea a căpriorului, nici pe aceea a cerbului, efectivul lui
fiind mai mic. Proporţia nu se va schimba mult nici în viitor. Dar şi lopătarul este un element al faunei
noastre cinegetice, deci în terenurile apte pentru existenţa lui şi unde are coarne de bună calitate, trebuie
ocrotit, îngrijit şi valorificat raţional. După terminarea boncănitului cerbilor comuni oferă şi el satisfacţii, dat
fiind că epoca optimă de a-1 vâna este a doua jumătate a lunii octombrie şi prima jumătate a lunii noiembrie.
Perioada legală de vânătoare este 1 septembrie-15 decembrie.
Exemplu practic de evaluare a coarnelor de lopătar

Nr. Elemente stg. Rezultatul Total Media Coef. Puncte

crt. dr. măsurării
1 Lungimea prăjinilor stg. 68,3 132,5 66,25 0,5
33,13
dr. 64,2
2 Lungimea ramurii ochiului stg. 19,3 35,8 17,90 0,25
4,47
dr. 16,5
3 Lungimea lopeţii stg. 43,6 80,0 40,00 1
40,00
dr. 36,4
4 Lăţimea lopeţii stg. 17,15 32,80 16,40 1,5
24,60
dr. 15,65
5 Circumferinţa rozetelor stg. 18,20 36,70 18,35 1
18,35
dr. 18,50
6 Circumferinţa prăjinii între ramura stg. 10,2 1 10,20
ochiului şi cea mijlocie dr. 10,7 1 10,70
7 Circumferinţa prăjinii între ramura stg. 12,2 1 12,20
mijlocie şi lopată dr. 12,0 1 12,00
8 Greutatea trofeului:
brută: 3,100 kg
se scade 0,100 kg
netă 3,000 kg 2 6,00
9 Puncte de frumuseţe:
1,50
a) culoarea 0-2 puncte
4,00
b) vârfurile ramurilor lopeţii 0-6 puncte
4,00
c) mărime, regularitate 0-5 puncte
Total puncte (1-9) 181,15
10 Penalizări pentru: 49 cm = 78%
2,00
a) deschidere insuficientă 0-6 puncte /
3,00
b) neregularităţi la lopată 0-10 puncte
1,00
c) dungile lopeţilor 0-2 puncte
-
d) lipsă de simetrie 0-6 puncte

51
 Total penalizări 6,00
Punctaj final 175,15

CĂPRIORUL
CAPREOLUS CAPREOLUS CAPREOLUS (L)

DESCRIERE

Denumirea de căprior se referă la ambele sexe. Masculul se numeşte ţap roşu, iar femela căprioară;
puiul, până la 1 aprilie din anul al doilea al vieţii, adică până la vârsta de 10 luni se numeşte ied (iadă). Ţapii
cu coame simple, neramifîcate, care au împlinit un an se numesc suliţari sau făpuşari, cei cu câte două
ramuri la un com -furcari; în fine, cei cu coarne normale, adică cu câte 3 ramuri la fiecare com nu poartă
denumire specială la noi, dar le-am putea spune căpriori de şase. La femelă, ar trebui să avem, dar încă nu
avem, o denumire aparte pentru cea în al doilea an al vieţii, care încă n-a fătat, spre a o deosebi de cea care
are sau a avut pui (de 2 sau mai mulţi ani).
În fosta URSS există o subspecie denumită căprior siberian (Capreolus capreolus pygargus Pallas), mai mare
la corp şi cu coame mai dezvoltate, dar având aceeaşi coloraţie a părului. Se deosebeşte de căpriorul nostru
atât prin lungimea şi grosimea prăjinilor, ambele mult mai mari, cât mai ales prin faptul că rozetele sunt mai
mici şi niciodată nu se ating între ele, pe când la subspecia noastră, de regulă, rozetele se ating sau chiar sunt
concrescute. La căpriorul siberian şi deschiderea coarnelor este de regulă mai mare, în raport cu lungimea.
Tot mai frecvent, vânători din ţara noastră afirmă că au vânat căpriori siberieni pe teritoriul ţării noastre.
Problema ar trebui urmărită cu multă atenţie.

Ţap, căprioară, iezi

Lungimea corpului (cap+trunchi) la căpriorul indigen este de 95-135 cm, coada este de abia 2-3 cm şi
nu se vede, dar se simte la pipăit; înălţimea la greabăn este de 65-75 cm. Greutatea corporală în stare
eviscerată este de 20-25 kg la masculii adulţi şi de 18-22 kg la femelele adulte. Iedul cântăreşte 1,25-1,60 kg
la fătare, 2 kg la o săptămână, 3,3—4 kg la 4-6 săptămâni şi 9-12 kg la 8-9 luni. În Germania, greutatea
medie a ţapilor a fost de 14,9 kg, iar a femelelor de 14,2 kg. Pentru a afla greutatea căpriorului viu se adaugă
25% la greutatea eviscerată. La dealuri şi munte, căpriorul este mai mare decât la şes. Cu cât altitudinea este
mai mare, stratul de zăpadă mai gros şi de durată mai lungă, cu atât greutatea corporală a căpriorului este mai
mare, dat fiind că elementele slabe nu rezistă condiţiilor aspre de climă şi treptat se elimină, rămânând în
viaţă numai cei viguroşi. Ca şi alte specii de cervide, greutatea corporală variază nu numai în funcţie de
vârstă, sex şi biotop, ci şi de la un an la altul, în funcţie de abundenţa hranei, în special de existenţa sau lipsa
ghindei, de asprimea iernii şi de densitatea efectivului. Ea scade atunci când densitatea a depăşit cii'ra optimă
din punct de vedere biologic. Cea mai mare greutate o are căpriorul în noiembrie, înainte de a intra în iarnă.
Până în primăvară slăbeşte, apoi se reface. Ţapul slăbeşte din nou în perioada alergatului (15 iulie—15
august), apoi până la venirea iernii câştigă din nou în greutate. Deci, la acelaşi exemplar, greutatea variază şi
în cursul anului.
52
 Culoarea părului. La fătare, iedul este de culoare brună cu pete albe aşezate în rânduri, fenomen de
homocromie, ca şi la cerb, în apărarea contra duşmanilor. începând din luna iulie, petele albe încep să
dispară, prin creşterea părului de culoare brun-roşcat care acoperă haina din tinereţe. în octombrie, iedul
năpârleşte, primind haina de iarnă, cu păr lung, de culoare cenuşiu închis, ca şi adulţii.
Năpârlirea la căprior are loc de două ori pe an: în mai-iunie, când căpriorul primeşte haina de vară de
culoare roşie-brună şi în septembrie. Primii care năpârlesc sunt căpriorii tineri (1-2 ani) şi femelele sterpe;
cei mai în vârstă şi femelele cu iezi schimbă părul cu câteva săptămâni mai târziu. Durata năpârlitului este
scurtă, părul căzând uneori în smocuri mari. Năpârlitul de toamnă are loc în septembrie, în ritm mai lent,
părul cel nou este de culoare cenuşiu închis, mai lung şi mai des, apărând corpul de frig. Caracteristica
părului de iarnă este pata albă din jurul anusului (oglinda), care vara este ştearsă. Pe abdomen şi pe partea
dinăuntru a picioarelor, culoarea părului de iarnă este mai deschisă.
Formula dentară este: I 0/3 C 0(1)/1 P 3/ M 3/3 = 32(34). Caninul din maxilarul inferior are formă de
incisiv şi este lipit de şirul incisivilor. Caninul din maxilarul superior este întâlnit rareori (1,5-2% din cazuri),
de aceea, în formulă este pus în paranteză. Totalul dinţilor poate fi 32 sau 34 după cum caninul acesta există
sau nu. Dentiţia căpriorului devine completă prin creşterea tuturor molarilor şi prin înlocuirea dinţilor de
lapte cu dinţi durabili la vârsta de 1 an şi 3 luni. Pe suprafaţa molarilor există proeminenţe care se tocesc
treptat până ce dispar cu totul, la vârstă înaintată. Ele se formează până la vârsta de 1 an şi 3 luni după care,
prin gradul lor de uzură, se poate aprecia vârsta.
Coarnele, ca şi la celelalte cervide, constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul.
Apariţia lor la femele este o rară excepţie. Numirea părţilor componente ale coarnelor se arată în figura 47.
Coarnele se formează astfel: la iezii normal dezvoltaţi, spre sfârşitul lunii august şi începutul lui septembrie,
pe creştetul capului încep să se dezvolte două proeminenţe - viitori cilindri frontali -care, după câteva
săptămâni se simt la pipăit, sub pielea capului, iar mai târziu se şi văd. Pe acestea cresc primele coarne, a
căror dezvoltare, inclusiv - curăţirea de piele -este terminată la sfârşitul lui decembrie, începutul lui ianuarie.
Primele coarne nu au rozetă. De reţinut însă că aceste prime coarne au lungimea de un cm şi numai la
exemplarele bine dezvoltate ajung la câţiva centimetri. Lungimea medie a acestor coame, în febmarie, a
variat între 4,2-5,1 cm, iar diametml între 2 şi 2,7 cm. Aşa decurge creşterea coamelor la iezii normal
dezvoltaţi. La cei slabi însă, procesul creşterii începe cu întârziere şi se termină mai târziu, chiar la vârsta de
un an. Aceste prime coarne cad, de obicei în febmarie, la cei slabi rr ai târziu, şi în locul lor începe
dezvoltarea celei de-a doua serii de coame, care pot fi suliţe (ţăpuşi) de 8-15 cm lungime, sau comite cu câte
2 ramuri la un corn (furcari), fie chiar prăjini cu câte 3 ramuri, la ţapii viguroşi. Ele sunt complet dezvoltate
şi curăţite de piele, de obicei, în luna mai. Atât această serie de coame, cât şi cele ce vor urma au rozete, deci
şi prin aceasta se deosebesc de cele din prima serie. Căderea celei de-a doua serii de coarne are loc în luna
noiembrie ce urmează, indiferent de momentul când s-a terminat dezvoltarea lor (în mai sau ulterior). în
general, mărimea corniţelor din a doua serie constituie un bun indicator asupra capacităţii iedului de a da
trofee de calitate, în viitor; acesta este momentul cel mai potrivit pentm a face selecţie.
De la al treilea an al vieţii înainte, ţapii leapădă coamele, proces ce se realizează după cum urmează:
începând cu sfârşitul lunii octombrie, la cei bătrâni, în luna noiembrie la majoritatea ţapilor şi se termină în
prima jumătate a lunii decembrie cu cei întârziaţi (de obicei, tineri). Cu circa două săptămâni înainte de
cădere, pe cilindri frontali, aproape de rozete, se formează un şănţuleţ care marchează punctul unde se vor
desface coamele când vor cădea. La craniile curăţite de came, aceste şănţuleţe se văd clar. Căderea se
produce prin înmuierea stratului de cilindru frontal din dreptul şănţuleţului. Căpriorilor vânaţi în a doua
jumătate a lunii octombrie le pot cădea coamele dacă sunt lovite sau prinse în mână. După cădere, începe
creşterea noilor coame, care sunt îmbrăcate într-o piele cu păr scurt, mătăsos. Pielea este străbătută de vase
de sânge prin care se transportă materialul din care vor fi constmite noile coame. Creşterea are loc din pielea
care înfăşoară cilindrii frontali. Ea acoperă mai întâi suprafaţa osoasă a cilindrilor frontali de pe care s-a
desprins cornul căzut, apoi se continuă creşterea cornului. Coarnele, în timpul creşterii, sunt moi, elastice şi
calde la pipăit. Când creşterea s-a terminat, - de obicei în aprilie - coarnele se osifică, pielea se usucă şi se
desface de pe ele, căzând singură sau în urma frecării de lăstari sau puieţi de arbori. între piele şi osul
cornului se formează un lichid care uşurează căderea. în mo mentul curăţirii de piele, coarnele sunt albe-
galbene, dar prin frecarea lor de plante capătă o culoare mai închisă brună, aproape de neagră. Cu cât
culoarea este mai închisă, cu atât trofeul este mai frumos. Intensitatea colorării coarnelor depinde de felul
plantelor de care le-a frecat ţapul. Coarnele curăţite de piele sunt formaţii osoase, reci şi tari. Trebuie
menţionat că procesul căderii şi apoi al creşterii coarnelor are loc în perioada încetării activităţii testiculare
(octombrie-aprilie) şi este în strânsă legătură cu influenţa hormonilor.
Prin frecarea coarnelor de tufe, puieţi, lăstari, se produc zdrelituri care sunt încă un semn al prezenţei
ţapului în acel loc. Prin zdrelituri se cauzează pagube culturilor forestiere.
53
 Femela ajunge la dezvoltare corporală completă la vârsta de 2-3 ani, iar ţapul la 3-4 ani. Abia după
terminarea acestei dezvoltări complete, adică atunci când organismul nu mai are nevoie de calciu şi fosfor
pentru clădirea scheletului osos, ţapul dispune de substanţele necesare pentru a da cele mai mari coarne. Se
consideră deci că ţapul este capabil să producă cele mai mari coarne la vârsta de 5-7 ani, după unii autori
chiar la 8 ani, apoi încet intră în perioada de regres, coarnele devin din ce în ce mai slabe şi mai puţin
estetice.
Mărimea coarnelor ţapului depinde de vârstă, de însuşirile ereditare şi de mediul în care trăieşte.
Pentru ca un căprior să poată produce coarne mari, trebuie lăsat să ajungă la vârsta de 5-8 ani*. Rolul
însuşirilor ereditare, mai cu seamă ponderea lor, nu este suficient clarificat. Se pare că acestea au influenţă
mai mult asupra formei coarnelor decât asupra mărimii lor. în orice caz, populând un teren cu animale de
bună calitate, se speră că se vor obţine trofee bune. Mediul are un rol important şi multilateral în mărimea
coarnelor. Solul fertil, permeabil şi clima favorabilă au ca urmare o vegetaţie bogată de care depinde hrana şi
adăpostul vânatului. în anul ce urmează după o fructifîcatie bogată de ghindă şi jir, căpriorul va dezvolta
coarne mai mari, deoarece are o condiţie fizică bună. în schimb, după o iarnă grea, mai cu seamă dacă ea a
urmat după un an sărac în hrană, coarnele vor fi slabe. într-adevăr la căprior, creşterea comelor are loc din
decembrie până în martie-aprilie, deci în perioada crizei de hrană. Prin urmare, hrana şi mersul vremii pot
avea drept consecinţă ani buni şi răi în ce priveşte mărimea trofeelor. Dar mărimea coarnelor depinde, în
mare măsură, şi de densitatea efectivului de căprior, eventual de concurenţa altor specii de cervide. Ea scade
mult atunci când densitatea a depăşit cifra optimă.
Greutatea coarnelor propriu-zise, fără craniu, la ţapii adulţi reprezintă circa 1% din greutatea corporală,
iar la cei tineri chiar mai puţin.
Forma coarnelor variază mult şi poate fi privită din mai multe puncte de vedere.
Poziţia celor două prăjini una faţă de alta. Sub acest raport, coarnele pot fi paralele (trofeu îngust),
îndepărtate la vârf (trofeu larg), de formă ovală, în formă de paner, corn în cruce. De poziţia lor depinde
deschiderea coarnelor. Potrivit formulei actuale C.I.C., cele mai frumoase coarne sunt acelea care au
deschiderea de 45-75% din media lungimii prăjinilor.

Diferite forme de coarne de căprior: a - largi; b - înguste; c - cu deschidere mică; d - cu prăjini drepte;
e - de formă ovală; f- în formă de paner; g - corn în formă de cruce

Este considerat defect atât deschiderea mai mică de30%,cât şi cea mai mare de 75%. Pe lângă formele
de mai sus, există altele intermediare. Direcţia pe care o au prăjinile este influenţată şi de poziţia cilindrilor
frontali care pot fi îndreptaţi cu vârful unul spre altul sau invers; pot fi paraleli sau cu înclinare diferită în
sensul lungimii animalului.
Rozetele se consideră cu atât mai frumoase, cu cât au diametrul şi grosimea mai mari. Ele pot avea
formă de cunună sau de streaşină. Nu este dovedit că rozeta în formă de streaşină este caracteristică
exemplarelor bătrâne, deoarece ea poate fi întâlnită şi la căpriorii tineri. De altfel, forma rozetei se poate
schimba de la un an la altul, la acelaşi căprior.
Perlajul variază mult de la un căprior la altul. în momentul curăţirii coamelor de piele, pe com există
perlaj, în măsură mai mare sau mai mică, pe toate feţele lui, dar prin frecarea coamelor de tufe, arbori,
perlele de pe laturile exterioare şi de pe faţa cornului scţocesc mai mult sau mai puţin, încât rămâne perlaj
54
mai bogat numai pe feţele dintre prăjini şi din dosul lor. Totuşi trebuie să existe şi alţi factori care favorizează
existenţajperlajului, deoarece diferenţa dintre diferitele coame este mare.
Ramurile coarnelor sunt de obicei în număr de 6, câte 3 la o prăjină. Cu cât aceste ramuri sunt mai
lungi, mai groase şi mai şlefuite la vârf, cu atât trofeul câştigă în frumuseţe. Uneori există ramuri în plus,
peste cele 6, exemplu 7, 8 sau mai multe. Aceasta însă nu constituie un defect, dacă nu influenţează prea mult
simetria coamelor.
Forma coamelor prezintă deseori abateri de la cea normală. Cauzele pot fi de natură internă sau externă.
Între cele datorită cauzelor interne, enumerăm:
Coarne cu perucă. Cauza este castrarea sau lezionarea testiculelor în aşa^rrâsură încât nu mai produc
hormoni. Ca urmare, nu mai are loc lepădarea coamelor, ci an de an, în perioada creşterii coamelor la ţapii
normali, aici se adaugă o masă cornoasă, care în cele din urmă poate acoperi ochii ţapului şi duce la orbirea
animalului.
Coarne în formă de tirbuşon şi de berbec. Cauza acestei formaţii anormale nu este cunoscută cu
precizie; ea pare a consta în lipsa calciului din hrană. Dar pot fi şi alte cauze. Coarnele anormale, închircite,
pot proveni şi din cauza unor boli, ca şi a îmbătrânirii. Dar cele mai multe abateri de la forma normală a
coarnelor se produc din cauze externe. Astfel:
Rupturile de coarne pot fi cauzate de luptele dintre ţapi sau de izbirea de arbori sau alte obiecte tari,
când căpriorii sunt speriaţi. Dacă cilindrul frontal a rămas nevătămat, forma anormală durează numai până la
căderea coarnelor, după care vor creşte altele, normale.
Coarne anormale din cauza leziunii cilindrului frontal. Prin izbire, cilindrul frontal s-a zdrobit, dar
apoi s-a vindecat, dând însă un corn anormal.
Coarnele cu mai multe ramuri. Cauza este leziunea coarnelor în creştere, la vârful lor, adică a părţii
de sus a pielii. Cilindrii frontali fiind nevătămaţi, anormalitatea este trecătoare.
Strâmbarea coarnelor în timpul creşterii din cauza loviturilor. Anomalia durează numai până la
căderea coarnelor.
Coarne cu mai multe prăjini, fiecare având cilindrul frontal separat. Cauza este vătămarea ţesuturilor
osului frontal sau a cilindrului frontal, iar o dată cu cicatrizarea vătămării, se produce un cilindru frontal în
plus. Anormalitatea este permanentă: an de an, pe cilindri respectivi, cresc coarne noi şi apoi cad.
Coarne degerate. După lepădare vor creşte coarne normale.

Coarne anormale de căprior:

a şi b- coame anormale din cauza unui cilindru frontal în plus (3 cilindri frontali);
c şi d- coarne cu mai multe ramuri din cauza vătămării în timpul creşterii

Proporţia dintre sexe de recomandat este 1:1, aşa cum rezultă la fătat şi cum rămâne şi la exemplarele
adulte, în terenurile în care omul nu a intervenit. Numai în fondurile cu densitate de efectiv mult sub cea
normală, se poate admite o proporţie până la 1:2, pentru a accelera înmulţirea şi ajungerea la efectivul optim.
La adulţi, deosebirea dintre sexe se poate face, din aprilie până în octombrie, după coarne, iar din
noiembrie până în martie după perii de la organul genital mascul („pensula") şi regiunea vulvo-anală la
femelă.

55
 Deosebirea dintre ţap (a) şi căprioară (b) după perii din regiunea penisală (pensulă) şi vulvo-anală

Longevitatea: la căprior, moartea de bătrâneţe are loc de obicei la 15 ani. Prin marcare, s-a constatat că
unii căpriori trăiesc şi 16-17 ani. în terenurile în care se vânează intens, vârsta maximă a animalelor din teren
scade mult. în ţara noastră se întâlnesc totuşi căpriori de 11-13 ani.

APRECIEREA VÂRSTEI

La căpriorul viu. Coarnele nu sunt un criteriu sigur pentru aprecierea vârstei, forma şi mărimea lor
diferind mult. Singurele puncte de reper, oarecum mai sigure, rămân forma corpului şi comportarea
animalului. Căpriorul tânăr are corpul zvelt, trunchiul scurt, gâtul subţire, iar capul îl ţine în sus. Este mai
puţin prevăzător, seara iese la păşune mai de timpuriu, iar dimineaţa se retrage în adăpostul pădurii mai
târziu decât cel bătrân. Atât înfăţişarea cât şi aliura îi sunt tinereşti. Cel bătrân are corpul mai plin, gâtul mai
gros şi ţine capul mai aplecat. Spre deosebire de cel de 2 ani, ţapul bătrân, la începutul lui iunie încă nu este
complet năpârlit, părul de iarnă menţinându-se cel puţin pe gât dacă nu şi în alte părţi. Din acest motiv, în
această epocă, gâtul îi este sur. Prudent, iese seara mai târziu, se retrage dimineaţa mai devreme de la păşune
şi, la cel mai mic semn de pericol, se retrage în desiş. Căpriorul bătrân de tot va avea corpul mai slab, gâtul
subţire, apropiindu-se ca formă, mai degrabă cu cel tânăr.
Ceea ce îl caracterizează este prudenţa şi mai pronunţată, putând fi văzut şi mai rar. La ieşirea din desiş
stă câteva minute în pădurea de la margine şi cercetează terenul. Ţapul de vârstă mijlocie (fig. 55 b) are
caractere intermediare între cel tânăr şi cel bătrân. Totuşi şi la ţapii de 3-4 ani se pot observa uneori semnele
arătate la cei bătrâni: corp plin şi gât gros.
Femelele tinere se deosebesc de cele bătrâne, după forma corpului, după cum se arată în figura 55.
Comportarea femelei tinere (1 an) este asemănătoare cu a ţapului de aceeaşi vârstă. La început de iunie, este
complet năpârlită. Cea bătrână este mai plină la corp şi mai mare, iar dacă are ied, atunci, la început de iunie,
încă nu este năpârlită complet. Deşi este neîncrezătoare, totuşi rabdă mai bine apropierea omului sau a
căruţei, decât ţapul de aceeaşi vârstă. Femela foarte bătrână este slabă, burta este lăsată în jos, are şoldurile
ieşite, gâtul subţire şi lung. Este foarte prevăzătoare.

56
 Aprecierea vârstei: a - ţap tânăr; b - ţap de vârstă mijlocie; c - ţap bătrân; d - femelă tânără;
e - femelă bătrână

La căpriorul împuşcat, denumirile dinţilor incisivi, premolari şi molari şi ale părţilor lor sunt aceleaşi
ca la cerb.
Schimbarea dinţilor de lapte în dinţi definitivi şi apariţia tuturor molarilor se termină, la această specie,
la vârsta de 1 an şi 3 luni. înainte de această vârstă, al treilea premolar are 3 colţuri, fiind dinte de lapte; după
această vârstă el s-a schimbat în premolar durabil şi are numai două colţuri.
Prin urmare, un maxilar de căprior la care al treilea premolar este format din 3 colţuri, provine de la un
exemplar sub vârsta de 1 an şi 3 luni; când al treilea premolar este format din 2 colţuri şi în schimb a apărut
al treilea molar format din 3 colţuri, este vorba de un căprior în vârstă de peste 1 an şi 3 luni. Cât este de
bătrân, se va cunoaşte după gradul de tocire al dinţilor.
Până la vârsta de 1 an şi 3 luni, când dentiţia devine durabilă, vârsta se apreciază după momentul când
dinţii de lapte se schimbă în dinţi definitivi şi după data când apar molarii. În această perioadă, aprecierea
vârstei se face cu destulă precizie (2-3 ani). După această perioadă aprecierea vârstei se face mai greu
După împlinirea vârstei de 1 an şi 3 luni, aprecierea vârstei se face după gradul de uzură al incisivilor,
premolarilor şi molarilor. Pentru a aprecia vârsta cu exactitate, trebuie analizaţi cât mai mulţi dinţi: incisivi,
premolari şi molari, deoarece la căprior, mai mult ca la alte cervide, se ivesc adeseori neregularităţi în uzura
dentiţiei, mai rare până la vârsta de 1 an şi 3 luni şi mai frecvente după aceea. Uneori, căpriorul prezintă
uzura exagerată a unui singur dinte; de aceea, trebuie analizaţi mai mulţi dinţi. Metoda descrisă mai sus oferă
date suficient de exacte pentru aplicaţiile practice.
Forma coarnelor se poate schimba o dată cu vârsta, la acelaşi căprior. Este adevărat că, în general, ţapii
bătrâni au rozete mari, coarne groase în partea lor inferioară, prăjini aproape paralele, ramuri scurte, iar
prăjinile lor, uneori, sunt strâmbe dar sunt şi numeroase excepţii, când astfel de formaţii se întâlnesc şi la
ţapii tineri. Concluzia este că cel mai bun mijloc de apreciere a vârstei căpriorului este dentiţia.
Glasul. Căpriorul dă glas din mai multe motive: iedul şi mama lui se ţin în contact printr-un glas
subţire şi slab de „pia-pia", cel al mamei fiind mai gros. Acelaşi glas, dar mai puternic, este scos de femelă în
perioada împerecherii, când ea cheamă masculul. Când căpriorul simte ceva suspect în apropiere, dar nu ştie
despre ce este vorba, atunci „brăhneşte" sau „latră", cum se zice în termeni populari. Ambele sexe brăhnesc,
însă numai în perioada mai-septembrie cât trăiesc izolat. După ce s-au constituit cârdurile nu mai brăhnesc
decât excepţional. Glasul celor bătrâni este mai gros decât al celor tineri, totuşi fiind multe excepţii, acest
caracter nu poate servi drept criteriu pentru aprecierea vârstelor. Se pare că ţapii tineri brăhnesc subţire şi
timp îndelungat; cei bătrâni gros şi numai de câteva ori. Căprioara alungată de ţap în timpul împerecherii,
scoate şi ea un sunet de „pia"; ţapul doar gâfâie. în fine, căpriorul se văietă, când este urmărit sau prins de
câini hoinari sau de răpitoare.
Simţurile: cel mai dezvoltat pare a fi mirosul. în caz de vânt favorabil, simte prezenţa omului şi de la
200-300 m; ager îi este şi auzul. Mai puţin dezvoltat îi este văzul, căpriorul putând observa mai mult
mişcarea decât figura omului; dovadă că la goanele de iepuri din pădure stă la 10-15 m, uitându-se la
57
vânătorul nemişcat. Se deduce că gustul şi mirosul sunt destul de pronunţate, dat fiind că, la păşunatul de
noapte, nu se poate servi de văz.
Urmele. La căprior urma picioarelor (copita) dinainte este mai mare decât a celor dindărăt. Urma-tipar
la mers liniştit are vârfurile unghiilor apropiate, iar pintenii nu se imprimă; când fuge, vârfurile copitelor se
despică, iar pintenii se imprimă clar. Deşi între copita de ţap şi cea de femelă există oarecare deosebiri, totuşi
mimai un ochi experimentat în cunoaşterea urmelor ar putea să facă deosebire între urma-tipar a ţapului şi a
femelei. Urma-tipar a ţapului se apropie de forma inimii, pe când a femelei de forma ovală. Identificarea
celor două sexe este mai uşor de făcut după urma-pârtie. Ecartamentul urmei-pârtie de ţap este mai mare
decât al celei de femelă (16 cm la mascul, faţă 10 cm la femelă). La aceeaşi lungime a pasului, niciodată
ecartamentul urmei de femelă nu egalează pe cel al ţapului. Poate face salturi foarte mari; în medie saltul este
de 2-3 m.
Excrementele sunt de culoare brună închis, bătând în verde, aproape negre. Ca formă, dacă ele rezultă
din hrană uscată, cum se întâmplă iarna, atunci sunt lungi de circa 14 mm şi au diametrul de circa 8 mm, iar
cele două capete sunt rotunjite. Dacă rezultă din hrană suculentă, cum este cazul vara, boabele sunt turtite şi
lipite laolaltă, formând un cocoloş. De regulă, excrementele masculului nu se pot deosebi de cele ale femelei.
Câteodată însă cele ale ţapului sunt mai scurte şi cu un diametru mai mare decât ale femelei şi au un început
de vârf şi de scobitură, amintind de cele ale cerbului.
Glande. Căpriorul are trei feluri de glande cu secreţie internă care interesează din punct de vedere
vânătoresc: Glanda frunţii, existentă numai la ţap, între cilindrii frontali. Secretă o substanţă odorantă.Se
pare că rolul ei este de a servi4apului te marcarea sectorului său de trai, operaţie pe care o face primăvara,
prin zdrelirea lăstarilor, puieţilor de arbori şi tufelor, cu ajutorul coarnelor. Marcarea se materializează pe
teren nu numai prin semne vizuale (rănirea cojii), ci şi prin efectul odorant al glandei. Mirosul degajat este
mult mai puternic în perioada împerecherii (iulie-august). Acest sector este apărat cu înverşunare de ţap,
contra semenilor lui care ar încerca să i-1 ocupe.
Glanda de sub genunchi (periuţa) există numai la picioarele dinapoi şi e uşor vizibilă. Secretă o
substanţă de culoare cenuşie, care prin atingerea de plante lasă un miros. Rolul ei este de a înlesni găsirea de
către semenii săi.
Glanda copitei este situată între cele două părţi ale copitei picioarelor dinapoi, lipsind la picioarele
dinainte. Secretă o substanţă groasă al cărei rol este de a unge pielea şi faţa interioară a copitelor, apărându-le
de rănire. Se presupune că ele lasă şi un miros pe sol, ceea ce ar uşura găsirea între ele a sexelor şi că ar avea
un rol excitant în perioada alergatului. De asemenea, se presupune că mirosul diferă de la un căprior la altul,
fapt ce permite câinelui de vânătoare să ţină aceeaşi urmă, fără a o confunda cu altele.
Căpriorului îi lipseşte băşica fierei (vezica biliară).

ECOLOGIE

Biotopul cel mai favorabil pentru căprior îl constituie regiunile de şes şi de dealuri, cu sol permeabil şi
fertil, compuse din trupuri mici de pădure (100-500 ha), de vârstă variată, printre care se găsesc culturi
agricole sau fâneţe. în trupurile de pădure de mare întindere de la câmpie şi dealuri, fără poieni sau enclave,
căpriorul se găseşte mai mult la margine, în apropierea culturilor agricole, în interiorul pădurilor densitatea
fiind mică.
În pădurile de munte de mare altitudine (1200-1.500 m) există căprior, dar numai sporadic. Aici
pierderile din cauza climei şi a răpitoarelor sunt mari. Unii autori susţin că bonitatea unui teren de căprior
este cu atât mai mare cu cât la unitatea de suprafaţă păduroasă revine o lungime mai mare de limită de teren
agricol. Ar fi mai bune deci pădurile dantelate. Dat fiind că hrana de vară a căpriorului constă (1/2) din
frunză de arbori şi numai restul din plante erbacee, acest vânat preferă pădurile de foioase sau de amestec de
foioase şi răşinoase. Atât din punct de vedere al hranei, cât şi al adăpostului, căpriorul preferă arboretele
tinere, sau cele de vârstă înaintată, cu subarboret de 1-2 m. Conformaţia corpului şi coarnele mici îi permit să
se strecoare prin desişuri. La origine, căpriorul a fost animal de pădure şi este şi înp.ezent, dovadă că la
munte urcă până la limita pădurii, dar nu rămâne în gol sau în poienile mari din pădure folosite pentru
păşunat; de asemenea, la câmpie, în prezent nu găsim căprior în regiunile în care, pe mari suprafeţe (mii de
hectare), pădurea lipseşte sau dacă există, densitatea efectivului, este mult mai mică decât în terenurile cu
păduri. Totuşi, în unele terenuri de câmpie fără păduri, mai ales în vestul ţării se găsesc căprioare care se nasc
pe câmp, stau iarna-vara aici, neintrând în pădure chiar dacă aceasta ar exista. Acestea se numesc căprioare
de câmp. Nu sunt căprioare de câmp acele care numai vara stau la câmp, cât timp culturile agricole înalte le
oferă adăpost, dar se retrag la pădure de îndată ce se strâng recoltele. Densitatea efectivului căprioarelor de

58
câmp este mult mai mică decât a celor de pădure. Deşi necesarul de apă, apreciat la 1,5-2 litri pe zi, şi-l ia din
hrana verde, totuşi biotopul câştigă în calitate dacă este străbătut de ape curgătoare, care nu îngheaţă iarna.
Răspândirea. Marea sa plasticitate ecologică face să ocupe aproape întreaga Europă, cu excepţia
Irlandei, a Sardiniei, a nordului Ţărilor Scandinave şi a altor câtorva regiuni mici. în Asia este răspândită
subspecia de căprior siberian (Capreolus c. pygargus).
În România, datorită popularilor efectuate, căpriorul este răspândit în prezent, aproape în toate pădurile
care îi sunt favorabile.
Fidelitatea faţă de locul de trai. Pe baza cercetărilor efectuate prin marcarea de căpriori şi având, la
dispoziţie 613 ţapi şi 351 femele marcate şi găsite, s-a dovedit fidelitatea pronunţată faţă de locul de trai al
căpriorului.
Raza de mişcare sporeşte cu vârsta. Ambele rezultate dovedesc fidelitatea faţă de locul de trai al
căpriorului. La noi, în pădurile unde există răpitoare mai multe şi unde încă se mai practică păşunatul, raza
de mişcare este probabil mai mare.

ETOLOGIE

Reproducerea. Căpriorul ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 1 an şi 2 luni, adică în anul al doilea
al vieţii.
Perioada împerecherii ţine de la mijlocul lui iulie până la mijlocul lui august. Timpul cald, cu soare,
este favorabil împerecherii; cel ploios şi rece influenţează în rău. Femelele sunt urmărite şi alergate de ţapi
până când cedează şi are loc fecundarea. Alungarea poate avea loc în diverse direcţii sau în cerc, în care caz
se produce o bătătură denumită „inel de alergat". Femela rămâne în călduri numai câteva zile. Atunci îşi
părăseşte, temporar, iezii şi, printr-un glas cunoscut de vânătorii experimentaţi (pia-pia), încearcă să
ademenească ţapul, care în acest timp şi el caută căprioarele după mirosul lăsat de urmă. Adeseori pot fi
văzuţi ţapi mergând cu nasul la pământ, cum fac câinii. în perioada împerecherii, sunt nervoşi; lovesc tufele
cu coarnele, râcâie pământul cu copita şi se iau la bătaie cu concurenţii lor. Alergatul are loc ziua. Numai în
nopţile cu lună plină aleargă şi noaptea, dar se pot accidenta prin lovirea de arbori, garduri etc. Unii ţapi, în
perioada împerecherii, se îndepărtează de locul lor obişnuit de trai, în căutare de femele, dar după încheierea
perioadeivseînapoiază. De unde, înainte de împerechere, căpriorul îşi părăseşte culcuşul numai seara şi
dirhineaţareventual şi la amiază, în perioada împerecherii este în picioare toată ziua. Nu îşi mai păstrează
trecătorile, în schimb vânătorul îl poate întâlni pe neaşteptate, în diferite părţi ale terenului. în perioada
împerecherii, regimul zilnic de hrană nu se schimbă mult, totuşi ţapul pierde din greutate din cauza
eforturilor pe care le face prin alergat şi lupte. Unele femele rămase nefecundate în iulie-august se
împerechează din nou în noiembrie-decembrie. La cele ce au fost fecundate în perioada normală de vară
ovulul fecundat nu se dezvoltă aproape deloc timp de 4 luni, ci ajunge doar la mărimea unei gămălii de ac.
De la începutul lui decembrie însă şi până în mai-iunie - timp de 22 săptămâni - embrionul se dezvoltă
normal. La femelele fecundate în noiembrie-decembrie, această pauză nu există, dezvoltarea începe imediat
şi ele fată în acelaşi timp cu cele-fecundate în iulie-august.
Fătatul începe în aprilie, atinge punctul culminant în mai şi iunie şi se termină în primele zile ale lunii
iulie. Din numărul total de căprioare gestante, 1,2% fată în aprilie, 46,7% în mai, 49,4% în iunie şi 2,7% în
iulie. O femelă fată, în medie 2 iezi, uneori 1, alteori şi 3, dar mai rar. Când se apropie momentul fătatului,
femela se retrage în locuri liniştite, în desişuri ferite de duşmani. La 3-4 ore de la fătat, iedul reuşeşte să se
ridice în picioare. Imediat caută ugerul şi încearcă să sugă. La câteva zile de la fătat, reuşeşte să-şi urmeze
mama pe o distanţă scurtă. în caz de pericol stă culcat, lipit de pământ. începând de la vârsta de 2 săptămâni
însă, nu se mai lipeşte de pământ în caz de pericol, ci îşi urmează mama. Tot de atunci, pe lângă laptele
mamei, începe să mănânce iarbă. Prinderea iezilor vii, pentru popularea altor terenuri, trebuie făcută de la
vârsta de 5 zile până la vârsta de 2 săptămâni. După aceea iedul fuge şi este greu de prins. Alăptarea durează
până în noiembrie-decembrie, însă ei rămân în continuare cu mama lor până în aprilie când se desfac
cârdurile.
Sporul anual. Prin cercetări ştiinţifice, s-a dovedit că 100 de căprioare gestante fată cam 180 iezi. în
primele săptămâni de viaţă, mare parte din iezi pier, fie din cauza duşmanilor naturali (vulpi, pisici sălbatice,
câini hoinari etc), fie din cauza intemperiilor, aşa încât la vârsta de 10-11 luni abia rămân 20-100 (mai puţin
la munte şi mai mulţi la câmpie). Sporul anual variază de la un an la altul în funcţie de mersul vremii şi de la
un teren la altul, în raport cu eficienţa ocrotirii, sporul anual este 69% în terenurile de bonitatea I, 36% în
cele de bonitatea a II-a şi 21% în cele de bonitatea III-a.
Sociabilitatea. Căpriorul mascul duce o viaţă în general solitară, de primăvara până în septembrie-
octombrie şi una colectivă, începând de toamna când se grupează în cârduri de 3-10 căpriori şi chiar mai
59
mulţi. Cârdurile nu se constituie după criterii de înrudire, ci la întâmplare. Mai mult, acelaşi căprior poate
părăsi un cârd pentru a se ataşa altuia, deci numărul de membrii ai cârdului poate varia. Ţapii de vârstă
mijlocie şi bătrânii formează adeseori cârduri separate. Viaţa de cârd durează până în aprilie când cârdurile se
desfac, ţapii alegându-şi sectoare individuale pe care le marchează şi le apără chiar prin lupte, iar femelele
gestante se pregătesc de fătat. Circulă doar femelele care acum împlinesc un an şi care din acest moment
devin independente precum şi ţapii. In timpul verii, grupurile sunt formate doar din femelă şi iezii ei. La
căprioarele de câmp cârdurile sunt mai mari. Ambele sexe se îmblânzesc uşor, însă unii ţapi din cei ţinuţi în
captivitate împung, putând cauza răni grave.
Hrana căpriorului este exclusiv vegetală. în cele ce urmează va fi vorba de hrana naturală pe care o
găseşte în mediul său de trai.
Căpriorul este pretenţios în alegerea hranei: el nu paşte, la rând, cum face calul sau chiar vitele cornute,
ci alege speciile. Unde păşunează căpriorul abia se vede ce a consumat, deoarece se deplasează continuu.
Preferinţa lui faţă de specii variază de la un căprior la altul şi depinde de compoziţia florei. în linii mari sunt
valabile totuşi următoarele: vara, o mare parte din hrana căpriorului care trăieşte liber în pădure o constituie
frunzele de arbori şi arbuşti. Frunzele constituie 58% din hrana ţapului şi 51% din a femelei. Speciile
preferate ar fi: paltinul, frasinul, salcâmul, sorbul. Dar acestea depind de flora existentă în terenul respectiv.
Fapt este că preferă speciile moi. Dintre plantele erbacee, mănâncă trifoi, fasole şi mazăre verde, diferite
buruieni, puţine graminee. Toamna iese pe câmp şi mănâncă grâu şi orz verde. La fel primăvara după ce s-a
topit zăpada, iar speciile forestiere încă n-au înfrunzit. Iarna, mănâncă lujeri, muguri de arbori şi arbuşti, mai
ales specii moi, apoi frunze de rug de mure, grâu şi orz verde de pe câmp, dezgolit de viscol sau de pe care
zăpada s-a topit. Mugurii conţin multe substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiilor vieţii şi în special
pentru formarea coarnelor. Arborii şi arbuştii cei mai valoroşi din punct de vedere al hranei sunt cei
producători de fructe: stejarii, fagul, mărul şi părul pădureţ, castanul sălbatic, păducelul, precum şi cei care
dau lujeri: plopul tremurător, salcia căprească, socul, scoruşul, sparţiumul. Consumă apoi mur, ale cărui
frunze rămân verzi peste iarnă.
Sarea este indispensibilă în fondul de vânătoare atât pentru a „lega" căpriorul de teren, cât şi pentru
perioada năpârlitului.
Căpriorul este animal mai mult de amurg şi de noapte. Peste zi iese în căutare de hrană doar la prânz şi
numai în terenurile liniştite. Nu se scaldă niciodată. înoată bine. înainte de a se culca, înlătură cu copitele
frunzele şi rămurelele de pe sol, făcându-şi culcuş. După numărul de culcuşuri şi amplasarea lor în teren, se
pot trage concluzii asupra efectivului şi repartizării lui în spaţiu.
Pagube cauzate de căprior. în culturile forestiere, pagubele prin cojit sunt neînsemnate. Căpriorul roade
coaja numai în cazuri de necesitate, pe timp de iarnă, în schimb, în plantaţii, pagubele pot fi mari, prin
roaderea vârfului puietului, în urma căruia tulpina viitorului arbore se deformează, temporar, şi se pierde
parte din creşterea anuală.
Din iunie când începe şi până spre sfârşitul lui august când se termină împerecherea, ţapul loveşte cu
coarnele puieţii şi lăstarii, rănindu-i. Din aprilie până în mai, răneşte puieţii şi lăstarii prin marcarea
teritoriului său. în culturile agricole, uneori roade pomii fructiferi tineri, mănâncă fasolea. Dar, dat fiind felul
de a-şi culege hrana, pe ales, pagubele sunt mici, abia se observă.
Densitatea de efectiv admisă oficial, socotită la 100 ha de pădure, este: categoria a IV-a de bonitate 3-
4,9 căpriori, categoria a III-a 5-6,9 căpriori, categoria a II-a 7-8,9 căpriori şi categoria I 9-11 căpriori. Părerea
noastră este că densitatea ar putea fi majorată la categoriile a IV-a şi a III-a.
Efective şi recolte. Fluctuaţii. Faţă de un efectiv optim de 266000 căpriori, exista în martie un număr
de 197000 căpriori, deci 74%. Recolta a fost de 8.765 exemplare, inclusiv femele şi iezi. Recolta normală, în
cazul atingerii efectivului optim în toate fondurile ar fi putut fi de cel puţin 45.000 căpriori, deci de 5 ori mai
mare. Cauza diferenţei mari dintre recolta optimă şi cea reală este aceea că în fondurile în care efectivul
optim nu a fost atins, nu s-a recoltat aproape nimic, cum era şi normal să se procedeze. La căprior nu se
constată fluctuaţii mari de efective şi recolte. Explicaţia constă în sensibilitatea mai mică la intemperii a
căpriorului decât a vânatului mic. Atât efectivele cât şi recoltele au crescut continuu, în unii ani mai mult, în
alţii mai puţin, în funcţie şi de pierderile din timpul iernii. Totuşi, şi în iernile grele sau când densitatea a
depăşit optimul, au murit mulţi căpriori, în special din tineret, care nu rezistă gerului. În prezent, situaţia
efectivelor se prezintă astfel: efective de căpriori evaluate în martie 2000 -142300 exemplare, iar recoltele au
fost de 500 buc. Prezenţa lui a fost semnalată în toate judeţele ţării, cei mai mulţi fiind în Timiş -5100, Caraş-
Severin – 4000, Mureş – 3600, Cluj şi Bacău câte 3300, Arad - 3200.
Duşmani, boli, accidentele terenurile de munte şi dealuri înalte, dintre răpitoare, cel mai mare duşman
al căpriorului este lupul. După el urmează râsul. La câmpie şi coline, unde nu sunt nici lupi, nici râşi,
pagubele cele mai mari le cauzează vulpile şi pisicile sălbatice, care ucid iezii şi uneori tineretul. Câinele
60
hoinar cauzează pagube atât în efectivul de iezi, cât şi în animalele adulte. Trebuie reţinut aici faptul că deşi,
pe distanţă scurtă, căpriorul poate alerga cu viteză mare încât să scape de urmăritor, totuşi el nu rezistă la
fugă pe distanţă mare, aşa încât urmărit fiind cu perseverenţă de câini, chiar mai slabi alergători, până la
urmă poate fi prins şi sfâşiat.
Literatura ne arată că mistreţii mănâncă iezi de căprior în primele două săptămâni de la fătare, când ei
nu încearcă să se salveze prin fugă, ci se lipesc de pământ. Pe măsura intensificării circulaţiei auto, se
semnalează şi la noi accidente, cărora le cad victime căprioarele. De asemenea, multe pier în canalele cu
pereţii betonaţi, din care, o dată căzute, nu mai pot ieşi.
Dintre bolile endoparazitare, gălbeaza, strongiloza pulmonară şi cea gastro-intestinală, cisticercoza şi
coccidioza, de obicei duc la o slăbire a organismului, dar moartea este cauzată când la acestea se adaugă o
iarnă grea. Dintre bolile ectoparazitare menţionăm Hypodermoza (coşurile) cauzate de insecta Hypoderma
diana, frecventă în vestul ţării.
Măsuri de ocrotire a căpriorului. Prima şi cea mai importantă măsură este combaterea vânătorii
abuzive, din cauza căreia, în multe părţii ale ţării efectivele nu cresc satisfăcător. A doua este combaterea
dăunătorilor lui. Este un fapt cunoscut că răpitoarele mari şi câinii hoinari distrug mult tineret. A treia este
nedepăşirea efectivului optim, ştiut fiind că nesocotirea acestei reguli duce la răspândirea bolilor parazitare,
apoi la scăderea greutăţii corporale şi a trofeelor. în fine, să se aplice măsuri de selecţie şi de completare şi
îmbunătăţire a hranei.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Metode de vânătoare:
Metoda la pândă a fost descrisă la vânarea cerbului. Cele spuse se aplică, în cea mai mare parte, şi în
cazul căpriorului. În plus sunt de menţionat următoarele:
- Căpriorii nu îşi păstrează trecătorile, cu atâta regularitate, de aceea pânda la această specie este mai
nesigură. Şansele cresc după ploaie, când ies la teren deschis să se usuce.
- La păscut stau mai mult seara şi dimineaţa; noaptea numai excepţional.
- Dimineaţa nu se retrage totdeauna în adăpostul pădurii, cum face cerbul, ci adeseori îşi petrece ziua în
trifoi, grâu, porumb, deci aşteptarea în locul de pândă poate fi zadarnică.
- Reuşita este mai sigură la începutul sezonului. După ce se începe cositul ierbii şi recoltatul păioaselor,
căpriorul este deranjat şi nu îşi mai păstrează trecătorile nici măcar ca înainte. în luna mai, până când grâul n-
a înspicat, deci nu este înalt, ar putea fi văzut şi împuşcat chiar şi la câmp. Aici şi coarnele pot fi văzute mai
uşor. în prezent însă la noi perioada de vânătoare începe abia la 1 iunie.
Pentru a fi sigur că în 1-2 zile se va putea împuşca un căprior, vânătorii sau personalul de vânătoare
trebuie să aibă identificaţi 4-5 ţapi, adică mai multe locuri de pândă, aşa încât chiar dacă unii n-ar ieşi, sau n-
ar conveni din punct de vedere calitativ, totuşi să poată fi împuşcat unul. Vânătorul trebuie să fie la locul
pândei, cu cel puţin o oră înainte de ieşirea ţapului. în rest, să fie respectate regulile arătate la vânătoarea
cerbului la pândă.
Metoda prin apropiat (dibuitul) se poate aplica în cazul căpriorului în măsură mai mare decât la cerb.
Avem la dispoziţie un sezon de 3,5 luni pentru ţapi, plus circa 3,5 luni pentru selecţia femelelor. La aceasta
se adaugă şi un timp favorabil pentru umblat, din iunie până în septembrie. Condiţia este însă existenţa unei
reţele de cărări bine întreţinute, al cărui traseu să ducă prin locurile de ieşire la hrană şi care să permită
apropierea, fără zgomot. De asemenea, este necesară cunoaşterea terenului, a locurilor frecventate de ţapi.
Vântul bun, mişcarea înceată, cu atenţie, sunt alte condiţii.
Acolo unde terenul este neliniştit din cauza trecătorilor, căpricrul iese seara târziu, când aproape nu se
mai poate vedea calitatea coarnelor, iar dimineaţa se retrage de timpuriu. în astfe de cazuri sunt bune cărările
prin arboretul rar, care permite o vedere la 60-80 m. Ţapii bătrâni, prevăzători, de regulă, se pot împuşca aşa
mai uşor. Ţapii tineri, trecuţi de un an, pot fi vânaţi, cu uşurinţă deoarece aceştia sunt mai puţin prudenţi,
nefiind speriaţi. Ei sunt cele dintâi victime ale vânătorilor fără experienţă sau grăbiţi. Pentru a le vedea
coarnele, vânătorul fluieră uşor, iar ţapul va îndrepta privirea în direcţia de unde a venit zgomotul şi se va
putea vedea cu binoclul, clar, lungimea coarnelor. Dacă ele sunt mai scurte decât urechile, e vorba de un ţap
de selecţie. Ţapul de recoltă trebuie să aibă coarnele cel puţin cu un lat de palmă mai lungi decât urechile, iar
grosimea la bază cât diametrul ochiului.
Dacă în cursul apropiatului, ţapul a ridicat capul, semn că a simţit ceva, vânătorul trebuie să se
oprească în orice poziţie s-ar găsi şi să-şi continue mersul numai dacă ţapul a lăsat capul în jos să pască.

61
 În anii cu fructificaţie de ghindă şi jir, în luna octombrie, încă se mai poate face selecţia la ţapi, ei stând
aproape toată ziua în picioare şi râcâind cu copita în frunze pentru a găsi ghindă. Din noiembrie până în
ianuarie, se poate face selecţie la femele şi iezi, când sunt adunaţi în grupuri.
Apropiatul este metoda cea mai fructuoasă şi cea mai plină de satisfacţii dintre cele aplicate
căpriorului.
Metoda prin ademenirea cu chemătoarea constă în a imita glasul femelei (căprioarei) dornică de
împerechere. Ţapul din apropiere, auzind acest glas caracteristic, se va apropia de vânătorul care a reuşit să-1
imite, fidel. Se înţelege că metoda aceasta este specifică căpriorului şi se poate aplica în perioada
împerecherii (aproximativ 15 iulie - 15 august). Ea va da rezultate acolo unde nu sunt prea multe femele în
raport cu ţapii. În caz contrar, fiecare mascul având suficiente femele, nu va fi tentat să vină la chemare. Iată
câteva reguli de urmat pentru a înlesni succesul:
- Nu oricine va reuşi, chiar de la început, să ademenească ţapul. Trebuie oarecare experienţă şi auz
muzical.
- Asupra orelor din zi când ademenirea cu chemătoarea dă cele mai bune rezultate, părerile sunt
împărţite. Se pare însă că perioada dintre orele 10 şi 15 este cea mai potrivită, ceea ce este un avantaj pentru
vânătorul care, după pânda sau dibuitul de dimineaţă, are timp să se odihnească şi apoi să-şi încerce norocul
cu chemătoarea.
- Rezultat bun se poate obţine pe timp uscat şi liniştit deci când glasul imitat se aude la distanţă. Vântul
deranjează deoarece, pe de o parte, pe astfel de vreme vânatul este neliniştit, deranjat, iar pe de altă parte,
glasul imitat nu se aude la distanţă. Bine este şi după o ploaie, când apare soarele.
Imitarea glasului femelei se poate face fie cu un instrument special confecţionat în acest scop, fie numai cu o
frunză, de preferinţă de fag, mesteacăn sau păr. Trebuie oarecare exerciţiu. Metoda dă rezultate slabe în
terenuri neliniştite.
- Locul de chemare trebuie ales în arboret rar, nu în goluri. Dacă l-am văzut sau auzit, nu mai repetăm
chemarea, căci este aproape şi ar putea recunoaşte sunetul artificial. Repetăm chemarea numai dacă a luat
altă direcţie.
- Stând în picioare, vânătorul poate trage mai uşor, în orice direcţie, decât şezând.
Pentru a reuşi în aplicarea acestei metode, este necesar să se cunoască, măcar cu aproximaţie, locul
unde se ţine ţapul, lucru uşor de stabilit după culcuşurile proaspete şi după lăstarii frecaţi cu coarnele.
Apropierea de acel loc se face încet, cu vântul în faţă. După sosire, timp de 10 minute, vânătorii stau
nemişcaţi, pregătind doar puşca pentru tras. Apoi se imită glasul, care trebuie învăţat de la un cunoscător.
Este vorba de un sunet moale ce seamănă cu „pia". Deci, se cheamă o dată „pia", apoi după ce se numără
până la 10 se repetă chemarea, de data aceasta încă de 2 ori: „pia", „pia", eventual de 3 ori. După aceea, se
mai repetă chemarea de 2 ori la interval de câte 10 minute. Dacă ţapul nu vine se mai stă 10-15 minute apoi
se mută ţiitoarea în altă parte însă fără zgomot; acolo se încearcă din nou. Ţapul tânăr va veni în salturi, cel
bătrân, cu experienţă, va veni încet, poate fără să fie simţit, atem, cu vântul în faţă, iar la cel mai mic semn
suspect, va sări în desiş. Vânătorul trebuie să fie gata şi Să tragă repede. Rezultat mai bun se poate obţine
dacă sunt 2 vânători, dintre care unul cheamă, iar al doilea stă la 50-60 m distanţă în direcţia vântului şi are
rolul de a trage. La chemare va veni ţapul care nu are femelă sau cel care s-a îndepărtat de femela lui, din
diferite motive, iar când aude glasul este singur. După ce a plecat la păscut, ţapul însoţeşte femela şi nu va
mai veni la chemare. Cu această metodă se vor împuşca îndeosebi ţapi tineri. Rar se vor împuşca ţapi de
recoltă.
- Se reaminteşte şi de data aceasta că până la 15 iulie se vânează numai ţapi de selecţie; cei de recoltă
este bine să fie lăsaţi până după 1 august. Emitem părerea că pentru a putea face selecţie înainte de a se înălţa
grâul, perioada de vânătoare a ţapilor ar trebui să înceapă la 15 mai.
Vânarea căpriorului din căruţă se practică adeseori şi cu bune rezultate, în pădurile de şes. în arborete
rare, căruţa poate merge şi unde nu este drum. Dă bune fezultate mai cu seamă toamna după ce frunza se
răreşte sau cade, încât se vede la distanţă.
Vânarea căpriorului cu goana. Adepţii metodei de vânătoare cu goana la cervide susţin că vânatul nu
va fi neliniştit mai mult dacă se efectuează 1-2 goane pe an, cu gonaşi care nu fac altceva decât să meargă
prin pădure, fără să vorbească măcar, decât atunci când se aplică metodaprin apropiat, la selecţia de cervide
şi se parcurge aproape tot terenul săptămâni întregi. Apoi, dacă la goană se fac greşeli la alegerea piesei de
împuşcat, neavând timp mult pentru observaţie, erorile nu sunt deloc excluse nici în cazul apropiatului sau
pândei. Ceea ce se poate imputa goanei, şi pe drept cuvânt, este greutatea tirului la vânatul în mişcare, deci
focurile greşite şi rănirea vânatului. Din acest motiv se recomandă ca ziua de vânătoare cu goana să se
încheie cel mai târziu la ora 15, încât până seara să rămână timp suficient pentru a fi urmărite eventualele

62
piese rănite. Criticile care se aduc metodei nu sunt ocazionate atât de metoda în sine, cât de modul ei greşit
de aplicare. Pentru cazul când s-ar aplica această metodă, se fac următoarele recomandări:
- Căpriorul poate fi mânat înainte mai uşor decât cerbul, totuşi instinctul îl face să meargă şi el cu
vântul în faţă. De aceea, în caz de vânt defavorabil, va schimba adeseori direcţia spre flancuri sau înapoi
printre gonaci. Se recomandă deci să fie ocupate şi trecătorile de pe flancuri.
- Timpul senin, rece, liniştit este bun. Acceptabilă este ploaia de scurtă durată, urmată de soare; zăpada
subţire este bună. Nu este favorabilă ploaia îndelungată. Pe timp liniştit, se fac goane mai lungi, deoarece
zgomotul făcut involuntar de vânători şi gonaci se aude la distanţă.
- Pentru a putea observa bine vânatul ajuns în faţa puştii şi deci a alege piesa, trebuie făcut totul ca
vânatul să vină încet, deci gonacii să nu facă zgomot.
- Vânătorul să stea adăpostit, dar să aibă câmp de tragere printre arbori, spre trecători.
- Deoarece se trage cu glonţ, se cere mare atenţie ca să nu se producă accidente. Pericolul este mai
mare la câmpie şi mai mic la deal şi munte, unde glonţul se poate izbi în coasta din faţă. Deci, în fiecare caz
trebuie judecat dacă se poate trage spre gonaci (deal în faţă, iar gonacii departe) sau numai în spate.
- Să nu se tragă în prima piesă, adică în femela conducătoare.
- Urmărirea vânatului rănit şi găsirea lui este o datorie a vânătorului amator şi de profesie. Dar ea este
şi o latură a vânătorii însăşi, căutarea fiind tot aşa de pasionantă, iar găsirea la fel de plină de satisfacţii, ca şi
tirul. Limierul şi un bun conducător al lui sunt foarte utili în cazul goanei. Vânătorul nu poate începe
urmărirea din proprie iniţiativă, ci este necesar să aştepte dispoziţia organizatorului vânătorii, care va decide
şi asupra faptului dacă urmărirea o va face vânătorul care a tras, sau un altul care are şi câine şi este mai bun
cunoscător.
- Ţiitoarea nu va fi părăsită decât pentru a da lovitura de graţie unui vânat căzut aproape. Dar şi în acest
caz trebuie anunţaţi ambii vecini.
- De la o goană la alta, atât vânătorii cât şi gonacii trebuie să meargă în perfectă linişte.
- La căprior, goana se va efectua numai începând din octombrie până în ianuarie, iar obiectivul ei vor
fi, în special, femelele.
- Goana se va aplica numai în cazuri excepţionale cum s-a arătat la cerb.
Pentru ţapi perioada legală de vânătoare (conform Legii 113/1996) este de la 1 iunie la 15 septembrie;
iar pentru femele, legea actuală prevede epocă de vânătoare între 1 septembrie şi 15 decembrie Conform
Ordinului Ministerial nr 69/6.06.2000 epoca la mascul s-a modificat fiind de la 15 mai la 15 oct. Legea
permite împuşcarea numai cu glonţ.

VALORIFICAREA CĂPRIORILOR

Procedeele de valorificare a căpriorului sunt, în prezent, următoarele:

Pentru ţapi: autorizaţii de împuşcare. în schimbul taxei plătite, vânătorul din ţară primeşte căpriorul
întreg (carne plus trofeu); vânătorii din alte ţări, primesc numai trofeul, carnea rămânând deţinătorului
terenului de vânătoare şi putând fi atribuită contra cost numai la cererea expresă. împuşcarea de către
personalul de vânătoare a ţapilor, în special de calitate inferioară şi valorificarea cărnii este al treilea
procedeu.
Pentru femele şi iezi valorificarea se recomandă a se face numai în regie, prin împuşcarea de către
personalul de teren, deoarece este vorba de selecţie sau de reducerea efectivelor.
Pe de altă parte, şi la selecţie, valorificarea s-ar putea face prin vânători, dacă aceştia ar dori să reţină
trofeul, carnea urmând a se valorifica de către ocolul silvic sau de către asociaţie. Pentru ca selecţia să se
efectueze în mod corect, vânătoarea ar trebui practicată exclusiv în prezenţa personalului de pază.

EVALUAREA TROFEELOR DE CĂPRIOR

Elementele ce se măsoară sau se apreciază sunt următoarele:

- Lungimea prăjinilor. Se măsoară fiecare prăjină în parte, cu precizie de 1 mm, se face media, iar
rezultatul se înmulţeşte cu 0,5. Măsurarea se face pe partea exterioară a prăjinii, începând de la partea
inferioară a rozetei şi până la vârful cel mai lung, fie el vârful prăjinii, fie ramura posterioară. în caz de
îndoială, pentru a nu greşi, se face încercarea cu ambele. La măsurare, ruleta nu se apasă în scobitura de
63
deasupra rozetei, ci se trece peste ea (fig. 60), apoi ruleta urmăreşte prăjina până la vârf, mergând pe toate
curburile.
- Greutatea trofeului se măsoară cu precizie de 1 g, folosind un cântar verificat şi destul de sensibil.
Dacă trofeul este cu maxilarul superior întreg, inclusiv dinţii, atunci, din greutatea obţinută, se scad 90 g;
dacă însă craniul este tăiat scurt, având numai osul frontal (fără cel nazal), atunci, la greutatea obţinută, se
adaugă 10-20 g, după cum osul este tăiat mai puţin sau mai mult; în cazul când craniul este tăiat cu osul
frontal şi cel nazal, nu se adaugă şi nu se scade nimic. Dacă însă craniul nu este tăiat în nici una din formele
de mai sus, atunci greutatea ce se scade sau se adaugă trebuie apreciată. Pentru a obţine punctele, greutatea
exprimată în grame se înmulţeşte cu 0,1. Este vorba de greutatea trofeului uscat şi nu de cea imediat după
fierberea lui. în figura 60 a este prezentată o schiţă sugestivă privind adaosurile şi scăderile ce trebuie
aplicate trofeului de căprior: funcţie de modul cum a fost tăiat craniul.
- Volumul coarnelor se obţine prin scufundarea lor în apă în aşa fel ca să intre şi rozeta, iar cilindrii
frontali şi craniul nu. Rezultatul se exprimă în cm3.
Practic, se procedează astfel: trofeul, cu craniu cu tot, se cântăreşte cu o precizie de 1 g, apoi se
scufundă în apă până sub rozetă şi se cântăreşte din nou, astfel scufundat. Se ştie că, prin scufundarea în apă,
trofeul va pierde din greutatea sa atât cât reprezintă volumul de apă, dislocuit.
Exemplu: greutatea trofeului cântărit în aer a fost de 500 g, iar cea după scufundarea în apă 350 g.
Diferenţa de 150 g reprezintă volumul coarnelor (cm3).
Scaunul pe care este aşezat vasul cu apă are un dispozitiv cu ghivent care permite ridicarea sau
coborârea coamelor în apă până la nivelul dorit. La scufundarea coamelor în apă, se cere atenţie ca să nu
intre în apă şi o parte a cilindrilor frontali sau a craniului, în care caz s-ar obţine cifre mai mari decât cele
reale. În mod excepţional, în cazul unor rozete anormal conformate, poate să intre în apă o porţiune din
cilindrul frontal şi anume atât cât să compenseze porţiunea de rozetă rămasă afară din apă.
- Deschiderea coarnelor se măsoară între prăjini, în punctul unde ea este cea mai mare şi se exprimă în
procente din media lungimii prăjinilor. Exemplu: deschiderea este de 15 cm, iar media lungimii prăjinilor
este-de-25cm. Deschiderea va fi de 60%.
PUNCTE DE FRUMUSEŢE
Pentru deschidere:
- trofeul foarte strâmt (sub 30%)..............................__...................... 0 puncte
- trofeu strâmt (30-35%)................................................... v................. 1 punct
- trofeu cu deschidere mijlocie (35-40%)..............................___......... 2 puncte
- deschidere bună (40-45%)................................................................ 3 puncte
- deschidere foarte bună (45-75%)..................................................... 4 puncte
- deschidere anormală (peste 75%)..................................................... 0 puncte.
Culoarea:
- deschisă (alburie) sau vopsită artificial............................................ 0 puncte
- galben sau brun deschis.................................................................... 1 punct
- brun mijlociu.................................................................................... 2 puncte
- brun închis, fără luciu....................................................................... 3 puncte
- închis, aproape negru....................................................................... 4 puncte
Perlajul:
- neted, aproape fără perlaj................................................................. 0 puncte
- slab perlat......................................................................................... 1 punct
- mijlociu perlat (perle mărunte, dar destul de numeroase)................. 2 puncte
- bine perlat (perle mici pe toate laturile prăjinilor)............................ 3 puncte
- foarte bine perlat (perlaj bogat pe toate părţile prăjinilor)................ 4puncte
Rozetele:
- slabe (scunde şi cu diametru mic)..................................................... 0 puncte
- mijlocii (în formă de şnur, slab perlate)............................................ 1 punct
- bune (destul de înalte în formă de cunună)....................................... 2 puncte
- mari (înalte şi cu diametru mare)...................................................... 3 puncte
- foarte mari........................................................................................ 4 puncte
Vârful ramurilor:
- bont şi puţin pronunţat...................................................................... 0 puncte
- bont şi de mărime mijlocie............................................................... 1 punct
- ascuţite şi poleite în alb.................................................................... 2 puncte

64
 Adaosuri: Pentru regularitate, formă şi mărime deosebită, se pot acorda până la 5 puncte, după
aprecierea comisiei.
Scăderi (penalizări), pentru defecte, neregularităţi în formarea prăjinilor, a vârfurilor şi alte defecte: 0-
5 puncte*.
Metoda Volz. în cazul când nu există posibilitatea stabilirii volumului coarnelor prin scufundarea în
apă, sau în cazul când vânătorul se mulţumeşte cu o precizie mai mică, formula Volz permite să se afle
punctele pentru greutate şi volum, la un loc, dacă greutatea trofeului se înmulţeşte cu 0,23.
Exemplu: greutatea unui trofeu este de 500 g care, înmulţită cu 0,23 dă 115 puncte. Calculând acum,
separat, punctele pentru greutate, se obţin 500 x 0,1 = 50 puncte; iar pentru volum 225 cm 3 x 0,3 = 67,5
puncte. în total, pentru greutate şi volum, la un loc 117,5 puncte, deci cu 2,5 puncte diferenţă.
Se înţelege că metoda Volz dă rezultate mai aproape de cele exacte, în cazul când greutatea specifică a
coarnelor este mijlocie. Dacă însă aceasta este mai mare sau dacă trofeul este cântărit nu mult după fierbere,
deci este incomplet uscat, atunci formula aceasta va da rezultate prea mari, iar posesorul trofeului, când va
prezenta coarnele la vreo expoziţie, unde se lucrează cu metoda exactă, va avea decepţii.
C.I.C., în sesiunea sa din anul 1965, a luat în discuţie problema potrivit căreia, metoda determinării
volumului prin scufundarea în apă să fie obligatorie numai pentru trofeele de la 130 puncte în sus. Pentru
cele sub acest punctaj, să se poată aplica şi numai formula Volz, însă cu coeficientul 0,25. Aceasta, în
interesul simplificării lucrărilor de evaluare.
Exemplu practic de evaluare

Nr. crt. Elemente Stg. Rezultat Media Coef. Puncte

dr. măsurare
1 Lungimea prăjinilor stg. 25,6 25,2 0,5 12,60
dr. 24,8
2 Greutatea 743 - 90 = 653 g 653 g 0,1 65,30

3 Volumul 258 cm 0,3 77,40

:
4 Culoarea (0 - 4 puncte) 0,50
5 Perlajul (0 – 4 puncte) 2,50
6 Rozetele (0 - 4 puncte) 3,25

7 Deschiderea (0-4 puncte): 15,2 cm = 60% 4,00

8 Vârful ramurilor (0-2 puncte) 1,75
9 Bcnificaţie pentru frumuseţe (0-5 puncte) 3
Total: 170,3
10 Penalizări (0-5 puncte) -
Punctaj final 170,3

Punctajul stabilit la diferite expoziţii pentru acordarea de premii coarnelor de căprior

Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şiNovi Sad, 1967*

Denumirea Puncte Denumirea Puncte
Medalia de aur peste 140 Premiul I de la 130 în sus
Medalia de argint 130,1-140 Premiul II 115-129,9
Medalia de bronz 120,1-130 Premiul III 105-114,9

* A fost acceptată şi la expoziţiile ulterioare şi se aplică şi în prezent.

Recordul naţional al României la trofeul de căprior este de 211,67 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în
anul 1976 în judeţul Prahova. în ierarhia mondială, acesta se situează pe locul patru.

Fam. Bovidae
65
 CAPRA NEAGRĂ
RUPICARPA RUPICARPA (L)

DESCRIERE

Denumirea de capră neagră este generică, referindu-se la ambele sexe. Masculul se numeşte ţap negru,
femela capră neagră, iar puiul până la 1 aprilie al anului al doilea al vieţii, când are 10-11 luni, se numeşte
ied (iadă).
Subspecii:
Din cauza configuraţiei terenului, capra neagră formează mai multe insule în cadrul arealului său, fără
posibilitatea de contact între diferite grupuri. In acest fel, în cursul mileniilor s-au individualizat 11 subspecii,
din care enumerăm aici patru:
Rupicapra, rupicapra, rupicapra, Linne, 1758 - capra neagră din Alpi.
Rupicapra rupicapra balcanica, Bolkay, 1925 răspândită în sudul Iugoslaviei, Grecia şi Albania.
Rupicapra rupicapra caucasica, Lydekker, 1910, care trăieşte în Masivul Caucaz.
Rupicapra, rupicapra carpatica, Couturier, 1938, răspândită în România.
Date biometrice. Lungimea trunchiului împreună cu a capului este de 110-130 cm; coada 3-4 cm, (circa
8 cm), înălţime la greabăn 70-80 cm, greutatea în Alpi: masculul 30-50 kg, femela 25-42 kg, în stare
eviscerată. Caprele negre din Carpaţii noştri sunt mai mari. Şi aici, ca şi la alte specii, trebuie precizată epoca
la care se referă greutatea, ştiut fiind că, în perioada alergatului (octombrie-noiembrie) ţapul pierde 2-3 kg.
Ar fi de dorit ca şi în ţara noastră să se efectueze cât mai multe cântăriri de capre negre, de ambele sexe, de
toate vârstele şi în diferitele luni ale epocii de vânătoare.
Corpul îndesatie sprijină pe picioare musculoase, puternice - adaptate mersului pe teren accidentat.
Culoarea. Deşi se numeşte capră neagră, animalul nu are culoarea neagră; vara culoarea generală este
gălbuie-cenuşie, iar iarna brună-închis, care pe fondul alb al zăpezii, pare neagră; capul, bărbia şi partea
internă a urechii sunt alburii-gălbui, având însă o dungă închisă de la ureche, peste ochi, până la vârful
botului (aceasta este mai aparentă iama). Caracteristică este coama cu un păr mai lung şi de culoare închisă
care pleacă de la creştetul capului, de-a lungul spinării, până la coadă. Tot închisă este culoarea picioarelor de
la abdomen în jos. Iezii au culoare mai închisă decât adulţii. în jurul anusului, culoarea este însă deschisă
(gălbui-deschis) formând ceea ce se cheamă „oglindă", ca şi la căprior. La capra neagră se pot întâlni
fenomene de albinism şi melanism. Dar coloraţia părului într-un cârd de capre negre variază în oarecare
măsură de la un exemplar la altul. Lungimea părului de vară este de circa 3 cm, pe când a celui de iarnă de 3
ori mai mare şi chiar mai mult. Face excepţie coama, care are părul mult mai lung, mai ales între greabăn şi
coadă, uneori depăşind 20 cm. Alături de coarne, acest păr constituie pentru vânător un trofeu. El este smuls
cu atenţie, sortat pe lungimi, apoi serveşte la confecţionarea decorurilor de pălărie. Mai preţuit este acest păr
când are vârful de culoare deschisă (înspicat). Pentru a nu se deteriora şi murdări, el trebuie smuls înainte de
eviscerare. Coamă valoroasă are ţapul; uneori şi femela bătrână poartă iarna păr lung în coamă.
Năpârlitul are loc de două ori pe an: primăvara în mai-iunie şi toamna înainte de împerechere. Coama
însă se schimbă o singură dată pe an, primăvara, iar mai frumoasă este, la mascul, după terminarea
împerecherii.
Dentiţia. Formula dentară: I 0/3 C 0/1 P 3/3 M 3/3 = 32
Iedul se naşte fără nici un dinte; la vârsta de 3 săptămâni apar primele 3 perechi de incisivi, iar la două
luni este crescută întreaga dentiţie de lapte: incisivii şi premolarii. De remarcat că schimbarea dinţilor de
lapte cu dinţii durabili, ca şi creşterea molarilor, se produce la capra neagră într-un timp mai îndelungat decât
la cervide. Astfel, schimbarea celei de-a doua perechi de incisivi are loc abia la 2 1/2 ani şi tot cam atunci
apare şi al şaselea molar (ultimul). Abia la vârsta de 3 1/2 ani dentiţia caprei negre devine completă, prin
înlocuirea tuturor dinţilor de lapte cu dinţi definitivi. La acest vânat, cunoaşterea dezvoltării dentiţiei are
puţină importanţă, deoarece aprecierea vârstei se face după coarne, nu după dentiţie.
Coarnele. La capra neagră ambele sexe poartă coarne; acestea sunt goale în jumătatea superioară, nu
se schimbă niciodată, nu au perioadă de regres, ci cresc până la sfârşitul vieţii.
Cornul de capră neagră se compune din cepul osos şi cornetele. între ele există o substanţă moale,
elastică, ce înfăşoară cepul osos. Cepul osos este o continuare a craniului; el are culoare albă şi rolul de
susţinător al coarnelor propriu-zise - a cornetelor - care îl şi îmbracă până jos la frunte; cepul osos este elastic
pentru a rezista loviturilor la care este expus în mediul accidentat şi stâncos în care îşi duce viaţa capra
neagră. Pentru a-i mări elasticitatea, în partea dinspre craniu, şi chiar mai sus, are unele goluri, este spongios.
Dacă nu ar fi elastic, ci rigid, atunci, în cădere, ar fi expus ruperii, nu numai cornul, ci poate şi o parte din
osul frontal, ceea ce ar putea duce chiar la moartea animalului. Cornetele cresc din pielea capului, au
66
culoarea aproape neagră, sunt constituite dintr-o substanţă cornoasă şi îmbracă cepul osos. în fiecare an,
creşte câte un cornet, începând de la baza cornului (craniu). Acesta împinge celelalte cornete spre vârf.

Secţiune în corn de capră neagră Creşterea coarnelor de capră neagră:

a - la vârsta de 60 zile; b - la vârsta de 90 zile; c - la vârsta de 1 an; d - coarne de 13 ani

Creşterea coarnelor are loc în felul următor: la vârsta de 60 ziie, pe craniu a început să se dezvolte
cepul osos; la 90 zile a început să crească şi cornul; la 1 an, coarnele au forma şi dimensiunile din figura 66
c. Creşterea coarnelor este activă din aprilie până în octombrie, cât timp hrana este abundentă, dar este
neînsemnată din noiembrie până în martie, în perioada crizei de hrană. Ca urmare, în perioada de încetinire a
creşterii, se formează pe corn o dungă ce delimitează cornetul unui an de cel al anului următor, cum este şi la
arbori. După numărul acestor dungi, se poate stabili vârsta animalului. Creşterile anuale cele mai mari sunt
între anii 1 şi 5 şi foarte mici începând cu anul 6. Să nu se confunde însă inelele indicatoare de vârstă,
descrise mai sus, cu alte inele care există pe corn, dar care au doar rol decorativ. Deosebirea se poate face
prin sudura ce se observă la inelele anuale şi care lipseşte la celelalte, între coarnele masculului şi ale fe melei
sunt deosebiri: cele ale masculului sunt mai groase, de regulă au deschidere mai mare, iar la vârf au o
curbură de circa 180°; cele ale femelei, de regulă sunt mai subţiri şi mai apropiate de poziţia paralelă, iar la
vârf, curbura este mai mică şi anume 100-140°. Între aceste forme tipice sunt multe altele de tranziţie, încât
uneori este greu de deosebit ţapul de femelă. Ţapul de capră neagră iritat are obiceiul să-şi frece coarnele de
arbori, mai ales în preajma împerecherii. Poate şi pentru a-şi marca sectorul său de trai. Dat fiind că frecarea
se produce pe arbori răşinoşi, pe coarne se depune un strat de răşină, care se observă mai ales în treimea
inferioară a coarnelor. în ce priveşte capul şi coarnele caprei negre, mai trebuie relevate următoarele:
Capul, atât în profil cât şi văzut de sus, are formă triunghiulară iar ochii sunt aşezaţi relativ sus,
aproape de rădăcina cepului osos.
- Coarnele sunt aşezate perpendicular pe frunte, nu înclinate ca la căprior. De acest fapt trebuie să se
ţină cont la montarea coarnelor pe placa de lemn (panoplie).
- Caprele negre, mai ales ţapii, în timpul împerecherii, când se bat, îşi provoacă răni cu vârfurile
ascuţite ale coarnelor. Pentru luptă sunt mai apte coarnele cu deschidere mare, care deci au vârfurile mai
depărtate de cap, decât cele paralele.
- Osul craniului pare a avea o oarecare elasticitate dat fiind că rezistă, fără să se rupă, la luptele dintre
ţapi şi la căderi.
- Din cauza vătămărilor, adeseori apar anomalii la coarne, prin strâmbarea sau ruperea cepului osos sau
a cornetelor. Dar, în timp ce la cervide anomalia poate dispare o dată cu creşterea noilor coarne, la capra
neagră ea este permanentă.
- Coarnele sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt mai lungi, mai groase şi cu deschidere mai mare, fără
să fie anormală.
Caractere sexuale secundare sunt: forma coamelor şi a capului, precum şi diferenţa de mărime a
coamelor. Ţapul are corp îndesat, gât gros-şi coamă mare, pe care vântul o culcă în unele puncte ale spatelui
încât, m profil, pare întreruptă. La distanţă, deosebirea dintre mascul şi femelă este-greu de făcut.
Proporţia dintre sexe, recomandată este 2:3; în-terenurile cu densitate mică, unde se urmăreşte
accelerarea creşterii efectivului, se admite 1:2.
Longevitatea: longevitatea ţapilor este de 15-20 ani; la expoziţii au apărut şi coame de ţapi de 22 ani.

67
 APRECIEREA VÂRSTEI CAPREI NEGRE

Pentru animalul viu, nu există criterii satisfăcătoare de apreciere a vârstei. De altfel, firea sperioasă a
caprei negre nu permite apropierea la distanţă mică, decât în cazuri foarte favorabile de teren şi de vânt. Doar
la iezi şi la tineretul până la doi ani, mărimea coamelor permite să ştim că este vorba de elemente tinere. în
rest, trebuie să ne mulţumim cu aprecierea vârstei vânatului împuşcat.
Se reaminteşte că, la această specie, poartă coame atât ţapul cât şi capra şi că nu se produce o cădere a
coamelor ca la cervide, ci coamele sunt permanente şi cresc până la sfârşitul vieţii.
Vârsta caprei negre, la ambele sexe, se poate aprecia atât după dentiţie, cum s-a procedat la cervide, cât
şi după inelele anuale de pe coame. Acest din urmă mijloc - coarnele - constituie o metodă mai bună şi
permite să se aprecieze vârsta cu mai multă precizie decât dentiţia.
în timpul crizei de hrană, se formează pe corn o dungă ce delimitează creşterea din acel an. Acesta este
inelul anual. Numărul de inele arată numărul iernilor peste care a trecut animalul, deci vârsta.
Creşterea nu este aceeaşi în fiecare an. în anul I al vieţii, creşterea este de 4-5 cm, iar inelul trebuie
căutat cam la curbura cornului. Se simte şi pipăindu-1 cu mâna; în anul II creşterea este cea mai mare şi
anume 8-9 cm; în al treilea creşte 4-5 cm, în al patrulea 2-3 cm. Trebuie accentuat că, în al cincilea an,
creşterea este de abia 0,5 cm (variază între 0,2 şi 1 cm), iar începând cu anul al şaselea, creşterea este foarte
mică, inelele anuale sunt înguste de abia 2-3 mm. Rezultă de aici că lungimea trofeului depinde de creşterile
din primii 4 ani, în rest acestea fiind neînsemnate. Lungimile de mai sus se referă la coarnele mijlocii şi
servesc ca orientare asupra proporţiei de lungimi din diferiţi ani. La coarnele de clasă superioară, creşterile
arătate mai sus sunt depăşite.
În practică, uneori se întâmpină greutăţi la aprecierea vârstei, deoarece inelele anuale nu se văd clar, pe
de o parte din cauză că, frecându-şi coarnele de arbori, tufe, inelele se şterg, pe de altă parte din pricină că pe
coarne se depune un strat de răşină, la contactul cu arborii de lângă golul alpin. în aceste cazuri se
procedează astfel: inelele anuale se observă pe partea din dos a coarnelor, unde uzura este mai mică. Apoi,
pentru a afla în mod operativ, vârsta caprei negre, este suficient să se numere inelele anuale înguste (cele de
2-3 mm), iar la numărul acesta să se adauge 5, deoarece creşterile mai mari încetează în anul V.
Glasul. Când sunt urmărite de un duşman şi nu se mai pot salva cu fuga, ambele sexe, de toate vârstele,
scot un ţipăt asemănător cu behăitul caprelor.
Când i se pare ceva suspect, periculos, dar nu ştie precis despre ce este vorba, capra neagră de ambele
sexe şuieră, dar nu pe nas, cum se crede de obicei, ci pe gură. în liniştea muntelui, şuieratul se aude la 200-
300 m. Cauza acestui semnal este aceeaşi ca la căprior, dar tonul este altul. Afirmaţia că acest vânat ar pune
strajă pentru a semnala pericolul, nu are temei. Adevărul este că exemplarul din cârd, care observă cel dintâi
pericolul, dă semnalul de alarmă.
Iedul când se joacă, când s-a pierdut de mama lui sau când s-a speriat, behăie ca şi iedul domestic.
Mama îi răspunde în acelaşi fel, dar cu un ton mai jos. Este un mijloc de comunicare între pui şi mamă.
Simţurile. Foarte dezvoltate sunt auzul şi mirosul; văzul mai slab. Nu distinge figura omului, ci
mişcarea. în general, este animal foarte vigilent.
Urmele. Cunoaşterea lor are mai mică importanţă decât la cervide, din motivul că terenul stâncos nu
permite să mergi pe urmă pe distanţă mare. Urma tipar se vede în figură, apoi urma pârtie şi talpa piciorului.
Se deplasează de obicei la pas. Când trebuie să fugă, face salturi de 1,5-2 m, la nevoie şi de 4 m.

68
 Urmă pârtie de capră neagră: a - la mers liniştit; b - la fugă
În trap aleargă numai rareori. Este un excelent căţărător pe stânci, fapt la care îl ajută copitele
puternice, având marginea unghiei întărită, iar perniţele moi, ca de cauciuc, ceea ce permite o mare aderenţă
la stânca uscată. Când piatra este îmbrăcată în gheaţă, alunecă uşor şi poate cădea în prăpastie. Excrementele
seamănă cu ale caprei domestice şi variază după felul hranei; sunt formate din bucăţi lunguieţe de 12-16 mm,
în formă de dopuri, care vara sunt lucioase, iarna mate; primăvara, când consumă hrană verde, aceste bucăţi
sunt moi, lipite laolaltă şi turtite puţin.
Glande. în pielea capului din dosul coarnelor există o glandă care, în perioada împerecherii, se măreşte
şi degajă un miros puternic şi dezagreabil. Secreţia este mai abundentă la ţap. Probabil serveşte celor două
sexe pentru a se găsi în această perioadă.

ECOLOGIE

Biotop. La origine, capra neagră a fost un animal de la limita superioară a pădurii, deci animal de
pădure. Fiind foarte sensibil la nelinişte, atunci când activitatea omului s-a întins şi în această zonă, ea a
părăsit pădurea şi a ocupat zonele stâncoase greu accesibile sau inaccesibile omului şi animalelor domestice.
Deci, zona stâncoasă şi-a ales-o de nevoie. Iarna, când activitatea omenească în zona de sus a pădurii
încetează, iar vitele de la păşune au coborât în sate, capra neagră coboară şi ea în zona păduroasă până la o
altitudine de 1.000 m, uneori chiar mai jos.
În raza ocolului silvic Romani, situat la vest de Râmnicu Vâlcea, capra neagră trăieşte iarna-vara, în
pădurile situate pe teren stâncos. Aceasta şi alte populari sunt dovezi despre reuşita colonizării ei în păduri de
altitudine mijlocie, dacă este îndeplinită condiţia de linişte şi de hrană.
Când la limita superioară a pădurii stratul de zăpadă este gros (70-80 cm), capra neagră urcă în golul de
munte (care de data aceasta este liniştit), deoarece aici zăpada este spulberată de vânt, deci nu este în strat
gros, iar pe suprafeţele dezgolite găseşte hrană.
Este un animal destul de fidel locului unde a crescut.
Răspândirea caprei negre în România. La noi există în masivele Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş,
Parâng, Retezat, Căpăţânei şi Ţarcu. S-au făcut repopulări în munţii Rodnei (Pietrosul), Călimani şi în munţii
Giurgeului (Lacul Roşu), de unde s-au răspândit în cheile Bicazului şi în Hăşmaşul Mare.

ETOLOGIE

Asupra maturităţii sexuale datele sunt nesigure. în literatură se afirmă că femela s-ar împerechea prima
dată în anul al 3-lea şi chiar în anul al 4-lea al vieţii. La capra neagră această vârstă a maturităţii sexuale este
de 18-19 luni. Există şi alte cazuri citate în literatură, din care rezultă că femela a fătat la vârsta de 2 ani.
Rămâne de văzut ce procent de femele îndreptăţesc această afirmaţie. Probabil că datele privind maturitatea
sexuală la 3 1/2 sau 4 1/2 ani provine de la animalele din captivitate, dar rezultatele nu pot fi folosite pentru
vânatul din terenul liber. Până când cercetările ştiinţifice nu ne vor pune la dispoziţie alte date, noi rămânem
la părerea că mare parte din caprele negre ajung la maturitate sexuală la 1 1/2 ani, iar restul la 2 1/2 ani.
Acelaşi lucru pentru ţapi.
69
 Perioada de împerechere se desfăşoară de la jumătatea lui octombrie până la jumătatea lui noiembrie.
La altitudini mici din zona caprei negre, perioada începe cu o săptămână mai devreme. De asemenea,
perioada se poate deplasa cu 1-2 săptămâni de la un an la altul, în funcţie de mersul vremii.
Gestaţia durează 180-190 zile; femela fată în a doua jumătate a lunii mai şi prima jumătate a lunii
iunie, un ied. Numai circa 10% din femele fată câte 2 iezi. Înainte de fătat, femela îşi alungă iedul din anul
precedent şi se retrage în locuri liniştite. încă din prima zi de fătare, iedul îşi poate urma mama. Picioarele
iedului sunt groase în raport cu corpul. Imediat după ce a fost fătat, iedul începe să sugă, iar perioada
alăptării durează până toamna. De la vârsta de 2 luni înainte, când dentitia de lapte este completă, iedul
începe să mănânce şi hrană vegetală. Peste iarnă, iezii sunt conduşi de mamele lor, până în preajma fătării.
Dacă mama moare, nu se ştie dacă iedul va fi adoptat de altă capră cu ied. în această privinţă, părerile
autorilor sunt împărţite. în ce priveşte iezii, mai trebuie reţinute următoarele:
- iezii tineri de capră neagră nu se lipesc de pământ în caz de pericol, ci îşi urmează mama;
- au capacitatea de a sări, de pe loc, cu toate cele 4 picioare deodată;
- iarna, pe zăpadă, pot să coboare pe pante repezi, lăsându-se cu partea posterioară pe sol, în chip de
sanie;
- în primele două luni după fătat, capra cu iedul său stau izolat; după aceea se alătură cârdului;
- când cârdul se pune în mişcare, fiecare ied ia loc după mama lui.
Sporul anual la capra neagră este destul de greu de stabilit. Se poate aprecia la 10% din efectivul total
din martie.
Sociabilitatea caprei negre este foarte pronunţată, dueând în general, viaţă de cârd. începând cu
sfârşitul lunii iulie, se formează cârduri complete din femele cu iezi, femele fără iezi şi ţapi care au împlinit
un an. Masculii de 2-3 ani constituie, de regulă, cârduri separate compuse din 4-5 ţapi, iar cei mai bătrâni
stau chiar izolaţi, solitari – semn de recunoaştere - eventual câte 2-3 la un loc. în perioada împerecherii,
cârdurile de ţapi se desfac pentru a se alătura femelelor, iar după terminarea acestei perioade, se refac.
Cârdurile de femele şi iezi se menţin până în preajma fătatului când femelele gestante se despart şi se alătură
cârdului numai după 2-3 luni împreună cu iezii lor. Mărimea cârdului creşte cu densitatea efectivului, putând
fi de 10, 20 şi chiar mai mulţi. Conducerea cârdului o are o femelă cu ied, de regulă una bătrână,
experimentată, care cunoaşte terenul şi ştie să evite pericolele. Se afirmă adesea că, la fiecare cârd, câte o
capră stă sentinelă şi dă alarma în caz de primejdie. Adevărul este că dintre membrii unui cârd, când unul,
când altul poate ţine capul sus şi observă pericolul. Cu cât cârdul este mai mare, cu atât sporeşte şi şansa ca
unul din membrii lui să observe apropierea unui duşman.
Hrana naturală a caprei negre este variată, dar exclusiv vegetală, compunându-se din graminee,
buruieni, lujeri, muguri şi, în mare măsură, din licheni. Menţinerea efectivelor colonizate la altitudini de 800-
1 000 m depinde de existenţa unei flore specifice caprei negre. F. K1 o s e citat de K n a u s (1960) enumera
printre plantele cele mai importante pentru hrana caprei negre următoarele:
Specii de Festuca (pumila, rupicaprina, pulchella, alpina), Avena alpina, Agrostis alpina, specii de
Phleum (Michelii, alpinum) Poa {alpina şi chaixii), Calamagrostis (tenella şi varia), Carex sempervirens.
Specii de Trifolium (badium şi alpinum), Phaca frigida şi Hedysarum obscurum, Homogyne alpina,
Doronicum grandiflorum, Senecio, Biscutella levigata, Meum Mutellina, Erica carnea, Alnus viridis.
Sarea îi este foarte necesară şi cercetează sărăriile frecvent. S-a observat că uneori iau în gură şi
pământ, în special iezii. Probabil pentru procesul de digestie. Apa necesară şi-o iau o dată cu hrana, ca şi
căpriorul, mai cu seama că la munte precipitaţiile sunt frecvente, dar s-au observat şi capre negre adăpându-
se. Apa este necesară mai cu seamă în perioada de secetă, toamna şi iarna, când hrana pe care o consumă este
uscată.
Alte obiceiuri. Este animal de zi. Noaptea se odihneşte. Probabil că şi terenul accidentat, plin de
pericole, o obligă să nu se mişte decât ziua. în căutarea hranei, iese înainte de amiază şi după amiază, iar în
miezul zilei stă culcată.
Nu se scaldă niciodată. în apă intră numai de nevoie, alungată, dar, când trebuie, poate să înoate.
Densitatea la 100 ha teren apt pentru capra neagră (gol de munte şi 10% pădure în jurul golului)
stabilită prin cercetări este de 0,5-2 capre negre la 100 ha teren de bonitatea a IlI-a, 2,1-4,5 la bonitatea a Ii-a
şi 4,6-7 la bonitatea I. Părerea noastră este că la primele două categorii cifrele ar putea fi majorate. Într-
adevăr, este puţin probabil ca între terenurile de categoria I şi cele de categoria a IlI-a să fie o diferenţă aşa de
mare, din punct de vedere calitativ, de la 1 la 5.
Admiţând densitatea aşa cum a fost stabilită, prin lucrarea menţionată, efectivul optim pe suprafaţa de
221 000 ha, considerată drept zonă a caprei negre, se cifrează la 5 380 exemplare. Faţă de aceasta, efectivul,
în martie 1968, a fost de 7 800, deci mai mare decât cel optim. Conform aceloraşi date, recolta în anul 1968 a
fost de abia 187 capre negre. Admiţând ca exacte cifrele de efectiv din 1968, ar însemna că trebuie să se
70
efectueze urgent o reducere. Fapt este că recolta anuală reprezintă abia 2,4% din efectiv, faţă de circa 10% la
cât este apreciat sporul anual. în prezent (martie 2000), efectivele sunt estimate la circa 7 900 exemplare, iar
recolta a fost de 185 buc. Prezenţa caprei negre a fost semnalată într-un număr de 18 judeţe, efectivele cele
mai mari fiind în Argeş-2.430 buc., Hunedoara-1300, Braşov-1150, Vâlcea, 1040, Sibiu, 540 buc.
Fluctuaţii de efective, din cauze biologice, nu se constată în ţara noastră. Dar, după fiecare din cele
două războaie mondiale, a urmat o scădere de efectiv catastrofală datorată braconajului din primii ani.
Pagube nu cauzează.
Duşmani, boli, accidente. Iarna, când se retrage în zona păduroasă, lupul şi râsul sunt duşmanii animali
principali; vara, câinii ciobăneşti obişnuiţi să alerge după vânat. Ei fac pagube atât prin tulburarea liniştii şi
strâmtorarea caprelor negre în cele mai greu accesibile locuri, cât şi prin prinderea iezilor. Pagubele cauzate
de acvila de munte prin uciderea câte unui ied sunt foarte mici, prin faptul că aceste păsări au devenit rare.
Dintre boli, cea care poate cauza pagube însemnate ar fi raia caprei negre (Sarcoptes scabiei, var.
rupicaprae). În Alpi este o calamitate. La noi, din fericire boala n-a apărut. Se cere mare atenţie să nu o
importăm, fără voie.
În Austria sunt recomandate următoarele măsuri de combatere şi prevenire:
- Împuşcarea caprelor negre bolnave şi arderea lor ca şi a cadravelor celor găsite moarte.
- Evitarea neliniştii, care ar putea sili caprele bolnave să treacă în terenul vecin, contaminându-le pe
cele de acolo.
- Păstrarea unei densităţi moderate, ştiut fiind că infecţia se produce mai uşor la densitate mare.
- Păstrarea unui număr raţional de răpitoare mari.
Capra neagră mai suferă şi de alte boli infecţioase şi parazitare, însă ele cauzează pagube mai puţine.
Se aminteşte gălbeaza şi febra aftoasă.
Pagube mari suferă caprele negre din cauza intemperiilor: viscole târzii, de primăvară, care le ucid
iezii; zăpezi mari, iarna, care le limitează mişcarea şi accesul la hrană; gheaţa care îmbracă stâncile sub
zăpadă şi de pe care alunecă în prăpăstii; în fine, avalanşele care pot acoperi cârduri întregi. Acest din urmă
neajuns poate fi provocat şi de schiori şi turişti, care neliniştesc caprele negre în locurile de iernat. De
menţionat că densitatea admisibilă poate fi influenţată negativ prin faptul că oile consumă hrana necesară
caprelor negre.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Vânătoarea de capră neagră. Se vânează în perioada 15 septembrie - 15 decembrie, numai cu glonţ.

Date fiind condiţiile grele de teren, acolo unde se practică vânătoarea de capre negre, se pot aplica la
această specie doar două metode; apropiatul şi goana. Oricare ar fi metoda, vânătorul trebuie să fie rezistent,
obişnuit cu muntele. Apoi să aibă echipament adecvat; îmbrăcăminte călduroasă, dat fiind că acolo oricând se
pot ivi viscole; încălţăminte potrivită: când nu este zăpadă sau îngheţ, este bună cea cu talpă de cauciuc sau
bocanci cu ţinte (măsele); când solul este îngheţat, fie el acoperit sau neacoperit de zăpadă, încălţămintea cu
talpă cu ţinte. Un baston de 2 m lungime cu cui la capăt este de mare folos, uneori indispensabil, atât pentru
sprijin în anumite situaţii, cât şi pentru pipăitul, înainte a terenului.
Apropiatul este practic, aproape singura metodă de vânătoare a caprelor negre. Datorită mirosului şi
auzului foarte dezvoltat la acest vânat, apropiatul trebuie să se facă foarte atent, fără zgomot. Mereu să fie
cercetate împrejurimile, cu opriri dese. Mai mult de jumătate din timp să constea în opriri şi observări şi
numai restul din umblat. Uneori chiar şi numai ridicatul brusc al capului după o stâncă este suficient ca să fie
observat de un ţap ce stă la 200 m distanţă. Înaintarea numai cu vântul în faţă sau lateral este o regulă
elementară. Dată fiind direcţia curenţilor, seara şi în teren umbrit, apropiatul se va face urcând; dimineaţa şi
pe porţiuni însorite, apropiatul este bine să se facă coborând. Se cere armă ghintuită, prevăzută cu lunetă şi
pe cât posibil cu razanţă mare. Binoclul nu poate lipsi. Şi mai bună este o lunetă telescopică.
Îndată ce a căzut zăpada, se cere mare atenţie la mers, deoarece, dacă sub zăpadă este o lespede de
piatră înclinată sau solul este îngheţat, există pericol de alunecare în prăpastie.
Atenţia, stăpânirea de sine, cunoaşterea muntelui sunt calităţi necesare vânătorului de capre negre.
Fiind specie de vânat de zi, putem vâna toată ziua. Exemplarele mari şi singuratice, întâlnite cu ocazia
apropiatului, pot fi împuşcate, deoarece sunt sau ţapi sau femele sterpe.
Pentru apropiat, sunt favorabile bazinele unor pâraie, care, pe lângă pârâul principal, au ca afluenţi
numeroase pâraie secundare, fără pădure. Aici, chiar dacă din neatenţie, în bazinul unuia din pâraiele
secundare, caprele negre au fost speriate, mai rămân altele în care se poate continua vânătoarea.
Pânda la capra neagră nu este o metodă de sine stătătoare, ci se asociază cu apropiatul.

71
 Goana. Facem cuvenita rezervă în ceea ce priveşte oportunitatea ei şi măsura în care se împacă cu etica
vânătorească. Dacă însă, în anumite cazuri, s-ar folosi şi această metodă, se dau, în cele ce urmează, câteva
puncte de reper pentru efectuarea ei:
- Vânătorii trebuie aşezaţi la trecători, care în condiţiile de aici sunt puncte obligatorii pentru caprele
negre. Cunoaşterea acestor trecători este necesară pentru reuşită.
- Gonacii să fie aleşi dintre personalul de pază al caprelor negre şi ciobanii din acea regiune, care ştiu
să se descurce pe timp de ceaţă sau în alte situaţii grele.
- Atât vânătorii cât şi gonacii să se deplaseze dintr-un loc în altul, în cea mai perfectă linişte. Aici, la
mare altitudine, pe timp fără vânt, orice zgomot se aude la mare distanţă.
- Dacă vânătorul are o poziţie incomodă de tras şi este aşezat pe o pantă unde există pericolul de
alunecare, atunci se recomandă ca, în măsura posibilului, să nu stea în picioare, în timpul tragerii, ci să-şi
facă un scaun. Reculul l-ar putea face să-şi piardă echilibrul.
- Direcţia goanei o hotărăşte vântul. Goana se poate face fie pe pantă în sus, fie în jos, fie pe curba de
nivel sau în diagonală.
- Venirea caprelor negre în goană se aude după pietrele ce se rostogolesc. Dacă ele nu sunt speriate
prea tare, de regulă se opresc din când în când. Atunci e momentul când se trage. Dacă sunt în mişcare, şansa
scade mult.
- Dacă solul este îngheţat, nu se recomandă goana, deoarece caprele speriate alunecă şi cad în
prăpastie.
În treacăt amintim că, deşi goana nu este o metodă compatibilă cu etica vanatorească, totuşi ea este mai
puţin dăunătoare calităţii efectivului care rămâne în teren, deoarece se împuşcă vânat şi bun şi rău, pe când la
apropiat, vânătorul lacom, înarmat cu o carabină de precizie, poate extrage din teren numai ce este bun.
Facem totuşi precizarea că înainte de 1990 (mai ales în deceniul opt) au fost organizate cu ocazia aşa-
ziselor „vânători oficiale" goane la capre negre. Aceste acţiuni au fost condamnate ulterior fiind considerate
adevărate masacre, numărul caprelor împuşcate, dar mai ales rănite ajungând la ordinul zecilor.
La capra neagră trofeele sunt coarnele şi părul din coamă.
Valorificarea caprelor negre se face prin taxe de împuşcare. Carnea rămâne pe al doilea plan, deoarece
transportul ei se face greu, din cauza lipsei căilor de comunicaţie.

EVALUAREA COARNELOR DE CAPRĂ NEAGRĂ

Măsurătorile se fac cu precizie de 1 mm.

Se măsoară şi se apreciază următoarele elemente:
Lungimea coarnelor. Se măsoară de la baza fiecărui corn, peste curbura exterioară, până la vârful
cornului. Se face media măsurătorilor la ambele coarne si se înmulţeşte cu 1,5. Ruleta trebuie apăsată cu
degetele, pe corn.
Înălţimea coarnelor. Aici se cere atenţie mai mare la măsurare, pentru ca, în adevă r, să se obţină
înălţimea maximă. In acest scop, în punctul culminant al curburii, se aşază o linie în aşa fel încât ea să se
sprijine pe punctele cele mai înalte ale coarnelor. Se măsoară distanţa de la această linie (c) până la craniu
(b). Fiecare centimetru reprezintă un punct.
Circumferinţa cornului cel mai gros. Prin încercări se caută care din cele două coarne are
circumferinţa cea mai mare, iar la acest corn se măsoară circumferinţa în punctul cu grosimea cea mai mare,
chiar dacă cornul are şi răşină. Rezultatul în centimetri se înmulţeşte cu 4.
Deschiderea se măsoară în punctul cel mai înalt din curbură, de la mijlocul unui corn, la mijlocul
celuilalt. Fiecare centimetru este egal cu un punct. Oricât de mare ar fi deschiderea, nu se pot acorda mai
multe puncte decât pentru înălţimea coarnelor.
Supliment de puncte pentru vârstă: se stabileşte vârsta după inelele anuale de pe coarne, apoi pentru
vârsta de 6-10 ani se acordă un punct, peste 11 ani - două puncte, iar pentru 12 ani şi mai mult - trei puncte.
Penalizare: pentru stratul de răşină de pe cornul unde s-a măsurat circumferinţa, se pot scădea 0-5
puncte, după grosimea stratului. Aşa prevede formula. Totuşi, la expoziţiile internaţionale de vânătoare de la
Florenţa (1964) şi No vi Sad (1967) nu s-au făcut scăderi, considerându-se nejustă prevederea respectivă.
Depunerea de răşină pe coarnele caprei negre, pe de o parte, este un fenomen natural şi norma', iar pe de altă
parte nu este inestetic, deci penalizarea nu este justificată.
Menţionăm că pentru măsurarea înălţimii şi deschiderii coarnelor de capră neagră există un dispozitiv
constituit din două rigle gradate, montate în cruce, şi care pot culisa. Rigla verticală se aşază cu vârful pe
craniu între cele două coarne, iar cea orizontală pe punctele maxime ale curburii acestora; astfel, se poate
realiza citirea concomitentă a înălţimii şi a deschiderii trofeului.
72
 Exemplu practic de evaluare a coarnelor de capră neagră

Nr. crt. Elemente Stg. Rezultatul Total Media Coef. Puncte

dr. măsurării
1 Lungimea tecii stg. 31,1 63,3 31,65 1,5 47,42
dr. 32,2
2 înălţimea coarnelor 20,4 1 20,40
3 Circumferinţa tecii 10,2 4 40,80
4 Deschiderea celor două teci 21,2 Se acordă numai 1 20,40
5 Adaos pentru vârstă: 13 ani 20,4 1 3
TOTAL: ■ 132,02
6 Scădere pentru răşină -
Punctaj final 132,02

Punctajul stabilit la expoziţii pentru acordarea de premii coarnelor de capră neagră

Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şi Novi Sad, 1967

Denumirea Puncte Denumirea Puncte
Medalia de aur peste 116 Premiul I de la 115
Medalia de argint 112,1-116 Premiul II 109-114,9
Medalia de bronz 108,1-112 Premiul III 103-108,9

În prezent, limitele punctajului necesar pentru acordarea medaliilor la capra neagră (mascul şi femelă)
se prezintă astfel:

Sexul Medalia
Aur Argint Bronz
Mascul peste 110 105,00-109,99 100,00-104,99
Femelă peste 105 100,00-104,99 95,00-99,99
În contextul economiei cinegetice din ţara noastră, aportul economic al caprei negre nu este mare, dar
cel de natură estetică este excepţional. într-adevăr, prin calitatea coarnelor, România deţine azi recordul
mondial la capra neagră, prin bine cunoscutul trofeu Hesseheimer care are 141,10 puncte C.I.C. şi se menţine
din anul 1934 când a fost recoltat în Făgăraş.
Se cere deci grijă deosebită pentru păstrarea acestei calităţi a coarnelor. O primă măsură este limitarea
densităţii de efectiv la bonitatea terenului, iar a doua, rezervarea unor locuri de păşune, unde oile să nu aibă
acces.
Capra neagră merită cu atât mai multă atenţie, cu cât nu cauzează pagube nici agriculturii, nici
silviculturii; nu concurează la hrană şi adăpost alte specii de vânat; trăieşte de secole fără hrană
complementară, încât nu necesită cheltuieli nici din acest punct de vedere.

MUFLONUL
OVIS ARIES MUSIMON (PALLAS, 1811)

DESCRIERE

73
 Este o specie de oaie sălbatică. Masculul se numeşte berbec de muflon, femela oaie de muflon, iar puiu
- miel.
Subspecii: muflonul pur-sânge provine din insulele Corsica şi Sardinia şi se numeşte Ovis aries
musimon (Pallas, 1811). în insula Cipru, trăieşte subspecia Ovis aries ophion (Blyth, 1841). în Slovacia, unde
muflonul a fost aclimatizat în 1870, Turcek deosebeşte o subspecie: Ovis aries sinesella, Turcek, de culoare
închisă şi având coarnele scurte şi groase. Fapt este că în prezent în Europa, aproape nu se mai găseşte
muflon pur sânge, deoarece chiar în patria lui de origine s-au produs hibridări cu oaia.
Lungimea. Capul plus trunchiul - 110-130 cm; coada 4-6 cm; înălţimea la greabăn 65-75 cm;
greutatea 25-50 kg.

Muflon mascul Coame de muflon:

a - formă normală; b - cu vârfurile îndreptate spre craniu; c - înguste; d - curbură

Culoarea. Corpul îi este îmbrăcat în lână, care, vara are o culoare generală roşcată, iarna roşcată-
brună; caracteristică la muflonul pur sânge este pata de culoare deschisă de pe fiecare latură a corpului. Cele
două pete se împreună pe spatele animalului, formând un fel de şa. Această şa deschisă este mai aparentă
iarna, când corpul este de culoare mai închisă. Pe bot, abdomen, în regiunea cozii, precum şi pe picioare de
la genunchi în jos culoarea este alburie. Masculul poartă în regiunea gâtului şi a pieptului păr mai lung numit
barbă. Culoarea generală poate varia din cauza amestecului cu oaia domestică.
Formula dentară: I 0/3 C 0/1 P 3/3 M 3/3 = 32
Cunoaşterea dezvoltării şi uzurii dentitiei are mai puţină importanţă decât la cervide, deoarece la
muflon vârsta se apreciază după inelele anuale de pe coarne, nu după dentiţie (ca şi la capra neagră).
Coarnele seamănă ca formă cu cele ale berbecului domestic. Ca trofeu, cele mai valoroase sunt
coarnele lungi, groase, spiralate, cu deschidere mare. Se consideră defect când vârfurile sunt îndepărtate spre
cap sau gât, ceea ce poate duce la rănirea şi chiar la moartea animalului. De asemenea, când sunt cu
deschidere mică. Creşterea în lungime a coarnelor este mai mare în primii 5 ani ai vieţii, după care scade
mult. Coarne poartă, de regulă, numai masculul, femela rareori şi în acest caz sunt abia de 10 cm şi
îndreptate spre spate.
Proporţia de sexe în terenul liber este de 1: 1; la populările artificiale se admite 1:3, pentru a se obţine
o înmulţire mai rapidă.
Longevitatea: 15-20 ani.

APRECIEREA VÂRSTEI MUFLONULUI

Aprecierea vârstei muflonului s-ar putea face, teoretic, şi după stadiile de dezvoltare şi uzura dentitiei,
aşa cum s-a procedat la cervide. Practic însă este mai uşor a se efectua după inelele anuale de pe coarne. în
figura 74 se vede că, din loc în loc, există dungi înguste, de culoare închisă, care marchează încheierea unui
an de viaţă. între acestea, există alte dungi şi şănţuleţe transversale, care însă nu se iau în considerare la
aprecierea vârstei, decât pentru a găsi mai uşor inelele care marchează câte un an. Numărul acestor dungi ar
fi de 12-18 în anul 1,12-15 în anul II, 10-12 în anul III şi 8-10 în anul IV. Prin urmare, pentru a determina
vârsta muflonului se numără inelele anuale (nu dungile) de pe coarne. Ele sunt mai puţin vizibile pe partea
exterioară a coarnelor, probabil, din cauza atingerii şi frecării acestora de alte obiecte. De aceea, se
recomandă cercetarea lor pe partea interioară. Ca punct de sprijin, este de reţinut faptul că, în primii 5 ani,
creşterea în lungime este mai mare, după care scade mult.
Vârsta muflonului, pe baza inelelor anuale de pe coarne, se determină uşor. Se înţelege că, în acest caz,
pot interveni abateri de la regulă, cum este dacă mufionul ar fi fost rănit sau bolnav. Până la vindecare,
dezvoltarea cornului suferă, apoi intră în normal.

74
 Lungimea totală a cornului, măsurată pe curbura exterioară este, în medie, 60 cm la 4 ani, 65 cm la 5
ani, 70 cm la 6 ani şi 75 cm la 7 ani. Dar la unele exemplare lungimea totală poate atinge şi 85-90 cm.
Mărimea trofeelor depinde, în afară de hrană, de liniştea necesară ca să ajungă la aceasta şi de predispoziţia
individuală.
Glasul. Semnalul de alarmă este un şuerat slab; femela şi mielul comunică printr-un mârâit ca şi oile
domestice. Berbecul nu scoate alt sunet decât şuieratul.
Simţurile îi sunt agere, din care cauză, în terenul liber este greu a apropia mufionul la distanţa de
tragere.
Urmele seamănă cu ale oii domestice, vârfurile fiindu-i desfăcute; cele ale masculului se deosebesc de
ale femelei numai prin mărime. în urma lui lasă un miros puternic, fapt ce uşurează câinelui urmărirea.

ECOLOGIE

Biotopul favorabil îl constituie pădurile cu întinderea mare (cel puţin 1 000 ha), din regiunea de dealuri
înalte, de preferinţă cu sol stâncos, uscat. Fiind animal de pădure şi sperios, nu-i convin trupurile mici de
pădure, întrerupte de terenuri agricole. Deşi este animal de dealuri, totuşi prosperă şi la şes, dacă terenul nu
este umed. în patria sa de origine (Corsica şi Sardinia), fiind alungat de oile ce păşunează, urcă şi în golul de
munte, deşi preferă inelul de pădure din jurul golului. La noi aşa ceva nu ar fi posibil din cauza zăpezii mari.
Necorespunzător este terenul umed, deoarece favorizează dezvoltarea gălbezei; de asemenea, regiunile cu
zăpezi mari şi cele unde există lupi şi râşi. De fapt, i-ar conveni muntele, însă la noi nu se poate menţine din
cauza zăpezii mari, în care el nu se poate mişca, având picioarele scurte.
Răspândirea. Mufionul este originar din Corsica, Sardinia şi Cipru. în 1840 a fost aclimatizat în
Austria, în apropierea oraşului Linz; în 1868 în Slovacia (punctul Gymeş), în 1902 în Germania. In prezent,
în afară de aceste ţări, se mai află în Ungaria, Polonia, Iugoslavia, Italia, Belgia, Franţa, Olanda, Spania. în
România a fost aclimatizat cu succes, în parcul de vânătoare din comuna Bale, ocolul silvic Marghita. în
timpul ultimului război mondial însă parcul a fost desfiinţat aşa că în prezent nici în acea pădure, nici în jur
nu se găsesc mufloni. Cu vreo şapte decenii în urmă, s-a încercat aclimatizarea lui în munţii Retezat, fără
succes însă. Probabil zăpada mare şi răpitoarele au fost cauza. în 1954 au fost importate din R.S.
Cehoslovacă şi introduse în parcul de vânătoare Valea Lungă câteva femele şi 2 berbeci. Rezultatul a fost
nul. Cauzele nu le cunoaştem. Se afirmă că un râs ar fi intrat în parc. în fine, în 1966 şi 1967, au fost lăsaţi în
terenul liber 37 mufloni, în raza ocolului silvic Băneasa (Dobrogea). în prezent nu se mai semnalează muflon
în libertate în nici una din zonele ţării. Efective foarte reduse mai sunt în două parcuri (Scroviştea - Ilfov, 10
exemplare şi Negureni -Constanţa, 3 exemplare). Cauzele dispariţiei muflonului din fauna României nu au
fost încă elucidate (probabil braconajul).

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexuală o ating ambele sexe la vârsta de 1 1/2 ani; durata gestaţiei este de
22 săptămâni după care femela fată un miel, rar doi. Mielul îşi poate urma mama imediat după fătare.
împerecherea are loc într-un interval de timp lung (august-ianuarie), dar principala perioadă durează numai
două luni, de obicei octombrie-noiembrie, care depinde şi de starea vremii. Berbecii se bat între ei pentru
posedarea femelei, iar cei învinşi în luptă sunt împunşi cu vârful coarnelor de învingători, putându-le cauza
răni.
Sporul anual este de circa 50% din numărul femelelor la data de 1 aprilie.
Este un vânat sociabil. Trăieşte în cârduri, iar când păşunează, membrii cârdului merg în grup ca oile.
Hrana. în ce priveşte hrana naturală, mufionul este un animal modest. Preferă plantele din pădure celor
din terenurile agricole, motiv pentru care nu iese la câmp decât rareori.
Sarea o caută insistent. Dacă pe teren există un curs de apă, este cu atât mai bine.
Alte obiceiuri. Este animal de amurg şi de noapte. Ziua rareori se pune în mişcare. Nu înoată şi nu se
scaldă.
Densitatea pentru ţara noastră nu este stabilită. Până la obţinerea unor rezultate pe bază de studii, o
apreciem la 5-9 mufloni la 100 ha pădure, în funcţie de bonitate.
Boala de care suferă mai mult este gălbeaza, motiv pentru care, la populari, trebuie evitate terenurile cu
multă umezeală.
Duşmanii muflonului sunt lupul, râsul, câinele hoinar şi vulpea (pentru miei).
Pagube cauzează prin cojitul arborilor şi în oarecare măsură şi prin roaderea vârfurilor puieţilor. în
terenul agricol paguba este neînsemnată, dat fiind că muflonul, rareori iese la câmp.
75
 Măsuri de ocrotire. În caz de aclimatizare sau populare se recomandă ca terenul să fie ales cu atenţie,
spre a corespunde cerinţelor muflonului; animalele să fie de sânge curat, deci fără amestec de oi; berbecii să
aibă vârsta de un an, deoarece cei bătrâni se bat între ei şi unii pot părăsi terenul; ţarcul de aclimatizare să
aibă circa un ha pentru un muflon. Să vie cât mai puţin în contact cu omul, ca să nu se îmblânzească;
aducerea muflonilor în ţarcul de adaptare să se facă în decembrie-februarie, iar lăsarea în terenul liber în
aprilie- iunie, după ce mieii îşi pot urma mama. Ţinerea în ţarc timp îndelungat este o greşeală. După
lansarea în teren, este necesar să fie ţinuţi sub observaţie pentru a cunoaşte locurile unde se ţin şi evoluţia
efectivelor, sporul anual şi starea de sănătate.
La selecţie, să fie scoşi muflonii de ambele sexe care au obiceiul de a coji, ca şi cei care prezintă
caractere de încrucişare cu oi domestice. Un alt criteriu îl constituie starea fizică apoi forma şi mărimea
coarnelor.
La femele nu există practic sterilitate din cauza vârstei, deci criteriul de selecţie este starea fizică.
Coarnele cresc până la sfârşitul vieţii.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Legea de vânătoare actuală fixează epoca de vânătoare pentru muflon între 15 septembrie şi 15
decembrie. Fiind animal foarte atent, vânătoarea nu este uşoară. Nu iese la loc deschis, muflonii bătrâni
apropiindu-se de cârd numai în perioada împerecherii. Nu îşi păstrează trecătorile, circulă în toate sensurile.
Legea nr. 103/1996 cuprinde prevederea ca împuşcarea să se facă numai cu glonţ, respectiv cu proiectil unic.
Valorificarea se face pe bază de autorizaţii de împuşcare, carnea fiind un produs secundar. Trofeul îl
constituie coarnele. În prezent Cehia este ţara care posedă muflonii cu trofeele cele mai mari, fapt dovedit la
expoziţiile internaţionale de vânătoare din 1964 la Florenţa şi 1967 la Novi Sad. În prezent recordul mondial
la muflon este deţinut tot de Cehia cu un trofeu de 252,45 puncte C.I.C. recoltat în anul 1992.

EVALUAREA TROFEELOR DE MUFLON

Lungimea şi deschiderea coarnelor se măsoară cu precizie de 0,5 cm, iar circumferinţele cu 0,1 cm.
Lungimea coarnelor se măsoară începând de la bază şi până la vârf, urmărind cu ruleta curbura
exterioară a cornului, deci mergând în spirală. Se măsoară ambele coarne, se face media. Fiecare cm
reprezintă un punct.
Circumferinţa coarnelor se măsoară la fiecare corn în trei puncte: la bază, la prima treime şi la a doua
treime, apoi se face media măsurătorilor de la fiecare treime a celor două coarne.
Media circumferinţelor la bază a celor două coarne. Fiecare centimetru reprezintă un punct.
Media circumferinţelor la prima treime a celor două coarne. Fiecare centimetru reprezintă un punct.
Media circumferinţelor celor două coarne măsurată la a doua treime. Şi aici, fiecare centimetru
reprezintă un punct.
Toate măsurătorile se efectuează cu o ruletă de 5-6 mm lăţime.
Deschiderea coarnelor exprimată în cm. Se măsoară cu compasul. Fiecare cm reprezintă un punct.
La datele de mai sus, rezultate din măsurători, se adaugă puncte de frumuseţe stabilite prin apreciere:
pentru culoare, de la 0 la 3 puncte şi anume:
- deschisă 1 punct
- brună 2 puncte
- neagră 3 puncte
pentru inele (asperităţi) de la 0 la 3 puncte, astfel:
- puţine (rare). 1 punct
-mijlocii 2 puncte
- dese 3 puncte
Pentru curbura coarnelor (în formă de spirală) se pot acorda prin apreciere de la zero la 5 puncte. Cu
cât spiralele sunt mai pronunţate, cu atât se acordă mai multe puncte.
Se face totalul punctelor obţinute mai sus, apoi, dacă este cazul, se scad până la 5 puncte (penalizare)
pentru cazul când vârfurile coarnelor sunt îndreptate spre cap sau gât
Muflonul nu este nici în prezent şi nu poate fi nici în viitor, decât un vânat de importanţă secundară în
ţara noastră. Atâta timp cât în regiunea de dealuri există lupi şi râşi, raza sa de răspândire va trebui să fie
limitată. Dar acţiunea de reaclimatizare începută trebuie continuată, pentru a îmbogăţi fauna cu o nouă
specie. Condiţia este însă de a se aduce mufloni care nu au obiceiul de a coji şi de a-i introduce numai în
terenuri unde muflonul poate produce mai mult decât speciile autohtone.
76
 Recordul naţional al României la muflon este de 210,90 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1996 la
Scroviştea - Ilfov.

MISTREŢUL
SUS SCROFA (L)

DESCRIERE

Se deosebeşte o subspecie de mistreţ în Europa Centrală (Sus scrofa scrofa) şi alta în Europa
Răsăriteană, din care face parte şi ţara noastră (Sus scrofa attila), care are nu numai o greutate mai mare, ci şi
alte proporţii ale corpului. Alţi autori susţin că se merge prea departe cu scindarea în subspecii. Fapt este că
în ţara noastră, deosebit de biotopul constituit din pădurile de deal şi munte, unde hrana este formată din
ghindă, jir, rădăcini, există biotopul Deltei Dunării unde hrana mistreţului este cu totul alta: rizomi de stuf şi
papură, ca şi alte plante acvatice. Se pare că şi forma corpului diferă. Fapt precis este că, mistreţii din Deltă
au colţi tot aşa de puternici ca şi cei de la deal şi munte, iar la aceeaşi lungime totală, procentul din lungimea
aflată în maxilar este mai mare ca la primii.
Date biometrice: lungimea de la vârful botului la rădăcina cozii merge până la 200 cm la mascul şi 150
la femelă, coada 15-20 cm, înălţimea la greabăn până la 100 cm. Greutatea depinde nu numai de sex şi
vârstă, ci şi de abundenţa hranei şi de luna în care se cântăreşte; în anii cu fructificaţie abundentă de ghindă
sau jir şi iarnă uşoară, va avea în februarie o greutate mai mare decât în cei fără fructificaţie şi cu iarnă aspră.
în ţara noastră, mistreţii de 210-250 kg evisceraţi şi 300-350 kg cu viscere nu sunt rarităţi. Informaţii încă
neverificate arată că unele exemplare au avut greutăţi până aproape de 400 kg. De la 2 ani în sus, masculii au
greutate mai mare decât femelele de aceeaşi vârstă. Pe vârste, greutăţile medii sunt: purceii, în septembrie,
20 kg, iarna, 25-35 kg; în vara celui de-al doilea an, 40-45 kg; iarna ce urmează, 50-70 kg. Unii indivizi pot
avea greutăţi mai mici sau mai mari. Capul şi botul ascuţite, urechile mici, părul lung, par anume făcute
pentru a se putea strecura prin desişuri.
Denumiri. Se mai numeşte porc sălbatic, gligan (Arad); purcei se numesc până la 1 aprilie a celui de-al
doilea an calendaristic; la această dată ei trec în categoria godac, indiferent dacă au împlinit 12 luni sau nu;
de la data când au împlinit 2 ani înainte, masculii se numesc vieri de 2,3,4 ani etc, iar femelele scroafe de 2,
3,4 ani etc. Vierul de peste 7 ani se numeşte vier capital sau solitar, întrucât trăieşte separat de cârduri, pe
care le însoţeşte numai în perioada rutului.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 3/3 = 44
La fătare, purcelul nu are decât caninii şi perechea a 3-a de incisivi, în total 8 dinţi, care sunt
insuficienţi pentru a-şi procura hrana în natură. Se hrănesc doar cu laptele mamei, dentiţia de lapte este
completă la 3-4 luni.
Culoarea părului: când sunt fătaţi, purceii au corpul acoperit cu un păr lânos de culoare brună-
galbenă, cu dungi longitudinale deschise. Această culoare îi ajută ca atunci când sunt culcaţi, să se confunde
cu mediul înconjurător (homocromie), deci să scape de duşmani. în cursul verii îi cresc peri lungi de iarnă,
începe a se contura şi coama, iar în august dungile deschise dispar. Treptat, culoarea devine brună închis,
încât iarna este cam la fel cu a celor adulţi numai că părul nu es.e aşa aspru, ci mai lânos. Firele de păr lungi
numite spic, de obicei, sunt despicate la vârf. Există şi mistreţi, mai ales femele, de culoare deschisă, aproape
ca a porcilor domestici.
Dimorfismul sexual constă în colţi, care la masculii de la 2 ani în sus sunt vizibili şi cresc cu vârsta. La
femelă ei sunt mici şi nu se văd decât dacă gura le este deschisă. Masculii mai pot fi recunoscuţi şi după
părul penisal, care atunci când vierul stă în profil se poate observa foarte bine, având forma unei pensule.
Proporţia sexelor este de 1:1. Dacă masculii predomină, sporul anual va fi mai mic, dar creşte
procentul vierilor ce vor fi recoltaţi; când predomină femelele, lucrurile se petrec invers. Pentru a se majora
numărul de vieri cu colţi mari şi pentru a micşora pagubele cauzate culturilor agricole printr-o înmulţire
exagerată, se recomandă să predomine numeric masculii. De aceea, se propune un raport de sexe de 1,5:1.
Longevitatea - 20 ani.

APRECIEREA VÂRSTEI MISTREŢULUI

Până în 1965, era cunoscută şi aplicată metoda Bieger, în 1965 însă, se arată lipsurile metodei Bieger şi
se dă o metodă nouă. Dar înainte de a arăta în ce constă această metodă este nevoie să fie cunoscut modul de
creştere a colţilor din maxilarul inferior (colţii-armă) şi cel superior (colţii ascuţitori).
77
 Creşterea colţilor. Colţii armă, care sunt şi cei mai mari, constituie adevărata armă de atac şi apărare a
mistreţului mascul; cei din maxilarul superior servesc doar pentru ascuţirea colţilor-armă, ascuţire care se
produce prin frecare cu ocazia deschiderii şi închiderii gurii, la amestecarea hranei.
Pământul, care ajunge în gură o dată cu hrana, accelerează procesul de tocire.
Colţi bine dezvoltaţi are numai vierul. Scroafa bătrână are şi ea colţi, dar mici. La vier, creşterea
accentuată a colţilor din maxilarul inferior începe la vârsta de un an, iar tocirea la 16-18 luni.
La 8-9 luni colţii abia se văd; la un an şi jumătate începe tocirea, iar la doi ani şi jumătate tocirea este
clar vizibilă.
La mistreţul tânăr, colţul-armă are lăţimea mai mare la bază (rădăcină), decât în punctul unde începe
porţiunea tocită. Cu timpul însă lăţimea în cele două puncte devine aproape egală sau chiar egală. Creşterea
în lăţime este posibilă atâta timp cât durează şi dezvoltarea osaturii animalului, care la mistreţii din Europa
Centrală se termină la vârsta de 7 ani. Acesta este momentul când colţii din maxilarul inferior ating, la bază,
lăţimea maximă.
Creşterea anuală în lungime a colţilor-armă nu este aceeaşi în diferiţi ani. Ea este cea mai mare în anul
I al vieţii la indivizii de 2 ani, fiind de circa 50 mm, după care scade treptat, încât la 10 ani ea reprezintă cea
25 mm. Dar paralel cu creşterea la bază, are loc şi tocirea colţului la vârf, care este aproximativ constantă şi
reprezintă cea 25 mm anual. Deci, colţul, pe de o parte, este împins de la bază, lungindu-se, iar, pe de altă
parte, se toceşte la vârf, scurtându-se. Până la vârsta de 10 ani, creşterea este mai mare decât scăderea prin
tocire şi în consecinţă colţul câştigă în lungime. După această vârstă, creşterea este mai mică, iar tocirea
rămânând constantă, colţul scade ca lungime. Să se reţină deci că la vârsta de circa 10 ani, creşterea este
egală cu tocirea. Acesta este momentul când putem obţine de la un mistreţ trofeul cel mai mare. Din cauza
acestui proces de creştere-tocire, porţiunea situată în afara maxilarului a colţului-armă provine mereu din alţi
şi alţi ani. în general, ea cuprinde o porţiune corespunzătoare creşterilor pe 5 ani, iar bucata de la bază până
la punctul unde începe şlefuirea corespunde la 3-4 ani.
Mai trebuie adăugat că pentru ca porţiunea de colţ care la 7 ani era situată la bază, să ajungă (să
crească) până la începutul porţiunii tocite a colţului-armă, trebuie să mai treacă alţi trei ani. Deci, colţul care
are la bază cât şi la începutul porţiunii tocite aceeaşi lăţime, trebuie să provină de la un mistreţ de cel
puţin 10 ani. O scădere în lăţime a colţului nu se produce. Aprecierea vârstei, după această metodă (lăţimea
colţului-armă), la mistreţi de peste 10 ani nu este posibilă. Dar aici se vor face măsurători ajutătoare pe colţii
din maxilarul superior (cei ascuţitori).
Colţii din maxilarul superior (colţi-ascuţitori), au rolul de a ascuţi colţii din maxilarul inferior, de
aceea, pe curbura lor exterioară, au un fel de smalţ, mult mai dur decât materialul colţilor-armă. Creşterea lor
în lungime este mai mică - circa 25% din cea a colţilor-armă. De poziţia colţilor-ascuţitori depinde modul de
şlefuire a colţilor armă.
De exemplu, dacă ei au o direcţie aproape în sensul lungimii corpului mistreţului, deci în unghi ascuţit
faţă de axă, atunci suprafaţa tocită va fi mică, atât la cei superiori, cât şi la cei inferiori; dimpotrivă, dacă ei
au o direcţie aproape perpendiculară pe această axă, atunci tocitura va fi cu suprafaţă mare.
Deci, suprafaţa tocită nu este un indicator sigur al vârstei mistreţului; într-adevăr, suprafaţa de tocire a
colţilor-armă depinde de diametrul lor la începutul porţiunii tocite. Cu cât el este mai mare, cu atât şi
porţiunea tocită va fi mai lungă şi invers.
Suprafaţa de tocire mai depinde de poziţia colţului-ascuţitor, în fine, depinde de forma colţilor-
ascuţitori.
Până la vârsta de 2 1/2 ani, vârsta mistreţului se poate aprecia, la ambele sexe, după stadiile de
dezvoltare a dentiţei. In acest scop servesc datele tabelului.
După 2 ½ ani (mai precis după 2 ani şi 3 luni), când toţi incisivii, colţii şi molarii au apărut, vârsta nu
poate fi apreciată după uzura molarilor şi premolarilor, ca la cervide, deoarece la mistreţ lucrurile stau altfel:
molarii mistreţului sunt acoperiţi cu un smalţ destul de dur, care rezistă timp îndelungat la frecare. Atâta timp
cât smalţul este întreg, el nu este indicator de vârstă. Abia la o vârstă înaintată, el se toceşte, dar în acest caz
uzura progresează cu paşi mari. Momentul acesta al începerii tocirii nu poate fi precizat, el variind de la
exemplar la exemplar. Se poate spune doar atât că mistreţul este bătrân.

Criterii de apreciere a vârstei mistreţului până la circa 2 1/2 ani, după stadiile de dezvoltare a dentiţiei

Luna Vârsta mistreţului Stadiile de dezvoltare a dentiţiei

78
 (luni) Incisivi Colţi Premolari şi molari
ANUL I AL VIEŢII 123 c
Aprilie 1 123 c

Mai 2 123 c 123

Iunie 3 123 c 123
Iulie 4
August 5 123 c la 1 2 3 IV
Septembrie 6 123 c la 1 2 3 IV
Octombrie 7
Noiembrie 8
Decembrie 9
Ianuarie 10 1 2 III C la 1 2 3 IV
Februarie 11 1 2 III C la 1 2 3 IV
Martie 12
ANUL II AL VIEŢII
Aprilie 13 1 2 III C la I II III IV V
Mai 14 1 2 III C la I II III IV V
Iunie 15
Iulie 16
August 17
Septembrie 18 I II III C la I II III IV V
Octombrie 19 I II III C la I II III IV V
Noiembrie 20
Decembrie 21 I II III I II III C la I II III IV V
Ianuarie 22 C la I II III IV V
Februarie 23
Martie 24
ANUL III al vieţii
Aprilie 25 I II III C la I II III IV V VI
Mai 26 I II III C la I II III IV V VI
Iunie 27

Numerele IV, V şi VI înseamnă molari. Cifrele arabe şi litera c înseamnă dinţi de lapte; cifrele romane
şi litera C înseamnă dinţi durabili.
În schimb, după ce dentiţia devine completă (2 ani şi 3 luni), vârsta poate fi apreciată după colţi, însă
numai la masculi (colţii femelei sunt rudimentari). De la 2 la 10 ani ne servim de colţii-armă, în felul
următor: se măsoară cu şublerul, cu precizie de 0,1 mm, lăţimea colţului la circa 1 cm de la bază, apoi înainte
de începerea porţiunii tocite (dunga neagră ce marchează ieşirea colţului din maxilar.
Se pare că nici raza de curbură a colţului-armă nu este un indicator al vârstei, ea fiind mai mult o
însuşire individuală. Se schimbă deci şi această parte a metodei Bieger. Probabil de la 7 ani în sus, raza nu se
mai schimbă.
Vârsta godacului se poate aprecia uşor, deoarece colţii-armă ai godacului încep să se tocească la 16-18
luni. Apoi, toţi cei care au un coeficient de formă în valoare mai mică de 1,50 se consideră mai tineri.
Coeficientul de formă al colţului-armă permite aprecierea vârstei numai până la 10 ani. La vârste mai
înaintate se foloseşte coeficientul de formă a colţului ascuţitor, dar precizia este numai de 2 ani. Valoarea
acestei metode este mai mică decât la colţul-armă. Metodele descrise mai sus sunt elaborate pe baza
materialului Germania. Pot da oarecare diferenţe la mistreţii care ajung la maturitate mai devreme sau mai
târziu decât normalul, diferenţă care este de un an, la metoda bazată pe colţii-armă şi de 2 ani, la metoda
bazată pe colţii-ascuţitori.
Pentru cunoaşterea vârstei, se pot folosi şi dinţii incisivi din mijloc, tăiaţi transversal şi şlefuiţi. După
inelele anuale, se poate cunoaşte vârsta. Metoda este mai greoaie pentru practicieni.
Este normal ca dezvoltarea trofeelor să fie în legătură cu dezvoltarea corporală maximă.
Se poate face aprecierea vârstei şi la femelă, prin analiza colţilor femelei, care, cum s-a arătat sunt
rudimentari. La femela trecută de un an, colţul are diametrul cel mai mare în apropierea rădăcinii colţului; la

79
cea de 2 ani acest diametru maxim este la mijlocul colţului; în fine, la cea de 3 ani şi mai mulţi este lângă
începutul porţiunii tocite.
Metoda descrisă mai sus, pentru mistreţii de ambele sexe, este nouă şi este bine să fie verificată în
condiţiile de la noi. Până atunci să fie aplicată cu prudenţă.
Glasul mistreţului liniştit este un grohăit ca şi al porcului domestic. Când i se pare ceva suspect, scoate
un pufăit, bine cunoscut celor ce s-au întâlnit cu el.
Urme. Cunoaşterea urmelor mistreţului este de mare folos atât la identificarea prezenţei şi mărimii
mistreţilor în teren, în orice timp al anului, cât mai ales cu ocazia organizării de vânători. Talpa piciorului de
mistreţ este arătată în figura 83; se caracterizează prin nesimetria vârfurilor copitelor şi prin distanţa mai
mare dintre vârfurile pintenilor. Urmele mistreţului mare pot fi confundate, de cei neiniţiaţi, cu ale cerbului.
Deosebirile între urmele celor două specii sunt următoarele: în afară de cele două semne menţionate
mai sus, la mistreţ, pintenii se imprimă pe sol şi la mers liniştit, pe când la cerb numai când fuge; distanţa
între paşii mistreţilor este de 42-50 cm, pe când la taurul de cerb este de 65-70 cm; pe zăpadă mare, mistreţul
lasă o dâră, încât pare că şi-ar fi târât picioarele, pe când cerbul nu. Deosebirea între urma vierului şi a
scroafei este greu de făcut. Comparând-o cu cea a masculului se poate constata că are forma mai lunguiaţă şi
că vârfurile copitelor sunt mai ascuţite, când se imprimă pe sol, vârfurile sunt mai desfăcute decât la mascul.
Urma picioarelor din faţă ale mistreţului este mai mare decât a celor din spate, diferenţa accentuându-
se cu vârsta.
Urmele mistreţului se deosebesc de ale porcului domestic astfel: la porcul domestic nu se observă
deosebire de mărime între urmele picioarelor dinainte şi a celor dinapoi; vârfurile unghiilor sunt şi mai
desfăcute şi mai rotunjite, iar talpa se lasă mai mult pe sol, la călcat. Această deosebire este bine să fie
reţinută, când în aceeaşi pădure circulă şi porci domestici. La deosebirea pe teren a semnelor porcului
domestic de a celui sălbatic ne ajută şi forma râmăturii; mistreţul - animal mai puternic - are râmătura mai
adâncă şi într-o linie care se apropie de cea dreaptă, ca şi cum ar ara neregulat; cel domestic râmă mai puţin
adânc şi mai ales în jurul lui. Oarecare greutate ne pot face purceii, a căror râmătura se apropie de a celor
domestici. La urma-pârtie a mistreţului, se observă că atunci când el merge la pas, pune piciorul dinapoi
peste urma celui dinainte. Excepţie fac vierii mari şi scroafele gestante în ultima lună, la care urmele se
suprapun numai parţial şi se depăşesc lateral. Urma pe zăpadă mare a unui cârd de mistreţi are forma unui
şir, scroafa mamă mergând în frunte; urmele nu se suprapun ca la lup, lucru ce n-ar fi posibil nici din cauza
diferenţei de mărime a animalelor.
Excrementele seamănă cu ale porcului domestic, dar sunt mai mari şi conţin resturi din hrană de
pădure (jir, ghindă, rădăcini).

ECOLOGIE

Este un animal de pădure şi numai excepţional trăieşte în stuf, pe plaur sau pe insulele din Delta
Dunării. Pădurile de foioase îi asigură ghinda şi jirul, hrana lui de bază, precum şi alte fructe de pădure:
mere, pere, cireşe pădureţe, alune etc. Arboretele de răşi-noase îi oferă adăpost, dar nu-i pot asigura hrana,
decât prin rădăcini şi unele fructe de arbuşti. Desişuri se găsesc şi în pădurile de foioase, dar mai puţin apte.
în desişuri stă peste zi şi le părăseşte seara în căutare de hrană, pentru a reveni dimineaţa. Având nevoie de
linişte, preferă pădurile de mare întindere. în Delta Dunării, în special între Sulina şi Caraorman există
mistreţi bine adaptaţi condiţiilor de aici. În loc de jir, ghindă şi alte fructe de pădure consumă rizomi de stuf
şi papură, ca şi alte plante acvatice, care, judecând după greutatea corporală şi trofee, îl satisfac pe deplin.
Temperatura scăzută, iarna şi stratul gros de zăpadă nu-i sunt favorabile, deoarece în solul îngheţat nu
poate râma ca să-şi procure hrana. Din acest punct de vedere, în vestul Germaniei, temperatura medie a
lunilor de iarnă (decembrie, ianuarie, februarie) a fost de +2,1°C, pe când la noi, media pe 60 ani, este 1-
1,7°C la Bucureşti-Băneasa, 0,8°C la Câmpina şi -2,6°C la Făgăraş. Clima mai aspră justifică sporul anual
mai mic. Are neapărată nevoie de scăldători formate din mocirle, precum şi de apă potabilă.

ETOLOGIE

Reproducerea. Normal maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an al vieţii, în condiţii excepţional de
bune de hrană, unele femele, bine dezvoltate, se împerechează şi înainte de împlinirea unui an, încât fată cam
la vârsta de un an. împerecherea începe la sfârşitul lunii octombrie, este în toi în noiembrie şi se termină la
începutul lui decembrie. Abundenţa hranei poate să o grăbească, iar lipsa ei să o întârzie. La mistreţ, perioada
de împerechere nu se limitează la un timp scurt ca la cervide, ci adeseori se întinde pe o perioadă lungă.

80
 Masculii se luptă între ei pentru femelă, cei învinşi fiind alungaţi. Momentul împerecherii depinde de
femelă, masculul fiind gata pentru a o fecunda în orice lună a anului. Actul fecundării are loc noaptea şi în
acelaşi fel ca la porcii domestici. Ziua, mistreţii nu părăsesc adăpostul nici în perioada de rut. Durata
gestaţiei este de 17 săptămâni, deci în martie-aprilie, fată circa 4-10 purcei. Numărul poate fi mai mare sau
mai mic, în funcţie de asprimea iernii precedente şi de abundenţa ghindei sau jirului în toamna împerecherii.
S-a dovedit că după ierni grele şi lipsă de fructificaţie la fag şi stejar, numărul de purcei este numai jumătate
din cel al anilor cu condiţii mijlocii şi numai o treime din a anilor buni. Pentru fătat, femela se retrage într-un
desiş liniştit, unde îşi face un culcuş scobit, căptuşit cu muşchi, frunze, cetină, ferigă. Purceii nu sunt
ameninţaţi de frig în aşa măsură cum s-ar crede, deoarece mama are obiceiul să adune metariale dimprejur şi
să le transporte în gură, creându-le adăpost. Scroafa îşi apără cu dârzenie şi devotament purceii contra
duşmanilor.
În ce priveşte prolificitatea, s-a dovedit că după o toamnă cu fructificaţie abundentă de ghindă sau jir,
urmată de o iarnă uşoară, 25-40% din numărul femelelor în vârstă de peste un an fată de două ori pe an şi
anume: o dată la sfârşitul iernii şi a doua oară în dricul verii, dar de data aceasta numărul de purcei este
numai jumătate din primul fătat. Acest lucru este dovedit numai pentru partea vestică a Germaniei, unde
clima este mai dulce. Rămâne de văzut dacă şi în ce măsură fenomenul se observă şi la noi. Acelaşi autor
apreciază sporul anual la următoarele procente aplicate la efectivul total existent primăvara înainte de fătat:
150% şi chiar mai mult după o fructificaţie abundentă de ghindă sau jir, 80-100% după una mijlocie şi 50-
60% în anii fără fructificaţie. Drept criteriu în aprecierea sporului este numai abundenţa hranei. Părerea
noastră este însă că şi temperatura din timpul iernii şi grosimea stratului de zăpadă joacă un rol destul de
însemnat.
În România, pierderile la purcei sunt de 50% în primele 7 luni de viaţă, 23% până la sfârşitul lunii
martie (din care 4% se datoresc extragerilor prin vânătoare), rezultând că în primul an de viaţă pierderile
naturale sunt de cea 69% din numărul purceilor fătaţi. Raportat la efectivul de primăvară rezultă o rată a
natalităţii medii de 186% şi o rată a mortalităţii medii de 128% (în care se includ 7% extrageri prin
vânătoare), deci sporul populaţional sau creşterea numerică, incluzând purceii vânaţi, ar trebui să fie de 58%.
Aceasta în situaţia că celelalte categorii de vârstă nu sunt afectate de pierderi, dar în realitate acestea sunt
foarte însemnate, fără a se putea stabili deocamdată direct şi în ce măsură.
Fără o cunoaştere a capacităţii de înmulţire nu se poate stabili cu exactitate nici recolta anuală.
Simţul de familie este destul de dezvoltat la mistreţ. De la fătat şi până toamna târziu, purceii stau cu
mama lor, devenind independenţi în noiembrie, în timpul împere-crierii. în noiembrie, purceii, precum şi
godacii de un an şi jumătate, se contopesc în cârduri mai mari sau mai mici, cărora li se alătură şi vieri de 3
ani, eventual scroafe sterpe sau care dintr-o cauză oarecare şi-au pierdut purceii. Cârdurile pot fi constituite şi
dintr-o scroafă bătrână cu purcei, căreia i se alătură purcele de-ale ei, care la rândul lor au fătat şi ele,
condiţia fiind însă ca purceii să fie cam de aceeaşi vârstă. Deci, există şi cârduri formate din câte 2-3 scroafe
cu purceii lor. Femelele se despart de cârd primăvara când îşi caută loc de fătat. Cârdurile sunt formate deci
din purcei, mistreţi în al doilea an al vieţii, scroafe mai bătrâne, fie conducătoare de cârd, fie sterpe şi,
eventual, vieri de 2-3 ani. Masculii mai în vârstă, de regulă, trăiesc izolaţi.
Hrana naturală. Mistreţul este un animal omnivor; hrana vegetală de bază o constituie ghinda şi jirul.
Ghinda este consumată din octombrie şi până în aprilie-mai, chiar după ce a încolţit. Chiar când există şi alte
sortimente de hrană, ghinda şi jirul sunt preferate. Dintre plante, consumă ferigi, în special Pteridium
aquilinum, care are un rizom dezvoltat, specii de Epilobium, ambele dăunătoare culturilor forestiere, apoi
plante de mlaştină şi acvatice ca : Heracleuni sphondilium, Aegopodium podagraria, Plantago, specii de
Holcus şi Festuca, Dactylus, Elymus, care sunt de mai mică importanţă. Iarna, când solul îngheaţă, iar ghinda
lipseşte, caută izvoarele şi mlaştinile cu solul neîngheţat, acestea fiind singurele locuri unde mai poate râma
şi găsi rădăcini. Când nu găseşte ghindă şi jir, consumă plante agricole, cauzând pagube. Hrana animală
constă din rozătoare, şoareci cu botul ascuţit, insecte dăunătoare pădurii, la care dovedeşte o capacitate de a
alege anumite specii. Sunt preferate larvele de Melolontha, omizi şi nimfe de Lymantria, Panolis, Bubalus,
Dendrolimus, apoi furnici (Camponotus herculeanus). Se citează un caz, când după 3 ore de râmat, s-au găsit
în stomacul unui vier 900 larve de Melolontha. Alte cercetări au confirmat că mistreţul consumă şi pui de
iepure, iezi de căprior şi diferite hoituri. Hrana mistreţului, în terenuri păduroase, fără atacuri de insecte,
constă din 86% vegetale şi 14% hrană animală.
Din hrana vegetală, procentul cel mai mare îl ocupă ghinda (37%), seminţele de plante agricole (16%),
cartofii (24%), frunzele, iarba (9,5%), părţile subterane de plante (rizomi, bulbi etc.) (3,5%). Alte sortimente
sunt în cantităţi mici. Şi alunele şi sămânţa de carpen constituie hrana mistreţului, dar în măsură mai mică
decât ghinda.

81
 Cu toate că rezultatele arătate în tabel se referă la păduri de pin, totuşi ele sunt valoroase şi pentru alte
regiuni, deoarece ne dau o orientare asupra proporţiei de hrană animală. Procentele de hrană depind de
abundenţa unui anumit fel de vegetaţie, într-o anumită perioadă a anului. în pădurile în care nu sunt atacuri
masive de insecte, hrana animală constă din: râme, insecte dăunătoare, indiferente sau folositoare, melci fără
cochilie, broaşte, şoareci, cârtiţe, popândăi, hoituri de animale domestice sau sălbatice. în locurile unde
găseşte insecte în sol, pământul este intern: râmat, iar pe lângă distrugerea dăunătorilor se mobilizează solul,
înlesnind regenerarea naturală a pădurii. Incontestabil, mistreţul are un rol în combaterea biologică a
dăunătorilor pădurii. Hrana abundentă îl ajută să suporte rigorile iernii, pierderile de efectiv fiind mai mici.
Raza de mişcare, fidelitatea faţă de locul de trai. Mistreţul este un animal de noapte. în căutarea
hranei iese din desiş seara şi se întoarce în adăpost dimineaţa. Nu îşi păstrează cu regularitate trecătorile.
Poate parcurge la nevoie distanţe mari, chiar 20 - 40 km într-o noapte. Sunt atraşi de pădurile cu ghindă şi jir,
unde se şi aşază, părăsind alte locuri unde au stat până atunci. Fluctuaţiile de efectiv, în anumite fonduri de
vânătoare, se explică prin abundenţa sau lipsa ghindei sau jirului. Se deplasează toate categoriile de mistreţi,
însă până la sfârşitul verii când purceii sunt încă mici, femelele nu se depărtează mult de locul unde au fătat.
Dintr-un loc în altul, se deplasează la pas, care constituie felul lui obişnuit de mişcare; în trap sau galop, se
deplasează rar şi numai la nevoie. Doar purceii sunt mai zburdalnici şi merg în sărituri, în cârduri merg unul
după altul, mai ales dacă zăpada este într-un strat gros. Le place să se scalde, dar nu în apă, ci în mocirlă.
Existenţa pe teren a mocirlelor apte pentru scăldători este o condiţie de menţinere a mistreţilor în acea
pădure. La ieşirea din scăldătoare se freacă de un arbore din apropiere, iar când îşi mişcă capul, atinge cu
colţii arborele producându-i zdreliri, după care ne putem da seama de înălţimea mistreţului. Trebuie însă
făcută o scădere, deoarece zdrelirea se produce mai sus decât este de fapt înălţimea mistreţului. înoată bine şi
intră în apă cu plăcere. Iarna se culcă unul lângă altul pentru a nu pierde multă căldură; vara dorm la distanţă.
Solitarii îşi fac un culcuş săpat, bine căptuşit.
Pagube cauzate. Pentru pădure, mistreţul este mai mult folositor decât dăunător, deoarece contribuie la
combaterea biologică a dăunătorilor animali, iar prin râmat creează condiţii mai bune pentru regenerarea
naturală a arboretelor. Pagubele ar consta doar în dezrădăcinarea unor puieţi şi consumarea ghindei din
semănăturile directe. Pentru culturile agricole şi păşuni este dăunător, de aceea, pentru a nu crea conflicte,
vânătorul trebuie să facă tot posibilul să ţină mistreţii departe de aceste ci .Iruri (porumb, ovăz, cartofi).
Acest lucru se realizează, pe de o parte, prin ogoare de vânat în interiorul pădurii, pe de altă parte prin
reducerea densităţii. Sub acest raport, se consideră drept densitate admisibilă 0,5-1 mistreţ la 100 ha pădure.
Acolo unde mistreţii cauzează pagube an de an, creând dificultăţi deţinătorilor terenurilor de vânătoare,
aceştia trebuie împuţinaţi sau chiar lichidaţi. Este bine să se delimiteze anumite regiuni, unde mistreţii să
poată fi păstraţi permanent, fără a cauza pagube mari. Aici să fie menţinuţi la un efectiv admisibil şi să li
asigure hrană complementară.
Boli, duşmani. Mistreţul este rezistent la răniri şi la boli, cu excepţia pestei porcine, care poate distruge
70-80% din efectiv. Duşmanii lui cei mai periculoşi sunt: urşii, lupii şi râşii. în lupta cu ursul, de obicei
acesta din urmă iese învingător, chiar dacă e vorba de un vier în plină putere. Lupii îi ucid mai cu seamă,
iarna, când sunt slăbiţi.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Vânătoarea de mistreţi. Această specie de vânat fiind un element valoros al faunei noastre cinegetice,
trebuie vânată raţional, în funcţie de efective şi de sporul anual. În anul 1968, la un efectiv evaluat la 20100
mistreţi, recolta a fost de 3967 mistreţi, adică 19% din efectivul de reproducţie. Trebuie căutată cauza acestui
procent foarte scăzut. Sau sporul anual, în ţara noastră, este mult mai mic din cauza răpitoarelor şi a
condiţiilor climatice. sau efectivele şi recoltele nu sunt suficient de exact stabilite. Nu ar fi excluse erori la
evaluarea efectivelor din cauză că mistreţul are o rază mare de mişcare, iar dubla numărătoare este probabilă;
pe de altă parte este posibil ca unele piese vânate legal sau ilegal să fi scăpat la înregistrarea recoltei. În orice
caz, procentul mic dă de gândit şi trebuie stabilit cu precizie, sporul anual. De menţionat că acest procent
scăzut, cu mici variaţii, se menţine de ani de zile.
După 20 de ani, respectiv în anul 1988, efectivele de mistreţi ale României au ajuns la 53300 buc, iar
recolta la 6100 buc, adică 11% din efectivul de bază. în toţi aceşti 20 de ani (1968-1988) cea mai mare
recoltă anuală a fost de 17600 mistreţi (în 1981), care a reprezentat 35% din efectivul de bază estimat la
49900 exemplare. În prezent, conform datelor înregistrate prin lucrarea de evaluare a vânatului din martie
2000, efectivele de mistreţ din România sunt de 36800 exemplare, iar recolta de 6400 buc. Cele mai mari
efective au fost evaluate în: Caras - 2300 buc, Suceava 2070 buc, Arad şi Mureş cu câte 1700 buc, Harghita
1680 buc, Cluj 1500 şi Sibiu 300 buc.
82
 Perioada legală de vânătoare a mistreţului este între 1 august şi 15 februarie. în iernile grele, nu se
recomandă să se prelungească vânătoarea până în februarie, deoarece mistreţii slăbesc, scad în greutate, ceea
ce este o pierdere din punct de vedere economic. Împuşcarea este permisă numai cu glonţ. Mistreţul se
vânează aplicând metodele descrise în continuare.
Goana este metoda cea mai des aplicată la vânătoarea de mistreţ. Condiţiile principale pentru reuşită
sunt:
- înainte de începerea vânătorii, să se stabilească în ce porţiune stau mistreţii în acea zi. Aceasta se
realizează prin înconjurarea diferitelor porţiuni şi cercetarea urmelor pe zăpadă. Dacă nu este zăpadă
rezultatul vânătorii este nesigur. înconjurarea începe dis de dimineaţă şi se termină după 2-3 ore, aşa încât la
ora 9-10 poate începe vânătoarea;
- Să fie cunoscute trecătorile mistreţilor şi direcţia în care merg ei dacă sunt deranjaţi. în altă direcţie nu
vom reuşi să-i mânăm. Trecătorile să fie ocupate de vânători în cea mai perfectă linişte. Vânătoarea de munte
cere mult mai multă disciplină decât cea de la şes;
- Să se aibă în vedere direcţia vântului. Acesta să bată de la vânat spre vânători;
- Punându-le hrană regulat, vom reuşi să-i ţinem pe loc.
Goana la mistreţi se poate efectua cu gonaci sau cu câini.
Folosind gonaci, numărul acestora nu trebuie să fie mare; condiţia este să cunoască terenul şi să fie
disciplinaţi. Aşezarea lor în goană este bine să fie făcută după ce s-au aşezat vânătorii.
Un autor recomandă ca în parcelele de formă lungă, în care trecătorile mistreţilor se cunosc bine, să se
aşeze 3 linii de vânători la distanţă de 200-300 m una de alta. În linia 1 să fie puşi vânători pe care nu se
poate conta mult, iar în a treia vânători din cei mai experimentaţi. Mistreţii vor trece mai uşor peste linia 1,
nu prea greu peste linia 2, dar în linia 3 vor cădea mulţi. Toţi vânătorii vor avea satisfacţia de a fi tras, iar
rezultatul material va fi bun. Dacă ar fi o singură linie, iar mistreţii ar nimeri pe la vânători slabi, goana ar fi
compromisă. Pentru siguranţă, se pot pune 2-3 vânători şi la trecătorile din spate, deoarece unii mistreţi, mai
ales solitarii au obiceiul să treacă peste linia de gonaci. Nu am încercat această metodă, dar ea pare
interesantă. În orice caz, ea ar putea fi practicată numai în teren ondulat, cele trei linii de puşcaşi fiind
aşezate în trei pâraie paralele, încât gloanţele trase dintr-o linie să nu poată ajunge la linia următoare.
La goana cu câini, identificarea parcelei unde stau mistreţii, cunoaşterea trecătorilor şi aşezarea
vânătorilor se face la fel ca în cazul folosirii gonacilor. Dar în loc de gonaci se întrebuinţează câinii, oamenii
reducându-se la conducătorii acestora.
Câinii trebuie să fie dintre cei ce gonesc exclusiv mistreţi, deci să nu se ia după urme de căprioară,
iepuri etc. Să fie de talie mică: baseţi, fosterieri, airederterieri, care nu au capacitatea de a alerga pe rază mare
şi deci a nelinişti terenul. Alte calităţi ce se cer unui câine de mistreţi: să fie sprinten, să aibă nas bun, să fie
îndrăzneţ şi tenace. Părul aspru îl ajută să nu se ude prea tare.
Mistreţii tineri (1-2 ani) merg destul de bine în faţa câinilor; cei bătrâni - solitarii - însă adeseori se
întorc şi înfruntă câinii. În acest caz se aude cum câinii latră pe loc. Conducătorul vânătorii trimite un
vânător cu experienţă, curajos, care să împuşte mistreţul de lângă câine. Se cere atenţie ca să nu fie împuşcat
din eroare câinele. Ceilalţi vânători nu au voie să alerge spre mistreţ, căci trăgând în el se pot produce
accidente.
Dacă a fost descoperită urmă proaspătă de mistreţi, atunci, cu câinele, se intră în goană pe această
urmă. Câinii, pe de o parte, sunt folositori, căci ajută la descoperirea şi scoaterea din desiş, apoi împrăştie
cârdul, încât ajung mistreţi la mai mulţi vânători. Pe de altă parte, sunt şi dăunători, deoarece neliniştesc
terenul, alungă mistreţii, aceştia vin cu viteză mare la linia vânătorilor, îngreunând astfel alegerea piesei de
către aceştia. Câinii de talie mică nu pot alerga pe zăpadă mare şi afânată, încât uşor pot fi atacaţi şi răniţi de
mistreţi. Este de preferat un număr mic de câini, dar disciplinaţi.
Pânda clasică la mistreţi se face în august, la culturile de porumb şi cartofi, unde mistreţii cauzează
pagube. Neajunsul acestei metode este că, fiind întuneric, nu se vede în ce se trage, aşa încât pe de o parte se
pot comite erori, împuşcându-se animale domestice, iar pe de alta se răneşte mult vânat, care neputând fi
urmărit noaptea, până a doua zi se alterează. Prevenirea pagubelor în culturile agricole nu este o justificare a
acestei metode, deoarece vânătorul nu se gândeşte să alunge vânatul, dimpotrivă stă cât se poate de liniştit şi
lasă mistreţii să intre în lan. Acest procedeu de a vâna nu se recomandă nici din punct de vedere economic,
nici din acela al eticii vânătoreşti, căci adeseori se împuşcă femela cu purcei în jurul ei.
Acolo unde totuşi s-ar practica, se recomandă să se procedeze astfel:
Să fie identificat punctul unde ies mistreţii din pădure. Vânătorul nu trebuie să se aşeze tocmai în calea
lor, deoarece ei, înainte de a intra în lan, stau mult timp la marginea pădurii, se mişcă în dreapta sau stânga
spre a vedea dacă nu este vreun pericol. Este foarte probabil că vânătorul postat acolo să fie simţit, iar
mistreţii nu vor ieşi. De aceea, este preferabil ca vânătorul să doarmă undeva la distanţă de câteva sute de
83
metri şi să vină la lan doar noaptea când se ospătează mistreţii. Se cere vânt favorabil; eventual vânătorul să
se târască pe burtă. Şansa de a putea ajunge în apropierea mistreţilor este mai mare, căci atunci când
mănâncă, mistreţii sunt mai puţin atenţi decât la ieşirea din pădure. Lumina lunii ajută.
Pândă la hrănitoare. Încă de cu vara se pune hrană acolo unde se ţin mistreţii şi se completează cu
regularitate pe măsură ce se consumă. Când a început sezonul se face pândă în apropiere, trăgând când
mistreţii au venit la hrană şi mănâncă. După ce s-au obişnuit, vin la hrană înainte de a se însera, deci se poate
trage pe lumină.
Este adevărat că vânatul nu trebuie împuşcat la hrănitori, însă în cazul de faţă nu este vorba de hrănirea
complementară din timpul perioadei critice din ianuarie-februarie, ci de o nadă pusă tocmai în vederea
vânătorii.
Pânda la scăldătoare se practică dimineaţa când mistreţul se întoarce în pădure, venind de la câmp,
unde a mâncat. Este preferabil a se face un observacor înalt la 40-50 m distanţă de la scăldătoare, pentru ca
vânătorul să nu fie simţit prin împrăştierea mirosului datorită vântului. împuşcarea la scăldătoare este
justificată numai când este vorba de combatere. Are avantajul că se practică ziua.
Pânda la arbori cu fructe. În anii când nu este fructificaţie generală de stejar şi fag, dar există câţiva
arbori care au avut ghindă, jir, eventual meri sau peri pădureţi, pânda se poate face în apropierea acestora,
bineînţeles luând toate măsurile de camuflaj şi linişte pentru a nu fi simţiţi. în pădure, mistreţii se mişcă şi
înainte de a se întuneca. Aceste locuri cu hrană trebuie cunoscute.
Pânda la râmături. Mistreţii au obiceiul de a continua râmatul seara acolo unde au mai râmat în
dimineaţa precedentă. Dacă a fost identificată o râmătură proaspătă, se poate sta seara la pândă, în apropierea
ei.
Pândele descrise mai sus reuşesc numai dacă pe teren este linişte, iar vânatul nu este tulburat. Ultimele
trei au avantajul că se aplică ziua, deci nu se trage la întâmplare, rănind vânatul şi în acelaşi timp nu se
împuşcă în dauna calităţii (purcei, femele).
Apropiatul nu este o metodă aplicabilă mistreţului, acesta fiind, în general, animal de noapte, întâlnirile
cu mistreţul, pe lumină, sunt rare şi întâmplătoare.
Vânătoarea pe urmă. Dacă ninsoarea a încetat în cursul nopţii, atunci dimineaţa, pe zăpada moale,
mergând cu atenţie şi în linişte, pe urma proaspătă, se poate împuşca mistreţul în culcuş. Nu se începe mersul
pe urmă înainte de ora 9-10, când mistreţii s-au culcat. Este o metodă sportivă, frumoasă. Dacă se ia o urmă
veche de seara, vânătorul umblă mult, călcând peste tot unde a umblat mistreţul noaptea. Deci, dacă
ninsoarea a încetat după-amiaza sau seara este un dezavantaj.
Oricare ar fi metoda de a vâna mistreţii, se ocheşte în torace, în partea situată sub linia mediană
longitudinală. Nu se trage din faţă, deoarece este dificil să nimereşti în creier; lovit în maxilar, mistreţul
pleacă mai departe şi moare, undeva, de foame.
Mistreţul este rezistent la împuşcătură. Urmărit imediat, după ce a fost atins, îşi adună puterile şi pleacă
mai departe. De aceea este mai bine ca urmărirea să fie începută numai după 2-3 ore. în acest fel, se
micşorează şi pericolul unui eventual atac.
De asemenea, se întâmplă ca, atins fiind de un glonţ, după ce a căzut şi se zbate, să se ridice şi să plece
distanţă de kilometri, fără să mai poată fi găsit. De aceea se recomandă să se tragă imediat ce s-ar ridica în
picioare.
Valorificarea. Mistreţii împuşcaţi se alterează mai repede decât orice alt vânat. Toamna, ajunge să stea
o singură noapte după împuşcare, ca toată carnea să se altereze.
De aceea, eviscerarea trebuie făcută imediat, apoi animalul se atârnă de bot de o prăjină, spre a se
scurge de sânge. Totodată, se deschide toracele, sprijinindu :l cu un băţ, spre a se aerisi şi răci mai repede.
Dacă mistreţii ar fi atârnaţi de picioarele dinapoi, atunci sângele s-ar aduna în coşul pieptului, accelerând
alterarea. Când se împuşcă mai mulţi mistreţi o dată atunci, la transport nu trebuie să fie puşi în căruţă unul
peste altul.
Trofee constituie atât colţii din ambele maxilare cât şi părul lung din coamă, eventual şi pielea,
preparată covor, cu capul montat întreg. Deoarece colţii-armă intră adânc în maxilar, chiar două treimi din
lungimea lor totală, botul trebuie să fie tăiat cu 20 cm în dosul colţilor aparenţi, pentru ca astfel ferăstrăul să
nu le atingă rădăcina. Când pielea urmează să fie preparată covor, se cere atenţie ca să nu se smulgă părul din
coamă, cum se întâmplă adeseori. Dacă s-a renunţat la prepararea pielii sub formă de covor, atunci din părul
de pe coamă se pot face podoabe pentru pălării vânătoreşti.
Dacă pielea se prepară sub formă de covor, cu craniu cu tot, atunci în cazul unor trofee de valoare, se
recomandă scoaterea colţilor şi înlocuirea lor cu alţii de calitate inferioară sau cu colţi falşi.
EVALUAREA COLŢILOR DE MISTREŢ

84
 Elementele ce intră în formula de evaluare a colţilor de mistreţ şi modul de măsurare a lor sunt:
Lungimea colţilor-armă: (din maxilarul inferior). Se măsoară cu precizie de 1 mm, pe curbura
exterioară, de la rădăcină până la vârf. Dacă vârful este rupt, se măsoară atât cât a rămas. Se face media
lungimilor celor doi colţi, iar fiecare centimetru este un punct.
Lăţimea colţilor-armă se măsoară cu şublerul, cu o precizie de o zecime de mm, în punctul unde colţul
are lăţimea cea mai mare. La mistreţii tineri, acest punct va fi aproape de rădăcină. Se evită eventualele
îngroşări anormale, care ar da valori necorespunzătoare. Media lăţimii celor doi colţi, exprimată în milimetri,
se înmulţeşte cu 3 şi se obţin punctele.
Circumferinţa colţilor ascuţitori se exprimă în centimetri, măsurându-se cu precizie de lmm. Punctul
măsurării este acolo unde circumferinţa este cea mai mare, evitându-se şi aici îngroşările anormale. La
mistreţii adulţi, grosimea maximă este în imediata apropiere a porţiunii tocite. De data aceasta, nu se mai
face media rezultatelor la cei doi colţi, ci fiecare intră în formulă separat (a se vedea exemplul practic). Un
centimetru este un punct.
Supliment de puncte pentru frumuseţe se acordă pentru colţii mari, simetrici, dar mai ales pentru cei
ascuţitori, inclusiv curbura acestora. Se pot acorda de la 0 la 5 puncte.
Penalizări se aplică pentru colţii-armă proveniţi de la mistreţii tineri deci ai căror colţi au lăţimea cea
mai mare la rădăcină, pentru colţii ascuţitori rău conformaţi, scurţi. Penalizarea poate fi de 0-10 puncte.
Adaosul pentru puncte de frumuseţe şi penalizările au fost hotărâte în sesiunea C.I.C. din 1952.

Exemplu practic de evaluare a colţilor de mistreţ

Nr. Elemente măsurate Stg. Rezultatul Total Media Coef. Puncte

crt. sau apreciate dr. măsurării
1 Lungimea colţilor-armă (cm) stg. 26,2 52,4 26,2 1 26,20
dr. 26,2
2 Lăţimea colţilor-armă (mm) stg. 30,5 61,7 30,85 3 92,55
dr. 31,2
3 Circumferinţa colţilor- stg. 7,9 1 7,90 7,80
ascuţitori (cm) dr. 7,8 1
4 Supliment de puncte pentru Colţii-armă sunt mari şi foarte 5,00
frumuseţe (a se motiva) simetrici. Cei ascuţitori-bine curbaţi.
TOTAL: 139,45
5 Penalizări -
Punctaj final 139,45
Punctajul stabilit la expoziţii pentru acordarea de premii colţilor de mistreţ

Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şi Novi Sad, 1967*

Denumirea Puncte Denumirea Puncte
Medalia de aur începând cu 130 Premiul I începând de la 120
Medalia de argint 124-129,9 Premiul II 115-119,9
Medalia de bronz 118-123,9 Premiul III 110-114,9

* A fost acceptată şi la expoziţiile ulterioare şi se aplică şi în prezent. Recordul naţional al României la

colţi de mistreţ este de 144 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1978 pe terenul de vânătoare Ciornuleasa -
Ilfov.

Pentru vânătorii din regiunile de dealuri, este obiectul principal al practicării vânătorii; unde nu sunt
cerbi, mistreţul, alături de căpriori, este specia care dă satisfacţia şi emoţia tirului cu glonţ. Pentru toate
aceste motive, interesul vânătoresc este de a spori efectivele cât mai mult. Intervin însă vătămările cauzate
culturilor agricole, acolo unde densitatea este mare, iar hrana insuficientă. Dat fiind că densitatea efectivelor
nu este aceeaşi în toate fondurile, în unele mistreţii lipsind cu toate că mediul le-ar fi favorabil,atitudinea faţă
de mistreţ ar putea fi definită astfel:
85
 - unde nu există, dar ar avea condiţii naturale, acolo să se creeze posibilităţi pentru populare pe cale
naturală şi anume cei intraţi în teren să nu fie neliniştiţi şi cu atât mai puţin vânaţi; să existe ogoare de hrană,
în special de napi, cartofi şi ovăz, iar iama să li se dea hrană complementară; să fie combătute răpitoarele
mari şi câinii hoinari. Scroafele să fie cruţate. Dacă multe terenuri au rămas nepopulate până în prezent,
cauza este că aceste reguli nu au fost respectate, şi, între altele, mistreţii au fost împuşcaţi imediat ce au
apărut;
- unde există mistreţi, dar în densitate insuficientă, să fie înmulţiţi până la cifra când încă nu fac
pagube ce nu ar putea fi suportate din punct de vedere economic;
- în fine, acolo unde densitatea este prea mare, încât cauzează pagube, efectivul să fie redus.

Ord. Fissipedia (=Carnivora) Fam. Ursidae

URSUL
URSUS ARCTOS (L)
Denumiri: masculul - urs, femela - ursoaică, progenitura până la vârsta de un an —pui, cei de 2-3 ani -
urşi tineri, ursaci.

DESCRIERE

Deşi forma corpului şi, mai cu seamă, a capului, ca şi culoarea blănii variază mult de la un urs la altul
totuşi cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt de părere că în Europa există o singură specie de urs.
Date biometrice:

Specificare Lungimea Lungimea coziiÎnălţimea la Greutatea cu

cap+trunchi cm greabăn viscere
cm cm kg
mascul femelă mascul femelă mascul femelă mascul femelă
d
Maximă 257 200 1,2 1,1 135 118 440 303
Medie 218 168 1,0 1,0 110 90 268 214
Cum este normal, greutatea variază după anotimp, cea mai mare fiind toamna, înainte de a intra în
bârlog, când ursul îşi adună rezerve de grăsime pentru perioada de iarnă; cea mai mică este primăvara,
înainte de începerea vegetaţiei. Autorii nu indică la care perioadă se referă datele de mai sus.
Date mai recente privind biometria ursului brun au fost publicate în lucrarea intitulată „URSUL BRUN
- Aspecte eco-etologice", apărută în 1998 sub semnătura dr. ing. Ion Micu la editura CERES din Bucureşti, şi
din care prezentăm câteva:

Specificăr Lungimea Lungime Înălţimea Circumfe- Circumfe- Lăţimea Lungimea Greutate

i totală a a blănii la rinţa gâtului rinţa tălpii tălpii a totală
trunchiulu nejupuite greabăn (cm) toracelui anterioare posterioar (kg)
i (cm) (cm) (cm) (cm) (cm) e (cm)
Maximă 240 275 120 125 195 18 28 481
Medie 178 207 97 96 151 15 23 253
Notă. Datele din tabel se referă la perioada 1980-1992.
Culoarea blănii variază în limite largi: de la cenuşiu-brun, brun-închis până la aproape negru. Unii
urşi, în special mai tineri, au un fel de guler alb, care la cei mai mulţi dispare cu vârsta, iar la unii se
păstrează. De fapt, nu este un guler, căci nu înfăşoară întreg gâtul, ci este vorba mai mult de pete albe.
Referitor la culoarea generală, cea mai frecventă este cea brună, de unde şi numele de urs brun. Repartiţia
urşilor pe nuanţe de culori fiind următoarea: 41% bruni, 15% bruni-deschis, 39% bruni-închis şi 5% bruni
cenuşiu. Lungimea părului variază după anotimp: cea mai mare este din decembrie până în aprilie-mai şi cea
mai mică în iulie-septembrie. Lungimea părului de iarnă este de 8-9 cm pe spate şi de 10-12 cm pe greabăn,
vara este mai mică (pe spate 4-6 cm). Desimea părului variază şi ea după anotimp. De reţinut că la subsuori
părul este mai rar. Preparatorii de blănuri-covor, care nu cunosc regulile de evaluare a trofeelor, au răul
obicei de a tăia şi elimina porţiunea subsuorilor, pentru motive de estetică şi nu îşi dau seama că prin aceasta
trofeul pierde din valoare. într-adevăr, după formula de evaluare dată de Consiliul Internaţional de
Vânătoare, se măsoară, între altele, şi lăţimea blănii, acolo unde ea este mai mică, adică sub picioarele
86
dinainte. Aşa fiind, orice micşorare a acesteia înseamnă o pierdere de puncte. De aceea, din blana de urs nu
trebuie să se taie nimic. De asemenea, se cere atenţie la spintecarea pielii picioarelor dinainte, aşa ca blana să
nu se degradeze. Conform formulei amintite, o blană de urs este cu atât mai valoroasă cu cât este mai lungă,
mai lată şi are părul mai lung, mai des, mai uniform repartizat pe toată suprafaţa (fără lipsuri) şi mai lucios.
Datele de mai sus referitoare la păr pot reprezenta până la 30% din produsul dintre lungime şi lăţime deci
valoarea creşte dacă ursul este împuşcat nu în septembrie-octombrie, ci în aprilie.
De reţinut că începând cu expoziţia internaţională de vântoare de la Berlin (1937) şi până în prezent, la
toate expoziţiile la care a participat România a ocupat primul loc pe expoziţie, având cele mai valoroase
blănuri de urs. La expoziţia internaţională de vânătoare şi pescuit de la Novi Sad, 1967, locul I l-a ocupat tot
România, cu o blană de urs având lungimea de 241 cm şi lăţimea de 130 cm. Blana scade prin argăsire şi
uscare, deci este sigur că ursul viu a avut dimensiuni mai mari.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M2/3 = 42
În terenul liber, la vânatul viu, nu există posibilitatea de a deosebi masculul de femelă, afară de cazul
când ursoaica este însoţită de pui.
În ce priveşte proporţia dintre cele două sexe, se pare că sunt mai mulţi masculi decât femele.
Longevitatea este de 30-35 ani. Pentru aprecierea vârstei nu există criterii certe. După mărime şi
dentiţie, se pot face doar următoarele deosebiri: pui, urs tânăr, urs de vârstă mijlocie, urs bătrân.
Glasul: când este surprins, scoate un sunet care seamănă a „pfui"; omul spune că 1-a scuipat ursul.
Când este deranjat de la mâncare, mormăie; atins de glonţ sau prins de câini, scoate un urlet; între mamă şi
pui există un mijloc de comunicare, un fel de grohăit.
Dintre simţuri, cele mai dezvoltate sunt mirosul şi auzul; văzul mai puţin.
Urmele. Ursul este animal plantigrad. Urmele lui nu pot fi confundate cu ale altui animal, din cauza
mărimii lor. Cele ale labelor dinapoi ale unui urs mare au, în medie, 22-24 cm lungime, putând ajunge şi la
28 cm. Urmele lăsate pe sol de picioarele dinainte, sunt mai mici decât ale celor dinapoi, deci invers ca la
cervide. Atât la picioarele dinainte, cât şi la cele dinapoi, are câte 5 degete. Urma ursului, slab imprimată pe
sol, ar putea fi confundată eventual cu cea de om desculţ sau de opincă. în astfel de situaţii, clarificarea o
aduc semnele lăsate de gheare. Acestea din urmă sunt mai lungi la picioarele dinainte. Ursul pune piciorul
dinapoi în urma celui dinainte. Fireşte, un urs mai bătrân va avea o urmă mai mare decât unul tânăr, dar.
regula nu este fără excepţii, ca de altfel şi la oameni.
Deplasarea o face la pas sau în galop, rareori în trap. Deşi pare animal greoi, totuşi aleargă bine şi
rezistă timp îndelungat.
Excrementele sunt semne sigure ale prezenţei sau trecerii ursului prin teren. Cantitatea lor, într-un
punct, constituie un oarecare indiciu asupra mărimii lui; culoarea şi resturile nedigerate (coji de jir, seminţe
de zmeură sau mure etc.) sunt, semne despre hrana consumată.

ECOLOGIE

Biotop. Ursul este un animal al pădurilor întinse şi liniştite, neumblate sau cât mai puţin umblate de
om. Mediul său de trai trebuie să cuprindă stâncării sau mari doborâturi de vânt în arborete, în care să-şi
poată amenaja bârlogul. Dacă toamna la munte nu se găseşte hrană suficientă (jir, fructe de scoruş etc),
atunci coboară la dealuri până în apropierea aşezărilor omeneşti (500-600 m altitudine) în căutarea de mere şi
pere pădureţe sau chiar livezi cultivate. După ce acest fel de hrană se termină, se retrage din nou la munte.
Astfel, temporar, şi-a lărgit aria de răspândire. De mare importanţă pentru menţinerea ursului într-un teren
sunt desişurile unde el se adăposteşte peste zi. Cele mai bune locuri de trai sunt acelea unde, în apropierea
adăpostului, ursul are şi sursă de hrană.
Răspândirea. Aria ursului în ţara noastră se întinde pe 2,8 milioane hectare, ocupând întreg lanţul
Carpatilor, din Maramureş până în estul Banatului, precum şi în Munţii Apuseni. Răspândirea lui este
condiţionată, în principal, de linişte, hrană şi loc bun pentru bârlog, inclusiv desişuri pentru adăpostul de
peste zi.
Este un animal fidel locului său obişnuit de trai. În anii când în zona fagului, există fructificaţie de jir,
ursul se deplasează puţin; peste zi stă adăpostit în desiş, iar noaptea se duce în pădurea bătrână pentru
mâncare şi la un pârâu pentru apă. în general, ursul îşi păstrează trecătorile, dacă nu este deranjat.

ETOLOGIE

87
 Reproducerea. Maturitatea sexuală o are la vârsta de 3 ani; perioada de împerechere durează din aprilie
până în iunie, excepţional şi mai târziu; durata gestaţiei este de 7-8 luni; fată în ianuarie-februarie 1-3 pui, de
regulă 2, care îşi deschid ochii numai după 28-35 zile. în momentul fătării, puii sunt mici în raport cu
mărimea mamei; au 20-25 cm lungime şi 400-500 g greutate. Aceasta este o adaptare la condiţiile grele de
hrană ale mamei în timpul iernii, când este nevoită să se mulţumească cu consumul rezervei de grăsime
adunată toamna. Puii devin independenţi la vârsta de un an şi jumătate sau doi.

Ursoaica nu se împerechează atâta timp cât are pui, ceea ce înseamnă că ea ar putea fata, în cel mai bun
caz, la doi ani o dată. Dat fiind că parte din pui mor în primele luni, mai cu seamă iarna, înseamnă că ursul
este un animal puţin prolific. Ritmul de creştere a puilor este mare: la un an ating 25-50 kg, iar la 2 ani cca
100 kg.
Nu este sociabil. Duce o viaţă singuratică, cu excepţia femelei cu pui.
Hrana. Ursul este omnivor, dar în hrana sa predomină elemente vegetale. Primăvara, paşte iarbă; vara
mănâncă fructe de pădure: zmeură, mure, afine; toamna jir şi ghindă, în anii când există, ştiut fiind că aceste
specii de arbori fructifică abundent o dată la 4-7 ani; în lipsă de jir şi ghindă, coboară la dealuri unde găseşte
mere şi pere pădureţe, dar poate intra şi în livezi de pomi, în care face pagube. Un component important al
hranei sale îl constituie şi fructele de scoruş (Sorbus aucuparia). Toamna, după coborârea turmelor de oi, pot
fi văzuţi urşi păşunând otava grasă din jurul stânilor. La hrana vegetală, s-ar putea adăuga ciupercile şi
rădăcinile, apoi ovăzul şi porumbul în lapte. în ce priveşte hrana animală, ursul mănâncă larve de furnici,
râme, insecte, în care scop răstoarnă bolovani şi trunchiuri de arbori; consumă miere de albine, nu numai de
la stupii sălbatici, ci şi de la cei din prisăcile aflate în pastoral, cauzând astfel unele pagube destul de
importante.
O latură aparte a problemei hranei ursului o constituie aşa-numiţii urşi carnivori. Fapt este că urşii
atacă animale domestice scoase la păşune în munţi: oi, vite cornute, apoi cai, măgari şi porci de la stâni.
Iarna, urşii care nu au intrat în bârlog, urmăresc şi reuşesc să prindă mistreţi, cerbi, căprioare. Se pare că
pagube mai mari cauzează în efectivul de animale domestice, acestea fiind mai uşor de prins, decât cele
sălbatice. Totuşi, prind mistreţi slăbiţi de foame la sfârşitul iernii şi cervide bolnave sau slăbite. Ori de câte
ori aceşti urşi obişnuiţi cu carne întâlnesc cadavre, le consumă.
Se pare că nu toţi urşii au obiceiul de a ataca animale domestice, ci numai cei nărăviţi, care au cunoscut
gustul cărnii. Sub acest aspect, ar trebui pusă sub semnul întrebării oportunitatea aplicării metodei de
vânătoare la nadă. Fapt este că, în ultimul timp, pagubele cauzate crescătorilor de animale au sporit.
Reclamaţiile au devenit mai frecvente, lucru care trebuie să dea de gândit. Nu este mai puţin adevărat că vină
au şi păstorii. Din neglijenţa lor, rămân peste noapte vite răzleţite prin pădure, iar aceasta constituie o tentaţie
pentu urs. în orice caz, se impune o reducere a efectivelor, acolo unde pagubele sunt mari. Faptul că ursul
carnivor nu poate găsi hrană animală în cantitate suficientă, în tot cursul anului, îl obligă să consume şi
vegetale deci să nu devină consumator exclusiv de carne.
Conform unor studii efectuate într-un interval de timp de 20 de ani (1971-1991), în zona cu cele mai
numeroase efective de urşi din România (Harghita) şi unde cele mai mari pagube produse de urşi au fost în
cursul anului 1986 la un efectiv evaluat la 1155 urşi, cu o densitate de cca 5-6 urşi la 1000 ha, pagubele

88
concrete au constat în: 1200 ha pădure cojită, 798 bovine şi 75 cabaline ucise, 602 ovine şi 39 porcine răpite.
Aceste pagube au fost confirmate de Societatea de asigurare care a întocmit dosare de pagube conform
datelor menţionate.
Ursul este prin excelenţă, animal de noapte. Iese la mâncare după ce se întunecă şi se înapoiază înainte
de a se face ziuă. Peste zi umblă numai în terenurile liniştite, precum şi în perioada împerecherii.
Alte obiceiuri. Un obicei cunoscut al ursului este retragerea în bârlog, iarna, când zăpada se aşază într-
un strat gros. Cauza este greutatea sau chiar imposibilitatea de a-şi procura hrana în cantitate suficientă; cea
vegetală, câtă a mai rămas, este acoperită de zăpadă; cea animală este puţină şi greu de găsit din cauza
mersului anevoios.
Bârlogul constă dintr-o adâncitură în stâncă sau în pământ, în coasta muntelui; o scobitură într-un
arbore cu diametru mare, o îngrămădire de arbori doborâţi sau orice alt adăpost ales de preferinţă pe
versantul sudic, însorit, ferit de vânt şi în apropiere de apă. îşi căptuşeşte bârlogul cu muşchi, frunze, iarbă
uscată, cetină. Aici stă ursul 2-3 luni pe an, în funcţie de lungimea iernii şi grosimea stratului de zăpadă.
Ursoaica gestantă intră în bârlog cu regularitate mai devreme, pregătindu-şi acest loc în vederea
fătatului. Pe cât e posibil, alege bârlogul astfel încât în apropiere să fie şi loc de păşune pentru primăvară,
când iese slăbită de iarnă şi de alăptatul puilor.
Masculul intră în bârlog mai târziu sau deloc dacă în acel an există fructificaţie bogată de ghindă şi jir
sau dacă stratul de zăpadă este mic. Ursul părăseşte bârlogul în martie-aprilie, în funcţie de mersul vremii.
În timpul cât stă în bârlog, ursul se află într-un fel de stare de somn; nu mănâncă, ci trăieşte din rezerva
de grăsime adunată vara şi toamna. Primăvara iese slăbit. Această şedere se numeşte somn de iarnă şi este o
adaptare la condiţiile grele de trai, în care nu şi-ar putea procura hrana. Acest somn de iarnă nu trebuie
confundat cu hibernarea. Ursul nu hibernează. într-adevăr, hibernarea presupune o scădere a numărului
respiraţiilor până la 2-5 pe minut, faţă de 60-90 de respiraţii când animalele nu sunt în hibernare. Bătăile
inimii sunt slabe, iar sângele circulă încet. Temperatura corpului scade şi ea, foarte mult, până la 10°C. Când
se fac tăieturi în piele, ele nu sângerează, în acest fel hibernează liliacul, popândăul, ariciul, marmota. Nu
acesta este cazul ursului, deoarece, în timpul cât stă în somnul de iarnă, bătăile inimii nu-i scad deloc,
circulaţia sângelui este normală, temperatura corpului scade numai cu puţin, animalul se trezeşte uşor. De
altfel, tocmai în această perioadă, ursoaica fată şi trebuie să-şi alăpteze puii.
Între hibernare şi somn de iarnă, deosebirea constă doar în intensitatea procesului, esenţa lui fiind
aceeaşi, respectiv reducerea metabolismului de bază pentru a se limita consumul energetic.
În bârlog, ursul ţine curăţenie. în măsura posibilului, îşi face bârlogul în locurile cele mai greu
accesibile omului, deci mai liniştite. Dacă nu este deranjat, îşi păstrează bârlogul mai multe ierni în şir.
În raporturile cu omul, este un animal paşnic. Nu-l atacă decât în cinci cazuri: dacă este rănit, dacă
ursoaica are pui şi se teme că îi vor fi luaţi, dacă este deranjat când, foarte flămând, a dat de un cadavru şi
mănâncă, dacă este surprins la foarte mică distanţă şi nu mai are timp să fugă, şi, în fine, în cazul ursului
nărăvit, care a mai avut întâlniri cu omul şi în care s-a convins că atacul este cea mai bună soluţie pentru
autoapărare.
Densitate, efective, recolte. La suprafaţa de 2,8 milioane hectare, cât se consideră a fi aria de
răspândire a ursului în ţara noastră, în martie 1968, efectivul era de 4 050 urşi. Să admitem că, în unele
cazuri, s-ar fi exagerat şi că efectivul real ar fi numai de 3500. Aceasta înseamnă o densitate de 1,25 urşi la
1000 ha pădure. E vorba aici de media pe ţară. Local, sunt şi densităţi mai mari, dar aici se produc paijube în
rândul animalelor domestice scoase la păşune. în ţara noastră, densitatea admisibilă din punct de vedere
economic nefiind stabilită oficial, propunem, cu titlu provizoriu, o densitate de un urs la 1000-1500 ha
pădure. Aceasta ţinând cont, atât de necesitatea menţinerii speciei, cât şi de străduinţa de a nu provoca
pagube altor sectoare economice. Recolta de urşi a variat în jurul cifrei de 100 pe an, ceea ce ni se pare puţin.
În ultimii ani a crescut, ajungând în anul 1999 la 200 exemplare.
Pagube cauzează, în special, sectorului zootehnic. în caz de reclamaţii însă trebuie făcute cercetări,
pentru a putea deosebi pagubele reale, de cele puse pe nedrept în sarcina urşilor şi lupilor. Prejudicii
cauzează şi livezilor de pruni din apropierea pădurilor. în căutare de hrană, urşii se urcă în pomi, dezbină sau
rup tulpinile, îndoaie crengile pentru a ajunge la fructe. Reclamaţiile de acest fel au devenit mai dese. Pădurii
nu-i cauzează alte pagube decât cojitul unor arbori în perioada de circulaţie a sevei, precum şi ruperea unor
trunchiuri subţiri.
Fluctuaţii la efectivele de urs ar putea exista numai în cazul recoltării intensive sau nerecoltării. La
boli nu este predispus, iar duşmani naturali de temut nu are, în afară de om. Poate cădea victimă momelilor
otrăvite şi capcanelor puse pentru lupi.
Pentru păstrarea în fauna ţării a unui efectiv de urşi în raport cu capacitatea terenului, ar fi necesare
următoarele măsuri:
89
 - oprirea de la exploatare a pădurii, pe o suprafaţă de circa 100 ha în jurul fiecărui bârlog şi păstrare
nevătămată a bârloagelor;
- observarea cu atenţie a efectivelor de urşi, pentru a le cunoaşte cât mai exact posibil şi a doza recolta
în raport cu acestea;
- efectuarea de cercetări, în continuare, asupra biologiei ursului, dat fiind că încă sunt multe
compartimente incomplet cunoscute;
- înfiinţarea unui parc natural de urşi, având în vedere faptul că ţara noastră este una din cele mai
bogate în ce priveşte numărul şi calitatea efectivelor.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioadă de vânătoare legală nu are, fiind protejat în totalitate prin convenţii internaţionale la care şi
România a aderat. Atunci când se permite totuşi vânarea lui, aceasta se realizează pe baza unor autorizaţii
nominale emise de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Cifra anuală de recoltă trebuie calculată în funcţie de sporul anual şi de efectivul optim, şi se stabileşte
pentru a controla efectivele acolo unde fac pagube.
Vânătoarea. Este permisă numai pe bază de autorizaţie specială şi numai cu glonţ. Ca metode de
vânătoare se aplică, de regulă, goana şi pânda la hoit. Metoda la dibuit dă rezultate slabe, deoarece întâlnirea
cu ursul, ziua, este problematică. Vânătoarea la bârlog este interzisă de lege.
Goana. Când se aplică metoda de vânătoare cu goană, trebuie cunoscute punctele de trecere ale urşilor,
iar ţiitorile să fie alese aici. Pentru a preveni atacarea vânătorilor de către urşii răniţi, se obişnuieşte a se
construi, la ţiitorile importante (puncte aproape sigure de trecere), platforme de circa 2 m înălţime unde să fie
aşezaţi vânătorii.
Pânda. Pentru metoda la pândă la cadavru-momeală pusă de om, se amenajează un loc special. în acest
scop, se construieşte un observator înalt, acoperit şi închis, prevăzut şi cu o bancă lată pentru dormit, iar la o
distanţă de 30-40 m se pune hoitul, fixat, aşa ca să nu poată fi dus de urs. De preferinţă, observatorul să fie
aşezat aşa fel în raport cu hoitul, încât lumina lunii să o aibă vânătorul în spate, deci cadavrul să fie luminat.
Hoitul se pune cu mult înaintea zilei de vânătoare, cu scopul ca ursul să se obişnuiască a veni aici. Această
metodă se aplică, de regulă, primăvara (aprilie-mai), iar cea cu goana, toamna.

Pânda la cadavrul animalului ucis de urs este metoda cea mai recomandabilă dintre toate, dat fiind că
aplicând-o va fi ucis cu adevărat ursul stricător. Ursul are obiceiul de a acoperi cu frunze, crengi, pământ,
restul animalului omorât de el, pe care nu 1-a putut consuma şi de a reveni după ce i s-a făcut foame. Pânda
are loc în apropierea acestui cadavru, la distanţă potrivită de tragere, vânătorul fiind adăpostit de vedere şi
având vântul favorabil. Aşezarea vânătorului la pândă se face cu circa două ore înainte de înserat, deoarece,
deşi ursul vine la cadavru de obicei noaptea, totuşi, uneori, îl cercetează şi înainte de crepuscul.
Pânda la locurile de păşune (de obicei stâni părăsite, cu iarbă grasă) şi la zmeuriş, ca şi apropiatul, sunt
metode care dau rezultate mai slabe decât cele precedente.
Ursul fiind animal rezistent, este necesar să fie folosit un cartuş de mare efect şi să se ochească, în
măsura în care lumina ne permite, în cavitatea toracică.
Urmărirea ursului rănit să fie făcută numai cu câine, acesta având rolul de a semnala, prin lătrat, găsirea
ursului şi astfel a da vânătorului posibilitatea de a se pregăti de tras. La urmărirea fără câine, uneori s-au
produs accidente grave, chiar mortale, cauzate de atacul ursului rănit.
Valorificarea. Valorificarea urşilor se face prin taxe de împuşcare care sunt percepute, în special de la
vânători turişti din alte ţări. Dacă recolta anuală ar fi fixată la o cifră mai mare şi dacă recoltarea s-ar
organiza mai bine, atunci vânătoarea de urşi ar putea fi o importantă sursă de venituri pentru ţara noastră.

90
Carnea se poate consuma, mai ales a urşilor tineri, dar acest lucru nu se obişnuieşte în toate zonele cu urşi.
Blana are mai mult o valoare afectivă, pentru vânător, decât una comercială.
Importanţa vânătorească a ursului constă, pe de o parte, în raritatea lui, iar pe de altă parte, în satisfacţia
pe care o dă doborârea unui animal puternic.
Trofeul îl constituie craniul şi blana. După ultimele hotărâri ale Consiliului Internaţional de Vânătoare,
la expoziţii, drept trofeu, se consideră craniul, dat fiind că acesta, având dimensiuni fixe, oglindeşte mai fidel
mărimea animalului, pe când blana poate fi întinsă sau se poate contracta cu ocazia preparării. Totuşi, pentru
împodobirea casei vânătorului, blana este un obiect mai adecvat. Organizatorii expoziţiei pot accepta la
consurs şi premia şi blănurile, cum de altfel s-a procedat atât la Expoziţia Internaţională de Vânătoare de la
Florenţa (1964), cât şi la cea de la Novi Sad (1967), precum şi la altele ulterioare.
Multe blănuri de urs îşi pierd din valoare din cauză că imediat după jupuire, nu sunt tratate
corespunzător şi, în consecinţă, le cade părul. Pielea jupuită trebuie curăţată de carne şi grăsime, apoi frecată
bine cu multă sare. Labele trebuie curăţite, de asemenea, de carne, şi vărsată sare între oasele lor, deoarece
cele mai frecvente cazuri de cădere a părului aici se produc./

EVALUAREA TROFEELOR

Craniul de urs. Se măsoară:

1. lungimea maxilarului superior, inclusiv incisivii, în cm;
2. lăţimea maxilarului superior, în cm.
Ambele măsurate cu compasul, acolo unde dimensiunea respectivă este cea mai mare. Fiecare cm
reprezintă un punct.
Exemplu practic de evaluare

Nr. crt. Elemente Măsuri Factor Puncte

cm
1. Lungimea maxilarului superior 38,1 1 38,1
2. Lăţimea maxilarului superior 24,7 24,7
TOTAL: 62,8

Puncte necesare pentru premiere

Florenţa, 1964 NoviSad, 1967

Denumirea premiului Puncte Denumirea premiului Puncte
Medalia de aur 60 şi mai mult Medalia de aur 50 şi mai mult
Medalia de argint 55-59,9 Medalia de argint 45-49,9
Medalia de bronz 50-54,9 Medalia de bronz 40-44,9
La alte expoziţii internaţionale nu au fost stabilite categorii de premiere pentru cranii de urs.
În prezent, punctajul necesar pentru acordarea de medalii la craniu de urs este
următorul:
Medalia de aur: peste 55 puncte
Medalia de argint: 53,00-54,99 puncte
Medalia de bronz: 51,00-52,99 puncte
Recordul naţional şi mondial la craniu de urs este de 69,47 puncte C.I.C. şi provine din Colibiţa -
Bistriţa, fiind recoltat în anul 1994.
Blana de urs. Formula de evaluare este: (a.b/100) + c, unde:
a = lungimea blănii de la vârful botului până la vârful cozii;
b = lăţimea blănii din punctul unde ea este cea mai mică (în urma picioarelor dinainte);
c = puncte de frumuseţe, care la urs pot reprezenta cel mult 30% din valoarea a.b/100:
- lungimea părului - până la 10%;
- regularitatea părului - până la 10%;
- luciul şi desimea- până la 10%.
Exemplu practic de evaluare:

91
 Nr. Elemente măsurate sau apreciate Măsuri Formula Puncte
crt. cm
1 Lungimea blănii (a) 240,5 (a.x)/100 315,05
2 Lăţimea blănii (b) 131
3. Puncte de frumuseţe (c)
- lungimea părului (1-10%) 5
- desimea şi regularitatea (1-10%) 9
-Total:
luciul şi desimea (1-10%) 7
21% (a.x/100).0,21 66,16

Total puncte 381,21

Puncte necesare pentru premierea blănurilor de urs:

Berlin, 1937 Florenţa, 1964 Novi Sad, 1967*

Medalia de aur 280 şi mai Medalia de aur 300 şi mai Medalia de aur 300 şi mai mult
Medalia de argint mult Medalia de argint mult Medalia de argint 270-299,9
Medalia de bronz 250-280 Medalia de bronz 270-299,9 Medalia de bronz 245-269,9
* A fost aplicată şi la expoziţiile anterioare şi se aplică şi în245-269,9
200-249,9 prezent.
Recordul naţional şi mondial la blana de urs are 687,79 puncte C.I.C. şi a fost recoltat la Piliske
-Harghita în anul 1983.
Ursul este o podoabă a munţilor noştri, un element faunistic de mare valoare. Este animalul răpitor cel
mai mare, pentru ţara noastră. In timp ce în ţările apusului, cu câteva excepţii, urşii au dispărut, noi încă mai
avem un efectiv destul de mare. Deci, să-1 preţuim, păstrându-1 în efectivul optim ce va fi stabilit şi
valorificându-1 cu folos cât mai mare. Pentru micşorarea pagubelor cauzate în turmele de oi şi cirezile de
vite, se recomandă împuşcarea urşilor stricători. Dar, pentru ca această operaţie de combatere să nu fie
stânjenită prin formalităţi greoaie al căror efect este acordarea cu întârziere a autorizaţiilor, când ele nu mai
sunt eficiente, socotim indicat să fie încuviinţată împuşcarea imediată a ursului la animalul rupt de el,
autorizaţia urmând să fie dată ulterior. Eventualele abuzuri ce s-ar comite la adăpostul acestei înlesniri să fie
sever sancţionate. în acest fel, treptat, s-ar elimina din efectiv urşii stricători, atenuându-se şi efectul negativ
pe care pagubele cauzate îl au asupra opiniei maselor referitoare la rolul şi importanţa vânatului în natură.

Fam. Canidae
LUPUL
CANIS LUPUS (L)

Masculul se numeşte lup, femela lupoaică, iar puii - pui de lup.

Vânătorii cât şi nevânătorii fac deosebire între aşa-zisul „lup de munte", mai mare la corp şi blană de
culoare cenuşie şi pretinsul ″lup de stuf", mai mic de statură şi de culoare galbenă-brună. Dar, dată fiind
marea rază de mişcare a lupului, este posibil ca cele două forme să se întâlnească şi să se încrucişeze. De aici
pot rezulta forme intermediare care să complice problema. Această deosebire nefiind fundamentată ştiinţific,
trebuie să considerăm că, în ţara noastră există o singură specie de lup.

DESCRIERE

Date biometrice: lungimea capului plus a trunchiului este de 120-140 cm; lungimea cozii 35-48 cm;
înălţimea la greabăn 75-90 cm; greutatea 25-50 kg; în literatură se citează greutatea de 72 kg şi chiar 79 kg.
Culoarea puilor mici este brună-închis, bătând în negru, a adulţilor variază mult în funcţie de biotop şi
de anotimp. în ţările nordice este cenu^ie-deschis, în Carpaţi, culoarea este ceva mai închisă, galbenă-
cenuşie, cu uşoare nuanţe negricioase. Pe genunchii picioarelor dinainte, adeseori, are pete de culoare
închisă. De asemenea, pe spate, părul este mai închis decât pe restul trunchiului. Dar culoarea blănii variază
şi după anotimp: vara bate în galben-roşcat, iar părul este scurt; iarna este cenuşie cu nuanţe negricioase, iar
părul este lung şi des.
Pe partea inferioară a trunchiului şi pe coapse părul este mai lung decât pe trunchi. Culoarea variază de
la un exemplar la altul. Năpârlirea are loc în martie-aprilie când îi cade părul lung de iarnă, dar noua blană îi
creşte încet, ajungând la dezvoltare abia în septembrie- octombrie.

92
 Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 2/3 = 42. Caninii sunt foarte dezvoltaţi, în raport cu cei ai
câinelui.

Dimorfismul sexual este puţin aparent; femela la aceeaşi vârstă, este mai mică la corp, are capul mai
ascuţit şi înfăţişarea delicată; masculul are fruntea lată, corpul mai plin. Dar această deosebire este greu de
făcut în teren.
Deosebirea între un lup şi un câine mare nu este uşor de făcut de la distanţă. Semne distinctive de o
valoare relativă sunt următoarele:
La lup, urechile sunt relativ mici, ascuţite şi îndreptate în sus, ochii sunt aşezaţi mai lateral decât la
câine, aşa încât şi distanţa între ei este mai mare; poziţia lor este oblică; înălţimea la greabăn este mai mare
decât la crupă; gâtul este mai scurt, mai muşchiulos, deci mai gros. Acest fapt îi permite să transporte, la
oarecare distanţă, prăzi relativ grele, în raport cu mărimea sa. Coada reprezintă cam o treime din lungimea
trunchiului şi a capului la un loc, este stufoasă şi o ţine atârnată în jos, pe picioare şi niciodată nu şi-o îndoaie
sau încolăceşte. Un semn distinctiv este acela că pe partea dinapoi a picioarelor posterioare, de la coadă la
călcâie, lupul nu are peri lungi, cum este cazul la câinii lăţoşi. Acest păr, dacă ar exista, ar împiedica lupul la
mers, deoarece prin zăpadă, s-ar încărca cu ţurţuri de gheaţă. Pe blana de lup nu sunt pete deschise. Acestea
din urmă două semne permit să se deosebească o blană de lup de una de câine. Un alt mijloc de a deosebi
lupul de câine este craniul curăţit de carne. Valoarea lui este însă relativă şi constă în aceea că cel mai mare
craniu de câine este egal cu craniul unui lup de mărime mijlocie.
Lupul este monogam. Perechile se formează din decembrie până în februarie, când are loc
împerecherea. Lupoaica se ataşează de unul din pretendenţi şi cu acesta rămâne până la terminarea creşterii
puilor.
Longevitatea: 15-16 ani. Pentru aprecierea vârstei, nu avem criterii. Doar uzura dinţilor indică vârsta
înaintată.
Glasul lupului este reprezentat prin bine cunoscutul urlet, care poate fi auzit, mai cu seamă toamna şi
iarna. Urletul lupului adult este gros; al femelei adulte ceva mai subţire; tot subţire este şi cel al exemplarelor
între 1 şi 2 ani; în fine, glasul puilor în vârstă sub 3-4 luni este mai mult un scâncet, un schelălăit, iar după
aceasta începe să semene cu urletul celor mari.
Imitarea cât mai fidelă a glasului este un mijloc de ademenire a lupilor când se aplică o metodă de
vânătoare numită „la urlătoare". De regulă, glasul unui lup se îngroaşă cu vârsta, dar sunt şi aici, excepţii.
Simţuri. Dintre simţuri, cele mai dezvoltate sunt văzul şi auzul; mirosul este discutabil, dar numai în
raport cu celelalte simţuri, pentru că de fapt este destul de bine dezvoltat.
Urmele lupului, adeseori sunt confundate de cei fără experienţă de teren, cu ale unui câine, deşi
deosebirea între ele este uşor de făcut. Talpa piciorului unui lup se vede în figură, urma-tipar de lup şi de
câine este arătată în figura b şi c. Rezultă de aici că semnele lăsate pe sol de degetele dinainte ale lupului sunt
mai apropiate decât la câine; forma urmei este mai lunguiaţă decât cea a câinelui, la care urma este aproape
rotundă; dacă se trage o linie pe lângă rădăcina ghearelor, atunci, la câine, linia taie partea de jos a semnelor
lăsate de degetele dinainte, pe când la lup această linie nici nu le atinge; ghearele lupului se imprimă mai
adânc în urmă. La urma pârtie a lupului, care, de regulă, rezultă din mersul în trap, semnele lăsate de picioare
sunt în linie dreaptă, pe când la câine sunt în zig-zag, deci mai depărtate de direcţia mersului.

93
 Urme tipar: Urmă pârtie:
a - talpa piciorului de lup; b - urmă tipar de lup; a - lup; b - câine
c - urmă tipar de câine
Urma lupului se deosebeşte uşor, de cea a vulpii, atât prin mărime, cât şi prin lungimea pasului, încât o
confuzie între ele nu se poate face.
Mersul obişnuit al lupului este în trap. Când zăpada este mare şi le îngreuiază mersul, ei au obiceiul să
calce unul în urma celuilalt, încât rezultă un fel de pârtie, de la care nu se abat de bună voie. Din această
cauză, este greu de stabilit numărul de lupi din haita respectivă. Doar la un obstacol: pârâu, arbore doborât
etc. grupul se desparte şi atunci urmele pot fi numărate. în galop se deplasează doar când sunt speriaţi,
alungaţi sau când încearcă să prindă prada.
Excrementele lupului seamănă cu ale câinelui, dar aproape întotdeauna conţin păr din animalul pe care
1-a devorat; lână, păr de căprioară, de mistreţ etc, ştiut fiind că el rupe carnea şi o înghite cu păr cu tot.

ECOLOGIE

Biotopul. În România, lupul este un animal al pădurilor de dealuri şi de munte; un număr mic există şi
în Delta Dunării, pe plaur. în Siberia, trăieşte şi în stepa fără păduri, cu populaţie rară, adăpostindu-se la
nevoie, în pâlcuri de mărăcini, tufişuri, precum şi în stuful bălţilor. Nu poate trăi în locuri cu zăpadă adâncă
şi moale sau prăfuită, deoarece intră adânc cu picioarele în ea şi nu se poate deplasa. Aici, dacă sunt drumuri,
circulă pe acestea. Zăpada pare a fi una din cauzele care fac ca, în ţara noastră, iarna, lupul să coboare de la
munte, la dealuri. în regiunea de munte, poate umbla atunci când zăpada este îngheţată la suprafaţă. Altă
cauză este lipsa de hrană, deoarece turmele de oi au coborât. La câmpie, lupul este întâlnit numai
întâmplător. Deci, biotopul lui este larg şi variază de la golul de munte până la limita câmpiei după sezon:
primăvara, după ce s-a topit zăpada urcă la munte, o dată cu oile şi vitele; toamna, coboară o dată cu acestea.
La nevoie, poate să înoate, ca şi câinele.
În România, practic, există în toate pădurile de munte şi dealuri; în cele de câmpie, se abate rareori, în
iernile grele. Astfel, au fost împuşcaţi lupi la ocoalele silvice Ghimpaţi (40 km sud-vest de Bucureşti), ca şi
la Chişinău-Criş, ambele în plină câmpie, cu păduri tipice pentru iepuri şi fazani. Există şi în Delta Dunării.
în general însă nu se îndepărtează de aşezările omeneşti sau de stâni, deoarece de aici îşi ia o parte de hrană:
oi, porci, uneori chiar măgari şi cai. Iarna împins de foame intră în curţile de la marginea satelor şi, cu riscul
vieţii, răpeşte câte un câine sau alt animal. Deşi, este răspândit în toate regiunile de dealuri şi munte ale ţării,
totuşi densitatea nu este aceeaşi, aceasta fiind mai mare în judeţele cu un procent păduros mai ridicat:
Suceava, Bacău, Mureş, Braşov. De altfel, în acelaşi judeţ, densitatea variază de la an la an, din cauze
insuficient cunoscute.
De menţionat că, în Germania, lupul a dispărut de circa 100 ani. Rare exemplare mai pătrundeau
dinspre Polonia. În Europa, este răspândit în Rusia, Ucraina, Carpaţi, Peninsula Balcanică, parte din
Scandinavia, Italia şi Spania.
Cât priveşte fidelitatea faţă de locul de trai, trebuie spus de la început, că dintre toate speciile de vânat
cu păr, este animalul care se deplasează cel mai mult, deşi este sedentar. într-o singură noapte poate parcurge
40-50 km în căutarea hranei. Dar, raza de mişcare a ambilor părinţi este mai mică (3-6 km) în perioada de
circa 3 luni, cât durează creşterea puilor; însă creşte considerabil, începând cu toamna, când lupii se grupează
în haite. O haită de lupi îşi are un sector al ei, pe care îl străbate ca să-şi adune hrana. După un timp, a cărui
durată depinde de cantitatea de hrană pe care a putut-o găsi, haita revine pe acelaşi loc. Este mult adevăr în
94
zicala populară: „Lupul umblă şapte hotare". Din această cauză, se pot comite erori la evaluarea efectivului,
deoarece aceeaşi haită străbate pădurile mai multor ocoale silvice. Acest neajuns ar putea fi evitat numai dacă
evaluarea s-ar face, în aceeaşi zi, în mai multe ocoale învecinate. Cercetează locurile în care sunt cadavre:
păstrăvării, cimitire de animale, locurile cu nade puse de vânători. Pentru personalul de teren ar fi o problemă
interesantă stabilirea periodicităţii de vizitare a aceluiaşi loc de nădire.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexuală o atinge la 22-23 luni; deci prima fătare este la doi ani, după care
fată an de an.
Perioada de împerechere este din decembrie până în februarie, punctul culminant fiind în jurul datei de
1 februarie.
Primele care intră în călduri sunt femelele bătrâne. Între masculi se dau, şi la această specie, lupte
pentru posedarea femelei, care se pot solda cu răniri. Dacă rănile sunt grave, lupul este sfâşiat de ceilalţi şi
mâncat. Deşi epoca în care are loc împerecherea într-o anumită regiune este de circa trei luni, totuşi la unul şi
acelaşi exemplar ea durează doar 5-10 zile. Dintre masculii din jurul femelei, unul, de obicei învingătorul, se
ataşează de femelă, iar după actul fecundării rămâne împreună cu femela până ce se termină perioada
creşterii puilor, adică toamna când se constituie haitele (la vârsta de 5-6 luni).
Durata gestaţiei este de 62-63 zile, putând exista mici diferenţe. înainte de fătat, femela, dacă nu s-a
instalat în culcuşul ei din anul precedent, sau nu a ocupat culcuşul alteia, părăsit, îşi alege loc pentru culcuş şi
fătat, de regulă, în puncte neumblate, liniştite, sub rădăcina unui arbore doborât de vânt, în scorbura unui
arbore gros, într-o adâncitură de teren sau orice loc care îi poate oferi adăpost. Preferate sunt râpele
împădurite, dar însorite. Un fel de vizuină, mai mult o scobitură, îşi sapă numai când nu-şi găseşte alt loc
potrivit. Ca şi alte animale răpitoare cu pui ce rămân timp îndelungat în culcuş, lupoaica îşi căptuşeşte
culcuşul cu frunze şi ierburi uscate, cetină. Deşi lupoaica îşi alege locul pentru culcuş, de regulă, în locuri
ferite de oameni, totuşi sunt şi multe excepţii, culcuşul fiind amplasat chiar în locul unde circulă oameni sau
în apropierea aşezărilor omeneşti. Condiţia este ca în apropiere să existe apă de băut pentru pui (adulţii se pot
deplasa şi la distanţă, în acest scop). Un fapt demn de reţinut este distanţa la care se aşază o familie de alta şi
care este de 6-12 km. Prin urmare, dacă într-un punct este un culcuş cu pui de lup, următorul nu este în
apropiere, ci la distanţa arătată. Probabil acesta este spaţiul necesar unei familii pentru a-şi putea asigura
hrana. Cunoaşterea acestui obicei serveşte la combaterea prin metoda prinderii puilor în culcuş. în perioada
împerecherii, femelele încă neajunse la maturitate sexuală, sunt alungate de lupii maturi, prin muşcat; tot pe
de lături stau probabil şi masculii de aceeaşi vârstă.
Lupoaica fată, în medie 4-6 pui uneori 12, care sunt orbi 9-16 zile, cei viguroşi deschizându-şi ochii la
începutul acestei perioade, cei slabi la sfârşitul ei. Cam tot atâta timp puii sunt şi surzi. Timp de 6 săptămâni,
puii sunt alăptaţi, iar după aceea primesc şi carne pe jumătate digerată, adusă de părinţi şi vomitată. Probabil,
la această vârstă, puii nu au suficiente sucuri gastrice pentru a digera carnea crudă. în primele trei săptămâni
după fătat, femela-mamă nu lasă puii singuri. în acest timp ea este hrănită de lupul mascul, tot cu carne pe
jumătate digerată. După ce puii încep să mănânce şi carne, masculul aduce astfel de hrană şi pentru ei. Dacă
părinţii întârzie cu adusul hranei, puii flămânzi scâncesc, ceea ce duce la descoperirea culcuşului. Când puii
sunt mai mari, părinţii le aduc şi animale vii, lăsându-i pe ei să le sfâşie şi să le devoreze. Fată o singură dată
pe an. Dacă lupoaica îşi socoteşte puii expuşi unui pericol, îi mută în altă parte, ducându-i în gură.
Lupul este un animal sociabil. Lăsând la o parte perioada creşterii puilor, când părinţii şi puii duc o
viaţă de familie, sociabilitatea acestei specii de vânat iese în evidenţă şi mai mult, toamna, când la părinţi şi
puii din acel an se alătură, eventual şi puii din anul precedent şi împreună formează o haită de 7-16
exemnlare. Această însuşire a lor este dictată de necesitatea procurării hranei pe cale activă, prin urmărirea şi
atacarea prăzii. In octombrie, puii sunt capabili să-şi însoţească părinţii la vânătoare. Familia se desface în
perioada împerecherii.
Hrana lupului constă în animale domestice: oi, capre, porci, dar atacă şi vite cornute, măgari şi cai; are
preferinţă faţă de câini. Animalele domestice sunt mai uşor de prins, dar în lipsa acestora, urmăreşte şi vânat:
cerbi, căprioare, lopătari, mistreţi şi chiar iepuri. În timp ce iepurele aleargă cu o viteză de 40-45 km pe oră,
lupul atinge o viteză de 55-60 km, deci, în câmp deschis, poate prinde iepurele din fugă. Face acest lucru mai
cu seamă noaptea pe lună. Spre deosebire de alte animale carnivore mai sângeroase, lupul ucide numai cât îi
este necesar pentru a se sătura. Dacă totuşi i-a rămas ceva, după un timp se întoarce la cadavru. Vara, lupii
urcă la munte, o dată cu turmele; toamna coboară la dealuri, o dată cu ele. Lupii solitari pot prinde numai
animale bolnave^, accidentate, eventual tinere, deci în acest fel fac o selecţie naturală. Cum însă acestea nu
se găsesc în număr suficient pentru a-şi asigura hrana, sunt obligaţi să se constituie în haite şi să vâneze în
95
comun, caz în care pot prinde şi animale mari, valide. Se susţine că la o astfel de urmărire ar aplica o
adevărată tactică, unii gonind, alţii stând la pândă şi aruncându-se asupra prăzii la momentul oportun. în
acest caz, nu mai poate fi vorba de selecţie.
Rezistă nemâncaţi şi o săptămână, dar când ajung la pradă îşi încarcă stomacul cu o mare cantitate de
carne, chiar 10-15 kg, rupând şi înghiţând hrana fără să o mestece. După ce s-a săturat, haita se culcă, fără a
se îndepărta muit. în perioada creşterii puilor însă, instinctul matern, respectiv patern, îi obligă să ducă hrană
puilor, deci se culcă în apropierea acestora. Având preferinţă faţă de carnea de câine, lătratul acestuia atrage
lupii în căutare de hrană. Peregrinările lor pentru a-şi căuta hrana încep seara, în amurg, le continuă noaptea,
iar dimineaţa se întorc în adăpost. Fac excepţie în perioada împerecherii, când pot fi văzuţi şi ziua. în
general, ocolesc omul şi aşezările omeneşti; doar iarna, foamea îi obligă să se apropie de sate sau de
gospodării răzleţe şi să-şi încerce norocul de a răpi vreo oaie, vreun porc sau vreun câine. În hrana lui intră şi
şoareci, insecte şi chiar fructe şi cartofi.
Pagube. Lupul cauzează pagube atât în rândul animalelor domestice cât şi în ale vânatului. Este un
mare răpitor. Dar, uneori, i se pun în sarcină pagube pe care nu le-a cauzat. Problema poate fi lămurită cu
ajutorul urmelor lăsate pe zăpadă, din care se poate vedea dacă a fost vorba de urmărire de către lupi a unui
animal, deci luptă între răpitor şi pradă sau de găsirea unui cadavru de animal. Ar fi nu numai interesant, ci
deosebit de folositor, dacă personalul vânătoresc de teren ar stabili, în fiecare caz văzut, cauza sigură sau
probabilă a morţii vânatului. Aceasta pentru a se putea cunoaşte proporţiile reale ale prejudiciilor.
În prezent, efectivele de lupi în România, conform lucrării de evaluare a vânatului din martie 2000, au
fost de 3700 buc, iar recolta de 220 buc. Este de menţionat că în prezent, la nivel european, lupul beneficiază
de un regim de protecţie împreună cu celelalte răpitoare. La noi părerile sunt împărţite, unii susţin că este
necesară protecţia lui, iar alţii au părere opusă, în sensul că trebuie combătuţi. Cei mai mulţi sunt însă de
părere că nu trebuie nici protejat nici combătut, ci trebuie vânat şi efectivul ţinut în limitele optime ca la
orice specie.
Duşmanul lupului este omul, iar boala care cauzează moartea lui, în cele mai multe cazuri, este
turbarea.
Diferite obiceiuri ale lupului.
- Lupul nu atacă om viu. În rândurile cetăţenilor există credinţa că, în anumite cazuri, lupul a atacat şi
sfâşiat oameni. Cercetările efectuate de organe oficiale, nu au confirmat aceste afirmaţii, nici măcar într-un
singur caz. Nu există nici o dovadă indiscutabilă că lupii ar fi atacat şi ucis om viu, nici măcar atunci când
ei sunt constituiţi în haită şi sunt flămânzi. Este adevărat că s-au găsit resturi de oameni devoraţi de lupi, dar
probabil este vorba de oameni care au murit dintr-o cauză oarecare (boli de cord, căzuţi în zăpadă în stare de
ebrietate şi apoi îngheţaţi etc), iar lupii n-au făcut altceva decât să mănânce cadravul. Aşteptăm omul cu
spirit de răspundere, care să poată declara că a văzut cu ochii lui, cum lupii s-au năpustit asupra unui om viu
şi l-a sfâşiat. Este adevărat că unii lupi turbaţi se aruncă asupra omului şi îl muşcă, dar nu cunoaştem cazuri
când să-l fi omorât.
- Lupul se împerechează cu câinele, iar produşii acestei împerecheri, de asemenea, se împerechează
între ei sau cu lupii.
- Cu toate că evită apropierea de duşmanul lui - omul - totuşi nu trăieşte aşa de izolat de aşezările
omeneşti, ca de exemplu ursul sau râsul. Explicaţia ar putea fi sursa de hrană pe care o constituie animalele
domestice.
- În timpul şi imediat după războaie, se constată o înmulţire a lupilor. Cauza pare a fi slăbirea acţiunii
de combatere.
- Dorm încolăciţi, după obiceiul câinilor, dar se trezesc la cel mai mic zgomot.
- În căutare de hrană, de regulă, atacă noaptea, fiind animal de amurg şi de noapte, dar când este
flămând, precum şi vara, când trebuie să procure hrană pentru pui, atacă şi ziua.
- Prada o prinde de gât sau de abdomen şi dacă nu este prea grea, o târăşte până la un loc adăpostit,
unde o sfâşie. Grumazul dotat cu muşchi puternici îi permite să ducă în gură greutăţi surprinzători de mari
pentru talia lui.
- Lupii bătrâni, neputincioşi, precum şi cei răniţi sunt sfâşiaţi şi devoraţi de semenii lor.
- Ochii lupului lucesc noaptea, dar numai dacă este o sursă de lumină ale cărei raze să fie reflectate.
- Poate fi domesticit, dar dacă după aceea este lăsat liber în pădure, poate deveni periculos.
- Observaţiile de până acum ar arăta că lupul nu ucide animalele din apropierea culcuşului unde îi stau
puii. Se presupune că aceasta ar fi un semn de prevedere, pentru a nu-şi trăda prezenţa sau că îşi rezervă
aceste animale pentru mai târziu, când îşi învaţă puii să vâneze.

96
 RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Recoltarea lupului este permisă numai cu autorizaţie nominală, el fiind specie protejată prin convenţii
internaţionale. Cu toate că a vâna lupi la urlătoare, la nada de hoit şi chiar cu goana este atractiv, totuşi sunt
din ce în ce mai puţini cei ce ies în teren ca să vâneze lupul. Distanţa de oraş la care se găsesc terenurile de
lupi, precum şi timpul limitat îngreunează deplasările de acest gen. Acesta este motivul pentru care se
vorbeşte cel mai mult de combaterea lupului decât de vânarea lui, combaterea fiind făcută de către personalul
de teren, dar numai atunci când este cazul.
La vânătoarea, respectiv combaterea lupului, se pot aplica următoarele metode: vânătoarea cu gonaci,
goana folosind steguleţe, împuşcarea din bordeiul de pândă, împuşcarea lupului la urlătoare. Deosebit de
aceste metode care constituie vânătoarea, au mai fost folosite pentru combaterea propriu-zisă: prinderea
puilor de lup din culcuş, prinderea lupilor cu ajutorul capcanelor şi combaterea cu substanţe toxice.
Menţionăm că în prezent asemenea metode de combatere nu se mai folosesc.
Vânătoarea cu gonaci, ca să dea rezultate, cere ca primă condiţie, stabilirea cu exactitate a porţiunii de
pădure unde se găsesc lupii, la un moment dat. Acest lucru este posibil iarna pe zăpadă. În restul anului, cu
aproximaţie, putem afla unde stau lupii procedând astfel: 3-4 persoane aşezate în arc de cerc ascultă
concomitent urletul lupului şi îşi memorează direcţia. Se desenează apoi pe hartă cele 3-4 puncte, se trag linii
în direcţia urletului, iar la intersecţia acestora se va găsi, probabil, lupul. Organizarea unei vânători de lupi
necesită deplasarea unui număr mare de vânători şi de gonaci. Organizatorul are răspundere, de aceea nu se
recomandă să se facă astfel de vânători numai după „informaţii" că s-ar găsi lupi, căci rezultatul este, de
obicei, un eşec.
La aşezarea vânătorilor, să se ţină cont de direcţia vântului; acesta să bată de la lupi spre vânători. Mai
întâi se aşază vânătorii, ocupându-şi ţiitorile, stând bine camuflaţi şi nemişcaţi. Gonacii nu este nevoie să fie
prea deşi, însă pe cât posibil bine aliniaţi. Ei înaintează încet fără zgomot mare, ci doar bătând cu ciomegele
în arbori. Rezultat mai bun se obţine la prima goană din acea zi, căci zgomotul ei deranjează celelalte goane.
Goanele trebuie să fie lungi; de obicei 1,5-2 km, în funcţie şi de relieful terenului.
Goana, folosind steguleţe. Steguleţele sunt bucăţi de pânză colorată, de obicei roşie, având circa 30 cm
lungime şi 15 cm lăţime, fixate pe o sfoară la distanţă de 60-70 cm una de alta. Şi la aplicarea acestei metode
se cere identificarea porţiunii (parcelei) de pădure unde sunt lupii. Având 3-4 km de sfoară cu steguleţe, se
înconjoară porţiunea respectivă, aninând sfoara cu steguleţe de tufe, crengi, la înălţime de circa 1 m. Lupii nu
vor trece peste lanţul de pânze roşii, mai cu seamă mişcate de vânt. Aşezarea steguletelor începe în porţiunea
spre care bate vântul şi se continuă în linişte pe celelalte. După ce porţiunea a fost înconjurată, vânătorii intră
în cerc şi îşi aleg ţiitori la marginea opusă celei de unde bate vântul, stau camuflaţi, nemişcaţi şi de preferinţă
în halate albe (dacă e zăpadă). Se recomandă ca vânătorii să fie postaţi şi la eventuale drumuri, deoarece lupii
aici, probabil, vor încerca să treacă peste linia steguleţelor. Gonacii vin din direcţia vântului, înaintând încet,
fără zgomot. În acest caz nici lupii nu vor veni cu viteză mare. Dat fiind că lupii nu trec peste steguleţe, ei
vor merge de-a lungul lor şi vor ajunge la vânători, chiar de mai multe ori.
Se mai poate proceda şi altfel: porţiunea cu lupi să fie încercuită numai parţial, lăsând fără steguleţe o
lungime de 50-100 m. Aici vor sta vânătorii.
Metoda cu ajutorul steguletelor se aplică la şes şi coline, unde sunt trupuri de pădure nu prea mari,
terenul nu este accidentat, încât transportul şi aşezarea steguletelor nu sunt dificile.
Împuşcarea din bordeiul de pândă. Metoda aceasta este pasionantă şi dă multe satisfacţii, dar cere
răbdare. Este mai accesibilă paznicilor de vânătoare şi personalului silvic care îşi au locuinţele în pădure sau
la marginea satului. Bordeiul se face în pământ, având baza de 1,5/1,5 m sau 1,80/2 m, iar înălţimea de 1,70-
2,20 m. La înălţimea ochiului unui om stând pe scaun, se face o fereastră de circa 20/30 cm prin care să se
poată trage cu arma. Ea poate fi închisă cu geam, având în loc de balamale metalice bucăţi de piele sau
cauciuc ca să nu scârţâie. Se deschide prin aplecare în jos. Acoperişul bordeiului se face din schelet de lemn,
acoperit cu brazde de iarbă, încât să nu contrasteze cu mediul înconjurător. Dacă se face o uşă bună, iar
vânătorul îşi introduce picioarele într-un sac din blană de oaie, el poate rezista câteva ore, chiar pe ger.
În faţa ferestrei, la circa 20 m, se pune cadavrul, fixându-1 cu pari ca să nu poată fi tras de răpitoare.
Amplasarea bordeiului se face lângă un pârâu încât murmurul apei să acopere zgomotul pe care, fără voie, l-
ar face vânătorul când se mişcă în bordei. Lumina lunii să-i vină din spate. Amenajări de acest fel se pot face
nu numai în pământ. La păstrăvăria Valea Putnei, au fost vânaţi cu succes mulţi lupi, râşi, vulpi dintr-o
încăpere mică, amenajată în acest scop în podul casei incubatoarelor; la ocolul silvic Gurghiu, s-a făcut o
încăpere lângă o pepinieră silvică, deasupra magaziei de păstrat uneltele. Dar, oricare ar fi locul construcţiei,
esenţial este ca nada să fie pusă din vreme. Nu are sens ca vânătorul să înfrunte asprimea gerului decât după
ce se vede că răpitoarele cercetează cadravul.
97
 Împuşcarea lupului la urlătoare. Metoda se bazează pe obiceiul lupilor de a urla. Imitând urletul,
vânătorul reuşeşte să atragă până la bătaia armei lupul ce s-ar găsi prin apropiere. Fireşte, imitarea urletului
trebuie să fie cât mai fidelă, încât să nu trezească bănuiala lupului. Chematul se învaţă practic, de la un
cunoscător. în principiu, se procedează astfel: auzind lupul urlând, i se răspunde. E posibil ca după această
imitare lupul să se pună în mişcare către vânător, caz în care chemarea nu se mai repetă, ci se aşteaptă cu
atenţia încordată. Dacă stă pe loc, chemarea prin urlet se va repeta la intervale de 15-20 minute. Succesul
este mai probabil dacă se asociază 2-3 vânători, dintre care unul cheamă, iar ceilalţi stau în aşteptare la
distanţă de 100-200 m. Timpul cel mai favorabil este, la lumina lunii, seara după ce s-a întunecat şi dimineaţa
înainte de a se face ziuă. Metoda reuşeşte mai bine toamna când lupii încep să formeze haite.
Metoda poate fi aplicată de orice vânător, dar ea stă la îndemână mai cu seamă personalului de pază
vânătoresc şi celui silvic, care prestează o activitate de teren.
Valorificarea. Folosul direct din vânătoarea lupilor este blana şi craniul, ele constituind trofee.
Foloasele din combaterea lupului sunt cele indirecte şi anume evitarea pagubelor pe care acest răpitor le-ar
putea cauza vânatului nerăpitor şi creşterii vitelor.
Trofeul îl constituie craniul şi blana. La expoziţiile care au fost organizate până în anul 1952, se luau în
considerare şi se premiau blănurile. La sesiunea Consiliului Internaţional de Vânătoare care a avut loc la
Madrid, în anul 1952, s-a hotărât ca, în viitor, la expoziţii, să fie înregistrate numai craniile. Cu toate acestea,
organizatorii de expoziţii sunt liberi să accepte la premiere şi blănuri, cum s-a şi întâmplat atât la Expoziţia
Internaţională de Vânătoare de la Florenţa (1964), cât şi la cea de la Novi Sad (1967). Blana, bine preparată,
este un trofeu incomparabil mai decorativ decât craniul.
Iată cum se procedează ca să se obţină trofee aspectuoase şi utilizabile la expoziţiile de vânătoare.
Craniile se fierb, se curăţă de carne, se degresează şi se albesc. Se procedează cu atenţie ca dinţii să nu cadă,
iar ambele maxilare să rămână întregi. Se leagă la un loc, cu sfoară. Acesta este trofeul oficial. Blana se
jupoaie, de asemenea cu atenţie, cu gheare cu tot; se elimină carnea dintre oasele labelor şi din coadă, se
curăţă de carne şi grăsime, apoi se pune la uscat, bine întinsă, încât părţile cărnoase să nu se atingă între ele.
Este bine ca pe blană să rămână cât mai puţină carne, mai cu seamă la labe, urechi şi coadă. Dacă nu se
procedează aşa şi dacă nu se iau măsuri de uscare imediată şi corespunzătoare, părul va cădea de pe unele
părţi, blana depreciindu-se. Când se pune la uscat, se întinde cât mai mult, fără să devină diformă, ştiut fiind
că valoarea ca trofeu va depinde, în primul rând de suprafaţa blănii. Nu se taie nimic din lăţimea ei. Dacă se
prepară sub formă de covor cu craniul montat în blană, atunci, în cazul când este vorba de un craniu mare,
care ar intra în categoriile de premiere, se va monta în blană un craniu mai mic de la alt lup, sau unul de
plastic păstrându-se celălalt ca trofeu. Dacă ar fi pus în blană nu ar mai fi posibilă măsurarea lui, deci n-ar
mai conta ca trofeu. O blană de lup este cu atât mai valoroasă cu cât părul ei este mai lung, mai des, fără
lipsuri şi cu cât favoriţii şi coama sunt mai mari, deci când este vorba de blănuri de iarnă.

EVALUAREA TROFEELOR

Craniul de lup. Se măsoară:

1. lungimea maxilarului superior, inclusiv incisivii, în cm;
2. lăţimea maxilarului superior, în cm.
Ambele se măsoară cu compasul, acolo unde dimensiunea respectivă este cea mai mare. Fiecare
centimetru reprezintă un punct.
Exemplu practic de evaluare

Nr. Elemente Măsuri Factor Puncte

crt. cm
1 Lungimea maxilarului superior 28,25 1 28,25
2 Lăţimea maxilarului superior 15,65 1 15,65
TOTAL: 43,90

98
 Categorii de premiere pentru craniile de lup, adoptate la Expoziţia Internaţională de Vânătoare şi
Pescuit sportiv:

Novi Sad (1967) Punctaj folosit în

prezent
Medalia de aur (premiul I) 41 puncte şi mai mult peste 41 puncte
Medalia de argint (premiul II) de la 38,9 la 40,9 puncte 39,00-40,99 puncte
Medalia de bronz (premiul III) de la 36 la 38,8 puncte 37,00-38,99 puncte
La alte expoziţii internaţionale nu au fost fixate categorii de premiere pentru cranii de lup.

Blana de lup. Formula de evaluare este: (a.b)/100 +c, unde

a = lungimea blănii de la vârful botului până la punctul de inserţie al cozii, exprimată în cm;
b = lăţimea blănii unde ea este cea mai mică (în urma picioarelor dinainte), în cm;
c = puncte de frumuseţe, care pot reprezenta cel mult 25% din valoarea şi anume:
- lungimea părului - până la 10%;
- desimea şi regularitatea până la 10%;
- părul de la gât (favoriţii) şi coama - până la 5%.
Atitudinea noastră de viitor faţă de lup. Am acordat un spaţiu mai larg problemei lupului, deoarece
formează obiect de combatere şi pentru reuşita acesteia este necesar să fie cunoscută cât mai bine biologia
lui.
În prezent, deşi efectivul lui s-a împuţinat mult faţă de trecut, totuşi încă mai face pagube în vânat şi în
rândul animalelor domestice. De aceea, combaterea lui trebuie continuată. Nu suntem însă pentru
exterminarea speciei. Ar trebui să se dea preferinţă metodelor prin care lupul se vânează (la urlătoare, goana,
pânda) şi să nu se facă uz de substanţe toxice şi de capcane. Efectivul de lupi va scădea cu timpul şi datorită
înmulţirii populaţiei, a vânătorilor şi a progresului civilizaţiei.
Exemplu practic de evaluare a blănii de lup

Nr. Elemente măsurate sau apreciate Măsuri Formula Puncte

crt. cm
1. Lungimea blănii (a) 150 (a.b)/100 103,05
2. Lăţimea blănii (b) 68,7
3. Puncte de frumuseţe (c) 7
- lungimea părului (1-10%) 10
- desimea şi regularitatea părului (1-10%) 4
- părul de la gât (favoriţi) şi coamă (1- 21% (a.b)/100 . 0,21 21,64
5%)
Total puncte 124,69

Puncte necesare pentru premierea blănurilor de lup

Berlin, 1937 Florenţa, 1964 Novi Sad, 1967*

Denumirea Puncte Denumirea Puncte Denumirea Puncte
premiului premiului premiului
Medalia de aur 131 şi mai mult Medalia de aur 110 şi mai Medalia de aur 120 şi mai
Medalia de argint 125-130 Medalia de argint mult Medalia de argint mult 110-
Medalia de bronz 116-125 Medalia de bronz 100-109,9 Medalia de bronz 119,9 100-
95-99,9 109,9
* Acest punctaj pentru acordarea medaliilor este folosit şi în prezent. Recordul naţional şi mondial la
blană de lup are 186,17 puncte C.I.C. şi a fost recoltat la Sărişor - Suceava în anul 1985.

VULPEA
VULPES VULPES(L)

Masculul se numeşte, popular, vulpoi, femela vulpe, iar puii - căţei sau pui de vulpe.
În Europa există cinci rase geografice ale acestei specii, dintre care enumerăm trei:

99
 Vulpes vulpes vulpes, L. răspândită în Peninsula Scandinavică. Este mare la corp, viu colorată, părul
lung (adaptare la clima aspră).
Vulpes vulpes crucigera Bechstein, care populează Europa Centrală şi teritoriile fostei U.R.S.S. până la
Urali. Atât mărimea cât şi culoarea ei variază, uneori bate în negru.
Vulpes vulpes melanogaster Bonap, răspândită în Italia, inclusiv Sicilia, precum şi în Dalmaţia. Are pe
abdomen, vara, culoare albă deschisă, iarna închisă.

DESCRIERE

Date biometrice: lungimea capului plus a trunchiului 80-90 cm; coada 30-40 cm; înălţimea la greabăn
35-40cm. Masculii se situează spre limita superioară, iar femelele spre cea inferioară. Greutatea corporală, cu
viscere variază ca şi la alte mamifere, în funcţie de sex, vârstă şi mediul de trai. Puii, la fâtare, au 80-150 g;
în prima iarnă, adică atunci când n-au împlinit un an, puii au 3-6 kg. Ei constituie majoritatea celor ce cad la
vânătoare; vulpile în vârstă de mai mulţi ani cântăresc 7-8 kg, dar s-au găsit şi exemplare de 9-10 kg şi chiar
mai mult, dar acestea sunt cazuri rare; femelele de aceeaşi vârstă cântăresc cu 10-20% mai puţin. în regiunile
cu climă continentală, greutatea este mai mare decât în cele cu climă oceanică. În ţara noastră, la dealuri,
vulpile sunt mai mari şi cu blana mai frumoasă.
Culoarea părului este în general roşcată, dar prezintă variaţii individuale însemnate. Astfel: vulpea
roşie, care este cea mai frecventă, are spatele de culoare roşie viu, iar buzele, partea inferioară a obrajilor,
pieptul, abdomenul şi partea interioară a picioarelor albă-galbenă. Vârful cozii este tot alb. Vulpea
cărbunăreasă, la care părţile inferioare şi interioare amintite mai sus sunt mai închise, bătând în negru. în
fine vulpea cu cruce care are de-a lungul şirei spinării o dungă închisă, iar la greabăn perpendicular pe
acesta, o altă dungă de acelaşi fel, care se întinde şi de-a lungul picioarelor dinainte, formând un fel de cruce.
între cele trei tipuri, sunt o serie de forme de tranziţie. Ca şi la alte specii de vânat cu păr, se pot ivi şi la
vulpe fenomene de albinism şi melanism. Vulpi roşii şi cărbunărese se pot întâlni şi în acelaşi teren. La toate
trei culorile de vulpe pe spate, începând de la cap până la mijlocul spatelui culoarea este uniformă, mai mult
sau mai puţin roşcată, însă spre coadă, ca şi pe şolduri apar fire de păr cu vârful alb, care la unii indivizi sunt
mai numeroase, la alţii mai rare. Partea exterioară a urechilor şi extremităţile picioarelor sunt negre. Coada
este stufoasă, cu păr lung, având nuanţe negricioase, cenuşii. Vârful ei este uneori alb, alteori negru. La cea
cărbunăreasă, uneori lipseşte vârful alb. Picioarele par scurte în raport cu corpul. Urechile sunt mici,
îndreptate în sus; botul ascuţit. Puii mici au o blană bogată cu păr lung, de culoare brună-închisă, uneori
cenuşie. Se deosebesc de puii altor canide prin vârful alb al cozii, pata albă pe piept şi pe frunte.
Năpârleşte o singură dată pe an, primăvara, dar noul păr creşte încet, vara fiind mic. Abia la sfârşitul lui
decembrie, blana este plină, cu spicul complet dezvoltat.
Pe coadă, cam la 7-8 cm de la rădăcină în jos, are o glandă, care secretă o substanţă cu un miros
specific şi are rolul de a înlesni găsirea sexelor, în perioada împerecherii.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 2/3 = 42. Caninii sunt lungi în comparaţie cu ai altor canide.
La vulpile ce se mişcă în teren, nu există posibilitatea de a deosebi masculul de femelă.
Longevitatea: 10-12 ani. Criterii de apreciere a vârstei nu cunoaştem, decât greutatea corpului, care
permite să se deosebească, iarna la vânătoare, vulpile care încă n-au împlinit un an, de cele mai bătrâne.
Glasul variază, ca şi la alte specii, având nuanţe diferite după diferitele acte din ciclul de viaţă anual.
Astfel, mijlocul de comunicare al mamei cu puii este un mormăit; în perioada împerecherii, se poate auzi un
fel de lătrat, pe care îl folosesc şi puii rămaşi singuri, la început de iarnă; în caz de pericol, precum şi când se

100
bat între ei, masculii scot un fel de mormăit; rănită sau încolţită de câine, scoate un ţipăt. Puii flămânzi
scâncesc.
Simţurile cele mai dezvoltate sunt mirosul şi auzul; urmează văzul; gustul şi pipăitul mai puţină
importanţă.
Urmele. Cunoaşterea lor are mare însemnătate pentru vânător, nu numai la stabilirea prezenţei vulpii în
teren, ci şi la descoperirea vizuinii şi la practicarea vânătorii. Cei neiniţiaţi pot confunda urmele vulpii cu
cele ale pisicii sălbatice sau ale unui câine. Dar urma vulpii se poate deosebi de a pisicii, în primul rând, prin
faptul că, vulpea neavând gheare retractile, acestea se imprimă clar în urmă, pe când la pisică nu sunt
imprimate niciodată. De altfel, pisica are urma rotundă, iar vulpea lunguiaţă. De urma câinelui de aceeaşi
mărime se deosebeşte, deoarece a vulpii este mai lunguiaţă, degetele dinainte sunt mai apropiate între ele, iar
linia care trece pe la rădăcina ghearelor degetelor dinapoi, la câine taie perniţele degetelor dinainte, pe când
la vulpe nici nu le atinge. Dar mult mai sigur se poate face deosebirea cu ajutorul urmei-pârtie; la vulpe, ea
este aproape în linie dreaptă, pe când la câine în zig-zag.
Vulpea se deplasează, în mod obişnuit, în trap. Salturi face când se aruncă asupra prăzii şi când este
speriată. La mersul în trap, pune piciorul dinapoi în semnul urmei celui dinainte, iar în salturi picioarele
dinapoi depăşesc urmele picioarelor dinainte. Pe zăpadă adâncă şi afânată, coada atârnând pe zăpadă şterge,
în parte, urma. Se înţelege că aceasta se datoreşte adâncimii zăpezii.
Excrementele vulpii variază în funcţie de felul hranei consumate. De ale câinelui se deosebesc prin
conţinutul lor de păr provenind de la animalele-pradă, iar de ale viezurelui prin faptul că ale acestuia din
urmă, de regulă, conţin resturi de gândaci, în special elitre. Vulpoiul îşi depune excrementele de obicei pe o
ridicătură: cioată, piatră, muşuroi.

ECOLOGIE

Vulpea are o mare plasticitate ecologică, putând fi întâlnită atât în Bărăgan şi în Dobrogea pe malul
mării, cât şi în pădurile de mare altitudine, până la limita vegetaţiei forestiere. Ca să existe, cere doar sol bun
pentru săparea vizuinii şi anume nu excesiv de compact, dar nici nisipos, încât galeria săpată să nu se surpe.
Cel mai bun este solul argilo-nisipos, profund; nu este bun cel care are apa freatică aproape de suprafaţă,
deoarece apa ar intra în galerie. Sunt frecvente galeriile făcute printre rădăcinile arborilor din pădure;
existenţa unor bucăţi de stâncă nu constituie un obstacol de netrecut, deoarece vulpea le ocoleşte.
Vulpea îşi amplasează vizuina în teren împădurit, sau cel puţin într-unui cu tufişuri; numai în lipsa
acestora şi-o face şi în loc deschis, cum se întâmplă adesea în Câmpia Dunării. Dacă terenul este ondulat,
caută expoziţiile sudice, însorite. Cercetările arată că, în astfel de terenuri, două treimi din numărul galeriilor
au fost făcute cu expoziţii sudice, sud-estice sau sud-vestice. în ce priveşte vârsta arborilor pădurii, alege
arborete rare, de vârstă înaintată sau cel puţin mijlocie, evitând desişurile. Dacă, însă, între timp, pădurea a
fost exploatată şi s-a format un desiş, vizuina poate fi păstrată dar, printre nuieliş, trebuie să pătrundă razele
soarelui până la vizuină. Puii care stau şi se joacă la gura vizuinii au nevoie şi de căldură. Adeseori vulpea ia
în stăpânire vizuini de viezure pe care le foloseşte aşa cum sunt, sau le amenajează după necesităţile ei. Nu
este adevărat că ar murdări vizuina ca să alunge viezurele.
Cea mai simplă vizuină constă într-o galerie cu două ieşiri şi un spaţiu mai larg unde vulpea îşi petrece
timpul în subteran, numit cotlon. Dar, de regulă, peste acestea mai construieşte şi alte galerii, alte cotloane,
uneori etajate, încât o astfel de vizuină veche devine o adevărată cetate. Unele galerii de ieşire pot să nu fie
folosite, temporar şi, în acest caz, gurile sunt astupate cu frunze. Rareori se întâlneşte vizuină să aibă mai
puţin de 4-5 ieşiri. Galeriile de ieşire pot să fie legate între ele cu alte galerii. Se întâmplă ca în aceeaşi
vizuină, un cotlon să fie ocupat de vulpe, altul de viezure şi poate chiar de pisică sălbatică. în ce priveşte
vechimea vizuinilor, ea poate fi foarte mare chiar de mai multe decenii. în literatură se citează un caz de
vizuină cu o vechime de 70 ani, care în decursul timpului, a fost folosită când de vulpe când de viezure. Când
este urmărită de câine, în galerie, poate să se izoleze, îngrămădind pământ între ea şi câine.
în vederea vânătorii şi a combaterii, este foarte util ca personalul de teren şi vânătorul să aibă un
inventar al vizuinilor din raza lor de activitate şi, în fiecare an, să ţină în evidenţă pe cele ocupate. (Multe
rămân, temporar, nelocuite). Cele încă nelocuite pot fi găsite, iarna, pe zăpada proaspătă, mergând pe urmă;
un semn al existenţei vizuinii în apropiere este mirosul de carne în descompunere, lăsat de resturile de la
hrana puilor, precum şi solul bătătorit de puii de vulpe în jocurile lor.
Vulpea este fidelă locului său obişnuit de trai. Rezultatul obţinut prin marcări şi regăsiri de vulpi şi
anume, de la locul de marcare, au fost găsite sau împuşcate vulpi la următoarele distanţe:
- 44% la o distanţă sub 5 km;
- 14% la o distanţă între 5 şi 10 km;
101
 - 18% la o distanţă între 10 şi 20 km;
- restul la distanţe mai mari.
Răspândirea. Se găseşte în toată Europa, cu excepţia insulelor Creta, Malta şi Baleare. Nu se găseşte
nici în Islanda. în România, o găsim în toate pădurile, începând cu pădurea Comarova, de lângă Marea
Neagră şi până la limita vegetaţiei forestiere din Munţii Retezat, Făgăraş şi Bucegi. Densitatea cea mai mare
este însă la dealuri şi câmpie, unde abundă hrana ei preferată - şoarecii.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexuală o atinge vulpea la vârsta de 10 luni. Fată o singură dată pe an.
împerecherea are loc în lunile ianuarie-februarie. în funcţie de mersul vremii, împerecherea poate începe
spre sfârşitul lui decembrie şi continuă până în prima jumătate a lunii martie. Actul împerecherii are loc, de
obicei, în vizuină, unde femela este însoţită de unul sau doi curtezani. Durata gestaţiei este de 52-53 zile,
după care femela fată, în cotlonul din vizuină, 4-5 pui, uneori şi mai mulţi (8-10) care îşi capătă vederea abia
după 12-14 zile. Când într-o vizuină se găsesc 12-13 pui probabil provin de la două femele. La fătat, puii au
lungimea de 10-15 cm. Timp de 2-4 săptămâni, sunt hrăniţi de mama lor, exclusiv cu lapte, după care li se
aduce şi carne, dar alăptatul mai continuă până la vârsta de 3-4 luni. Se susţine că prima hrană pe care femela
o dă puilor, ar fi jumătate digerată, provenită prin vomitare, cum face şi lupul. Numai spre sfârşitul perioadei
de creştere a puilor, femela aduce puilor şi hrană crudă, uneori chiar vie, transportând-o în gură. Se pare că
masculul preia creşterea puilor în caz de moarte a femelei şi că aduce hrană pentru femelă, în primele zile
după fătat, când aceasta nu părăseşte culcuşul. Dar observaţiile de acest fel trebuie continuate.
Sporul anual nu este mare. Din cei 4-5 pui fătaţi, parte pier în timpul cât sunt în grija mamei, parte
după ce devin independenţi. Se pare că sporul la vârsta de 10 luni nu este mai mare de 100-150% în raport cu
efectivul din martie.
Spre deosebire de lup, vulpea nu este un animal sociabil. Simţul de familie se manifestă doar în timpul
împerecherii şi al creşterii puilor. în rest, trăieşte pe cont propriu. Nu formează haite ca lupii. Dimpotrivă,
începând de toamua, puii duc o viaţă individuală.
Hrana vulpii este variată, mâncând o serie de animale fără a lipsi sortimente de natură vegetală. Din
hrana de natură animală consumă cu predilecţie şoareci, care par a fi hrana de bază. Mănâncă melci, şopârle,
insecte, larvele acestora, omizi, râme şi chiar broaşte. S-a constatat că mănâncă şi peşti, dar nu se poate
stabili dacă i-a prins vii din cei bolnavi, retraşi la marginea apei, sau i-a găsit morţi, împinşi la mal de valuri.
I se aduce învinuirea de a cauza pagube însemnate în vânatul mic. într-adevăr, la vizuinile de vulpi se
găsesc resturi de pui de iepure, iezi de căprioare, păsări de interes vânătoresc. Că prinde vânat viu, nu se
poate contesta, dovadă fiind atacul dat asupra păsărilor din gospodăriile săteşti. Dacă se expune intrând în
curtea ţăranului să prindă o găină, trebuie să se admită că prinde şi fazaniţă pe cuib sau un pui de fazan din
trifoişte. Dar resturile de hrană din vizuină pot proveni, cel puţin în parte şi din animalele moarte sau
bolnave. Rămâne deci deschisă problema stabilirii pagubelor reale cauzate vânatului de către vulpe. Prinde
purcei de mistreţ de curând fătaţi, iezi de căprior, cocoşi de munte în timpul rotitului pe sol, păsări acvatice,
păsări domestice şi consumă cuiburi de viespi. Dintre sortimentele de hrană vegetală, menţionăm: afine,
zmeură, struguri, mere, pere, prune. Lista lungă a felurilor de hrană a vulpii explică răspândirea ei mare în
România şi Europa.
Este un animal de amurg şi noapte, dar, în terenurile liniştite, poate fi văzut şi peste zi. La pânda sau
dibuitul de dimineaţă la căprior pot fi văzute vulpi şorecăind.
Înoată bine.
Efective, recolte, densitate, fluctuaţii de efective.
Efectivele de vulpi în luna martie erau în anii 1965-1968 de 30000-35000, ceea ce înseamnă o vulpe la
200 ha pădure; recoltele variau în jur a 40000, adică o vulpe la 160 ha pădure. În prezent, conform datelor
din lucrarea de evaluare din martie 2000, efectivele de vulpi în România au fost de 43000 buc. iar recolta de
16000 buc. Fluctuaţiile de efectiv şi recolte sunt destul de mari şi la această specie, datorită îndeosebi a două
cauze: abundenţa de şoareci şi raia. în sezonul de reproducere, care urmează după un an cu mulţi şoareci,
vulpea are un număr mai mare de pui decât de obicei, datorită stării sale fizice bune; raia este o boală care
distruge o mare parte din efectiv.
Pagubele cauzate de vulpe constau în răpirea unor animale domestice (păsări de curte) şi a unor specii
de vânat mic (iepuri, fazani etc). Se pare că, pagubele cauzate vânatului, în special celui mic, sunt mai mari
în anii când hrana sa preferată, şoarecii, sunt în număr mic. în această privinţă părerile specialiştilor diferă
mult. în timp ce, uneori, vulpea este socotită un mare distrugător de vânat şi cauza principală a numărului
scăzut de vânat nerăpitor mic, alteori se exagerează foloasele aduse de ea prin distrugerea şoarecilor.
102
Adevărul este că felul hranei vulpii depinde de mediul în care trăieşte şi, chiar în acelaşi mediu, ea variază de
la an la an, în funcţie de frecvenţa unuia sau altuia dintre animalele ce-i formează hrana.
În orice caz, în regiunile de fazani şi potârnichi, vulpea trebuie combătută intens, în timp ce în cele de
cerbi şi mistreţi poate fi tolerată; aici, paguba poate consta doar din câte un cocoş de munte, un purcel de
mistreţ sau un ied de căprior. În general, se pare că în lumea vânătorească se exagerează pagubele cauzate
vânatului de către vulpe.
Duşmanii vulpii sunt: în primul rând omul, apoi lupul, acvila de stâncă şi vulturul codalb - păsări care,
din păcate, sunt rare în ultimul timp. Dintre boli, cele care cauzează pierderile cele mai mari sunt raia şi
turbarea, mai ales în ultimul timp.
Diferite obiceiuri ale vulpii
- Dacă îşi vede puii ameninţaţi, mai cu seamă când omul o deranjează la vizuină, îşi mută puii,
ducându-i în gură. Face acest lucru, îndeosebi seara, iar ca loc de refugiu îşi alege o adâncitură de teren,
canale, culee de poduri.
- Pe laturile corpului, pe partea dinapoi, spre sfârşitul iernii, se văd pete cu părul rărit sau chiar lipsă.
Fenomenul este atribuit uzurii din timpul împerecherii, când femela este prinsă de mascul cu picioarele. Dar
faptul că asemenea lipsuri de păr se întâlnesc şi la mascul, face ca atenţia să fie îndreptată în altă parte. Se
pare că este un început de năpârlire, iar căderea părului se produce în primul rând în această parte a corpului.
- împerecherea de regulă, are loc în subteran; în perioada creşterii puilor, vizuina este locul ei de
şedere, cu excepţia timpului cât este plecată să procure hrană; după ce puii au devenit independenţi, vulpea
poate sta culcată în pădure, sub arbori, tufe; în amurg, se pune în mişcare; noaptea, de obicei, circulă, iar
dimineaţa mai întârzie în căutarea de hrană şi după ce s-a făcut ziuă. Iarna, foamea o obligă să umble după
hrană şi peste zi.
- Faptul că pot fi văzuţi pui de vulpe în scorburi de sălcii, multe deasupra solului şi că în timpul
inundaţiilor vulpile se refugiază în coroana arborilor, permite să se tragă concluzia că vulpea poate să se
caţere.
- Picioarele îi sunt apte pentru săpat, dar în mai mică măsură decât ale viezurelui.
- Lasă un miros specific, penetrant. Persoanele cu simţul olfactiv dezvoltat, îşi dau seama de prezenţa
vulpii în teren şi descoperă mai uşor vizuinile;
- Poporul consideră vulpea „şireată". Fapt este că răpitorul trebuie să fie mai ager decât prada sa, altfel
ar muri de foame.
- îşi păstrează cu regularitate trecătorile. Cine cunoaşte bine terenul, ştie unde trebuie să aşeze vânătorii
când se efectuează goane. La vânătorile de iepuri sau fazani, vulpea este prima care apare în goană. Dar când
a simţit linia vânătorilor, aleargă când spre vânători, când spre gonaci, caută să scape şi se apropie de puşcaşi
doar, nemijlocit, în faţa liniei de gonaci.
- Reacţionează prompt, la chemarea vânătorului care imită ţiţăitul şoarecelui sau vaietul iepurelui
încolţit.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Recoltarea. În prezent, recoltarea vulpii se face sub forma de practicare a vânătorii, scopul fiind
satisfacţia vânătorească prin doborârea unui vânat ales. Metodele prin care vulpea se combătea erau dure,
aducătoare de suferinţe (capcanele şi substanţele toxice) şi acum le folosim numai la nevoie. Dată fiind
frumuseţea acestui vânat, bucuria pe care o prilejuieşte apariţia ei în goană şi mai ales la doborârea ei,
socotim indicat să dăm preferinţă metodelor prin care vulpea este vânată (pânda la nadă, vânătoarea cu
chemătoare, goana, vânătoarea la vizuină) şi să se renunţe la metodele prin care ea este combătută (prinderea
cu capcanele şi otrăvirea). Recoltarea ei este permisă între 15 septembrie şi 31 martie.
Poate fi vânată aplicând următoarele metode:
Goana. Fiind un animal prudent, se cere multă disciplină din partea vânătorilor şi gonacilor.
Vulpea se împuşcă şi la vânătorile de iepuri, fazani, dar în afară de acestea se pot organiza vânători
separate numai pentru vulpi. Aceasta îndeosebi după închiderea sezonului de iepuri, când ele sunt o plăcută
distracţie pentru vânători. Iată câteva puncte de sprijin pentru organizarea lor:
În păduri, vulpile au anumite trecători, care într-o goană obişnuită nu sunt mai multe de 3-4. Numai
acestea se ocupă de vânători. Cunoaşterea lor este, în primul rând, datoria personalului de pază vânătorească.
Gonaci se folosesc puţini, însă ei trebuie să cunoască bine terenul, să poată păstra direcţia şi alinierea chiar
dacă nu se văd unii pe alţii. Goana decurge în linişte, fără strigăte, doar bătând în tufe. Cu cât se merge mai
în linişte, vulpea îşi va păstra mai bine trecătorile.

103
 Deoarece asemenea vânători nu necesită decât puţini puşcaşi, înseamnă că nu este nevoie de timp
îndelungat pentru pregătirea lor, ci se pot aranja în timp scurt, prinzând momentul potrivit. Se fac de regulă
în ianuarie-februarie.
Timpul cel mai potrivit este când e senin şi rece. Pe astfel de vreme, vulpea umblă pe afară. Este
adevărat că în perioada împerecherii intră în vizuină, însă nu pentru timp îndelungat. Din când în când iese.
Se spune că vulpea cu blană udă nu stă în vizuină. Nici aceasta nu este o regulă fără excepţie.
Goana va fi mai lungă decât la iepure: 600-1000 m.
Pentru a nu deranja vânatul din goanele vecine, nu se dă semnal de plecare a gonacilor, ci pentru
aceasta se fixează o oră anumită. Câinii scotocitori sau hârţuitori nu sunt necesari, deoarece, pe de o parte ar
putea sili vulpea să-şi caute scăpare prin alte locuri, decât trecătorile ei obişnuite, iar pe de altă parte ar
deranja goanele vecine. Câinii sunt însă buni pentru urmărire şi aport.
În trecătorile bine cunoscute pe care vânatul le păstrează an de an, se recomandă să fie amenajate
adăposturi din nuiele înalte până la piept, atât cât să se poată trage de după ele. Aceste adăposturi se fac din
timp, încât vulpile să se obişnuiască cu ele. Dacă structura arboretului se schimbă prin exploatări, este posibil
ca şi trecătorile să fie părăsite. Deci, este nevoie de observaţie continuă. Vânătorul să fie atent, deoarece în
aceeaşi goană pot veni 2 şi chiar 3 vulpi, mai cu seamă în perioada împerecherii.
împuşcătura din faţă nu e bună, căci figura este mică. Chiar dacă i-a fost rupt un picior dinainte, merge
destul de bine şi în trei picioare. Deci, să se caute a se da împuşcătura laterală.
Deşi, la vulpea rănită, există pericolul de a intra în vizuină, deci de a o pierde, totuşi urmărirea este
permisă numai după terminarea goanei.
Se folosesc alice de 3 ½ - 4 mm.
Pânda la hoit din bordeiul de pândă şi pânda din observator. Condiţia de bază pentru reuşita acestei
vânători este ca locul respectiv să fie pregătit din timp, punând cadrave cu 2-3 luni mai devreme, încât
vulpea să se obişnuiască a veni aici. Metoda se poate aplica oriunde, dar este mai indicată la munte, unde
terenul accidentat şi suprafaţa mai mare a pădurii îngreunează efectuarea goanelor. Pânda la hoit şi la
şorecărie cere eforturi mai puţine.
Pânda la observator se face de obicei la vizuină şi trecători. Observatorul poate fi înalt, portativ sau
chiar pe sol, dintr-un gard de nuiele având 1,5 m înălţime. Se cercetează vizuina dacă este locuită sau nu. în
caz afirmativ, pânda se poate face seara, când vulpea iese din vizuină şi pleacă în căutarea hranei. Se vine la
observator cu 2 ore înainte de înserat. La pânda de dimineaţă se vine cu 1 oră înainte de a se face ziuă şi se
aşteaptă în observator întoarcerea vulpii la vizuină, din drumul ei de căutare a hranei.
Împuşcarea vulpii cu chemătoare. Dacă vânătorul vede vulpea sau ştie că este în apropiere (până la
300-400m) o poate atrage în bătaia armei imitând vaietul unui iepure încolţit. Pentru aceasta se camuflează
bine, stă absolut nemişcat şi imită vaietul, fie cu un fluier special, fie cu gura, apoi aşteaptă. Pe timp liniştit,
glasul imitat al iepurelui se aude până la 400 m. Dacă vulpea n-a venit, se repetă încă de 2 ori la interval de
10 minute, iar dacă şi de data aceasta rezultatul este negativ, se mută în altă parte. Una din condiţiile reuşitei
este ca vântul să bată de la vulpe spre vânător. Şansa creşte dacă sunt doi vânători aşezaţi la circa 200 m unul
de altul. Vulpea poate fi ademenită şi imitând ţâţâitul de şoarece; în acest caz, ea trebuie să fie pe aproape,
căci acest semnal se aude numai până la 100 m. în mai-iulie ea poate fi atrasă imitând iedul de căprior.
Imitarea trebuie să fie fidelă, oricare ar fi specia de animal imitată, deoarece auzul fin al vulpii percepe
sunetul fals.
Reacţia vulpii la chemare variază: dacă este flămândă, vine direct la cel ce imită glasul; dacă e sătulă,
stă pe loc şi se uită în direcţia de unde a auzit glasul. Şansele cresc în perioada împerecherii (ianuarie-
martie), deoarece atunci wlpea este mai puţin prevăzătoare, ieşind şi la loc vizibil. Chiar după ce, în urma
focului tras, vulpea a căzut, vânătorul trebuie să fie atent şi pregătit pentru al doilea foc, deoarece deseori se
ridică şi pleacă, rănită.
Vânătoarea vulpii cu chemătoare este una din metodele cele mai „vânătoreşti", mai pline de satisfacţie,
de aceea este de dorit să fie răspândită cât mai mult.
Vânătoarea de vulpi la vizuină, în principiu, se practică astfel: 2-3 vânători se aşază în aşa fel încât să
poată supraveghea toate ieşirile (găurile) vizuinii, dar nu chiar în dreptul lor, ci puţin mai la o parte, încât,
dacă vulpea scoate capul pentru a cerceta terenul, vânătorii să nu fie văzuţi. Aşezarea se face în linişte, fără a
trece peste punctul unde se bănuieşte a fi vulpea. Apoi este introdus un câine foxterier sau baset, la ieşirea
umblată. Dacă vulpea este în vizuină, se va auzi lătrat. De acum sunt două posibilităţi: sau vulpea va ieşi, caz
în care vânătorii trebuie să fie pregătiţi pentru a trage repede, sau ea se va retrage într-un colţ luptând cu
câinele. în acest caz, urmează săpatul până la galerie şi scoaterea vulpii cu un cleşte special. Pentru a şti unde
să se sape, se pune urechea la pământ şi se ascultă. Mai bine este să se lucreze cu doi câini. Săpatul
reprezintă o muncă grea, dar reuşita dă multe satisfacţii.
104
 Valorificarea constă în vânzarea blănii. Preţurile de achiziţie variază în funcţie de fluctuaţiile modei.
Corecta jupuire, uscare şi conservare a blănii are mare influenţă asupra preţului.
Trofeul îl constituie blana. El are valoare pentru vânător, dar la expoziţiile de vânătoare nu intră în
concurs şi deci nu se premiază.
Pentru condiţiile din ţara noastră, problema pagubelor reale pe care vulpea le cauzează vânatului nu
este lămurită pe deplin. Deocamdată, din motive de prevedere se consideră dăunătoare şi de aceea se iau
măsuri pentru reducerea numărului. Această convingere este întărită de recolta sporită de iepuri în fondurile
unde vulpea a fost vânată intens. Dar, trebuie să tindem spre vânarea vulpii şi să se renunţe la conceptul de
combatere a ei.

ŞACALUL
CANIS AUREUS (L)

DESCRIERE

Ca mărime şi formă a corpului, şacalul se situează între lup şi vulpe. Picioarele relativ înalte şi
puternice, mărimea şi forma cozii îl apropie de lup; capul şi felul hranei sale se aseamănă mai mult cu ale
vulpii.
Date biometrice: lungimea capului plus a trunchiului este de 85-105 cm; coada 20-24 cm; înălţimea la
greabăn 50 cm; greutatea 10-15 kg. Coada pare a fi retezată la vârf; urechile sunt îndreptate în sus şi relativ
lungi.
Culoarea blănii este galbenă-aurie, bătând în roşu, de unde numirea ştiinţifică a speciei.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 2/3 = 42
Longevitatea: 12-14 ani.
Glasul. Caracteristicele glasului de şacal sunt urletele lungi şi neplăcute, prin care strică liniştea celor
ce locuiesc în case izolate la sate. Seara, urlă ca să-şi adune tovarăşii de peregrinări din timpul nopţii, în
căutare de hrană. Urletul este mai puternic şi mai modulat în perioada împerecherii.
În ţara lui de origine - India - trăieşte atât în stepă cât şi în păduri, atât în regiunea de şes cât şi la
dealuri, dar nu mai înalte de 800-1 000 m. Să nu se uite că India este situată mai la sud decât ţara noastră.
Răspândirea: în India şi Ceylon (Sry Lanka) - patria lui - are densitatea cea mai mare; atât spre est cât
şi spre vest începe să se rărească. Din India, trecând prin Afganistan, Iran şi Turcia, a ajuns în Europa, unde
în prezent se găseşte în Grecia şi Albania, iar în număr mai mic în Bulgaria şi jumătatea sudică a Iugoslaviei.
Dunărea şi Sava pare a fi limita de nord a arealului său. De aici exemplare rare pătrund uneori şi în Oltenia,
Muntenia şi Dobrogea. Este vorba deci de apariţii întâmplătoare şi nu de o specie stabilită.
Reproducerea. Vârsta maturităţii sexuale este de un an; se împerechează în februarie-martie, durata
gestaţiei de 60-63 zile, fată 3-8 pui, uneori şi mai mulţi (12); puii sunt orbi 12-15 zile şi devin independenţi
la vârsta de 3-4 luni. Pentru fătat îşi alege şi amenajează un culcuş în adâncituri naturale de teren sau galerii
artificiale. Puii sunt hrăniţi de părinţi ca şi cei de lup şi vulpe. Pot fi îmblânziţi uşor, luaţi ca pui; uneori se
îmblânzesc şi adulţii, însă mai greu. Se încrucişează cu câinele. Din toate acestea se poate trage concluzia că
se apropie mai mult de lup decât de vulpe.
Hrana lui de bază este formată din şoareci şi alte rozătoare, cadrave şi tot felul de animale domestice,
inclusiv păsări de curte pe care, dată fiind talia lui, le poate răpi. Dintre vegetale se menţionează: struguri,
alte fructe, porumb.
Alte obiceiuri. Este animal sociabil, vânând în haite. în căutare de hrană, iese seara şi umblă toată
noaptea. Mersul obişnuit este în trap. La nevoie, înoată bine.
Este un animal dăunător prin atacurile pe care le dă asupra animalelor din gospodării. în ţara de
origine, locuitorii se plâng de urletele neplăcute din timpul nopţii, care le strică somnul. Nu avem informaţii
asupra stricăciunilor pe care le aduce vânatului, dar acolo, desigur sunt mari, dat fiind modul lui de trai.
Foloasele se rezumă la distrugerea unui mare număr de rozătoare şi la consumul de cadavre. Suferă de
turbare. Legea noastră de vânătoare stabileşte perioada de vânare între 15 septembrie şi 31 martie.
Trofeul îl constituie blana.
Având în vedere că, în număr mic, nu poate constitui un neajuns pentru vânat şi pentru animalele din
gospodării; dat fiind oportunitatea îmbogăţirii faunei cinegetice, înclinăm spre ocrotirea şi păstrarea lui în
fauna ţării. De înmulţire exagerată nu poate fi vorba, din motivul că ţara noastră iese din arealul său obişnuit.
Prezenţa lui în ţară, şi mai ales împuşcarea, trebuie semnalată autorităţilor vânătoreşti, păstrând blana şi
craniul pentru determinarea cu exactitate a speciei.

105
 CÂINELE-ENOT
NYCTEREUTES PROCYONOIDES (Gray) SE MAI NUMEŞTE BURSUC CU BARBĂ

DESCRIERE

Seamănă cu viezurele, deoarece este greoi, dar şi cu un câine lăţos de mărime mijlocie, cu picioarele
scurte.
Lungimea corpului este de 65-80 cm, iar a cozii 15-24 cm; greutatea în perioada ianuarie-aprilie 3,5-8
kg. Toamna, când are rezerve de grăsime, desigur depăşeşte 9 kg. Blana are culoarea generală între galben-
ocru şi cafeniu închis, spălăcită, cu spicul negru sau brun-închis. Pe spate, picioare şi pe obraji, este mai
închisă, bătând în negru, iar pe abdomen galbenă-brună. Sub obraji, părul îi atârnă în formă de favoriţi.
Capul şi urechile sunt mici, botul ascuţit.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 2/3 = 42

a- Şacal; b - câine enot

Este animal monogam, deci în perioada împerecherii şi a creşterii puilor masculul şi femela stau
împreună. Toamna, când puii devin independenţi, întreprind călătorii pe o rază destul de mare în căutare de
loc pentru o nouă aşezare.
Longevitatea: 10-12 ani.

ECOLOGIE

Biotopul preferat îl constituie pădurile din apropierea apelor curgătoare sau stătătoare. De asemenea
stufărişurile. De nevoie se mulţumeşte şi cu regiuni mai puţin umede. Trăieşte în vizuini, sau cel puţin în
adâncituri de teren, unde îşi poate amenaja un adăpost, eventual în trunchiuri de sălcii doborâte şi
scorburoase. Preferă vizuinile gata făcute de viezure şi vulpe; la nevoie îşi construieşte vizuina singur.
Câinele-enot este originar din ţinutul Ussuri (Extremul Orient), de unde a fost aclimatizat în partea
europeană a Rusiei, Ucraina şi R. Moldova. De aici a trecut, probabil pe gheaţă, în judeţele învecinate din
România şi anume:Maramureş, Suceava, Iaşi, Galaţi, dar mai cu seamă în Delta Dunării. Exemplare izolate
au fost găsite şi mai în interiorul ţării: Braşov, Crişana. Este semnalat şi în Polonia, Cehia, Slovacia,
Germania şi chiar în Bavaria. Este probabil că acest mamifer a ajuns pe teritoriul ţării noastre mai înainte,
ţinând seama de distanţa pe care a avut-o de străbătut şi de râurile pe care a trebuit să le treacă. Statistica
bazată pe evaluarea efectivelor de vânat din martie 1967 arată 550 câini enoţi, iar, în prezent, conform
datelor statistice din lucrarea de evaluare din luna martie 2000, în România sunt circa 500 buc, recolta anuală
fiind de 60 exemplare.

ETOLOGIE

Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 10 luni; fată o singură dată pe an; perioada de împerechere
este în februarie-martie; durata gestatiei 60-63 zile, după care fată 5-8 pui, uneori şi mai mulţi (15); puii sunt
orbi 12-14 zile, stau în culcuş circa o lună şi devin independenţi la 3-4 luni.
Hrana câinelui-enot a constituit obiect de discuţie în presa noastră de specialitate, afirmându-se că ar fi
dăunător, între altele, şi prin uciderea nurcilor - animale cu blană de preţ. Hrana acestui animal se compune
din broaşte, lipitori, insecte acvatice şi larvele acestora, şoareci, bizami, raţe domestice; consumă şi plante şi
anume: stuf, papură, alge. Cercetările amintite se referă la perioada ianuarie-aprilie şi la densitatea de atunci;
rămâne să se vadă care este regimul lui alimentar în restul lunilor anului şi cum va varia când densitatea va fi
mai mare. Autori ruşi afirmă că aduce prejudicii păsărilor care cuibăresc pe sol şi celor acvatice, prin

106
devorarea puilor şi ouălor. Consumă şi fructe. Este deci animal omnivor. Afirmaţia că ar ataca nurca nu s-a
confirmat până acum.
Este animal de amurg şi de noapte. Ziua se mişcă rareori şi numai când în regiune este hrană puţină,
încât trebuie să umble mult pentru a-şi strânge necesarul.
În Rusia, unde clima este aspră, câinele-enot cade în somn de iarnă, ca şi viezurele. Duşmanii lui sunt:
câinii hoinari, vulpea, lupul.

RECOLTARE

Legea noastră de vânătoare stabileşte perioada de recoltare între 15 septembrie şi 31 martie.

Ca metode, se poate vâna seara, dar mai eficientă este scoaterea din vizuină cu ajutorul câinilor de talie
potrivită.
Vânătoarea este mai fructuoasă atunci când câinele-enot este identificat după urma pe zăpadă. Se
consideră că se pot împuşca 80% din efectivul de toamnă, fără ca efectivul de reproducţie să scadă.
Atitudinea faţă de enot variază după ţări: în Rusia este socotit animal cu blană preţioasă, în care scop a
şi fost introdus în partea europeană a ţării. In Polonia există părerea că pagubele cauzate vânatului mic sunt
mai mari decât valoarea blănii care, la latitudinea Poloniei, nici nu este de calitate prea bună. în fosta
Republică Federală a Germaniei se plătea un premiu de 12 mărci pentru un enot ucis, la fel ca pentru vulpe şi
viezure, pe considerent că este purtător al microbului turbării.
Cercetările de până acum nu ne permit cunoaşterea completă a regimului său alimentar în alte biotopuri
decât Delta Dunării. Deşi primăvara şi vara, în hrana lui predomină insectele şi amfibienii, totuşi într-un
procent destul de mare se găsesc rozătoare, reptile, păsări şi ouăle acestora; iarna creşte % de rozătoare şi
păsări (lişiţe şi găinuşi de baltă). Deci, atitudinea faţă de el nu se poate fixa definitiv. Totuşi, fiind un animal
răpitor, trebuie privit cu rezervă, şi, deocamdată, ţinut într-o densitate moderată, mai cu seamă că este şi
purtător al microbului turbării.

Familia Felidae
Această familie cuprinde animale răpitoare tipic carnivore. Mănâncă de regulă numai carnea animalelor
ucise de ele şi numai la mare strâmtoare recurg şi la cadavre întâlnite. Au dentitia adecvată sfâşierii şi
măcinării cărnii. Picioarele dinapoi sunt puternice, adaptate pentru salturi. Sunt animale digitigrade, cu
gheare retractile.
în ţara noastră familia este reprezentată prin două specii: râsul şi pisica sălbatică. Mai de mult, ambele
erau încadrate în acelaşi gen: Felis. în ultimul timp însă, pentru râs, s-a înfiinţat un gen aparte: Lynx, care se
deosebeşte de primul între altele şi prin formula dentară, prin coada mai scurtă şi perii negri în vârful
urechilor.

RÂSUL
LYNX LYNX (L)
Popular, masculul se numeşte râs, femela râsoaică, iar puiul -pui de râs.

DESCRIERE

În Carpaţii României sunt două specii de râs:

Lynx lynx (L) - specie nordică răspândită în Scandinavia, teritoriile din fosta U.R.S.S., iar în Carpaţi ar
ocupa o porţiune începând din fosta Cehoslovacie, continuând cu fosta U.R.S.S. şi terminând cu judeţele
Suceava şi Maramureş din ţara noastră.
Lynx pardina (Lynx pardellus), specie din partea de Sud care ar ocupa restul lanţului carpatic, începând
cu judeţele Bacău şi Mureş şi terminând la Turnu-Severin şi Orşova. Acesta ar fi cu ceva mai mic la corp, iar
petele închise de pe blană mai clar imprimate.
În ţara noastră există o singură subspecie: Lynx lynx lynx (L).
Date biometrice; lungimea capului plus a trunchiului 92-150 cm la mascul şi 70-130 cm la femelă;
lungimea cozii 12-24 cm; înălţimea la greabăn 45-86 cm; greutatea 11—48 kg, probabil cu viscere.
Culoarea blănii; fondul este galben-roşcat pe spate şi pe laturile corpului şi alb-galben pe partea
inferioară a gâtului şi pe abdomen. Pe acest fond, la marea majoritate a exemplarelor, sunt imprimate pete
roşu închis sau negre, la unii mai mult, la alţii mai puţin pronunţate; blănile fără asemenea pete sunt rare. Cu
cât petele sunt mai închise la culoare şi mai numeroase, cu atât blana este considerată mai frumoasă.
Caracteristicile acestei specii sunt perii negri şi lungi din vârful urechilor, părul lung în formă de favoriţi ce
107
atârnă din maxilare, precum şi coada scurtă în comparaţie cu a pisicii sălbatice şi fără inele negre, ci numai
cu pete şi vârf negru.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 2/2 M 1/1 = 28
În terenul liber masculul nu poate fi deosebit de femelă.
Longevitatea: circa 18 ani. Pentru aprecierea vârstei nu există criterii. Doar mărimea corpului şi uzura
dinţilor oferă oarecare puncte de sprijin.
Glasul. Când este speriat sau atacat, pufăie spre adversar şi mârâie ca şi pisica; în perioada
împerecherii miaună asemănător cu pisicile, la început pe un ton mai înalt, apoi mai adânc.
Simţuri. Dintre simţuri, cele mai dezvoltate sunt auzul şi văzul; mirosul este slab.
Urmele. Urma-pârtie a râsului se deosebeşte uşor de ale altor răpitoare deoarece are formă rotundă, iar
ghearele nu se imprimă în urme, fiind retractile.
Urma râsului s-ar putea confunda cu cea a pisicii sălbatice, dar aceasta din urmă este mult mai mică. în
mers, râsul pune regulat piciorul din spate în urma-tipar a piciorului dinainte. Pe zăpadă, în afară de cele 4
degete şi de călcâi, se imprimă în urmă şi o mică perniţă situată mai sus de călcâi.
Se deplasează fie la pas, fie în trap, fie în salturi, ca şi pisica. De reţinut este că îşi păstrează trecătorile,
ceea ce uşurează prinderea cu capcana - cea mai eficientă metodă de combatere. Interesant este modul cum
atacă: nu aleargă după victimă, ci stă la pândă pe un arbore dezrădăcinat, la înălţimea de 1-2 m de la sol ca să
aibă vizibilitate sau pe o creangă groasă şi de acolo se aruncă asupra prăzii. Locurile de pândă de acest fel şi
le alege la trecătorile vânatului. Un alt mod de atac este prin furişare, strecurându-se ca o pisică, pe urma
prăzii, până în apropierea acesteia, apoi, cu un salt mare, care poate fi de 5-6 m, se aruncă asupra victimei.
Picioarele puternice, muşchiuloase îi permit această performanţă. Dat fiind acest mod de a ataca, el nu face
selecţie, prin prinderea animalelor slabe, bolnave, rănite, care nu se pot salva prin fugă, ci atacă orice animal,
fie el bolnav, sănătos şi de viitor.
Modul cum îşi ucide prada este caracteristic: când se aruncă asupra unei prăzi mari, caută să ajungă în
spatele ei. Animalele mici (căprioare, viţei de cerb) cad sub greutatea râsului atacator, pe când cele mari
(ciutele de cerb sau cerbii masculi) fug cu râsul în spate. Ajuns pe spatele animalului, râsul caută să-i rupă
arterele de la ceafă. Este un mare duşman al pisicii sălbatice.

ECOLOGIE

Biotopul râsului îl constituie complexele păduroase de mare întindere, liniştite. Asemenea terenuri mai
există numai la munte şi numai în locuri accidentate, în care, în cursul timpului nu s-au putut plasa aşezări
omeneşti. Astfel de complexe care adăpostesc râşi sunt pe lanţul Carpaţilor Răsăriteni şi Sudici, Masivul
Gurghiului şi al Harghitei, Munţii Apuseni de la altitudinea de circa 700 m până la limita vegetaţiei forestiere
(1400-1600 m). Suprafaţa pe care râsul este răspândit este de circa 3 milioane hectare.
În Europa, râsul este răspândit în fosta U.R.S.S., Finlanda, Suedia, Norvegia, Polonia, fosta R.S.
Cehoslovacă, Iugoslavia, Grecia; cea mai mare densitate este în România. Din cauza înaintării civilizaţiei
spre munţi, spaţiile lui de trai se îngustează mereu.
În general, este un animal fidel locului unde a crescut, deşi, pentru a-şi căuta hrana, este nevoit să
întreprindă deplasări destul de mari. Astfel, în iarna anului 1958, în pădurea Balta din ocolul silvic Ineu,
judeţul Argeş, situat la câmpie, la o vânătoare de iepuri şi fazani a fost împuşcat un râs.
Se îndepărtează de locul obişnuit de trai şi în perioada împerecherii.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexuală o atinge la 1 3/4-2 3/4 ani; împerecherea are loc în martie—aprilie;
durata gestaţiei este de 70 zile, după care fată 2-3 uneori 4 pui, care sunt orbi, 16-17 zile. Fată o singură dată
pe an. Puii devin independenţi la vârsta de un an, când mama lor se retrage iarăşi pentru fătat. Ca şi alte
animale sălbatice, îşi alege locul pentru crescut puii în porţiuni de teren cât mai ferite de trecători, dar, dată
fiind firea retrasă a acestui animal, aceste locuri sunt şi mai ascunse, mai greu de găsit. Ele constau în
scorburi de arbori groşi, despicături de stânci, arbori dezrădăcinaţi, căzuţi unul peste altul şi orice scobitură
în teren, aptă pentru culcuş. Dacă îşi socoteşte puii ameninţaţi, îi mută în altă parte, luându-i în gură. în cazul
când sunt atacaţi, mama îi apără. Masculul şi femela stau împreună în perioada reproducerii; în rest râsul
duce o viaţă individuală.
Hrana îi este exclusiv animală şi se compune, în principal, din iepuri, la care se adaugă orice animal de
pădure, începând de la şoareci, până la căprior şi chiar cerb, apoi de. la păsărele până la cocoş de munte.
Râsul ucide animale chiar şi fără să le mănânce (de unde ar rezulta firea lui sângeroasă) şi, de asemenea, că
108
din pradă mănâncă numai o parte pe ales, restul rămânând pe seama altor răpitoare cu păr şi pene. Pe baza
analizelor gastro-inţestinale efectuate asupra a 22 râşi din ţara noastră, se constată că, în 50% din cazuri s-au
găsit rămăşiţe de căprioare, iar în restul de 50% de cerb, mistreţ, şoareci, păsări, părţi de plante. Nu s-a
constatat existenţa părului de iepure sau de animale domestice. Trebuie reţinut însă că din 22 râşi analizaţi
numai trei au fost recoltaţi în sezonul de păşunat şi anume: unul în mai, altul în august şi altul în octombrie.
De regulă nu se atinge de cadavrele întâlnite; totuşi în iarna 1954/1955 a fost găsit mort un râs la
cadavrul otrăvit, la limita de nord a ocolului silvic Hălmagiu, judeţul Argeş, deci de nevoie mănâncă şi
cadavre. În orice caz, este logic, ca cel puţin în perioada noiembrie-aprilie, adică şase luni cât nu poate fi
vorba de animale domestice la păşunat de munte, râsul să se hrănească cu vânat, deoarece şoarecii şi
păsărelele îi sunt mai puţin accesibile în această perioadă.
Râsul este animal de amurg şi de noapte şi numai rareori umblă şi ziua. Nu cade în somn de iarnă. Are
capacitatea de a se căţăra în arbori şi la nevoie de a înota, deşi la munte are rare ocazii de a trece prin ape
adânci. îi place să stea tolănit la soare.
La efectivele de râs se constată mari fluctuaţii în cursul timpului, din cauza factorului antropeic. Din
pricina vânării şi prinderii cu capcanele în deceniile precedente, în special de către personalul de pază
vânătorească, numărul de râşi scăzuse îngrijorător, în anul 1933 ajungând la numai aproximativ 100 indivizi.
Socotindu-se ameninţată însăşi existenţa speciei, râsul a fost declarat monument al naturii şi ca atare supus
unei protecţii totale. Urmarea a fost creşterea efectivului la circa 500 indivizi în anul 1950 şi la 1000 în 1961.
Semnalându-se pagube însemnate în efectivele de vânat de munte, mai cu seamă la căprioare, cu începere din
anul 1962, conducerea sectorului vânătoresc au scos râsul de sub protecţie, lăsând vânarea lui liberă în tot
cursul anului. în anii 1966, 1967 şi 1968, efectivele au scăzut la respectiv 750-800 şi 835 exemplare. Recolta
a fost, în anul 1965 de 84, în 1966 de 115, iar în 1968 de 127 râşi. în prezent, conform datelor menţionate în
lucrarea de evaluare a efectivelor de vânat din luna martie 2000, efectivele de râşi din România erau de cea 2
000 exemplare, iar recolta a fost de doar 13 exemplare. Este logic ca înmulţirea râşilor să fie în strânsă
legătură cu sporirea efectivelor de cervide şi iepuri, care constituie hrana lor de bază. Majoritatea absolută a
râşilor este în Carpaţii Răsăriteni, iar cel mai mic efectiv în Munţii Apuseni. De remarcat este faptul că,
potrivit unor constatări ale noastre, în anul 1940-1941, în Munţii Apuseni nu existau râşi. Personalul silvic şi
de vânătoare tânăr nici nu cunoştea animalul. A produs senzaţie când în 1954-1955 a căzut un râs la cadavru
otrăvit, la ocolul silvic Hălmagiu. O privire asupra hărţii ne arată că acest râs a putut veni numai din Masivul
Retezat sau Ţarcu.
Pagube. Cauzează pagube efectivelor de vânat. Atacă omul numai dacă este rănit.
Duşmanii lui sunt omul şi lipsa de hrană.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Recoltarea. Vânarea râsului este permisă, în prezent, între 15 septembrie şi 31 martie şi este nevoie de
autorizaţie specială. Dar, din cauza felului de trai al acestui vânat care se mişcă mai mult noaptea, ca şi din
cauza rarităţii lui (un individ la 3 000-4 000 ha pădure), râsul rareori face obiectul vânătorii. Apare şi se
împuşcă la goanele de mistreţi şi uneori la vânătoarea de cocoşi de munte sau cerbi. Se recolta înainte mai
mult de personalul de pază al vânatului, prin prinderea cu capcanele. Dar, chiar dacă toţi cei 80-120 râşi care
au constituit recolta anuală între 1966 şi 1968 ar fi căzut de armă, chiar şi atunci valoarea acestei specii
pentru practicarea vânătorii este mică, dat fiind că numai un mic număr de vânători ar putea avea ocazia de a
doborî un râs. La toate acestea se adaugă dificultăţile străbaterii unui teren greu, pe timp de iarnă (când blana
este de calitate bună) pe care numai oamenii cu fizic robust le pot învinge. Râsul rămâne aşadar doar cu
valoarea lui faunistică - podoabă a Carpaţilor noştri. Când totuşi se vânează, atunci, în afară de goana sau
pânda făcută pentru alte specii, râsul poate fi vânat în felul următor: dacă am găsit o urmă proaspătă şi avem
la îndemână un câine, îl lăsăm pe acesta pe urmă, liber, deoarece urmărindu-1 şi ajungându-1 îl va sili să urce
în arbore, va lătra semnalând locul unde se găseşte şi astfel vânătorul, grăbind într-acolo, va putea să-1
împuşte uşor.
Valorificarea. Trofeul. Are valoare blana şi craniul, ca trofeu, pentru vânător. Ambele sunt admise la
expoziţii: craniul oficial conform hotărârii C.I.C. din 1952; blana neoficial acceptată de conducerea
expoziţiei.

EVALUAREA TROFEELOR

Craniul. Formula este aceeaşi ca şi pentru urs.

109
 La Expoziţia Internaţională de vânătoare de la Novi Sad au fost fixate următoarele categorii de
premiere:
Medalia de aur de la 21,5 puncte în sus.
Medalia de argint de la 20,5 la 21,4 puncte.
Medalia de bronz de la 18,5 la 20,4 puncte.
În prezent punctajul necesar pentru acordarea de medalii este:
Medalia de aur de la 26 puncte în sus.
Medalia de argint de la 24,5 la 25,99 puncte.
Medalia de bronz de la 23,0 la 24,49 puncte.
Recordul naţional la craniu de râs are 28,05 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1961 la Argel -
Suceava.
La expoziţiile de vânătoare anterioare nu s-au fixat categorii de premiere pentru cranii de râs.
Blana. Formula este: a . (b+c)/100 +d, unde:
a - lungimea blănii de la vârful botului până la vârful cozii;
b - lăţimea măsurată acolo unde ea este cea mai mică;
c - distanţa dintre vârfurile picioarelor dinainte măsurată de la vârful ghearelor la vârful ghearelor.
d- puncte de frumuseţe care pot fi cel mult 25% din valoare şi anume:
- lungimea şi regularitatea părului până la 5%;
- mustăţile - până la 5%;
- petele închise de pe blană până la 5%;
- favoriţii până la 10%.
-
Puncte necesare pentru premierea blănurilor de râs

Berlin, 1937 Novi Sad, 1967 (valabile şi în prezent)

Denumirea Puncte Denumirea Puncte
Medalia de aur 145 şi mai mult Medalia de aur 125 şi mai mult
Medalia de argint 130-145 Medalia de argint 115-124,9
Medalia de bronz 125-130 Medalia de bronz 105-114,9
Recordul naţional la blană de râs este de 173,37 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1980 la Runcu -
Gorj.

Deşi râsul nu formează obiect de vânătoare propriu-zisă, decât în rare cazuri, deci nu are importanţă
pentru masa de vânători, totuşi este necesar să i se acorde atenţie, fiind un element faunistic de valoare. Ca
număr de exemplare existente, România era a doua ţară din Europa după fosta U.R.S.S.. Ca densitate însă
suntem pe primul loc. La expoziţiile internaţionale de vânătoare la care România a luat parte, trofeele noastre
de râs au fost apreciate. Şi pentru viitoarele expoziţii, râsul rămâne un obiect cu care ţara noastră se va putea
mândri. Acesta este al doilea motiv pentru care această specie trebuie să se bucure de atenţie din partea
noastră. Totuşi, având în vedere pagubele pe care le cauzează vânatului, efectivul de râşi trebuie mereu ţinut
sub observaţie şi redus la o cifră suportabilă.
Exemplu practic de evaluare
Nr. Elemente măsurate sau apreciate Măsuri Formula Puncte
crt. cm
1. Lungimea blănii (a) 134,5 a . (b+c)/200 115,33
2. Lăţimea blănii în partea cea mai îngustă (b) 53,5
3. Distanţa dintre vârfurile picioarelor dinainte (c) 118
4. Puncte de frumuseţe (d):
- lungimea şi regularitatea părului 5%
- mustăţile 5%
- petele închise de pe blană 3%
- favoriţii 8%

21% a . (b+c)/200 . 0,21 = 24,22 (d)

TOTAL PUNCTE: 139,55

110
 Provizoriu, indicăm ca efectiv suportabil un râs la 5000-6000 ha pădure de munte, adică un efectiv pe
ţară de 500-600 râşi în martie.

PISICA SĂLBATICĂ
FELIS SILVESTRIS (Schreber)

Masculul se numeşte motan sau mâţ sălbatic, femela mâţă sau pisică sălbatică.
Nu corespunde realităţii ipoteza potrivit căreia pisica domestică şi-ar trage originea din cea sălbatică.
Adeseori, pisica sălbatică este confundată, de cei neiniţiaţi, cu pisica domestică sălbăticită. Criteriile de
deosebire sunt următoarele:
- Pisica sălbatică este mult mai mare, indivizii adulţi putând ajunge până la mărimea unei vulpi. Puii
însă ar putea induce în eroare şi pe vânător.
- Culoarea generală (fondul) este, la pisica sălbatică, gălbuie-cenuşie, pe când la cea domestică gălbuiul
este mai puţin pronunţat.
- Coada pisicii sălbatice este stufoasă şi are aceeaşi grosime până la vârf, cu părul de aceeaşi lungime,
pe când la cea domestică se ascute spre vârf.
- Pisica sălbatică are culoare generală (fondul), pe spate şi pe laturile corpului, uniformă, fără pete.
Doar dungile negre o învârstează. Deci, ori de câte ori apar indivizi cu pete albe, negre sau altă culoare, în
afară de inelele negre şi de pete simetrice, e vorba de corcituri cu pisica domestică.
Ar mai fi şi alte semne distinctive, dar mai puţin sigure ca: pata neagră pe dosul piciorului dinapoi, care
la pisica sălbatică este mică, pe când la cea domestică se întinde până spre genunchi, dar aceasta nu există
totdeauna; părul de culoare alburie de pe guşă, care la cea domestică nu apare. De altfel, în teren, ultimele
două semne nici nu pot fi văzute.

DESCRIERE

Date biometrice: lungimea trunchiului plus a capului este, în medie, 50-70 cm, dar poate ajunge şi
până la 80 cm; coada 25^40 cm; înălţimea la greabăn 35-40 cm; greutatea 5-8 kg, în unele cazuri chiar 10 kg.
Culoarea blănii: are fondul gălbui-cenuşiu, pe frunte, între ochi şi urechi - dungi negre în sensul
lungimii corpului, pe spate o dungă neagră de la cap până la coadă, extremitatea cozii neagră pe o lungime de
circa cm, după care urmează 2-3 inele negre complete, apoi alte 2-3 care seamănă a inele, dar nu sunt
complete. în jurul obrajilor, părul este lung, în formă de favoriţi, care, cu cât sunt mai mari, cu atât blana se
consideră mai valoroasă. Pe guşă, pe piept şi abdomen, culoarea este mai deschisă.
Formula dentară este: I 3/3 C 1/1 P 3/2 M 1/1 = 30, deci are cu doi dinţi mai mult decât râsul.
Dimorfismul sexual nu este pronunţat deci, în teren, cele două sexe nu pot fi deosebite.
Longevitatea este de 12-15 ani. Posibilitatea de apreciere a vârstei este cu totul limitată.
Glasul: toarce ca şi pisica domestică, miaună, mai puternic în perioada împerecherii; când este atacată
se strânge ghem şi pufăie; ţipă când este prinsă.
Simţuri. Dintre simţuri mai dezvoltate sunt auzul şi mirosul.
Urmele. Deosebirea dintre urme rezultă din mărimea şi forma lor; la cea sălbatică, urma este mai mare
şi mai lunguiaţă. Linia ce trece pe la rădăcina ghearelor degetelor dinapoi nu atinge semnele lăsate de
perniţele degetelor dinainte; la pisica domestică, deosebit de faptul că urma ei este mai mică şi mai rotundă
linia amintită atinge şi taie puţin semnele degetelor dinainte. Seamănă cu a râsului, ca formă, fiind rotundă şi
cu gheare retractile, însă este mult mai mică, încât confuzia nu este posibilă. Deplasarea se face obişnuit la
pas. Salturi face când este speriată sau alungată. Se caţără uşor, fapt ce îi permite să distrugă şi cuiburile
păsărilor ce clocesc în arbori.

ECOLOGIE

Biotopul său îl constituie pădurile întinse, liniştite. Nu se împacă uşor cu civilizaţia, retrăgându-se din
faţa acesteia. Pentru adăpost şi culcuş, îşi alege arbori bătrâni cu scorburi, vizuini de vulpe sau viezure,
unghere între stânci, arbori dezrădăcinaţi. După unii specialişti, ar prefera ca înăuntrul complexelor
păduroase să existe poieni sau parchete, din motivul că aici numărul de şoareci şi de păsări care îi servesc ca
hrană este mai mare.

111
 În România, se găseşte în cea mai mare parte a pădurilor, dar mai frecventă este la dealuri. Judecând
după numărul de pisici recoltate, efectivul cel mai mare este în Banat (Lugoj, Reşiţa, Lipova), apoi în
judeţele Braşov şi Suceava. Se întâlneşte şi în unele păduri de şes. Este destul de fidelă locului de trai.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 10 luni; împerecherea are loc în februarie-
martie; durata gestatiei este 9 1/2 săptămâni. în perioada împerecherii, motanii miaună pe un ton mai adânc şi
mai puternic decât de obicei; femela fată o singură dată pe an, 1-5, de obicei 2-4 pui, în funcţie de climă; puii
au ochii lipiţi 10-12 zile. La puii din primele săptămâni, dungile de pe corp sunt mult mai pronunţate decât la
animalele adulte; alăptatul durează o lună. La vârsta de 3 săptămâni, puii îşi pot urma mama pe distanţe
scurte; la 5-6 săptămâni, distanţa sporeşte şi pot să se caţere, precum şi să pândească prada, dar tot în
tovărăşia mamei. Independenţi devin la circa 3 luni. Se corceşte cu pisica domestică.
Ca adult, duce o viaţă individuală, cu excepţia perioadei de reproducere.
Hrana de bază a pisicii sălbatice o constituie şoarecii şi orice păsări pe care le poate prinde, în primul
rând cântătoare, dar pe care şi-o completează cu potârnichi din jurul pădurilor, fazani, iepuri, iezi de
căprioară, porumbei sălbatici. Motanii pot ataca chiar şi căprioare adulte. Este un animal carnivor. Pagubele
cauzate vânătorii sunt mai mari sau mai mici în funcţie de abundenţa şoarecilor. Este normal ca în anii cu
şoareci puţini, pisica sălbatică să fie nevoită a-şi completa hrana cu vânat.
Alte obiceiuri. Este animal nocturn şi de amurg. Ziua se mişcă puţin. Acesta este motivul pentru care
întâlnirile vânătorilor şi a personalului de pază cu pisica sălbatică sunt rare. Poate să şi înoate, dar face
aceasta numai de nevoie.
În ultimii ani ai deceniului 1960-1970, efectivul de pisici sălbatice, în luna martie, a fost de circa 7000,
iar recolta de 3000. La o suprafaţă de circa 4,5 milioane hectare pădure aptă pentru acest vânat, revine o
densitate de o pisică la 650 ha pădure şi o recoltă de o pisică la 1400 ha. în prezent, conform datelor furnizate
de lucrarea de evaluare din martie 2000, efectivele au fost de 9600 exemplare, iar recoltele de doar 165
exemplare.
Pentru pădure nu este dăunătoare, dimpotrivă, aduce folos prin distrugerea de şoareci; pentru vânat, în
mod cert este păgubitoare, mai cu seamă în anii cu şoareci puţini. Volumul exact al pagubelor însă nu-1
cunoaştem.
Duşmanii pisicii sălbatice sunt râsul şi omul.
Modul de atac asupra prăzii seamănă cu al râsului: pânda de pe loc înalt ca să aibă câmp de vedere şi
furişatul până în apropierea prăzii, după care se aruncă asupra ei. Animalului atacat caută să-i rupă cu dinţii
arterele de la gât. Urmărită de câini, se urcă în arbore, unde este împuşcată cu uşurinţă.
În terenurile cu râşi, pisica sălbatică este rară, deoarece acesta îi este principalul duşman. Nu se poate
îmblânzi complet.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Recoltarea. Se poate vâna numai cu autorizaţie nominală aprobată de autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură, deoarece este protejată prin convenţii internaţionale. Din aceste motive, legislaţia
românească (Legea 103/1996) nu prevede perioadă legală de vânătoare.
Vânători separate, numai pentru pisici sălbatice, nu se organizează, deoarece reuşita lor ar fî
problematică. Se împuşcă însă ocazional, la goanele de iepuri şi de mistreţi, în regiunea de deal, mai ales. în
goană, vine încet, încât este uşor de nimerit. Dacă este urmărită de câini, îşi caută refugiu urcând în arbore şi
lipindu-se de el, însă aici, după lătratul câinelui, este uşor de descoperit şi împuşcat. Adeseori se strecoară
înapoi printre gonaşi. Se poate vâna şi la vizuină, folosind câini hărţuitori ca şi pentru vulpe, însă este scoasă
de câine mult mai uşor.
Trofeu. îl constituie atât craniul cât şi blana. Conform hotărârii C.I.C., începând din anul 1952, oficial,
se ia în considerare craniul, acesta nemodificându-şi dimensiunile, pe când blana, înainte de uscare, poate fî
întinsă mai mult sau mai puţin. Este regretabil că cea mai mare parte a vânătorilor şi a personalului de pază
nu au păstrat, atunci când se vâna fără restricţii, craniile, astfel pierzându-se trofee de valoare.

EVALUAREA TROFEELOR

Craniul. Formula este cea aplicată crâniilor de urs, iar măsurătorile se fac la fel. La Expoziţia
Internaţională de vânătoare de la Novi Sad şi după aceea, au fost fixate următoarele categorii de premiere:
112
 Expoziţia Novi Sad: Necesarul de puncte în prezent
Medalia de aur de la 15 puncte în sus peste 17 puncte
Medalia de argint de la 14 la 14,9 puncte 16,00-16,99 puncte
Medalia de bronz de la 13 la 13,9 puncte 15,00-15,99 puncte
Recordul naţional la craniu de pisică sălbatică are 19,17 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1982 la
Timiş - Braşov.
La expoziţiile de vânătoare anterioare, nu au fost fixate categorii de premiere pentru cranii de pisică
sălbatică.
Blana. Formula este aceeaşi ca şi pentru râs, adică: a . (b+c)/200 + d, unde:
a - lungimea blănii de la vârful botului până la punctul de intersecţie al cozii, deci măsurarea se face ca
la lup;
b - lăţimea blănii acolo unde ea este mai îngustă;
c - distanţa dintre vârfurile picioarelor dinainte, măsurată de la vârful ghearelor la vârful ghearelor, ca
la la râs;
d - puncte de frumuseţe, care pot fi cel mult 25% din valoarea blănii şi anume:
- lungimea cozii şi numărul inelelor de pe coadă, până la 10%
- favoriţi până la 5%
- lungimea şi regularitatea părului până la 10%.

Exemplu practic de evaluare

Nr. crt. Elemente măsurate sau apreciate Măsuri Formula Puncte
cm
1. Lungimea blănii (a) 83
2. Lungimea blănii în partea cea mai îngustă (b) 33 a . (b+c)/200 45,02
3. Distanţa dintre vârfurile picioarelor dinainte 75,5
4. (c)
Puncte de frumuseţe (d): 10%
- lungimea cozii 5% a . (b+c)/200 . 0,23 10,35
- favoriţi 8%
- lungimea şi regularitatea părului
Total 23%
TOTAL PUNCTE: 55,37
Pentru blănurile de pisică sălbatică, la expoziţia de la Novi Sad (1967) au fost stabilite următoarele
categorii de premiere, care sunt valabile şi în prezent:
Medalia de aur 50 puncte şi mai mult.
Medalia de argint de la 45 la 49,9 puncte.
Medalia de bronz de la 40 la 44,9 puncte.
La expoziţiile internaţionale anterioare nu au fost stabilite categorii de premiere pentru blănurile de
pisică sălbatică.
Recordul naţional de blană de pisică sălbatică este de 73,22 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în 1981 la
Dârza - Ilfov.
Trebuie discutată atitudinea faţă de pisica sălbatică, şi să se ajungă la un punct de vedere unitar,
deoarece unii specialişti sunt de părere că trebuie combătută intens, alţii că trebuie ocrotită. Obiect de
vânătoare separată, nu formează, ci se împuşcă numai cu ocazia organizării de vânători pentru alte specii:
mistreţ sau vânat mic. Asupra pagubelor cauzate vânatului, nu avem date. Pe de altă parte, însă, în ţările
apusene a devenit foarte rară, fiind protejată prin convenţii internaţionale.

Familia Mustelidae
VIEZURELE
MELES MELES (L) SE MAI NUMEŞTE BURSUC

DESCRIERE

Viezurele este de mărimea unui câine mijlociu. Are corp îndesat, picioare scurte şi puternice cu câte 5
degete, dotate cu gheare dezvoltate pentru săpat. Lungimea trunchiului împreună cu a capului este de 60-75

113
cm, la care se adaugă coada de 15-19 cm, aşa că lungimea totală a corpului este de 75-94 cm; înălţimea la
greabăn este de circa 30 cm, iar greutatea de 10-16 kg, putând ajunge până la 20 kg, toamna când este gras.
Culoarea blănii este cenuşie pe spate şi pe laturile corpului, neagră pe guşă. piept, abdomen şi
picioare. O dungă neagră pleacă pe fiecare obraz, trecând peste ochi şi ureche; fruntea, restul capului şi gâtul
sunt albe.
Formula dentară: I 3/3 C 1/1 P 4(3)/4 M ½ = 38 (36)
În teren masculul nu poate fi deosebit de femelă.
Longevitatea: circa 15 ani. Posibilitate de a aprecia vârsta, nu avem, decât după mărimea corpului şi
uzura dentiţiei la vârstă înaintată.
Glasul: în privinţa glasului, manifestările sale sunt diferite:
- mormăie, pufăie când este atacat; scoate un fel de mormăit şi când pleacă liniştit la păşune.
- în perioada de împerechere scoate un ţipăt pătrunzător, care poate fi auzit, câteodată, şi în alte
perioade.
Simţuri. Dintre simţuri, cel mai dezvoltat este auzul, ceva mai puţin mirosul; văzul este slab.
Urmele viezurelui sunt mult deosebite de ale altor mamifere de talia lui, încât recunoaşterea lor pe
teren se poate face cu uşurinţă. La tălpile dinainte, ghearele sunt mult mai lungi (2-2,5 cm) decât la cele
dinapoi (1,2-1,6 cm), ghearele imprimându-se bine pe sol, ceea ce este un semn de recunoaştere. Uneori
piciorul dinapoi acoperă parţial urma piciorului dinainte, alteori deloc.
Călcâiul este lat aproape cât urma - semn caracteristic - pe când la lup şi vulpe el este mult mai îngust.
Viezurele este animal plantigrad. Picioarele scurte şi corpul greoi nu-i permit să fugă cu viteză. Un vânător
iute de picior poate să-1 ajungă din fugă.
Excrementele lui se cunosc după faptul că, de regulă, conţin elitre de gândaci nedigerate, în timp ce ale
vulpii conţin păr, îşi depune excrementele într-un anumit loc, fie în interiorul vizuinii, fie în afara ei.
În regiunea anusului are o deschidere cu direcţie transversală pe direcţia cozii, care duce la o pungă cu
un complex de glande ce secretă o materie urât mirositoare.

ECOLOGIE

Viezurele este animal de pădure sau cel puţin de tufişuri care îi pot camufla vizuina. în păduri îşi alege
locul galeriilor la marginea pădurii, ca să fie aproape de culturile agricole, de unde îşi procură o parte din
hrană. Preferă pădurile de foioase din regiunile de deal şi câmpie pentru că aici găseşte ghindă şi jir, şi pentru
motivul că în această regiune sunt şi culturi agricole. O condiţie de căpetenie pentru un bun biotop este
posibilitatea săpării vizuinii. Sub acest raport, nu-i sunt prielnice terenurile cu apa freatică aproape de
suprafaţă. Ocupă o vizuină de-a vulpii sau şi-o construieşte el însuşi. Adeseori stă în aceeaşi vizuină cu
vulpea, însă ocupă porţiuni separate. Toamna introduce în vizuină frunze uscate, muşchi, iarbă uscată, fân, cu
scopul de a-şi căptuşi culcuşul. Intră în vizuină de-a-ndărătelea, trăgând aceste materiale după el. în acest
anotimp, semnul lăsat de târâre trădează prezenţa viezurelui în vizuina respectivă.
Fiind animal greoi, nu schimbă locul de trai şi nu se deplasează la distanţă mare. Dar părăseşte vizuina
din care a fost deranjat, pentru a se muta în altă parte.
Este răspândit în toată Europa cu excepţia jumătăţii nordice a ţărilor Scandinave, a insulelor Sicilia,
Sardinia, Corsica şi Baleare. în România, de asemenea, are o răspândire largă, densitatea cea mai mare fiind
la coline şi la dealuri.

ETOLOGIE

Reproducerea. Vârsta maturităţii sexuale este la un an şi jumătate; asupra perioadei de împerechere,

părerile specialiştilor sunt împărţite. După unii ea ar fi în iulie-august, după alţii în aprilie-iunie. Ca şi la
căprioară, la viezure există o fază latentă a gestaţiei, aşa încât femela fată abia în ianuarie-aprilie. Fată o
singură dată pe an, câte 3-5 pui, care îşi deschid ochii abia după 28-35 zile, şi devin independenţi după o
jumătate de an.
Este sociabil în măsura în care, în aceeaşi vizuină, stau mai mulţi; de fapt, fiecare pereche duce o viaţă
separată.
Hrana. Deşi are dentiţia de carnivor, viezurele este un animal omnivor. Mănâncă râme, melci, insecte
şi larvele acestora, prin aceasta fiind folositor; în acelaşi timp însă consumă porumb, struguri, fructe de tot
felul, fiind astfel dăunător agriculturii, în pădure uneori scoate, din semănăturile directe ghinda şi jirul,
cauzând astfel şi unele pagube culturilor forestiere. Mănâncă ouăle şi puii păsărilor ce cuibăresc pe sol, în

114
special de potârniche, apoi pui de iepure, deci este un dăunător al vânatului. Consumă şi ciuperci, rădăcini şi
diferite fructe de pădure.
Alte obiceiuri. Este animal de amurg şi noapte. Cea mai mare parte din timp şi-o petrece în vizuină,
unde îşi creşte puii, se retrage în caz de pericol şi peste zi şi unde îşi petrece somnul de iarnă. Totuşi, în
terenurile liniştite şi în perioada împerecherii, poate fi văzut şi în cursul zilei. Iarna, cade într-un somn de
iarnă, dormitează, hră-nindu-se din propria grăsime, deci slăbeşte. Pe timp frumos, iese din când în când să
bea apă. Îi place să se scalde, poate înota.
În martie 1968, efectivul de viezuri era apreciat la 15000 exemplare, iar recolta în anul 1968 a fost de
7500. Este deci mai puţin numeros decât vulpea. în prezent, conform evaluării din martie 2000, efectivele de
viezuri ale României au fost de 18000 bucăţi, iar recolta de 1100 bucăţi.
Duşmani. Viezurele nu prea are duşmani, în afară de om, deoarece, în caz de pericol, se retrage în
vizuină.
Caracteristici ale vieţii viezurelui
- Când părăseşte seara vizuina, înainte de a ieşi din galerie, se scutură de praf, nisip şi altele, făcând un
zgomot care se aude bine afară. Dacă este tulburat, speriat, iese fără zgomot; şi într-un caz şi într-altul,
înainte de a ieşi, scoate capul pentru a se convinge că nu este vreun pericol.
- În zilele cu soare, iese în faţa vizuinii şi se tolăneşte.
- Rănit, îşi adună toate puterile şi caută să se retragă în vizuină, unde, de obicei, este pierdut pentru
vânător, dacă nu procedează la săpatul galeriei.
- Este animal curajos, luptându-se cu câinele care încearcă să-1 scoată din vizuină şi de regulă iese
învingător.
- Puii mici au abdomenul aproape complet lipsit de păr.
- Este un animal căruia îi place curăţenia.
- Îşi sapă galeria cu o iuţeală uimitoare, ajutat de picioarele dinainte, bine înarmate cu gheare.
- Toamna, adună rezerve de grăsime, pentru perioada grea a iernii.
- în căutarea de larve, râme, insecte adulte, fructe de pădure dă la o parte cu botul frunzele uscate
(litiera), cam aşa cum face şi mistreţul.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Recoltarea. Conform prevederilor legii, viezurele poate fi vânat între 15 august şi 15 aprilie.
Împuşcarea viezurelui la pândă, în apropierea vizuinii dă bune rezultate, se recomandă a se face un
observator de 2-3 m înălţime (fix sau portabil), un fel de scară. Deoarece viezurele îşi păstrează trecătorile cu
multă regularitate, metoda pândei dă bune rezultate. Nu se recomandă însă să se tragă în viezure aproape de
vizuină, deoarece, dacă nu a căzut pe loc, caută să ajungă în galerie şi atunci, de regulă, este pierdut. Se mai
împuşcă la trecerea lui spre porumbişte şi la vii, dacă i se cunosc trecătorile. Vânătorul însă nu va sta chiar în
cărare, ci mai la o parte, bine adăpostit. Se mai împuşcă la întâlnirile întâmplătoare cu el, atât în perioada
împerecherii, când umblă şi peste zi, cât şi la pânda de ţapi.
Se mai vânează şi la vizuină, folosind câinele hărţuitor, dar rareori acesta reuşeşte să-1 scoată. De
obicei, câinele îl strâmtorează într-un colţ, iar vânătorul trebuie să sape deasupra şi îl scoate cu un cleşte
special. În astfel de ocazii, pentru câine, există pericolul de a intra între stânci sau rădăcini de unde să nu mai
poată ieşi, dacă vânătorul nu sapă deasupra lui. în teren nisipos, se poate surpa galeria în dosul lui,
asfixiindu-1.
Prinderea cu capcane dă bune rezultate, deoarece viezurele îşi păstrează bine trecătorile.
Valorificarea. Blana are valoare comercială, dar nu mare. Din părul de viezure se fac cele mai bune
pensule de bărbierit; de asemenea, se pot confecţiona podoabe pentru pălăriile vânătoreşti.
Trofeul. Se consideră blana întreagă sau părul ca podoabă de pălărie. Craniul constituie de asemenea
trofeu, fiind evaluat asemănător celui de urs, lup, râs etc. Punctajul necesar pentru acordarea de medalii este
următorul:
Medalia de aur: peste 23,00 puncte.
Medalia de argint: între 22,50 şi 22,99 puncte.
Medalia de bronz: între 22,00 şi 22,49 puncte.
Recordul naţional şi mondial la craniu de viezure este de 23,87 puncte şi a fost recoltat în anul 1986 la
Dirlos - Sibiu.
Fiind animal dăunător, trebuie combătut, dar nu în aceeaşi măsură peste tot; în terenurile de vânat mic,
să fie împuţinat mult; în cele cu vânat mare, mai puţin. Pe măsură ce numărul de vânători creşte, iar vânatul

115
mic se împuţinează, în practicarea vânătorii, combaterea dăunătorilor cu puşca, va trebui să ocupe un loc din
ce în ce mai important. în cazul viezurelui poate oferi satisfacţii până în apropierea vizuinii.

JDERUL DE COPAC
MARTES MARTES (L)

BEICA SAU JDERUL DE PIATRĂ

MARTES FOINA (ERXL)

Sunt cele două specii de jder care trăiesc în ţara noastră. Ca denumire pentru al doilea, să-i zicem
beică, pentru o mai uşoară deosebire. Deci, când zicem jder înţelegem pe cel de copac.
Pentru ca deosebirile morfologice şi ecologice dintre jder şi beică să apară mai pregnant, în cele ce
urmează, cei doi jderi vor fi trataţi împreună.
DESCRIERE

a -jder de copac; b -jder de piatră (beică)

Greutăţile medii date se referă la cele din timpul iernii. Vara, înainte de împerechere, ele sunt cu 300-
400 g mai mari. In mod excepţional se găsesc şi exemplare cu lungime mai mare, până la 1,2 m la jderi şi 1
m la beică. Greutatea mai mare a beicii, deşi lungimea ei este mai mică, se explică prin faptul că este mai
plină la corp, în timp ce jderul de copac este mai zvelt şi cu picioarele mai lungi.
Culoarea părului este un mijloc de a deosebi cele două specii: la jder culoarea generală este brună-
cafenie, cu puf ce bate în galben, iar pe piept are o pată galbenă-deschis, aproape circulară, care niciodată nu
se întinde pe picioare; beica are culoarea generală ceva mai deschisă, bătând în cenuşiu, puful auriu, iar pe
piept o pată, de regulă, albă, care se întinde pe cele două picioare dinainte. Între aceste două forme tipice se
găsesc forme intermediare, care însă nu se datoresc încrucişării între specii.
Altă deosebire constă în faptul că, la jder, tălpile picioarelor sunt îmbrăcate în păr, din care cauză urma
nu este aşa de clar imprimată pe sol sau zăpadă ca la beică; aceasta din urmă, nu are păr pe perniţele
degetelor şi pe călcâie. Practicianul cu experienţă poate deosebi cele două specii după modul de imprimare a
urmelor.
Formula dentară: este aceeaşi pentru ambele specii: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 1/2 = 38
De menţionat că ultimul molar din maxilarul superior, dă posibilitate de deosebire între specii; capătul
lui exterior este, la jder, de formă circulară, iar la beică are o crestătură.
În teren nu avem posibilitatea de a deosebi masculul de femelă.
Longevitatea este în medie de 8-10 ani, dar în cazuri rare şi de 14-16 ani. Starea de bătrâneţe se poate
constata doar după căderea unor dinţi sau după tocirea lor accentuată.
Glasul: la pui, un fel de ciripit ca de pasăre, care se poate auzi tot timpul; la adulţi, în perioada
împerecherii, ambele sexe scot un glas, de chemate, de dorinţă, greu de definit. Când se bat, fie pentru
apărarea sectorului, fie pentru femelă, se pot auzi ţipete.

116
 Urme de jder: a - talpa de beică; b - talpa de jder de copac; c - urma tipar de beică; d – urma tipar de jder de
copac
Simţurile. Cele mai dezvoltate sunt văzul (în primul rând) şi mirosul (în al doilea rând).
Urmele tipar ale celor două specii se deosebesc datorită părului pe care îl are pe talpă jderul de copac,
spre deosebire de beică, ale cărei degete şi călcâi sunt golaşe. Dacă pământul este moale sau cu zăpadă
proaspătă, atunci cunoscătorul poate deosebi urmele celor două specii.
Când se deplasează, jderii de obicei nu păşesc, ci sar, punând picioarele dindărăt pe locul urmelor
celor dinainte. Aşadar, cele patru picioare lasă numai două urme tipar. Fiecare pereche de urmă deci
reprezintă un salt. Piciorul drept este aşezat înaintea celui stâng. Sunt însă şi cazuri când urma are altă formă.
Picioarele din stânga lasă urme separate, pe când urmele celor din dreapta se suprapun. Când jderul fuge cu
viteză, lasă o urmă asemănătoare cu a iepurelui, picioarele dinapoi depăşind pe cele dinainte. La ambele
specii, se văd ghearele imprimate în urmă.
La mers liniştit, saltul este de 50-60 cm, dar la fugă poate ajunge la 1-2 m.
Excrementele seamănă cu nişte cârnăciori subţiri, de culoare neagră. în regiunile cu fructe de pădure,
se observă în ele resturi nedigerate de fructe.

ECOLOGIE

Biotopul celor două specii de jder se deosebeşte radical: jderul de copac este un locuitor al pădurilor
de mare întindere, până la limita vegetaţiei forestiere, având arbori bătrâni, scorburoşi, în care îşi poate
amenaja un culcuş. Fagii, teii, paltinii îi oferă astfel de posibilităţi. Adeseori însă se instalează în cuiburi de
veveriţă, păsări răpitoare sau pur şi simplu la înfurcirea unor arbori, în grămezile de crengi sau în clădiri
forestiere părăsite, situate în pădure. Beica se apropie mai mult de aşezările omeneşti, de aceea, în alte ţări, i
se spune şi jder de casă. Se instalează în cariere de piatră părăsite, pe coaste de deal şi stânci (de unde şi
numele de jder de piatră). Poate fi întâlnită, de asemenea, în locuri unde nici nu te-ai aştepta: şoproane, şuri,
grajduri, unde îşi creşte puii, grădini şi nu numai în sate ci, câteodată şi în oraşe.
În Europa, jderul de copac are o mare răspândire, lipsind doar din Spania, Anglia şi Peninsula
Balcanică; beica pare a fi o specie mai sudică. Ea lipseşte din Anglia şi Ţările Scandinave, în schimb
populează întreaga Peninsulă Iberică şi cea Balcanică. Lipseşte doar în insulele: Sicilia, Corsica, Sardinia şi
Baleare. în România, jderul de copac există în toate pădurile de deal şi de munte şi uneori şi la şes. Un
exemplar frumos a fost împuşcat în pădurea de lângă comuna Brăneşti - 20 km est de Bucureşti.
Este un animal fidel locului său de trai.

ETOLOGIE

Reproducerea. Vârsta maturităţii sexuale este surprinzător de târzie, la doi ani şi trei luni, aceasta fiind
un factor de prolificitate redusă. împerecherea are loc în mijlocul verii (iulie-august); durata gestaţiei este de
9 luni la jderul de copac şi 8 1/2 luni la beică şi fată din martie până în mai. La beică, fătatul are loc cu circa
o lună mai devreme decât la jderul de copac. Numărul de pui este de 2-5, în medie 2-4; puii sunt orbi 34-38
zile, părăsesc cuibul după 7-8 săptămâni şi devin independenţi la 3-4 luni; totuşi, uneori rămân împreună cu
mama lor până la începutul iernii. La jder ar exista două epoci de împerechere: una în iulie-august, urmată de
o fază latentă de gestaţie ca şi la căprioară şi alta în ianuarie-februarie, dar fără gestaţie latentă. Această
presupunere a fost confirmată pentru căprior şi hermelină. S-ar putea să fie valabilă şi pentru jder, la care
iarna se observă manifestări de jocuri de nuntă ca şi vara.
Puii, mai ales în primele două săptămâni, sunt neajutoraţi, se ridică greu în picioare şi timp de şase
săptămâni sunt hrăniţi exclusiv de mama lor. De aceea, mama îi obişnuieşte să se mişte şi să se caţere aşa
cum vor trebui să facă după ce vor deveni independenţi. La fătat, puii au părul de culoare cenuşie albăstruie,
care după o lună este înlocuit cu unul asemănător cu al adulţilor, dar ceva mai închis la culoare. Masculul nu
contribuie la creşterea puilor.

117
 Hrana este variată, pentru ambele specii, fiind atât de natură animală cât şi vegetală. Totuşi, cele două
specii se deosebesc între ele ca urmare a biotopului pe care îl ocupă. Hrana preferată a jderului de copac o
constituie veveriţele, pe care le urmăreşte şi în arbori, sărind de pe o creangă pe alta. Ca hrană animală, îi
servesc toate animalele cu sânge cald, pe care le poate prinde în mediul său de trai: şoareci, cârtiţe, iezi de
căprior, viţei de cerb şi chiar căprioare tinere, apoi tot felul de păsări, începând cu cele mici, cântătoare şi
până la ieruncă şi cocoş de munte. Ca hrană vegetală, mănâncă fructe de pădure: afine, scoruşe, măcieşe,
mere şi pere, prune. Consumă şi insecte. Beica, dat fiind că trăieşte în afara pădurilor, se hrăneşte, în egală
măsură cu şoareci, şobolani, pui de iepure, păsări de curte şi tot felul de fructe, îndeosebi vara şi toamna.
Ambele specii mănâncă şi cadavre, apoi miere de albine, prune, ouă din cuiburile păsărilor sălbatice şi
domestice.
Sunt animale mai mult de amurg şi de noapte; totuşi, jderul circulă şi ziua, mai mult decât beica. Jderul
este un excelent căţărător şi poate sări de pe creanga unui arbore pe cea a arborelui vecin, când urmăreşte
veveriţa sau când este el însuşi urmărit de vânător. Nu îşi sapă galerie sau face acest lucru foarte rar. înoată
numai de nevoie. Beica este şi ea o bună căţărătoare, dar se urcă în arbori mai rar; este mai des silită să-şi
facă un culcuş prin săpat; înoată, de asemenea, slab.
Efectivele de jderi din ultimii ani ai deceniului 1960-1970 pentru ambele specii erau estimate la 9000-
10000 exemplare, iar recolta de 1200-1600. Este probabil însă ca recoltele să fi fost mai mari, deoarece
jderii, având blănuri preţioase, parte din acestea au fost reţinute de vânători şi, ca atare, nu au putut fi
evidenţiate în statistici, în prezent, conform datelor statistice din lucrarea de evaluare din martie 1999,
efectivele au fost de cea 16700 exemplare, iar recoltele de cea 340 bucăţi.
Pagubele cauzate sunt cele ce rezultă din natura hranei consumate. Rămâne de văzut dacă ele nu sunt
compensate prin valoarea blănurilor, deci dacă jderii, în special cei de copac, trebuie consideraţi dăunători
sau mai bine specii de vânat de valoare economică, al căror număr trebuie doar reglat şi supus unei vânători
raţionale.
Se susţine că fluctuaţiile de efective de jderi de copac se datoresc variaţiei numărului de veveriţe, hrana
lor preferată.
Duşmani nu prea are. Doar acvila de munte, bufniţa mare şi vulpea mai fac unele victime.
Dintre boli, se semnalează raia, mai cu seamă la beică.
Obiceiuri diferite: ca şi alte mustelide, îşi fac provizii pentru iarnă. Se îmblânzesc cu uşurinţă.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioada de vânătoare prevăzută de lege este de la 15 septembrie la 31 martie, i în ce priveşte recoltarea,

exprimăm, de la început, părerea că ar trebui să se renunţe la folosirea capcanelor, de orice fel ar fi ele. Jderul
trebuie „vânat" nu „prins". De altfel, în capcana-teasc, necercetată la timp, blănurile se degradează.
Vânătoarea, ca metodă, variază după cum este vorba de o specie sau alta. Jderul de copac se poate vâna,
iarna pe zăpadă, când i se vede urma. Mergând pe această urmă, se constată că la un moment dat ea dispare
lângă un arbore, semn că jderul s-a urcat în el. De aici în colo, el poate fi urmărit după semnele căzute pe sol;
zăpadă, ramuri uscate, coajă de arbori, muşchi, licheni, când jderul a trecut de pe creanga unui arbore, pe
creanga celuilalt, sărind. Se cere vânătorului să aibă experienţă şi răbdare. în acest fel, poate fi urmărit pe
distanţă de sute de metri sau chiar kilometri.
Dacă undeva aceste semne nu se mai văd, trebuie revenit la locul unde ele încă se mai văd clar, şi
plecat din nou în urmărire, sau trebuie cercetaţi cu atenţie arborii din jur, deoarece este posibil să se fi lipit de
trunchiul unuia dintre ei sau să fi intrat într-o scorbură. în acest caz, se bate cu toporul în arbore, iar dacă nu
sare, se recurge la afumarea scorburii, silindu-1 astfel să o părăsească. Cu ocazia unor astfel de urmăriri,
jderul se împuşcă de regulă în arbore, rareori pe sol. Această metodă este cu adevărat sportivă, cerând din
partea vânătorului rezistenţă fizică. Ea este accesibilă mai mult personalului vânătoresc şi silvic de teren,
care are timp şi posibilitatea să fie pe teren când cade o zăpadă proaspătă.
Jderul de piatră sau beica, rareori trăieşte în păduri, ci mai mult în alte ascunzişuri. Şi la această specie,
este nevoie să i se identifice locul unde este ascunsă, mergând pe urmă. Ajuns aici, vânătorul stă la pândă,
alături de urmă, cu arma gata de tras, bate cu un ciomag în locul de adăpost al jderului. De regulă reuşeşte să-
1 stârnească din ascunziş. Mai eficient este zgomotul metalic.
Blana ambilor jderi este căutată în comerţ la un preţ bun. Moda este cea care urmăreşte urcarea sau
coborârea preţurilor. în prezent, blănurile de beică se plătesc cu un preţ mai mare. Pentru vânător, trofeul
poate fi blana, craniul, sau ambele.

118
 VIDRA
LUTRA LUTRA (L)

DESCRIERE

Este mustelid acvatic. Are corpul adaptat vieţii din apă.

Date biometrice. Lungimea trunchiului împreună cu capul este de 63-83 cm; coada 37-55 cm deci mai
mult de jumătate din lungimea restului corpului şi este îmbrăcată în păr des; înălţimea la grebăn 30 cm;
greutatea 6-15 kg; femela este mai mică decât masculul. Picioarele îi sunt scurte în raport cu corpul, au câte 5
degete unite prin membrană de înot. Urechile şi ochii sunt mici, botul turtit, iar coada mult mai groasă la
rădăcină decât în rest. La înot, se foloseşte atât de picioarele dinapoi, la care resfiră degetele spre a avea o
suprafaţă de sprijin mai mare, precum şi de coadă.
Culoarea blănii este castanie închis pe spate, cap şi laturile corpului şi mai deschisă pe gât, piept şi
abdomen. Deşi blana este bună în tot cursul anului totuşi este mai deasă şi mai valoroasă în sezonul de iarnă.
Formula dentară este: I 3/3 C 1/1 P 4/3 M 1/2 = 36
Longevitatea: 15-18 ani.
Glasul vidrei adulte este un fluierat caracteristic; atacată fiind de câine scoate un sunet strident,
amestecat cu un mârâit. Puii au un glas asemănător cu behăitul iezilor domestici.
Simţurile sunt foarte dezvoltate şi în egală măsură: văzul, mirosul, auzul.
Urmele sunt uşor de identificat, datorită faptului că cele 5 degete ale fiecărui picior sunt unite printr-o
membrană de înot. De reţinut că picioarele dinainte au ghearele mai mari, iar membrana de înot pe o
suprafaţă mai mică, la cele dinapoi este invers. Aceasta este o adaptare la funcţiile pe care le îndeplinesc;
picioarele dinainte servesc şi la săpat nu numai la înot; cele dinapoi numai la înot. Mai este de observat că,
pe zăpadă şi pe sol moale, se vede dâra lăsată de coadă, care însă nu este la mijloc (peste urmă), ci alături.
Pe uscat, vidra se mişcă anevoie. Nu merge la pas, ci sare. Cu toate acestea reuşeşte să străbată distanţe
mari când, în căutare de ape cu mai mult peşte, trece dintr-un bazin hidrologic într-altul..
Excrementele proaspete au culoare verzuie, cele uscate sunt cenuşii, în ele se cuprind şi aceasta este
caracteristic vidrei, oase şi solzi de peşte, eventual şi resturi din corpul tare al racilor. Dat fiind că hrana
vidrei nu constă numai din peşti şi raci, ci şi din ouă de păsări acvatice şi chiar păsări terestre, excrementele
pot conţine şi coji de ouă. Mirosul excrementelor este asemănător cu al unturii de peşte.

ECOLOGIE

Biotopul vidrei îl constituie ţărmurile împădurite ale apelor curgătoare şi stătătoare, fie de munte sau
şes. Trăieşte şi în ape sălcii. Are nevoie de adăpost (pădure sau stuf). De regulă nu îşi construieşte galerie, ci
ocupă o galerie de vulpe sau viezure, sau se mulţumeşte cu adâncituri naturale de sub ţărmuri, rădăcini de
arbori de pe mal, pe care şi le adânceşte şi le amenajează după nevoile ei, eventual cu o ieşire sub nivelul
apei şi un cotlon mai larg deasupra acestuia, prevăzut cu o deschidere pentru aerisire.
Răspândirea vidrei în Europa cât şi în România depinde de posibilitatea procurării hranei ei de bază:
peştele. în apele intens poluate, fără peşte, nu vor exista vidre. în ţara noastră există peste tot acolo unde sunt
ape populate cu peşte. Dat fiind că are nevoie de o mare cantitate de hrană, ea va părăsi bazinele hidrologice
sărace în peşte, trecând peste cumpăna apelor, uneori la altitudine de 1500 m, în căutare de ape mai bogate.
Deci nu este legată de un anumit loc de trai. Are o rază de acţiune mare.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexulă o atinge, probabil, la vârsta de 1 1/2-2 1/2 ani; perioada de
împerechere nu este precis delimitată în timp. Se pare că totuşi principala epocă este în februarie, deci fătatul
ar fi după 60-63 zile, în aprilie. Fapt este că puii de vidră pot fi văzuţi în tot cursul anului, chiar şi iarna însă
mai puţini. Potrivit unor observaţii şi la vidră ar exista o gestaţie latentă, ca şi la căprioară şi, în consecinţă,
durata gestaţiei ar fi de 8-10 luni. Fată, probabil, o singură dată pe an, câte 2-4 pui, care îşi capătă vederea
după 28-35 zile, părăsesc cuibul după 7-8 săptămâni şi devin independenţi după 6-9 luni.
Este mai sociabilă decât alte mustelide. Vânează adeseori în grup.
Hrana vidrei constă, în principal, din peşti şi raci. Dintre speciile de peşti, preferă păstrăvul, lipanul,
crapul. Deosebit de acestea mai consumă broaşte, raţe sălbatice, lişiţe, apoi rozătoare acvatice, inclusiv
bizamul. Peştii mărunţi îi mestecă apoi îi înghite în apă; cu cei mari iese la mal şi acolo îi mănâncă, lăsând pe
loc, capetele şi oasele mari.
119
 Este animal de amurg şi de noapte. Uneori însă poate fi văzut şi ziua. Sub apă poate rezista 6-7 minute,
fără să iasă la suprafaţă.
Efectivul mediu din ultimii ani ai deceniului 1960-1970 este evaluat la 2200-2600 exemplare în toată
ţara, iar recolta la 350-500. Ca şi la jder, este posibil ca recolta să fie mai mare, dar nu apare în cifrele de
recoltă. Efectivele actuale de vidre din România, conform lucrării de evaluare din martie 1999, sunt de cea
2500 exemplare, iar recolta de maximum 10 bucăţi.
Cauzează pagube efectivului piscicol, de aceea, în crescătorii nu trebuie tolerată.
Duşmani. În apă nu are cine s-o urmărească. Pe uscat, duşmanii sunt omul, mai ales cel cu capcană, şi
răpitoarele mari, când ea trece, pe picioare, dintr-un bazin în altul. Degradarea apelor prin deversarea de
reziduuri de la industrii îi este foarte neprielnică. Nemaiputând trăi peştele, vidra trebuie să se mute şi ea,
altfel piere.
Se îmblânzeşte uşor. Locul unde intră şi iese din apă se cunoaşte după bătătorirea malului.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Fiind considerat animal protejat de lege, recoltarea vidrei este permisă numai pe bază de autorizaţie
nominală, aprobată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, ea neavând perioadă legală
de vânătoare. Lăsând la o parte cazurile când vânătorul se poate întâlni cu vidra pe uscat, vânarea ei se face
la pândă, în apropierea locului unde iese din apă. Iarna pe zăpadă, urma ei poate fi recunoscută uşor, fiind
caracteristică. Vânătorul însă nu trebuie să tragă imediat ce vidra a ieşit din apă, deoarece ea este rezistentă la
împuşcătură, iar rănită fiind, cu ultimele puteri, caută să intre în apă, de unde nu va mai putea fi scoasă. De
asemenea, nu este recomandabil să se tragă în ea în timp ce înoată, deoarece chiar lovită mortal, cade la fund
ca o piatră şi, de asemenea, va fi pierdută. Prinderea vidrei cu capcana, se face aşezând-o în apă la punctul de
ieşire sau intrare a vidrei, cu 2-3 cm sub nivelul apei. Capcana trebuie bine ancorată.
Blana are mare valoare, aproape ca a jderului. în lumea modei din perioada interbelică şi imediat după
aceea, se considera că blana de vidră este singura din cele provenind de la animale sălbatice care poate fi
folosită pentru vestimentaţia masculină.

DIHORUL
PUTORIUS PUTORIUS (L)

Popular se numeşte ghihor, dihor comun, dihorputuros. Este un mamifer care interesează nu atât ca
obiect de vânătoare pentru masa vânătorilor, cât ca dăunător al vânatului mic.

DESCRIERE

Date biometrice: lungimea trunchiului împreună cu a capului este de 32-45 cm; lungimea cozii 13-19
cm; greutatea corporală 500-1 200 g. Este deci mai mic decât cei doi jderi. Are picioare scurte, corpul mai
îndesat şi gâtul mai gros. O caracteristică a lui este trunchiul curbat, când este privit din profil (fig. 122).
Culoarea blănii: puful este galben până la galben deschis, iar peste acesta se întinde spicul de culoare
închisă, format din fire lungi, dar rare, aşa încât printre ele se vede fondul galben al pufului. Deci, culoarea
generală este brună închis printre care apare nuanţa deschisă. Vârful botului este alburiu, iar buzele, vârful
urechilor şi o dungă în dosul ochilor sunt galbene deschis. Culoare mai deschisă are blana de pe laturile
corpului între picioarele dinainte şi cele dinapoi, ceea ce nu se întâlneşte la nurcă.
În ce priveşte proporţia dintre cele două sexe, la recoltare se prind mai mulţi masculi decât femele,
proporţia fiind de circa 2:1. Menţionăm însă că nu se poate preciza dacă aceasta se datoreşte felului de viaţă
deosebit al celor două sexe, adică faptului că masculul ar umbla mai mult, sau că aceasta ar fi proporţia în
natură.
Longevitatea este de 8-10 ani.
Glasul. Când se apără de un duşman nu prea periculos, pufăie ca pisica; masculii când se bat între ei, în
timpul împerecherii, precum şi ambele sexe în caz de mare pericol, scot ţipete.
Simţuri. Dintre simţuri, mirosul pare a fi cel mai dezvoltat, servindu-se de el în căutarea prăzii în teren.
Urmele. Dihonii având perniţele degetelor şi ale călcâiului lipsite de păr, urma se întipăreşte mult mai
clar decât la jder Pe sol sau zăpadă favorabilă, se imprimă şi al 5-lea deget, iar ghearele se văd clar în urmă.
Şi la dihor, ca şi la jder, cele 4 picioare lasă numai două urme, deoarece picioarele dinapoi calcă în
urmele celor dinainte. Mersul lui este în salturi. Urma-pârtie a dihorului nu are însă atâta regularitate ca cea a
jderilor. La mers obişnuit, la primele 3 perechi de urme, piciorul din dreapta este pus înaintea celui din
120
stânga, însă la ultimele patru este invers. Aceasta, la mers obişnuit. La fugă însă, urma are altă formă,
picioarele dinapoi depăşesc pe cele dinainte şi se aşază ceva mai lateral. Observatorul atent nu va confunda
urma dihorului cu cea a veveriţei, care este mai mică, iar picioarele dinapoi sunt cu mult mai distanţate.
Glande. Excremente. În regiunea anală, dihorul are o glandă care secretă o substanţă foarte urât
mirositoare, de unde i se trage şi numele de „puturos". Acesta este un mijloc de apărare. Se susţine că în caz
de mare pericol, dihorul deschide această glandă şi astfel reuşeşte să scape de urmăritor, datorită mirosului
dezagreabil. Acest miros este împrumutat, dar mult mai slab, şi excrementelor, ceea ce este un mijloc de
identificare a acestora.
ECOLOGIE

Biotopul lui preferat sunt fâneţele relativ umede din apropierea bălţilor, mlaştinilor; cariere de piatră
părăsite, şoproane, hambare, stoguri de paie şi fân, grămezi de crengi şi stive de lemn, grămezi de pietre la
care nu s-a umblat de mult, apoi canale, poduri. Evită pădurile de mare întindere, în mediul de trai amintit,
foloseşte galeriile existente, orice crăpătură în stânci sau scobitură în teren care îi poate servi ca adăpost
Poate fi găsit şi în cuprinsul aşezărilor omeneşti mărginaşe satelor. Urcă până la altitudinea de 1 200 m, dacă
celelalte condiţii îi sunt favorabile.
Nu se îndepărtează mult de locul său obişnuit de trai.
În Europa este răspândit aproape peste tot, cu excepţia Angliei, nordului Ţărilor Scandinave şi
Peninsulei Balcanice. In ţara noastră, practic, există peste tot unde condiţiile de biotop îi sunt îndeplinite,
începând de la malul Dunării până la munte. Se înţelege că densitatea este mai mare în condiţii favorabile de
biotop.
ETOLOGIE

Reproducerea. Dihorul devine matur la vârsta de circa 9 luni; se împerechează începând din martie
până în iunie; durata gestaţiei este de 40^3 zile, după care fată de regulă 4-8 pui (3-10), care îşi capătă
vederea după 4-5 săptămâni şi stau sub îngrijirea mamei până la vârsta de circa 3 luni. Dezvoltarea puilor
este înceată. La fătat, sunt fără păr, iar dacă totuşi au ceva păr, acesta este alb. Stau în culcuşul lor până la
vârsta de 4-5 săptămâni. Se pare că fată o singură dată pe an. După opinii încă neverificate suficient, a fătat
câteodată şi de două ori.
În afara perioadei de creştere a puilor, când pot fi şi două familii într-o vizuină, dihorul duce o viaţă
individuală.
Hrana constă, în primul rând, din rozătoare, îndeosebi şoareci şi şobolani, deci din acest punct de
vedere este folositor. Dar atacă şi păsările de curte, precum şi orice specie de vânat care cuibăreşte pe sol.
Mănâncă şi fructe, miere de albine şi peşti. Poate să înoate şi să se scufunde în apă. Parte din hrana adunată o
depune în galerie, ca rezervă, în care scop are un compartiment rezervat pentru depozit.
Pagubele cauzate vânatului de dihor pot fi apreciabile. La săparea unei vizuini de dihor ce se întindea
pe o suprafaţă de 2,5 x 5 m, vizuina se compunea din 8 galerii mai mult sau mai puţin orizontale, o galerie
verticală, 3 încăperi ca depozite de provizii, 2 încăperi pentru culcuşuri şi două nişe pentru depunerea
excrementelor, în vizuină a fost găsită o femelă cu 9 pui destul de mari (săparea s-a făcut în iunie). Nu este
exclus ca cei 9 pui să fi provenit de la două femele, deoarece în timpul lucrărilor de săpat, un dihor adult a
fost văzut nu departe de vizuină. În această vizuină săpată au fost găsite resturile a cel puţin: 60 pui de
iepure, 20-30 fazani şi potârnichi, apoi resturi de coji de la circa 50 ouă de potârnichi. Acesta este rezultatul
din timpul primăverii. Alta este situaţia în sezonul de toamnă şi iarnă. Analizând conţinutul stomacului a 100
dihori capturaţi în perioada de iarnă, s-au găsit doi iepuri de vizuină, în rest numai rozătoare mici, peşti şi
broaşte. În sezonul de primăvară şi vară, adică acela al creşterii puilor, pagubele în vânat pot să fie mai mari
şi că este mare deosebire între primăvară şi iarnă în ce priveşte compoziţia hranei dihorului.
Efectivul de dihori din ţara noastră, în luna martie 1968, era evaluat la 10000-13000, iar recolta din
1968 la 8000-12000. Conform datelor furnizate de lucrarea de evaluare a vânatului din martie 2000,
efectivele de dihori din România au fost estimate la cea 28000 exemplare, iar recoltele au fost de cea 4000
buc. Pentru efectiv este greu de dat cifre reale, dat fiind caracterul lui de animal tipic de crepuscul şi de
noapte. Somnul lui continuu de peste zi a devenit proverbial. De aceea se vede rareori, iar personalul rămâne
cu impresia că nu are dihor în teren.
Alte obiceiuri. În timp ce jderii sunt sângeroşi, ucigând mai mult decât le este necesar pentru hrană,
dihorii se mulţumesc cu o singură piesă, pe care o duce într-un loc socotit mai sigur, unde o devorează.
Cazuri concrete de la noi, ne fac să punem la îndoială această comportare.
- Ca şi jderii, zgomotul metalic rezultat prin baterea unei bucăţi de tablă sau a unei tălăngi îi sperie şi îi
alungă, ceea ce constituie un mijloc de a-i scoate din ascunziş.
121
 - îşi face rezerve de iarnă, dar ca să şi-o procure nu parcurge distanţe mari ca jderul, ci se mulţumeşte
cu întinderi mici de teren, pe care le cercetează amănunţit.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioada legală de vânare a dihorului, conform legii, este între 15 septembrie şi 31 martie.
Se poate recolta şi prin împuşcare, dar mai fructuoasă este prinderea cu capcanele. Prin împuşcare se
procedează astfel: după urmele lăsate pe zăpadă, se stabileşte unde îi este culcuşul de peste zi. Mai mulţi
copii, având capace de vase de bucătărie, tălăngi sau alte obiecte metalice care pot face zgomot, se apropie
de culcuşul respectiv, în chip de gonaşi, făcând zgomot. Vânătorul stă alături de ieşire, cu arma gata de
tragere. Un câine hărţuitor poate fi de mare folos: prinderea dihorului rănit prin sugrumarea lui. Metoda
aceasta se aplică şi beicii.
Capcanele dau şi ele bune rezultate dacă sunt aşezate, în urmă, dar nu este o metodă recomandată,
punând animalul la chinuri groaznice.
Blana este frumoasă, căutată în comerţ însă preţul ei este mult mai mic decât al celor de jder, vidră sau
nurcă.
Ca trofeu, vânătorul îşi reţine blana şi, dacă doreşte, şi craniul.
În afară de dihorii comuni a căror descriere s-a făcut mai sus, în ţara noastră şi anume în Dobrogea, mai
trăiesc alte două specii de dihor:
- Dihorii de stepă (Putorius eversmanni Less)
- Dihorii pătat (Vormela peregusna euxina Pocock).

NEVĂSTUICĂ
MUSTELA N1VALIS (L)

DESCRIERE

Lungimea capului împreună cu trunchiul este: la mascul 21-23 cm; iar la femelă 16-19 cm; lungimea
cozii 6-6,5 cm la mascul şi 4-4,5 cm la femelă; greutatea 60-130 g la mascul şi 45-60 g la femelă. Făcând o
comparaţie între nevăstuică şi hermelina, sub raportul greutăţii şi al lungimii, constatăm că cei mai mulţi
masculi de nevăstuică ajung şi chiar depăşesc pe cei mai mici de hermelina. în ajutorul evitării unei confuzii
în timpul verii ne vine părul negru şi bogat din coada hermelinei, care o deosebeşte de nevăstuică, la care
părul este puţin şi de aceeaşi culoare cu restul corpului. Pe de altă parte, dunga, ce desparte părul de culoare
brună de pe laturile corpului, de cel de culoare albă-gălbuie de pe abdomen, este la nevăstuică aproape
întotdeauna ondulată pe când la hermelina este în linie dreaptă. Se înţelege că o confuzie între cele două
specii ar fi posibilă numai vara când, pe spate, culoarea ambelor este brună-galbenă. Iarna, hermelina este
albă, iar nevăstuică poate avea cel mult unele pete deschise pe fondul galben.
Dimorfismul sexual: ca la hermelina.
Longevitatea: 7-8 ani.
Glasul: obişnuit este un şuierat ascuţit, melodios; când se sperie sau când ameninţă, este un ţipăt.
Simţurile excelente, mai ales auzul şi văzul, dar şi mirosul.
Urmele nevăstuicii au fost tratare la un loc cu ale hermelinei.

ECOLOGIE

Spre deosebire de hermelina al cărei areal în Europa, plecând din nord pare a se termina pe linia râului
Sava şi a Dunării Inferioare, nevăstuică se întinde şi spre sud, în toată Italia şi Peninsula Balcanică; lipseşte
doar în Irlanda şi sudul Spaniei. Este deci o specie cu amplitudine ecologică mai mare decât hermelina. De
aşezările omeneşti se apropie mai mult decât aceasta.
Biotopul ei îl constituie orice teren uscat care îi poate oferi adăpost: tufişuri, boschete, margini de
pădure, grădini, deci terenuri pe cât posibil nelucrate. Este bine ca în apropiere să existe apă. Foarte frecventă
este în curţile gospodarilor, unde îşi caută adăpost sub grămezile de lemne, în cele de paie, coceni de porumb
etc. Deci, biotopul ei este foarte variat. Având corp subţire, poate intra în galerii de rozătoare, în ţara noastră
este răspândită în toate regiunile şi ocupă acele porţiuni care sunt favorabile existenţei ei. Densitatea ei este
mai mare decât a hermelinei.

122
 ETOLOGIE

Maturitatea sexuală o atinge cu ceva înainte de a împlini un an. Celelalte momente din ciclul anual de
reproducere nu sunt suficient cunoscute; pare a se împerechea în cursul întregului an; durata gestaţiei se
crede a fi de 5 săptămâni, după alţii de 8-9 săptămâni; se presupune că ar exista şi la nevăstuică o gestaţie
latentă, ca la căprioară şi, în acest caz, durata gestaţiei ar fi de 312 zile. Nu se ştie dacă fată numai o dată sau
de două ori pe an; fată 4-8 pui, uneori chiar 10-12, care sunt orbi 40-45 zile, părăsesc culcuşul după 7
săptămâni şi devin independenţi la 3-4 luni.
În căutarea hranei, iese singură sau în grup de familie.
Hrana sa de bază o constituie şoarecii, dar în lipsa acestora şi când se iveşte ocazia, prinde şi ucide
vietăţi cu sânge cald chiar mai mari decât ea, cum ar fi iepurii. Ca distrugătoare de şoareci, joacă un rol mai
important decât hermelina.
Activitatea sa de răpitor şi-o dezvoltă în mică măsură noaptea şi mai mult ziua. în această privinţă se
deosebeşte de dihor şi mai mult decât hermelina.
Efectivul şi recolta de nevăstuici, în ţara noastră, a fost arătată la descrierea hermelinei, în statistici
apărând la un loc.
Duşmanii ei sunt: vulpea, şoarecii, ulii porumbari şi păsărari, răpitoarele de noapte. Unde aceştia sunt
frecvenţi, efectivul de nevăstuici este mic.
Pagube cauzate vânatului. În unele lucrări de ocrotire a vânatului, atât hermelina, cât şi nevăstuică
sunt prezentate ca fiind mari duşmani ai vânatului mic. în prezent însă numeroase voci se ridică împotriva
urmăririi şi distrugerii lor fără milă. Acolo însă unde aceşti duşmani sunt rari, ca şi în fazanerii sau alte
crescătorii intensive de vânat mic, ambele răpitoare trebuie combătute. Pentru agricultură şi silvicultură
ambele sunt folositoare.

RECOLTARE

Recoltarea a fost descrisă la tratarea hermelinei. Rareori se împuşcă. De obicei se prinde cu capcanele.
Legea noastră de vânătoare fixează perioadă de ocrotire între 1 aprilie şi 14 septembrie, deci poate fi
vânată sau capturată între 15 septembrie şi 31 martie.

PĂSĂRI DE INTERES VĂNĂTORESC

Cu ocazia practicării vânătorii, pot fi întâlnite pe teren nu numai specii de păsări a căror împuşcare este
permisă de lege, ci şi avifaună pusă sub protecţia legii, ca fiind folositoare sau rară şi chiar păsări declarate
„monumente ale naturii", aflate deci sub o protecţie totală. Este de mare importanţă ca vânătorul să ştie să
recunoască o pasăre înainte de a apăsa pe trăgaci. Aceasta nu numai pentru a evita sancţiunea legală, ci şi
pentru a nu-şi împovăra conştiinţa. Iată motivele pentru care, în cele ce urmează, vor fi descrise şi unele
păsări care nu formează obiect de vânătoare, dar pe care vânătorul în calitatea lui de iubitor şi apărător al
frumuseţilor naturii este dator să le cunoască şi să le protejeze.
Din punct de vedere cinegetic, valoarea păsărilor poate fi privită sub două aspecte: sub raportul
cantităţii de carne, ele reprezentau, în 1967, 12% din totalul recoltei; mult mai mare este însă valoarea lor
recreativ-vânătorească, deoarece numărul de circa 125000 raţe sălbatice, gâşte sălbatice, turturele, porumbei,
prepeliţe, sitari, fazani şi alte păsări oferă vânătorilor numeroase ocazii de ieşire pe teren. Obiect de comerţ
organizat formează doar fazanii şi potârnichile, care se livrează mai mult ca vânat viu pentru export.
Unele specii de păsări comune ca: fazanul, potârnichea, prepeliţa, sitarul, turtuelele, sunt uşor de
recunoscut şi de la distanţă, în teren. Cu atât mai mult când ele ajung în mâna vânătorului, fie împuşcate, fie
vii, deci când pot fi cercetate pe îndelete. Dificilă este cunoaşterea speciilor acvatice, mai cu seamă a
diferiţilor fluerari. De asemenea nu este uşoară cunoaşterea păsărilor răpitoare. Din această cauză, cel ce îşi
dă osteneala să cunoască de la distanţă o pasăre trebuie să observe, cel puţin caracteristicile pe care le
enumerăm aici: mărimea şi forma corpului, poziţia pe care o are în stare de repaus, felul zborului (bătăi dese
din aripi sau bătăi rare şi zbor lin); zbor în linie dreaptă sau ondulat, eventual în zig-zag etc. La cele de uscat:
felul cum se mişcă pe sol, iar la cele acvatice, forma corpului când înoată, dacă se scufundă uşor sau nu,
modul cum se ridică de pe luciul apei: direct ca raţa sau luându-şi avânt prin aceea că aleargă, un timp, pe
suprafaţa apei, cum face lişiţa. De mare ajutor sunt silueta de zbor a păsării şi culoarea penajului, care în
zbor, de obicei, sunt altele decât în stare de repaus. Interesează, de asemenea, dacă a fost văzută în grup sau

123
individuală. La unele specii, de mare folos este glasul păsării. Trebuie precizată apoi data când a fost văzută
şi mediul de trai. Acesta din urmă, pentru unele, este caracteristic.
Lucrurile se simplifică atunci când pasărea este împuşcată, deci se poate examina de aproape.
Elementele principale care trebuie cercetate, în acest caz, sunt:
- Greutatea corpului, care se stabileşte cu o precizie de cel puţin 10 g.
- Lungimea corpului. în acest scop, pasărea este aşezată pe spate, fără să fie întinsă şi i se măsoară
lungimea de la vârful ciocului până la extremitatea cozii. Lungimile ce vor fi date la descriere reprezintă
medii, nu extreme.
- Lungimea aripii este cea cuprinsă între cotul aripii şi vârful celei mai lungi pene.
- Lungimea cozii. Aici se cere atenţie la căutarea rădăcinii cozii. Se măsoară de la rădăcină până la
vârf.
- Tarsul, degetele şi ciocul se măsoară cu compasul. La degete, trebuie menţionat dacă lungimea
cuprinde şi gheara sau nu.
- Solzii de pe tars ajută la determinarea păsării. La cioc trebuie observate: lungimea, grosimea şi forma
(drept, culcat, lat etc).
- Coada poate avea la vârful ei forme diferite: dreaptă ca şi când ar fi fost retezată, scobită puţin,
scobită mult, convexă cuneiformă. Poate fi şi ascuţită ca la fazan sau raţa-suliţar.
- Unele păsări au pe frunte o placă tare: albă la lişiţă, roşie la găinuşa de baltă etc.
- De cea mai mare importanţă este culoarea penajului.
Penele apără corpul păsării contra frigului şi a umezelii. Contra frigului are, aproape de piele, fulgii, iar
peste aceştia sunt penele acoperitoare. Contra pătrunderii umezelii, păsările acvatice îşi ung penele cu o
substanţă secretată de glanda uropigiană aflată în regiunea cozii (târtiţa). Ungerea are loc cu ajutorul
ciocului.
Remigele sunt penele principale cu ajutorul cărora păsările zboară; recticele (penele cozii) au rol de
cârmă; în fine, tectricele, cum le arată şi denumirea, servesc la acoperirea aripilor. Raţele sălbatice au, la
remigele secundare, pene adeseori foarte viu colorate, care împreună formează „oglinda".
Culoarea penajului variază în funcţie de vârstă. Alta va fi la pui, alta la tineretul încă incomplet
dezvoltat şi alta la adulţi. Variază, de asemenea, cum este normal, după sexe. De obicei, masculii sunt
coloraţi mai viu. în fine, variază în diferite perioade ale anului, coloraţia cea mai vie fiind în perioada de
reproducţie.
Năpârlirea se poate produce treptat, încât pasărea să nu-şi piardă capacitatea de zbor, cum este cazul la
păsările răpitoare. Acestea trebuind să se mişte mai mult ca să poată prinde animalele cu care se hrănesc, nu
se pot lipsi de însuşirea de a zbura. La alte specii de păsări, cum sunt raţele sălbatice, acest proces fiziologic
durează puţin (circa două săptămâni), în care timp, căzându-le remigele, nu pot zbura. Năpârlirea are loc
după încheierea perioadei de reproducere.
Dintre simţuri, cel mai dezvoltat este văzul, bun este şi auzul, iar mirosul şi gustul sunt slabe. La
limicole este dezvoltat cel al pipăitului, cu ajutorul căruia descoperă hrana. De altfel, dezvoltarea simţurilor
animalelor sălbatice este în strânsă legătură cu felul lor de viaţă. Astfel, la cele care trăiesc în pădure,
desişuri, cum este mistreţul, cerbul, simţul văzului le serveşte mai puţin la apărare, de aceea el este slab. Ele
se folosesc, în astfel de situaţii, mai mult de miros şi auz. Văzul este şi mai slab la animalele ce trăiesc în
vizuini, galerii. In schimb, acest simţ este excelent la păsări, mai cu seamă la răpitoare, care trebuie să vadă
de la distanţă animalul-pradă.
Activitatea de reproducere este legată de sezonul de primăvară şi, parţial, de cel de vară.
La păsări, muşchii aripilor şi ai pieptului sunt foarte dezvoltaţi, pentru a facilita zborul. La cele care
aleargă mult, sunt voluminoşi şi muşchii picioarelor.
în descrierea ce va urma privind păsările, se va indica de fiecare dată, care anume parte a corpului
trebuie să fie observată, în primul rând, pentru a identifica pasărea.
Capacitatea de a zbura variază mult de la o specie la alta. Cocoşul de munte şi fazanul au zborul greoi
şi după 200-300 m se lasă la pământ; raţele sălbatice zboară cu uşurinţă pe distanţe mari; în fine, pescăruşii
sunt zburători excelenţi, petrecându-şi majoritatea timpului în zbor. Variază mult şi viteza zborului. Dintre
păsările întâlnite frecvent de vânător, zbor domol au ciorile şi foarte rapid sarselele.

CLASIFICAREA VÂNATULUI CU PENE

După mediul în care trăieşte deosebim:

- vânat cu pene care trăieşte pe uscat: cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn, ierunca, dropia,
124
sitarul, prepeliţa, porumbeii sălbatici;
- vânat cu pene care trăieşte în mediul acvatic: raţele şi gâştele sălbatice, pelicanii, lebedele, stârcii
etc.
După cum îşi păstrează sau schimbă locul de trai în cursul anului, păsările se grupează în câteva
categorii:
Păsări sedentare sau stabile în raport cu ţara noastră, adică acelea care rămân la noi în tot cursul
anului, deci se reproduc în ţara noastră şi rămân aici oricât de aspră ar fi iarna. Exemplu: cocoşul de munte,
cel de mesteacăn, ierunca, fazanul.
Păsări migratoare sau călătoare. Din această grupă fac parte acele păsări care cuibăresc (îşi fac cuib,
ouă şi scot pui) într-o anumită regiune, dar pe timpul iernii merg în ţări cu climă mai caldă, unde pot să-şi
găsească şi hrana necesară. în această categorie intră cele mai multe păsări care îl interesează pe vânător:
gâştele şi raţele sălbatice (cu unele mici excepţii), apoi prepeliţa, sitarul, becaţinele, porumbeii sălbatici etc.
între păsările sedentare şi migratoare, unii autori deosebesc o categorie intermediară şi anume a
păsărilor parţial migratoare, prin care se înţelege acelea din al căror efectiv numai o parte părăseşte locul de
cuibărit, plecând spre sud, restul rămânând pe loc.
Migraţia este un fenomen biologic care constă în călătoria sezonieră pe care unele păsări o fac în
fiecare an, de la locurile lor de cuibărit, la cele de iernat şi înapoi, uneori la distanţe foarte mari (mii de km).
Toamna pleacă dintr-o regiune cu clima mai rece, într-una cu clima mai caldă, iar primăvara, invers.
Păsările eratice reprezintă o categorie intermediară între cele sedentare şi cele migratoare. Ele nu
pleacă peste iarnă în ţările cu clima dulce, dar se îndepărtează pe o distanţă nu prea mare de locul lor de
cuibărit, rătăcind (de unde denumirea de eratice), individual sau în grupuri, pentru a-şi procura hrana şi a
evita, cel puţin în parte, asprimea vremii. Exemplu: sturzul de vâsc, care toamna apare la şes, iar primăvara
se retrage la dealuri şi munte. La fel, cioara de semănătură, care iarna se deplasează dintr-un loc într-altul, în
căutare de hrană. Chiar dropia apărea, iarna, în Dobrogea, în număr mai mare decât era ea de obicei, la noi,
venind din Ucraina.
Categoria păsărilor migratoare se subdivide şi ea după cum urmează:
Păsări oaspeţi de vară, care primăvara vin la noi din ţările mai calde unde au iernat, cuibăresc la noi,
iar toamna pleacă spre sud, atât generaţia bătrână, cât şi cea din acel an - puii. De exemplu, parte din raţele şi
gâştere sălbatice, stârcii, pelicanii etc.
Păsări oaspeţi de iarnă sunt cele care cuibăresc în ţările nordice, iar iarna vin şi stau la noi, unde gerul
nu este atât de aspru; cele acvatice mai găsesc aici ochiuri de apă neîngheţată. Primăvara se înapoiază la
locurile lor de cuibărit din nord. Exemplu: gâscă cu gâtul roşu, şorecarul de iarnă, lebăda de iarnă, raţa de
gheţuri etc.
Păsări de pasaj, numite şi păsări migratoare de tranzit, sunt cele care nici nu clocesc la noi şi, în mod
obişnuit, nici nu rămân aici peste iarnă; ci primăvara vin din ţările sudice unde au iernat, se opresc la noi
câteva săptămâni, apoi îşi continuă drumul spre nord, unde îşi fac cuib şi scot pui. Toamna, aceste păsări fac
drumul în sens invers, adică zboară spre sud, se opresc la noi câteva săptămâni, apoi ne părăsesc. Aşadar,
această categorie de păsări este numai în trecere pe la noi (pasaj, tranzit), primăvara şi toamna. Exemplu:
gârliţele, cocorul, raţa suliţar, unele becaţine etc.
Clasificarea de mai sus nu trebuie considerată rigidă. într-adevăr sunt unele păsări care fac parte şi
dintr-o categorie şi dintr-alta. Astfel, dintre prepeliţele care primăvara vin dinspre sud, numai o parte rămân
şi cuibăresc la noi, altă parte con-tinuându-şi drumul spre nord. Deci, eh sunt atât oaspeţi de vară, cât şi
păsări de pasaj. Sitarul este, în general, o pasăre de pasaj,.dar o mică parte din sitarii ce vin dinspre sud se
opresc şi clocesc în munţii noştrii. Şi această pasăre este atât specie de pasaj cât şi oaspete de vară. Acelaşi
lucru se poate spune despre unele raţe sălbatice. Sturzul de vâsc este considerat pasăre eratică, dar în iernile
grele migrează spre sud.

INELAREA PĂSĂRILOR

Un mijloc cu adevărat ştiinţific pentru studiul păsărilor este inelarea lor, adică aplicarea la piciorul
păsării a unui inel uşor, de aluminiu, pe care se gravează un număr de ordine, iniţialele staţiunii care a
efectuat inelarea şi eventual numele ţării. Cunoscând locul unde a fost inelată pasărea şi punctul unde ea a
fost împuşcată, capturată sau găsită moartă, se pot trage concluzii asupra traseului de migraţie, a longevităţii
etc.

125
 Ord. Galliformes = Galii Fam. Phasianidae
FAZANUL
PHASIANUS COLCHICUS (L)*

DESCRIERE

Masculul se numeşte cocoş de fazan, femela făzăniţă sau găină de fazan. În fauna autohtonă a Asiei
şi în culturile artificiale şi populările din Europa sunt cunoscute mai multe subspecii de fazani, din care
enumerăm:
- Fazanul comun (Phasianus colchicus colchicus L);
- Fazanul gulerat (Paasianus colchicus torquatus Gm);
- Fazanul mongolic (Phasianus colchicus mongolicus Brandt)
- Fazanul verde sau japonez (Phasianus versicolor versicolor Viell)
Mai rar este:
- - Fazanul de Formoza (Phasianus colchicus formosanus EH)
Cel mai vechi şi cunoscut în Europa este Phasianus colchicus colchicus, dar în ultimii 200 de ani au
mai fost aduse subspeciile enumerate mai sus, cu care s-a încrucişat, încât în prezent, în terenurile libere,
fazanul comun aproape nu se mai găseşte în stare pură. Acelaşi lucru se poate spune şi despre fazanii
importaţi ulterior. Aceştia din urmă, în stare pură, s-ar putea găsi în Europa doar în crescătorii sau din cei
aduşi din patria lor de origine.
Produsul încrucişării este numit fazan de vânătoare, care are coloraţie foarte variată, după procentul de
sânge din fiecare subspecie pe care îl conţine.
însuşirile fiecărei specii amintite mai sus, vor fi descrise în continuare:
Fazanul comun: este originar din regiunea Caucazului, de unde a fost adus în Europa de greci şi
romani; în Anglia este menţionat din 1059, în Germania din 1250, în Ungaria din secolul al XVIII-lea. Este
mai mic la corp decât fazanul gulerat şi cel mongolic şi, spre deosebire de aceştia, nu are guler alb. Culoarea
generală este mai închisă decât la cei doi amintiţi; pe cap şi gât-verde-închis, metalic, bătând în albastru, în
rest fondul este roşu-închis, aripile brune-verzui. Coada cu dungi transversale închise. Este mai puţin prolific
decât ceilalţi, în schimb are o rezistenţă mai mare, necesitând mai puţină îngrijire din partea omului, pentru a
se menţine în teren.
Fazanul gulerat este originar din China şi partea de est a Mongoliei, fiind adus în Europa între 1750 şi
1800, când este semnalat în Anglia şi Franţa. Cum arată şi numele, are guler alb, care însă, la spate este mai
îngust, iar în faţă, de regulă, întrerupt. Spatele este brun-deschis, supracodalele albăstrui, iar coada mai
deschisă, galbenă-cenuşie. Deasupra ochilor sau pe creştet are pete deschise. La fazanul gulerat caracteristică
este culoarea lui generală mai deschisă. Este foarte frumos, mai mare la corp decât cel comun, mai prolific,
ouă mai timpuriu şi deci este mai uşor de crescut artificial; este şi mai puţin sperios. Această adaptabilitate a
făcut să fie preferat în fazanerii. Dar alături de aceste calităţi are şi părţi slabe: este mai puţin atent la atacul
răpitoarelor, prosperă numai în terenurile de şes cu culturi agricole mozaicate (porumb, sfeclă, grâu, floarea-
soarelui, fâneţe), cu un mic procent păduros. Rezistă numai acolo unde ocrotirea şi îngrijirea vânatului sunt
intense. Pus în acelaşi teren, alături de cel comun, dispare, dacă nu are îngrijire deosebită.
Fazanul mongolic este originar din Mongolia şi China de Nord-Est şi a fost adus în Europa, în Anglia
pentru prima dată, în jurul anului 1900. Dintre cei 5 fazani enumeraţi mai sus, este cel mai mare la corp.
Capul şi gâtul îi sunt de culoare verde-bronz, pieptul bronzat; pe aripi pete albe-argintii, supracodalele roşii-
ruginii. Gulerul alb nu este continuu, ci, pe părţile laterale, are două pete albe în formă de semilună, care nu
se împreunează nici în faţă nici în spate. Culoarea generală este mai închisă decât la cel gulerat şi mai
deschisă decât la cel comun. Smocul de păr de la urechi abia se vede. Se caracterizează printr-o mare
rezistenţă la excese de temperatură, fiind originar dintr-un ţinut cu climă excesiv continentală. Aşa fiind,
poate popula terenuri inapte pentru alte subspecii. Se pare că are mai mică înclinare spre migrare. Este destul
de prolific.
Fazanul verde sau japonez este originar din Japonia, adus în Europa de vest în jurul anului 1840. Este
cel mai mic la corp dintre cei 5 fazani enumeraţi. După cum arată şi denumirea ştiinţifică, cocoşul are o
culoare generală verzuie; capul, gâtul, guşa, pieptul şi partea din spate de un verde-metalic, tectricele bat în
brun, coada verde-cenuşie. Calităţile pentru care a fost adus în Europa sunt: rezistenţa la condiţiile de mediu:
suportă regiuni deluroase cu un procent de pădure mai mare, are zbor rapid, calitate apreciată de bunii
trăgători. Are mare capacitate de adaptare. Şi în penajul femelei se observă culoarea verzuie.

126
 Fazanul de Formoza este şi mai deschis la culoare decât cel gulerat. A fost adus în Europa din insula
Formosa (Taiwan) pentru calităţile sale de bun ouător. A fost ţinut în crescătorii însă în terenul liber nu s-a
menţinut. Are guler alb.
Aşa numitul fazan negru (tenebrosus) nu este o specie aparte, nici măcar o subspecie, ci un produs al
selecţiei acelor indivizi ai fazanului de vânătoare care prezentau fenomenul de melanism. Prin muncă
perseverentă de selecţie, crescătorii englezi au reuşit să obţină, înjurai anului 1920, acest fazan negru, care
are următoarele caracteristici: pe cap, gât, guşă şi parte din spate, culoarea neagră cu nuanţe de albastru şi
verde. Şi restul penajului este închis, inclusiv coada. Nu are guler alb. Culoarea mult mai închisă se constată
şi la femelă. Este un fazan destul de mare la corp. Se înţelege că prin amestecul cu subspeciile colchicus,
torquatus şi mongolicus, se obţin diferite nuanţe de tenebrosus, care însă nu au luciul şi frumuseţea celui de
origine. In crescătoriile de fazan, îl întâlnim adeseori. De asemenea, şi în terenurile de vânătoare în care au
fost răspândiţi puii din crescătorii. Se pare însă că, în terenul liber, se menţine mai greu decât fazanul comun.
După un timp, dacă nu se mai fac populari artificiale, acesta se observă din ce în ce mai rar, până dispare.
În creşterea fazanului se observă fenomene de albinism şi melanism, dar la mai puţin de unul la o mie.
În practica creşterii fazanului se vorbeşte despre fazanii de vânătoare şi despre aşa-numiţii fazani de
decor. Cei de vânătoare au fost descrişi mai sus. în ceea ce priveşte pe cei de decor, trebuie menţionat că ei
sunt foarte frumoşi, având un penaj mai viu colorat decât cei de vânătoare însă în terenul liber de la noi nu se
pot menţine.
Sunt întâlniţi aproape exclusiv în crescătorii şi chiar şi acolo se înmulţesc destul de greu. Se enumera
aici fazanii de decor mai frecvent întâlniţi:
Fazanul auriu (Chrysolophus pictus L) este relativ mic la corp, dar extrem de viu şi de variat colorat:
roşu, portocaliu, brun, negru. Originar din sudul Chinei.
Fazanul Amherst (Chrysolophus amherstiae Leadb) este înrudit cu cel auriu însă cu o coloraţie şi mai
frumoasă decât acesta. în penajul său apare şi verdele, apoi negrul. Coada lungă şi frumos colorată îi dă o
înfăţişare impunătoare.
Fazanul argintiu (Gennaeus nycthemerus L) este mai mare la corp decât precedentul şi mai rezistent.
în crescătorii se menţine mai bine ca cel auriu. în penaj predomină culoarea argintie-albă, apoi are un moţ
negru şi dungi negre pe unele pene. Caracteristică este culoarea de roşu aprins a obrajilor. Şi acesta îşi trage
originea tot din sudul Chinei.
Fazanul regal (Syrmaticus reevesii Gray).
Este cel mai mare dintre fazanii de decor de la noi. Poate atinge lungimea de 2 m din care 1,5 m coada.
Penaj foarte frumos şi variat colorat, predominând albul, galbenul şi negrul. Se mai întâlnesc culorile: roşu,
ruginiu, sur, argintiu, brun. Patria lui este de la nord-est de Peking, până în Tibet.
În fazanerii se produc încrucişări între fazanii de decor, în special între auriu şi Amherst.
Greutatea fazanului comun mascul (întreg) este de 1-1,5 kg după vârstă şi starea fizică; a femelei este
mai mică. Greutatea puilor este: la ecloziune, 17-20 g; la vârsta de o săptămână 20-25 g, la 2 săptămâni 25-
30 g, la 3 săptămâni 55-65 g, la 4 săptămâni 95-115 g, la 5 săptămâni 145-175 g, la 6 săptămâni 215-245 g,
la 7 săptămâni 285-325 g, la 8 săptămâni 365-415 g.
Dimorfismul sexual la fazan este foarte pronunţat, masculii fiind viu coloraţi, pe când femelele au
culoarea ştearsă. Explicaţia ar putea fi aceea că fazanul este poligam şi el este cel care atrage femelele şi nu
invers. Pe de altă parte, coloraţia cenuşie, modestă, a femelelor este o adaptare la mediu, mai cu seamă în
perioada cuibăritului, dar şi a creşterii puilor, homocromia permiţându-i să evite pericolul răpitoarelor. într-
adevăr penajul femelelor seamănă cu solul şi iarba uscată.
Proporţia sexelor în terenul de vânătoare liber este de 1 cocoş la 5-6 făzăniţe, dacă densitatea
populaţiei este mare şi de 1 cocoş la 3-4 făzăniţe, dacă densitatea este mică. într-adevăr, în acest din urmă
caz, masculii şi femelele întâlnindu-se mai greu, este nevoie de un procent mai mare de cocoşi spre a se
putea produce fecundarea. Proporţia dintre sexe are mare importanţă din punctul de vedere al înmulţirii natu-
rale. Primăvara în timpul împerecherii dacă nu există suficiente femele, iar unii cocoşi sunt bătuţi de rivalii
lor, atunci ei părăsesc terenul, ducând cu ei şi femelele cu care sunt în grup. Cu cât numărul de cocoşi în
raport cu femelele este mai mare, cu atât şi migraţia sporeşte. Dar nici un număr de cocoşi prea mic nu e
favorabil, căci o parte din ouă vor rămâne nefecundate.
Vârsta la femelele din captivitate nu depăşeşte 3 ani, deoarece le scade producţia de ouă şi sunt
eliminate, iar dintre cocoşii din terenul liber, puţini scapă de puşca vânătorului după vârsta de 3 ani.

127
 APRECIEREA VÂRSTEI FAZANULUI

Pentru făzăniţe nu se cunosc criterii sigure de apreciere a vârstei; aceasta însă este posibilă la cocoşi,
după lungimea pintenului. Până acum ne mulţumeam cu constatarea: pinten scurt - fazan tânăr, pinten lung -
fazan bătrân. Pe bază de cercetări asupra unor fazani marcaţi, s-au făcut precizări asupra lungimii şi formei
pintenului cocoşului de fazan la câteva vârste.
Măsurând lungimile pintenilor a 545 fazani în vârstă de 5-6 luni (în noiembrie) au găsit: lungimile
extreme 5-15 mm, media 8,8 mm, cele mai frecvente lungimi fiind de 7,5-10 mm. Ca formă, cei mai lungi
aveau vârful ascuţit, adesea îndoit în sus, pe când cei scurţi, de regulă, aveau vârful bont.
Au fost cercetaţi 17 cocoşi în vârstă de 1 1/2 ani. Lungimile extreme ale pintenilor au fost de 10,5-17,5
mm, în medie 13,7 mm, cele mai frecvente lungimi fiind de 12,5-14 mm. Ca formă, pintenii erau foarte
ascuţiţi şi vizibil îndoiţi în sus. Probabil, în practică, mai demult, aceştia au fost consideraţi mai bătrâni decât
sunt în realitate.
Pentru vârsta de 2 1/2 ani, cercetătorii au avut la îndemână doar 4 cocoşi -număr prea mic pentru a
permite tragerea unor concluzii. Sub rezervă se dau următoarele cifre rezultate din măsurători: lungimi
extreme 16-17 mm, în medie 16,5 mm. Autorii susţin că în terenurile gospodărite intensiv, numai puţini
cocoşi ajung la vârsta de 2 1/2 ani.
Fazanii de vârstă mai mare nu au fost cercetaţi.
Concluzii pentru practică:
1) Cel puţin 90% din fazanii sub un an aveau lungimea pintenilor mai mică decât lungimea minimă a
cocoşilor de fazan de 1 1/2 ani (adică sub 10,5 mm). Numai la 10%, această lungime a fost mai mare. Deci,
la această vârstă, există un punct de sprijin destul de sigur, căci confuzia s-ar putea produce numai în cazuri
rare.
2) La cei de 1 1/2 ani, problema este mai dificilă, deoarece numai 20% au avut lungimea mai mare de
15 mm (maxim găsit la cei de 5-6 luni), deci numai pe aceştia îi putem deosebi, cu certitudine, de cei de
5-6 luni. Restul de 80% se încadrează între 10,5 şi 15 mm deci pot fi confundaţi cu cei de 5-6 luni. La
această vârstă, doar forma vârfului ne poate veni în ajutor; vârful este mai ascuţit ca la cei de 5-6 luni.
Cocoşii de 1 1/2 ani nu se pot deosebi cu certitudine de cei de 2 1/2 ani. Nu ne ajută la aceasta nici
lungimea nici forma pintenilor.
Pentru cercetări, puii de fazan din diferiţi ani au fost marcaţi prin scurtarea degetelor (la fiecare an, alt
deget) şi s-a constatat că fazanii nu suferă prin aceasta. Marcarea serveşte şi la urmărirea deplasării de la
locul de lansare, precum şi la stabilirea procentului fazanilor împuşcaţi din cei lansaţi, deci randamentul
creşterii artificiale sau semiartificiale.
Pentru aprecierea vârstei făzăniţelor, puncte de reper sunt următoarele: femela bătrână are penele mai
colorate, coada mai lungă şi mai bogată în pene; la cea tânără, culoarea este mai spălăcită. Deosebirea
serveşte la eliminarea din efectiv a celor peste 3 ani.
Glasul cocoşului de fazan este un ţipăt strident, care poate fi auzit seara când se urcă în arbore pentru
dormit, dimineaţa în zori când coboară, ori de câte ori se consideră ameninţat de vreun pericol, de exemplu
când vede o vulpe sau altă răpitoare, dar mai ales în perioada împerecherii (aprilie-mai). Femela scoate şi ea
un ticăit slab, iar în copac se urcă fără să dea glas; puii piscuie uşor.
Simţuri. Dintre simţuri, cel mai dezvoltat pare a fi văzul, apoi auzul.
Urma fazanului are importanţă atât la evaluarea efectivului, cât şi la constatarea prezenţei fazanului pe
teren şi a frecventării hrănitoarelor.
Deplasarea preferată este mersul pe jos. Pentru aceasta este dotat cu picioare puternice, muşchiuloase.
în zbor se ridică numai la nevoie şi nu parcurge decât o distanţă de 200-300 m după care se lasă pe sol. Are
suprafaţa aripilor mică, de aceea pentru a ţine în zbor un corp de 1-1,5 kg, este nevoit să bată des din aripi.
Dacă este silit să se ridice din nou în zbor de câteva ori, fără a se putea odihni, oboseşte. Neplăcerea de a se
ridica în zbor îl face să caute orice posibilitate de a se ascunde în iarba uscată, tufişuri, grămezi de frunze şi a
scăpa de urmăritori. Acest obicei e bine să fie reţinut de organizatorii de vânători cu gonaşi şi, în consecinţă,
să aşeze gonaşii la distanţă mică unii de alţii. Are nevoie de nisip sau cel puţin de cenuşă sau praf pentru a se
scălda. Pe timp de secetă, în praful drumurilor, se pot vedea scăldători de fazani.

ECOLOGIE

Biotopul. La popularea cu fazani a unui teren, mare importanţă are buna alegere a acestuia. Dacă
terenul nu îndeplineşte anumite condiţii ecologice, fazanul nu va rămâne în teren si toată munca depusă va fi
zadarnică. Această pasăre are înăscut
128
obiceiul de a vagabonda. Aceasta se datoreşte faptului că în ţara sa de origine, în anumite perioade, apare
lipsa de hrană, iar acest lucru îl obligă să facă deplasări mari până unde găseşte hrană. Acest obicei se face
simţit şi la noi, îndată ce condiţiile de hrană, adăpost şi linişte, sau numai una din ele, nu este îndeplinită.
Se consideră ca bun un teren care are circa 1/3 pădure, 1/3 teren agricol şi 1/3 fâneţe, situat în luncă, cu
condiţia să aibă apă şi stuf, părerea noastră este că pentru fazan corespunde mai bine un teren cu 8-15%
pădure în trupuri mici (nu mai mari de 300-400 ha) răspândite pe terenul agricol cultivat cu diferite plante.
Nu-i sunt favorabile pădurile de mare întindere.
În ce priveşte relieful este bun şesul sau terenul uşor ondulat; nu-i convine terenul frământat, cu pante
repezi. De altfel aici nu se pot face nici culturi agricole, deci lipseşte hrana şi creşte procentul de pădure
peste limita admisă.
Altitudinea favorabilă pentru fazan este de la 0 până la 200-300 m, dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii arătate.
Expoziţia generală favorabilă este cea sudică, deoarece aici razele soarelui menţin o microclimă mai
favorabilă de toamna până primăvara. Zăpada se topeşte aici mai uşor, deci rămân petece dezgolite, în care se
găseşte oarecare hrană şi suferă mai puţin de frig. Razele soarelui sunt necesare şi în perioada incubaţiei şi a
creşterii puilor. Expoziţiile nordice sunt căutate de vânat numai vara, pe timp de căldură mare.
Solul favorabil este cel argilo-nisipos, permeabil*, fertil pe care se poate dezvolta o vegetaţie bogată.
Nu este bun cel argilos, care se înmoaie în urma ploilor şi se lipeşte de picioarele fazanului, îngreuindu-i
mersul; după ce se întăreşte face cocoloaşe pe picioare, îngreunând mişcarea păsării. Terenul de vânătoare
câştigă în calitate dacă în cuprinsul lui se găsesc ape, fie curgătoare, fie stătătoare, în special lacuri şi bălţi,
înconjurate de o centură de stuf, papură şi alte plante acvatice. Apa contribuie la îmbunătăţirea calităţii
terenului nu numai pentru că serveşte la băut, ci şi din motivul că la marginea ei se dezvoltă o faună ce intră
în hrana fazanului: melci, râme şi diferite insecte, iar stuful oferă adăpost, mai ales iarna când apa îngheaţă,
iar în apropiere nu există păduri. De-a lungul apelor curgătoare există vegetaţie care oferă adăpost, apoi
există şi plaje cu nisip de care fazanul are nevoie pentru scăldat şi pietricele pentru sfărâmarea hranei dure.
Trebuie arătat că vegetaţia are un dezavantaj: la adăpostul ei, dată fiind înclinarea spre vagabondaj a
fazanilor, aceştia se pot deplasa în alte terenuri, mergând de-a lungul râului.
Condiţiile climatice sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea fazanului. Ploi multe în perioada nidificaţiei şi
creşterea puilor (mai-iunie) influenţează negativ sporul anual; ouăle stau în apă şi se răcesc, puii fiind
sensibili, răcesc şi mor. Pierderea sporeşte dacă la precipitaţii se adaugă şi temperaturi scăzute. Paguba este
mai mare în terenurile cultivate agricol unde sunt mai multe adâncituri în care se adună apă decât în pădure.
Mersul vremii în mai-iunie este hotărâtor pentru sporul din acel an. Îngheţurile târzii de la sfârşitul lunii
aprilie şi începutul lui mai pot avea ca urmare îngheţarea ouălor. Razele soarelui sunt necesare, dar
temperaturile ridicate şi secetele îndelungate nu-i sunt prielnice: fazăniţele nu stau bine pe ouă, puii suferă de
insolaţii, deci au nevoie de adăpost, insectele care servesc ca hrană sunt în număr mic. Suferă în special puii
întârziaţi, din diferite cauze. Iarna grea cauzează pierderi fazanului nu atât prin temperatura scăzută, cât prin
stratul de zăpadă care acoperă hrana şi îi limitează posibilitatea de mişcare. Cu cât stratul de zăpadă durează
un timp mai îndelungat, cu atât omul trebuie să intervină mai activ cu hrană complementară. Dacă vara, în
lipsă de arbori pe care să se urce pentru dormit, fazanul poate dormi şi pe pământ, iarna arborii îi sunt
indispensabili, dormitul pe zăpadă fiindu-i dăunător. Grindina cauzează pagube ouălor, puilor şi chiar
fazăniţelor clocitoare; din fericire paguba se limitează la anumite suprafeţe şi este mai mică în pădure, în
timp ce zăpada şi ploile reci se întind pe suprafeţe mari. Influenţa negativă a temperaturii scăzute se
manifestă şi sub altă formă: în urma unei ierni grele, fazanii ajung în primăvară cu organismul slăbit şi ca
atare vor da mai puţine ouă; temperatura scăzută în perioada ouatului are ca urmare întreruperea depunerii
ouălor şi o dată cu aceasta prelungirea perioadei de incubaţie, ceea ce duce la pui întârziaţi. Se ştie însă că
cele mai preţioase ouă sunt cele timpurii, ultimele (iunie) având un mic procent de ecloziune. Vântul
influenţează atât direct, iarna, prin viscolirea zăpezii şi prin îngroparea în zăpadă a fazanilor de pe sol, cât şi
indirect prin uscarea solului şi stânjenirea vegetaţiei.
O dovadă despre influenţa climei asupra înmulţirii fazanului o constituie faptul că pe malul Mării
Negre (pădurea Comarova) şi în vestul Banatului, fazanul se înmulţeşte pe cale naturală mai uşor, deoarece
aici stratul de zăpadă este subţire şi de durată mai scurtă, solul nu stă multă vreme îngheţat, deci este posibilă
procurarea hranei prin râcâit. Nu acelaşi lucru se constată în centrul Bărăganului sau în Podişul Moldovei, cu
climă mai aspră.
Vegetaţia este, de asemenea, un factor important pentru viaţa fazanului. Vegetaţia este privită atât ca
sursă de hrană cât şi ca adăpost contra duşmanilor şi, uneori, a arşiţei, a vântului, a gerului; de asemenea,
pentru cuibărit. Ca sursă de hrană, fazanului îi este prielnică pădurea de foioase cu specii producătoare de
ghindă, fructe şi seminţe: stejari, fag, meri şi peri pădureţi, salbă moale, lemn câinesc, păducel, porumbar şi
129
altele. Sălciile (Salix alba, Salix purpura, Salix viminalis) au valoare ca sursă de hrană datorită insectelor
care se dezvoltă pe ele. Ca adăpost, indicate sunt răşinoasele (pin, molid, brad), datorită frunzişului lor
permanent, dar şi foioasele dacă au subarbo-ret. Clasele de vârstă ale arboretelor, apropiate de cele normale
sunt mai favorabile. Este bine ca pădurea să fie tratată în regimul crângului, pe circa o treime din suprafaţă,
având arborete sub vârsta de 10 ani. Satisfăcătoare sunt şi pădurile de codru cu un subarborete bogat. De
menţionat că, pentru cuibărit fazanul nu caută desişurile, ci rariştile, în care razele soarelui să pătrundă la
cuib. Nu sunt favorabile arboretele pure cu vârstă mijlocie, cu masivul bine închis şi fără subarboret.
Pe viscol, în pădure, temperatura este ceva mai ridicată, deci vânatul găseşte adăpost. în ce priveşte
vegetaţia din terenul agricol, ea serveşte drept hrană fazanului nu numai vara, ci şi iarna, în măsura în care nu
e acoperită de zăpadă; cu începere din aprilie, când grâul de toamnă, secara şi lucerna încep să se înalţe şi
până toamna când se adună recolta, ele servesc şi ca adăpost. Monoculturile pe mari suprafeţe nu sunt
favorabile fazanului; bune sunt culturile mozaicate: grâu, porumb, floarea-soarelui, specii de leguminoase,
fâneţe. Şanţurile canalelor, constituie locuri în care vânatul găseşte linişte. Orezăriile nu sunt favorabile
fazanului.
Vegetaţia condiţionează şi localizarea fazanului în teren în diferite anotimpuri. Primăvara, în aprilie-
mai, când vegetaţia începe să se ridice şi să ofere adăpost, fazanul în cea mai mare parte (nu în totalitate),
iese la câmp, la început în culturile de păioase, mazăre, borceag, lucerna, iar mai târziu în porumbişti. Când
frunzele porumbului încep să se usuce şi să facă zgomot la adierea vântului, iese şi caută ierburile uscate,
grupurile de mărăcini; în fine, toamna, când întreg câmpul este dezgolit, fazanul se retrage din nou în
adăpostul pădurii, iar în lipsa acesteia, în stufărişuri culturi de protecţie şi orice vegetaţie care poate oferi
adăpost. în această situaţie, foarte utile ar fi remizele create anume pentru vânat. De menţionat însă că şi pe
durata cât fazanul s-a retras în pădure, el tot iese pe câmp peste zi, chiar dacă e vorba numai de arături,
deoarece aici găseşte seminţe, insecte. în caz de pericol se retrage în pădure, iar dacă e linişte, stă pe câmp
până seara, când revine la pădure pentru dormit, urcând în arbori.
Manifestă o slabă fidelitate faţă de locul unde a crescut.
- Toamna şi iarna, pleacă în căutare de hrană şi se opreşte acolo unde găseşte condiţii bune din acest
punct de vedere.
- Toamna când câmpul se dezgoleşte, pleacă şi în căutare de adăpost. Pentru a preveni emigrarea de
toamnă a puilor deveniţi mari trebuie să existe adăpost şi hrană. Dacă aceste condiţii există, multe din
femelele plecate primăvara pentru cuibărit, se întorc la pădure împreună cu puii lor.
- Primăvara, în perioada de împerechere, cocoşii bătuţi pleacă din teren, ducând cu ei făzăniţele din
grupul lor.
- Un alt moment de migraţie este tot primăvara, când femelele îşi caută loc de cuibărit. Se opresc acolo
unde găsesc locuri favorabile.
- Prin inelari, s-a constatat că fazanii rezultaţi din crescătoria locală se îndepărtează mai puţin de locul
unde au fost puşi în terenul liber, decât cei aduşi din crescătorii străine. Primii au fost împuşcaţi pe o rază de
25 km, alţii pe una de 30 km. Depărtarea maximă a fost de 60 km. Mulţi însă nu s-au îndepărtat mai mult de
6 km. Din acest punct de vedere, subspeciile se comportă diferit.
- Pleacă din teren şi în cazul când sunt neliniştiţi mai cu seamă prin vânători repetate, la scurt interval
(2-3 săptămâni).
Răspândirea. În prezent, în toate regiunile din ţara noastră există fazani în terenul liber, datorită
popularilor artificiale efectuate de-a lungul timpului.
Se poate vorbi totuşi despre o depopulare a terenurilor de fazani datorită unui context de condiţii
defavorabile. Putem constata atât în vestul cât şi în sudul ţării, că acolo unde erau fonduri de vânătoare foarte
bine populate cu fazani, acum practic este dificil de organizat o partidă de vânătoare cu rezultate ce pot
satisface anumite exigenţe. După părerea noastră cauzele decurg nu numai neapărat din lipsa de pază
(braconaj în primul rând), ci mai ales s-au degradat condiţiile ambientale favorabile fazanului şi în principal
adăpostul. în mod concret prin amenajamentele silvice nu s-a impus ca ţel de gospodărire şi realizarea prin
lucrările silviculturale propuse, a unor păduri cu un subarboret apt pentru a asigura locuri de adăpost
fazanului. Nu s-a avut în vedere nici introducerea în formulele de împădurire a unor specii ce prin fructele şi
seminţele lor pot constitui o resursă de hrană naturală pentru fazan. Soluţia o vedem în integrarea intereselor
de gospodărire a pădurilor cu cele de vânătoare, în sensul de a subordona pe anumite suprafeţe interesul de
obţinere a unor anumite produse lemnoase celui de asigurare a liniştii şi adăpostului pentru fazan. Dacă
aceste interese (silviculturale şi vânătoreşti) sunt optim integrate, cu certitudine veniturile, respectiv profitul
obţinut la suprafaţa de fond forestier va creşte, mai ales dacă se are în vedere că, pe seama pădurii profitul, se
obţine la un ciclu de minimum 100 de ani, pe când la vânătoare după doar câţiva ani. Pentru realizarea

130
acestor deziderate ar fi necesară reconvertirea unor suprafeţe de păduri din fondurile speciale pentru fazani
de la codru la crâng simplu sau cu rezerve.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de circa 10 luni.

Împerecherea începe primăvara, îndată ce timpul s-a încălzit, de obicei în martie, dar momentul
depinde de mersul vremii. în acest timp, cocoşul are un teritoriu al său, în care nu tolerează alt cocoş. Fiind
poligam, în jurul lui se adună făzăniţele, ele fiind cele care vin la cocoş, iar nu invers. Cocoşul îşi apără
găinile, luptându-se cu rivalii, făzăniţele rămânând învingătorului. Numărul de făzăniţe la un cocoş depinde
de proporţia dintre sexe. Momentul începerii împerecherii se cunoaşte după faptul că masculii umblă mult,
scot ţipete, bat din aripi. Lungimea perioadei de împerechere depinde de mersul vremii şi de proporţia
dintre sexe; vremea rece încetineşte sau chiar întrerupe împerecherea; numărul mic de cocoşi o lungeşte.
Făzăniţa îşi face cuibul pe pământ, într-o mică adâncitură pe care o căptuşeşte cu câteva fire de iarbă
uscată, eventual cu puţine pene. Pentru cuib, caută locuri adăpostite de păsările dăunătoare: iarba uscată
rămasă din anul trecut, grupuri de mărăcini, tufişuri, culturi agricole în care plantele au atins înălţimi mai
mari (lucerna, trifoi, secară). Amplasarea cuibului este hotărâtoare pentru soarta progeniturii.
Ouatul începe, în funcţie de mersul vremii, cam la 1-10 aprilie şi dacă făzăniţa nu este deran jată, se
termină în 3 săptămâni. Depune în medie 10-12 ouă (16-18). Dacă prima pontă este distrusă dintr-o cauză
oarecare, femela depune o a doua serie de ouă, dar de data aceasta mai puţine. Puii vor fi întârziaţi ca
dezvoltare. Interesul este să existe fazani care să ouă timpuriu.
Ouăle au lungimea de cea 45 mm, diametrul de 35 mm şi greutatea de 29-30 g. Numărul de ouă
depinde şi de vârsta făzăniţei; cea de un an produce 10-15 ouă; cea de 2 ani 12-18 ouă; cea de 3 ani 8-14 ouă;
cea de 4 ani 6-10 ouă; şi în fine, cea de 5 ani mai puţin de 10 ouă.
Făzăniţele care trăiesc pe soluri care conţin calciu sau care au fost tratate cu îngrăşăminte chimice
calcaroase produc mai multe ouă decât cele de pe soluri sărace în calciu.
Admiţând că o făzăniţă depune într-un sezon, în medie 12 ouă cu greutatea medie de 29-30 g, înseamnă
că în decurs de 20-25 zile, cât durează perioada ouatului, făzăniţă pierde 350-360 g din cele mai valoroase
substanţe ale corpului său. De aici rezultă necesitatea, ca în pragul reproducţiei, făzăniţă să fie în bună
condiţie fizică. Altfel organismul său se resimte prin pierderea unor substanţe egale cu o treime din greutatea
ei corporală, scăzându-i rezistenţa la boli. Culoarea ouălor este verzuie deschis, dar unele sunt aproape brune.
Când ponta este completă, făzăniţă se desparte de cocoş şi începe clocitul. Durata incubaţiei este de 24 zile,
putând fi depăşită cu o zi. In prima săptămână a incubaţiei, femela părăseşte repede cuibul dacă este
deranjată, dar cu cât incubaţia progresează, cu atât este mai statornică la clocit. Puii sunt nidifugi, părăsesc
cuibul imediat după ieşirea din ou; hrana lor în primele luni este, predominant, de natură animală. Sunt
sensibili la răceli, mai ales în primele 2-3 săptămâni.
Sporul anual variază în limite largi, în funcţie de starea timpului în perioada cuibăritului şi pierderea
de cuiburi din cauza cositorilor mecanice. Mai sunt şi alţi factori, dar influenţa lor este mai mică. Evaluarea
sporului se face ţinând cont, în primul rând, de efectivul de primăvară, numărul de pui văzuţi la o femelă şi
cantitatea cuiburilor distruse. Este greu de dat cifre. Totuşi, sporul poate fi socotit satisfăcător dacă la o
femelă rămân până la începutul sezonului de vânătoare în medie 3-4 pui şi bun dacă rămân 5-6 pui.
Fazanul nu este sociabil. Cocoşii stau în apropierea femelelor numai în perioada împerecherii; ei nu
contribuie nici la incubaţie, nici la creşterea puilor. Stoluri formează numai femela cu puii, până ce aceştia se
individualizează, adică până la sfârşitul verii.
Hrana fazanului din terenul liber se compune din:
- 25% diverse animale: insecte în diferite stadii de dezvoltare, inclusiv gândaci din Colorado, apoi
viermi, melci, şopârle mici, chiar şi şoareci şi cadavre;
- 12% seminţe de plante lemnoase, salcâm, stejar, corn, păducel, apoi alte plante din pădure: Solanum,
Rubus, Anthemis;
- 12% seminţe, tubercule, rădăcini de plante agricole (mai ales toamna şi iarna);
- 11% substanţe minerale;
- 9% seminţe de buruieni;
- 31% părţi verzi de plante (în perioada de vegetaţie).
Prin consumul de insecte şi seminţe de buruieni, fazanul este folositor agriculturii. Procentele de mai
sus sunt numai orientative, deoarece ele pot varia în funcţie de situaţia locală. Sortimentele de hrană variază
şi după anotimp, astfel: cantitatea de hrană animală este neînsemnată iarna, creşte în timpul primăverii şi
sporeşte şi mai mult vara, pentru ca toamna să scadă din nou.
131
 Mediul acvatic îi este necesar nu atât pentru băut apă, cât pentru insectele şi moluştele ce se dezvoltă
pe malul apelor.
Fazanul este animal de zi. Peste noapte, ori de câte ori are posibilitatea, doarme în arbori, unde este
mai ferit de pericole: răpitoare, inundaţii, viscole şi chiar de a sta pe zăpadă. De aceea, un bun biotop trebuie
să aibă şi parcele cu arbori înalţi. Când nu există arbori, doarme pe sol. în perioada împerecherii nu se urcă
totdeauna în arbori.
Fluctuaţii de efective. Bonitate. Densitate. În ţară existau 389 fonduri de vânătoare cu o suprafaţă de
1,7 milioane ha apte pentru cultura fazanului, marea lor majoritate fiind situate în categoria a IlI-a de
bonitate. Efectivul optim calculat potrivit acestei împărţiri a fost socotit la 255 mii. În ultimii ani ai
deceniului 1960-1970 efectivul a fost precizat la 120000-150000.
Terenul la care se Efective medii pe 100 ha, în luna martie
referă efectivele Bonitatea I Bonitatea II Bonitatea III Bonitatea IV

Fazanerii peste 530 330-529 100-329 sub 100

Pădure peste 70 41-69 21-40 sub 20
Pădure şi teren agricol peste 18 8-17 2-7,5 sub 2
Fluctuaţiile de efective la fazani sunt mari, el fiind sensibil la condiţiile atmosferice; astfel în iernile
grele, dacă nu are condiţii bune de adăpost şi nici hrană complementară, în cantitate suficientă, o mare parte
din efectivul de reproducţie piere; vremea ploioasă şi rece din mai-iunie, când are loc incubaţia şi creşterea
puilor în primele săptămâni, are ca urmare un spor anual redus. Ambele se repercutează printr-un efectiv
scăzut şi o recoltă scăzută în sezonul ce urmează. Această situaţie este exemplificată cu recoltele din
Ungaria. Astfel:
Între 1930/31 şi 1939/40, recolta de fazani a variat între 275000 şi 394000. Dar a urmat iarna grea
1939/40, care a cauzat mari pierderi. Drept rezultat, în sezonul de vânătoare 1940/41, recolta a scăzut la
87000.
Fazanul, în general, este folositor agriculturii, totuşi cauzează şi unele pagube. în semănăturile
proaspete de lângă păduri, râcâie şi scoate seminţele din pământ, uneori încolţite. Dacă densitatea efectivului
este mare, iar semănătura ocupă o suprafaţă mică, atunci paguba poate fi însemnată. Să nu se uite însă că
această pasăre aduce agriculturii foloase mult mai mari decât pagube, prin consumul de insecte dăunătoare şi
seminţe de buruieni.
În păduri, paguba constă în consumul jirului, ghindei din semănăturile directe, pe care le scoate din
pământ prin râcâire. Din cercetările ştiinţifice rezultă că pagubele, în totalitatea lor, sunt mici, iar foloasele
aduse pădurii incomparabil mai mari.
Dintr-o diagramă dată deBehnke-Lindemann, rezultă că, din totalul hranei pe care o consumă fazanul,
12% reprezintă pagube, 26% foloase directe, 36% foloase indirecte şi 26% este hrană indiferentă.
Duşmani are mulţi, iar pierderile sunt mari. Aceasta şi din cauză că fazanul nu este prea atent, nu ştie
să se apere de duşmani. Pisicile hoinare, în primul rând, apoi câinii cauzează pagubele cele mai mari;
coţofenele şi ciorile cenuşii le consumă ouăle; vulpea, dihonii, viezurele, pisica sălbatică, nevăstuica, chiar şi
ariciul şi mistreţul îi mănâncă ouăle şi puii. Dintre păsările răpitoare, cel mai periculos este uliul porumbar.
Ouăle sunt consumate şi de cioara de semănătură. Fără o combatere sistematică şi eficientă a acestor duşmani
nu se poate asigura o densitate corespunzătoare a fazanului, oricât de bune ar fi condiţiile de hrană, adăpost
şi linişte.
Bolile de care suferă fazanul sunt numeroase, cele mai frecvente sunt:
Pesta aviară (Pestis avium), viermele roşu (Syngamus tracheaMont), diareea albă (Pasteurella
gallinarium), tuberculoza aviară (Baccillus tuberculosis gallinaceus), holera (Pasteurella aviseptica) şi
coccidioza (Eimeria tenella).
Toate bolile de mai sus sunt frecvente şi cauzează pagube mai mari în fazanerii. Aici se poate interveni
atât preventiv, cât şi curativ. în teren liber ele sunt mai rare. De altfel aici posibilităţile omului de a interveni
cu mijloace curative sunt, practic, nule. Se pot lua însă măsuri de prevenire: reglarea densităţii spre a evita
suprapopularea, vegherea ca să nu se arunce în terenul de vânătoare găini domestice moarte, scoaterea din
teren în măsura posibilului a exemplarelor bolnave. în această privinţă, un rol însemnat îl pot avea şi
răpitoarele. Ceea ce nu poate face omul, fac ele.
Măsuri pentru sporirea efectivelor de fazani în terenurile de vânătoare libere.
Sporirea numărului de fazanerii (crescătorii artificiale) de la 3 în 1948 la 15 în 1968 şi mărimea
producţiei acestora a făcut posibilă lărgirea considerabilă a ariei de răspândire a fazanului în ţara noatră. Azi,
există fazani în toate regiunile ţării, dar nu în egală măsură. în unele regiuni sunt efective însemnate, în altele
132
abia s-au înfiinţat nuclee. Aceasta este un fapt pozitiv. în acelaşi timp însă trebuie să constatăm că densitatea
efectivului şi mai cu seamă recoltele anuale continuă să fie scăzute. La un efectiv stabilit la 150 mii în martie
1968, s-a obţinut o recoltă de 35 mii în anul 1968 şi ea nu a fost mult mai mare nici în alţi ani. Sunt terenuri
de vânătoare care de peste 40 ani se bucură de atenţie deosebită în ce priveşte dotarea şi care totuşi nu dau
recolte pe măsura investiţiilor făcute. Cauzele nu se cunosc în mod precis, dar se bănuieşte că ar fi prea
puţina grijă pe care unităţile exterioare, care primesc pui de fazan din crescătorii, o acordă protecţiei şi
îngrijirii fazanului în teren liber: combaterea dăunătorilor, hrana complementară, asigurarea liniştei. Este
greşit să se considere că munca ocrotitorului s-a încheiat o dată cu eliberarea fazanilor în teren şi că de aici
înainte, fazanii trebuie să se înmulţească de la sine. Dimpotrivă, fazanii trebuie ţinuţi sub observaţie continuă
şi ajutaţi când este nevoie, aşa încât efectivul nu numai să se menţină în teren, dar să şi sporească. în această
privinţă, socotim util să cităm din literatura de specialitate: „Trebuie să înţelegem că cele mai favorabile
condiţii ecologice, toată osteneala depusă şi toate cheltuielile făcute nu vor da rezultate, dacă în teren nu vom
avea un paznic foarte pasionat, cu experienţă şi interesat în mod corespunzător". Această concluzie a fost
trasă de oameni care au crescut fazani şi au îngrijit terenuri de vânătoare decenii în şir. Cei ce au sau primesc
fazani pentru populare de terenuri trebuie să urmeze îndrumările tehnice elaborate în acest sens.
Creşterea artificială a fazanului este o problemă complexă şi iese din cadrul acestei lucrări. Ea
singură ar necesita o lucrare de volum mare. De aceea în cele de mai sus a fost tratată numai ocrotirea şi
punerea în valoare a fazanului în terenul liber.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioada de vânătoare stabilită prin lege este 1 octombrie-28 februarie. Autoritatea publică centrală
care răspunde de silvicultură este în drept să o modifice în funcţie de efectiv.
Metode de vânătoare a fazanului. Este permisă numai vânarea cocoşilor. Metoda cea mai frecventă
este goana în pădure.
La vânătoarea cu goana, se recomandă să fie respectate în afară de regulile generale şi următoarele:
- Goanele să fie scurte: 250-400 m;
- Să se stabilească direcţia în care zboară fazanii când sunt stârniţi şi să se ţină cont de ea, la efectuarea
goanei;
- Când se face planul vânătorii, să fie programate numai parcelele care au fazani suficienţi;
- Cu 1 -2 zile înainte de vânătoare să se pună hrană din abundenţă pe teren, pentru a reţine fazanii în
parcelele în care se va vâna;
- Gonaşii să fie deşi (4-10 m unul de altul), mai cu seamă la început de sezon, când în pădure există
iarbă şi buruieni înalte;
- Când din faţa gonaşilor se ridică un fazan, aceştia trebuie să strige „cocoş" sau „găină" pentru a face
atenţi pe vânători;
- Când goana se apropie de sfârşit, iar fazanii s-au îngrămădit între linia vînătorilor şi cea a gonaşilor,
deci când mai sunt 100-150 m între cele două linii, gonaşii trebuie să înainteze foarte încet şi să se oprească
din când, în când, bătând cu ciomegele pe loc încât fazanii să se ridice în zbor pe rând, nu deodată;
- În parcelele de pădure în care se găsesc fazani în număr mare, este indicat să fie făcute din timp
adăposturi (ţiitori) din nuiele împletite, înalte până la pieptul vânătorului. Distanţa între ele să fie de 30-10 m;
- Linia vânătorilor să nu fie aşezată cu soarele în faţă, iar distanţa dintre vânători să nu depăşească 40
m;
- Unde sunt linii de vânătoare largi (15-20 m) se recomandă ca vânătorii să se aşeze la mijlocul lăţimii
lor, pentru a putea observa mai bine fazanii ce se apropie în zbor;
- Fazanii se împuşcă numai în zbor; aceasta este o regulă elementară de corectitudine vânătorească;
- Zilele cu vânturi puternice şi zăpezi mari nu sunt favorabile pentru vânătoare.
Când dispoziţiile privind reglementarea vânătorii o permit se vânează cu prepeli-carii sau la sărite, fără
câini, în mărăcini, porumbişti etc. Este o metodă foarte frumoasă.
Valorificarea fazanilor din terenul liber se poate face:
Sub formă de vânat împuşcat. Se colectează în întreprinderi organizate în acest scop şi se valorifică fie
pe piaţa internă fie la export.
Prin vânzarea de vânat viu. Este cea mai rentabilă formă de valorificare.
Contra taxă de împuşcare îndeosebi pentru vânătorii turişti din alte ţări. Aceştia plătesc o taxă pentru
fiecare piesă de vânat împuşcat, vânatul rămânând gratuit deţinătorului terenului de vânătoare.
Trofeu la fazan pot constitui penele din oricare parte a corpului cocoşului, la alegerea vânătorului.
Adeseori sunt reţinuţi ca trofeu şi naturalizaţi fazani întregi.
133
 În cultura artificială a fazanului în ţara noastră, s-au făcut mari progrese mai ales până în 1989. Totuşi
în momentul de faţă fazanul încă nu are un aport economic satisfăcător, comparativ cu iepurele, mistreţul,
căpriorul, cerbul. Nici ca obiect de vânătoare nu este pe primele locuri, dat fiindcă numai un mic număr de
vânători au ocazia să practice vânătoarea în terenuri cu fazani. Această situaţie nu poate să ne mulţumească.
În condiţiile ecologice din ţara noastră, fazanul poate şi trebuie să devină o specie importantă de vânat, cu o
răspândire largă. Aceasta cu atât mai mult cu cât se adaptează uşor la cultura intensivă a solului. Dovada o
avem în faptul că în timp ce în multe ţări ale Europei (Cehia, Slovacia, Austria) efectivul de potârnichi scade,
cel de fazan creşte.

POTÂRNICHEA
PERDIX PERDIX (L)

DESCRIERE

Se mai numeştepotârniche cenuşie. In ţara noastră există, în afară de potâmichea bine cunoscută, încă
o subspecie potâmichea robustă (Perdix perdix robusta, numită şi potâmichea dobrogeană. Aceasta este
răspândită în Siberia de Vest şi Europa de Răsărit, în ţara noastră este întâlnită în Dobrogea şi Muntenia, de-a
lungul Dunării. Este cu ceva mai mare decât potâmichea noastră şi are mai puţin brun în penaj, apropiindu-se
de culoarea sură, atât la penajul dorsal cât şi pe piept.
Date biometrice privind potâmichea cenuşie: lungimea totală a corpului 310— 336 mm; lungimea
aripii 148-162 mm; lungimea cozii 80-95 mm; lungimea tarsului 35-55 mm; anvergura 510-535 mm.
Greutatea, toamna, 350-400 g. Peste iama poate să scadă mult în greutate în funcţie de asprimea iernii,
primăvara fiind de 320-380 g şi chiar mai puţin. Puii au, la ecloziune, 7-9 g, la 10 zile 20 g, la 30 zile 80-100
g, la 50 zile 220-250 g, iar la 3 1/2-4 luni au dezvoltarea completă.
Culoarea generală a penajului este cenuşie. Culoarea roşcată a capului şi guşei este caracteristică
pentru ambele sexe. între penajul celor două sexe, deosebirea nu este mare: culoarea generală a spatelui la
mascul bate în brun-roşcat; masculul are pe abdomen pene de culoare brună-castanie, aşezate în forma unei
potcoave.

Trebuie reţinut însă că această zisă potcoavă brună există şi la femelele bătrâne, dar mai puţin
pronunţată. Prin urmare, ea nu constituie un semn sigur de deosebire între sexe. Cert este doar că lipsa
potcoavei arată că e vorba de femelă, iar potcoava completă şi bine conturată arată că este mascul. Acest
semn permite deosebirea sexelor şi în zbor. Semn sigur de deosebire a celor două sexe oferă şi penele de pe
partea superioară a aripii-tectricele. Acestea, la mascul, au o singură dungă deschisă, în sens longitudinal, pe
când la femelă, pe lângă aceasta, mai există şi dungi transversale.
Din păcate, această deosebire este vizibilă numai după prinderea sau împuşcarea păsării. La pui,
deosebirea între sexe se poate face sigur numai când au penajul complet. La majoritatea femelelor de
potârniche, deasupra ochiului sau pe creştetul capului, există o pată deschisă (albă-cenuşie), care la mascul
lipseşte, el având capul de culoare roşcată. Acesta este încă un mijloc de deosebire, la majoritatea femelelor
(80-90%). Fenomene de albinism se întâlnesc la potârniche mai rar decât la fazan.
Proporţia sexelor. Fiind pasăre monogamă, raportul normal între sexe este 1:1. In practică se observă
însă un plus de masculi. Dacă numărul masculilor depăşeşte numărul femelelor numai cu 8-10%, atunci
împerecherea nu este deranjată. Aceşti cocoşi supranumerari se pare că nu deranjează femelele în timpul
clocitului, deoarece cocoşeii rămaşi după constituirea perechilor, de regulă se asociază în grupuri mici şi se
liniştesc. Cu cât procentul de cocoşi supranumerari este mai mare, cu atât sporul anual va fi mai mic,

134
deoarece, la acelaşi efectiv, scade numărul de femele. Plusul de cocoşi faţă de femele ar putea rezulta şi din
faptul că femela este mai expusă răpitoarelor şi maşinilor agricole, în perioada cuibăritului.
Longevitatea nu se cunoaşte. Fapt este că acolo unde se vânează sau se prind potâmichi vii, în număr
mare, ele se recoltează la vârsta de 1-3 ani şi puţine din ele ajung să depăşească vârsta de 3 ani. Se înţelege
că acolo unde recoltarea este oprită, vârsta creşte. Sterilitate din cauza vârstei nu este, ci doar numărul de ouă
scade.
Aprecierea vârstei se poate face după două criterii:
- Până în noiembrie-decembrie a primului an de viaţă (5-6 luni) culoarea picioarelor este galbenă, după
care se schimbă în cenuşie-albăstruie, la fel cu a adulţilor.
- Primele două remige primare, la potârnichile sub un an sunt ascuţite la vârf, pe când la cele peste
această vârstă sunt rotunde.
- După vârsta de un an, nu mai avem mijloace de apreciere a vârstei, decât potcoava brună de pe piept,
care însă are o valoare relativă. O dată cu creşterea vârstei, potcoava se măreşte şi culoarea ei devine mai
închisă.
- Maxilarul superior al ciocului se arcuieşte pe măsură ce potârnichea înaintează în vârstă.
Glasul puilor, în prima lună, este un piuit slab; al celor adulţi este ţipătul caracteristic, pe care îl scot
atunci când stolul s-a împrăştiat dintr-o cauză oarecare, iar cocoşelul care conduce cârdul vrea să-1 adune.
Este un mijloc de legătură dintre membrii stolului. Acelaşi glas se aude şi în perioada împerecherii, din
partea ambelor sexe.
Simţurile cele mai dezvoltate sunt văzul şi auzul.
Urma potârnichii seamănă cu a fazanului, dar este mai mică. Deoarece iarna, la hrănitori, vin ciori şi
coţofene, hrana fiind uneori consumată de acestea, în figură se arată şi urma coţofenelor , pentru a recunoaşte
păsările care cercetează hrănitoarea. De remarcat unghiul ascuţit pe care îl fac degetele între ele, precum şi
lungimea degetului posterior care sunt caracteristice pentru coţofană. Iarna, urmele de potârniche se pot
vedea uşor pe zăpadă, iar vara pe praful drumurilor de pământ dintre tarlale.

ECOLOGIE

La puţine specii de vânat, mediul are o influenţă aşa de mare asupra înmulţirii şi asupra fluctuaţiilor de
efectiv, ca la potârniche. De aceea, factorii mediului trebuie să fie bine cunoscuţi de ocrotitor. Potârnichea
este un vânat al câmpiei şi colinelor cultivate agricol cu vegetaţie mozaicată; indispensabile sunt tufişurile,
grupurile de mărăcini, iarba uscată şi orice vegetaţie care îi poate oferi adăpost contra duşmanilor. In păduri
de mare suprafaţă nu intră decât la margine, dar poate fi văzută în parchete de pădure supuse, temporar,
culturii agricole, în vederea reîmpăduririi, precum şi în parchete de curând tăiate, în care noul arboret încă nu
s-a închis. Potârnichile pot fi întâlnite şi la dealuri şi la munte, dar efectivul lor rămâne, în permanenţă mic,
pierderile de adulţi din cauza factorilor negativi fiind aproape egale cu numărul de pui ce reuşeşte să scape
până toamna.
S-au observat stoluri de potârnichi în regiunea de munte, după cum urmează: în toamna anului 1939,
un stol de 10-12 păsări pe culmea ce desparte comuna Beliş de comuna Călăţele, jud. Cluj, la circa 50 m de
şoseaua ce leagă aceste comune. Stolul era într-o pădure de molid, rară, cu aspect de izlaz la altitudinea de
circa 1 100 m.
În anul 1949 s-a observat un stol de potârnichi (numărul nu poate fi precizat) în pădurea tânără şi rară
de foioase şi răşinoase (amestec) situată între km 15 şi 16 pe şoseaua dintre oraşul Gheorghieni şi Lacu Roşu.
în anul următor, s-a observat un stol cam în acelaşi loc. Era vorba de vegetaţie forestieră poieniţă, dar fără
nici un teren cultivat agricol, doar ceva fâneţe sau păşuni. Aici zăpada poate atinge iarna grosimi până la 1 m.
La 11 decembrie 1951 s-a văzut un stol de 13 potârnichi într-un izlaz cu arbori foioşi (rar), situat la
altitudine de circa 800 m, lângă şoseaua ce leagă punctul Raşca (comuna Muntele Rece) jud. Cluj, cu satul
Valea Ierii.
Stoluri de potârnichi mai sunt semnalate şi în alte regiuni de munte. Probabil este vorba de potârnichi
adaptate condiţiilor aspre de existenţă de aici.
În ce priveşte relieful, nu-i sunt favorabile terenurile frământate, cu pante mari. De altfel, aici nici solul
nu poate fi de calitatea celui de la şes şi nici vegetaţia nu va fi aşa variată şi bogată. Cu toate acestea, în
situaţia din ultimul timp, când boschetele şi culturile forestiere de protecţie au dispărut din câmpie, iar
miriştile şi terenurile de pe care porumbul a fost recoltat sunt parcurse an de an cu arături adânci de toamnă,
deci dispare vegetaţia care ar fi putut servi ca adăpost, dealurile Moldovei şi Podişului Transilvaniei unde,
din cauza pantelor mari ale terenului sau a alunecărilor de teren, rămân porţiuni nearate, ocupate de iarbă sau

135
plante forestiere, oferă condiţii de dezvoltare mai bune decât Bărăganul şi Câmpia Dunării, cu condiţia
combaterii dăunătorilor animali. i
Iarna, expoziţia sudică este mai bună, căci aici zăpada e mai subţire; apar petece dezgolite unde
potârnichea găseşte hrană. Versantul nordic este căutat numai pe timpul căldurilor mari şi de durată.
Solul prielnic este cel nisipos, permeabil, fertil. Nu este bun solul argilos, care ţine apă la suprafaţă,
deoarece dăunează ouălor, îngreunează mersul, în special al puilor şi se încălzeşte mai greu decât cel
permeabil, prin care apa trece uşor. De altfel, pe solul argilos, ca şi pe cel nisipos, vegetaţia este mai
sărăcăcioasă, încât nu oferă vânatului nici hrană, nici adăpost.
Factorul climatic. În cursul unui an, două perioade sunt critice pentru potârniche sub raportul stării
timpului: cuibăritul şi primele luni din viaţa puilor (mai, iunie, iulie) şi lunile de iarnă. Condiţii optime de
reproducţie pentru potârniche sunt atunci când în lunile de cuibărit, precipitaţiile lunare nu depăşesc 50 mm,
iar temperatura medie lunară este de 19-20 C°, şi nu mai mică de 12 C°. In ce priveşte iarna, ceea ce
dăunează este stratul de zăpadă care îi acoperă sursa de hrană şi îi îngreuiază mişcarea. Dat fiindcă doarme
pe sol şi nu în arbore, zăpada constituie un factor negativ. Problema zăpezii se rezolvă făcându-se cărări cu
plugul de zăpadă de cel puţin 1 m lăţime, în direcţia N-S pe semănăturile de toamnă; astfel zăpada se topeşte
şi apare verdeaţa. Grindina ucide în special puii, dar efectul ei este local, pe când cel al temperaturii, zăpezii
şi ploii este general. De reţinut că:
- Nu este favorabilă nici căldura mare (arşiţă) de durată. Pe astfel de vreme şi hrana animală compusă
din insecte este mai puţină. Vânatul în acest timp caută adăpostul;
- Scăderea bruscă a temperaturii în luna mai opreşte ouatul sau îl încetineşte, iar îngheţul târziu duce la
îngheţarea ouălor;
- In rsgiunile cu precipitaţii multe, potârnichea se menţine, dar sporul anual este scăzut;
- Cercetări efectuate în Anglia, dovedesc că, cu cât zilele cu soare în lunile iunie şi iulie sunt mai
numeroase, cu atât şi sporul de pui va fi mai mare.
Vânturile sunt dăunătoare prin faptul că influenţează vegetaţia şi tulbură liniştea. Iarna, zăpada
viscolită poate îngropa potâmichile adăpostite în vegetaţie. Din acest punct de vedere, perdelele forestiere nu
sunt avantajoase, decât dacă potâmichile dorm la distanţă de 30-40 m de ele unde efectul vântului este
domolit, iar zăpada nu se depozitează. Două viscole consecutive, în februarie 1940, au distrus 95% din
efectivul de potâmichi din Ungaria.
Hrana. Vegetaţia influenţează calitatea biotopului atât prin hrana pe care o oferă potârnichii, cât şi prin
adăpost. S-a stabilit că peste 60% din hrana potârnichii este de natură vegetală. Cu începere din mai şi până
toamna la adunarea recoltei, plantele de pe câmp îi oferă adăpost. Efectul boschetelor, gardurilor vii şi a
culturilor forestiere de protecţie, deci adăpostul este determinant în sporirea efectivului de potârnichi. între
altele, în boschete, ouăle sunt mai puţin expuse neeclozării decât în terenul culti-vabil, iar pe timp ploios,
potâmichea preferă să cuibărească la margini de pădure, decât pe teren agricol.
Lumea animală din mediul în care trăieşte potâmichea are influenţă mare prin insectele, viermii şi
restul hranei, care au o deosebită importanţă, în special asupra puilor în primele două luni de viaţă, dar şi a
adulţilor. Din acest punct de vedere, cerealele conţin mai puţine insecte decât lucerna şi sfecla. Cantitatea
faunei scade când solul se menţine uscat timp îndelungat, precum şi când sunt ploi multe şi reci. Ea este
favorizată de umezeala potrivită în sol şi aer, ca şi de temperatura moderată.
Fidelitatea faţă de locul de trai la potâmiche este foarte pronunţată. Fiecare stol are o rază de mişcare
limitată; toamna când două sau mai multe stoluri se contopesc într-un grup mai mare, fiecare grup are un
teren propriu pe care se mişcă. Raza de mişcare a unui stol este de circa 500 m, şi numai iama, când duce
lipsă de hrană, se îndepărtează la 1-2 km de locul unde a crescut, apropiindu-se, eventual, de aşezări
omeneşti, şosele. Fiecare stol avându-şi raza de mişcare, înseamnă că şi hrana trebuie pusă pe teren, separat
pentru fiecare stol.
Adeseori se vorbeşte despre potârnichi migratoare. Într-adevăr, toamna, au fost observate grupuri de
câteva sute de potârnichi, care se ridică în zbor la o înălţime neobişnuit de mare pentru această specie şi se
îndepărtează. Migraţia ar putea fi atribuită suprapopulării, lipsei de hrană sau modificării peisajului.
Problema nu este complet lămurită, de aceea sunt necesare observaţii în continuare.
Răspândirea. Populează întreaga Europă, cu excepţia părţii nordice a ţărilor scandinave, a Spaniei,
insulelor Sicilia, Sardinia şi Corsica, precum şi a sudului Peninsulei Balcanice. în România există în zona în
care iepurele contează ca vânat principal, iar, sporadic, chiar şi la altitudine mai mare (dealuri şi munte).
Potârnichi cenuşii din Europa au fost aclimatizate în SUA şi Canada, reuşind numai acolo unde
condiţiile ecologice au fost asemănătoare sau mai bune decât cele din ţara de origine.

136
 ETOLOGIE

Maturitatea sexulă este atinsă la vârsta de circa 10 luni. Fiind pasăre monogamă, se constituie perechi:
1:1.
Desfacerea în perechi a stolurilor are loc la sfârşitul iernii, când temperatura aerului creşte, zăpada
începe să se topească, iar solul se dezgheaţă. în funcţie de starea timpului, acest act are loc în a doua jumătate
a lunii februarie - prima jumătate a lunii martie. Dacă după constituirea perechilor urmează zăpadă şi frig,
cârdurile se refac. Femelele sunt cele care îşi aleg masculii şi nu invers. Prin marcări efectuate în staţiunea
Burgate Manor din Anglia, s-a făcut dovada că femela îşi alege masculul întotdeauna din alt cârd, decât acela
din care a făcut parte. Nu se întâmplă deci împerecheri între fraţi sau părinţi şi copii. Perechile astfel
constituite se menţin cel puţin până în primăvara următoare, dar, dacă ambii scapă de răpitoare şi de puşca
vânătorului, fidelitatea se menţine şi în anii următori.
Fiecare pereche îşi alege un sector în care va cloci şi îşi va creşte puii, care nu este prea departe de
locul de iernat. Dacă au fost stoluri multe, atunci depărtarea creşte. Totuşi, distanţa între perechile clocitoare
scade, dacă efectivul este mare. Şi la această specie, între cocoşei au loc bătăi, dar mai puţin violente ca la
păsările poligame. Perechea îşi apără sectorul de cuibărit împotriva altor perechi.
Cuibul şi-l face pe sol, într-o adâncitură naturală cu diametrul de 12-15 cm şi adâncime de 5-8 cm, pe
care o nivelează şi o căptuşeşete cu iarbă uscată, rămasă din anul trecut, ruptă în bucăţi. Eventual, adaugă şi
câteva pene. Amplasează cuibul în locuri care oferă oarecare adăpost; iarbă uscată din anul trecut, mărăcini
margini de pădure, precum şi în culturi agricole care la data ouatului (aprilie-mai) au înălţime mare: lucerna,
trifoi, secară şi mai rar în grâu şi orz. De felul amplasării cuibului, depinde în bună parte reuşita incubaţiei.
Când cuibul este aşezat în iarbă uscată, mărăcini, margini de pădure, unde nu se lucrează cu maşini agricole,
pericolul de distrugere este mai mic. Se pare că alegerea locului de cuibărit depinde şi de existenţa în
apropiere a ierbii uscate, necesare căptuşirii cuibului. în lanurile mari de lucerna sau grâu, cuiburile sunt
amplasate mai mult la margine. Iarba mare uscată rămasă în depresiuni, unde din cauza apei, terenul nu a
putut fi cultivat, atrage potârnichea pentru cuibărit. Din păcate însă majoritatea acestor cuiburi vor fi
inundate de apă în cazul unor ploi abundente de primăvară.
Este probabil că primele femele care ouă sunt cele de 2 ani sau mai în vârstă, pe când cele tinere încep
ouatul mai târziu. In condiţiile climatice ale Angliei, primele ouă de potârniche au fost depuse între 5 şi 18
aprilie, ouatul a început masiv între 21 aprilie şi 8 mai, iar ecloziunea a fost în toi între 6 şi 25 iunie.
Deoarece recoltatul lucernei şi trifoiului are loc în mai, înseamnă că ouăle sunt în pericol. Procentul ouălor
eclozate a variat între 90 şi 94%. în medie, o potârniche a depus între 14 şi 16 ouă. Interesant este ritmul
ouatului: depunerea a 10 ouă s-a făcut în timp de 12 până la 15 zile. Deci, dacă o femelă ar depune 20 ouă,
perioada ouatului ar fi cel muît de 30 zile.
Dacă, dintr-o cauză oarecare, cuibul este distrus, potârnichea ouă din nou, în altă parte, dar de data
aceasta numărul de ouă va fi mai mic: 8-12. într-un cuib pot fi întâlnite şi mai mult de 14-16 ouă cât este
media, chiar 20-25. Uneori, făzăniţa depune ouă în cuibul de potârniche, dar aceasta din urmă nu depune în
cuibul de fazan. Oul are lungimea medie de 36 mm, lăţimea de 27 mm şi greutatea de 12-16 g. Culoarea
ouălor este de la smântâniu la brun deschis, uneori cu o nuanţă de roşu. Durata incubaţiei este de 24-25 zile.
Clocitul începe la o zi după terminarea pontei. Cloceşte numai femela, iar cocoşelul, în acest timp, stă la o
distanţă de 30-50 m şi apără cuibul. Femela pleacă seara şi dimineaţa m căutare de hrană şi atunci îşi acoperă
ouăle cu câteva fire de iarbă uscată. Dacă însă, când cloceşte sau are pui, plouă îndelungat, atunci nu pleacă
după hrană, ci îşi acoperă cu aripile ouăle sau puii. În primele 3-4 zile de incubaţie, femela, dacă e deranjată,
se ridică uşor de pe cuib; dar pe măsură ce incubaţia avansează, nu pleacă decât la apropierea primejdiei. în
timpul clocitului, nu lasă miros, ceea ce este un mijloc de apărare. Puii sunt nidifugi, deci părăsesc cuibul
îndată după ce se usucă. La conducerea puilor pe teren şi la creşterea lor, ia parte şi cocoşelul. De altfel, pe
măsură ce cresc, femela nici n-ar putea să-i acopere pe toţi cu aripile. în primele două săptămâni, hrana
puilor este exclusiv animală; după aceea, treptat, creşte procentul de hrană vegetală. Ritmul de creştere a
puilor depinde de cantitatea hranei animale. Asemenea hrană se găseşte mai ales în lucerna şi trifoi, apoi în
sfeclă; culturile de cereale sunt mai sărace. Cantitatea de hrană animală scade şi pe timp de secetă, când solul
se usucă. Puii se dezvoltă repede; la 2 săptămâni au remigele aşa de dezvoltate încât pot să se ridice în zbor
la mică înălţime şi pe distanţă scurtă. La 1-2 luni, încep să se scalde în praf. La 3 luni penajul seamănă cu cel
al adulţilor.
Pontele timpurii sunt mai preţioase din toate punctele de vedere. La acestea şi procentul de ecloziune
este mai mare. La cele întârziate (din a doua serie), pe de o parte, procentul de ecloziune este mai mic, pe de
altă parte, puii ajung să se dezvolte în timpul căldurilor din iulie, deci în condiţii mai puţin favorabile. La
răceli, puii sunt mai sensibili decât ouăle. Ploile reci şi îndelungate dăunează puilor prin faptul că îşi udă
137
penele şi nu se pot usca, părinţii neputându-i acoperi complet. De altfel, pe timp ploios şi insectele ce le
servesc ca hrană sunt mai puţine. Se pare că, la răceli, puii de potârniche sunt mai sensibili decât cei de
fazan. Raza de mişcare a puilor creşte cu vârsta; în primele zile stau în jurul cuibului, apoi treptat se
îndepărtează, stolul oprindu-se unde are condiţii mai bune de hrană şi adăpost. Părinţii îşi apără puii, uneori
cu preţul vieţii lor.
Sporul anual la potârniche variază, în limite largi, în funcţie de mersul vremii în lunile mai, iunie şi
iulie.
Se consideră că numărul de pui rămaşi în viaţă până toamna variază între 0,2 şi 6 la o pereche de
potârnichi, în medie, ar trebui să fie cel puţin 2, însă din păcate în ultimii ani a fost de abia 0,2-0,8. Dar
aceasta nu înseamnă spor, căci trebuie scăzuţi adulţii care au pierit între timp.
Evaluarea sporului se poate face la sfârşitul lui august când puii se mai pot deosebi de adulţi. Se observă
stol cu stol, numărându-se şi stolurile şi potârnichile din stol. Pentru a obţine o precizie satisfăcătoare, trebuie
observate stolurile de pe cel puţin o treime din suprafaţă. Pentru ţara noastră, sporul nu este stabilit. Probabil
că el este mic şi din cauza răpitoarelor.
Sociabilitatea. Instinctul de familie este foarte dezvoltat la potârniche. De la ecloziune şi până toamna,
cei doi părinţi cu puii lor formează un stol; zboară şi aleargă pe jos numai împreună. Dacă dintr-o cauză
oarecare, stolul a fost nevoit să se rupă sau să se împrăştie, atunci conducătorul cârdului, cu strigăte
caracteristice, adună la un loc membrii stolului. La începutul iernii, este posibil ca mai multe stoluri să se
contopească într-unui singur, trăind împreună astfel până în februarie când are loc desfacerea stolului în
perechi. Până şi cocoşeii rămaşi fără femelă şi perechile fără pui se grupează. Ţin la pui şi îi apără. Această
însuşire este folosită de crescător la darea în adopţiune a puilor incubaţi cu găini domestice din ouăle salvate
din locurile expuse.
În diferite anotimpuri, potârnichile îşi aleg alte şi alte locuri de şedere, în funcţie de adăpost şi hrană.
Astfel, în aprilie intră în semănăturile de toamnă şi în plantele de nutreţ, care acum încep să aibă înălţime
destul de mare pentru a oferi adăpost; după recoltarea păioaselor, se retrag în porumbişti. Sunt preferate
locurile care cuprind culturi intercalate de bostani, fasole etc, unde au umbră sau în care sunt buruieni; după
culegerea porumbului, le mai rămân, un timp oarecare, lanurile cu sfeclă. în fine, când şi aceasta a fost
strânsă de pe câmp, îşi caută refugiu în iarba uscată rămasă, în boschete, culturi forestiere de protecţie şi
margini de păduri. Iarna, se îndreaptă spre sate, spre stogurile de paie rămase pe câmp şi spre şosele. în
cocenii uscaţi rămaşi netăiaţi, care sună la adierea vântului, nu le place să stea.
Hrana naturală: 2 038 probe luate de la potârnichi adulte, în privinţa felului de hrană consumată în
cursul unui an, au dat următoarele rezultate: părţi de plante verzi 30%, grăunţe de păioase cultivate 38%,
seminţe de buruieni 22%, insecte 9%. Compoziţia hranei, în ciclul anual de hrănire, variază şi după anotimp:
iarna şi primăvara constă din părţi verzi ale plantelor (frunzele cerealelor şi ierburi), începând din iulie până
toamna, predomină grăunţele de cereale şi seminţele de buruieni; insectele sunt întâlnite în hrană în special
primăvara şi vara, predominând furnicile şi larvele lor. Cerealele au fost găsite în hrană, în următoarea
ordine: grâu, orz, ovăz, secară. Mai ales au fost găsite seminţe de buruieni: Stellaria media, Cerastium,
Chenopodium, Polygonum lapothifolium. Polygonum aviculare, Fagopyrum convulvulus, Lithosperum
arvense, Myosotis palustris, Galeopsis tetrahit, Centaurea scabiosa, Setaria viridis. Clasificând hrana din
punct de vedere al folosului pentru agricultură, rezultă că ea se compune din: 69,6% dăunători, 28,4%
elemente indiferente şi 2% elemente folositoare.
A fost analizată hrana în următoarele biotopuri: lucerna, culturi de cereale şi plante prăsitoare. La
lucerna, ponderea cea mai mare au avut-o dăunătorii animali; la cereale, dintre dăunătorii animali s-au găsit
Zabrus tenebroides, iar dintre vegetale, seminţe ale buruienilor din cereale; la plante prăsitoare, între altele,
s-au găsit dăunători animali ai sfeclei, porumbului şi cartofului, iar dintre componenţii vegetali, seminţe ds
buruieni ale plantelor prăsitoare. Consumul de seminţe de cereale, atât în timpul secerişului cât şi în perioada
semănatului de toamnă şi primăvară este mic. De aici ar rezulta că nu consumă seminţe tratate cu insecticide
şi fungicide, decât în mică măsură. La 10% din potârnichi s-a găsit şi gândacul cartofului, atât sub formă de
larvă cât şi de insectă adultă. O concluzie importantă la care s-a ajuns prin cercetare este aceea că seminţele
de buruieni trecute prin tubul digestiv al potârnicii îşi pierd capacitatea germinativă în proporţie de 99,75%,
prin urmare această pasăre nu contribuie la răspândirea buruienilor.
Alte constatări: potâmichea este consumatoare mai mult de hrană vegetală; cea animală predomină doar
primăvara şi la începutul verii. Monoculturile pe suprafeţe mari au schimbat felul de hrană al potâmichii.
Potâmichea joacă un rol însemnat în combaterea biologică a dăunătorilor din agricultură.
Necesarul de apă şi-l acoperă, în general, din hrană. Totuşi, în perioadele de secetă îndelungată, se
retrage în lunci, pe lângă ape, unde este mai multă umezeală. Rămâne de stabilit dacă bea apă direct, sau se
mulţumeşte cu vegetaţia mai suculentă de aici.
138
 Este animal de zi. În timpul verii, când hrana este abundentă, are guşa încărcată la ora prânzului şi
seara, deci iese la mâncare de două ori pe zi; iama, când cantitatea de hrană este mai puţină, activitatea de
căutare a hranei se desfăşoară ziua întreagă.
Deplasarea o face, de preferinţă pe jos, picioarele fiindu-i muşchiuloase. în zbor se ridică numai de
nevoie, când este speriată, dar şi atunci se deplasează pe distanţă scurtă (200-300 m), apoi se lasă pe pământ.
Ca şi alte galinacee, potâmichea nu se scaldă în apă, ci numai în nisip fin şi praful de pe drumuri.
Bonitate, densitate, efective. În ţara noastră se propune următoarea densitate la 100 ha teren, în luna
martie: calitatea I - peste 100 potârnichi, calitatea a II-a 61-100, calitatea a III-a 21-60, calitatea a IV-a 1-20.
Pentru condiţiile din ţara noastră, aceste cifre sunt numai orientative. In luna martie 1968, efectivul de
potârnichi din România era evaluat la 220000. Socotind suprafaţa ocupată de potârnichi cu 15 milioane ha,
revine o densitate de 1,46 potârnichi la 100 ha, ceea ce este extrem de puţin şi trebuie luate măsuri de
ridicare a efectivelor. în prezent, conform datelor statistice furnizate de lucrarea de evaluare din martie 2000,
în România se estimează a fi cea 127000 potârnichi, iar recolta a fost de cea 4600 buc.
Pagube în cuituri nu cauzează; dimpotrivă, este folositoare.
Duşmani. Boli. Duşmanii, în general, sunt cei enumeraţi la fazan cu excepţia celor ce trăiesc în pădure
(mistreţ, pisică sălbatică). Ciorile, coţofenele, dihorii, câinii şi pisicile hoinare sunt cei mai importanţi.
Bolile la potâmichile din terenul liber sunt puţin cunoscute. Răceala este cauza principală a îmbolnăvirii lor.
Fluctuaţiile efectivelor de potârnichi sunt foarte mari. Cauzele sunt pierderile efectivelor de
potârnichi în timpul iernilor grele şi starea timpului nefavorabilă, primăvara, în perioada incubaţiei. Dar, în
afară de acestea, trebuie să mai fie şi alte cauze, deoarece, se constată, în ultimul timp, o scădere
îngrijorătoare a efectivelor de potârnichi.
În ţara noastră, datele statistice asupra eiecuveior nu arată o scădere, ci dimpotrivă. Cifrele de recoltă nu
sunt concludente, deoarece nu s-a făcut o recoltare sistematică. Rămâne de văzut însă dacă sporul de efectiv
este real. Ar fi posibil ca, în urma insistenţelor repetate ale organelor vânătoreşti centrale, personalul de teren
să fi observat acum mai cu atenţie potârnichile din teren, identificând stoluri, care altă dată scăpau
înregistrării deci sporul raportat să se datoreze unei atenţii mai mari, iar nu unei înmulţiri efective.
Măsurile pentru sporirea efectivelor de potârnichi se întind pe o perioadă de refacere de10-12 ani. Deci,
ca un efectiv distrus să se refacă nu ajunge un singur an bun, ci mai mulţi. Dacă aceşti ani buni se succed,
ajung şi 2-3.
Mijloacele de refacere a efectivelor sunt: îmbunătăţirea mediului; ocrotirea efectivelor, creşterea
artificială a efectivelor şi completarea creşterii naturale; recoltarea raţională. Toate aceste metode trebuie
aplicate concomitent, una singură nefiind eficientă.
La îmbunătăţirea mediului, de la bun început, se pune condiţia ca aceasta să nu stânjenească producţia
agricolă.
Prin îmbunătăţirea mediului: întreţinerea remizelor temporare şi permanente; înfiinţarea de centre de
înmulţire naturală, cu vegetaţie adecvată, acolo unde condiţiile sunt bune şi unde urmează să se obţină o
densitate maximă de potârnichi; fragmentarea prin garduri vii, a marilor tarlale cu monoculturi; înfiinţarea de
garduri vii pe marginea tarlalelor şi a drumurilor; rotaţia culturilor; ţinând cont de interesele vânatului,
crearea de locuri favorabile a cuibăritului prin culturi amplasate pe perimetrul tarlalelor. Punerea în aplicare a
acestor propuneri cere: o perfectă cunoaştere a terenului şi a exigenţelor potârnichii, întocmirea unui plan de
ameliorare adecvat situaţiei locale, sacrificii băneşti şi multă înţelegere din partea conducerii gospodăriei
agricole.
Sub ocrotire, se înţelege, în cazul de faţă: îmbunătăţirea hranei potârnichilor sub diversele ei forme,
inclusiv folosirea de hrănitori automate; combaterea dăunătorilor, aplicând şi otrăvirea ciorilor; reducerea
pierderilor cauzate acestui vânat prin unele lucrări de mecanizare şi chimizare a agriculturii. Despre
necesitatea ocrotirii ne dăm seama şi mai bine dacă ştim că din toamnă până în primăvară, în terenurile cu
îngrijire mediocră, se pierde în medie 40-50% din efectiv, din cauza iernii şi a dăunătorilor, în iernile grele se
pierde şi mai mult.
Dat fiindcă înmulţirea naturală se produce în măsură nesatisfacătoare, se preconizează o acţiune de
mari proporţii pentru creşterea artificială a puilor de potârniche. E vorba, mai întâi de creşterea
semisălbatică prin care se înţelege adunarea ouălor din cuiburile care sunt expuse de a fi distrase, apo:'.
incubarea lor, în continuare, cu găini domestice sau cu incubatoare artificiale. Ar urma să se înfiinţeze
numeroase astfel de crescătorii pe întreg cuprinsul ţării. Capacitatea unei crescătorii ar fi de 380-450 pui.
Creşterea artificială centralizată, în mai multe crescătorii, având fiecare o capacitate de 2000 pui de 10 zile.
Ferme de potârnichi cu câte 400 potârnichi femele de reproducţie şi o producţie de 12000 ouă pe an.

139
 În ce priveşte recoltarea raţională, se înţelege că trebuie să se ţină cont de sporul anual şi de
necesitatea creşterii efectivului. Până la atingerea cifrei de efectiv-satisfăcător, să se scoată din teren numai o
parte din sporul anual, lăsând restul să se mărească efectivul.
Dintre cele patru măsuri enumerate mai sus, aplicabile imediat la noi, ar fi ocrotirea şi recoltarea
raţională. Creşterea artificială este mai dificilă decât a fazanului, în ce priveşte hrana complementară, prima
măsură este cunoaşterea localizării stolurilor în spaţiu, toamna, după adunarea recoltei. Această localizare se
produce în funcţie de adăpost şi hrană. Dacă sursa de hrană este în apropierea adăpostului, atunci
potârnichile sunt mai puţin expuse atacului răpitoarelor, căci în caz de pericol se pot retrage imediat în
adăpost. Dacă nu există adăpost natural, este bine să se amenajeze lângă hrănitoare un adăpost de mărăcini.
Din punctul de vedere al supravieţuirii potârnichii, este bine să fie cunoscute unele particularităţi ale
comportării sale iarna. Doarme pe sol, ceea ce este un dezavantaj în comparaţie cu fazanul, care ori de câte
ori are ocazia, se urcă în arbore. Pe viscol, dacă ar intra în culturile forestiere de protecţie sau în imediata lor
apropiere, în partea opusă direcţiei de unde bate vântul, ar fi îngropate în zăpadă. La fel şi în grupurile de
mărăcini. Scapă dacă stau în afara zonei de îngrămădire a zăpezii. Totuşi, şi aici, puterea vântului este
domolită, deci frigul micşorat. Grămezile de excremente le trădează prezenţa. Când e ger mare, dorm
îngrămădite una lângă alta. Dacă zăpada e moale, îşi pot face loc în ea ca să se apere de frig însă în caz de
viscol sunt expuse acoperirii şi asfixierii.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Metode de vânătoare la potărnichi. în prezent, vânarea potârnichilor este permisă între 15 octombrie şi
31 decembrie.
Deoarece perioada de vânătoare este între 15 octombrie şi 31 decembrie, înseamnă că potârnichile se
pot vâna concomitent cu iepurii, numai în jumătate din intervalul de timp. în rest, vor trebui organizate
vânători aparte, numai pentru potârnichi. Vânătoarea de potârnichi este frumoasă şi fructuoasă; de aceea
trebuie depuse eforturi pentru sporirea efectivului acestei specii, încât să se poată permite, din nou,
practicarea vânătorii.
Metodele de vânătoare sunt: a) la sărite; b) în fâşii; c) goana.
Oricare ar fi metoda, pentru a asigura reuşita şi pentru a scuti pe vânători de alergături fără rezultat, se
cere a se cunoaşte localizarea potârnichilor în cuprinsul fondului şi numărul lor aproximativ. Pentru acest
scop, paznicul, pădurarul sau vânătorul trebuie să facă observaţii, ascultând strigătele potârnichilor dimineaţa
înainte de răsăritul soarelui. în luna august şi începutul lui septembrie, seara, când apune soarele, stolurile
părăsesc porumbiştile în care s-au ascuns de arşiţă şi ies în mirişti, trifoişti, culturi de sfeclă. Este o bună
ocazie să fie observate şi numărate; urmele în praf, noroi moale, excrementele de culoare deschisă,
scăldătorile în praf sunt alte mijloace de documentare asupra prezenţei lor în acel punct, ştiut fiind că au o
rază mică de mişcare. Un bun pădurar sau paznic din sectorul vânătorii trebuie să ştie în orice moment, cam
câte stoluri de potârnichi există în fond şi unde sunt ele localizate.
De asemenea, trebuie respectate următoarele reguli:
- Zburând la mică înălţime, se cere din partea vânătorului ca să nu tragă hazardat, rănind gonaşii sau pe
cei care lucrează pe câmp;
- Să nu se împuşte mama de lângă puii incomplet dezvoltaţi, ceea ce s-ar putea la început de sezon,
când puii sunt întârziaţi în creştere.
Metoda la sărite. Când se vânează cu prepelicarul, se înaintează cu vântul în faţă, din două motive:
câinele să poată prinde mai uşor mirosul potâmichilor şi apoi vânătorul să se poată apropia mai mult de ele,
deci să sară aproape. Câinele este lăsat să caute mai cu seamă în porumbişti, mărăcini, culturi de protecţie,
ierburi, sfeclă,deci în terenuri cu oarecare adăpost.
În lipsa câinelui se poate vâna şi cu gonaci, unul de o parte şi altul de alta a vânătorului, parcurgând
porumbiştile şi alte puncte cu potâmichi. Se recomandă însă ca un al treilea gonaci să fie la capătul lanului şi
să nu se lase să meargă pe jos, cum au obiceiul, ci să le oblige să se ridice în zbor. Dat fiindcă stolul nu
zboară departe, cel ce le urmăreşte unde s-au lăsat, le poate ajunge şi împuşca din nou 1-2 piese. În acest fel,
un vânător lipsit de conştiinţă poate distruge un stol întreg. De aceea, se cere un control al practicării
vânătorii.
Potârnichile împuşcate se lasă să se răcească, se feresc de insecte şi dacă înapoierea acasă se face
târziu, li se scot intestinele cu un cârlig.
Metoda în fâşii. Mai mulţi vânători, fiecare încadrat de doi gonaşi, se aşază în linie, înaintează şi trag
în potârnichile ce se ridică în faţa lor. De data aceasta însă linia de vânători şi gonaşi înaintează cu vântul în
spate. Dacă s-ar vâna cu vântul în faţă, atunci potâmichilor, neplăcându-le să învingă forţa vântului, ar trece
140
peste linia vânătorilor, dând doar o singură ocazie de tras. Cu vântul în spate însă ele se pot ridica şi lăsa de
mai multe ori în faţa liniei de vânători. Când cade o potârniche împuşcată, cei doi gonaşi, de care este
încadrat vânătorul, să nu-şi ia ochii de la locul unde a căzut, apoi să o caute. Aceasta când nu există câini de
aport.
Metoda cu goana. Goanele nu trebuie să fie lungi, deoarece potâmichea, la fel ca şi iepurele, se
întoarce la locul ei obişnuit de trai. Goana deci să nu depăşească 800 m.
Dezavantajul acestei metode este că se împuşcă puţine piese. într-adevăr, dintr-un stol care trece peste
linia vânătorilor, puşcaşul poate dobori 1-2 piese, restul pleacă. Din punctul de vedere al ocrotirii este bine
aşa. Trebuie trăgători buni.
Metoda în fâşii şi cea cu goana de obicei se combină, în funcţie de teren.
Valorificarea cea mai remuneratorie este exportul de potârnichi vii. Cererea este mare, încât problema
plasamentului mărfii, în momentul de faţă, nu se pune. Fiind pasăre monogamă, vânzarea se face în perechi,
deci la ambalare se cere atenţie la determinarea sexelor.
Potârnichile împuşcate, de regulă, se consumă local. Acolo însă unde se poate vâna un număr mare de
potâmichi, ar fi posibilă colectarea şi depozitarea la frigorifer, cum se procedează cu iepurii şi fazanii.
Potâmichea este sau mai bine zis ar putea să fie, una dintre cele mai valoroase specii de vânat din ţara
noastră. Pe de o parte, nu vine în conflict cu ramurile principale de cultură a solului: agricultura şi
silvicultura, dimpotrivă le este chiar folositoare, iar pe de altă parte, pe cele 15 milioane de hectare cât
reprezintă aria sa de răspândire în ţara noastră, ar putea deveni un vânat de masă. Nu fără importanţă este şi
faptul că perioada ei de vânătoare după lege, începe la 15 octombrie, deci oferă vânătorului posibilitatea
ieşirii pe teren şi înaintea sezonului de iepuri.
La toate acestea se adaugă, încă un element foarte important: potârnichea este un vânat băştinaş, care
trăieşte pe meleagurile noastre de secole şi milenii, în ciuda lipsei de îngrijire. în timp ce fazanul necesită
îngrijire continuă şi dispare din teren după câţiva ani, dacă nu are cele necesare existenţei; potârnichea se
menţine poate în număr mic, dar nu dispare. Socotim că nu greşim afirmând că dacă s-ar acorda potârnichii
aceeaşi îngrijire ca şi fazanului, randamentul ar fi mai mare decât la această ultimă specie.

PREPELIŢA
COTURNIX COTURNIX (L) POPULAR, SE MAI NUMEŞTE PITPALAC

DESCRIERE

Pasăre de mărimea unui pui de potârniche; femela este ceva mai mică decât masculul. Lungimea totală
a corpului 18,6-20,2 cm*, aripa 10,5-12 cm; coada 3,8-4,5 cm; tarsul 2,2-2,5 cm; ciocul 0,9-1,2 cm;
greutatea 100-150 g. Culoarea generală este brună deschisă pe spate, cu dungi deschise longitudinal şi benzi
închise transversal; pe abdomen culoarea este mai deschisă. Caracteristică este o dungă galbenă-alburie de-a
lungul creştetului capului şi câte o dungă lungă de aceeaşi culoare deasupra fiecărui ochi. Masculul are pe
guşă dungi brune închise, aproape negre. Năpârlirea începe în martie, decurge încet şi se termină în august.
In afară de uşoara diferenţă de mărime, masculul se deosebeşte de femelă şi prin dungile de culoare
brună închisă, aproape negre pe guşă.
Prepeliţa este pasăre poligamă. Masculul nu se interesează nici de femelă în perioada cuibăritului, nici
de creşterea puilor.
Glasul masculului este acela de „pit-pa-lac", „pe-pe-dec" sau „pit-pi-dic" auzit primăvara şi începutul
verii, cu care el înveseleşte câmpul nu numai seara, ci şi noaptea. Este cântecul de dragoste al masculului, la
care răspunde şi femela, dar cu glas mai slab.
Urma se vede numai pe praful fin de pe drumurile de câmp şi pe noroi.

ECOLOGIE

Este o pasăre de câmpie; la dealuri este mai rară. Nu intră în păduri şi nu se aşază pe arbori niciodată.
Trăieşte atât în culturi de plante de nutreţ, fâneţe, cât şi în semănături de cereale, iar după recoltarea acestora,
stă în mirişti, atât timp cât încă nu sunt întoarse prin arătură. După aceea intră în porumbişti.
Este singura specie migratoare din ordinul Galii. Soseşte dinspre sud în aprilie (primele apariţii la 3-5
aprilie), parte din efectiv se opreşte şi cuibăreşte la noi, iar parte îşi continuă drumul spre nord. Plecarea spre
sud, toamna, este în luna septembrie, pasajul principal fiind între 5 şi 20 septembrie, în funcţie de condiţiile
atmosferice. Dar migraţia se poate produce şi ceva mai devreme şi ceva mai târziu, după starea timpului. Puii
întârziaţi în creştere, migrează mai târziu, iar surprinşi de îngheţ pier. în funcţie de asprimea iernii,
141
prepeliţele se opresc pentru iernat înjumătăţea de sud a celor trei peninsule din Europa: Iberică, Italică şi
Balcanică. Majoritatea se duc în Africa de Nord. în ţara noatră, răspândirea ei nu este uniformă. Este mai
frecventă în jumătatea de est a Munteniei şi în Dobrogea. în Câmpia din vestul ţării este mult mai rară.

ETOLOGIE

Reproducerea. Cuibul şi-1 face pe sol, într-o gropiţă şi îl căptuşeşte cu iarbă uscată. Depune, de obicei,
8-15 ouă (se găsesc şi cuiburi cu ouă mai multe sau mai puţine). Primele ponte complete se întâlnesc în a
doua jumătate a lunii mai, dar se pot găsi cuibare şi în luna iulie. Explicaţia ar putea fi aceea că adeseori
prepeliţa scoate, într-un an, două rânduri de pui. Apoi există şi aşa-numitele ponte de înlocuire, adică
depunerea unei a doua serii de ouă după ce prima a fost distrusă dintr-o cauză oarecare. Cele mai ameninţate
cuibare sunt cele plasate în plantele de nutreţ ce se recoltează în mai şi iunie şi cele mai ferite sunt cele din
lanurile de cereale şi de fâneţe ce se cosesc târziu. Ouăle au axa mare de 25-33 mm, iar cea mică de 21-23
mm. Incubaţia durează 16-20 zile. La ecloziune, puii au corpul acoperit într-un puf galben, cu o pată neagră
pe frunte şi o dungă închisă de-a lungul şirei spinării, însoţită de câte o astfel de linie închisă pe fiecare latură
a corpului. Dezvoltarea puilor este rapidă; puii sunt nidifugi la 20 zile devin zburători, iar la o lună ajung
aproape de mărimea părinţilor. Adeseori pot fi întâlniţi pui mici de prepeliţă la începutul sezonului de
vânătoare (15 august). Aceştia provin, probabil, din a doua pontă.
Hrana este atât animală cât şi vegetală. La pui predomină cea animală, la adulţi ea se compune din
seminţe de mei, mohor şi alte buruieni; din grăunţe de grâu şi secară, apoi din insecte şi larvele acestora,
râme şi melci mici. Ca şi la alte galinacee, în perioada de primăvară, când plantele încă n-au făcut sămânţă,
procentul de hrană animală este mai mare decât vara şi toamna.
Migraţia are loc noaptea, în grupuri mici, vin din nord şi poposesc câteva zile la noi, apoi îşi continuă
drumul.
Frecvenţa. Numărul de pitpalaci a scăzut mult în ultimele decenii. Pe la începutul acestui secol, un
vânător bun, într-o zi favorabilă, reuşea să împuşte 100 piese; în ultima vreme însă recolta medie este de 5-10
piese şi ea depinde de sosirea în ţara noastră a pitpalacilor ce cuibăresc la nord. Recolta anuală la noi este de
15000-20 000 piese în 1968, iar în prezent este de 16000 exemplare, ceea ce considerăm a fi prea puţin faţă
de 48000 buc. cât a fost cota aprobată pentru anul 1999.
Duşmanii acestei păsări sunt locuitorii de pe ţărmurile Mării Mediterane. În zborul lor de migraţie,
când au ajuns, obosite, pe ţărmul Africii, sunt prinse, în masă de localnici, cu ajutorul plaselor, fie pentru
consumul local, fie pentru export. Primăvara, la înapoiere, această păgubitoare operaţie se repetă, de data
aceasta, pe ţărmul european. Cu toate acestea, cauza principală a scăderii catastrofale a efectivului de
prepeliţe trebuie să fie alta, deoarece obiceiul popoarelor din jurul Mediteranei de a prinde prepeliţe dăinuie
de secole şi totuşi recoltele de la începutul acestui secol sunt apreciabile. Este sigur că una din cauze este
schimbarea biotopului, prin distrugerea pajiştilor apte pentru cuibărit, şi mecanizarea şi chimizarea
agriculturii. Pentru salvarea acestui vânat, ca şi a altor păsări migratoare, ar fi necesară o reglementare
internaţională a ocrotirii şi mai ales a recoltării acestora. între duşmanii pitpalacului se numără şi răpitoarele
cu păr şi pene, precum şi reţelele telefonice, telegrafice şi electrice de care aceste păsări se izbesc şi mor sau
se accidentează în timpul zborului de noapte.
Pagube nu cauzează, dimpotrivă, aduc foloase prin consumarea de insecte şi seminţe de buruieni.

RECOLTARE

Recoltarea este permisă între 15 august şi 15 noiembrie. Se folosesc alice de 2 mm. Recolta este mai
bogată dacă se prinde momentul când rândurile prepeliţelor noastre se îngroaşe cu al celor venite dinspre
nord. Acest moment variază în funcţie de condiţiile atmosferice. în general însă este în prima jumătate a lunii
septembrie. în perioada 15-31 august, recolta este mai modestă, deoarece pe câmp se găsesc numai
prepeliţele ce au cuibărit la noi. Cea mai fructuoasă şi în acelaşi timp cea mai frumoasă metodă de vânătoare
este cea cu câinele pontator. Pitpalacii stau în mirişti, în special în cele de mei şi dughie, unde acestea se mai
cultivă, apoi în trifoişti şi în culturi de sfeclă, dar, după ce începe căldura, se retrag în porumbişti mai ales în
cele rău îngrijite, în care este mohor mult. Cu mai puţin succes pot fi vânate şi cu 2-4 gonaşi lângă vânător,
înaintând în linie. Tirul este relativ uşor, deoarece zboară în linie dreaptă şi nu prea repede. Deoarece
înjumătăţea a doua a lunii august, pot fi întâlniţi pui mici proveniţi din a doua pontă sau din ponta de
înlocuire, se cere atenţie din partea vânătorului spre a nu împuşca mama puilor încă incomplet dezvoltaţi.
Carnea este foarte gustoasă. Toamna, înainte de începerea migraţiei, adună rezerve de grăsime, în
vederea zborului de pasaj. în ţara noastră nu formează obiect de comerţ.
142
 Importanţa vânătorească a acestei specii de vânat a scăzut mult în ultimele decenii, din cauza
împuţinării ei. Nu s-a putut adapta încă agriculturii intensive.

Fam. Tetraonidae
COCOŞUL DE MUNTE
TETRAO UROGALLUS (L) POPULAR SE MAI NUMEŞTE GOTCAN
FEMELA GOTCĂ

DESCRIERE

Dintre cele trei specii de tetranoide care trăiesc în ţara noastră, cocoşul de munte este cel mai mare la
corp şi cel mai important din punct de vedere vânătoresc. Diferitele părţi ale corpului masculului măsoară:
lungimea totală a corpului 92-108 cm; aripa 40-45 cm; coada 35-40 cm; tarsul 7-8 cm, ciocul 4,5-5 cm.
Femela are lungimea corpului 64-70 cm; aripa 30-35 cm, coada 19-21 cm, tarsul 5,5-6 cm; ciocul 3,5-4 cm.
Greutatea corporală a cocoşului este de 3-5 kg, iar a femelei cu circa 30-40% mai mică.
Culoarea: între mascul şi femelă este o mare deosebire nu numai în ce priveşte mărimea, ci şi
coloraţia. Masculul are culoarea generală închisă, de la distanţă părând neagră, deşi nu este complet neagră.
Capul şi bărbia sunt de culoare neagră mată: gâtul, spatele, aripile sunt brune-negre; guşa şi pieptul de
culoare verde-neagră, bătând în albastru cu sclipiri metalice; umărul aripii alb, pielea din jurul ochilor roşie,
coada este neagră cu pene neregulate albe. Ciocul puternic, asemănător cu al răpitoarelor; tarsul îmbrăcat în
pene până la degete. De reţinut că degetele sunt prevăzute cu excrescenţe cornoase, în formă de pieptene,
care îi măresc suprafaţa de sprijin, la mersul pe zăpadă. Coada desfăcută are extremitatea în formă convexă.
Aşa apare şi în zbor.

Cocoş de munte: a - cocoş; b - găină

Coada este formată din două părţi suprapuse; una mare deasupra şi una mică dedesubt, ale cărei pene
sunt mai scurte decât ale celei de deasupra. Femela nu este aşa viu colorată, în general domină culoarea
ruginie, peste care sunt pene negre; abdomenul mai deschis. S-ar putea confunda cu găina cocoşului de
mesteacăn, însă o deosebeşte de aceasta pata ruginie intensă de pe piept şi coada de formă circulară convexă.
La ambele, culoarea se aseamănă cu mediul în care cuibăresc şi constituie un mijloc de apărare.
Din cele de mai sus rezultă că dimorfismul sexual este foarte pronunţat la cocoşul de munte. Nu este
sociabil. Se apropie de găină numai în perioada împerecherii. în rest trăieşte singuratic. Este pasăre
poligamă.
Vârsta cocoşului de munte. Criterii sigure de apreciere a vârstei cocoşului de munte nu există.
Oarecare puncte de sprijin se descriu mai jos, însă ele trebuie aplicate cu rezerve. Cercetările ar trebui
continuate.
Aprecierea vârstei cocoşului viu este dificilă. Se crede că cel care îşi întrerupe frecvent cântatul, fără
motiv vizibil, face pauze lungi între două „strofe", este un cocoş bătrân, prudent.
La cocoşii împuşcaţi ne folosim de următoarele criterii de valoare relativă:
143
 - Barba, adică penele ce atârnă sub cioc sunt mai abundente cu cât cocoşul înaintează în vârstă.
- Cu vârsta, ciocul devine din ce în ce mai gros şi mai încovoiat.
- La îmbinarea ciocului cu fruntea, la cocoşii bătrâni se observă o mică adâncitură, pe când la cel de un
an lipseşte, încât între cioc şi frunte este o linie dreaptă.

- Pe cioc, începând de la rădăcina lui, se formează o dungă, ce începe să se observe cam din anul patru
al vieţii şi creşte mereu încât după 10 ani dunga se apropie de vârful ciocului. Acesta ar fi semnul cel mai
sigur, dar sunt şi cazuri - rare - când dunga nu se formează.
- La cocoşul bătrân partea inferioară a aripii este albă, pe când la cel tânăr se văd dungi de culoare
închisă.
Se afirmă câteodată că şi petele albe de pe coadă, ca şi greutatea ar fi indicatoare de vârstă, dar ele
depind de predispoziţia organismului nu de vârstă, deci nu pot fi luate în considerare la aprecierea vârstei.
Pentru a nu greşi, se recomandă folosirea tuturor criteriilor, numai după aceasta putându-se trage
concluzia. în practică ar trebui să se distingă trei clase: cocoşi tineri, de vârstă mijlocie şi bătrâni.
Glasul este unul dintre cele mai importante manifestări la vânătoarea cocoşului de munte şi constituie
mijlocul de identificare a punctului unde se găseşte cocoşul. Aşa-zisul cântec al cocoşului nu este deloc
melodios şi atrăgător; poate fi numit cel mult, interesant. Se compune din două părţi: prima aşa-numita
toacă, constând din sunete asemănătoare cu cele rezultate prin baterea între ele a două lemne uscate. El nu
rezultă din lovirea între ele a celor două maxilare, deoarece am observat că ţine ciocul deschis. Pare a fi mai
degrabă un sunet gutural. A doua parte, aşa-numitul tocilat, care seamănă cu frecarea unei lame de tocilă pe
care se ascute şi care constă din 3-4 strofe şi o a treia parte a cântarului şi anume un fel de ciripit, abia
perceptibil, ce se poate auzi după tocilat, dacă observatorul este aproape. Glasul femelei este un fel de got-
got, de unde şi numele de gotcă.
Simţuri. Văzul este bun. Auzul de asemenea. De remarcat însă că în timpul tocilarului prin deschiderea
tare a ciocului nu aude, deoarece i se astupă canalul auditiv, ceea ce permite vânătorului să facă câţiva paşi,
spre a se apropia de cocoş. Dar indiferent dacă acest canal al urechii s-ar astupa sau nu, însuşi sunetul lăsat
de tocilat, poate acoperi zgomotul făcut de paşii vânătorului.
Urmele sunt un preţios ajutor pentru stabilirea prezentei cocoşului de munte, mai ales în timpul
rotitului. Urma-tipar arată piciorul cocoşului de munte prevăzut cu lamele cornoase (iarna), care îi măresc
suprafaţa de sprijin la mersul pe zăpadă, şi piciorul după căderea acestor lamele (vara). Are patru degete
prevăzute cu gheare puternice. Toate se imprimă clar pe zăpadă şi pe sol moale. Lungimea urmei, fără
degetul posterior, este de 8 până la 8,5 cm, iar lăţimea aproximativ egală. Mărimea urmelor depinde şi de
vârstă. Lungimea pasului este de circa 35 cm. Lamelele cornoase de la picioare se numesc popular vârzobi.
Şi ei se imprimă pe zăpada moale.
Excrementele sunt bucăţi cilindrice de 4-5 cm lungime şi 5 până la 7 mm diametru, în care, iarna şi
primăvara, la rotit, se văd ace de molid provenite din mugurii care constituie hrana în acel timp. Grămezile
de pe sol indică arborele în care stă peste noapte cocoşul de munte.

ECOLOGIE

Biotopul cocoşului de munte îl constituie pădurile întinse de molid de la limita vegetaţiei forestiere (1
200-1 500 m altitudine), cât mai puţin umblate de om şi mai puţin folosite pentru păşunat, deci liniştite şi mai
ferite de pericole. Precipitaţiile abundente de la această mare altitudine fac solul reavăn, uneori turbos, în
care se dezvoltă o faună ce completează hrana vegetală a cocoşului de munte. în ţara noastră, asemenea
condiţii se găsesc numai la munte; în ţările nordice însă păduri cu caracteristicile de mai sus, populate cu
cocoşi de munte, se găsesc şi la şes.
În Europa este răspândit în Carpaţi, Alpi, teritoriile fostei URSS., ţările Scandinave, iar în număr mai
mic în Pirinei şi în Scoţia. De menţionat că, în ţările nordice este mai puţin frecvent decât cocoşul de
mesteacăn. Statisticile recoltei de vânat dovedesc acest lucru. în România se găseşte în tot lanţul Carpaţilor,
144
mai abundent însă în Carpaţii Răsăriteni. în judeţul Argeş este ceva mai rar, iar în Oltenia şi mai puţin
frecvent.

ETOLOGIE

Reproducerea. Împerecherea are loc, de regulă, între 15 aprilie şi 15 mai, dar vremea caldă în februarie
şi martie o grăbeşte, tot aşa cum cea rece o întârzie. împerecherea este în toi, de obicei, între 25 aprilie şi 5
mai.
În această perioadă, cocoşul de munte de ambele sexe se adună în anumite puncte ale pădurii numite
bătăi sau locuri de rotit. Ele sunt locurile de nuntă. Denumirea provine probabil de la faptul că masculii se
bat între ei pentru femelă. Bătăile sunt porţiuni de pădure de 5-10 ha, poieniţe, situate de obicei aproape de
limita vegetaţiei forestiere, cu arbori de vârstă înaintată, cu variaţie de expoziţii şi forme de arboret;
totdeauna locurile de rotit se găsesc în păduri cu arbori de vârste mari, uneori cu exemplare uscate. Cocoşii
se adună la locul de bătaie seara, fie în zbor, fie pe jos. Găinile de regulă vin în zbor. Cocoşii dorm în arbori
aproape de vârf, iar dimineaţa, cam cu o oră înainte de a se face ziuă încep cântatul. în timpul rotitului,
cocoşul îşi lasă aripile în jos, îşi desfăşoară coada în evantai şi îşi întinde gâtul. După rotit, revine în poziţia
normală. Pe semiîntuneric este greu de observat, deoarece culoarea penajului se confundă cu aceea a
arboretului. Mişcarea îl trădează. Împerecherea are loc pe sol, după ce se luminează. Femela îşi face cuibul
pe pământ într-o adâncitură, uneori între rădăcinile aparente ale unui arbore, în buruieni sau în afiniş. Depune
6-10 ouă de culoare galbenă-roşcată cu pete brune. Ouăle au axa mare 57-59 mm, iar cea mică 39-42 mm.
Incubaţia durează 27 de zile, iar puii sunt nidifugi. La ecloziune au corpul îmbrăcat în puf galben, cu pete
negre pe cap şi gât şi pete brune pe spate şi aripi. Cocoşul nu contribuie la creşterea puilor.
Hrana puilor constă din larve de furnici, insecte diferite şi larvele lor, râme, deci hrană animală. Hrana
adulţilor este, de asemenea animală, în măsura în care o găsesc, apoi vegetală. în principal constă din afine,
zmeură, mure şi alte fructe de pădure, precum şi din fire de iarbă şi seminţe de buruieni. Iarna, când astfel de
hrană lipseşte, sunt nevoiţi să se mulţumească cu muguri de răşinoase, fapt ce se evidenţiază şi prin
conţinutul excrementelor. înghit şi pietricelele necesare sfărâmării hranei.
Obiceiuri. Este pasăre de zi, excepţie făcând perioada de împerechere când este în activitate şi spre
ziuă. Vara se întâlneşte de regulă pe sol, dar iarna mai mult în arbori.
Este pasăre sedentară, deci fidelă locului de trai. Tăierea pădurii o sileşte însă să se mute. Zborul ei este
greoi şi are loc pe distanţă scurtă. Se aude de la depărtare mare, dacă vremea este liniştită. Constă din bătăi
dese din aripi urmate de planari.
Duşmanii cocoşului de munte sunt numeroşi. Primul şi cel mai mare pare a fi păşunatul, prin
tulburarea locului de cuibărit şi distrugerea ouălor, de către câinii ce însoţesc oile. Cuiburile cu ouă pot fi
distruse şi de mistreţi. După ecloziune, puii pot fi prinşi de vulpi, jderi, râşi. Mulţimea duşmanilor este
desigur cauza că, deşi nu se vânează mult, totuşi, efectivul nu creşte. în anul 1968, efectivul a fost de 10 500,
iar recolta în 1968 de 250 cocoşi, deci o recoltă mică în raport cu efectivul. în prezent, conform datelor
furnizate de lucrarea de evaluare a vânatului din primăvara anului 2000, efectivele au fost de cea 7 850 buc,
iar recolta de cea 180 exemplare. După cum se poate observa, recolta continuă să fie mică comparativ cu
efectivul (sub 2,5%).
Pentru protecţia acestui vânat, podoabă a munţilor, care nu cauzează nici o pagubă, măsurile ce se
impun ar fi oprirea păşunatului în locurile de cuibărit, reglementarea împuşcării şi intensificarea combaterii
dăunătorilor. Mai precis: vânătorii cercetează mai mult bătăile uşor accesibile şi astfel din acestea se scot
prea mulţi cocoşi. De aceea, ar fi necesară o planificare numerică a recoltei pe bătăi, în funcţie de efectivul
fiecăreia din acestea.
O bătaie nouă poate fi descoperită mergând pe urma cocoşului, lăsată pe zăpadă proaspătă, în perioada
împerecherii. Este o datorie a silvicultorilor să menţină locurile de bătaie, lăsând aici pădurea neexploatată. A
rezerva 5-10 ha dintr-un complex de 1000-2000 ha nu poate constitui un prejudiciu prea mare din punct de
vedere economic.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Conform legii, vânătoarea este permisă în perioada 1 aprilie-15 mai, când are loc rotirea
(împerecherea). Este îngăduită numai vânătoarea la cocoş, femelele fiind puse sub protecţia legii. Se cere
atenţie la tras, deoarece cocoşul rănit în aripă, se salvează' fugind şi, de regulă, nu mai poate fi găsit. Când, în
perioada rotitului, zăpada este mare, vânătorii nu pot urca la munte, iar rotitul se desfăşoară netulburat.

145
 Vânătoarea de cocoşi de munte este una din cele mai pasionante datorită atât mediului în care are loc,
cât şi dificultăţii apropierii de cocoş. Cere însă vânătorului efortul de a urca până la golurile de munte.
Vânătorul urcă spre bătaie după-amiaza, iar seara ascultă sosirea cocoşilor în bătaie. Sosirea este se
malată de zbor care se aude de la distanţă destul de mare. Cu această ocazie se face şi o recunoaştere a
terenului. Apropierea şi retragerea din bătaie trebuie făcute cu cea mai mare atenţie, pentru a nu tulbura şi
alunga cocoşii adunaţi.
Peste noapte, vânătorul doarme într-o colibă în apropierea bătăii; cu o oră înainte de a se face ziuă,
trebuie să fie în bătaie. Şi de data aceasta, apropierea se face în linişte, fiind atent la fiecare pas. Se opreşte
din când în când şi ascultă dacă nu cumva se aude aşa-zisul cântec al cocoşului. De reţinut este că, în timp ce
cântă, cocoşul nu aude, deci te poţi apropia de el. Dar încă înainte de a termina el ultima strofă, trebuie să te
opreşti în orice poziţie te-ai găsi şi să aştepţi să cânte din nou, pentru a mai putea face câţiva paşi. Apropierea
de cocoş, până în bătaia armei, poate dura 15-30 minute. Se trage cu alice de 4 mm, sau mai bine cu glonţ.
Tirul nu este greu, deoarece pasărea stă pe creangă sau pe sol. Doar slaba luminozitate stânjeneşte precizia.
Cocoşul împuşcat se transportă legat cu o sârmă trecută prin nări şi pus pe un băţ, aşa ca penele să nu i se
deterioreze până acasă, unde, de regulă, este naturalizat.
Pentru vânătoare este favorabil timpul senin, uscat. Un felinar sau o lanternă este indispensabilă în
asemenea ocazii, pentru a ajunge până la locul de rotit, dar fireşte nu în timp ce ne apropiem de cocoş.

COCOŞUL DE MESTEACĂN
LYRURUS TETRIX (L) SE MAI NUMEŞTE ŞI GOTCAN MIC '

Deşi este una dintre cele mai frumoase păsări de interes vânătoresc, totuşi va fi descrisă aici pe scurt; în
România se găseşte în număr mic şi nu se întrevede posibilitatea înmulţirii ei, în viitorul apropiat, încât să
prezinte interes vânătoresc. Deocamdată, este declarat monument al naturii, vânătoarea fiind interzisă.

DESCRIERE

Lungimea corpului este de circa 53 cm la mascul şi 41 cm la femelă. Un semn care îl deosebeşte de

cocoşul de murite este coada desfăcută în formă de liră (de unde şi numirea genului), în timp ce a cocoşului
de munte, când este desfăcută, are forma unui evantai, cu marginea circulară. Culoarea generală a
masculului este închisă aproape neagră, cu luciri metalice albăstrui închis; lângă cotul aripii are o pată albă;
tot albe sunt şi dungile remiselor ca şi penele subcodale; pe fiecare aripă are câte o dungă albă. Pielea de
deasupra ochiior este roşiatică-aprinsă, iar în perioada împerecherii se umflă ca două proeminenţe. Culoarea
femelei este brună-ruginie, dar se deosebeşte de a femelei cocoşului de munte prin lipsa petei de culoare
ruginie intensă de pe piept. Este şi mai mică decât femela cocoşului de munte, iar coada desfăcută este
concav nu circulară. Tarsui este îmbrăcat în pene, iar degetele prevăzute cu lamele cornoase ca şi la cocoşul
de munte. Greutatea este de 1-2 kg cocoşul şi 0,8-1 kg găina.

Cocoş de mesteacăn: a - cocoş; b - găină

146
 ECOLOGIE

Este o specie mai nordică decât cocoşul de munte. După felul său de trai, se deosebesc în Europa, două
zone în care trăieşte cocoşul de mesteacăn: în nord (teritoriile fostei URSS, Ţările Scandinave) trăieşte în
pădurile rare de mesteacăn situate la şes, în locuri mlăştinoase, turbării. Aceasta este adevărata lui patrie şi
aici se găseşte în număr mare. Spre limita de sud a ariei sale, în Alpi şi Carpaţi ocupă jnepenişul din golurile
de munte şi un inel de pădure în jurul golurilor. Aici cad precipitaţii multe, şi se întâlnesc terenuri turboase,
umede, preferate.
În ţările amintite din nord, este mai numeros decât cocoşul de munte, fapt ce rezultă din datele statistice
asupra recoltei. în ţara noastră, el se găseşte doar într-o mică porţiune de teren situată în ocolul silvic
Carlibaba (originea Văii Bistriţei), în ocoalele silvice Vişeu şi Poienile de sub Munte (originea văii Vişeului)
şi în Munţii Rodnei. Aici el pare a fi la limita sudică a arealului său. Efectivul din ultimii ani ai deceniului
1960-1970 era evaluat la 150-200 indivizi. în prezent, se pare că specia a dispărut din fauna României.
Ultima dată, exemplare sporadice au fost văzute în anii 1997-98 în judeţele Suceava, Maramureş, Bistriţa.
După 1998, nu au mai fost semnalaţi nici în judeţul Bistriţa.

ETOLOGIE

Cocoşul de mesteacăn are anumite locuri de rotit, numite bătăi; între masculi se dau lupte pentru
femelă şi există un fel de manifestări de nuntă prin cântec, sărituri ale cocoşilor. Locul bătăii trebuie să fie
deschis, cu vedere în toate părţile. Este poligam, împerecherea are loc ceva mai târziu decât la cocoşul de
munte şi anume în mai. Depune 8-14 ouă de culoare albă-gălbuie cu pete ruginii. Mărimea lor este de 49,5
mm axa mare şi 36,5 mm axa mică. Cuibul şi-1 face pe pământ ca şi cocoşul de munte. Incubaţia durează 26-
28 zile. Hrana şi duşmanii sunt aproape aceiaşi ca şi la cocoşul de munte. Este pasăre sedentară. Pagube nu
cauzează. Este o pasăre mai sociabilă decât cocoşul de munte, toamna adunându-se în număr mai mare, de
obicei separate pe sexe. Se urcă şi în arbori.
În literatura noastră de specialitate se arată că, în trecut, cocoşul de mesteacăn se găsea în ţara noastră
în număr mult mai mare şi pe suprafaţă mai întinsă chiar şi în regiunea colinară. Ar trebui cercetate cauzele
dispariţiei lui din anumite regiuni şi numai după aceea făcute încercări pentru eventuala lui reintegrare. Dacă
braconajul este cauza, atunci problema este simplă, dar dacă biotopul s-a schimbat, speranţele sunt slabe. în
cazul când decizia ar fi pentru repopulare, trebuie folosiţi cocoşi de mesteacăn din regiuni de munte,
asemănătoare cu ale noastre şi nu din partea de şes a ariei sale.
Atât pentru păstrarea efectivului redus, cât şi pentru eventuale repopulări din viitor, este necesară
oprirea sau cel puţin limitarea păşunatului în zona lui. De asemenea, combaterea dăunătorilor. Repetăm, în
momentul de faţă, cocoşul de mesteacăn are numai importanţă faunistică. Totuşi, vânătorii trebuie să
contribuie la menţinerea şi înmulţirea lui.

IERUNCA
TETRASTES BONASIA (L) POPULAR SE NUMEŞTE ŞI GĂINUŞA DE ALUN

Este cea mai mică, dar şi cea mai răspândită dintre cele trei specii de tetraonide care trăiesc în ţara
noastră.
DESCRIERE

Lungimea corpului 33-39 cm; aripa 16-18 cm; coada 11-13 cm; tarsul 3,6-4 cm; ciocul 1,2-1,6 cm;
greutatea 400-500 g. Tarsul este incomplet acoperit de pene, rămânând o parte liberă deasupra degetelor.
între culoarea masculului şi a femelei este deosebire, dar nu aşa de mare ca între cei doi cocoşi descrişi
anterior. Masculul are pe guşă o dungă albă (fig. 140), înaintea ochiului are o pată albă de formă aproape
circulară, iar în urma lui o dungă albă. Pe cap, ambele sexe au un moţ, cel al femelei fiind mai mic. Culoarea
generală este ruginie, pe spate, cu dungi alterne brune negricioase şi deschise, coada cenuşie cu o dungă
neagră la extremităţi. Femela are culoare mai puţin vie, pe guşă are o pată ruginie. în general, coloraţia este
mai vie decât la celelalte două tetraonide, făcând tranziţia spre cocoşul de fazan.
Spre deosebire de cocoşul de munte şi cel de mesteacăn, ierunca este monogamă.
Glasul se compune din 5-6 sunete de „tsii, tsii, tsii" mai pronunţate la cocoşi şi mai slabe la femele.
Glas dă în tot cursul primăverii, verii şi toamnei, dar mai cu seamă în septembrie, când se formează
perechile. Vânătorii se folosesc de imitarea acestui glas pentru a ademeni cocoşelul.

147
 Urma seamănă ca formă cu a cocoşului de munte, dar este, corespunzător, mai mică. Lungimea, fără
degetul posterior, este de 4,5 cm, iar lăţimea de 5,5 cm. Pasul este de circa 16 cm, în medie.
Excrementele este bine să fie cunoscute, fiind un semn al existenţei ieruncii în acel punct. Au lungimea
de 1,5-2 cm, diametrul de 5 mm cu o culoare brună, la capăt fiind albe-gălbui.

ECOLOGIE

Este pasăre tipică de pădure. Plasticitatea ecologică a ieruncii este mult mai mare decât a cocoşului de
munte. în pădurile din cursul inferior al râului Mureş, Radna, Bârzava, Săvârşin, trăieşte şi la altitudine de
300 m, iar în Carpaţi urcă până în zona răşinoaselor. Hrana, fiindu-i variată, o găseşte peste tot, deci din
acest punct de vedere, poate exista atât în pădurea naturală cât şi în cea creată de om. Totuşi, preferă
arboretele cu mult alun şi subarboret producător de fructe. O condiţie de căpetenie este liniştea, deci preferă
pădurile întinse, îndepărtate de aşezările omeneşti. Solul reavăn îi înlesneşte râcâitul şi găsirea hranei de
natură animală.
Este pasăre sedentară. Este răspândită în toată ţara, în regiunile de deal şi de munte.

ETOLOGIE

Deşi împerecherea are loc în martie-aprilie, totuşi perechile se constituie toamna, cam în perioada
boncănitului la cerb. Cocoşii scot atunci sunete caracteristice şi îşi caută femela. Masculii se bat între ei, iar
imitarea de către vânător a glasului presupusului rival, atrage cocoşul în bătaia armei. împerecherea nu se
face în anumite puncte, adică în locuri de rotit, ca la cocoşul de munte şi de mesteacăn, ci în locul obişnuit de
trai. Rotitul nu este aşa de spectaculos ca la rudele sale.
La alegerea locului pentru cuib, ierunca este mai grijulie decât cocoşul de munte, îşi aşază cuibul pe
sol, într-o adâncitură, îl căptuşeşte cu frunze şi ierburi uscate, însă în locuri mai ferite de pericole. în aprilie-
mai depune 6-14 ouă, pe care le cloceşte 21-25 zile. Puii sunt nidifugi. De remarcat că în caz de pericol se
ascund şi apoi stau nemişcaţi, încât se pare că au intrat în pământ. Hrana puilor în primele săptămâni este de
natură animală, în special larve de furnici, care sunt bogate în vitamine.
Este pasăre mai sociabilă decât cocoşul de munte, prin faptul că de toamna până primăvara la
terminarea împerecherii, cocoşul şi femela stau împreună; în timpul clocitului, cocoşelul se îndepărtează şi
revine când puii sunt dezvoltaţi pe jumătate.
Hrana ieruncii este extrem de variată, constând din elemente vegetale şi animale. Marea ei putere de
adaptare la hrană o face să reziste mai uşor în iernile grele. Hrana animală constă din tot felul de insecte şi
larvele acestora, îndeosebi furnici, apoi râme, melci; cea vegetală este reprezentată, după sezon, de fructe de
pădure (fragi, zmeură, mure, afine, fructe de soc, călin, scoruş, jir) apoi seminţele de ierburi, buruieni şi
conifere. Iarna mănâncă şi amenţi de alun, anin, carpin.
Obiceiuri. Este pasăre de zi. Peste noapte, de regulă, doarme în arbori.
Zboară relativ greu. Zbârnâitul repede din aripi face să tresară pe cel ce merge în linişte, pe un drum de
pădure, de-a lungul pâraielor umbrite de tufe de alun. După 100-200 m se lasă pe pământ, iar apropierea
omului face ca zborul să se repete de 2-3 ori.
Efectivul a fost evaluat an de an,la sfârşitul deceniului 1960-1970 la 18000-25000 exemplare, iar
recolta la 600-700. în prezent, nu se mai urmăresc prin lucrarea de evaluare efectivele de ieruncă din
România, iar recolta în anul 1999 a fost de 100 buc, ceea ce considerăm a fi prea puţin, având în vedere că a
fost aprobată o cotă de 800 exemplare. Apreciem că s-a pierdut tradiţia în ce priveşte vânătoarea la această
specie. Dacă cifrele sunt exacte, înseamnă că se recoltează puţin. Totuşi, efectivele nu cresc, fapt ce trebuie
să dea de gândit. Cauzele sunt multiple. în orice caz, trebuie dată atenţie combaterii dăunătorilor, în special a
celor cu păr: vulpi, pisici sălbatice, arici (mănâncă ouăle), viezuri, câini hoinari şi animale domestice care
umblă la păşunat şi deranjează cuibăritul. La acestea se adaugă dăunătorii cu pene din păduri.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioada legală de vânătoare este 15 septembrie-15 decembrie. Metoda aplicată, specifică acestui
tetraonid, este ademenirea cu fluierul special, toamna, în perioada formării perechilor. Pentru cei ce ştiu să o
practice, ea este plină de satisfacţii. Mai are avantajul că, în perioada respectivă, nefiind zăpadă, urcuşul la
munte nu este îngreunat. Din păcate, amatorii de vânătoare de ierunci sunt tot mai puţini. Este însă un vânat
uşor accesibil silvicultorilor. Se poate trage cu alice de 2½ mm, iar cei mai cu pretenţii pot folosi şi carabină

148
de calibru mic. Legea nu opreşte împuşcarea femelelor, dar ar fi de dorit ca vânătorii să nu le împuşte dat
fiindcă femelele sunt mai expuse pericolelor în perioada incubaţiei şi a creşterii puilor.
Ierunca nu are valoare comercială, deşi carnea este foarte gustoasă, însă este o aleasă podoabă a pădurii
şi un frumos trofeu pentru cei ce se ocupă de ea.
în etapa actuală, când vânatul mic de câmpie este greu încercat de agrotehnica modernă, atenţia omului
de ştiinţă şi a practicienilor ar trebui să se îndrepte şi către ieruncă. în primul rând, ar trebui să se cunoască
mai precis efectivul şi recolta. în al doilea rând, ar trebui stabilit care este sporul anual şi care sunt factorii
pozitivi şi negativi de care depinde acesta. De aici, s-ar putea desprinde măsurile ce trebuie luate pentru a
face ca efectivul acestui vânat să crească.

Ord. Gruiformes Fam. Otididae

DROPIA
OTIS TARDA (L)

DESCRIERE

Masculul are lungimea totală de 108-118 cm, aripa de 61-67 cm, coada de 30-37 cm, tarsul 16-17,5 cm,
iar ciocul 6-10 cm. La femelă, aceste dimensiuni sunt cu 10-15% mai mici; la greutate, diferenţa este mai
mare: masculul bătrân are în medie, 14-15 kg, greutatea maximă constatată în ţara noastră fiind de 18,5 kg ,
pe când femela are ceva mai puţin de jumătate, adică circa 5-6 kg. Este cea mai mare pasăre de la noi.
Culoarea masculului: capul şi gâtul alb-cenuşiu; în partea de jos a gâtului poartă un fel de guler
galben-ruginiu; spatele şijumătatea superioară a aripilor sunt galbene ruginii, cu dungi negre transversale;
penele cozii, la mijloc, au culoarea celor de pe spate, dar ultimele patru rectrice, de fiecare parte, sunt
aproape în întregime albe; în fine, abdomenul, pieptul şi tibia sunt albe-cenuşii. în timpul rotirii, când
dropioiul îşi înfoaie coada, apare foarte mult alb în penaj, ceea ce constituie un mijloc de identificare de la
distanţă, pe verdele lanurilor de grâu şi orz. De remarcat că pe mabdibulă are mustăţi a căror lungime creşte
cu vârsta şi pot atinge 18-19 cm. Femelei îi lipsesc mustăţile şi gulerul galben-ruginiu din partea inferioară a
gâtului. Năpârlirea se face treptat, în cursul verii, în decurs de circa 2 luni, încât pasărea nu-şi pierde
capacitatea de zbor.
Majoritatea specialiştilor susţin că este o pasăre poligamă, deşi uneori se văd perechi. In nici un caz nu
poate fi o monogamie trainică, aşa cum este la potârniche. Dintre simţuri, văzul este foarte dezvoltat.
Urmele au mai puţină importanţă decât la mamifere şi la păsările de pădure, într-adevăr, dropia trăieşte
în câmpie deschisă, fără păduri, unde, vara, urma nu se imprimă pe sol, iar iarna, pe întinsul zăpezii, pot fi
văzute dropiile, deci nu mai este nevoie de cercetarea urmelor, decât, poate în rare cazuri. Pentru orice
eventualitate. se menţionează aici, că la picior, are numai trei degete, lipsind cel dinapoi, iar urma pârtie este
în linie dreaptă. Degetele au lungimea de 3 la 5,5 cm, cel mai mare fiind cel din mijloc. Comparativ cu
mărimea corpului, degetele sunt mici.

ECOLOGIE

Este o pasăre tipică de stepă întinsă. în ţara noastră putem socoti dropia ca o pasăre a terenurilor
cultivate agricol. Evită nu numai pădurile, ci şi tufişurile, gropile, cutele de teren care i-ar împiedica vederea
la distanţă. Fiind o pasăre sperioasă şi vigilentă, nu se simte în siguranţă decât acolo de unde poate cerceta cu
privirea terenul, pe o rază mare.
Este o pasăre sedentară, putând face iarna mici deplasări în căutare de câmpuri incomplet acoperite de
zăpadă, unde să poată paşte în semănăturile de toamnă. în România, biotopul său se găseşte în Dobrogea,
Bărăgan şi în unele puncte din restul Câmpiei Dunării, în special în jud. Olt (Drăgăneşti-Olt), apoi în Banat şi
Crişana. Este posibil ca, în iernile grele, să vină la noi dropii din Ucraina, trecând peste Deltă în Dobrogea şi
peste Prut în Bărăgan.
ETOLOGIE

Împerecherea are loc în luna aprilie, prelungindu-se, după mersul vremii, până în primele zile ale lunii
mai; într-un cuib făcut pe pământ, femela depune, de regulă, 2, rar, 3 ouă, pe care le cloceşte 28 zile. Ouăle
au axa mare de 82-85 mm şi axa mică de 52-60 mm. Ponta este completă la sfârşitul lunii mai. Numai femela
cloceşte şi creşte puii. Puii pot părăsi cuibul abia după 2-3 zile.

149
 Trăieşte în cârduri. Consumă hrană animală ori de câte ori o găseşte: insecte şi larvele acestora, melci,
şoareci, râme; în tot timpul iernii, când hrana animală este puţină sau lipseşte, consumă verdeaţă, în special
în semănăturile de iarnă. Ca hrană verde, preferă rapiţa, mazărea, fasolea verde, orzul.
în zbor, ţine gâtul şi picioarele întinse şi bate rar şi uniform din aripi.
Duşmani. Fiind pasăre mare, puternică, se apără mai uşor de duşmani decât altele; puii şi ouăle sunt
ameninţate de răpitoarele cu păr şi cu pene. Dintre factorii negativi, doi par a fi mai importanţi: chiciura care
le îngreunează aripile, făcându-le incapabile de zbor, iar în această situaţie braconierii le pot mâna din urmă
ca pe un cârd de gâşte, ucigându-le apoi cu ciomegele. Tot iarna, din cauza lipsei de hrană, ele sau se apropie
de aşezările omeneşti, expunându-se a fi ucise, sau pier. O altă cauză cu efect negativ este agrotehnica
modernă, prin care li se pot distruge ouăle. Atâta timp cât încă mai existau suprafeţe de teren necultivat,
ouăle erau oarecum în siguranţă; acum însă când plugul şi grapa stelată acoperă mare parte din teren,
puţinele ouă depuse sunt mult mai ameninţate. Nu este de mirare deci că efectivul de dropii a scăzut mereu,
fiind apreciat la 1500-1700 exemplare, în toată ţara, în luna martie a anului 1968. În prezent, această specie a
dispărut din fauna României. Se pare că începând cu anul 1990 când au fost văzute sporadic sub 10
exemplare, nu mai avem dropii autohtone. Cele câteva exemplare ce se văd din când în când (dar nu prea
des) mai ales la graniţa de vest a ţării sunt infiltrate din Ungaria, de unde foarte rar vin şi se întorc, la noi ne
mai având condiţii prielnice de habitare.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioadă legală de vânătoare nu are fiind în totalitate protejată de lege. Fiind pasăre sperioasă,
apropierea de cârdul de dropii este dificilă. Cârdul îşi trădează prezenţa prin aceea că dropioiul îşi înfoaie
penele, în timpul rotitului şi lasă să se vadă, de la mare distanţă, penajul alb; în poziţia de repaus, când penele
sunt lipite de corp, apare mai mult culoarea generală brună, care se confundă cu pământul uscat. Se trage cu
glonţ din armă ghintuită, prevăzută cu lunetă, la distanţă de 150-200 m, cât permite apropiatul. Deoarece
dropiile se sperie mai puţin de căruţă decât de omul care umblă pe jos, sau de autovehicul, apropiatul se face
din căruţă, înconjurând cârdul în cercuri din ce în ce mai mici, până la distanţa eficace de tragere. La
apropiatul cu căruţa, când s-a ajuns la 150-200 m de cârd, vânătorul coboară din căruţă prin partea opusa
cârdului, se aşează în poziţie de tras, iar căruţa îşi continuă drumul. Dropiile fiind atente la căruţă, nu observă
prezenţa vânătorului, care în acest timp poate trage în linişte.
Cu 80-90 ani în urmă, dropiile erau în număr mare în special în Bărăgan şi central Dobrogei, iar această
specie avea atunci importanţă vânătorească. Astăzi dropia îşi pierde valoarea vânătorească şi rămâne doar un
element faunistic. Vânătorii trebuie totuşi să contribuie la ocrotirea ei, căutând să micşoreze efectele
negative.
Fam. Gruidae
COCORUL
GRUS GRUS(L) POPULAR SE MAI NUMEŞTE ŞI COCOARĂ

DESCRIERE

Este una dintre cele mai mari păsări întâlnite în ţara noastră. Are anvergura de 2-2,5 m, lungimea de
119-139 cm, fiind cea mai înaltă pasăre din avifauna noastră; aripa 53-63 cm, coada 18-25 cm, tarsul 24-28
cm, ciocul 11-13 cm, greutatea 5-6 kg este cu puţin mai mică decât masculul. Ca înfăţişare seamănă cu
stârcii, dar ca mod de cuibărit, hrană şi migraţie se deosebeşte de aceştia. Culoarea: fruntea neagră, creştetul
capului este la cei bătrâni de culoare roşie-aprmsă, fără pene, la cei tineri cu pene scurte, sure; ciocul
cenuşiu-verzui, brun la vârf şi roşcat la rădăcină, relativ scurt; de la ochi spre spate se observă o fâşie albă-
cenuşie; gâtul şi guşa sunt cenuşii închis aproape spre negru. în rest, culoarea este cenuşie, cu o nuanţă mai
închisă pe spate. Penele lungi ce atârnă în semicerc, în formă de coadă sunt caracteristice cocorului. În
realitate, acestea nu sunt pene din coadă, ci prelungiri ale câtorva remige secundare. Ele permit să se
recunoască pasărea de la distanţă. Aceste pene au culoarea mai închisă. Penajul femelei se deosebeşte prin
pata golaşă de pe creştetul capului, mai mică, restul fiind acoperit cu pene. Roşul se vede puţin. La picioare
(care la adulţi sunt negre) are câte patru degete, dar cel dindărăt este scurt şi situat sus, încât abia cu vârful
ajunge la pământ. Cocorul nu are membrană de înot între degete. Năpârlirea are loc treptat şi devine
completă la sfârşitul verii.
Este monogam. Longevitatea 20 ani. Glasul îi este tipic, un fel de cru...cru... putând fi auzit, de la
distanţă, în timpul migraţiei.

150
 ECOLOGIE

Este o pasăre de mlaştină, de lagună şi de stufăriş, unde şi cuibăreşte; iese pe câmp, în special, în
porumbişti, în căutare de hrană. Nu intră în păduri. Ciclul de
viaţă în 24 ore se împarte între ieşirea pe câmp pentru hrană şi retragerea pentru adăpost şi dormit în
stufărişurile cele mai inaccesibile pentru om.
Pentru ţara noastră, este o pasăre de pasaj. Soseşte în mod normal între 15 martie şi 10 aprilie şi se
înapoiază, toamna, începând cam de la mijlocul lunii septembrie până în primele zile de noiembrie. Cum este
normal, data sosirii primilor indivizi şi a plecării ultimilor depinde de mersul vremii, ea întinzându-se din
februarie până în decembrie. Un număr mic de perechi cuibăresc şi în Delta Dunării, fiind deci, în oarecare
măsură, şi oaspete de vară. în ce priveşte răspândirea, de reţinut este că el cuibăreşte în ţările nordice:
teritoriile fostei URSS, Finlanda, Suedia, Norvegia şi iernează în Spania şi în Africa de Nord. în România,
trece în număr mare pe litoralul Mării Negre şi în număr mai mic prin Banat, Crişana şi vestul judeţului Satu-
Mare.
ETOLOGIE

Puţinele perechi de cocori care cuibăresc în ţara noastră şi anume în mlaştinile din Delta Dunării, îşi fac
cuibul pe sol şi este construit din stuf, frunze şi amplasat în luminişurile din cele mai izolate complexe de
stuf. Femela depune două ouă, având mărimea medie de 98∕61 mm.
Este o pasăre sociabilă, în timpul migraţiei, constituindu-se în cârduri foarte mari. Zboară, de obicei, la
mare înălţime şi în forma literei V întoarsă. Alteori trec în formaţie de linie înclinată. Atunci când plafonul de
nori este la mică înălţime, cocorii zboară mai jos şi pot fi împuşcaţi. în timpul zborului, li se aude glasul
melodios, caracteristic. Iuţeala de zbor este de circa 50 km pe oră. Bat rar şi ritmic din aripi, ţin gâtul şi
picioarele întinse. În migraţie merg şi ziua şi noaptea.
Hrana este mai mult vegetală: grâu şi orz din semănăturile de toamnă, iarbă de tot felul, seminţe
agricole, dintre care, în timpul migraţiei de toamnă, găseşte doar porumb. Desigur nu lipseşte nici hrana
animală pe care o poate găsi în mlaştini: broaşte, melci, insecte acvatice etc.
Cocorul poate cauza pagube în porumbişti şi semănăturile de toamnă când se lasă în număr mare.
Duşmani îi sunt oamenii, atât în locurile de cuibărit, prin distrugerea cuiburilor, cât şi pe parcursul zborului
de migraţie, prin împuşcare.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioadă de vânătoare legală, la noi în ţară, în prezent, nu are, fiind protejat prin legea fondului
cinegetic. Deoarece apropierea de grupul de cocori ce stau pe câmp, în căutare de hrană, este dificilă,
„vânătorul" se foloseşte şi în acest caz, de căruţă, ca la dropie. Apropierea fără căruţă este mai dificilă, şi
presupune existenţa unor adăposturi naturale: coceni de porumb netăiaţi, lanuri cu tulpini de floarea-soarelui
etc. Se mai aplică metoda pândei, cu camuflaj bun, eventual în groapă, în punctele de trecere ale cocorilor de
la mlaştina unde dorm, la câmp. Rezultatul este mai bun, dacă pânda se face pe timp noros, când zborul are
loc la mică înălţime. Rezultatul depinde de cunoaşterea punctelor de trecere în zborul de migraţie şi de
aflarea datei sosirii.
Familia Rallidae
LIŞIŢA
FULICA ATRA (L)
Este cea mai comună pasăre acvatică, cea mai frecvent întâlnită în ţara noastră. Deşi trăieşte în acelaşi
mediu cu raţele sălbatice, ea face parte nu numai din altă familie, ci şi din alt ordin. Este un fel de găină
acvatică.
DESCRIERE

Ca mărime, este cam cât o raţă sălbatică mare. Lungimea totală a corpului este de 37-43 cm, aripa 20-
23 cm, coada 3,6-7 cm, tarsul 5,5-6,6 cm, ciocul 3-3,5 cm. Greutatea 0,6-1 kg, după sex şi vârstă. De
menţionat, că femela este numai cu puţin mai mică decât masculul. Culoarea generală a penajului este
cenuşie-neagră, nuanţa neagră fiind mai pronunţată pe gât şi cap. De la distanţă, pe luciul apei, pare neagră .
Lişiţa tânără are guşa, obrajii şi pieptul de culoare albă cu nuanţă brună. De remarcat la această pasăre sunt
următoarele: ciocul nu este lat ca la raţe, ci rotund şi ascuţit ca la găină; pe frunte, în prelungirea ciocului, are
o plăcuţă cornoasă albă şi fără pene, care se vede de la distanţă; între degete nu are membrană de înot

151
continuă, ci cele trei degete anterioare au numai nişte lobi înotători, care sunt strangulaţi la articulaţiile
degetelor. Degetul posterior este prvăzut cu membrană marginală.
Glasul lişiţei este un ţipăt ascuţit monosilabic, ce poate fi auzit de la distanţă.

ECOLOGIE

Este un locuitor al Deltei Dunării şi al tuturor bălţilor din interiorul ţării, dacă au şi stuf pe margine.
Preferă bălţile de întindere mare cu stuf pe margine, acesta fiindu-i necesar pentru refugiu în caz de pericol şi
pentru cuibărit.
Este o pasăre oaspete de vară, dar şi de pasaj. Călătoreşte noaptea. Primăvara soseşte îndată ce bălţile s-au
dezgheţat, chiar în februarie dacă vremea este caldă, Parte se opreşte la noi, parte îşi continuă drumul spre
nord. Toamna pleacă spre sud în octombrie - noimebrie, când se cârduiesc în stoluri mari pe luciul bălţilor.
Numărul lor este impresionant, mai cu seamă în Delta Dunării. Iernează în ţările de pe ambele ţărmuri ale
Mării Mediterane.
ETOLOGIE

Nefiind pretenţioasă faţă de mediul de trai, se poate înmulţi uşor şi astfel se menţine la un efectiv
ridicat. Cuibul şi-1 face, fie suspendat pe stuf, fie pe plaur. în acest din urmă caz, cuibul nu este expus
inundaţiei, deoarece se ridică o dată cu creşterea nivelului apei. Depune ouăle în aprilie, ponta fiind completă
în prima jumătate a lunii mai, uneori chiar mai devreme. Numărul de ouă este de 7-12, iar dimensiunile
ouălor sunt: 48-59 x 32-39 mm. Incubaţia durează 21-23 zile. Puii sunt conduşi pe apă îndată după ecloziune.

Este sociabilă, adunându-se în cârduri mari, înainte de migraţie. Hrana este formată din plante
acvatice, pe care le adună fie de la suprafaţa apei, fie scufundându-se, dacă este nevoie. Consumă insecte
acvatice şi larvele acestora, melci şi alte animale mici care îi sunt accesibile. Pescarii pretind că face pagube
în crescătoriile de peşte, consumând icre.
Migrează în timpul nopţii. în zbor se ridică numai de nevoie şi înainte de a-şi lua zborul,aleargă pe
suprafaţa apei, bătând din aripi. în caz de pericol se scufundă, lucru pe care-1 face cu multă uşurinţă. După ce
s-a înălţat în zbor, poate parcurge distanţe mari. În zbor, ţine gâtul întins, iar pe luciu de apă, înotând, fiecărei
mişcări din picioare îi corespunde şi o mişcare din cap înainte şi spre spate. în căutarea hranei, umblă ziua,
iar noaptea stă pe cuib. Duşmanii ei principali sunt ciorile cenuşii şi ulii de trestie care îi distrug ouăle şi puii
din cuib, precum şi pescarii care, călcând legea, îi adună ouăle. Creşterea nivelului apei le poate îneca întreg
cuibarul.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioada de vânătoare este 15 august-15 martie. Poate fi apropiată până în bătaia armei, deoarece nu se
fereşte prea mult de om. Dat fiind că se ridică anevoie în zbor, se poate trage în ea şi pe luciul apei. O metodă
mai vânătorească este aceea de a folosi gonaşi care se deplasează cu bărcile, iar vânătorii stau ascunşi în stuf.
Prinse între gonaşi şi vânători, lişiţele sunt nevoite să se ridice în zbor. Se trage cu alice de 3 mm. Cele rănite,
se scufundă şi, de obicei, sunt pierdute pentru vânător.
Carnea de lişiţă are un miros de mâl, de aceea nu este apreciată. Dacă însă pasărea este jupuită, iar
carnea păstrată în marinată câtva timp, gustul de mâl dispare şi carnea poate fi consumată ca a oricărei raţe
sălbatice. Jupuitul este indicat şi din motivul că lişiţa se jumuleşte greu de pene. în ultimul timp, această
specie de vânat acvatic a intrat în consumul intern mai mult ca înainte şi probabil că va intra şi mai mult în
viitor. Aceasta din două motive: primul, împuţinarea raţelor sălbatice, din care cauză pentru a nu se întoarce
152
acasă cu traista goală, vânătorul trebuie să se mulţumească şi cu lişiţe; al doilea, numărul mare al acestor
păsări şi uşurinţa cu care ele se pot vâna. în viitor deci importanţa ei economică şi vânătorească va creşte.

Ord. Charadriiformes (Limicolae)

Fam. Scolopacidae
SITARUL
SCOLOPAX RUSTICOLA (L)

Se mai numeşte şi sitar de pădure. N-ar fi exclus ca denumirea de sitar să provină de la obiceiul acestei
păsări de a face cu ciocul găuri numeroase în pământul moale -un fel de sită - când îşi caută hrana.
La acest vânat se constată diferenţe în ce priveşte mărimea şi, în oarecare măsură, şi culoarea, ceea ce a
determinat pe unii ornitologi să afirme că ar exista cel puţin două forme de sitari. în lipsa unui material
suficient, deocamdată nu ne însuşim această părere. Cu toate că, din punct de vedere sistematic, face parte
din familia Scolopacidae, care cuprinde păsările de mlaştini, de ţărmuri, totuşi sitarul se deosebeşte radical
de acestea, ca exigenţe faţă de biotop şi deci ca răspândire.

DESCRIERE

Lungimea totală 33-38 cm, aripa 17-20 cm; coada 8,2-10,3 cm; tarsul 3,2-4,2 cm; ciocul 6,6-8,2 cm;
greutatea este de 250-300 g. De remarcat că ochii sunt aşezaţi mai spre creştetul capului decât la alte
Limicolae, iar vârfurile aripilor sunt rotunjite, ceea ce deosebeşte sitarul de becaţine, ale căror vârfuri sunt
ascuţite. în culoarea penajului, caracteristice sunt cele trei dungi late transversale, de culoare neagră, de pe
creştetul capului, urmate de alte dungi înguste spre ceafă, între care se găsesc linii gălbui-ruginii de la cioc la
ochi, se vede o dungă cafenie; spatele brun-ruginiu, cu pete negre, între care sunt dungi cenuşii transversale;
abdomenul şi pieptul alb-gălbui cu linii brune ondulate; coada este neagră cu vârf cenuşiu, iar dedesubt
argintie. Năpârleşte din iulie până toamna târziu, deci după incubaţie. în coloraţia penelor se constată o mare
variaţie.
Longevitatea: 12 ani.
Glasul: seara, în amurg, în perioada împerecherii (martie-aprilie), masculul se ridică în zbor şi scoate
nişte sunete care seamănă a quor, quor ... quor, quor, quor urmate de altele depsit,psit; femela, de regulă, stă
pe sol şi răspunde cu un foarte uşor sunet de hsst. Este vorba aici de zborul şi chemările de dragoste.
împerecherea are loc pe sol. Masculul cântă, în felul de mai sus, şi în zori, dar mai puţin. Rareori se ridică în
zbor de nuntă şi femela.

Sitar şi becaţine:
a - sitar; b - becaţină mare; d - becaţină mică; e - ciocul sitarului când este închis;
f - ciocul sitarului când este deschis la vârf pentru a prinde hrana
Simţurile. În afară de auz şi văz, este de remarcat că, la această specie, simţul pipăitului este mai
dezvoltat la vârful ciocului, cu ajutorul căruia reuşeşte să descopere în pământ hrana: râme, insecte şi larvele
acestora. În poziţie de repaus, vârful maxilarului superior depăşeşte şi acoperă vârful celui inferior; dar acest
vârf prelungit are capacitatea de a se ridica în sus şi a prinde animalul-pradă, fără ca restul ciocului să se
deschidă. Această conformaţie îi permite să-şi adune hrana din pământul moale.

153
 ECOLOGIE

Sitarul este o pasăre, de izlazuri împădurite, de tufişuri. Nu manifestă vreo preferinţă faţă de speciile de
arbori, hotărâtoare fiind starea de umiditate a solului. Dat fiindcă îşi caută hrana vârându-şi ciocul în pământ,
înseamnă că poate trăi numai în porţiunile de pădure cu sol umed sau reavăn, în care îşi poate introduce
ciocul. Va evita deci atât terenurile uscate cât şi cele îngheţate.
Primăvara când după topirea zăpezii, solul este reavăn cam peste tot, sitarii sunt răspândiţi în pădurile
de şes şi dealuri şi mai puţin în zăvoaie; toamna însă după o perioadă de secetă, numai în zăvoaie, mai ales în
cele ale Dunării şi ale Deltei, mai găsesc terenuri cu umezeală suficientă în care să-şi poată introduce ciocul.
Preferă terenurile argiloase sau argilo-nisipoase celor nisipoase, deoarece acestea din urmă sunt mai sărace în
hrană. Niciodată nu stă pe arbori, ci totdeauna pe sol. Abundenţa sitarilor în anumite puncte din ţară se
explică deci prin existenţa, în acele locuri, a condiţiilor de hrană şi de adăpost. De reţinut mai este faptul că
preferă arboretele de vârstă tânără până la prăjiniş sau păriş, dese, cu frunziş bogat. Sunt, de asemenea, bune
pădurile de vârstă înaintată, rare şi cu subarboret.
Sitarul este pasăre migratoare, de pasaj. Primăvara, de obicei în luna martie soseşte la noi, venind din
ţările sudice; rareori vine în februarie şi anume atunci când vremea caldă a început devreme, sau în aprilie,
când s-a desprimăvărat târziu. Deci, momentul sosirii este hotărât de condiţiile de temperatură.
Călătoreşte numai noaptea, venind în grupuri mici şi lăsându-se în păduri pentru un scurt popas. Din
cauza acestui obicei de a călători noaptea, pasajul nu este bătător la ochi. O vânătoare care va avea loc în
ziua următoare sosirii şi înainte de a-şi fi continuat drumul spre nord, va da un bun rezultat. în continuare,
vor sosi alte şi alte grupuri de sitari până la terminarea pasajului. Durata pasajului într-o primăvară depinde
tot de temperatura aerului: când spre sfârşitul lui martie, după un timp friguros vine deodată o vreme caldă,
sitarii vor sosi în număr mare dar vor sta puţin. Pasajul va fi în acest caz abundent, dar scurt; dimpotrivă, în
anii când vremea călduroasă a început mai de timpuriu, pasajul este mai slab, dar durează mai mult. Dintre
sitarii sosiţi, cea mai mare parte îşi continuă drumul spre teritoriile fostei URSS şi ţările Scandinave, unde
vor cuibări, dar o mică parte se opreşte ca să clocească în Carpaţii noştri. Accidental, s-au văzut sitari
cuibărind şi la dealuri. Toamna, pasajul are loc în sens invers. Sosesc cei ce au cuibărit în nordul Europei şi li
se adaugă cei ce au scos pui în Carpaţi. Păsările pleacă în octombrie-noiembrie să ierneze în Peninsula
Balcanică, Italia, Asia Mică şi chiar în Egipt. Dacă iarna este uşoară, iar solul nu este îngheţat, parte din sitari
rămân la noi, putând fi vânaţi în decembrie şi ianuarie, o dată cu goanele de iepuri din păduri.
La pasajul de primăvară, care are o direcţie de la sud-vest spre nord-est, sitarii pot fi găsiţi în pădurile
de şes şi cele din Subcarpaţi, începând de la Argeş până spre cotul Carpaţilor, continuând apoi spre Moldova.
Puţini se opresc în zăvoaiele Dunării şi în Deltă. Toamna însă zăvoaiele sunt cele mai populate. De la această
regulă sunt şi excepţii: într-o toamnă ploioasă, sitarul se va comporta ca în sezonul de primăvară, iar într-o
primăvară secetoasă, ca în sezonul obişnuit de toamnă. Un alt drum principal de migraţie trece prin vestul
ţării, având ca direcţie generală localităţile: Caransebeş, Făget, Săvârşin, Gurahonţ, Beiuş, Aleşd. Se înţelege
că sitari, în număr mai mic, se găsesc şi la estul şi vestul acestei linii.

ETOLOGIE

Îşi face cuibul pe sol, într-o adâncitură căptuşită cu iarbă uscată şi frunze. Depune, în medie, patru ouă
pe care le cloceşte 22-24 zile. De obicei, femela cloceşte de două ori pe an şi anume, o dată în aprilie şi a
doua oară în iulie, dar de data aceasta depune numai trei ouă, fără ca aceasta să fie ponta de înlocuire.
Dimensiunile ouălor sunt45 x 33 mm. Cloceşte şi creşte puii numai femela. Culoarea ruginie a penelor o
ajută să scape de multe răpitoare.
Nu este o pasăre sociabilă. Doar în timpul migraţiei se formează mici grupuri (6-7 exemplare); în rest
duce o viaţă individuală.
Hrana este de natură animală şi o scoate cu ciocul din pământ sau de sub litieră: râme, insecte şi
larvele lor. Pentru căutarea ei, se foloseşte de simţul tactil nu de al văzului.
Este o pasăre de crepuscul, ieşind după hrană dimineaţa şi seara. Peste zi stă pe sol şi se mişcă doar
când este deranjată.
Zborul este zgomotos, cu bătăi dese din aripi, când este stârnit în desişul pădurii, dar după ce s-a ridicat
deasupra arborilor, este lin. Are capacitatea de a frâna brusc şi a se lăsa pe sol dacă a văzut în pădure un loc
prielnic.
Pagube nu cauzează. Cuibărind pe sol, are ca duşmani dăunătorii cu păr şi cu pene. În ce priveşte
densitatea, în locurile sale normale de cuibărire din nordul Europei, densitatea este de un cuib, adică o femelă

154
la 100 ha pădure; la noi, unde condiţiile de cuibărit sunt mai puţin favorabile, această densitate ar fi de un
cuib la 200 ha.
Puii, până la vârsta de un an, pot fi deosebiţi de sitarii mai vârstnici datorită conformaţiei primei
remige: la cei sub un an, marginea îngustă a penei este dinţată pe când la cei ce au depăşit această vârstă,
marginea este continuă şi albă.
În caz de pericol, femela de sitar îşi mută puii în alt loc. Asupra modalităţii de a-i transporta părerile
sunt împărţite: Este absolut sigur că sitarul poate să-şi transporte puii în cioc. Dar există şi suficiente
informaţii, aparent de încredere, că puii pot fi prinşi între picioare şi transportaţi. La apropierea unui pericol,
se lipeşte de sol. Culoarea penajului, asemănătoare cu a frunzelor uscate, îl ajută să scape. Glasul este produs
de laringe şi nu se datoreşte altui fenomen fiziologic, cum se crede uneori.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioada legală de vânătoare este 1 septembrie - 30 aprilie. în timp ce cocoşi de munte şi fazani există
numai în puţine locuri din ţară, deci numărul vânătorilor care pot avea parte de acest vânat este mic, sitari
sunt, în număr mai mare sau mai mic, aproape în toate pădurile de deal şi şes din cuprinsul ţării, deci un
număr mai mare de vânători pot beneficia de vânătoarea de sitari. Aşadar, importanţa sitarului pentru
vânătoare constă nu numai în frumuseţea vânătorii în sine, ci şi frecvenţa şi răspândirea lui pe o mare
întindere a ţării. Anual se împuşcă 4500-5500 sitari.
Metodele după care se vânează sunt: pânda de seară; la sărite; goana.
Pânda de seară se practică primăvara, rareori toamna. în martie-aprilie, seara, în perioada
împerecherii, sitarul mascul, uneori şi femela, se ridică în zbor, iar vânătorul atent îi poate împuşca. Acest
zbor nupţial începe după apusul soarelui şi durează 15-25 minute. Pe timp liniştit, glasul sitarului quor,
...quor ... pst, pst, se aude de la distanţă, iar vânătorul este prevenit de apropierea păsării. Condiţiile care
uşurează reuşita sunt:
O îmbrăcăminte care să nu contrasteze cu mediul, alegerea locului de pândă pe un teren înalt, încât
silueta păsării să se proiecteze pe fondul deschis al cerului şi în apropiere de o poiană sau o rarişte unde
vânatul căzut să poată fi găsit. Pentru aceasta, uri câine de aport sau cel puţin o lanternă sunt indispensabile.
Nu se stă sub arbori cu coronament mare, deoarece aceştia împiedică tirul.
Pânda de seară, primăvara, este recunoscută ca metoda cea mai frumoasă. Aceasta nu numai datorită
mediului, liniştii din pădure şi naturii care învie, ci poate şi faptului că după circa două luni de la închiderea
sezonului de iepuri, pentru mulţi vânători, este prima ocazie de a lua puşca din cui, pentru vânat nerăpitor. La
pânda de seară, primăvara, se împuşcă mai mult cocoşi, spre deosebire de goană la care cad şi femele, în
proporţie cam egală. Sitarul zboară şi dimineaţa în zorii zilei, dar durata este scurtă, de aceea vânătoarea se
practică rar. Pânda de seară se poate face şi toamna, când sitarul se deplasează în căutare de hrană, dar este
mult mai puţin atrăgătoare, deci şi mai puţin utilizată.
La sărite se practică, cu mai mult succes, dacă vânătorul foloseşte prepelicar. La nevoie poate vâna şi
încadrat de doi copii ca gonaşi, care să bată tufele, dar să nu strige. Se pot asocia şi mai mulţi vânători cu
câte 2 gonaşi şi să meargă în linie. Se susţine că şi în acest caz, ca şi la goană, se împuşcă multe femele. Dă
mai bune rezultate acolo unde pădurea nu este prea deasă ca să împiedice mersul şi tirul. Trebuie să se tragă
repede, deoarece pasărea dispare imediat printre coroana arborilor.
La goană se poate vâna atât primăvara cât şi toamna. Deşi legea nu interzice aplicarea acestei metode,
totuşi ar fi de dorit ca vânătorii să renunţe la ea. Aceasta, pe de o parte, din motivul că, la goană, ca şi la
sărite de altfel, se împuşcă mai multe femele (circa 50%) decât la pândă, femele care în acest fel vor fi
sustrase reproducerii, iar pe de altă parte, pentru că se nelinişteşte terenul într-o perioadă când atât
iepuroaicele cât şi căprioarele gestante au nevoie de linişte. Pe lângă aceasta, unii prepelicari „aportează" pui
de iepuri de câteva săptămâni.
Goanele trebuie să fie scurte, circa 200 m, cu gonaşi deşi (2-3 la un vânător) care să bată doar tufele şi
să strige numai când sitarul se ridică. Se trage cu alice de 2½ mm. Numărul de vânători să nu fie mai mare de
5-6. Această metodă nu este recomandabilă, deoarece se împuşcă prea multe piese, împuţinându-se un efectiv
şi aşa destul de redus. Trofeul este o pană mică, ascuţită, ţeapănă, situată la fiecare aripă, înainte de prima
remige.
Importanţă şi mai mare prezintă pentru silvicultori, deoarece este o pasăre exclusiv de pădure. Seara,
după terminarea unei lucrări silvice, silvicultorul poate sta la pândă de sitari timp de o jumătate de oră, fără
să se deplaseze în mod special, de la distanţă, pentru o astfel de vânătoare.

155
 BECAŢINELE

Prin ţara noastră, trec, în timpul migraţiei, trei specii de becaţine: Becaţina mare sau dubla -
Gallinago media (Lath); Becaţina numită şi bacaţină comună - Gallinago gallinago (L); Becaţina mică
numită şi becaţina surdă - Lymnocryptes minimus (Briinn). Ele au următoarele caractere comune:
- Sunt păsări de pasaj, care de regulă nu cuibăresc în ţara noastră;
- Au cioc lung, drept şi subţire. Lungimea variază după specie. Hrana şi-o scot din pământ cu ciocul şi
constă din râme, larve etc.
- Nu au membrană de înot între degete;
- In trecere pe la noi, se opresc în terenuri umede, smârcoase. Nu se văd pe ţărmul mării;
- Peste ochi au o dungă brună-neagră, care începe de lângă cioc;
- Nu sunt păsări sociabile. Doar becaţina comună poate fi văzută în grupuri de 10-20 indivizi.
Epoca legală de vânătoare este 1 septembrie - 30 aprilie, cea mai fructuoasă fiind primăvara. Se
folosesc alice de 1½ - 2 mm. Ca metodă de vânătoare se aplică, îndeosebi, cea cu câinele prepelicar. Acesta,
în acelaşi timp, şi aportează. Vânătorul are nevoie de cizme de cauciuc.

TURTURICA
STREPTOPELIA TURTUR TURTUR (L)
GUGUŞTIUCUL
STREPTOPELIA DECAOCTO DECAOCTO (FRIV)

Caracterele comune ale acestor specii sunt:

- La picioare au câte 4 degete, cel posterior fiind în acelaşi plan cu celelalte trei.
- Cuibul şi-1 fac în arbori sau în scorburi; el este sumar construit, din câteva rămurele. Depun câte
două ouă de culoare albă.
- Scot, de regulă, două serii de pui pe an, una în aprilie şi alta în iunie.
- Timp de 2-3 săptămâni după ecloziune, puii nu pot părăsi cuibul.
- Hrana lor de bază este de natură vegetală şi constă din fructe şi semniţe, dar consumă şi râme, omizi,
chiar insecte adulte etc.
- Au nevoie de apă în apropiere, cercetând adăpătorile cu regularitate.
- Sunt păsări monogame şi constituie un exemplu tipic de fidelitate şi de grijă comună faţă de pui.
Porumbelul gulerat este cel mai mare; cântăreşte circa 500 g. Se deosebeşte uşor de ceilalţi porumbei
sălbatici, prin aşa-zisul guler alb pe care îl au păsările adulte şi care, în realitate, nu este guler, ci două pete
albe mari, de cele două părţi ale gâtului şi care, de la distanţă, fac impresia unui guler. La porumbeii sub un
an acest guler lipseşte. Un alt semn distinctiv este dunga albă de pe marginea aripii care în zbor se vede şi
mai clar. Culoarea generală a penajului este cenuşie-albăstruie pe spate şi cenuşie pe abdomen.
Este o specie de pădure, de dealuri şi munte, mai puţin răspândită.
Este migratoare, oaspete de vară. Soseşte la sfârşitul lui februarie; majoritatea exemplarelor sosesc în
martie; toamna se înapoiază spre sud în octombrie, unele exemplare rămânând până în noiembrie şi chiar
decembrie, după starea timpului.
Îşi face cuibul în arbori; uneori foloseşte cuiburi părăsite de alte păsări.
Timp de 3-4 săptămâni după ecloziune, puii nu pot părăsi cuibul, nefiind încă în stare să zboare;
după aceasta, timp de o săptămână stau pe crengi, un fel de acomodare cu viaţa liberă, când neputându-se
mişca suficient de repede sunt expuşi răpitoarelor cu pene şi jderilor.
Incubaţia durează 17-19 zile. Este sociabil, adunându-se în stoluri mari, mai cu seamă toamna. Când se
ridică în zbor de pe arbori sau din cuib, face un zgomot caracteristic, bătând din aripi. Zboară cu uşurinţă şi
cu viteză destul de mare. Doarme în arbori.
În afară de seminţe şi fructe, în anii când fagul şi stejarii fructifică, porumbelul gulerat consumă jir şi
ghindă; mănâncă şi omizi, insecte adulte, melci etc.
Recolta anuală înregistrată este de circa 12000 (în care intră şi exemplarele de scorbură).
Duşmanii săi sunt destul de numeroşi; păsări răpitoare de zi şi de noapte, jderul şi pisica sălbatică;
ciorile şi coţofenele îi distrug ouăle.
Metode de vânătoare:
Perioada de vânătoare este 1 august - 31 martie.
Ca metode de vânătoare, se aplică următoarele: Primăvara, în perioada împerecherii, se vânează prin
metoda apropierii şi prin ademenire (chemare).

156
 Metoda apropierii: masculul îşi trădează locul unde stă pe creangă prin cântec. Vânătorul caută să se
apropie de el, fără să fie văzut sau auzit, folosind arbori sau tufe după care se poate ascunde. Din acest punct
de vedere, arborii răşinoşi sunt mai buni pentru apropiat decât cei foioşi care încă nu sunt înfrunziţi; în
schimb ei îngreunează descoperirea păsării pe creangă. Pentru a nu fi auzit, vânătorul păşeşte în timpul cât
porumbelul cântă, când bate vântul sau când se produce un zgomot natural. Apropierea nu este uşoară,
deoarece porumbelul, speriat de vânători în drumul lui de migraţie spre sud şi înapoi, este foarte atent.

Prin ademenire: vânătorul auzind un porumbel cântând la o distanţă mai mare decât cea de tragere, se
adăposteşte bine de vedere şi imită chemarea unui porumbel tânăr. Dacă cel chemat încă nu are pereche, va
veni să se lupte cu presupusul concurent. Metoda cere experienţă şi răbdare.
Metodele de primăvară pot aduce vânătorului satisfacţii, dar numărul de porumbei căzuţi nu va fi mare.
Se trage cu alice de 2,5 mm sau şi mai bine cu 3 mm.
Vara se aplică metoda la pândă, în punctele unde porumbeii ies din pădure pe câmp pentru a-şi căuta
hrană. Aceste locuri trebuie aflate prin observaţii. De asemenea, se poate face pândă în punctele de trecere
spre apă, ştiind că porumbeii vin la apă cu regularitate. In ambele cazuri, adăpostirea vânătorului contra
vederii este una din condiţiile de reuşită. Se mai poate face pândă şi lângă arborii în care porumbeii vin
pentru dormit, iar toamna, sub arborii care au produs ghindă sau jir, unde vin la hrană. Bune rezultate dă şi
pânda la sărării anume făcute pentru atragerea lor, ştiut fiind că le place sarea.
Porumbelul de scorbură este mai mic decât cel gulerat, cântărind 250-300 g. Se deosebeşte la culoare
de celălalt prin aceea că nu are guler alb, nici dunga albă de pe aripă, nici alte părţi albe în penaj. În schimb
are două dungi negre, transversale, întrerupte pe tectrice. La gât, în loc de pata albă, are o pată verzuie.
Culoarea generală îi este albastră-cenuşie, mai închisă decât la cel gulerat, de unde şi denumirea de porumbel
albastru. Zborul îi este mai repede. Toamna formează uneori stoluri comune cu porumbelul gulerat.
Biotopul porumbelului de scorbură îl constituie pădurile cu arbori bătrâni scor-buroşi, în care îşi poate
face cuib. Nu este nevoie de păduri de mare întindere, fiind suficiente şi grupurile de arbori din lunci sau de
pe câmp. Preferă pădurile poieniţe, învecinate cu terenurile agricole. La nevoie îşi face cuibul şi în găurile
dintre stânci, în clădiri părăsite şi în orice adâncituri sau galerii.
Porumbelul de scorbură este pasăre migratoare, oaspete de vară. Soseşte dinspre sud, la sfârşitul lui
februarie - începutul lui martie şi se înapoiază în octombrie-noiembrie. în iernile blânde, rămâne în ţara
noastră. Este mai frecvent decât porumbelul gulerat.
Cuibul îi este sumar construit, din câteva rămurele; cele două ouă albe lucioase le clocesc ambii părinţi
timp de 16-17 zile. Puii sunt nidicoli ca şi la specia precedentă.
Este sociabil, toamna formând stoluri mari în vederea migraţiei.
Hrana, duşmanii, obiceiurile sunt aproximativ aceleaşi ca la porumbelul gulerat.
Se vânează în aceeaşi perioadă ca şi precedentul, cu aceleaşi metode, folosind alice de 2¥z mm.
Turturica este cea mai mică dintre speciile de porumbei. Corpul îi este zvelt, fiind o pasăre delicată. Se
deosebeşte de ceilalţi porumbei şi prin culoare: la gât, adulţii au o pată, formată din dungi albe şi negre; la
cele sub un an, această pată lipseşte. Penele cozii sunt negre cu o dungă albă; în zbor întreaga coadă este
desfăcută având vârful înconjurat cu alb. Pe spate este brună-roşcată cu pete negre. Pieptul şi guşa uşor
roşcate.
Biotopul ei îl formează, în special, câmpia cu tufe, grupuri de arbori, livezi. Intră însă şi în pădurile nu
prea întinse, din apropierea terenurilor agricole.
Este oaspete de vară, sosind la noi în aprilie; se înapoiază spre sud în septembrie, deci mai devreme
decât porumbeii. Aşadar, are o perioadă mai scurtă de şedere în ţara noastră. La începutul lunii septembrie, se
adună în grupuri mari, în unele păduri, pregătindu-se de plecare. Pasajul este în toi, de regulă, între 1 şi 10

157
septembrie, până la sfârşitul lunii plecând aproape toate. Este o pasăre foarte frecventă şi în orice caz mai des
întâlnită la noi, decât porumbeii sălbatici.
Glasul este bine cunoscut tur... tur, răguşit.
Cloceşte de două ori pe an, o dată în mai şi a doua oară în iulie, de fiecare dată câte două ouă. Cuibul
şi-1 face în tufe, arbori, la înălţime mică, uneori putând fi ajuns cu mâna (1-2 m). Durata incubaţiei este de
14 zile. Puii eclozaţi mai stau în cuib vreo 2 săptămâni, până le cresc aripile, apoi ies pe crengile arborelui,
ca să se obişnuiască a se mişca în mediul înconjurător şi a zbura.
Hrana turturelei se compune din seminţe întâlnite pe câmp: mei, mohor, grâu, iar toamna îndeosebi
floarea-soarelui. în afară de acestea mai mănâncă şi insecte. în apropierea locului ei de şedere, trebuie să
existe apă. Turturelele stau peste noapte în arbori, dimineaţa ies la câmp să mănânce, beau apă apoi se
reîntorc în locul lor de adăpost. în cursul după-amiezii această mişcare se repetă. Terenurile de hrană
cercetate sunt cam aceleaşi deci şi drumurile lor rămân neschimbate.
Recolta anuală de turturele este de circa 28 000 - 30 000.
Perioada de vânătoare este 1 august - 31 martie. Se vânează însă în special în timpul pasajului.
Concentrările de turturele au loc în anumite păduri care, ca linie generală de migraţie nu se schimbă. Din
apropierea Bucureştiului amintim pădurea Ciornuleasa, unde în jurul datelor de 3-8 septembrie, de regulă, se
pot vedea turturele în număr foarte mare. De aici pleacă în lanurile de floarea-soarelui din apropiere.
Vânătoarea are loc în timpul ieşirii la hrană şi apoi a înapoierii la pădure, stând la pândă în punctele de
trecere. Zborul este rapid, deci tirul nu este uşor. Se folosesc cartuşe cu alice de 2 mm. Rezultatul depinde şi
de posibilitatea de a se camufla a vânătorului. La pânda făcută în lanurile de floarea-soarelui, este necesar un
ajutor care să observe unde cade vânatul împuşcat. Altfel se pierd multe piese.
Guguştiucul are perioada legală de vânătoare cuprinsă între 1 august şi 31 martie, având în vedere că
el face parte din genul turturelei (Streptopelia). Pentru că această pasăre populează centrele locuite: oraşe şi
sate, care, potrivit legii, nu constituie terenuri de vânătoare, uneori se ivesc neînţelegeri cu locuitorii în
apropierea cărora se trag focuri de armă.
Guguştiucul este numai cu puţin mai mare decât turturica; se deosebeşte de aceasta prin culoarea
generală roză-deschis de pe gât şi piept, mai închisă pe spate şi aripi, dar mai cu seamă după pata neagră în
formă de semilună de pe gât. în zbor, când are coada desfăcută, albul de la vârful cozii este pe o suprafaţă
mai mare.
Glasul îi este binecunoscut gu... gu... gu, încât pare a-şi striga propriul nume popular.
Este originar din Asia, venind la noi de peste Dunăre. Populează oraşele şi satele, nedepărtându-se
decât puţin de marginile acestora. în momentul de faţă, practic, populează toată ţara deşi primele apariţii
datează abia de câteva decenii, în Banat şi Oltenia.
Este singura pasăre sedentară dintre Columbidae.
Îşi face cuibul pe arbori, clădiri şi, la nevoie, pe sol. Adeseori coboară şi mănâncă împreună cu păsările
de curte.
În lipsa unor dispoziţii legale clare, unii vânătorii o împuşcă la marginile centrelor populate. Deoarece
nu se fereşte de om şi stă pe arbori, împuşcarea nu este dificilă.
În bălţi şi lacuri şi mai cu seamă în Delta Dunării, alături de raţe şi gâşte care formează obiectul
principal al vânătorii în acest mediu acvatic, trăiesc o seamă de păsări care, deşi nu se vânează, totuşi
interesează pe vânător din următoarele motive: unele sunt monumente ale naturii şi, ca atare, trebuie ocrotite
(pelicanii, egretele etc); altele sunt considerate dăunătoare pisciculturii, iar organele piscicole le combat
(cormoranii, stârcii purpurii şi cenuşii); în fine, altele nu sunt puse sub protecţia legii şi par indiferente sub
raportul daunelor, dar ele sunt întâlnite frecvent de vânător şi, din acest motiv, trebuie să le cunoască, pe de o
parte spre a-şi satisface curiozitatea, iar pe de altă parte în scopul de a şti ce atitudine să ia faţă de ele.

Familia Anatidae (Anseridae)

RAŢELE SĂLBATICE

Începem descrierea speciilor din acest ordin cu raţele sălbatice care, dintre toate speciile de vânat
acvatic, sunt cele mai importante pentru vânător, ca număr, ca frumuseţe a vânătorii şi ca valoare culinară.
Cu ocazia practicării vânătorii la raţe, cad uneori specii pe care vânătorul nu le cunoaşte şi astfel el nu
se poate bucura pe deplin de succesul său. Pentru a-i uşura identificarea lor, în cele ce urmează, va fi dată o
descriere sumară a fiecăreia. În continuare se arată, pentru început, câteva caractere comune tuturor raţelor:
Sunt prolifice, depunând un număr mare de ouă (8-12).
- Nu cuibăresc în colonii, ci individual.
- Sunt păsări sociabile, trăind în stoluri mari. Pe apă, în căutarea hranei, speciile care au cam acelaşi
158
biotop se pot amesteca între ele, dar în zbor, stolurile sunt întotdeuna separate pe specii.
- Identificarea speciilor este îngreuiată de coloraţia deosebită a masculilor şi femelelor, iarna şi
primăvara, ceea ce ar putea face pe cei neiniţiaţi să creadă că este vorba de specii deosebite, cât şi de faptul
că, vara, după năpârlire, culoarea celor două sexe este apropiată.
- La unele specii, cum este raţa sălbatică mare, sexele se deosebesc şi după glas.
După obiceiul pe care-l au de a se scufunda mai greu sau mai uşor, raţele se împart în două grupuri:
a) raţe de suprafaţă sau înotătoare;
b) raţe scufundătoare.

A. RAŢELE DE SUPRAFAŢĂ

Sunt următoarele: raţa mare, raţa pestriţă, raţa cârâitoare, raţa mică, raţa fluieră-toare, raţa suliţar şi raţa
lingurar.
Se numesc raţe de suprafaţă din motivul că îşi caută hrana stând la suprafaţa apei; cercetează cu ciocul
fundul bălţii, vegetaţia din apă, mâlul. Nu se scufundă cu scopul de a căuta hrană, deşi au capacitate de
scufundare, ci rămân tot timpul la suprafaţă; cel mult îşi aşază corpul în poziţie verticală, cu capul şi jumătate
din trup în apă, ca să poată cerceta o mai mare adâncime. Dat fiind acest mod de a se hrăni, se înţelege că
modul lor de tr ai este apa puţin adâncă de la marginile bălţilor, de iegulă acoperite cu trestie, papură, rogoz
şi altele. Când se ridică în zbor, nu aleargă pe suprafaţi apei, ci se înalţă direct, de pe locul unde au stat.
Pleacă seara în căutarea hranei, cercetând balta sau câmpul şi se întorc dimineaţa. Se scufundă numai când
sunt ameninţate de vreun pericol şi nu se pot ridica în zbor (de exemplu, când sunt năpârlite sau rănite).
Raţele de suprafaţă se deosebesc de cele scufundătoare şi prin ţinuta corpului pe uscat. Primele ţin trunchiul
orizontal, secundele oblic. De reţinut că remigele secundare au pene viu colorate numite oglindă.

RAŢA MARE
ANAS PLATYRHINCHOS (L)

DESCRIERE

Date biometrice: lungimea totală 50-62 cm, aripa 23-28 cm, coada 8,2-9,5 cm, tarsul 4,4-4,6 cm, ciocul
5,1-5,5 cm, greutatea 800-1 400 g. Răţioul se deosebeşte de raţă nu numai prin mărime (raţa fiind mai mică),
ci şi prin culoarea penajului. Astfel: la femelă culoarea penajului este brună-gălbuie cu pete brune închis,
asemănătoare cu mediul în care cuibăreşte (stuf, iarbă uscată); răţoiul este mult mai viu colorat şi anume de
un verde metalic, pe cap şi gât, având şi un guler alb, sur-gălbui deschis pe spate, pieptul brun închis, coada
neagră cu vârful alb. De notat că cele două pene negre de la mijlocul cozii sunt îndoite în sus în formă de
inel. Important semn distinctiv este oglinda aripii, care la ambele sexe este de culoare albastru-închis, având
marginile dinainte şi dinapoi tivite cu câte o dungă albă şi una neagră. Deosebirea în culoarea penajului la
cele două sexe şi la tineret, este neînsemnată vara. în timpul năpârlirii, dar este pronunţată iarna, în timpul
împerecherii. Ciocul răţoiului este galben-verzui, iar al femelei cenuşiu-gălbui având o dungă roşie-gălbuie.
Picioarele sunt gălbui-roşietice. în perioada năpârlirii, răţoiul nefiind capabil de zbor, caută să se apere de
duşmani ascunzându-se în desişul din apropiere.
Longevitate: 11 ani.
Glasul răţoiului este caracteristic, răguşit; al femelei este un „mac-mac" deschis şi puternic, auzindu-se
de la distanţă.
ECOLOGIE

Biotopul raţei mari îl constituie bălţile cu vegetaţie, puţin adânci. Populează aproape toate bălţile din
ţară, fiind mai frecventă în bălţile Dunării şi în Deltă. în timpul iernilor uşoare, raţa mare rămâne la noi tot
anul deci are comportare de pasăre sedentară; în iernile grele, când şi ultimul ochi de apă a îngheţat, este
nevoită să migreze în ţări mai sudice, revenind primăvara. în acest caz este considerată oaspete de vară. Parte
din raţe se mută dintr-un loc într-altul în căutarea hranei, fără să se poată stabili o regulă în această privinţă.
Iarna, pe ger mare, când bălţile şi râurile din regiunea de câmpie îngheaţă, raţele care n-au plecat spre sud
caută ochiurile neîngheţate din pâraiele de munte sau din izvoarele calde din alte părţi. în aceste din urmă
cazuri, se comportă ca pasăre eratică. în cazurile când pleacă spre sud, se înapoiază primăvara foarte
devreme, îndată ce apar primele ochiuri de apă fără gheaţă.
Este cea mai răspândită, cea mai cunoscută şi cea mai importantă dintre raţele întâlnite în ţara noastră.

159
 ETOLOGIE

Se poate afirma că, de regulă, raţa mare este monogamă, de aceea primăvara se poate vedea în perechi:
răţoi şi raţă. Numai în rare cazuri, răţoiul umblă şi după alte raţe decât perechea lui. Nefiind deci o specie
poligamă, părerea unor vânători că prin împuşcarea, pe cât este posibil, numai a răţoilor, se ajută înmulţirea,
este fără temei. Totuşi înclinăm spre creşterea numărului femelelor.
În ce priveşte amplasarea cuibului, raţa mare arată o deosebită capacitate de adaptare: preferă
scorburile arborilor (sălciilor), dar la nevoie îl face şi în stufărişuri şi chiar în semănături de cereale, grupuri
de mărăcini etc. Dar, cu cât scorburile se împuţinează mai mult, pentru a face loc arboretelor cu
productivitate mai mare, cu atât se înrăutăţesc şi condiţiile de cuibărit ale raţei mari. Cuibul este construit din
materialul găsit în apropiere şi căptuşit cu iarbă uscată, frunze uscate, pene. în timpul clocitului, când raţa
părăseşte cuibul pentru un timp, spre a se hrăni, ea acoperă ouăle cu câteva fire de iarbă şi cu pene. Fireşte,
acest lucru nu este posibil când pleacă speriată sau alungată. La sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie,
mai devreme în sud-vestul ţării şi mai târziu în nord, femela începe ouatul, depunând de regulă 9-15 ouă, şi
anume, zilnic câte un ou, iar la ultimul sau penultimul ou începe clocitul. Ouăle au dimensiunile medii de 56
x 40 mm şi o greutate de 50-70 g. Culoarea lor este ca a raţelor domestice; verzui-deschis. Incubaţia durează
24-26 zile; cloceşte numai femela. în acest timp, răţoiul stă prin apropierea cuibului, eventual caută alte raţe
pentru a le fecunda, dar pe cea care cuibăreşte nu o deranjează. După ecloziune, de obicei, se întoarce la
familia lui şi rămâne aici cel puţin atâta timp cât năpârlitul nu-i permite să zboare.
Puii, după ecloziune şi uscare, părăsesc cuibul şi îşi urmează mama pe apă, fiind capabili nu numai să
înoate, ci să se şi scufunde. Coborârea puilor din scorburile copacilor se face fie pe picioare, eventual prin
rostogolire pe trunchi la vale, dacă acesta este înclinat, fie chiar prin salt, dacă înălţimea nu este prea mare.
S-a observat că femela coboară puii şi în cioc, dar nu se poate spune că aceasta este regula. Puii devin
capabili de zbor cam la vârsta de 8 săptămâni.
Dacă prima pontă a fost distrusă, femela va oua o a doua serie de ouă, de data aceasta mai puţine (ponta
de înlocuire). Se înţelege că în acest caz puii vor fi întârziaţi în dezvoltare. Se susţine că, în mod excepţional,
raţa poate avea şi două ponte pe an.
Este o pasăre sociabilă.
Raţa mare este pasăre omnivoră. Hrana vegetală constă din plante pe care le culege din apă, precum şi
din seminţe şi grăunţe de cereale pe care le adună de pe câmp; cea animală constă din insecte şi larvele lor,
viermi, melci şi alte animale acvatice mici. Raţa mare dă dovadă de o mare capacitate de adaptare şi în
privinţa hranei.
Pagubele produse sunt cu totul neînsemnate. Ceva mai mari ar putea fi în lanurile din apropierea
bălţilor des populate cu raţe clocitoare, precum şi în orezarii.
Duşmanii raţei mari sunt ciorile cenuşii, gaia de trestie, dar mai ales omul, prin secarea bălţilor şi
culegerea ouălor. Pagube se produc şi prin incendierea stufului, lipsind raţele de adăpost în perioada
cuibăritului şi, eventual, arzându-le cuibul. în anul 1967, recolta de raţe sălbatice (toate speciile) a fost de
42000 exemplare.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioada legală de vânătoare a raţelor sălbatice mari este 15 august - 28 februarie.

Se aplică următoarele metode de vânătoare, care însă nu sunt specifice numai raţelor mari, ci şi altora -
oaspeţi de vară:
Apropiatul, vânătorul mergând prin apă, pe mal sau cu barca.
În bălţile cu adâncime mică, vânătorul echipat corespunzător, merge prin apă cu puşca gata de tras şi
încearcă să doboare raţele ce se ridică în apropiere. Trebuie mers fără zgomot, ceea ce nu este uşor când
cizmele intră în mâl. Şansele sunt mici căci, după primul foc, va fi şi mai greu să se apropie. Dacă vânătorul
nu vrea să intre în apă sau nu poate, apa fiind adâncă, el poate trage şi de pe mal, furişându-se în jurul
bălţilor, adăpostit de stuf, sau de-a lungul râurilor, de după sălcii. La râuri, şansa creşte în noiembrie-
decembrie, când bălţile prinzând gheaţă la suprafaţă, raţele mari sunt obligate să se refugieze în râurile care
încă n-au îngheţat. Vânând de pe mal, este nevoie de câine de aport, altfel majoritatea raţelor împuşcate se
pierd. Cu rezultate mult mai bune se poate practica apropiatul din barcă, în bălţile cu stuf, adânci, când se
poate circula cu barca. Vânătorul stă la mijlocul bărcii, cât mai jos (pe stuful aşternut pe fundul bărcii), ca să
aibă stabilitate. Stă cu faţa spre direcţia de mers, iar barcagiul în spatele lui. în acest fel poate trage şi în faţă
şi în cele două laturi. Cu barca se parcurg marginile de stuf, în linişte, şi se trage în raţele care se ridică de
după peretele de stuf. Favorabile sunt bălţile în care pâlcurile alternează cu ochiuri de apă, iar nu cele care au
160
suprafeţe mari cu stuf compact. Se mai cere ca barca să se deplaseze în linişte, să nu se audă clipocitul
lopeţilor. Tirul nu este greu, dacă se prinde momentul când raţa se ridică. Se înţelege că se poate trage şi în
raţele care zboară pe deasupra bărcii. La această metodă, un vânt uşor e favorabil, deoarece acoperă
zgomotul făcut, fără voie, de vânător şi de barcă.
Pânda are mai multe procedee:
- În august-septembrie, vânătorii aşteaptă raţele în miriştile de orz sau grâu, situate nu departe de baltă,
adăpostiţi după clăile de snopi, iar în lipsa acestora, în gropi făcute din timp. Pentru acest procedeu, trebuie
identificate lanurile cercetate de raţe. Se împuşcă mai cu seamă raţe mari.
- Vânătorii stau la pândă pe malul apei sau în baltă, seara, când raţele părăsesc balta şi se duc în terenul
agricol în căutarea hranei sau dimineaţa, când se înapoiază, în ambele cazuri, vânătorul trebuie să stea
adăpostit de vedere şi să cunoască punctele de trecere.
- Prin folosirea raţelor momeală, confecţionate fie din lemn, fie din cauciuc, ancorate pe apă, cu un par
introdus în apă sau, simplu, legate de stuf. Se aşază la 3-4 m una de alta. Cu cât vor fi mai multe, cu atât va fi
mai bine. Vânătorul stă, bine camuflat, la 20-30 m, fie în barcă, fie pe o insulă de pământ sau plaur. Raţele-
momeală vor atrage raţe din specia care seamănă cu ele. Acestea vor căuta să se aşeze în apropierea lor.
Vânătorul va trage atât în zbor, când se apropie, cât şi pe apă (dacă vrea). Camuflajul trebuie să fie bun,
fiindcă raţele care rotesc sunt foarte atente. Vânătorul, folosind o chemătoare, poate imita glasul raţei femele.
Este un mijloc de atracţie în plus. în loc de raţe artificiale, se pot folosi, cu şi mai mult succes, raţe domestice
femele, de culoarea celor sălbatice, puse pe apă, legate de picior, pe durata partidei de vânătoare.
În lipsă de alte raţe momeli, se folosesc primele raţe împuşcate, aşezându-le pe apă şi proptindu-le ca
să aibă o poziţie cât mai naturală. Prin urmare, se foloseşte orice mijloc de a atrage raţele din zbor,
inspirându-le încredere, să se aşeze în punctul dorit de noi.
Etica vânătorească cere ca raţele să se vâneze numai în zbor; legea însă nu opreşte împuşcarea pe apă.
- În fine, se poate sta la pândă şi în oricare punct al bălţii, pe o insulă de pământ sau plaur, eventual în
barcă, bine camuflaţi. Se poate folosi şi o colibă improvizată cu luni înainte. Astfel se aşteaptă seara şi
dimineaţa, zborul raţelor care se produce din diferite cauze: deranjate de alţi vânători sau de pescari, căutare
de hrană etc. Există anumite puncte din baltă, cunoscute pentru frecvenţa raţelor în zbor.
Goana. Vânătorii stau pe mal, bine camuflaţi, în acea parte a bălţii, pe unde se ştie că îşi au direcţia de
zbor raţele deranjate. Câţiva gonaşi intră în apă şi gonesc raţele spre vânători. Pot să intre în apă şi vânătorii.
Această metodă se practică numai în bălţile puţin adânci din interiorul ţării, în august, început de septembrie
când apa este încă destul de caldă. Eventual, goana se poate face şi din bărci. Se cere atenţie când se trage,
mergând prin apă, deoarece unghiul sub care alicele ating apa fiind mic, ele pot ricoşa.
Cu privire la vânătoarea de raţe sălbatice, se mai menţionează următoarele:
- Primăvara, perioada pasajului de raţe este mai scurtă decât cea de toamnă, mai cu seamă după iernile
prelungite. In acest caz, dacă după zile friguroase, vremea se încălzeşte brusc, pasajul va fi scurt, dar masiv;
invers în anii cu ierni uşoare.
- Primăvara, vânătoarea este mai atractivă, atât din cauză că penajul păsărilor este mai viu (de nuntă),
cât şi pentru că păsările, speriate de vânători în timpul migraţiei din august până în martie, sunt mai greu de
apropiat, tirul fiind mai dificil.
- Primăvara sunt în mişcare nu numai dimineaţa şi seara, ci, deseori, şi ziua însă frecvenţa este mai
slabă; toamna se pot vedea mai mult seara şi dimineaţa.
- Pe timp de ceaţă şi când plafonul de nori este mai jos, raţele zboară la înălţime mică. Invers când este
senin şi liniştit.
- Considerăm împuşcarea raţelor iarna, în ultimul lor refugiu ce le-a mai rămas - pâraiele de munte şi
izvoarele ce nu îngheaţă, zise calde, contra eticii vânătoreşti.
La raţe, randamentul bun se obţine cu o armă de calibru 12, cu bătaie concentrată, deoarece, în general,
se trage departe. Se folosesc alice de 3 mm la raţele mari, raţe pestriţe, cu ciuf şi de 2 1/2 mm la sarsele, raţa
roşie. Trăgând cu alice mărunte, în raţe mari, ele ar putea să cadă, însă, de obicei, se ascund sau se scufundă
şi nu se mai găsesc. Se pierd astfel multe piese.
Vânătorul nu trebuie să tragă în stol, ci să ochească una din raţe. Să nu tragă la distanţă mare, deoarece
strică multe cartuşe, fără efect. Tirul este mai uşor când raţa se ridică din stuf; este mai greu de tras din faţă şi
mai uşor în spate. în ce priveşte speciile, sunt mai uşor de împuşcat raţele mari; tirul cel mai dificil este la
sarsele şi raţe mici.
Nu este corect să se împuşte puii incomplet dezvoltaţi.

161
 B. RAŢELE SCUFUNDĂTOARE

Se numesc astfel din cauză că modul lor principal de căutare a hranei este scufundarea în apă, prinzând
cu ciocul vegetaţie acvatică submersă, eventual şi animale acvatice mici. Dar acest mod de procurare a
hranei nu este exclusiv: caută şi la suprafaţă, cu ciocul în apă.
- Construcţia corpului este adecvată pentru scufundare: picioarele relativ lungi şi puternice, aşezate
aproape de coadă, apte pentru înot. Din această cauză, pe uscat, nu ţin corpul orizontal ca cele de suprafaţă,
ci oblic. Pe uscat merg greu; de altfel, se feresc să iasă din apă.
- La degetul posterior, au o membrană destul de lată, ceea ce constituie un semn sigur de apartenenţă la
grupa scufundătoarelor; cele de suprafaţă nu o au. Degetele mijlociu şi exterior au aceeaşi lungime.
- Când plutesc pe apă, corpul lor intră mai adânc, ca şi când ar avea greutatea specifică mai mare;
coada aproape se târăşte pe apă, în timp ce la cele de suprafaţă, ea este îndreptată în sus.
- La aripi, nu au oglinzi colorate viu, lucitoare.
- Aripile sunt scurte încât pentru a se menţine în zbor trebuie să bată des din aripi. Din cauza scurtimii
aripilor, chiar şi ridicarea de pe apă se face mai greu, fiind nevoite să alerge câţiva paşi pe suprafaţa apei şi să
bată din aripi. Dar odată ridicate în zbor de migraţie, pot parcurge distanţe însemnate, cu viteză destul de
mare.
- în hrana lor, animalele acvatice ocupă un procent mai mare decât plantele, deci invers ca la raţele de
suprafaţă.
- Activitatea şi-o desfăşoară mai mult ziua, fără să fie întreruptă totdeauna noaptea, în timp ce cele de
suprafaţă sunt păsări de crepuscul şi de noapte.
- Biotopul lor îl constituie lagunele, ţărmul mării şi bălţile interioare cu suprafaţă mare, care să aibă şi
luciu de apă fără vegetaţie. Totuşi trăiesc şi în stuf, la adăpost. Adâncimea nu trebuie să fie prea mare, ci
numai atât cât ele să poată atinge fundul când se scufundă (1-3 m, chiar până la 5 m).
Dintre raţele scufundătoare, cele mai frecvente sau relativ frecvente, vor fi descrise în continuare.

RAŢA ROŞIE
AYTHYA NYROCA (GULD) NUMITĂ ŞI RAŢĂ CU OCHI ALBI

Coloraţia ambelor sexe este cam aceeaşi: cap, gât şi piept castaniu închis, subcaudalele albe, cioc
albastru cenuşiu, picioarele cenuşii. Irisul masculului este alb, de unde şi numele popular; cel al femelei este
mai închis. La rădăcina ciocului, culoarea nu este niciodată albă.
Date biometrice: lungimea: 39-43 cm; aripa: 18-20 cm; coada: 6,3-7 cm; tarsul: 3,2-3,5 cm; ciocul:
4,5-4,8 cm. Soseşte în martie şi pleacă în noiembrie. Cazurile din afara acestei perioade constituie excepţii.
Este puţin sociabilă. Zboară în grupuri mici. Mare parte cloceşte la noi. Cuibul şi-1 fac în scorburi, dar în
lipsa acestora, în stuf sau pe plaur. Depune 8-12 ouă de circa 52-38 mm şi 40 g. Incubaţia durează 25-28 zile.
Hrana, vara mai mult vegetală, iar spre iarnă predomină cea animală. Durata scufundării: 25 secunde.
Biotop: în primul rând în Deltă şi bălţile Dunării, dar şi în restul ţării. Este una dintre cele mai
frecvente raţe.
RAŢA CAP CASTANIU
AYTHYA FERINA (L)

Masculul: capul şi gâtul castaniu, de unde şi numele; pieptul aproape negru, spatele şi laturile cenuşii
deschis; ciocul cenuşiu, iar la vârf şi la rădăcină negru; picioarele cenuşii; oglinda cenuşie cu brun,
amestecat. Femela: cap şi partea anterioară a corpului brună (planşa IV).
Date biometrice: lungimea: 43-46 cm; aripa: 21-24; coada: 7-8 cm; tarsul: 4-4,3 cm; ciocul: 4-4,4 cm.
Soseşte în februarie-martie, îndată ce se dezgheaţă bălţile. Parte cloceşte la noi, parte pleacă spre nord
şi se întoarce în octombrie-noiembrie. Se ridică greu de pe apă. Cuibul îl face în scorburi, iar în lipsa acestora
în stuf sau pe plaur. Depune 8-10 ouă, de 63^44 mm, iar incubaţia durează 23-26 zile. Hrana, vara mai mult
vegetală, iar spre iarnă predomină cea animală. Se scufundă 1-2 m, chiar şi 4 m şi stă sub apă 25-30 secunde.
Biotop: preferă apele dulci. Este răspândită în Deltă şi bălţile Dunării. Mai puţin frecventă ca cea cu
ochi albi. Are carne foarte gustoasă.

GÂŞTELE SĂLBATICE

Sunt păsări cu gâtul mai lung şi mai gros decât al raţelor sălbatice. Ciocul este gros la rădăcină,
puternic şi astfel conformat încât să poată rupe ierburi de pe câmp şi semănături de cereale răsărite. Penajul
162
este la fel colorat la ambele sexe. Membrana de înot cuprinde trei degete, al patrulea fiind liber. înoată şi
merg bine pe uscat, dar se scufundă greu; numai dacă sunt rănite intră total în apă.
Sunt păsări sociabile şi atente, formând cârduri mari. Auzul şi văzul sunt foarte dezvoltate. Fac mult
zgomot. Deşi sunt păsări acvatice, viaţa lor este strâns legată de câmp, unde ies să-şi adune cea mai mare
parte din hrană. Peste noapte stau şi dorm pe apă, iar ziua ies la câmp pentru a paşte ierburi, plante de nutreţ
sau semănături de grâu şi orz, deci invers ca raţele. După ce acestea s-au copt, mănâncă grăunţe. Dacă sunt
deranjate, nu mai pot respecta ordinea aceasta, ci sunt nevoite să se întoarcă pe apă şi în cursul zilei şi să iasă
la câmp, uneori, şi noaptea.
Se ridică în zbor cu uşurinţă atât de pe uscat cât şi de pe apă. Zboară în forma literei V întoarsă, uneori
aşezate în linie oblică faţă de direcţia de zbor. Ţin gâtul întins, fâlfâind rar şi uniform din aripi.
Gâştele întâlnite în ţara noastră fac parte din două genuri: Anser şi Branta. Genul Anser cuprinde gâscă
de vară, gârlita, gârlita mică şi gâscă de semănătură. Gâştele au culoarea generală sură, sunt mari la corp;
frecvente şi importante din punct de vedere vânătoresc. în genul Branta, intră gâşte în care predomină
culoarea neagră şi albă, sunt mai mici la corp, apar rareori, deci şi importanţa lor este mai mică.

GÂSCĂ DE VARĂ
ANSER ANSER (L)

DESCRIERE

Este cea mai mare dintre gâştele întâlnite în ţara noastră, cântărind 3-4 kg. Culoarea generală a
penajului este cenuşie-brună, mai deschisă pe gât şi cap şi mai închisă pe spate, unde are şi dungi
transversale albe. Subcaudalele sunt albe. Ciocul este de culoarea cărnii, bătând în galben (nici o parte a lui
nu are culoarea neagră); picioarele au tot culoarea cărnii. Nu are pete închise pe abdomen.
Din ea se trage gâscă domestică.
Între mascul şi femelă nu este deosebire la culoarea penajului. Este pasăre monogamă, perechile
formându-se încă din toamnă.
Simţurile: văzul şi auzul sunt dezvoltate, motiv pentru care apropierea de cârdul de gâşte este dificilă.

ECOLOGIE

Biotopul ei sunt lacurile mari cu stuf, mlaştinile, confluenţa râurilor cu marea, cu condiţia ca în
apropierea acestora să existe terenuri cultivate cu plante de nutreţ, cereale sau cel puţin fâneţe.
Este răspândită pe lacurile şi bălţile mari din ţară, dar mai cu seamă pe cursul inferior al Dunării şi în
Deltă. Primăvara soseşte la sfârşitul lui februarie, începutul lui martie, în funcţie de starea timpului, iar
toamna grosul pleacă în octombrie şi se termină în noiembrie. Parte rămân să cuibărească la noi, parte, după
o scurtă odihnă şi hrănire în bălţile noastre bogate în hrană, îşi continuă drumul spre nord, în ţările
Scandinave şi fosta U.R.S.S., unde vor cuibări. Deci, pentru ţara noastră, gâscă de vară este atât oaspete de
vară cât şi pasăre de pasaj.

ETOLOGIE

Reproducerea. Este singura specie de gâscă ce cuibăreşte la noi. Vârsta maturităţii sexuale o atinge la
doi ani fără 1-2 luni. Exemplarele care rămân să cuibărească în ţara noastră se grupează în perechi şi încep
să-şi construiască cuibul în stuf, pe pământ uscat şi mai ridicat, în locuri cât mai liniştite şi ferite de duşmani.
S-au găsit cuiburi de gâscă de vară şi în sălcii scorburoase. Cuibul îl construieşte femela, cu material adunat
din apropiere. Partea lui inferioară constă din material mai mare (trestie, papură etc), urmează apoi material
mai mărunt şi, în fine, este căptuşit cu puf fin, penele femelei. Ouatul începe în a doua jumătate a lunii martie
şi continuă în aprilie. Depune, în medie, 5-8 ouă, cele tinere mai puţine, cele adulte mai multe, chiar 12-14,
care au dimensiunile de 89x57 mm şi o greutate de 150-160 g. Incubaţia durează 28-29 zile. în perioada
clocitului, masculul stă nu departe de cuib şi la nevoie apără femela şi ouăle de eventualii duşmani, în special
ciorile cenuşii. Pe durata clocitului, femela părăseşte cuibul zilnic ca să se hrănească şi să facă mişcare, în
care timp acoperă ouăle cu un strat rar de puf. După 1-2 zile de stat în cuib, puii sunt conduşi de părinţi în
căutarea hranei, nu departe de cuib, pe apă sau pe uscat. După ce au devenit capabili de zbor, ei îşi pot însoţi
părinţii pe semănăturile de pe câmp.
Câteodată însă cuiburile sunt făcute în lacuri şi bălţi mai mici, apropiate, bogate în stuf şi papură, mai
apte pentru cuibărit.
163
 Năpărlitul începe în iunie. Remigele cad într-o perioadă scurtă, iar până cresc cele noi, gâştele sunt
incapabile de zbor, deci nu pot ieşi pe câmp şi trebuie să se mulţumească cu hrana pe care o găsesc în baltă.
Sunt păsări sociabile, adunându-se în cârduri mari.
Hrana este, în majoritate, vegetală, constând din iarbă crudă de pe fâneţe, plante furajere cultivate, iar
toamna şi primăvara devreme, din grâu şi orz verde. Are ciocul astfel conformat încât să poată paşte cu
uşurinţă, rupând iarba. Numai cât timp puii sunt mici şi este obligată să-i însoţeacă în jurul cuibului sau pe
baltă, precum şi în perioada năpârlirii, cât nu pot zbura. Hrana le este, în parte, animală, iar cea vegetală o iau
de pe baltă. în timpul cât lanurile de grâu şi orz sunt coapte sau chiar secerate, iar snopii puşi în căpiţe
(cruci), gâştele pot face pagube, deoarece vin în număr mare şi consumă grăunţele. Se înţelege că astfel de
pagube cauzează numai în apropierea acelor lacuri şi bălţi în care gâştele cuibăresc.
Este pasăre de zi şi numai dacă este deranjată, iese şi noaptea în căutare de hrană.
Recolta anuală se cifrează la 4000-5000 gâşte, în care intră şi gârliţele. Pentru a ne da seama de
valoarea economică şi sportivă a acestei specii, se aminteşte că ea reprezintă ca număr 14%, iar ca greutate
35% din aceea a raţelor sălbatice.
Duşmanii gâşiei sălbatice sunt: cioara grivă, care îi consumă ouăle, răpitoarele cu păr şi pene, care îi
atacă puii şi, în fine, şi în cea mai mare măsură, omul care îi culege ouăle pentru a le consuma, iar prin
îndiguiri distruge biotopul favorabil.
Pentru protecţia acestei păsări, ar trebui luate măsuri de apărare în locurile de cuibărit, iar împuşcarea
ei să se facă cu măsură.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Perioada legală de vânătoare este 15 august - 28 februarie. Vânătoarea de gâşte sălbatice va fi tratată
aici - în linii mari - pentru toate speciile ce trec prin ţara noastră.
Cel ce vrea să vâneze gâşte sălbatice trebuie să ştie că are de-a face cu păsări extrem de vigilente; prin
urmare, trebuie să aibă o îmbrăcăminte asemănătoare mediului. Apropierea de ele să fie făcută cu mare
precauţie, iar la pândă să stea bine camuflat şi să nu mişte. La acest fel de vânătoare, greutatea nu constă în
tirul propriu-zis, deoarece viteza de zbor a gâştii nu este prea mare, iar direcţia este în linie dreaptă, ci
dificultatea este de a reuşi să ai gâştele în bătaia armei. Mai trebuie să se ştie că, spre deosebire de raţe,
gâştele stau noaptea pe baltă sau pe grindurile din cuprinsul bălţii, iar în căutarea hranei merg ziua.
Dintre speciile de gâşte care pot fi întâlnite în ţara noastră, numai două interesează din punct de vedere
vânâtoresc: gâscă de vară, care este cea mai mare şi care cloceşte la noi şi gârliţa care este pasăre numai de
pasaj.
Se vânează în felul următor:
La pândă pe baltă, seara, când gâştele se întorc de la câmp. Trebuie cunoscut locul unde stau ele în
mod obişnuit, ceea ce, se poate realiza prin observaţii făcute câteva zile în şir, având grijă ca în acest timp să
nu fie deranjate. In locul respectiv, vânătorul stă la pândă pe grind sau pe baltă, în barcă, pe cât posibil
camuflat în stuf. Totuşi, în cazul de faţă, camuflajul are mai mică importanţă decât ziua, căci gâştele sosesc
aproape de a se întuneca şi chiar după ce s-a întunecat. Tirul este uşurat dacă silueta gâştii se proiectează pe
fondul deschis al cerului.
Pânda pe uscat, când gâştele zboară dimineaţa spre câmp. Se înţelege că şi de data aceasta trebuie
cunoscute, cât mai precis posibil, locurile de trecere, încât gâştele să ajungă în bătaia eficace a armei.
Camuflajul, în acest caz, este o condiţie pentru reuşită. Se alege un grup de mărăcini, o porumbişte, un pâlc
de stuf, sau orice alt adăpost. Locul de pândă să fie cât mai aproape de baltă. Se trage atât la zborul de
dimineaţă cât şi la cel de seară. Vânătorul vine aici înainte de a se face ziuă, iar seara înainte de a se întuneca.
Uneori, gâştele după ce s-au săturat dimineaţa, se întorc la baltă şi după ora 10.
Pânda pe lanul unde se lasă gâştele pentru hrană. În august, gâştele se lasă pe mirişti (unde acestea
au rămas neîntoarse) sau unde sunt clăi (căpiţe) de grâu. în octombrie-noiembrie, vin la grâul răsărit şi pasc.
în acest fel cercetează lanurile situate nu departe de baltă. La practicarea acestei metode existenţa adăpostului
este de mare importanţă. Dacă nu există unul natural, trebuie făcută o groapă. Locul ei trebuie ales acolo
unde se lasă gâştele, ceea ce se poate afla fie după excrementele rămase pe teren, fie prin observaţii directe.
Groapa are diametrul de circa 1 m, iar adâncimea atât cât să poată încăpea omul şezând, şi cu capul aplecat.
Se recomandă să fie făcută aşa fel încât să nu se observe vreo modificare faţă de mediul înconjurător, deci
pământul să fie împrăştiat pe mare distanţă, încât să se piardă. în nici un caz să nu fie lăsat pe marginea
gropii. Cele de toamnă să fie făcute o dată cu aratul, semănat grâu în jurul lor, încât să nu se vadă nimic
deosebit; gropile din mirişti trebuie camuflate cu brazde de mirişti aduse din altă parte. în terenuri
mlăştinoase sau în cele în care apa freatică este aproape de suprafaţă, se folosesc butoaie cărora li s-a scos un
164
capac, iar cu capătul înfundat se îngroapă ca să nu se vadă nimic din ele la suprafaţa solului. Butoiul dacă
este bine încheiat, permite vânătorului să stea la pândă fără a se uda. Locurile de pândă bune merită această
cheltuială.
Vânătorul intră în groapă înainte de a se face ziuă. Gâştele îşi anunţă sosirea prin glasul lor
caracteristic, încât vânătorul este prevenit. Se trage numai când gâştele sunt aproape de sol, când zborul este
mai lin, iar tirul mai uşor. Este o greşeală să te ridici în picioare la primele gâşte sosite şi să tragi din faţă.
Tirul din spate are efect mai bun, căci gâscă nu se mai înalţă în zbor, iar alicele străbat mai uşor penele. Ca
adăpost natural să nu se aleagă un arbore cu coronament mare, deoarece acesta împiedică vederea.
Eficienţa vânătorii la pândă poate fi sporită dacă primele gâşte împuşcate sunt folosite drept momeală.
Li se introduce prin cioc, o sârmă de 3-4 mm diametru, apoi se îndoaie gâtul încât pasărea să aibă o poziţie
naturală. Gâştele astfel pregătite se aşază pe teren la 30-40 m de groapă, la 5-6 m una de alta, iar dacă este
vânt, se fixează aşa ca vântul să bată de la vânător spre gâştele-momeală. Gâştele aterizează cu vântul în
faţă; ele vor veni deci din partea unde stau momelile, iar nu peste capul vânătorului. în acest fel, groapa nu va
fi observată.
Gârliţele, de obicei, se împuşcă mai uşor lângă diferite smârcuri de pe câmp. Gropile se fac la
marginea acestora. în aceste gropi, de obicei, se introduc butoaie.
Pe ceaţă şi nori, gâştele zboară jos. Când este vânt, iar pe baltă se formează valuri, gâştele se
îngrămădesc lângă mal, la adăpostul stufului.
Apropiatul de gâştele de pe câmp, în bătaia armei de alice este, practic, imposibilă. Cel mult cu o armă
ghintuită bună s-ar putea doborî de la 150 m.
Este necesară o armă cu bătaie concentrată, calibru 12. Se folosesc alice de 4 mm la gâscă de vară şi
3½ la gârliţă. Nu se trage din faţă, deoarece penele de pe piept constituie un scut bun. Focul din faţă poate
avea efect dacă a nimerit în cap sau în gât. Mai bine este să laşi gâscă să-ţi treacă peste cap şi să tragi din
spate sau în diagonală.
Vânătoarea de gâşte nu este uşoară. Dar piesa o dată doborâtă răsplăteşte ostenelile, nefiind un vânat de
toate zilele.
GÂRLIŢA
ANSER ALBIFRONS (SCOP)

Este mai mică decât gâscă de vară, cântărind 2-3 kg. Culoarea generală este cenuşie ca şi a gâştii de
vară, dar se deosebeşte de aceasta prin pata albă de la rădăcina ciocului şi frunte şi prin petele negre de pe
abdomen, de formă neregulată. Ciocul este roşcat, bătând în galben pe părţile laterale; picioarele sunt
portocalii. De reţinut însă că gârliţele tinere nu au nici pata albă dintre cioc şi frunte, nici petele închise de pe
abdomen, deci se pot confunda cu gâscă de vară. Există însă o diferenţă esenţială la mărime.
Este o pasăre migratoare care cloceşte în nordul Europei, iar la noi este numai de pasaj. Toamna începe
să sosească pe la sfârşitul lui septembrie, majoritatea exemplarelor trec pe la sfârşitul lui octombrie, iar
pasajul se termină în noiembrie. în iernile uşoare, parte din ele rămân în sudul Banatului şi în Dobrogea.
Dacă însă zăpada acoperă complet solul, încât gârliţele nu-şi mai găsesc hrana, sunt nevoite să-şi con tinue
drumul spre sud-vest. Primăvara vin în februarie-martie, după starea timpului şi îşi continuă drumul spre
nord, după un scurt pasaj. Numărul lor este impresionant, la migratia de toamnă. Primăvara însă rândurile le
sunt sensibil rărite, ca efect al iernii şi al împuşcării.
Biotopul lor îl constituie orice baltă sau lac, în apropierea căruia, toamna şi primăvara, sunt semănături
de grâu, orz şi rapiţă. Interesează mai puţin întinderea bălţii decât dacă este puţin tulburată de trecători.
În ţara noastră se vânează anual, 4000-5000 gâşte de toate speciile. Contribuţia gârliţelor trebuie să fie
mare, datorită răspândirii lor în cuprinsul ţării. De remarcat însă că numărul celor ce vin dinspre nord,
variază de la an la an, în limite destul de largi, fără a se cunoaşte cauza. Se bănuieşte că ar suferi pierderi în
locurile de cuibărit.
În zbor au un glas caracteristic cli...cli...cli, prin care se deosebesc de gâscă de vară.
Epoca de vânătoare este 15 august - 28 februarie, deci la fel ca la gâscă de vară.

GÂRLIŢA MICĂ
ANSER ERYTHROPUS (L)

Se deosebeşte de gârliţa mare, nu numai prin faptul că este mai mică, ci prin ciocul mai mic, pata albă
de pe frunte ce se întinde mai mult spre creştetul capului, depăşind ochii; în jurul ochilor are un inel de
culoare galbenă, care este semnul cel mai sigur de identificare. Nici la gârliţa mică, tineretul nu are pata albă
pe frunte, nici dungile negre pe abdomen. Aripile închise depăşesc coada.
165
 Prin ţara noastră, migrează împreună cu gârliţa mare, deci are aceeaşi perioadă de migraţie şi aceleaşi
obiceiuri. Rareori se văd cârduri separate. Numărul lor este mult mai mic, el reprezintă doar 1-2% din totalul
cârdului.
Pentru ţara noastră este pasăre de pasaj. Cuibăreşte în nordul Europei şi iernează în Turcia, Grecia şi
partea de şes a Iugoslaviei.

GÂSCĂ DE SEMĂNĂTURĂ
ANSER FABALIS FABALIS (LATH)

Este cu ceva mai mică decât gâscă de vară, greutatea fiind circa 3-4 kg. Se deosebeşte de gâscă de vară
prin culoarea mai închisă a penajului, capul şi gâtul părând de la distanţă negre, iar spatele având o nuanţă
mai accentuată de brun. Ciocul este negru la vârf şi spre rădăcină, iar la mijloc are culoarea galbenă-
portocalie. Nici ea nu are pete închise pe abdomen.
Este o pasăre a Europei de Vest, reprezentând acolo pentru vânători ceea ce este pentru noi o gâscă de
vară. în ţara noastră este foarte rară, apărând în octombrie -noiembrie şi înapoindu-se în februarie - martie.
Cuibăreşte în Ţările Scandinave, fosta U.R.S.S. inclusiv Siberia şi iernează în ţările mediteraneene. Pentru
noi reprezintă importanţă mică. Totuşi au fost date elementele de mai sus pentru identificare, în caz de
apariţie.
LEBEDELE

Lebedele sunt cele mai mari păsări acvatice. Penajul adulţilor este de culoare albă, lucind în bătaia
soarelui, pe întinsul bălţilor. Tinerii până la un an sunt de culoare albă-brună. Caracteristic lor este gâtul lung.
Nu au capacitatea de a se scufunda şi ca atare biotopul lor preferat îl constituie bălţile puţin adânci, în care
pot ajunge până aproape de fund, cu gâtul lor lung. Luciul apei trebuie să fie de mare întindere, altfel nu se
simt în siguranţă. Nu se amestecă cu alte specii. Zboară în formă de F întors, dar mai ales în linie.
În ţara noastră pot fi întâlnite două specii relativ frecvente şi una foarte rară.

LEBĂDA DE VARĂ
CYGNUS OLOR (GMEL) SE NUMEŞTE ŞI LEBĂDĂ MUTĂ, LEBĂDĂ CUCUIATĂ, CUCOVĂ

Este pasăre mare, albă, cântărind 10-17 kg. Puii până la vârsta de un an sunt coloraţi în brun-cenuşiu şi
nu au cocoaşă la rădăcina ciocului. Deosebirile esenţiale dintre lebăda de vară şi cea de iarnă constau în
culoarea şi conformaţia ciocului, în modul cum ţin gâtul şi în glas. Lebăda de vară are ciocul portocaliu, cu
onglet şi rădăcină neagră. La rădăcina ciocului are o cocoaşă de culoare neagră, care la mascul este mai
dezvoltată în perioada împerecherii.
Când pluteşte pe apă, ţine gâtul încovoiat în forma literei S mare, curbura fiind mai pronunţată decât la
cea cântătoare. Ţine ciocul aplecat spre piept. Când zboară, se aude un zgomot făcut de aripi, fapt ce nu se
constată la celelalte două specii. Glas, de regulă, nu dă, de unde şi denumirea de lebădă mută.
Lebăda de iarnă nu are cocoaşă la rădăcina ciocului, care spre rădăcină este de culoarea lămâii, iar la
vârf negru. Gâtul îl ţine vertical, aproape fără nici o încovoiere, ciocul este îndreptat paralel cu nivelul apei.
în zbor dă un fel de glas ca de com, destul de puternic, răsunător, de unde şi numele de lebădă cântătoare.
Tineretul este de culoare cenuşie-brună, cu cioc de culoarea cărnii şi vârf închis, aproape negru.
Zboară cu gâtul întins şi bătăi rare din aripi.
Pentru ţara noastră, lebăda de vară este atât oaspete de vară cât şi pasăre de pasaj. Soseşte în martie, o
parte oprindu-se să cuibărească în Delta Dunării, iar o altă parte îşi continuă drumul spre nord. Se înapoiază
toamna în noiembrie. îşi amplasează cuibul în stuf, nu prea des, printre care să se poată mişca, pe un loc
uscat, eventual şi pe mal sau pe insule, dacă este loc liniştit, uscat şi cu vegetaţie. Cuibul este un fel de
trunchi de con, pe care îl construiesc ambii soţi. Femela depune 5-7 ouă, având dimensiunile medii de 115 x
72 mm şi greutatea de 350-375 g. Durata incubaţiei este de 35-36 zile. Puii încep să mănânce numai după
câteva zile, în acest interval hră-nindu-se din punga vitelină care, îndată după ecloziune, are o greutate de 60-
250 g. Puii devin capabili de zbor la vârsta de 4-5 luni. De reţinut este numărul mare de ouă depuse. Lebăda
este deci relativ prolifică. Nu cloceşte în colonie, ci izolat, apărându-şi sectorul său contra altor lebede. în
restul anului este sociabilă, trăind în cârduri.
Năpârlitul femelei are loc atunci când puii sunt de câteva săptămâni. Masculul năpârleşte mai târziu,
după ce femela este capabilă de zbor.
Hrana principală a lebedei o constituie plantele acvatice, la care se adaugă insecte şi larvele acestora.

166
 Vânarea lebedelor este interzisă, fiind o specie protejată de legea nr. 103/1996. Carnea este comestibilă,
fără a fi gustoasă. Dar importanţa ei faunistică este mare, constituind o podoabă aleasă a apelor noastre.

LEBĂDA DE IARNĂ
CYGNUS CYGNUS (L) SE MAI NUMEŞTE Şl LEBĂDĂ CÂNTĂTOARE

Este cu ceva mai mică decât lebăda de vară. Puii sunt cenuşii-bruni, de culoare mai închisă decât cei ai
lebedei de vară. Pe noi însă acest lucru ne interesează mai puţin, deoarece pentru ţara noastră lebăda
cântătoare este un oaspete de iarnă, care soseşte iii octombrie, iernează în Deltă, iar dacă bălţile îngheaţă, se
retrage în lagune şi pe malul mării, înapoindu-se spre nord în luna martie. Caracterele pentru identificarea ei
au fost arătate la descrierea lebedei de vară.
Nu se vânează fiind protejată de legea nr. 103/1996. Carnea îi este cu ceva mai gustoasă; de aceea este
braconată mai mult, fapt înlesnit de accesul îngreuiat, iarna, pe malul mării, lângă Deltă, al organelor de
control. Importanţa sa faunistică-decorativă este mai mică decât a celeilalte, din cauza duratei mai scurte de
şedere în ţară şi a accesului greu la locurile ei de iernare.

LEBĂDA MICĂ
CYGNUS BEWICKI1 (YARREL)

După cum arată şi numele, este cea mai mică dintre cele trei specii de lebede, cântărind 5-8 kg. Are şi
gâtul mai scurt. Ciocul seamănă cu al lebedei de iarnă, dar porţiunea galbenă ca lămâia este mai mică (fig.
158 c). Cuibăreşte în extremul nordic, iar la noi este oaspete de iarnă, mult mai rară decât lebăda de iarnă.
Impresia de raritate poate proveni şi din faptul că necunoscătorii o confundă cu lebăda cântătoare. Rareori
zboară în formaţie regulată. Dă glas mai slab ca cea cântătoare; nu face zgomot din aripi ca cea cucuiată. Se
dau următoarele dimensiuni ale unui exemplar colectat: aripa: 48-54 cm, coada: 14-17,5 cm, degetul mijlociu
cu unghiile: 11,5-12,8 cm. Coada are 20 rectrice.
Călifarii. Călifarii au caractere comune atât cu raţele cât şi cu gâştele sălbatice, făcând tranziţia între
aceste două grupe. Oglinda de la aripi le apropie de raţe, în timp ce zborul cu bătăi rare din aripi seamănă cu
al gâştelor. Coloraţia ambelor sexe este aceeaşi, deci le apropie de gâşte, dar coloraţia vie a penajului
aminteşte de masculii raţelor de suprafaţă (înotătoare). în ţara noastră sunt întâlnite două specii. Ambii
călifari au obiceiul de a cuibări pe uscat, în vizuini (chiar şi de vulpe) sau gropi, dar în tot cazul sub pământ.
Caută aceste vizuini sau gropi în primul rând, de-a lungul apelor în care stau, în special, în Delta Dunării,
inclusiv insula Popina.

COMPOZIŢIA ŞI IMPORTANŢA FAUNEI VÂNĂTOREŞTI DIN DELTA DUNĂRII

Vânatul cu pene stă pe primul loc ca importanţă vânătorească-sportivă, adică a practicării vânătorii.
Raţele şi gâştele sălbatice, apoi lişiţele, prin numărul lor mare, oferă cele mai multe ocazii de vânătoare,
comparativ cu restul avifaunei din Deltă.
Din punct de vedere faunistic, interesează speciile rare, a căror existenţă este ameninţată: călifarii,
lopătarul, piciorongul, egretele, lebedele, pelicanii şi altele.
In afară de vânatul acvatic, în timpul pasajelor de toamnă şi de primăvară (mai rar), Delta este cercetată
şi de sitari, în special în pădurile din grindurile Letca şi Caraorman. în unii ani, toamna, pe timp secetos,
pasajul de aici este aşa de abundent cum nu se întâlneşte în altă parte a ţării. Faptul se explică prin aceea că
aici se găseşte peste tot teren umed în care aceste păsări să-şi poată introduce ciocul în căutare de hrană.
Vânatul cu păr. Pe grinduri şi pe plaur se întâlnesc: iepurele, mistreţul şi căpriorul; nurca, vidra,
hermelina, bizamul şi câinele-enot; lupul, vulpea, viezurele şi pisica sălbatică. De menţionat că în anul 1967
în Grindul Letea a fost introdus fazanul.
Iepurele se găseşte pe suprafeţele neinundabile din Grindurile: Chilia Veche, Letea şi Caraorman.
Recolta anuală se cifrează la 200-300 exemplare.
Mistreţul trăieşte pe unele grinduri şi pe plaur, în special în Caraorman, adaptându-se condiţiilor de
viaţă de aici. în loc de ghindă, jir, porumb şi cartofi, aici se hrăneşte în principal cu rizomi de stuf şi totuşi se
dezvoltă foarte bine, greutatea corporală şi trofeele nefiind cu nimic inferioare celor ale mistreţilor de la deal
şi munte. Hrana Ic este asigurată aici, unde rizomii de stuf nu lipsesc niciodată. Recolta anuală se cifrează la
50-60 mistreţi. Din cauza grelei accesibilităţi a terenurilor de mistreţi, iarna, când navigaţia pe canalele din
Deltă este întreruptă, acest vânat este recoltat aproape numai de localnici, scăzându-i astfel valoarea ca vânat

167
pentru restul vânătorimii. Din punct de vedere economic (valoarea cărnii) ocupă primul loc, înaintea
vânatului cu pene din toate speciile la un loc.
Căpriorul a fost reintrodus aici în ultimii ani ai deceniului 1960-1970. Dintre animalele cu blană
preţioasă, judecând după valoarea blănurilor colectate, primul loc îl ocupă nurca.
Lupul este rar, anual căzând 4-5 exemplare. Vulpea, pisica sălbatică, dihonii, viezurele au importanţă
mică.

VARIAŢIILE DIN CURSUL UNUI AN ALE EFECTIVULUI DE VÂNAT CU PENE DIN DELTĂ ŞI
ZONA INUNDABILĂ

Acest efectiv nu este acelaşi în cursul unui an; efectivul este mai mare toamna când, pe lângă vânatul
cu pene ce a cuibărit la noi, a venit împreună cu puii săi şi cel de pasaj, care a clocit în ţările nordice;
efectivul este scăzut în iunie, când la noi nu a rămas decât cel ce cuibăreşte în ţara noastră, iar noua generaţie
încă n-a ajuns la completă dezvoltare. Impresia de efectiv redus în iunie este lăsată şi de faptul că, în acest
timp, vânatul cu pene care a mai rămas s-a retras pentru cuibărit şi năpârlit în locurile cele mai izolate de
trecători; iarna se întâlneşte în Deltă efectivul cel mai mic din tot cursul anului, deoarece atât păsările oaspeţi
de vară cât şi cele de pasaj sunt plecate, rămânând doar oaspeţii de iarnă. Acest efectiv va fi cu atât mai mic,
cu cât, din cauza temeperaturii scăzute, va rămâne mai puţin luciu de apă neîngheţată. In fine, în martie,
situaţia este de mijloc, între cele două extreme: vânatul este mai puţin numeros decât a fost toamna, deoarece
în drumul lui de migraţie spre sud şi înapoi, rândurile li s-au rărit prin vânătoare şi moarte din cauza
intemperiilor, dar mai numeros decât în iunie, deoarece sunt la noi şi păsările care vor cuibări în nord.

ASPECTUL ECONOMIC AL VÂNATULUI DIN DELTĂ

Înainte de 1989, vânatul din Delta Dunării, era pus în valoare pe următoarele căi:
- recoltarea şi colectarea blănurilor de preţ: nurcă, hermelină, vidră şi bizam;
- colectarea cărnii de iepure şi mistreţ;
- carnea de păsări acvatice şi vânzarea de păsări vii;
- venituri din taxe de împuşcare percepute de la vânători din ţară şi până în 1974 şi din străinătate.
Vânatul cu blană era valorificat prin împuşcarea sau capturarea lui de către vânători, dar mai cu seamă
de către populaţia locală şi apoi prin colectarea blănurilor de către organele de stat.
Iepurii şi mistreţii se puneau în valoare prin colectarea unei părţi din carne, ca şi în restul ţării.
Valorificarea păsărilor acvatice prin împuşcarea şi colectarea cărnii se pare a nu fi fost o activitate prea
rentabilă. Pe această linie, s-au făcut încercări, dar au fost întâmpinate greutăţi la depozitarea şi transportul
din diferitele părţi ale Deltei, până la Tulcea unde există frigorifer. Vânatul era împuşcat de personalul de
pază şi expediat la Tulcea. Perioada 15 august - 31 octombrie, de regulă, nu putea fi folosită, temperatura
aerului fiind ridicată, vânatul alterându-se în cursul transportului. Se putea folosi deci perioada de după 1
noiembrie, când însă majoritatea păsărilor au plecat spre sud. Din cauza acestor greutăţi, cantitatea de păsări
colectate a fost mică, iar cheltuielile mari, aşa încât uneori se lucra cu deficit. Această constatare obligă să fie
căutate alte căi de punere în valoare a avifaunei de aici, de exemplu organizarea turismului vânătoresc,
veniturile urmând a fi realizate, în principal, din taxe percepute de la vânători din ţară şi străinătate, iar
carnea să devină un venit secundar.
Aportul mic al păsărilor valorificate sub formă de carne, la venitul total realizat din vânatul Deltei, a
fost dovedit prin cercetări. Când s-au făcut cercetările, venitul din mistreţii şi iepurii de aici a fost cu 15%
mai mare decât cel din păsările acvatice. Dar aportul cel mai mare îl aveau animalele cu blană de preţ.
Aplicând preţurile de colectare la cantităţile de blănuri recoltate, rezultă că venitul brut din carne de păsări,
iepuri şi mistreţi, la un loc, reprezintă abia 10% din venitul adus de blănuri, iar venitul din păsări abia 4%.
Deşi datele de mai sus se referă la un singur an, ele pot servi ca orientare. Veniturile nu variază mult de
la un an la altul.
Este regretabil că vânătorii de mistreţi nu reţin trofeele (colţii). La Expoziţia Internaţională de
Vânătoare de la Novi-Sad, din 1967, a fost prezentat un trofeu din Deltă (terenul Caraorman) de 131,55
puncte C.I.C., fiind al 10-lea pe plan naţional. Este probabil că în trecut, alte trofee, mult mi valoroase au fost
pierdute din lipsă de interes.
Pe linie de valorificare a avifaunei din Delta Dunării, se mai putea încerca naturalizarea păsărilor
pentru muzee şcolare din ţară şi străinătate, mai cu seamă a acelora care în alte ţări nu se găseau sau erau
rare.

168
 Ord. Strigiformes (Striges)

Acest ordin cuprinde răpitoarele cu pene care îşi desfăşoară activitatea, cu unele excepţii, numai
noaptea. în acest scop, au ochi foarte mari, în raport cu corpul, capabili să perceapă şi cele mai mici raze de
lumină. De remarcat că ochii sunt aşezaţi în faţă, capabili să vadă numai sub un unghi de 180°, deci limitat.
Neajunsul acestui mic sector de vedere este compensat printr-o mare mobilitate a capului (270°) în dreapta şi
în stânga, precum şi de posibilitatea îndoirii gâtului spre spate şi în faţă. Pe lângă văz şi auzul este foarte
dezvoltat.
La fiecare ochi au pene aşezate în cerc, formând un fel de cunună, un văl în jurul ochiului. Penele sunt
moi, umflate, remigele dinţate aşa fel încât atunci când zboară nu fac zgomot. Penajul nu este viu colorat, ci
format din brun, cenuşiu, uneori ruginiu şi alburiu, încât se aseamănă cu coaja arborilor pe care stau adesea.
Nu este deosebire în culoarea penajului celor două sexe.
Capul le este mare, cu cioc curbat; picioarele îmbrăcate în pene mărunte şi dese, cu gheare nu prea
mari, dar bine ascuţite, pentru a putea prinde cu uşurinţă prada.
Hrana păsărilor răpitoare de noapte este formată din mamifere mici, în special rozătoare şi din
păsărele. Cele mici sunt devorate cu pene şi păr. Păsările răpitoare de noapte de talie mai mică mănâncă şi
insecte. Cu toate că fac unele pagube în vânat şi în rândul păsărilor cântătoare, totuşi prejudiciul, pe total, nu
este mare, dat fiind că răpitoarele de noapte sunt în număr mic, apoi prin uciderea rozătoarelor, sunt
folositoare agriculturii.
Instinctul de construire a cuibului este slab dezvoltat, motiv pentru care, depun ouăle în scorburi,
stâncării, ziduri, pe care le amenajează sumar, pentru cuibărit, cu materialul găsit în apropiere. Depun ouă
albe, aproape rotunde. Perioada de incubaţie este relativ lungă; puii, la ecloziune, sunt golaşi şi orbi,
neputincioşi câteva săptămâni.
Toate păsările din acest ordin, întâlnite în ţara noastră, fac parte dintr-o singură familie; toate sunt puse
sub protecţia legii, împuşcarea lor fiind interzisă. Totuşi, în cele ce urmează, ele vor fi tratate pe scurt,
deoarece unele sunt frecvent întâlnite la vânătorile din păduri, iar vânătorul, dornic de a se instrui, trebuie să
le poată identifica; altele este bine să fie cunoscute sub raportul foloaselor aduse agriculturii şi silviculturii.
Familia Strigidae
În România sunt întâlnite relativ frecvent, 11 specii, dintre care patru (bufniţa mare şi trei ciufi) au
moaţe de pene mai mult sau mai puţin proeminente, în formă de urechi (corniţe), iar restul (cucuvelele,
huhurezii, ciuhurezul şi striga) sunt fără astfel de podoabe.

BUHA
BUBO BUBO (L) SE MAI NUMEŞTE ŞI BUFNIŢĂ MĂRE

Este cea mai mare dintre păsările răpitoare de noapte, masculul cântărind în medie 2 kg, iar femela 2
1/2 kg. Pe cap are două moaţe de pene lungi, în formă de urechi (fig.160 a). Culoarea generală a penajului
este brună galbenă, cu pete brune închis. Ochii îi sunt mari, de culoare roşie- portocalie. în rest este bine
cunoscută; se dau aici doar câteva dimensiuni, pentru a nu fi confundată, de cei neinţiaţi, cu ciuful, mult mai
mic, dar de aceeaşi culoare a penajului: lungimea totală: 62-86 cm, aripa: 44-55 cm, coada: 27-33 cm; tarsul:
7-7,8 cm; ciocul: 3,3-3,6 cm.
Fuge de aşezările omeneşti, în rest o întâlnim atât la şes cât şi la munte, condiţiile fiind liniştea şi
existenţa hranei. Sectorul în care vânează ca să-şi caute hrana ar fi foarte mare, atingând un diametru de 20-
30 km. Iarna, când hrana i se împuţinează, raza de mişcare ar fi şi mai mare. Dăm aceste cifre cu toată
rezerva, exprimând părerea că întinderea sectorului său ar putea depinde şi de abundenţa hranei.
Hrana buhei este foarte variată şi depinde de sortimentele existente în locul său de trai: hrana începe cu
şoarecii, se continuă cu şobolanii, hârciogii, aricii, iepurii, apoi cu păsările de mărime mijlocie: porumbei,
potârnichi, raţe, ciori şi chiar păsări răpitoare de zi. în privinţa hranei, are o mare capacitate de adaptare,
încât, în perioade de criză de hrană, se mulţumeşte şi cu un singur sortiment, în cuibul ei şi sub acesta, s-au
găsit şi resturi de iezi de căprioară, peşte, broaşte. Raţia zilnică de hrană, în captivitate, a fost de 0,3-0,4 kg.
Cauzează pagube vânatului, dar acestea sunt mai mici decât se crede îndeobşte.
Este pasăre sedentară, fidelă locului de trai, putând face oarecari deplasări iarna, în căutare de hrană.
Este pasăre monogamă, fidelitatea între perechi putând dura toată viaţă. Cuibul şi-1 face în scobituri de
stânci sau ocupă cuiburi părăsite de şorecari sau stârci. Uneori cuibăreşte şi pe sol. Nu-şi părăseşte locul de
trai decât de nevoie. Din luna martie până în mai, în funcţie de starea timpului, depune 3 (2-5) ouă care au
dimensiunile de 60x50 mm şi o greutate de circa 75 g; incubaţia durează 32-36 zile; cloceşte numai femela,
dar, în această perioadă, masculul nu se îndepărtează mult de cuib. Puii nu părăsesc cuibul 5 săptămâni, la
169
ecloziune fiind neajutoraţi. Ambii părinţi aduc hrană pentru pui. Ca şi alte păsări, dacă prima pontă este
distrusă, realizează pontă de înlocuire.
Este folosită la combaterea dăunătorilor cu pene ai vânatului.
Datoria vânătorilor este să contribuie la protejarea acestei păsări. Ar trebui evaluat numărul de perechi
şi apărate de distrugere cuiburile şi progenitura. Conform legii, vânarea ei este interzisă.

CUCUVEAUA
ATHENE NOCTUA NOCTUA (SCOP)

Este cu ceva mai mare decât minuniţa, dar tot o pasăre de dimensiuni mici, cântărind 140-200 g.
Dimensiuni: lungimea: 22-27 cm; aripa: 15,3-17 cm; coada 8,2-9 cm; tarsul: 3,2 cm; ciocul 1,3 cm.
Este pasăre sedentară, răspândită în toată ţara, în biotopuri formate din terenuri plantate cu arbori,
livezi de pomi, râpi, locuri stâncoase din regiuni de şes şi coline. Nu este locuitor al pădurilor mari. Este
întâlnită cuibărind nu numai în scorburi de arbori, mai cu seamă sălcii şi pomi fructiferi, ci şi în clădiri
părăsite sau neumblate, precum şi în ruine. în martie - aprilie depune 4-5 (7) ouă cu o greutate de 16 g şi
dimensiuni medii 34x28 mm. Durata incubaţiei este de 28 zile, iar puii nu pot părăsi cuibul cam 4 săptămâni.

Cucuvele: a - minuniţe; b - cucuvea; c - ciuvică

Hrana principală o constituie şoarecii, dar în proporţie destul de mare (30%) este formată şi din insecte
pe care le prinde pe sol şi în aer. în căutarea hranei, iese în amurg; vânează şi ziua.
Este o pasăre folositoare însă, din păcate, este persecutată din cauza superstiţiilor.
împuşcarea şi prinderea, prin orice mijloace, interzise.

HUHUREZUL MARE
STRIX URALENSIS (PALL) NUMIT ŞI HUHUREZ CU COADĂ LUNGĂ

Pasăre destul de mare, masculul cântărind 0,6-0,7 kg, iar femela 0,8-1 kg. Dintre păsările răpitoare
de noapte este a doua ca mărime, urmând după buhă. Dimensiuni: lungimea: 57-67 cm; aripa: 37-10 cm;
coada: 29-32 cm; tarsul: 5,2 cm, ciocul: 2,3-2,6 cm. Culoarea generală este albă - cenuşie, cu dungi
transversale brune închis, pe aripi şi coadă. Vălul din jurul ochilor nu are inele circulare concentrice, ci este
de culoare uniformă albă-cenuşie. Irisul brun închis, aproape negru.

Este oaspete de iarnă, care soseşte în octombrie şi pleacă în luna martie. Unii cuibăresc în pădurile de
dealuri înalte şi de munte. Iarna coboară şi la şes.
Hrana este foarte variată şi se compune din mamifere (rozătoare, insectivore) păsări de tot felul
(vrăbii, mierle, coţofene, gaiţe, ciori şi altele), apoi insecte, broaşte. Grosul hranei îl constituie însă
rozătoarele. îşi prinde prada mai ales pe sol.
Nu se vânează, fiind ocrotită de lege.
170
 ŞOIMUL
FALCO PEREGRINUS (TUNST) NUMIT ŞI ŞOIM CĂLĂTOR

Este al doilea ca mărime dintre şoimi: femela este mai mare decât masculul. Greutatea: femela 0,9-1,1
kg, masculul 0,58-0,65 kg. Dimensiuni: lungimea totală: 40-55 cm, aripa: 29-36 cm, coada: 16-20 cm, tarsul:
5-6 cm, ciocul: 2-2,4 cm. La culoarea penajului există deosebiri între mascul, femelă şi tineret.
Masculul este cenuşiu închis pe cap şi pe spate, femela şi mai închisă, iar tineretul brun închis; guşa
albă, pieptul alb-roz cu dungi transversale dese, de culoare neagră; la tineri pieptul este alb-brun cu pete
longitudinale, brune. La ambele sexe şi vârste, caracteristică este pata neagră de sub ochi, în formă de
favorit. Ciocul cenuşiu cu vârf negru; pielea din jurul ochilor, ceara şi picioarele sunt galbene, irisul brun
închis. Aripile sunt lungi, ascuţite la vârf, coada lungă, subţiată spre vârf şi cu dungi transversale.
Pasăre migratoare care soseşte în martie - aprilie şi se înapoiază în septembrie. Unele exemplare rămân
la noi iarna; puţini clocesc şi în ţara noastră. Este o pasăre nordică destul de rară la noi.
Biotopul său îl constituie câmpia şi dealurile fără păduri sau cu păduri, dar nu în masive închise, ci mai
mult dumbrăvi. Iarna, în măsura în care rămâne în ţara noastră, trăieşte şi în apropierea mlaştinilor şi chiar în
turnuri de biserici.
Cuibul şi-1 construieşte de obicei între stânci, la locuri greu accesibile, iar în lipsa acestora se
instalează în cuiburi părăsite de alte răpitoare, sau corvide, făcute în arborii înalţi. în aprilie depune 3-4 ouă
(2-5), cu dimensiuni medii de 50x40 mm, greutate de 45 g şi culoare galbenă cu puncte roşii şi brune. Durata
incubaţiei este de 28-31 zile; puii stau în cuib 35^0 zile. Ambii părinţi clocesc, dar mai mult femela, în care
timp, este hrănită şi de mascul.
Hrana. Din 5 496 observaţii numai 16 au fost constituite de mamifere. Majoritatea au fost compuse din
păsări şi anume: 1819 porumbei de casă, 1027 grauri, 436 nagâţi, 259 ciocârlii, 143 gaiţe, 121 sturzi de vâsc,
79 potârnichi, 5 cocoşi de mesteacăn, 9 sitari şi 33 raţe. Aşa fiind, nu poate fi considerat un mare dăunător al
vânatului, cu atât mai mult cu cât este rar.
Legea noastră de vânătoare (103/1996) îl protejează în totalitate. Fiind o pasăre ageră, interesantă,
combaterea lui ar fi indicată numai în crescătorii de fazani şi de potârnichi, precum şi în gospodăriile cu
mulţi porumbei, dar numai atunci când este foarte numeros şi produce pagube deosebit de importante.

Familia Accipitridae

Această familie cuprinde toate celelalte păsări răpitoare de zi, afară de şoimi şi vânturei. Păsările din
această familie nu au dinte pe maxilarul superior, ci doar o slabă proeminenţă. în această mare familie intră,
în afară de acvile, şorecarii, ulii, hereţii, găile, vulturii şi altele.
Acvilele. Toate sunt protejate de lege, împuşcarea lor fiind interzisă. Sunt în mare majoritate păsări
mari, cu o deschidere impresionantă a aripilor, aripi nu numai lungi, ci şi late, care le permit să plutească în
aer şi să zboare cu mare viteză. Aceste păsări sunt simbol de măreţie, curaj şi forţă. Au cioc puternic, gheare
lungi, tarsul îmbrăcat în pene până la degete. Ambele sexe sunt la fel colorate, dar între penajul tineretului şi
adulţilor este, uneori, deosebire mare, ceea ce poate duce la confuzii, crezându-se că este vorba de specii
deosebite. Femelele sunt mai mari la eorp decât masculii.
În ce priveşte etologia, sunt păsări puţin sociabile, depun ouă puţine (1-2), în cuiburi masive, construite
din crengi. Consumă, de regulă, hrană vie, prinsă de ele, dar la nevoie recurg şi la cadavre, uneori cad
victime cadavrelor otrăvite puse pentru combaterea lupilor.

ACVILA DE MUNTE
AQUILA CHRYSAETOS (L) SE MAI NUMEŞTE ŞI PAJURĂ DE MUNTE,
ACVILĂ DE PIATRĂ, ACVILĂ REGALĂ

Una dintre cele mai mari păsări răpitoare. Masculul cântăreşte 3,5-4,5 kg, iar femela 4,5-6 kg.
Dimensiuni: lungimea totală: 100-110 cm, anvergura: 200-220 cm, aripa: 62-70 cm, coada: 33-41 cm, tarsul:
11-11,8 cm, ciocul: 5 cm. Pentru determinarea în teren, interesează silueta de zbor, care însă este diferită la
tineri şi adulţi. Există însă o mare asemănare între acvila de munte adultă şi codalbul tânăr. între mascul şi
femelă nu este deosebire de culoare, ci numai de mărime. Culoarea generală este brună închis, bătând în
negru, cu excepţia creştetului capului şi a cefei care sunt în culoarea bronzului. Abdomenul, în general, mai
închis, coada, spre rădăcină, este cenuşie, iar la cei tineri, albă. Tinerii au alb şi la aripi, în imaginea lor de
zbor. Ciocul este brun, ceara şi degetele galbene, irisul brun-roşcat.
171
 Este o pasăre sedentară a regiunii de munte - gol de munte, cu stâncării şi păduri de mare altitudine. La
câmpie este o apariţie cu totul rară. De altfel şi la munte este văzută din ce în ce mai rar.
Îşi clădeşte singură cuibul care este o construcţie impresionantă, chiar de 1 m înălţime şi 2-3 m lăţime
şi lungime, făcut din crengi din ce în ce mai subţiri spre suprafaţă, iar sub ouă, căptuşit cu iarbă uscată şi
muşchi. Amplasarea lui este în stâncăriile cele mai izolate, greu accesibile sau inaccesibile, sub o streaşină
care îl apără de ploaie. Numai în lipsa stâncilor, îşi face cuibul în arbori. în martie-aprilie, depune de regulă 2
ouă, dar clocitul îl începe îndată după depunerea primului ou, aşa încât ecloziunea are loc treptat, existând o
diferenţă de mărime între pui. Adeseori, puiul mic este împins şi răsturnat din cuib, încât rămâne un singur
pui care se dezvoltă. Prolificitatea acvilei este mică. La aceasta se adaugă maturitatea sexuală târzie şi anume
în anul al 5-lea sau al 6-lea al vieţii (K r 6 n i n g, 1941). Ouăle au dimensiuni de 77x59 mm şi o greutate de
circa 140 g. Durata incubaţiei este de 40-45 zile. Teritoriul de cuibărit are o rază mare, în care nu tolerează
altă pereche clocitoare.
Hrana acvilei de munte constă din tot felul de animale pe care le înâlneşte în regiunea de munte, dar
preferă iepurii, puţini câţi trăiesc acolo, apoi iezi de capră neagră şi căprior, vulpi, cocoşi de munte, la nevoie
chiar broaşte şi şopârle. Duce în gheare, greutăţi până la 7 kg. Dacă prada este mai mare, o rupe în bucăţi.
Mănâncă hrană proaspătă, prinsă de ea, vie, dar la nevoie se mulţumeşte şi cu cadavre.
Deci, fără îndoială, ca mod de trai este o pasăre dăunătoare, însă pagubele, în totalitatea lor, nu sunt
însemnate, din cauza rarităţii acestei păsări.
Este strict protejată de lege. Trebuie nu numai cruţată de la împuşcare, ci evitată şi punerea de momeală
otrăvită în zona ei.

ŞORECARUL
BUTEO BUTEO BUTEO (L) SE MAI NUMEşTE BUZARD şi ŞORECAR COMUN

Adeseori este întâlnit în acelaşi biotop cu uliul porumbar, care este cam de aceeaşi mărime. Intre ei însă
este o mare deosebire în ce priveşte pagubele cauzate vânatului: şorecarii nu sunt dăunători, sau sunt
dăunători în mică măsură, pe când uliul porumbar cauzează mari pagube. De aceea considerăm că trebuie să
se insiste asupra caracterelor care ajută la determinarea lor.
Şorecarul are greutatea de 0,6-0,7 kg masculul şi 0,7-1,2 kg femela. Dimensiuni: lungimea: 50-57 cm,
anvergura: 120-136 cm, aripa: 41-43,5 cm, coada: 21-25,4 cm, tarsul: 7-7,5 cm, ciocul: 3,3-3,6 cm. Se
deosebeşte atât de şorecarul încălţat, cât şi de uliul porumbar prin aceea că pe coadă are dungi transversale
înguste, brune şi cenuşii, dese, pe când la uliul porumbar ele sunt rare şi late, iar la cel încălţat există doar o
dungă închisă, spre vârful cozii. Cei doi şorecari se deosebesc uşor şi în zbor, cel încălţat având mai mult alb
în aripi, rădăcina cozii albă şi două pete închise la cotul aripilor, pe când la şorecarul comun fâşia închisă de
pe aripi este continuă. Dar o deosebire sigură, când avem pasărea în mână, este aceea că şorecarul încălţat are
tarsul îmbrăcat în pene, pe când şorecarul comun nu. Acesta din urmă are pete albe pe abdomen şi pe partea
inferioară a aripilor, al căror număr variază de la pasăre la pasăre.
Biotopul său îl constituie atât pădurile, în special cele de foioase, cât şi câmpia. Dintre răpitoarele de
zi, este cel mai des întâlnit, fie cuibărind în pădure, fie stând nemişcat, într-un arbore izolat sau pe un stâlp de
telegraf, la pândă pentru a surprinde, pe sol, unul din animalele ce intră în compunerea hranei sale. Când şi-a
observat victima, se aruncă, repede, asupra ei. Când stă la pândă, cu penele înfoiate şi cu capul retras spre
corp, pare mai gros şi mai mare decât este în realitate. Uneori, mai ales primăvara, în perioada împerecherii,
este văzut zburând în cercuri mari, la înălţime destul de mare, fără să bată din aripi, scoţând un fel de ţipete
caracteristice, care constituie cântecul său.
Este o pasăre sedentară, la noi, însă toamna sosesc în ţara noastră şi exemplarele ce au clocit în ţări mai
nordice şi, probabil, parte din ale noastre pleacă spre sud. Fapt este că la noi, poate fi văzut în tot cursul
anului.
Îşi construieşte cuibul în arbori înalţi (10-20 m de la sol), la bifurcarea unor crengi, folosind ramuri
groase dedesubt şi din ce în ce mai subţiri spre suprafaţă. Unele perechi folosesc an de an acelaşi cuib, pe
care, înaintea perioadei de cuibărit îl repară. Spre deosebire de multe alte răpitoare, şorecarii îşi construiesc
ei înşişi cuibul şi nu se instalează în cuiburi făcute de alţii. în a doua jumătate a lunii martie şi în luna aprilie,
în funcţie de starea timpului, depune în medie 3 ouă (1-5), mai multe în anii bogaţi în şoareci şi mai puţine în
cei săraci. Ouăle sunt albe stropite cu pete cenuşii şi roşcate deschis. Au dimensiunile medii de 57x46 mm şi
o greutate de 62 g. Durata incubaţiei este de 28-31 zile. Puii nu părăsesc cuibul 6-7 săptămâni.
Hrana şorecarului interesează mult din punct de vedere vânătoresc, pentru a putea stabili dacă este sau
nu dăunător vânatului, hrana şorecarului comun constă, în proporţie de cel puţin 60%, din şoareci, pe care îi
prinde de pe câmp, la care se adaugă alte rozătoare mai mari, precum şi cârtiţe, hârciogi, arici, broaşte,
172
şopârle şi chiar insecte şi larvele acestora; consumă şi cadavre, mai ales iarna. Prinde însă şi pui de iepure,
precum şi puii păsărilor ce cuibăresc pe sol: potârnichi, prepeliţe. Se constată că unii manifestă o preferinţă
faţă de vânat. Unii autori afirmă că şorecarul deposedează de pradă alte răpitoare, cum ar fi şoimul călător şi
uliul porumbar.
Atacă în diferite feluri: stă la pândă într-un arbore, stâlp de telegraf sau alt punct înalt şi de acolo se
aruncă asupra prăzii; zboară la mică înălţime deasupra solului şi caută să descopere prada în acest fel; bat din
aripi, pe loc, în aer cam în felul vânturelului, şi în acest fel caută să descopere prada.
Legea nu permite împuşcarea lui, fiind folositor agriculturii şi silviculturii prin consumarea şoarecilor,
şi necauzând vânatului decât pagube mici. Numărul de şoarecari ar putea să scadă mult în viitor din cauza
consumării de rozătoare otrăvite. In prezent, pe cale administrativă, s-a interzis împuşcarea şorecarilor.
În literatură figurează încă două subspecii de şoarecari şi anume:
- Şorecarul roşcat (Buteo buteo vulpinus Gloger) şi
- Şorecarul mare (Buteo rufinus Cretzschm) care au culoare mai roşcată decât cel comun. Aceştia ar
înlocui pe cel comun, în estul Munteniei şi în Dobrogea. Pentru noi, din punct de vedere vânătoresc, nu
prezintă importanţă, deoarece, în ce priveşte raporturile cu vânatul nerăpitor, nu se deosebesc esenţial de
şorecarul comun.

ŞORECARUL ÎNCĂLŢAT
BUTEO LAGOPUS (PONT)

Este cam de mărimea şorecarului comun (planşa VIII). Dimensiuni: lungimea totală: 47-55 cm,
anvergura: 135-147 cm, aripa: 41-43 cm, coada: 24,5-27,5 cm, tarsul: 7-7,5 cm, ciocul: 1,8-2,1 cm. Are tarsul
îmbrăcat în pene, fapt care ar putea duce la o confuzie cu acvila mică, aproximativ de aceeaşi mărime. Alte
caracteristici ale şorecarului încălţat sunt: coada albă la rădăcină, cu o dungă transversală închisă la vârf;
culoare generală mult mai deschisă decât la cel comun; în zbor, pe partea inferioară a corpului, aproape de
cotul aripii, o pată neagră (fig. 166 b) pe fondul deschis; abdomen închis la culoare.
Oaspete de iarnă, între octombrie şi martie. Hrana ca a şorecarului comun. Deoarece, iarna, cât stă la
noi, rozătoarele, broaştele etc. se pot găsi cu greutate, este posibil ca în ţara noastră că cauzeze vânatului
pagube mai mari decât în nordul Europei, unde cuibăreşte.
La pândă, nu stă pe stâlpi, ci pe movile de pământ sau gropi de gunoi.
în ţara noastră poate fi întâlnit pretutindeni, dar efectivul diferă de la un an la altul.
Regimul împuşcării este cel descris la şorecarul comun.
Ulii. Tratăm ulii imediat după şorecari, cu scopul ca, prin contrast, să poată fi reţinută mai cu uşurinţă
firea de prădător pentru vânat, a acestora, comparativ cu aceea a şorecarilor - păsări blajine, aproape
indiferente din acest punct de vedere.
Ulii sunt păsări cu aripi relativ scurte şi coadă lungă în raport cu corpul . Vârful aripilor este rotunjit.
Zboară la mică înălţime şi cu foarte multă agerime, reuşind să se strecoare printre arbori şi alte obstacole, în
urmărirea prăzii. Se mai caracterizează şi prin multă tenacitate în urmărirea victimei. în timp ce adevăraţii
şoimi atacă numai în zbor şi, în caz de nereuşită, sunt nevoiţi să abandoneze, ulii urmăresc prada şi pe sol, pe
creanga copacului, oriunde. în ciuda aripilor scurte, zboară cu uşurinţă printre arbori când urmăresc pasărea-
pradă. Au cioc puternic, încovoiat şi mai cu seamă gheare lungi, încovoiate şi ascuţite, mai mari decât ale
şorecarilor.

ULIUL
ACCIPITER GENTILIS(L) SE MAI NUMEŞTE: ULIUL GĂINILOR ŞI ULIUL
PORUMBAR

Pe bună dreptate este socotit cel mai dibaci şi mai îndrăzneţ răpitor cu pene, dintre păsările noastre.
Masculul are o greutate de 0,65-0,85 kg, iar femela 1-1,25 kg. Dimensiuni: lungimea: 49-68 cm, anvergura:
107-128 cm, aripa: 31-38 cm, coada: 24-29 cm, tarsul: 7,4-7,8 cm, ciocul: 2,8-3,9 cm. Femela este sensibil
mai mare decât masculul. în ce priveşte culoarea, este deosebire mare între adult şi tânăr, încât cei
necunoscători ar putea crede că este vorba de două specii deosebite. Atât tinerii cât şi adulţii au o sprânceană
albă-gălbuie, care se întinde şi în dosul ochiului. Adultul are creştetul, ceafa şi aripile brune-albăstrui, pieptul
şi abdomenul alb cu dungi transversale brune închis, aproape negre, subcaudalele albe, coada cenuşie cu 4-6
dungi transversale late, de culoare închisă. Tinerii au capul, ceafa şi aripile de culoare brună-roşcată; guşa,
pieptul şi abdomenul albe-roşcate cu pete longitudinale, brune închis, ceea ce este o deosebire esenţială faţă
de adulţi. Dungile transversale pe coadă se păstrează şi aici.
173
 Biotopul său îl formează pădurile de amestec de la şes şi dealuri cu teren agricol. Pădurea îi este
indispensabilă pentru cuibărit, iar pentru procurarea hranei are nevoie şi de teren agricol. Este văzut destul de
rar în raport cu efectivul lui, deoarece duce o viaţă tainică. Totuşi se apropie de aşezările omeneşti, răpind
păsări de curte. La sfârşitul verii, după ce puii sunt dezvoltaţi, ulii porumbari părăsesc pădurea şi se împrăştie
pe câmpii, unde îşi pot procura hrana mai cu uşurinţă. Este pasărea sedentară şi eratică pe care o întâlnim în
tot cuprinsul ţării, unde condiţiile de adăpost şi hrană îi sunt îndeplinite.
Este fidelă locului de cuibărit, unele perechi folosind mai mulţi ani acelaşi cuib, sau construindu-şi în
apropiere altul. Câteodată iau în primire cuiburile altor răpitoare. Cuibul şi-1 amplasează în arbori înalţi din
pădurea bătrână, aproape de vârf şi de trunchiul principal, în locuri ascunse. In luna aprilie depune 3-4 (1-5)
ouă, cu dimensiuni de 58 x 45 mm şi greutatea de 60 g. Incubaţia durează 34-40 zile, iar puii nu părăsesc
cuibul 36-40 zile.
Hrana lui constă în proporţie de 90% din păsări şi 10% mamifere. Ca şi alte răpitoare, are un sector de
cuibărit şi altul de procurare a hranei. în apropierea cuibului, nu vânează. În timp ce sectorul de cuibărit este
mic, găsindu-se cuiburi şi la distanţă de 1 km unul de altul, cel de vânătoare, adică de procurare a hranei, este
mai mare şi de 5km. Deşi este dăunător pentru vânat, nu este permis a se împuşca, fiind protejat prin legea
vânatului (103/1996).

ULIUL PĂSĂRAR
ACCIPITER N1SUS (L)

Între mascul şi femelă este deosebire însemnată, atât în ce priveşte mărimea cât şi culoarea. Masculul
cântăreşte 0,13-0,15 kg, iar femela 0,21-0,27 kg, aceasta fiind deci mult mai mare. Dimensiuni: lungimea
totală: 30,5-33 cm, la mascul şi 35,5-40 cm la femelă; aripa: 19,5-23 cm la mascul şi 21-27 cm la femelă;
coada: 15,4-17 cm la mascul şi 17,2-22 cm la femelă; tarsul: 6,3-6,6 cm la ambele sexe; ciocul: 1,1-1,4 cm la
ambele sexe. Culoarea: masculul are capul şi partea superioară cenuşie ca ardezia, obrajii roşii-ruginii şi
pete albe pe ceafă; abdomenul şi pieptul, pe fond alb, dungi transversale brune ruginii, guşa albă, coada
cenuşie cu 5-8 dungi transversale închise. Femela are culoarea uliului porumbar, numai că este mult mai
mică. Ambele sexe au picioare cu tars relativ lung şi de culoare galbenă, aripi scurte, late şi rotunjite la vârf,
coada lungă.
Este pasăre migratoare, oaspete de iarnă, sosind la noi în septembrie-octombrie şi plecând în martie.
Chiar dacă unele din ele ar cloci la noi, numărul lor este mic, deci faptul nu are importanţă din punct de
vedere practic.
Biotopul lui îl constituie pădurile de deal şi şes, sau teren de cultură agricolă cu pâlcuri de arbori sau
tufişuri. Apare adeseori, iarna, la vânătoarea de iepuri din păduri. Este răspândit în toată ţara şi destul de
frecvent.
Hrana lui constă din păsărele, în special din vrăbii, cinteze, ciocârlii, rândunici, aşa încât denumirea lui
de uliu păsărar este pe deplin justificată. Mamiferele constau în special din şoareci de câmp şi reprezintă abia
2-3%. Atacă la fel ca uliul porumbar, stând la pândă pe arbori şi aruncându-se, cu viteză, asupra victimei.
Coada relativ lungă şi lată îi serveşte drept cârmă când se strecoară printre arbori. Nu este sociabil.
Deoarece la noi stă numai toamna şi iarna, când puii păsărilor de vânat sunt dezvoltaţi, iar unele au şi
plecat spre sud, pagubele ce le-ar putea cauza vânatului, uliul păsărar, ar fi poate prinderea vreunei
potârnichi.
Legea nu permite împuşcarea lui, fiind protejat prin Legea nr. 103/1996, încadrându-se la categoria
uliilor.
Găile. Găile, numite popular şi milani sau şorliţe, sunt păsări cu ceva mai mari decât şorecarii, cu aripi
lungi, dar înguste, formând un cot când sunt întinse. Coada le este lungă şi - fapt caracteristic - înfurcită ca la
rândunici. Nici o altă pasăre răpitoare din ţara noastră nu mai are coadă înfurcită (crestată), afară de cele
două găi. Acest fapt înlesneşte identificarea lor. Pot să planeze îndelung în aer ca şi şorecarii. în ţara noastră
trăiesc două specii şi anume gaia roşie şi gaia neagră. Deşi nu sunt aşa de dăunătoare ca ulii sau şoimii, totuşi
prezintă importanţă din punct de vedere vânătoresc, deoarece cuibăresc în ţara noastră, deci pot face pagube
în puii vânatului mic.
GAIA ROŞIE
MILVUS MILVUS (L)

Greutatea 1-1,5 kg. Dimensiuni: lungimea: 59-67 cm, anvergura: 144-151 cm, aripa: 49-52 cm, coada:
29-32 cm, tarsul: 5,4-5,6 cm, ciocul: 2,4-2,7 cm. Semne de recunoaştere: mărimea, apoi culoarea generală
roşie-brună, mai deschis pe cap şi gât şi mai închis la remige. Picioarele galbene, cu gheare nu prea lungi în
174
raport cu corpul. In zbor are pete albe pe partea inferioară a aripilor, coada înfurcită şi aripile formând un
unghi la cotul aripii. Acestea din urmă sunt semne sigure.
Oaspete de vară din martie până în octombrie-noiembrie. Unele exemplare rămân la noi şi iarna.
Biotopul ei este pădurea de dealuri sau terenul cultivat agricol din apropierea pădurii, presărat cu
pâlcuri de arbori. Cuibăreşte în pădure, în arborii înalţi, aproape de vârful acestora şi vânează în terenurile
agricole din jur. La câmpie, se întâlneşte mai rar, vara, dar este în trecere în timpul migraţiei, fiind văzută de
unul dintre noi cuibărind şi lângă Slobozia, în lunca Ialomiţei. Frecvenţa ei este mijlocie.
În a doua jumătate a lunii aprilie şi prima jumătate a lui mai, depune 2-4 ouă, într-un cuib construit de
ea, sau ocupat de la vreo cioară. Ouăle au dimensiunile de 55,8 x 45,1 mm şi o greutate de 54 g.
Hrana ei este foarte variată, constând din mamifere mici, păsări sălbatice şi de curte, broaşte, peşti,
insecte. Este un mare consumator şi de hoituri pe care le găseşte singur sau le sustrage de la alte păsări
răpitoare mai dibace în atacul contra prăzii vii. Dintre mamiferele-pradă, enumerăm: şoareci de câmp,
popândăi, hârciogi, şobolani, pui de iepure; dintre păsări: orice pasăre mică sau de mărime mijlocie, pe care o
poate prinde, în special cele care cuibăresc pe sol: potârnichi, prepeliţe, fazani.
Face oarecari pagube în vânat prin faptul că se găseşte în ţară pe timpul cuibăritului vânatului cu pene.
Dar este folositoare agriculturii. Legea vânatului (103/ 1996) interzice nominal vânarea găiei roşii (Anexa 2,
nr. crt. 67).

GAIA NEAGRĂ
MILVUS MIGRANS (BODD) SE MAI NUMEŞTE SORLIŢĂ BRUNĂ, GAIE
BRUNĂ

Greutatea 0,8-0,9 kg. Dimensiuni: lungimea: 54-66 cm, anvergura: 125-145 cm, aripa 42-49 cm,
coada: 22 (25)-28 (35) cm, tarsul: 4,6-5,6 cm, ciocul: 2,5-2,7 cm. Pasărea este ceva mai mică decât gaia
roşie: femela, şi în acest caz, este cu ceva mai mare decât masculul. Seamănă cu gaia roşie ca formă
generală, dar se deosebeşte prin coada mai puţin înfurcită, culoarea mai închisă a penajului, mai ales pe
spate, remige şi coadă.
La noi este oaspete de vară din martie până în septembrie-octombrie, mai frecventă decât gaia roşie. O
parte cuibăreşte la noi, restul pleacă spre nord. Biotopul ei se deosebeşte de al precedentei; în timp ce gaia
roşie este răspândită mai mult în pădurile de deal, gaia brună este pasăre de câmpie şi de regiuni cu râuri, cu
arbori mari sau pâlcuri de pădure în apropiere. Este mai frecventă în Dobrogea, de-a lungul litoralului. Este
mai sociabilă decât gaia roşie şi mai puţin sperioasă, apropiindu-se de aşezările omeneşti.
Cuibăreşte în arbori înalţi sau mijlocii, dar cam la marginea pădurii, ca să fie mai aproape de balta sau
câmpul unde îşi caută hrana. îşi face singură cuibul sau foloseşte un cuib de cioară, amplasat la bifurcarea
trunchiului, la baza unei crengi sau chiar pe creangă. Cuiburile uneori sunt apropiate, aproape ca într-o
colonie. în aprilie - începutul lui mai, depune 2-3 ouă albe cu puncte şi pete brune; dimensiunile ouălor sunt
53 x 42 mm, iar greutatea circa 60 g. Puii stau în cuib 6-7 săptămâni.
Hrana. Rezultatul cercetării a 317 probe de conţinut din guşi şi stomac: în 47 cazuri peşti, în 13 cazuri
amfibii, în 113 cazuri reptile, în 155 cazuri insecte, în 104 cazuri mamifere, în 20 cazuri hoituri de animale
mari şi în 119 cazuri păsări, în special pui. Dintre mamifere, cele mai frecvente animale-pradă sunt
rozătoarele mici, de la hârciog în jos. Unii sunt specializaţi în prinderea puilor de găină. în vânat pot face
pagube în perioada de cuibărit a vânatului cu pene, când le atacă puii. Volumul pagubelor depinde şi de
frecvenţa acestor păsări.
Legea nr. 103/1996 opreşte împuşcarea sau capturarea ei, în tot cursul anului.
Ereţii. Câteva caractere comune ale ereţilor:
- Corp relativ mic şi zvelt cu aripi lungi şi ascuţite, pe care în zbor le ţin în forma unui V mult deschis.
Zboară la mică înălţime.
- Coada lungă şi rotunjită la vârf. Tarsul lung.
- La fiecare obraz, penele de la margine sunt aşezate într-un fel de cerc, incomplet, care seamănă cu
vălul răpitoarelor de noapte.
Penajul celor două sexe este mult diferit.
- În general, sunt păsări dăunătoare vânatului.

ERETELE DE STUF
CIRCUS AERUGINOSUS (L)

Greutatea: mascul 0,48-0,61 kg, femela 0,62-0,74 kg.

175
 Dimensiuni: lungimea: 49-59 cm, anvergura: 124-138 cm, aripa: 38-4 cm, coada: 23-26 cm, tarsul: 8-9
cm, ciocul: 2,1-2,6 cm. Femela este mai mare decât masculul. Există deosebire între sexe şi în ce priveşte
coloraţia: masculul are pe aripi o porţiune destul de mare cenuşie-albăstruie, femela este mai închisă la
culoare şi în plus are creştetul capului şi guşa de culoare deschisă.
Pentru deosebirea dintre sexe, edificatoare este şi silueta de zbor: masculul are coada de culoare
deschisă, iar restul corpului este o alternanţă între cenuşiu-albăstrui şi brun. Femela are culoarea generală
mai închisă, dar creştetul capului, obrajii şi uneori aripile sunt albe.
Oaspete de vară din martie până în octombrie.
Biotopul: bălţi, smârcuri cu stuf.
Cuibul îl face la suprafaţa apei, sau mai sus, până la înălţimea de 1,5 m, totdeauna bine ascuns şi izolat
de răpitoare cu păr, printr-un brâu de apă. în a doua jumătate a lunii aprilie şi începutul lunii mai, depune 4-5
(3-6) ouă de culoare verzuie, având dimensiunile medii de 48 x 37 mm, greutatea de 38-44 g. Incubaţia
durează 32-33 zile, iar puii stau în cuib 34-38 zile.
Hrana: mamifere până la mărimea unui şoldan de iepure, între care şi şobolani de apă; păsări acvatice,
de preferinţă lişiţe, ouă şi pui ai păsărilor care cuibăresc în bălţi. La lista hranei lui se adaugă: broaşte, peşti,
şopârle, şerpi şi insecte. Prinde, de asemenea, pui de iepure şi raţe adulte, ultimele mai cu seamă când se
găsesc în perioada năpârlitului, deoarece nu pot zbura.
Este dăunător, dar este protejată prin legea vânatului (103/1996).

CODALBUL
HALIAEETUS ALBICILLA (L) SE MAI NUMEşTE şl VULTURUL CODALB SAU
VULTURUL CU COADA ALBĂ

Este o pasăre mai mare decât acvila de munte. Masculul cântăreşte 3,5-4,5 kg, iar femela 5-6,5 kg.
Dimensiuni: lungimea: 82-100 cm, anvergura: 211-251 cm, aripa: 59-70 cm, coada: 24-37 cm, tarsul: 8,5-
10,5 cm, ciocul: 6,4-6,7 cm. Se deosebeşte uşor de acvilă prin aceea că tarsul nu-i este îmbrăcat în pene decât
pe treimea superioară, în timp ce acvilele au pene până la degete. în zbor, un semn distinctiv sigur este coada
cuneiformă, în timp ce la acvilă este în arc de cerc. De reţinut că diferenţa de coloraţie există şi între cel adult
şi cel incomplet dezvoltat. Astfel: adultul are ciocul în culoarea cafelei cu lapte, iar coada albă; cel nematur
are ciocul, coada şi capul de culoare neagră.
Este pasăre sedentară şi eratică. Biotopul său sunt pădurile întinse din apropierea bălţilor şi râurilor, în
special în lungul Dunării şi în Deltă.
Îşi face cuibul în arbori înalţi, în special în plopi şi sălcii, uneori chiar în arbori izolaţi. Dacă în
apropiere sunt stânci, le preferă. Cuibul este construit din crengi, uneori destul de groase, care însă sunt tot
mai subţiri pe măsură ce ajung spre vârful lui. De regulă, perechile folosesc acelaşi cuib, ani în şir, pe care an
de an îl repară şi îl dezvoltă. De unde în primul an are înălţimea de un metru, ajunge mai târziu chiar până la
2 m. Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 5-6 ani. La începutul lunii martie, depune două ouă, rar trei, de
culoare albă, având dimensiunile de 73-58 mm şi o greutate medie de 143 g. Depunerea ouălor se face la un
interval de o săptămână, dar clocitul începe imediat după depunerea primului ou. Aşa se explică durata lungă
a incubaţiei 31^6 zile, precum şi ecloziunea treptată.
În ce priveşte hrana, analiza a 300 probe (ingluvii) a găsit: 98 lişiţe, 53 raţe mari, 50 corcodei, 22 stârci
cenuşii şi 14 raţe diferite. A mai găsit şi 52 mamifere între care 23 căprioare şi 19 iepuri, care este însă
posibil să fi provenit din cadavre, dat fiind că în timpul recoltării probelor a fost o iarnă grea, cu o mare
mortalitate de vânat. Se ştie că această pasăre este şi consumator de cadavre, dar prinde, cu destulă dibăcie şi
peşte, în special ştiuci şi crapi.
Incontestabil, prin felul hranei consumate şi mărimea păsării, codalbul este dăunător vânatului. Rămâne
însă de văzut care este efectivul său în prezent. Mulţi au căzut victime cadavrelor otrăvite.
De fapt, codalbul este o acvilă, dar din cauză că are tarsul pe două treimi fără pene a fost trecută la alt
gen.
Nu se vânează, fiind protejată prin Legea vânatului nr. 103/1996. Este pasăre maiestuoasă, o podoabă a
naturii.

176
 ŞERPARUL
CIRCAETUS GALLICUS (Gm) SE MAI NUMEŞTE VULTUR ŞERPAR

Numele îi vine de la hrana lui de bază - şerpii. Greutatea îi este de circa 2 kg, deci este mai mare decât
un şorecar. Dimensiuni: lungimea: 63-72 cm, anvergura: 170-183 cm, aripa: 53-56 cm, coada: 27-32 cm,
tarsul: 9-12 cm, ciocul: 5-5,6 cm. Cap relativ mare în raport cu corpul, cu pene formând un fel de cerc în
jurul feţei, deci semănând cu răpitoarele de noapte. Spetele brun-cenuşiu, abdomenul alb, cu câteva pete
închise. Pe coadă are 3-4 dungi transversale şterse. Tinerii au partea inferioară a corpului colorată mai închis.
în zbor, ţine aripile mai întinse decât şorecarul (fără a forma cot). Se văd penele albe de pe faţa inferioară,
doar guşa, gâtul şi vârful cozii sunt mai închise. Remigele primare brune închis.
Oaspete de vară, de la sfârşitul lui martie, până în octombrie. Biotopul lui îl formează pădurile izolate,
liniştite, coastele însorite cu stânci, văgăunele unde găseşte reptile. Este răspândit în toată ţara, însă în
densitate mică. Mai frecvent în pădurile Dobrogei şi dealurile Banatului. Este logic ca atât răspândirea cât şi
densitatea lui să depindă de existenţa şi abundenţa reptilelor.
Îşi face cuibul la înfurcirea unui arbore, ca şi şorecarul. în aprilie-mai, depune de regulă un ou, rar două,
de culoare albă, având dimensiunile de 73 x 58 mm şi o greutate mijlocie de 174 g, deci un ou mare în raport
cu corpul păsării. Durata incubaţiei este de 35-38 zile; puii rămân în cuib până la 12 săptămâni.
Hrana. Şerparul s-a specializat în prinderea şerpilor şi a şopârlelor. Numai de nevoie recurge la broaşte,
râme şi insecte. Foarte rar prinde păsări. Nu este imun contra muşcăturilor şerpilor, dar reuşeşte să le evite
prin modul de a le prinde: înhaţă cu ghearele şi ucide şarpele cu o muşcătură în regiunea capului. Vânează
stând la pândă în anumite puncte, de unde se repede asupra prăzii, alteori bate pe loc din aripi, apoi îşi
continuă deplasarea în zbor; în fine, urmăreşte prada şi pe picioare.
Şerparul este o pasăre folositoare. Considerăm că este bine venit faptul că legea noastră de vânătoare 1-
a pus sub protecţie, alături de acvile şi răpitoarele de noapte.

ULIGANUL PESCAR
PANDION HALIAETUS (L) SE MAI NUMEŞTE VULTUR-PESCAR SAU ACVILA-
PESCAR

Este a treia pasăre a cărei hrană este foarte limitată: peştele, de unde şi denumirea sa. Greutatea este de
1,2-1,7 kg. Dimensiunile: lungimea: 65-70,8 cm, anvergura: 160-179 cm, aripa: 49-55 cm, coada: 23-25 cm,
tarsul: 5,1-5,3 cm, ciocul: 5-5,3 cm. Este de mărimea unei acvile ţipătoare mari. Chiar de la distanţă, este
izbitoare diferenţa dintre culoarea brună închisă a cefei, spatelui, aripilor şi cozii şi între cea deschisă,
aproape albă a guşei, pieptului şi abdomenului, ca şi a moţului de pene. Peste ochi are o dungă de aceeaşi
culoare ca spatele.
Este pasăre migratoare de pasaj, care soseşte în martie-aprilie şi pleacă în septembrie-octombrie.
Biotopul lui îl constituie regiunea de bălţi populate cu peşte. De aceea este răspândit numai în acele
părţi ale ţării unde îşi poate găsi hrana sa de bază, în special în partea inferioară a Dunării şi în Deltă.
Hrana o constituie, aproape în exclusivitate, peştele. Numai în lipsa acestuia, şi rareori, prinde şi
broaşte, rozătoare mici şi păsări. Pentru a prinde peşte, zboară la mică înălţime de la suprafaţa apei, uneori se
opreşte bătând din aripi şi dacă a observat vre-un peşte, se aruncă asupra lui cu picioarele întinse spre el. La
nevoie poate să intre puţin în apă. Dacă peştele este uşor (până la 2 kg), se ridică cu el în zbor, bate din aripi
ca să se scuture de apă, apoi îşi continuă zborul până într-un loc liniştit unde îl devorează. Dacă este mai
greu, îl duce până la mal prin apă, bătând din aripi.
Din punct de vedere vânătoresc, nu este dăunător, dar din cel piscicol, da. Legea nu permite împuşcarea
lui. Efectivul de acvile pescari scade, pe măsura îndiguirilor şi a desecării bălţilor.
Vulturii. Patru specii de vulturi interesează ţara noastră: vulturul sur, vulturul negru, vulturul alb şi
zăganul, dintre care:
- trei sunt păsări cu cea mai mare anvergură: vulturul sur, vulturul negru şi zăganul;
- trei au capul, parte din gât, sau cel puţin faţa şi fruntea, fără pene, acoperite doar cu un puf fin: vulturul
sur, vulturul negru şi vulturul mic;
- toate sunt consumatoare de hoituri, numai zăganul atacă, uneori, direct sau indirect, prada, speriind-o
ca să cadă în prăpastie;
- toate sunt păsări foarte rare;
- toate sunt puse sub protecţia legii, împuşcarea sau uciderea lor, pe orice cale, fiind interzisă;
- nu au glas care să fie auzit la distanţă;
- degetele au gheare scurte. Din moment ce nu atacă animale vii, nu au nevoie de gheare lungi şi
177
ascuţite. Pot umbla şi pe jos;
- planează ore întregi, la mare înălţime, cercetând de acolo terenul spre a descoperi vre-un cadavru, cu
văzul lor extrem de ager;
- ciocul este lung, cu vârful încovoiat, puternic şi ascuţit, apt pentru a sparge pielea groasă a animalelor
mari moarte, ca să ajungă la carne.

Ordinul Passeriformes (Passeres)

Familia Corvidae

Păsările din familia Corvidae nu sunt specii de vânat, dar au un rol important în gospodărirea vânatului
prin pagubele pe care le cauzează acestuia. Cu excepţia corbului, care este pus sub protecţia legii, la fel ca
acvilele, vulturii şi păsările răpitoare de noapte, restul corvidelor formează obiect de combatere, unele în
măsură mai mare, altele mai mică. în vederea reuşitei acţiunii de combatere, este necesar să fie cunoscută
biologia lor. De aceea ele vor fi tratate, în cele ce urmează, pe scurt:
- Pe cioc, în jurul nărilor, au pene scurte şi tari.
- Cu excepţia corbului care este mai mult carnivor, restul sunt omnivore, deci consumă seminţe de
plante agricole, dar şi insecte, rozătoare mici, apoi vânat: pui de potârniche, fazan, prepeliţă, care, cum se
ştie, cuibăresc pe sol, dar şi puii celor ce îşi fac cuib în arbori, cum sunt porumbeii. De asemenea şi puii de
iepuri. Deosebit de pui, consumă şi ouăle din cuiburi de pe sol, din arbori şi din baltă.
- De regulă fac o singură pontă pe an.
- Pentru îmbucătăţirea hranei, se folosesc nu numai de cioc, ci se ajută şi cu picioarele.

CORBUL
CORVUS CORAX (L)

Greutatea lui este 1-1,5 kg, fiind, astfel, cel mai mare dintre corvide. în zbor, se deosebeşte de cioara de
semănătură prin coada sa cuneiformă, pe când a ciorilor are capătul în arc de cerc . Se mai deosebeşte prin
croncănitul caracteristic. Când avem pasărea în mână, deosebim corbul prin mărimea şi prin ciocul său de
70-85 mm lungime, câtă vreme al celorlalte corvide este de maximum 60 mm.
Este pasăre sedentară, cel mult eratică. De regulă poate fi văzut singur sau în perechi; iarna şi în grupuri
mici.
Este răspândit în toată ţara, dar mai cu seamă în regiunea subcarpatică. îşi face cuib, fie pe stâncării, fie
în arbori înalţi, la 15-25 m de la sol. Cuibul este făcut cu îngrijire: jos crengi groase, sus mai subţiri, iar
adâncitura unde va depune ouăle o căptuşeşte cu muşchi, licheni, iarbă uscată, pene. Acelaşi cuib este folosit
mai mulţi ani, în fiecare an făcându-i-se adăugiri şi reparaţii. Are un sector de cuibărit, în care nu tolerează
altă pereche clocitoare, nici din neamul său, nici chiar din cele răpitoare. Maturitatea sexuală o ating la vârsta
de 2 ani. Ouă foarte de timpuriu, chiar la sfârşitul lui februarie, începutul lui martie şi numai excepţional
până în mai. Depune 5-6 (3-7) ouă de culoare verzuie-albastră cu puncte brune-negricioase, cu dimensiunile
de 49 x 34 mm şi greutatea de circa 30 g. Cuibăritul începe după depunerea primelor 2-3 ouă, deci înainte ca
ponta să fie completă. Ca urmare şi ecloziunea se produce treptat.
Puii eclozati mai la urmă, fiind mai mici decât fraţii lor ieşiţi din ou mai devreme, sunt împinşi afară din
cuib de către cei mai puternici, aşa încât din cele 5-6 ouă, de regulă, ajung la completă dezvoltare doar 3-4
pui. în cuib rămân circa 40 zile după ecloziune. Hrana corbului este foarte variată şi constă din: cadavre de
tot felul, dar şi din broaşte, melci, viermi, insecte, peşti, scoici, păsări de curte şi sălbatice, şoareci. Deci, în
parte, este stricător, motiv pentru care, în unele ţări din apus nu este pus sub protecţie. La noi este ocrotit prin
lege, deci nu se împuşcă, însă cade la cadavre otrăvite, ceea ce este o pierdere. în ultimii ani, s-a împuţinat
mult.
CIOARA GRIVĂ ARDELEANĂ
CORVUS CORONE CORNIX(L) SE MAI NUMEŞTE ŞI CIOARĂ SURĂ, CIOARĂ
CENUŞIE

Această subspecie îşi are aria de răspândire în Banat, Transilvania şi Bucovina; în jumătatea estică a
ţării noastre însă şi mai cu seamă în Muntenia şi Dobrogea trăieşte o altă subspecie: Corvus corone
sardonius, numită cioară grivă descrisă ca fiind „cu dimensiuni mai mici şi cu un colorit al părţilor de
deasupra şi dedesubt de o nuanţă brun deschisă".
Din punct de vedere vânătoresc însă această deosebire interesează puţin, deoarece felul de viaţă şi
hrana, deci daunele cauzate vânatului, nu diferă. Fiinf bine cunoscută, o descriere a ei este de prisos. Este
178
suficient să se arate că se deosebeşte de celelalte corvide prin culoarea cenuşie a spatelui şi abdomenului;
restul corpului îi este negru.
La noi este pasăre sedentară, cel mult eratică, iarna, în căutare de hrană. Cele care cuibăresc în nordul
Europei însă coboară iarna, mai spre sud, până la o linie care trece de la est la vest prin centrul Europei.
Trăieşte în pădurile de dealuri şi de şes, cu suprafaţă mică şi poieniţe, dar am întâlnit-o şi în zona cerbului la
1000-1200 m altitudine. Foarte frecventă în Delta Dunării.
Cuibul şi-l face în arbori, iar dacă în apropiere sunt stânci, atunci cuibăreşte şi aici. Cloceşte singuratic,
iar nu în colonii. La sfârşitul lunii martie şi începutul lui aprilie, depune 4-5 ouă, având dimensiuni de 42 x
29 mm şi o greutate medie de 20 g. Incubaţia durează 17-18 zile; puii rămân în cuib circa o lună.
Hrana ei este asemănătoare cu a corbului, numai că fiind mai mică, nu poate ataca animale aşa de mari
ca acesta. In afară de insecte, şoareci, melci, mănâncă şi porumb în lapte şi alte seminţe agricole; în perioada
cuibăritului, distruge ouăle păsărilor, le ucide puii şi prinde chiar pui de iepuri, potârnichi adulte, prepeliţe şi
pui de fazani. Este dăunător nu numai prin natura hranei pe Care o consumă, ci şi prin faptul că este
numeroasă şi sedentară. Trebuie combătută sistematic.

CIOARA
CORVUS FRUGILEGUS (L) ESTE NUMITĂ ŞI CIOARĂ DE SEMĂNĂTURĂ

Fiind bine cunoscută nu-i facem descrierea. Dacă totuşi în anumite cazuri ar exista vreo îndoială, atunci
o cunoaştem după pata deschisă, aproape albă, fără pene, dintre rădăcina ciocului şi guşă (fig. 171c). în rest
este neagră.
La noi este sedentară şi eratică, foarte frecventă. Toamna târziu, rândul de la noi se îngroaşă cu cele ce
au cuibărit ceva mai la nord, iar caracterul lor eratic le-a împins mai spre sud. Biotopul ei este câmpia,
presărată cu grupuri de arbori, în care de altfel şi cuibăreşte. Iarna, în căutare de hrană, pot face deplasări
dintr-un loc în altul, la distanţă nu prea mare. Pentru hrană fac deplasări şi zilnic, dimineaţa, de la locul unde
dorm peste noapte până la locul de hrană, iar seara invers, păstrând acelaşi traseu.
Cuibăreşte în colonii, în arbori, depunând, la începutul lui aprilie, 4-6 ouă, cu diametrul de 40 x 27 mm.
Incubaţia durează 17-20 zile, după care puii mai rămân în cuib circa o lună.
Problema hranei ei a fost mult studiată, dar părerile diferă. Se susţine că distruge multe larve de insecte
dăunătoare agriculturii. Faptul este adevărat şi poate fi observat când ciorile de semănătură merg pe urma
plugului.
Pe de altă parte, din punct de vedere vânătoresc, n-ar fi întocmai inofensivă. Chiar în ţara noastră, cu
ocazia combaterii făcute primăvara prin ouă otrăvite, numărul ciorilor de semănătură n-a fost inferior celor
cenuşii. Aceasta este o dovadă că are răul obicei de a consuma ouăle din cuiburi. Pagube cauzează şi în
porumbişti, la sfârşitul verii. Mănâncă şi ouă şi pui de păsărele. Se afirmă că puii ciorii de semănătură,
înainte de a împlini două luni şi când umblă pe crengile copacilor pe care au cuibărit, învăţându-se să zboare,
dacă sunt bine preparaţi şi mai cu seamă dacă sunt consumaţi fără prejudecăţi, constituie o mâncare cu nimic
inferioară unuia de fazan. N-am verificat acest lucru.

STĂNCUŢA APUSEANĂ
CORVUS MONEDULA SPERMOLOGUS (VIEILL)
STĂNCUŢA
CORVUS MONEDULA SOEMMERINGII (FISCH)

Sunt aproape tot aşa de frecvente ca şi cioara de semănătură. Este vorba de două subspecii.
Pasăre sedentară, cuibăreşte în cele mai diferite locuri: arbori scorburoşi, poduri de case şi grajduri,
găuri în maluri surpate etc. Nu se fereşte de aşezările omeneşti. La sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie,
depune 5-6 ouă, dimensiuni medii de 38x24 mm. Este omnivoră. Atitudinea faţă de ea este cam aceeaşi cu
cea faţă de cioara de semănătură; poate fi chiar mai indulgentă.

COŢOFANA
PICA PICA (L) SE MAI NUMEŞTE ŢARCĂ

Alături de cioara cenuşie, este cea mai dăunătoare dintre corvide. Fiind bine cunoscută nu o mai
descriem.
Este pasăre sedentară. Biotopul ei îl formează pădurile de mică întindere, câmpia cu pâlcuri de arbori,
zăvoaiele, deci nici păduri întinse, nici câmpie fără arbori. Evită muntele.
179
 Îşi face cuibul în arbori, tufe, garduri vii, la înălţime de 5-10 m, uneori însă şi mai jos. De reţinut este
temeinicia cu care este construit cuibul său: la bază are ramuri subţiri, dar înăuntru este căptuşit cu argilă, fire
de iarbă, pene. Este acoperit cu crengi rare şi în partea superioară, intrarea şi ieşirea păsării din cuib făcându-
se prin 2-3 găuri laterale. La începutul lunii aprilie, depune 6-7 (3-10) ouă cu dimensiunile de 33 x 32 mm.
Incubaţia durează 17-18 zile.
Hrana: este pasăre omnivoră, în hrana ei figurând şoareci, insecte, fructe de pădure şi seminţe agricole,
dar şi ouă şi pui de păsărele cântătoare şi de vânat, între care potârnichi, fazan, porumbei, prepeliţe, cristei.
Atacă şi puii mici de iepuri. în perioada cuibăritului, pagubele de acest fel sunt mari.
Date fiind pagubele cauzate, coţofana formează obiect de combatere, în tot cursul anului.

GAIŢA
GARRULUS GLANDAR1US (L)

Atitudinea vânătorilor faţă de gaiţă nu este precizată.

Este pasăre sedentară de pădure. Preferă dealurile înalte populate cu păduri de stejar şi fag, fiindcă este
mare consumatoare de ghindă şi jir. Toamna târziu, coboară spre podgorii şi câmpie deci poate fi socotită şi
eratică. Glasul ei este diferit, pare că ar vrea să imite alte şi alte vietăţi ale pădurii.
Îşi face cuib în arbori, iar în a doua jumătate a lunii martie şi prima jumătate a lunii aprilie, depune 5-7
(4-10) ouă, cu o greutate de circa 8 g. Incubaţia durează 16-17 zile, iar puii mai rămân în cuib trei săptămâni.
De reţinut că puii nu fac nici un zgomot în cuib, nu ţipă; nici părinţii nu dau glas nici pe cuib, nici în
apropierea lui. Desigur este un mijloc de apărare. Din această cauză şi descoperirea cuibului este dificilă.
Din glasul gaiţei, care este un semnal de alarmă, vânătorul poate trage foloase, atunci când stă la pândă,
deoarece îi semnalează că se apropie vânatul aşteptat; în acelaşi timp însă, ţipetele gaiţei îi pot fi dăunătoare
atunci când, vânând în pădure prin metoda apropiatului, gaiţa îi trădează prezenţa punând în stare de alarmă
alte animale ale pădurii. Astfel îi îngreunează apropierea de ele.
Este pasăre omnivoră. Mănâncă insecte, dar în acelaşi timp este un răpitor de ouă şi pui din cuiburile
păsărilor cântătoare şi ale porumbeilor sălbatici. Hrana vegetală principală este ghinda şi jirul, dar cum fagul
şi stejarul nu fructifică în fiecare an, ea recurge la grăunţe de cereale de pe câmp, la mazăre, putând face
pagube însemnate în lanurile de lângă pădure. Spre deosebire de coţofană, pare a nu ataca puii de iepuri, nici
când sunt mici. Nu fără importanţă este consumarea din hrănitori a grăunţelor puse pentru fazani.
Gaiţa, indiscutabil, este o podoabă a pădurii şi trebuie menţinută, însă în număr mai mic decât azi.
Legea fondului cinegetic şi vânatului (103/1996) permite împuşcarea ei în tot cursul anului, fără restricţii.

Familia Muscicapidae
STURZUL DE IARNĂ
TURDUS PILARIS (L) SE MAI NUMEŞTE ŞI COCOŞAR

Este o pasăre mică din genul mierlelor. Capul, ceafa şi supracaudalele sunt cenuşii-albăstrii, spatele
brun-roşcat.
La noi este oaspete de iarnă, care soseşte în luna noiembrie şi pleacă spre nord în martie. Este sociabilă,
hoinărind în stoluri, în căutare de hrană. Cuibăreşte în pădurile din nordul Europei: fosta U.R.S.S., Finlanda,
Suedia, Norvegia.
Fiind în număr mare la noi, în păduri, livezi de pomi, vii şi chiar în apropierea localităţilor, oferă ocazii
multiple şi prielnice de tir. Perioada de vânătoare 1 august - 31 martie.

STURZUL DE VÂSC
TURDUS VISCIVORUS (L) SE MAI NUMEŞTE BREBENEAC ŞI STURZ MARE

Este cel mai mare dintre sturzi. Penajul spatelui este mai cenuşiu decât al celorlalţi doi, al căror spate
este brun roşcat; pieptul şi abdomenul îi sunt de culoare alburie, cu pete dese, brune închise.
Cuibăreşte în regiunea dealurilor, în păduri, iar la şes coboară toamna, cam în octombrie. Este deci
pasăre eratică. Cuibul şi-1 face în arbori, dar nu la înălţime mare: 6-7 m, uneori şi la 2-3 m. Are două ponte
pe an, prima în aprilie şi a doua în iunie.
Hrana lui diferă între vară şi iarnă: vara mai mult insecte şi melci, iar când acestea lipsesc sau sunt în
număr insuficient, mănâncă diferite boabe de arbuşti din pădure având o preferinţă faţă de boabele de vâsc,
care se dezvoltă în special pe gorun.
Se vânează între 1 august şi 31 martie, adică în aceeaşi perioadă cu porumbeii şi turturelele.
180
 OCROTIREA ŞI ÎNGRIJIREA VÂNATULUI
OCROTIREA VÂNATULUI
Prin ocrotire şi îngrijire a vânatului se înţeleg măsurile ce trebuie luate, pentru sporirea efectivelor de
vânat până la cele optime, pe de o parte, şi pentru ridicarea sau cel puţin menţinerea calităţii acestora, pe de
alta. Tot în această noţiune se cuprinde şi protecţia mediului (pădure, apă, teren agricol), dat fiindcă, acesta
influenţează puternic dezvoltarea vânatului.
In mod curent, în practică, când se spune ocrotire, se înţeleg şi măsurile de îngrijire a vânatului. Dacă
problema este analizată mai bine, se constată că noţiunile de ocrotire şi îngrijire cuprind lucrări deosebite.
Astfel: prin ocrotire, se înţelege apărarea vânatului de duşmanii lui: dăunătorii animali şi omul. Noţiunea de
îngrijire cuprinde alte lucrări: îmbunătăţirea mediului (culturi pentru vânat, remize), hrana complementară pe
timp de iarnă, selecţia, prevenirea bolilor şi altele. Deci, în acest caz, este vorba de o intensificare a
gospodăririi terenurilor de vânătoare, pentru mărirea efectivelor şi sporirea calităţii lucrărilor de cultură a
vânatului.
In etapa actuală a dezvoltării economiei vânătoreşti, ocrotirea trebuie să ocupe un loc de frunte. într-
adevăr, în timp ce recoltarea se face destul de intens, datorită pasiunii vânătorilor, ocrotirea este mai puţin
atractivă, pentru majoritatea acestora şl pe lângă aceasta, necesită şi unele sacrificii materiale. Rezultatul este
un efectiv de vânat nerăpitor mult sub posibilităţile naturale ale terenului. Acest lucru a fost scos în evidenţă,
în repetate ori, la biologia speciilor de vânat, când s-a făcut comparaţie între efectivul real şi cel optim. Pe
linia îngrijirii, este şi mai mult de făcut, selecţia, îmbunătăţirea mediului fiind încă la începutul lor. Chiar şi
hrana complementară necesită ameliorări, atât în ce priveşte calitatea şi cantitatea, cât şi modul de aşezare pe
teren.
Concret, obiectivele imediate privind gospodărirea fondului nostru cinegetic pot fi rezumate astfel:
- Sporirea efectivelor de vânat pe toate categoriile de fonduri până la cele optime, deoarece numai aşa
va putea fi folosită, integral, capacitatea de producţie a mediului.
- Efectivele optime odată obţinute, trebuie vegheat ca ele să rămână la acelaşi nivel cantitativ. Apoi, prin
selecţie cu arma, la speciile la care acest lucru este posibil, să se extragă ceea ce nu este calitativ, încât
efectivul ce va rămâne să fie compus numai din exemplare de valoare. Din moment ce există o limită
maximă de efectiv, dictată, pe de o parte, de armonia ce trebuie să existe între vânat şi ramurile principale de
folosire a solului: pădurea şi culturile agricole, iar pe de altă parte de interesul ca acest efectiv să fie compus
numai din indivizi de valoare, trebuie urmărit ca fiecare loc în efectiv să fie ocupat de un vânat de calitate
ridicată. Hrana şi adăpostul să fie folosite de vânat valoros, şi nu de exemplare de selecţie din care nu pot
rezulta indivizi purtători de trofee valoroase.

SPORUL ANUAL

O regulă elementară de bună gospodărire cinegetică spune să nu se prejudicieze efectivul de reproducţie

printr-o excesivă recoltare. Atâta timp cât efectivul de reproducţie din teren nu este mai mare decât cel optim,
să nu se reducă, adică prin recoltare, să nu se depăşească cantitatea cu care s-a înmulţit vânatul în acel an -
sporul anual.
Sporul anual se calculează astfel: la vânatul mic (iepure, fazan şi potârniche), se stabileşte câţi pui au
rămas în viaţă la începutul sezonului de vânătoare, deci la 15 octombrie pentru potârniche şi cam la 1
noiembrie, respectiv, 1 octombrie pentru iepuri şi fazan, iar din acest număr se scade numărul adulţilor morţi
de la evaluarea din martie până la data stabilirii sporului.
De exemplu: la evaluarea din martie s-au găsit în fond 1 000 iepuri (efectiv de reproducţie). La 1
noiembrie, cu ocazia primei vânători, făcând o evaluare a sporului, s-a constatat că numărul de pui rămaşi în
viaţă este de 1 500. Dar acesta nu este sporul, deoarece trebuie scăzut numărul de adulţi morţi în intervalul
martie-noiembrie, care poate varia de la an la an, dar pe care îl evaluăm acum la 20%, adică 200. Sporul
anual va fi deci de 1500-200 = 1300.
La vânatul mare, modul de calcul este acelaşi, dar termenul la care se face este altul şi anume la 1
aprilie, adică atunci când puii au 10-11 luni. Motivul acestei deplasări a termenului este că în cursul iernii, de
regulă, se produc pierderi, a căror cifră depinde de condiţiile atmosferice. Aşa fiind, o evaluare făcută în
noiembrie ar da o cifră mai mare decât cea reală.
Din cele de mai sus rezultă că volumul produselor vânătoreşti deci şi posibilitatea de a practica
vânătoarea depind, în măsură mai mare sau mai mică, de sporul anual. Pentru a obţine un spor mare, trebuie
acţionat în trei direcţii:

181
 - la fătat (la mamifere) şi la ecloziune (la păsări) să existe un număr de pui cât mai mare;
- din puii obţinuţi la fătare, respectiv ecloziune, să se piardă cât mai puţini până la maturitate;
- pierderile în rândurile adulţilor să fie mici.
Ca să existe pui mulţi la fâtare sau ecloziune, este nevoie de reproducători mulţi, fapt ce nu este nevoie
sa mai fie demonstrat. Stă în puterea omului să realizeze un număr mare de elemente de reproducţie. în acest
scop, calea cea mai puţin costisitoare şi mai sigură este de a nu recolta întreg sporul anual, ci numai o parte
din el, lăsând restul să completeze efectivul de reproducţie. Deci se face un sacrificiu temporar, pentru a avea
mai mult vânat în viitor.
Asupra pierderilor de pui de la fătare sau ecloziune până la maturitate, merită să se insiste mai mult.
Potrivit unor calcule, din cei aproximativ 9 pui pe care îi fată într-un sezon, în medie, o iepuroaică,
rămân în viaţă până la 1 noiembrie al anului respectiv, aproximativ doi, restul de 7 pierind din diferite cauze.
Se înţelege că această cifră variază de la un fond la altul şi de la un an la altul. Dar pentru ceea ce vrem să
demonstrăm, ajunge cifra medie. Dacă recolta ce rezultă de pe urma acestui spor ar fi de 600000 iepuri pe an,
înseamnă că în cazul când am reuşi să salvăm încă un pui la o femelă, adică trei în loc de doi, am spori
recolta cu 300000 iepuri pe an. Rezultă de aici marea importanţă pe care o are străduinţa de a micşora
pierderile de pui.
Factorii importanţi care pot cauza pierderi de pui sunt:
- Ploile reci şi îndelungate de mai şi iunie, care constituie unul din factorii negativi cu ponderea cea mai
mare, dar pe care, din păcate, nu-1 putem stăpâni. Fluctuaţiile anuale în numărul puilor de iepuri, fazan şi
potârniche ajunşi până la 1 noiembrie sunt cauzate, în primul rând, de acest factor.
- Animalele dăunătoare vânatului nerăpitor. Omul poate interveni, în acest caz, scăzând numărul
dăunătorilor.
- Unele lucrări de mecanizare şi chimizare a agriculturii. O mare parte din aceste lucrări cu efect
dăunător se execută din martie până în iulie, adică în perioada fătatului şi a nidificării.
- Tulburarea liniştii prin păşunat, culegere de fructe de pădure şi alte produse accesorii.
- Braconajul prin prinderea puilor.
Cunoscând cauzele, trebuie găsite mijloacele de care să se facă uz pentru reducerea pierderilor de pui.
Pierderile de adulţi depind de răpitoare, mecanizarea şi chimizarea agriculturii şi braconaj în sezonul
interzis. Factorul climatic are un efect mai mic decât asupra puilor.

PREVENIREA ŞI COMBATEREA VÂNĂTORII ILEGALE

BRACONAJUL

Practicarea vânătorii este reglementată prin dispoziţii legale şi măsuri administrative, toate fiind
îndreptate spre acelaşi scop: vânat mult, până la capacitatea terenului şi viguros. Orice nerespectare a acestei
reglementări are ca urmare o prejudiciere a patrimoniului vânătoresc. în mod curent, în limbaj vânătoresc,
această nerespectare se numeşte braconaj.
Definiţia clasică a braconajului ar fi următoarea: uciderea sau capturarea vânatului de către o persoană
care nu are dreptul de a purta armă şi nu posedă nici autorizaţie de a vâna de la deţinătorul terenului, nu
respectă epocile legale de vânătoare, ci împuşcă orice şi oricând. Datorită măsurilor privind reglemantarea
portului armelor, în vigoare azi, acest mod ilegal de practicare a vânătorii este întâlnit rareori şi nu el este
cauza scăderii efectivelor de vânat, în anumite regiuni.
Forma de vânătoare ilegală care mai dăinuieşte şi azi este aceea a abuzurilor comise de unele persoane
din rândul celor ce au permise legale de a purta armă. Abaterea de la lege constă, de regulă, în aceea că
împuşcă, şi prin aceasta scot din teren, un număr mai mare de piese de vânat decât cel planificat, prejudiciază
sporul de reproducţie, deci sporul anual şi, prin aceasta, fac ca terenul de vânătoare respectiv să aibă o
productivitate scăzută. Există suficiente exemple care demonstrează că fonduri de vânătoare cu
productivitate scăzută au ajuns la o spectaculoasă sporire a efectivelor şi deci a recoltei de vânat, îndată ce
paza a fost eficientă, iar abuzurile au fost curmate. Intre cei ce vor citi aceste rânduri, se vor găsi mulţi care
vor putea confirma acest lucru prin întâmplări din cercul lor de activitate. Noi ne mărginim aici la câteva
exemple. În pădurile Albele şi Singureni din Ocolul silvic Ghimpaţi, judeţul Ilfov, în anul 1946, nu exista
nici un căprior. Sursă de alimentare cu astfel de vânat nu exista nici în pădurile învecinate. În primăvara
anului 1946 au fost introduse aici 6 căprioare, iar în anii 1952-1954 alte 7, în total deci 13. Din cercetăria
reieşit că până în anul 1959, efectivul crescuse la 131 piese. În pădurea Reşca-Hotărani, din Ocolul silvic
Caracal, judeţul Olt, în acelaşi an 1946, căpriorul lipsea cu desăvârşire. La fel şi în pădurile vecine, pe o rază
mare, în anul 1946, pădurea a fost populată cu doi căpriori masculi şi trei femele, pentru ca în anul 1959,
efectivul să ajungă la 120, parte din ele răspândindu-se în pădurile din jur. În Subcarpaţii Munteniei şi
182
Olteniei ca şi în judeţul Caraş-Severin, unde procentul de păduri este mare, în mod cert, în anul 1946, exista
un nucleu de căprior mai mare decât în cele două păduri amintite mai sus. Răspândirea naturală a căpriorului
aici era firească, datorită apropierii de pădurile de munte de mare întindere, unde vânatul reuşeşte să se
ascundă de urmărirea omului, deci se menţine. Cu toate acestea, în cele mai multe fonduri de vânătoare, cu
suprafeţe păduroase mai mari decât au pădurile Albele şi Singureni, Reşca şi Hotărani, efectivul abia atingea
40-60 căpriori. Răpitoarele, singure, nu justifică acest nivel scăzut. Alte cauze nu sunt probabile, afară de
vânătoarea ilegală practicată de posesorii unor permise prevăzute cu toate formele. Cazuri concrete de
abuzuri ne sunt cunoscute şi nouă. Aşa fiind, se poate trage concluzia că, dintre toate formele de braconaj,
aceea care cauzează cele mai mari prejudicii în momentul de faţă este vânătoarea abuzivă practicată de cei ce
deţin puşti de vânătoare cu permise în toată regula.
Acelaşi efect negativ îl are şi încălcarea prevederilor unui vechi obicei strămoşesc care interzice
„practicarea în acelaşi loc şi în aceeaşi epocă de vânătoare, a mai mult de o singură vânătoare cu gonaci, la
iepuri".
Alte forme de braconaj cu pondere mare:
Braconajul la farul autovehiculelor, care se practică îndeosebi toamna şi iarna, când pământul este
uscat sau îngheţat. Se împuşcă iepuri prinşi în sectorul de lumină a farurilor. Când se folosesc în acest scop
tractoare ale unităţilor agricole, se mai cauzează pagube şi acestora prin consumul de carburanţi, uzura
maşinilor şi călcarea semănăturilor.
Prinderea vânatului cu laţul se practică acolo unde, pe de o parte, paza este întărită, încât auzirea
focului de puşcă ar putea duce la descoperirea infractorului, iar pe de alta, densitatea vânatului este mare,
încât braconajul cu laţul poate deveni fructuos. Laţul este o bucată de sârmă având la un capăt un inel în care
va intra capul vânatului; celălalt capăt este ancorat de un arbore sau un ţăruş. Vânatul prins caută să scape,
dar cu cât se zbate mai mult, cu atât laţul se strânge mai tare în jurul capului, sugrumându-1 sau
imobilizându-l. Grosimea sârmei depinde de mărimea vânatului. Pentru prinderea prepeliţelor, în loc de
sârmă se folosesc fire de păr din coada calului. Această dăunătoare îndeletnicire este, înlesnită de faptul că
cei ce o practică, fiind localnici, cunosc bine trecătorile vânatului, au timp suficient, vara şi iarna, pentru
acest scop şi mulţi dintre ei sunt chiar pasionaţi. La goanele din pădure, nu odată au fost împuşcaţi iepuri şi
vulpi cu sârmă la gât. Iarna, prinderea reuşeşte şi unde densitatea vânatului este mică, deoarece acesta este
obligat să vină la hrană în anumite puncte. Din efectivul şi aşa destul de redus, mai iau şi braconierii o parte.
Când personalul de teren găseşte vânat prins în laţ, îl eliberează sau, dacă este mort, îl ridică şi strânge
ochiul laţului pentru a nu mai putea face altă victimă. Dovada comiterii braconajului este făcută atunci când
personalul de teren, stând la pândă, observă cum braconierul vine şi aranjează ochiul laţului, din nou, pentru
prindere. Simplul fapt al ridicării unui vânat prins în laţ nu constituie dovadă, deoarece se poate invoca
simpla întâmplare a găsirii lui, în trecerea pe acolo.
După felul şi grosimea sârmei, ca şi după modul de aranjare a ei pe teren se poate şti dacă este vorba de
un singur operator sau de mai mulţi.
Culegerea ouălor păsărilor de interes vânătoresc se practică îndeosebi în Delta Dunării şi bălţile
interioare, în scopul de a le consuma. Sunt prădate în special cuiburile de raţe, gâşte şi lişiţe. Paguba sporeşte
prin faptul că cele parţial clocite, deci necomestibile, sunt aruncate. Art. 23/j din Legea 103/1996 interzice
culegerea ouălor. în anii 1965-1970 Direcţia Economiei Vânatului împreună cu Asociaţia Generală a
Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi a organizat o pază specială, în perioada cuibăritului. Dintre păsările de
uscat, prejudicii de acest fel suferă doar fazanii, cu ocazia cositului manual. Ouăle de potârniche sunt prea
mici pentru a interesa din punct de vedere alimentar. Pentru eliminarea acestei forme de braconaj, în afară de
propaganda prin afişe, presă, trebuie să se facă uz şi de sancţiunile legale.
Prinderea puilor de vânat se practică la iepuri şi căpriori. Puii respectivi, fiind aduşi acasă şi predaţi
copiilor pentru a se juca, cei mai mulţi dintre aceştia mor. Ceva mai uşor adaptabili sunt iezii de căprior.
Măsurile de luat sunt cele de la aliniatul precedent, la care se adaugă confiscarea şi folosirea în scop de
populare a iezilor de căprior şi punerea în libertate, în locuri favorabile, a celor de iepuri.
O altă formă de braconaj la puii de vânat, mai cu seamă la cei de iepuri, este cea practicată cu ocazia
recoltării mecanice a plantelor de nutreţ şi a cerealelor. Puii de iepure (uneori şi adulţii) sunt prinşi de
echipele de la secerătoare sau de tractorişti, deoarece împiedicându-se de plantele înalte, pot fi uşor loviţi cu
ciomegele.
Pagube mai mici se cauzează prin prinderea iepurilor în gropi adânci, făcute anume în zăpada groasă,
din care iepurii căzuţi să nu mai poată ieşi. La trecătorile iepurilor se fac gropi cu lăţimea şi lungimea de câte
1 m, iar adâncimea cât zăpada. Se acoperă cu crengi subţiri aşa fel ca ele să cedeze sub greutatea animalului,
acesta căzând în groapă.

183
 Prinderea iepurilor şi căpriorilor cu ajutorul câinilor alergători se mai practică încă în unele regiuni.
Pentru a ilustra paguba ce aceşti câini o poate cauza, redăm, pe scurt, următoarele.
În anul 1958, un cetăţean a chemat în judecată pe un concetăţean al său pentru o datorie de 200 lei,
rezultată din vânzarea unui copoi. În faţa Tribunalului din Tr. Măgurele, în susţinerea dreptăţii sale, creditorul
a afirmat că a vândut un câine foarte bun, care prindea şi 5-6 iepuri pe zi.
Mai uşor de prins decât iepurii sunt căprioarele, care nu rezistă timp îndelungat la urmărire.
Alte forme de braconaj, care vor fi enumerate aici, au efecte negative mai mici, astfel:
- datorită faptului că manipularea şi cumpărarea de substanţe toxice este legiferată, astfel de cazuri nu
se cunosc în prezent;
- cu puşca aşezată în pădure, în aşa fel încât la atingerea de către vânat a unei sfori, să se descarce
singură în vânatul care trece. Chiar dacă s-ar mai practica acest fel de braconaj, nu poate fi o cauză a scăderii
numărului vânatului;
- cu plasa care se aruncă asupra stolului de potârnichi ce s-au aşezat seara pentru dormit;
- cu capcane de lemn (teasc) pentru prinderea jderilor.
Vânătoarea ilegală cu arma, sub toate formele ei, ca şi prinderea vânatului adult şi a puilor lui, fără
autorizaţie sunt factori care scad efectivul de vânat. De aceea, combaterea braconajului trebuie să fie printre
primele măsuri ce se iau pentru gospodărirea unui teren. într-adevăr, înainte de a contribui la sporirea
efectivelor de vânat prin cultură artificială, este necesar să se ia măsurile cuvenite pentru păstrarea
efectivului care există în terenul respectiv. Paza vânatului şi, implicit, combaterea practicilor ilegale este
prima măsură de gospodărire a unui teren.
Prevenirea braconajului se face prin educarea cetăţenilor prin mijloacele obişnuite: presă, conferinţe,
şcoală, afişe, insistându-se asupra foloaselor aduse de vânat şi vânătoare. Educarea trebuie dublată de o pază
eficientă, împotriva celor recalcitranţi.
Concret, combaterea braconajului se realizează prin:
- paza individuală pe care o face organul de pază (paznic, pădurar);
- patrulări efectuate de către 2-3 persoane, în grup;
- contribuţia organelor de poliţie, silvice etc. cu care se colaborează.
Oricare ar fi procedeul de efectuare a pazei, condiţiile de reuşită sunt:
- cunoaşterea terenului şi mai cu seamă a punctelor periclitate de braconaj, în mod deosebit, personal
conştiincios şi bine pregătit;
- existenţa în teren, mai ales la munte şi dealuri înalte, a unor cabane sau colibe pentru adăpostirea
personalului de pază, încât acesta să nu fie obligat a dormi în sate. în perioada patrulării;
- ţinerea în secret a programului de deplasări a organelor de pază, a chemării lor la şedinţe, instructaje
etc. şi, în general, a activităţii lor zilnice;
- existenţa unei reţele de colaborare care să informeze organele de pază asupra a tot ceea ce se petrece
pe teren, în dauna vânatului.

COMBATEREA DĂUNĂTORILOR ANIMALI AI VÂNATULUI

Considerăm drept dăunători ai vânatului nu numai răpitoarele propriu-zise cu păr şi pene care fac parte
din ordinele Carnivora, Striges şi Falconiformes, ci unele păsări din ordinul Passeres şi anume ciorile
cenuşii şi coţofenele, precum şi câinii şi pisicile hoinare.
Asupra daunelor pe care răpitoarele le fac gospodăriei vânătoreşti, părerile specialiştilor au fost şi sunt
împărţite. Cu decenii în urmă, toate animalele sălbatice care se hrăneau cu carnea vânatului comestibil erau
socotite dăunătoare şi s-a dus împotriva lor un război de nimicire, pe toate căile. Mai târziu, s-a observat că şi
animalele răpitoare au un efect pozitiv asupra vânatului zis util; unele din ele se împuţinaseră în aşa măsură
încât a fost nevoie de o limitare a împuşcării şi prinderii lor. Se dau ca exemplu: ursul, râsul şi jderul. Mai
mult, unele din animalele considerate dăunătoare prin felul de a-şi procura hrana sunt dăunătoare vânatului
(buha şi acvilele), totuşi dat fiind, pe de o parte, faptul că efectivul lor a scăzut mult, iar pe de altă parte că
sunt folositoare altor sectoare economice prin distrugerea de şoareci (bufniţele), au fost puse, total, sub
protecţia legii, orice împuşcare, ucidere pe altă cale sau capturare fiind interzise. Acţiunea legiferată de
ocrotire a unor specii nu s-a terminat încă, deoarece, pe măsură ce gradul de civilizaţie creşte, animalele
sălbatice sunt din ce în ce mai strâmtorate, se împuţinează, unele fiind în pragul dispariţiei. Aşa s-a întâmplat
cu dropia şi potârnichea, care, deşi s-ar fi putut vâna, totuşi vânarea lor s-a limitat aşa de mult, încât au
devenit elemente mai mult decorative ale câmpiei, decât obiecte de vânătoare.
Cu toate acestea, unele animale sălbatice răpitoare sunt un factor negativ cu pondere destul de mare în
economia cinegetică. Această afirmaţie este confirmată de literatura de specialitate, chiar şi cea mai recentă.
184
Pagubele sunt însă greu de exprimat în cifre, deoarece, cum este natural, ele depind nu numai de calitatea de
răpitor a unei specii, ci şi de efectul acesteia, de existenţa hranei, de condiţiile atmosferice. Astfel, vulpea va
cauza mai puţine pagube în puii de vânat în anii cu abundenţă de şoareci, dar în anii cu şoareci puţini, va fi
nevoită să mănânce pui de vânat mic şi iezi de căprior. Anii săraci în şoareci urmează, de regulă, după iernile
grele, când şi efectivul de vânat a suferit pierderi, iar efectivul mic rămas mai este împuţinat şi de răpitoare.
Merită să mai fie reţinut faptul că răpitoarele sunt mai puţin influenţate de mersul defavorabil al vremii
deci efectivul lor rămâne la nivel cam la fel de ridicat.
Şorecarul, în general inofensiv, va fi nevoit să atace şi potârnichile în iernile cu un strat gros de zăpadă,
când rozătoarele mici stau în adăpost, deci nu-i sunt accesibile.
Vechea împărţire a vânatului în util şi răpitor nu se mai uzitează astăzi. În anumite situaţii, cerbul care
intră în categoria vânatului util, poate cauza pagube însemnate culturilor agricole sau forestiere, deci devine
dăunător. Deci, delimitarea între vânatul util şi răpitoar este greu de făcut.
Experienţa îndelungată a scos în evidenţă că dăunătoare gospodăriei cinegetice sunt: lupul - atunci când
efectivele depăşesc anumite limite, cioara grivă, coţofana, câinele care aleargă după vânat şi pisicile hoinare.
Aceste specii constituie obiect de combatere. Restul animalelor răpitoare şi dăunătoare cu păr sau pene, sunt
sau puse sub protecţia legii, sau formează obiect de vânătoare (nu de combatere), sau se combat numai în
măsură limitată şi atunci când anumite condiţii conjuncturale deosebite o impun.
Cei ce doresc ca în acţiunea de combatere, balanţa să încline în favoarea păstrării răpitoarelor, aduc
argumentul că deşi numărul de răpitoare ucise variază puţin de la un an la altul, totuşi la recoltele de vânat
nerăpitor se constată uneori, sporuri considerabile, deci factorii hotărâtori trebuie să fie alţii. Aceştia însă nu
se întreabă cu cât ar fi fost mai mare recolta, dacă numărul de răpitoare ar fi fost mai mic. Este adevărat că
la vânatul mic, fluctuaţiile de recolte de la an la an se datoresc, în principal, condiţiilor atmosferice, dar în
aceleaşi condiţii atmosferice, recolta de vânat poate fi mai mare sau mai mică, după modul cum acţionează
dăunătorii animali.
În problema combaterii dăunătorilor vânatului, trebuie respectată legea echilibrului biologic, după care
nici o specie de animale nu trebuie să dispară şi nici o specie să nu predomine, în dauna alteia. Uneori însă se
întâmplă ca animalele răpitoare sau dăunătoare vânatului să se înmulţească peste măsură, şi astfel să ucidă şi
să provoace o împuţinare a speciilor de vânat pe care omul ar vrea să le înmulţească. Este vorba, în aceste
situaţii, de ruperea echilibrului biologic natural, în dauna vânatului a cărui cultură se urmăreşte.
Cauze ale acestei deranjări de echilibru au mai fost, în ultimul timp: unele lucrări de mecanizare şi
chimizare a agriculturii, distrugerea adăposturilor naturale din mediul agricol, sporirea populaţiei,
intensificarea circulaţiei rutiere cu mijloace auto. La toate acestea, au mai adăugat şi vânătorii una: recoltarea
excesivă peste sporul anual, a vânatului. în aceste cazuri, omul ocrotitor trebuie să intervină pentru
restabilirea echilibrului pierdut.
Cele trei specii de cervide din ţara noastră se înmulţesc continuu, deşi nu fată decât 1-2 pui. Aceasta din
cauză că mediul în care trăiesc, pădurea, este supus în mai mică măsură sau deloc mecanizării şi chimizării
sau schimbării de structură (specii, vârste de arbori). Nu este mai puţin adevărat însă că nici duşmanii lor
animali nu sunt aşa de numeroşi ca ai vânatului mic, iar animalele mari sunt mai rezistente la acţiunea
condiţiilor atmosferice defavorabile.
Vânatul mic, deşi are un număr de pui mult mai mare (3-15), totuşi prezintă mari fluctuaţii de efectiv,
care, în ultimul timp, se manifestă mai ales prin scăderi. Aceasta din cauză că la factorii dăunători enumeraţi
se adaugă şi acţiunea numeroşilor lor dăunători animali.
În legătură cu raportul dintre efectivul de vânat util şi cel al dăunătorilor, merită să fie menţionată aici o
constatare ce se poate face uneori: se întâmplă ca în terenurile în care recolta de vânat nerăpitor a crescut
simţitor, numărul de animale dăunătoare ucise în cadrul combaterii să se menţină la acelaşi nivel, sau chiar să
crească. Fenomenul se explică prin aceea că terenul bogat în vânat atrage răpitoarele în terenurile din
vecinătate. Faptul acesta justifică intensificarea combaterii.
Se poate trage deci concluzia că, în terenurile noastre, animalele dăunătoare vânatului nerăpitor să fie în
număr mare, echilibrul biologic fiind rupt în favoarea lor. Interesul gospodăririi terenurilor de vânătoare cere
ca acţiunea de combatere a dăunătorilor să fie continuată, având mereu grijă să nu se reducă numărul
speciilor de răpitoare rare sau inofensive. De asemenea, modelele de combatere să fie alese cu grijă, aşa încât
speciile ocrotite de lege să nu aibă de suferit. Având în vedere consideraţiile expuse, combaterea trebuie să se
facă cu prudenţă. Nu poate fi vorba despre distrugere, adică despre exterminarea răpitoarelor, ci numai
despre combaterea lor, reducându-le numărul încât să nu poată cauza pagube mari. Singurele animale care
trebuie exterminate ori de câte ori sunt găsite în teren, sunt ciorile grive, coţofenele, câinii şi pisicile hoinare.
Mijloacele de combatere a dăunătorilor vânatului sunt: împuşcarea, adică vânarea lor prin orice metode
legale de vânătoare. Facem precizarea că înainte se foloseau metode de combatere specifice cum sunt:
185
prinderea cu ajutorul capcanelor şi otrăvirea. Folosind astfel de metode de multe ori cădeau victime şi specii
ce nu constituiau obiectul combaterii sau chiar erau protejate. Deşi aceste metode de combatere nu mai sunt
folosite astăzi, totuşi le vom prezenta pentru informarea cititorilor.

ÎMPUŞCAREA

Dintre toate mijloacele de combatere mai în concordanţă cu etica vânătorească, este împuşcarea.
împuşcarea ciorilor şi a coţofenelor la zbor constituie un excelent exerciţiu de tir; vânătoarea vulpii la goană,
după încheierea sezonului de iepuri, este o plăcută distracţie. Pentru reuşită este necesar să fie cunoscute
trecătorile vulpii, lucru uşor de realizat pentru un paznic. Vulpea poate fi împuşcată şi prin imitarea vaietului
iepurelui prins sau a ţâţâitului şoarecelui; atât vulpea cât şi viezurele pot constitui obiect de vânătoare la
pândă, la ieşirea din vizuină şi, mai ales, la înapoiere, dimineaţa. în general ar fi de dorit ca unele răpitoare cu
păr, îndeosebi vulpea, viezurele şi chiar lupul să devină obiect de vânătoare, deci aducătoare de satisfacţii
cinegetice, decât numai sarcină de combatere. Cu cât vânatul nerăpitor mic se împuţinează cu atât trebuie
găsite noi căi pentru a da satisfacţii multiple vânătorilor. Lupul şi vulpea pot fi vânate şi la pânda de iarnă,
lângă cadavru, vânătorul fiind adăpostit în bordei.

CAPTURAREA DĂUNĂTORILOR VÂNATULUI CU AJUTORUL CAPCANELOR

Deşi ar fi de dorit ca reducerea numărului dăunătorilor vânatului să fie făcută numai prin împuşcare
totuşi, întrucât capcanele au constituit timp de secole o metodă foarte răspândită, considerăm ca utilă
prezentarea acestora, pentru a fi cunoscută de tinerii specialişti, urmând ca utilizarea ei să se facă în funcţie
de cum prevăd reglementările legale la un moment dat sau de cum le dictează sufletul şi conştiinţa.
De fapt şi capcana este un fel de armă, iar combaterea cu capcanele un fel de vânătoare. Se poate spune
chiar că prinderea vânatului cu capcane cere mai multă îndemânare şi cunoaştere a biologiei decât
împuşcarea, deoarece, la vânătoarea propriu-zisă, gonaşii mână vânatul şi îl aduc în faţa puştii; la capcană,
vânatul trebuie să vină singur.
Folosirea capcanelor este cu atât mai necesară cu cât unele răpitoare duc o viaţă de noapte, deci prin
împuşcare n-ar putea fi combătute.
După modul cum lucrează, capcanele se pot grupa în următoarele categorii: Capcane care prind
vânatul viu, fără a-i cauza vre-o vătămare: capcana-ladă pentru prinderea răpitoarelor cu păr şi capcana cu
porumbei pentru prinderea răpitoarelor cu pene. Acestea sunt de preferat întotdeauna, deoarece pe de o parte
dacă s-a prins un vânat folositor, el poate fi pus în libertate, iar pe de altă parte, vânatul prins poate fi ucis
fără multe chinuri. Capcane care omoară imediat răpitoarea prinsă: capcana de fier numită „gât de lebădă "
şi aşa-numitele „ teascuri". în practică însă sunt folosite rar, prima nefabricându-se la noi în ţară, iar a doua
fiind greu de construit. Sunt mai puţin recomandabile decât cele care prind vânatul viu, deoarece pot cădea
victime şi animale nerăpitoare (teasc făcut pe pământ). Capcane care nu ucid imediat, ci prind numai o parte
a corpului animalului, de obicei piciorul, şi ţin răpitoarea pe loc până când vine cel care a pus capcana, ca să-
i dea lovitura care pune capăt suferinţelor. în această categorie intră cursele de fier cu pedală şi cursele în
vârf de par. Sunt cele mai puţin recomandabile, mai cu seamă ultimele, nu numai pentru că se pot prinde şi
animale nerăpitoare, ci şi pentru faptul că vânatul prins suferă dureri mari. Oricine îşi poate da seama la ce
durere este supus un lup sau o vulpe când stă ore, poate zile întregi cu piciorul strâns între fălcile cursei plin
de sânge şi cu oasele sfărâmate. Este o metodă neumană, ar fi de dorit să se înlocuiască cât de repede cu alte
mijloace.
În ţara noastră, capcanele sunt relativ puţin întrebuinţate şi în majoritatea cazurilor se utilizau numai la
combaterea lupilor (capcana ladă şi cu pedală) şi în fazanerii (capcana cu porumbei). Dar şi la cele în
funcţiune, randamentul este scăzut, existând o insuficientă încredere în aceste capcane, şi aceasta datorită
lipsei cunoştinţelor privitoare la punerea lor pe teren şi din neglijarea măsurilor de ştergere a urmelor care
trădează prezenţa omului.
Atitudinea justă faţă de folosirea capcanelor la combaterea dăunătorilor vânatului ar putea fi
următoarea: să fie întrebuinţate acele capcane care prind răpitorul viu fără a-i cauza vre-o vătămare.
Capcanele care ucid pe loc vânatul, ar putea fi folosite dacă se iau măsuri să nu se prindă în ele animale ce nu
formează obiect de combatere. Suntem însă categoric împotriva celei de a treia categorii şi anume cursele
care nu fac decât să imobilizeze vânatul, prinzându-i o parte a corpului, ele fiind neumane. în unele ţări din
Europa Centrală, întrebuinţarea capcanelor cu pedală este interzisă prin lege.
Facem precizarea că Legea nr. 103/1996 (a fondului cinegetic), prin Art. 34/d, reglementează ca fiind
infracţiune de braconaj utilizarea capcanelor care pun în pericol viaţa oamenilor şi animalelor.
186
 CAPCANE CARE PRIND DĂUNĂTORII FARA A CAUZA RĂNIRI

Capcana-ladă destinată prinderii răpitoarelor cu păr, este arătată în figură. Uşile lăzii se închid prin
alunecare (cădere) într-un jgheab. Când capcana este montată pentru prindere, uşile se ridică ca în figură;
dacă răpitoarea a intrat în capcană, cele două uşi cad, prinzând-o înăuntru. Capcana funcţionează în modul
următor: răpitoarea care vine pe cărare şi se apropie de capcană vede prin ea, deoarece are ambele uşi
ridicate şi i se pare că este un fel de galerie; intră în capcană fără frică. Ajungând însă la mijloc, calcă pe o
pedală, care face să cadă uşile şi să închidă capcana. Declanşarea capcanei şi căderea uşilor se produce astfel:
răpitoarea păşind pe pedală, o apasă în jos, iar cârligul pedalei eliberează beţişorul; sfoara sau lanţul care ţine
uşile ridicate se destinde şi acestea cad. Deci ceea ce ţine uşile deschise este lanţul cu beţişor, prinse de
cârlig. în primul rând, după prinderea unui animal, acesta trebuie identificat. Dacă s-a prins un răpitor, atunci
la un capăt al capcanei se pune un sac rar prin care să pătrundă puţină lumină, se ridică uşa capcanei şi se
bate în pereţii acesteia cu scopul ca răpitoarea să intre în sac, unde apoi poate fi ucisă, fără suferinţe
îndelungate. Capcana se aşază apoi din nou în poziţie de prindere. Se întâmplă însă ca în loc de răpitoare să
intre în capcană un iepure sau un fazan. în acest caz, prin ridicarea uşii, el este pus în libertate.
Capcanele de acest fel sunt folosite pentru prinderea răpitoarelor cu păr, în special: vulpe, pisică
sălbatică, viezure, dihor, dar adesea intră şi câini şi pisici hoinare. Capcanele dau bune rezultate dacă sunt
corect folosite. în acest scop este necesar să se ia următoarele măsuri:

c d
Capcana-ladă pentru prinderea răpitoarelor cu păr: a - capcană ladă cu uşile deschise pentru prindere; b -
secţiune transversală în capcana-ladă; c - detaliu al dispozitivului de închidere; d- amplasarea capcanelor-
ladă pe teren

- Amplasarea să fie făcută în mod corespunzător, în parcele cercetate de răpitoare; parcela respectivă
trebuie să fie amenajată, construindu-se o reţea de cărări de 30-50 cm lăţime şi făcând la ambele capete ale
capcanei, garduri de circa 80 cm înălţime şi 5-10 cm lungime; în acest fel, răpitoarea nu se poate abate din
cărare nici în dreapta nici în stânga, ci este nevoită să intre în capcană.
- Dispozitivul de declanşare: pedală, cârlig, beţişor, uşi, să funcţioneze uşor, încât atunci când
răpitoarea calcă pe pedală uşile să cadă imediat. De aceea, funcţionarea capcanei trebuie verificată des. Se
întâmplă ca lemnăria să se dilate din cauza umezelii sau sub pedală să intre corpuri străine care să-i
împiedice funcţionarea, în aceste cazuri, pe nedrept se afirmă că tipul respectiv de capcană nu dă rezultate.
- Capcanele trebuie controlate zilnic pentru eliberarea vânatului nerăpitor şi a ucide pe cel răpitor. Este
condamnabil a lăsa animalele prinse să moară de foame.
Capcanele-ladă nu trebuie să lipsească dintr-un teren cu fazani. Se amplasează în păduri, mai cu seamă în
desişuri. Pentru a rezista timp cât mai îndelungat putrezirii, ele se confecţionează din lemn de stejar. în figura
177 se arată numai principiul de funcţionare a capcanei-ladă. în execuţie, ele pot să difere după imaginaţia
celui care le construieşte. Astfel, în loc de beţişor sau cârlig din lemn, pot fi două vârfuri ascuţite din metal;
în loc de lanţuri pot fi bare subţiri de fier. Capcanele-ladă se confecţionează de diferite mărimi, în funcţie de
talia răpitorului ce urmează a fi prins. Dacă ele nu sunt mai des folosite, cauza este adeseori comoditatea
celor chemaţi să le supravegheze funcţionarea.

187
 Capcană pentru prinderea nevăstuicii
Capcana pentru prinderea nevăstuicilor este o cutie din scândură în formă de trunchi de piramidă,
având dimensiunile arătate în figură. La intrare, cutia nu are uşă, la celălalt capăt, în loc de uşă, are o plasă de
sârmă cu ochiuri mici, prin care se poate vedea, aşa încât nevăstuica, când se găseşte la intrare să aibă
impresia că e vorba de o galerie, prin care poate trece. La aproximativ o treime de la intrare, se află un ax
fixat în pereţii laterali, în jurul căruia basculează o punte de 35 cm, având în partea inferioară, aproape de
intrare, un cui mobil. Capcana se aşază în poziţie de prindere; după ce nevăstuica a trecut de mijlocul
capcanei, puntea se apleacă, iar cuiul mobil ia poziţia verticală şi fixează puntea încât răpitoarea nu mai
poate ieşi. Animalul prins se scoate din cutie, tot într-un săculeţ. în loc de plasă de sârmă, se poate pune o
placă perforată din tablă galvanizată sau un geam care să culiseze într-un şănţuleţ şi să poată fi trase afară
când se scoate răpitoarea din capcană.
Cu acest fel de capcană se prind nevăstuici, hermeline, şobolani şi chiar dihori mici - adică animale care
au obiceiul să stea în grămezi de lemne, pietre, crengi şi să intre uneori şi în galerii. De aceea, prima condiţie
pentru reuşită este ca aşezarea capcanei să fie făcută în locuri indicate, să fie complet camuflată şi vopsită în
culoarea mediului. A doua condiţie este de a se face cărări de 30 cm lăţime, lungi şi cu multe ramificaţii, care
apoi să fie permanent întreţinute, deoarece nevăstuicilor le place să se apropie de pradă fără zgomot. în caz
de ploaie, răpitoarele vor prefera să meargă pe cărări, decât printre buruieni şi iarbă udă, iar cărările le vor
conduce la capcană. O greşeală ce se face adeseori la confecţionarea capcanei este că puntea basculantă este
supradimensională în lăţime încât, după ploaie, se dilată se freacă de pereţi şi funcţionează greu. De
asemenea, stropii de ploaie torenţială aruncă pământ şi îngreuiază închiderea. Este o capcană ieftină şi foarte
utilă în orice teren de vânat mic, care însă trebuie mereu verificată din punct de vedere al funcţionării. Nu se
foloseşte nadă.
Pentru răpitoarele mici, timpul de prindere favorabil este de primăvara până toamna, deoarece iarna, de
regulă, ele se retrag în adăposturi. Randamentul prinderii este maxim în aprilie, când aceste răpitoare circulă
pentru a-şi ocupa locurile unde vor trăi peste vară şi în august, când puii, acum deveniţi mari, sunt alungaţi
de cei adulţi, şi trebuie să plece în căutare de locuri de trai.

188
 Capcană cu capac basculant

Primăvara când unele dintre culturile agricole au devenit destul de înalte ca să ofere adăpost, vânatul
mic se localizează în ele. Răpitoarele mici îl urmează, ştiut fiind că răpitorul se ţine în apropierea animalului-
pradă. în această perioadă, capcanele-ladă pentru nevăstuici trebuie aşezate pe câmp şi anume în jurul
crescătoriile de pui de fazan pe şănţuleţele dintre tarlalele agricole, între parchetele forestiere, în gropi fără
apă, în tuburile de sub şosele, pe liziera pădurilor şi boschetelor şi în orice loc unde aceste răpitoare ar putea
găsi loc bun pentru adăpostire.
Pentru combaterea nevăstuicilor, mai trebuie reţinute următoarele: fiind răpitoare de zi, se prind la
lumina zilei. Seara capcanele trebuie controlate, deoarece nevăstuicile nu suportă captivitatea şi mor în
câteva ore.
Capcana cu capac basculant este o cutie având aproximativ dimensiunile din figură. Caracteristica
acestei capcane este acoperişul care este mobil, basculând în jurul unui ax sau a două balamale. La un capăt
al acoperişului, se pune o greutate mai uşoară decât cea a răpitoarei ce urmează a fi prinsă; la celălalt capăt se
fixează, cu un cui, momeala, care trebuie schimbată pentru a rămâne mereu proaspătă. Acest fel de capcană
se foloseşte la prinderea beicii şi a dihorului. Când răpitoarea vine la nadă, capacul care în mod normal stă
orizontal, cedează şi se înclină, iar răpitoarea cade în ladă. După căderea animalului, greutatea trage capacul
la loc în poziţie orizontală şi închide răpitoarea în capcană.

CAPCANE PENTRU PRINDEREA CÂINILOR HOINARI

În afară de combaterea cu arma, în punctele foarte frecventate de câinii hoinari, se pot folosi şi capcane
de tipul celei arătate în figură. Ele se construiesc din lemn rotund, prin baterea în pământ a parilor, unul lângă
altul, în faţă lăsându-se o uşă. Dimensiunile capcanei sunt: 1,4 m lungime, 1,2 m lăţime şi 1,2 m înălţime,
înăuntru, aproape de peretele din spate, se pune o nadă legată de un dispozitiv de declanşare , asemănător cu
cel de la capcana-ladă pentru prinderea răpitoarelor cu păr. în momentul când câinele a intrat în capcană şi a
prins nada cu gura, beţişorul scapă, nu mai ţine uşa, iar aceasta cade şi închide câinele în capcană.
Important pentru reuşită este amplasarea capcanei: ea se pune într-un desiş, nu departe de drumurile
frecventate, bine camuflată şi în aşa fel încât mirosul nadei să fie adus de vânt spre drumul pe unde circulă
câinii. Se poate face şi o dâră cu carne de la drum la capcană. Este posibil ca într-o capcană de acest fel
destinată câinilor, să se prindă şi vulpi sau viezuri.
Pentru prinderea câinilor mici se poate folosi şi o capcană ca cea din figură. Ea seamănă cu o capcană-
ladă, totuşi se deosebeşte prin aceea că are o singură uşă, iar în loc de pedală foloseşte pentru declanşare o
nadă. Capcana poate fi mutată din loc în loc şi fixată cu ajutorul unor pari.

189
 Capcană pentru prinderea câinilor hoinari

De orice tip ar fi capcanele de prins câini, ele au avantajul că fac să dispară câinele fără urmă şi fără
zgomot. Trebuie evitate conflictele cu populaţia. Propietarul unui câine ucis poate deveni nu numai duşman
personal al vânătorului, ci şi un potrivnic al vânătorii. Cadavrele trebuie îngropate.
Curse din plase de sârmă (vârşe) pentru prinderea bizamului. Se aseamănă mult cu plasele
pescăreşti, fiind confecţionate din sârmă şi cu ochiurile mai mari de circa 50 mm.
Au două intrări şi gărduleţe laterale lungi de 80-100 cm.
Se aşază în apă, în locurile de trecere a bizamului şi se fixează cu ajutorul unor pari bătuţi pe fundul
apei.
Se mai construiesc gărduleţe din nuiele care permit deplasarea bizamilor numai în direcţia de aşezare a
curselor.
Este obligatoriu ca atât gărduleţele cât şi cursele să ajungă până la fundul apei ca bizamul să nu poată
trece pe dedesubt.

MODUL DE COMBATERE A CÂINILOR ŞI PISICILOR HOINARE ŞI ATITUDINEA FAŢĂ DE

ALŢI DĂUNĂTORI

Câinii hoinari. Este necesar să fie făcută o deosebire între câinii care au luat obiceiul de a alerga după
vânat şi între cei ce numai întâmplător se găsesc pe câmp, dar încă nu au prins gustul urmăririi vânatului.
Pentru a putea stabili adevăratele proporţii ale pagubelor cauzate de câinii hoinari, ar trebui făcută această
distincţie chiar şi în situaţiile statistice. Cei ce întâmplător au ieşit pe câmp trebuie totuşi ţinuţi din scurt şi la
nevoie suprimaţi, deoarece uşor pot trece în categoria celor cu adevărat dăunători. Câinele care a reuşit odată
să prindă vânat, nu se va mai lăsa de acest obicei. Paguba pe care aceştia o vor cauza nu constă numai în
vânatul prins şi ucis, ci şi în neliniştirea terenului a cărei consecinţă va fi părăsirea fondului de către vânatul
sensibil la zgomote şi crearea de condiţii nefavorabile pentru oprirea şi localizarea cervidelor şi mistreţului în
trecere.
Deoarece, câinii hoinari provin, de regulă, din gospodăriile mărginaşe ale satelor sau din cele instalate
în câmp, înseamnă că ei au un traseu al lor pe care îl urmează la plecarea pe câmp şi la înapoierea acasă,
traseu pe care nu şi-l schimbă dacă nu sunt neliniştiţi. Pe acest traseu trebuie făcută pânda pentru împuşcarea
lor. Numai la câinii ciobăneşti nu se poate stabili o regulă în această privinţă, deoarece turmele se mişcă.
Când se aude câine lătrând în urma vânatului, nu este indicat să se alerge în urma lui, deoarece este
puţin probabil să fie ajuns. Mult mai recomandabil este să se stea în urma vânatului stârnit, ştiut fiind că,
după un timp, vânatul caută să revină la locul lui obişnuit de şedere. Câinii hoinari pot fi atraşi cu ajutorul
chemătorii prin imitarea vaetului iepurelui încolţit.
Este interzisă împuşcarea câinilor ciobăneşti cu jujeu reglementar la gât, a câinilor de vânătoare
purtând la gât semnul metalic de înregistrare oficială, câinii organelor de poliţie dacă poartă semne după care
pot fi recunoscuţi.
Se reaminteşte că la combatere trebuie procedat cu prudenţă pentru a nu ne crea duşmani personali şi
pentru a nu face din proprietarii câinilor duşmani chiar şi ai vânătorii. Este o lipsă de tact să fie împuşcat
câinele ce merge liniştit în urma căruţei sau care îşi însoţeşte stăpânul ce traversează terenul de vânătoare
spre o comună vecină.
Pisicile hoinare pot cauza pagubeînsemnate în vânatul mic, prin prezenţa lor continuă pe teren. într-
adevăr, în timp ce câinii hoinari se întorc la gospodăria de unde provin, pisicile cu adevărat hoinare pierd

190
legătura cu casa. De primăvara până toamna, şoarecii, ouăle şi puii de vânat le asigură hrana. Putându-se
căţăra, nu le scapă nici cuiburile de porumbei din arbori.
Le putem combate cu câinele care, sau le prinde şi le sugrumă, sau le sileşte să se urce în arbore unde
apoi pot fi împuşcate cu uşurinţă.
Combaterea dăunătorilor vânatului este o problemă complexă. Ea a constituit şi va mai constitui încă
obiect de discuţie în lumea vânătorească şi cea a biologilor, multe laturi ale problemei nefiind încă suficient
elucidate. Deci se cere să fim prevăzători, străduindu-ne să menţinem echilibrul biologic natural.
În prezent, la noi în ţară, prin Legea 103/1996, intitulată a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului,
sunt protejate în conformitate cu reglementările şi convenţiile internaţionale, toate răpitoarele atât cu păr cât
şi cu pene. Unele răpitoare sunt protejate în totalitate, fiind oprite de la vânătoare cum este cazul: ursului,
râsului, lupului, pisicii sălbatice. Acestea nu au perioadă legală de vânătoare, vânarea lor fiind permisă numai
pe baza unei aprobări nominale dată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Dintre
păsări amintim ca fiind incluse în această categorie: acvilele, ulii, vulturii, bufniţele etc. Speciile a căror
vânătoare este interzisă (atât mamifere cât şi păsări) sunt nominalizate în Anexa 2 la Legea 103/1996. Alte
răpitoare cum sunt: râsul, vulpea, dihonii sunt protejate parţial, având perioade de restricţie în care vânarea
lor este interzisă. Vânarea râsului, de exemplu, este interzisă între 31 martie şi 15 septembrie, \a fel şi a
vulpii şi diborului. Facem totuşi precizarea că deşi râsul nu este trecut în Anexa 2 la Legea 103/1996,
conform Art. 29 (2) din acelaşi act normativ, poate fi vânat alături de urşi, lupi, vidre, nurci şi hamsteri,
numai cu aprobarea şi în condiţiile stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, în
conformitate cu prevederile convenţiilor internaţionale la care România este parte.

PIERDERI DE VÂNAT DIN CAUZA CIRCULAŢIEI PE ŞOSELE

În ţări cu circulaţie intensă de autovehicule, sunt semnalate pierderi destul de mari în rândul vânatului,
datorită ciocnirii vehiculului cu vânatul. Se cunosc din literatură câteva cazuri:
- Pe autostrada Hamburg-Hanovra, numai în câteva săptămâni, au fost ucise de maşini: 123 căprioare,
25 mistreţi, un cerb, 2 lopătari şi 77 iepuri.
- În SUA cad victime, din cauza circulaţiei pe şosele, circa 70000 cervide, anual, din care în statul
New-York 24000, iar în Pennsylvania 12150.
- În Germania, 40000 căprioare şi 120000 iepuri.
Dar nu este vorba numai de pierderi de vânat, ci şi de grave accidente de circulaţie ce se soldează cu
avarieri de maşini şi chiar pierderi de vieţi omeneşti.
Problema aceasta interesează şi ţara noastră, dar ne lipsesc date statistice din care să rezulte volumul
pagubelor, deşi există cazuri numeroase. Deoarece se întrevede o intensificare şi mai mare a circulaţiei auto
în viitor, considerăm util să facem cunoscută experienţa din alte ţări.

VOLUMUL PIERDERILOR DUPĂ SPECIA DE VÂNAT

Majoritatea observaţiilor au fost făcute asupra căprioarelor. S-a constatat că anual sunt ucise, pe fiecare
km de şosea, 0,75-1,5 căpriori, cifra pierderilor fiind mai mare pe autostrăzile cu circulaţie intensă. în
terenurile de cerbi cu o densitate de 1,1-2,4 exemplare la 100 ha, pierderea este de numai 0,3 cerbi la km de
şosea. Mistreţii dau cam acelaşi procent de pierderi ca şi cerbii, iar iepurii ca şi căprioarele.
Perioada când se înregistrează pierderi mai mari. Deşi pierderi se produc în tot cursul anului, totuşi
există perioade când volumul lor este mai mare: la căpriori, în martie-aprilie, la cerbi, lopătari şi mistreţi,
puţin înainte şi după perioada de împerechere, la iepuri în februarie-martie. Aceste perioade corespund cu
momentul când animalele circulă mai mult.
Perioada din timpul unei zile când se înregistrează pierderi. Se constată că pierderile cele mai mari
sunt: la căprioare între orele 6 şi 8 şi 18-21. Aceste ore corespund cu momentul ieşirii sau întoarcerii de la
păşune, dar şi cu punctul culminant al circulaţiei. La cerbi, pierderile maxime se constată între orele 19 şi 24.
Pentru toate speciile, pierderile sunt mai mari, seara, decât dimineaţa.
O idee mai completă despre volumul pierderilor ne facem dacă le raportăm la recolta anuală a speciilor
respective. Astfel, din totalul recoltei, pierderile reprezintă: la căpriori 7,4%, la cerbi 2,7%, la lopătari 14,5%,
la mufloni 1,1%, la mistreţi 2,9%, iar la iepuri 11,1%. Deci pierderile cele mai mari s-au înregistrat la
lopătari.
Interesează şi cazurile de accidente de circulaţie cauzate de izbirea maşinii de vânat. Cu cât vânatul este
mai mare la corp, cu atât creşte şi numărul de accidente, deşi nu fiecare ciocnire cu vânatul înseamnă şi
accident.
191
 Accidentele mortale la oameni sunt relativ rare: mai frecvente sunt avariile la maşini. Şi în acest caz,
cele mai numeroase se datoresc cervidelor - animale mari.
S-a ajuns la constatarea că protecţie eficientă oferă numai gardurile construite pe ambele părţi ale
şoselei. Sunt recomandate garduri din plasă de sârmă având grosimea firului de 2,2 mm, ochiurile de 70 mm,
iar înălţimea de 150 cm pentru căprioare, 190 cm pentru cerb, lopătar şi muflon, 100 cm pentru mistreţi; cele
pentru căpriori şi mistreţi servesc şi pentru oprirea iepurilor.
Prin construirea de garduri de-a lungul şoselelor, terenul de vânătoare este despărţit în două. Pentru a
face posibilă comunicarea vânatului, din loc în loc, se fac tuneluri pe sub şosea, care sunt folosite în special
de vulpi şi iepuri; dacă ele au lăţime mai mare, servesc şi pentru trecerea cervidelor.
Pentru ca pasajele să dea rezultate, trebuie să fie largi, iar pe margini să aibă perdele dese de arbori.
În raport cu costul de producţie al şoselei, gardul şi trecătorile nu reprezintă o cheltuială prea mare. De
altfel, construirea unor astfel de garduri este justificată numai la autostrăzile de mare circulaţie şi numai pe
porţiunile ce străbat păduri cu mare densitate de vânat copitat.
De această chestiune s-a ocupat şi Consiliul Internaţional de Vânătoare care a ajuns la următoarele
concluzii:
- Pierderile de vânat datorite circulaţiei rutiere precum şi accidentele de circulaţie cauzate de vânat se
înmulţesc.
- Mijlocul eficient de prevenire sunt gardurile, care ar trebui construite de-a lungul căilor de
comunicaţie cu circulaţie mare ce traversează masive forestiere populate cu specii de vânat care pun în
pericol circulaţia rutieră.
- Cu ocazia construirii de şosele, să fie amenajate pasaje subterane pentru a permite trecerea vânatului
dintr-o parte în alta a şoselei.
- Pe şosele cu circulaţie mai puţin intensă, să fie făcute încercări cu mijloace optice şi acustice prin
care să se reducă pierderile.
- Vânătorii să fie puşi în cunoştinţă de cauză pentru ca să treacă la reducerea efectivului.
- Prin toate mijloacele de publicitate: afişe, radio, televiziune, presă, populaţia şi, în special, şcolarii,
turiştii şi automobiliştii să fie puşi la curent cu această problemă, precum şi cu modul de comportare faţă de
vânat.
In ţara noastră şi prin circulaţia feroviară se produc pagube vânatului, dar asupra acestei laturi nu s-a
insistat, deoarece, pe de o parte, trenurile trec peste victime fără a deraia; metodele de prevenire se aseamănă
cu cele privind circulaţia pe şosele. în acest sens este relevant cazul accidentelor feroviare în care au fost
implicaţi urşii din jurul staţiunii Tuşnad-Băi în perioada de până în 1990. După cum se ştie depresiunea
Ciucului de Sus şi de Jos (între localităţile Izvorul Mureşului şi Tuşnad-Băi), prin râul Olt care o străbate, dar
şi prin drumul naţional şi calea ferată ce sunt paralele cu acesta, cât şi prin localităţile de pe această vale, fac
imposibilă trecerea urşilor de pe versantul drept (M-nţii Harghita) pe cel stâng (M-nţii Hăzmaş). Singurul loc
unde pădurea este continuă este defileul Tuşnad, motiv pentru care, toţi urşii încearcă să treacă dintr-o parte
în alta prin acest punct. Din aceste motive, aici se înregistrează cele mai multe cazuri de urşi călcaţi de tren.

ÎMBUNĂTĂŢIREA ŞI COMPLETAREA HRANEI VÂNATULUI

Cu toate că primăvara, vara şi toamna, vânatul găseşte hrană în terenul liber, sunt totuşi cazuri, destul
de numeroase, când se simte nevoia completării hranei de către om chiar şi în aceste anotimpuri. în pădurile
de mare întindere, fără culturi agricole în interior, unde iepurele şi căpriorul nu-şi pot completa hrana din
pădure cu cea din terenurile cu culturi agricole, omul trebuie să intervină pentru menţinerea efectivului de
vânat. Uneori chiar dacă, din punct de vedere cantitativ, hrana este suficientă, totuşi intervenţia omului este
necesară pentru a ameliora calitatea hranei, în cazul unor poieni cu ierburi de calitate inferioară, omul, prin
anumite lucrări, poate schimba compoziţia florei. în aceste situaţii, este vorba de îmbunătăţirea condiţiilor de
hrană naturală. Iarna, situaţia se prezintă altfel: hrana este şi insuficientă deci omul trebuie să o completeze,
ajutând vânatul în această perioadă critică.
Intervenţia omului este cu atât mai necesară, cu cât în noua agrotehnică, se întâlnesc monoculturi pe
suprafeţe mari, încât vânatul nu are la dispoziţie porţiuni cu plante variate, pe o mică suprafaţă, pentru a-şi
asigura hrana în compoziţia de care are nevoie. Prin ogoare cultivate anume pentru vânat, situaţia poate fi
îmbunătăţită.
Desfiinţarea pâlcurilor de mărăcini şi a perdelelor forestiere de protecţie, în care iepurele şi căpriorul găseau
ramuri şi coajă, iar fazanul fructe, pledează pentru completarea hranei vânatului.
Pentru a se dezvolta normal şi a nu suferi pierderi în timpul iernii, vânatul trebuie să aibă hrană
suficientă în toate cele 4 anotimpuri, deci şi iarna. Altfel este expus la pierderi de efectiv. Iarna intervenţia
192
omului se produce fie prin lucrări care fac posibil accesul vânatului la hrana naturală (executarea de cărări cu
plugul de zăpadă, încât vânatul să poată ajunge la grâul şi orzul verde), fie prin punerea de hrană
complementară pe teren. Completarea hranei vânatului nu este o problemă simplă, deoarece nu se cunoaşte
încă destul de bine preferinţa vânatului faţă de diferitele sortimente de hrană, apoi nu poate fi stabilită, ca
normă generală, nici cantitatea. Lucrul se explică prin marea varietate a condiţiilor de hrană de la un teren la
altul, iar în acelaşi teren, de la un an la altul, în funcţie de condiţiile atmosferice. Din acest motiv, cifrele
privind compoziţia şi raţia de hrană complementară pentru vânat ce vor fi date în acest capitol au numai
valoare orientativă.

MĂSURI PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA HRANEI NATURALE

AMELIORAREA MEDIULUI DE TRAI AL VÂNATULUI

În loc de a culege castane sălbatice şi a le distribui vânatului, iarna, este mai bine să plantăm castani în
pădure, care să producă fructe, iar vânatul să şi le adune singur de pe sol; în loc de a sili căpriorul să se
limiteze la iarba de calitate inferioară a unei poieni, este mai bine să grăpăm terenul, să scoatem muşchii, iar
în solul răscolit să semănăm un amestec de ierburi valoroase, dintre care cam o treime să fie specii de trifoi.
Aceasta înseamnă a îmbunătăţi condiţiile de hrană în natură. Este o cale comodă, ieftină şi sigură. Iată câteva
mijloace de îmbunătăţire a mediului.
Cu ocazia exploatărilor de păduri sau a curăţirii păşunilor, să fie lăsaţi arborii şi arbuştii necesari
pentru hrana vânatului. Aceştia se pot împărţi în două grupe:
Grupa I. Arbori şi arbuşti care produc fructe sau seminţe. Aici se încadrează stejarii de pe marginea
pădurilor, a poienilor, a liniilor somiere sau parcelare, a canalelor, a drumurilor, apoi din interiorul păşunilor.
Ei vor produce ghindă, iar vânatul o va aduna singur de pe pământ. Un rol asemănător au: părul, mărul şi
cireşul sălbatic, scoruşul, porumbarul, lemnul câinesc, salba moale, măceşul, salcâmul şi Amorpha. Toţi
aceştia trebuie păstraţi. Un exemplu convingător despre rolul pe care îl au aceşti arbori la hrănirea vânatului
pe cale naturală ne este dat de pădurea Urşua din Ocolul Silvic Gurghiu, judeţul Mureş. O poiană de 38 ha pe
care sunt foarte numeroşi meri pădureţi şi stejari (pedunculat şi gorun) atrag urşii de pe o rază mare (zeci de
km), care se concentrează aici, toamna. Rezultatul sunt renumitele vânători de urşi care se fac aici de decenii,
dacă nu chiar de un secol. Acelaşi lucru se poate spune despre unele terenuri din ocolul silvic Bistriţa.
Grupa II. Arbori şi arbuşti care produc hrană sub formă de frunze, ramuri, muguri şi coajă: salcia
căprească, plopul tremurător, socul negru şi roşu, ulmul, carpenul, acerineele.
Să se planteze arbori şi arbuşti producători de fructe sau ramuri, dacă ei lipsesc. Castanul sălbatic
este indicat în locuri însorite unde coronamentul lui are spaţiu pentru dezvoltare. în tinereţe trebuie apărat de
a fi ros de cerbi sau zdrelit cu coarnele, legând în jurul lui spini sau făcând gard. Fructifică abundent de la
vârstă tânără şi aproape în fiecare an. Fructele lui sunt consumate cu plăcere de cerbi şi lopătari şi în oarecare
măsură şi de căpriori şi mistreţi. Alt arbore indicat pentru plantaţii în păduri este stejarul roşu american, care,
din punctul de vedere al hranei vânatului are avantajul, de a fructifica la o vârstă mai tânără şi mai des decât
stejarii indigeni*. Ghinda se coace în anul al doilea. Este şi un arbore frumos, folosit ca ornament. Şi acesta
trebuie apărat de a fi ros de vânat şi de vite.
Arbustul numit în judeţul Arad: „iepurină", iar în alte regiuni „mătură verde", „drob" (Sarothamus
scoparius sau Spartium scoparium) are avantajul de a rămâne verde, iarna şi de a oferi vânatului o hrană cu
un conţinut de apă, într-un anotimp când hrana naturală, în general, este uscată, iar vânatul duce lipsă de apă.
Este mâncat cu multă plăcere de iepuri, care îl rod până la sol; cervidele îl mănâncă de asemenea, dar
nu în toate terenurile. Se cultivă în pepinieră şi se plantează în terenul de vânătoare când puieţii au 2 ani,
apărându-ul în primul an după plantare să nu fie roasă sau smulsă. Vegetează bine în regiuni de dealuri mici
cu precipitaţii mai multe şi mai greu în stepă. Răsare greu, de aceea sămânţa trebuie bine preparată la
semănare, astfel:
Sămânţa se opăreşte cu apă care fierbe, apoi se lasă timp de 10-12 ore în apă caldă, adăugând din când
în când apă fierbinte pentru ca cel puţin în primele 2-3 ore temperatura să se menţină la 50-60°C. Alţi autori
recomandă ca sămânţa să fie ţinută mai multe zile în apă, înainte de a se semăna. Se seamănă îndată după ce
a fost scoasă din apă, în pământ reavăn, la 2-3 cm adâncime, apoi se tasează solul cu o scândură. Dacă
prepararea nu este bine făcută, răsare slab. Sămânţa astfel pregătită poate fi semănată şi direct în teren, în
tăblii de 1,5/2 m, bine lucrate, fără buruieni şi apărând-o de vânat în primii 2 ani.
În iernile cu temperatură foarte scăzută, degeră şi se usucă. în acest caz trebuie recepată, operaţie în
urma căreia unele fire mai lăstăresc, altele nu, dar se regenerează şi din sămânţa căzută în anii anteriori, care

193
îşi păstrează, ani de zile, capacitatea de a germina. Această plantă suportă şi un oarecare grad de umbrire,
totuşi, în general, se plantează pe margini de păduri, poieni, linii parcelare, adică la lumină.
Când atinge înălţime mare, încât iepurele nu mai ajunge la ramuri, trebuie retezată, în luna februarie, ca
să dea lăstari.
De-a lungul râurilor, bălţilor, iazurilor, sălciile, prezintă interes pentru vânat. Foarte căutate de vânat
sunt: Salix triandra, Salix dasydades, Salix americana; mai puţin căutate: Salixfragilis, Salix daphnoides,
Salix acutifolia, Salix viminalis, Salix nigricans, Salix incana; aproape necăutate: Salix purpurea, Salix
uralensis.
Sălciile au avantajul că se înmulţesc foarte uşor prin butaşi.

ALTE MĂSURI SILVICULTURALE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA CONDIŢIILOR DE

HRANĂ ALE VÂNATULUI

Iarna, cervidele intră în parchetele de pădure în curs de exploatare şi rod de pe trunchiurile doborâte
rămurele, muguri, iar la munte şi licheni. Dacă pe ramuri sunt fructe sau seminţe, le culeg şi pe acestea.
Acelaşi lucru se întâmplă şi la lucrările de îngrijire: rărituri, curăţiri. Pentru a nu provoca o concentrare a
vânatului la aceste parchete, fapt care ar avea dezavantaje şi pentru pădure şi pentru vânat, ar fi de dorit, ca
parchetele să fie amplasate în cât mai multe puncte, pe toată suprafaţa pădurii.
De asemenea, ar fi de dorit ca exploatarea să înceapă în noiembrie şi să se termine în martie, deci
vânatul să aibă hrană în toată perioada grea de iarna.
Aşadar, exploatările să fie repartizate în timp şi spaţiu. Fireşte, exploatările de păduri se fac după
amenajament, ţinând cont de interesul regenerării pădurii şi economicităţii exploatării. Totuşi sunt situaţii
când, fără a cauza prejudicii pădurii, se poate ţine cont şi de cerinţele vânatului. Aceasta mai cu seamă la
tăierile de îngrijire.
În plantaţiile forestiere şi seminţişurile naturale se fac lucrări numite degajări, care constau din tăierea
speciilor copleşitoare (la dealuri şi munte - salcia căprească şi plopul tremurător). Pentru a servi timp mai
îndelungat ca hrană, vânatului, acestea trebuie tăiate parţial la 1 m de la sol şi aplecate cu vârful la pământ.
Jumătate din coajă fiind netăiată, arborele continuă să vegeteze, iar trunchiul fiind aplecat la pământ ţine
frunzele şi rămurelele la înălţimea vânatului.
Lucrările acestea se pot efectua în special de organele silvice sau de organizaţiile vânătoreşti în
colaborare cu cele silvice.
În pădurile unde trăiesc: cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn şi ierunca este bine să fie păstrat
afinul (Vaccimum vitis idaea) şi merişorul (Vaccimum myrtillus) apoi zmeurul şi murul. Ultimele două sunt
folositoare şi cervidelor.
PĂŞUNI PENTRU VÂNAT

Vânatul, an de an, consumă plantele ierbacee de calitate bună, care astfel nu ajung să facă sămânţă;
plantele de calitate inferioară nu sunt roase, deci se pot înmulţi; aşa fiind creşte treptat procentul ierburilor
fără valoare, în dauna celor valoroase. Pentru a restabili echilibrul, sunt două căi:
a) o dată la patru ani, păşunea se ară, se grăpează şi se seamănă un amestec de ierburi potrivit solului şi
climei, însă în care procentul de specii de trifoi alb să fie mare (circa 30%);
b) dacă aratul nu este posibil, solul se grăpează bine, scoţând muşchiul şi râcâind solul până se văd
dungi negre. Se seamănă specii de trifoi potrivite (trifoi alb), apoi se tăvălugeşte. Asupra speciilor de ierburi
de cultivat şi a îngrăşămintelor de folosit, este nevoie să fie consultat un specialist, deoarece ele se aleg în
funcţie de sol şi climă.
Dacă o păşune sau fâneaţă nu este cosită pentru fân totuşi este necesar ca ea să fie cosită la sfârşitul lui
iulie pentru a produce otavă. Nu se recomandă a se recolta, de pe păşune, fân pentru vânat, deoarece aici au
rămas numai ierburi inferioare, cele bune fiind consumate.
Pentru a da vânatului posibilitatea să-şi procure hrana, este necesar ca prin amenajament să se prevadă
în păduri poieni cu caracter permanent. Cu rezerva cuvenită, arătăm drept suprafaţă medie necesară un hectar
la 100 ha teren împădurit. Suprafaţa poate fi mai mică în pădurile cu multe parchete de curând tăiate, bogate
în hrană şi mai mare în arboretele de vârstă mijlocie bine închise, deci unde vegetaţia erbacee este puţină.
Suprafaţa unei poieni să nu fie mai mică de o jumătate de hectar, altfel, partea umbrită sporeşte.
In ce priveşte păşunea din arborete, utilă este numai cea pe care de fapt creşte iarbă şi care, cum este
normal, variază de la un teren la altul. Se poate spune că ea este numai de 10-15% din suprafaţa masivului
păduros respectiv. Aceasta se numeşte suprafaţa activă pentru păşunat.

194
 Păşunile sunt necesare chiar şi atunci când există ogoare. Se completează reciproc din punct de vedere
calitativ. Procent mare de specii de trifoi este indicat, în special, pentru căprior, care alege mult plantele pe
care le consumă.
În terenurile populate cu fazani, de regulă, se recurge la lărgirea unor linii somiere şi parcelare din
păduri, cu scopul de a crea loc pentru culturi de plante destinate vânatului. Scopul însă nu este atins decât
parţial, deoarece mare parte din suprafaţa unei linii este ocupată de drumul pe care circulă căruţele cu lemne,
iar o altă parte este umbrită de arborii de pe margine, deci practic, rămâne multă neproductivă. Dacă s-a luat
hotărârea de a se destina o suprafaţă de teren forestier în scopul îmbunătăţirii şi completării hranei vânatului
(ogor de vânat), atunci este preferabil ca aceasta să fie amplasată cam la mijlocul parcelei, încât vânatul să nu
fie văzut şi deranjat de trecătorii de pe linii, iar terenul să nu fie folosit pentru drumuri. Pentru a micşora
suprafaţa umbrită, porţiunea defrişată este bine să aibă formă pătrată.

CULTURI DE PLANTE PENTRU VÂNAT (OGOARE)

LEGUMINOASE PERENE

Lucerna (Medicago sativa). Este una dintre cele mai importante plante pentru vânat, atât în stare verde
cât şi ca fân. Conţine multe proteine digestibile şi săruri minerale. Dă recolte mari, pe an şi hectar, în medie
20000-10000 kg masă verde sau 6000-7000 kg fân. Vegetează bine în regiunile în care creşte porumbul şi
viţa de vie. Rezistă la secetă datorită înrădăcinării profunde. Totuşi, dacă seceta intervine în anul când a fost
semănată, cultura poate să nu reuşească. Rezistă la îngheţ până la -25°C, chiar dacă nu este acoperită de
zăpadă. Temperatura de germinare este 1-2°C. Reuşeşte mai bine după plante prăsitoare, deci în teren fără
buruieni. Se seamănă primăvara devreme, cu sau fără plante protectoare, se ară solul toamna la 28-35 cm, iar
primăvara se mărunţeşte prin discuit şi grăpat. Se folosesc 15-20 kg sămânţă decuscutată, la ha, îngropându-
se la 2-3 cm. Se trece apoi cu grapa de mărăcini. Primăvara, după semănare, devreme, se grăpează bine. Dă
2-3 recolte pe an. Pentru a obţine fân de cea mai bună calitate, recoltarea trebuie făcută între îmbobo-cire şi
începutul înfloririi. Trebuie ca prin uscare şi transport să nu se sfarme frunzele, care la începutul înfloririi
reprezintă 32% din greutatea totală a plantei. Se recomandă uscatul pe capre, prepeleci sau garduri. înainte
de cosit se adună ouăle de fazan şi potârniche din cuiburile periclitate şi se pun la incubaţie. Depozitarea
fânului se face pe cât posibil în apropierea locului de hrănire a vânatului, pe o podină ridicată la 50 cm de la
sol (fig. 194), căpiţa fiind acoperită la vârf cu paie sau nutreţ fără valoare. La nevoie, căpiţa se înconjoară cu
gard.
Trifoiul roşu (Trifoliumpratense) este o plantă aproape la fel de valoroasă ca şi lucerna, indicată
pentru regiunile de dealuri şi munte cu precipitaţii anuale de cel puţin 600 mm. Dă 3000-5000 kg fân la ha.
Deşi plantă perenă, în al treilea an se răreşte mult şi produce puţin. Se seamănă primăvara devreme după o
plantă prăsitoare, adică în sol fără buruieni, bine mărunţit, folosind 14-18 kg sămânţă la ha, decuscutată,
îngropată la 1-3 cm, după cum solul este mai greu sau mai uşor. De regulă se seamănă în grâu, orz sau secară
de toamnă, deci cu o plantă protectoare.
Îngrijirea, recoltarea şi depozitarea se face la fel ca la lucerna, însă fiind plantă cultivată în regiuni cu
ploi mai dese, uscarea se recomandă a se face pe prepeleci, capre, garduri sau căpiţe (fig. 194).
Trifoiul alb (Trifolium repens) este utilizat pentru îmbunătăţirea păşunilor destinate vânatului. Nu se
cultivă singur, ci în amestec cu alte ierburi.
Sparceta (Onobrychis viciifolia) are calităţi nutritive aproape la fel de mari ca lucerna, dar are
avantajul că este şi mai rezistentă la secetă decât aceasta; rezistă bine şi la îngheţ. Deoarece, valoarea ei
nutritivă este inferioară celei a lucernei, iar producţia de fân la hectar mai mică (3000-6000 kg), înseamnă că
este bine să fie cultivată numai în regiunile foarte secetoase: Dobrogea, Bărăgan, Câmpia Dunării, Câmpia
din centrul Transilvaniei şi estul Moldovei. Cere sol curăţit de buruieni, deoarece este foarte sensibilă la
concurenţa buruienilor. Se seamănă 100-125 kg păstăi la ha, fără plantă de protecţie, la adâncime de 3-6 cm
după cum solul este mai greu sau mai uşor, apoi se tăvălugeşte. Ca întreţinere, se pliveşte de buruienile care
ar copleşi-o apoi după un an se grăpează primăvara cu grapa grea, iar dacă solul face coajă, cu grapa uşoară.
Recoltarea şi păstrarea se fac ca la lucerna. începe să se rărească de obicei după 5 ani.

PLANTE CU TUBERCULI ŞI RĂDĂCINOASE

Napul porcesc sau topinamburul (Helianthus tuberosus) este cea mai importantă plantă tuberculiferă
cultivată în ogoarele pentru vânat. Dacă asupra valorii tulpinilor ca hrană, părerile pot diferi, în ce priveşte
tuberculele, toată lumea este de acord că formează un furaj de valoare. Odată plantat, topinamburul se
menţine, în acelaşi loc 5-6 ani, singura îngrijire constând din prăşit şi rărit. Tulpinile înalte de 1,5-3,5 m sunt
195
consumate de vânat în mică măsură, în stare verde. Se folosesc însă mai bine ca nutreţ însilozat. Tuberculele
sunt consumate de cervide, de fazan, iepure, mistreţ. Produce 10 000-35 000 kg tuberculi pe an şi ha. Se
cultivă două forme de napi: unul cu tuberculi albi şi altul de culoare violacee-roză. Partea aeriană (tulpina)
rezistă iarna la o temperatură de minus 5-6°C, iar tuberculii în sol la minus 30°C; vara, rezistă la secetă;
toamna în septembrie-octombrie însă când îi cresc tuberculii, are nevoie de umezeală.
Are calitatea de a suporta umbrirea în mai mare măsură decât alte plante, ceea ce îl face să fie cultivat
pe liniile parcelare din păduri. Nu este pretenţios faţă de sol, dă producţii mari în soluri fertile, nici prea grele
nici prea uşoare. Creşte şi la câmpie şi la 1000 m altitudine. Pământul se ară, toamna, la 25-28 cm. Plantarea
tuberculilor se poate face fie toamna, fie primăvara, la 60-70 cm între rânduri şi la 40-50 cm pe rânduri.
Adâncimea de plantare este de 8-10 cm în soluri grele şi 12-15 cm în cele uşoare; primăvara se plantează la
adâncime ceva mai mică. Tuberculele trebuie plantate întregi. Mărimea lor optimă este de 30-50 g, deci nici
prea mari nici prea mici. La hectar este nevoie de 1250-2000 kg tuberculi, după desimea de plantare şi
mărimea tuberculilor. Cere îngrijire şi anume rărire la 2-3 săptămâni după prima praşilă, lăsându-se numai 2
(două) tulpini într-un cuib. La această desime, se dezvoltă bine atât tulpina cât şi tuberculele. O desime mai
mare este în detrimentul producţiei de tubercule. Se prăşeşte până când tulpinile umbresc complet solul, de
obicei de 2 ori. Dacă tulpinile se folosesc ca nutreţ uscat, frunzare sau pentru însilozare, atunci se taie la 20-
30 cm de la sol, numai cu puţin înainte deprima brumă; tuberculele se lasă la pământ să le scoată vânatul,
sau se recoltează toamna şi se dau vânatului în hrănitori. Se recoltează ca şi cartoful. Vânatul consumă napul
porcesc numai după ce s-a obişnuit cu el. Ca să se obişnuiască, printre napi se plantează cuiburi cu cartofi.
Consumând cartofii, cu care vânatul este obişnuit, va da şi de napi. Când napii se pun pe teren, ei se
amestecă, la început, cu 10-20% cartofi. Este mai bine să se lase napii în pământ peste iarnă, ca vânatul să-i
scoată singur, să facă mişcare şi să-şi încălzească astfel corpul. Primăvara devreme se recoltează ce a rămas
în pământ şi se plantează din nou. De regulă, numai din ce a rămas în pământ, fără voia noastră, va răsări
suficient de des. Dacă au rămas puţini tuberculi, se completează; uneori este nevoie să se îngraşe pământul
cu gunoi de grajd.
Cartoful (Solanum tuberosum), originar din America de Sud, a fost adus în Europa puţin după anul
1600, iar în România după 1800. Fiind o plantă prea bine cunoscută, nu este nevoie de a descrie modul de
cultură. Cartofii de sămânţă cei mai buni sunt cei de mărimea unui ou de găină, sănătoşi. La hectar se
seamănă 2000-2500 kg. Producţia este de 15 000-30 000 kg la ha.
Sfecla de nutreţ (Beta vulgaris var. rapacea) este utilă vânatului atât ca hrană cât şi pentru a înlocui
apa, în perioadele de secetă sau de îngheţ, în fondurile în care, iarna, apa îngheaţă; sfecla este bine să se dea
vânatului odată cu fânul. Când nu găsim sămânţă de sfeclă de nutreţ, folosim şi pentru vânat sfecla de zahăr
(Beta vulgaris var. altissima), dar cu prudenţă, deoarece iepurii se îmbolnăvesc. Cultura acestei plante fiind
cunoscută, nu socotim necesar să dăm amănunte.
Deoarece, sfecla nu totdeauna este consumată de vânat, se recomandă să i se dea morcovi, care deşi
dau o producţie mai mică, au o valoare alimentară superioară sfeclei şi sunt consumaţi de vânat cu plăcere.

CEREALE ŞI PLANTE DIN ALTE FAMILII

Sorgul (Sorghum vulgare) este o plantă foarte folositoare pentru fazani, aceştia consumându-i
seminţele cu multă plăcere. O subspecie de sorg are panicul răsfirat (Sorghum vulgare effusum) care, pe
lângă boabe, dă şi material pentru confecţionatul măturilor; altă subspecie are panicul adunat (îndesat)
(Sorghum vulgare contractum), destinat să producă numai seminţe. Există şi hibrizi de sorg pitic care dau o
mare producţie de grăunţe. La toate subspeciile, tulpinile se folosesc ca nutreţ. Sorgul este puţin pretenţios
faţă de sol, suportând şi soluri sărăturoase şi rezistent la secetă. Pentru încolţire, are nevoie de o temperatură
de 12°C (la -2°C piere), deci se seamănă când nu mai este pericol de brumă. Sorgul pentru sămânţă şi mături
se seamănă în rânduri depărtate de 60-100 cm; se folosesc 12-20 kg sămânţă la ha, adâncimea semănăturii
fiind de 3-5 cm. Solul se pregăteşte ca pentru porumb însă mai bine mărunţit. După semănat se tăvălugeşte.
Se sapă de 3-4 ori. Pentru a avea tulpini groase şi sămânţă multă, nu se lasă multe fire într-un cuib, ci 2 cel
mult 3 şi se înlătură lăstarii. Din ogoarele pentru vânat, se recoltează numai o parte, eventual pentru sămânţă;
restul se lasă pe loc pentru a servi ca hrană fazanului, în cursul iernii. Din acest motiv avem interesul ca
tulpinile să fie tari, deci să nu se rupă în timp scurt. Sămânţa este consumată cu plăcere şi de căprioare.
Producţia medie la hectar este de 1500-3000 kg boabe şi 7000-10000 kg tulpini, dacă se recoltează în
întregime.
Varza furajeră numită şi varză uriaşă sau varză palmier (Brassica oleracea var. acephala) este una
dintre cele mai importante plante cultivate pentru vânat. Este consumată în special de cervide şi iepuri, dar şi
de alte specii; dă producţie mare (în medie 50000-60000 kg la ha), iarna rezistă la temperaturi scăzute până
196
la -12°C şi oferă vânatului un nutreţ cu mare conţinut de apă, tocmai în perioada când hrana este uscată, iar
apele sunt îngheţate. Rolul ei este mai mare în prima jumătate a iernii, când, de obicei, este consumată în
întregime. Tulpina îi este groasă şi înaltă până la 2 m. Nu face căpăţână, ci frunzele se lasă în lături, de unde
şi numele de varză palmier. Se cultivă de la câmpie până la munte, dar producţia cea mai mare o dă în
regiunile umede şi răcoroase, cu soluri grase; germinează şi la temperatură de 5-6°C.
Solul se ară adânc, toamna, iar primăvara se mărunţeşte cu discurile şi grapa. Se poate cultiva în 2
feluri. Se seamănă direct în teren, folosind 3-5 kg sămânţă la ha, în rânduri distanţate la 50-60 cm, sămânţa
îngropându-se la 1-2 cm, apoi se trece cu tăvălugul. Când avem sămânţă suficientă, se recomandă acest
procedeu care este mai sigur şi mai ieftin, dar cere pământ bine mărunţit. Sămânţa se amestecă cu nisip uscat
sau cu pământ din compost, dat prin ciur. Un alt fel de cultură este semănatul seminţei în răsadniţă, cam la
începutul lui martie. După unii autori, pentru a produce răsad necesar unui hectar este nevoie de 1 kg
sămânţă. Când răsadul are 15-20 cm lungime şi 5-6 frunze (cam la 6 săptămâni) se plantează în teren, în
găuri în care se toarnă 1 litru de apă. Răsadul de varză se plantează după ce i se taie o frunză. Plantarea se
face spre seară. Până dimineaţa răsadurile se întăresc. Cu cât plantele sunt mai groase, cu atât rezistă şi se
prind mai bine. Dacă nu plouă, se udă 3-4 zile consecutiv, până se prind. Se plantează la 60 cm între rânduri
şi la 40 cm pe rând. La ha vor fi necesare, deci circa 40 000 fire. Când se seamănă direct în teren, se
economisesc cheltuielile de plantat şi udat care sunt destul de mari. Culturile semănate se răresc când au 2-3
frunze, lăsând firele de varză la 40 cm pe rând. Se sapă de câte ori este nevoie, de obicei până când frunzele
acoperă complet solul. Creşterea cea mai mare o are toamna, când vremea se răcoreşte, iar ploile sunt mai
dese ca vara. în regiunile unde plantaţia este în pericol de a fi roasă sau smulsă de vânat, trebuie împrejmuită.
în ce priveşte consumarea verzei furajere de către vânat, se recomandă să nu se permită accesul liber al
vânatului la terenul cultivat cu varză, deoarece s-ar călca, rupe şi împrăştia înainte de timpul friguros, când
este mai mare nevoie de ea. Dacă vânatul o consumă cu mare lăcomie, se produc balonări, diaree, mai cu
seamă la căprior. De aceea este bine ca terenul cultivat cu varză să fie împrejmuit, iar varza să fie tăiată şi
transportată la hrănitori sau puncte de hrănire, treptat, pe măsură ce este nevoie. Dacă varza rezolvă
problema hranei suculente până la mijlocul lui ianuarie, înseamnă că rezervele de sfeclă, morcovi, napi,
eventual cartofi se vor folosi numai de aici înainte.
Se cultivă şi în ţara noastră varză furajeră creaţă. Este tot fără căpăţână. Produce mai puţin la hectar,
însă rezistă mai bine la ger. în iarna 1964/65 varza furajera obişnuită rămasă pe teren a fost distrusă de ger,
pe când cea creaţă a rămas în parte verde.
În tabelul 61 se dau câteva elemente privind cultura unor specii agricole de interes vânătoresc.
În prezent, terenurile destinate culturilor de plante pentru vânat sunt insuficiente ca suprafaţă şi, atâtea
câte există, se obţin adeseori cu greutate. Aceasta constituie un motiv în plus atât pentru alegerea cât mai
judicioasă cu putinţă a plantelor cu care ele vor fi cultivate, cât şi pentru aplicarea unei agrotehnici care să
ducă la o producţie ridicată. Lucerna şi trifoiul au marele avantaj de a oferi vânatului loc de păşune din
aprilie până în noiembrie şi, în plus, de a permite şi recoltarea de hrană pentru iarnă. Ambele dau o producţie
ridicată de masă verde. Grâul şi orzul de toamnă sunt utile începând de toamna când răsar, continuând toată
iarna dacă zăpada nu formează o crustă la suprafaţă, precum şi primăvara. Dar îndată ce au dat în spic, ele nu
mai sunt consumate. Porumbul, floarea-soarelui şi cartoful nu sunt utile decât sub formă de grăunţe,
respectiv tubercule, deci numai toamna. Aşadar din aprilie şi până în septembrie nu constituie o sursă de
hrană pentru vânat, deoarece iepurele, fazanul, potârnichea şi căpriorul nu le consumă. Doar pe timp de
secetă, căpriorul muşcă mătasea suculentă a ştiuletului în formaţie, pentru a-şi acoperi o parte din necesarul
de apă. Mai mult, printre aceste plante nu cresc nici buruieni, deoarece agrotehnica cere prăşit repetat pentru
înlăturarea lor. În sfârşit, alegerea plantei de cultivat depinde şi de specia de vânat căreia îi este destinată.

HRANA COMPLEMENTARĂ A VÂNATULUI

Se numeşte hrană complementară (suplimentară) aceea pe care omul o recoltează la momentul potrivit,
o depozitează, iar în perioada critică din timpul iernii, când vânatul nu-şi poate acoperi necesarul de hrană
din mediul înconjurător, omul i-o oferă, punând-o pe teren în completarea celei naturale.
Considerăm termenul de hrană complementară mai potrivit decât cel de hrană suplimentară, deoarece
noi căutăm să completăm puţinul pe care vânatul îl poate găsi singur.
Hrana complementară, ar trebui să fie aceeaşi cu cea pe care vânatul şi-o ia singur din mediul în care
trăieşte. Din păcate aceasta nu ne este suficient cunoscută, nici calitativ nici cantitativ. De altfel, la ierbivore,
preferinţa depinde de compoziţia florei deci o plantă poate fi consumată într-un loc, dar neglijată în altul. Şi
mai nesigură este cantitatea hranei complementare, deoarece ea depinde de cuantumul în care vânatul o
găseşte singur. într-un loc va găsi mai mult, într-altul mai puţin; în acelaşi loc, într-un an cu condiţii
197
atmosferice bune va găsi o cantitate mai mare, într-altul bântuit de secetă sau ierni prelungite va găsi mai
puţină. Este clar deci că nu se pot stabili cu exactitate raţii de hrană valabile pentru toţi anii, pentru toate
categoriile de terenuri.
Deci, raţiile zilnice, ce se vor indica pe exemplar de vânat, trebuie considerau orientative, servind la
planificarea aprovizionării. Consumul va fi egal cu ceea ce vânatul va pretinde în funcţie de timp şi loc.
Între cantitatea de hrană ce figurează în scripte şi cea care a fost consumată de vânat, adeseori, este
mare diferenţă. Trebuie făcute eforturi ca această diferenţă să dispară. Ocrotitorul vânatului trebuie să fie
pregătit, colectând întreaga cantitate socotită necesară, deoarece nu se ştie cum va fi iarna ce urmează.
Depozitarea hranei să fie făcută încât hrana să nu fie expusă intemperiilor şi rozătoarelor. La amplasarea
hrănitorilor, să se ţină cont de următoarele: să se stabilească unde se deplasează vânatul pentru iernare şi
acolo să fie făcute hrănitorile; să se aleagă loc bătut de soare şi cu câmp de vedere în jur, deoarece vânatul se
simte în siguranţă numai când vede dacă nu se apropie vre-un duşman; decât hrănitori puţine şi mari, mai
bine multe şi mici. căci astfel se evită concentrările şi odată cu ele pericolul de răspândire a bolilor, de
pagube în păduri şi livezi de pomi, de alungare de la hrană a exemplarelor tinere sau slabe de către adulţi şi
cei puternici. Tot pentru a preveni răspândirea bolilor, hrănitorile este bine să fie mutate an de an (cele uşor
demontabile sau uşoare) şi în orice caz, în aprilie-mai resturile de hrană şi lăsaturile să fie arse sau îngropate.
În ţara noastră există puţine date asupra consumului de hrană complementară. Situaţia este la fel şi în
alte ţări, unde totuşi se fixează anumite raţii. în cele ce urmează vor fi arătate, orientativ, aceste raţii,
subliniind faptul că la noi condiţiile de hrană naturală şi condiţiile climatice diferă mai cu seamă în păduri
deci şi raţiile de hrană pot fi altele. Este o problemă ce rămâne deschisă şi care va trebui rezolvată pe bază de
observaţii şi experimentări.
Numim hrănitoare pentru vânat o construcţie sau o amenajare acoperită, sub care punem hrana pentru a
nu fi expusă ploii sau zăpezii. Condiţia este ca sub hrănitoare solul să rămână uscat.
Punct de hrănire se numeşte acela unde hrana se pune direct în teren, neacoperită. Ex: se leagă fân în
jurul unui arbore, se pun grăunţe între mărăcini, după ce s-a curăţit zăpada, se împrăştie ghindă sau castane
sub copaci, în punctele unde se ţin mistreţii.

ÎNDRUMĂRI PENTRU RECOLTAREA FÂNULUI

Vânatul fiind exigent în ce priveşte calitatea fânului, speciile de ierburi trebuie să fie din cele mai bune;
recoltarea şi uscarea trebuie făcute cu foarte multă grijă. Fânul recoltat de timpuriu şi anume când începe
înspicatul gramineelor din fâneaţa respectivă, este de calitate bună, deoarece conţine un procent mai mare de
proteine şi un grad mai mare de digestibilitate.
Recoltându-se iarba de timpuriu, se mai poate obţine încă o coasă (otava), deci în cursul unui an se
recoltează şi cantitate mai mare decât de la un cosit târziu, o singură dată. Otava are valoare nutritivă mai
mare decât fânul. Dar chiar dacă s-ar cosi o fâneaţă o singură dată şi de timpuriu, şi s-ar obţine o producţie
mai mică decât la o coasă târzie, chiar şi atunci calitatea superioară a fânului obţinut justifică recoltarea
devreme. Uscarea are, de asemenea, importanţă pentru obţinerea unui fân de calitate: dacă se usucă pe jos se
pierd circa 40% din substanţele nutritive, iar dacă plouă, până la 70%. De aceea se recomandă uscarea pe
prepeleci, capre, garduri de lemn sau de sârmă. în acest caz, pierderea este numai de circa 20% şi, în plus,
uscarea nu depinde aşa de mult de mersul vremii, iar pericolul de sfărâmare şi de pierdere a frunzelor nu este
aşa de mare.

RECOLTAREA ŞI FOLOSIREA FRUNZARELOR CA HRANĂ PENTRU VÂNAT

În terenul de vânătoare liber, frunzele şi lujerii arborilor şi arbuştilor fac parte din hrana obişnuită a
cervidelor. Numai cu lucerna, trifoi sau alte plante ierbacee nu se poate rezolva bine problema hranei
vânatului, nici vara nici iarna, deoarece ele nu conţin toate substanţele nutritive în cantitatea cerută de vânat.
Procurarea frunzarelor necesită cheltuieli reduse şi ele sunt la îndemâna oricărui gospodar de teren. Dat fiind
că frunzele şi lujerii intră în hrana naturală a cervidelor în proporţie de circa 50% înseamnă că în hrana
complementară din timpul iernii trebuie să intre şi frunzarele, chiar dacă am avea cantităţi suficiente de fân.

SPECII DE ARBORI ŞI ARBUŞTI DIN CARE SE POT RECOLTA FRUNZARE

Cele mai bogate în azot sunt frunzele de soc negru (Sambucus nigra), iar cele mai sărace cele de fag.
Uşor digestibile şi foarte apreciate sunt frunzele de: frasin, ulm, sorb, arţar, salcâm, salcie căprească, plop
tremurător (cel negru nu e bun căci conţine un ulei toxic), tei. Mai puţin bun este stejarul, ale cărui frunze, în
198
stare verde, conţin mult tanin, care dă frunzelor un gust amar. Acest gust dispare însă prin uscare, de aceea
frunzarele de stejar putând fi folosite pentru vânat, în lipsa altor sortimente mai bune. Frunzare se pot face şi
din tulpini de napi porceşti, dar numai toamna înainte de căderea brumei. Dacă s-ar tăia mai de timpuriu, s-ar
prejudicia dezvoltarea tuberculilor. Şi din zmeur şi rug de mure se pot face frunzare. Nu se recomandă
recoltarea frunzarelor de fag, mesteacăn, plop negru, cer.
Epoca cea mai bună de recoltare este atunci când frunzele au cea mai mare cantitate de substanţe
azotate şi cea mai mică cantitate de acid tanic; din ambele puncte de vedere, recoltarea frunzarelor este
recomandabil să se facă de timpuriu, nu spre toamnă. în mai ar fi prea devreme, deoarece frunzele au un
mare conţinut de apă şi se usucă greu. Timpul potrivit este în iunie la câmpie şi în iulie la munte. Până
toamna (octombrie) valoarea nutritivă a frunzelor verzi scade până la 50%.
Cantitatea de substanţe nutritive din frunze nu este aceeaşi la orice oră din cursul unei zile. Se
recomandă ca recoltarea să fie făcută după-amiază, în zile însorite şi calde, când frunzele nu sunt umede din
cauza ploii sau de rouă. Peste noapte substanţele nutritive scad mult.
Modul de recoltare şi uscare. În timpul uscării, frunzele nu trebuie să fie plouate, deoarece pierd o
mare parte din valoarea lor nutritivă. Uscarea este bine să fie făcută la umbră, altfel pierd din aromă şi gustul
plăcut. Din acest motiv nu se recomandă uscarea pe pământ, cum se procedează cu fânul; se fac legături
(snopi) nu prea mari şi nu prea strânse, care sunt întinse pe sârmă sub un acoperiş, ferite de ploi. Legatul se
face cu nuiele. Pentru uscare se pot folosi hrănitoarele acoperite pentru fazani sau cervide, şoproanele,
magaziile sau chiar sub coroana mare a unor arbori. Un om poate face pe zi 150-200 snopi, care îndată se
transportă la locul de uscare. Frunzarele uscate (250-300 snopi) se depozitează în căpiţe, iar în locul lor se
pune la uscat alt lot. Se pot face şi adăposturi de uscare transportabile, dacă terenul permite mutarea lor.
Recoltarea se poate efectua mai cu spor dacă se folosesc operaţiunile culturale din păduri. Dacă nu se fac
operaţii culturale, se pot recolta frunzare tăind ramuri din arbori şi arbuşti, fără însă să se aducă prejudicii
pădurii. Vânatul consumă frunzele, iar ramurile nu, ele fiind uscate şi tari. Hrana este cu atât mai valoroasă
cu cât este mai mare procentul de frunze şi mai mic cel de ramuri. Nu se admit ramuri mai groase de o
jumătate de centimetru. Frunzarele de calitate bună, bine uscate, trebuie să rămână verzi şi să aibă miros
plăcut. Cele care s-au înroşit sau înnegrit sunt fără valoare ca hrană pentru vânat.
Depozitarea şi păstrarea frunzarelor se face în aşa fel încât să fie ferite de ploaie şi de animale
domestice, care le-ar putea strica. Dacă există poduri, şoproane, remize, se depozitează aici. în caz contrar se
iac căpiţe pe terenul de vânătoare, în apropierea locului de hrănire. Se face o podină de 50 cm de la sol, se
pune un par la mijloc, apoi se clădesc snopi, de preferinţă cu cotoarele în afară. Pereţii să fie verticali, nu în
formă de paraboloid. La vârf se acoperă cu fân degradat, buruieni sau orice alt material care să oprească
pătrunderea ploii. Amplasarea căpiţei se face lângă un drum, în loc însorit, pe marginea unei poieni sau linii
parcelare, în nici un caz în masivul păduros. în timpul clădirii căpiţelor şi al transportului frunzelor, trebuie
procedat cu grijă pentru ca frunzele să nu se sfarme.
Frunzele sunt destinate pentru cervide, în special pentru cerbi şi căprioare, mai puţin pentru lopătari. Se
dau vânatului fie puse în hrănitori, fie legate cu sârmă, cu vârful în jos, în jurul unor arbori, la înălţimea de
50-100 cm de la sol. Când se dau vânatului frunzare, i se pune şi un sortiment de hrană suculentă (sfeclă
furajeră, varză).

RECOLTAREA FRUCTELOR DE ARBORI

Când într-un teren arborii cu fructe căutate de vânat nu au fructificat, se poate ivi necesitatea de a
culege fructe în alte păduri, uneori îndepărtate, şi a le transporta în terenul de vânătoare care formează
obiectul grijii gospodarului.
Culegerea se face folosind mână de lucru locală şi ieftină. Grijă deosebită trebuie acordată depozitării
fructelor până în momentul utilizării lor pentru vânat şi anume în încăperi uscate, aerisite, în strat de 10-20
cm, întoarse cu lopata pentru a nu se încinge. De asemenea, trebuie ferite de şoareci. La nevoie vor fi
consultate organele silvice care au experienţă în materie.
Castanele se culeg cu uşurinţă din arborii ornamentali plantaţi în oraşe şi chiar în sate. Se cere să nu fie
culese pe timp umed.
Mai puţin cunoscut este modul de recoltare a fructelor de scoruş (Sorbus aucuparia), arbore ce
vegetează în regiunile muntoase. Acestea pot fi folosite ca hrană complementară pentru mistreţi, căprioare şi
chiar pentru fazani. Constituie un furaj bogat în zahăr şi vitamine. Recoltarea se face în august-septembrie, în
funcţie de altitudine, când fructul nefiind pe deplin copt, este tare şi rezistă la transport. Pentru a nu se turti,
culegerea trebuie făcută în coşuri sau găleţi, nu în saci. Tăierea fructelor trebuie făcută în aşa fel încât
ramurile ce rămân pe arbori să nu se vatăme, deci să nu-i slăbească puterea de a fructifica în anul ce
199
urmează. Marele avantaj al acestui sortiment de hrană este că recoltarea este ieftină, un om putând aduna
până la 300 kg pe zi. în ce priveşte conservarea, cel mai bun mijloc este de a întinde paniculele pe sârmă sau
sfoară. La nevoie se pot conserva şi pe pardoseală, în încăperi uscate, aerisite, în straturi de 10-20 cm, care se
întorc mereu ca să nu se încingă. Prin hrană concentrată se înţelege: grăunţe de cereale, ghindă, castane, jir
şi alte fructe de pădure, tărâţe, şroturi de soia sau floarea-soarelui. Dacă fructele de pădure s-au uscat şi
întărit, este necesar să fie puse în prealabil în apă. Nu s-a dovedit că fructele sau tuberculele în stare îngheţată
ar fi dăunătoare vânatului. Prin hrană cu un mare conţinut de apă se înţelege: varza furajeră, sfecla furajeră,
napii porceşti, cartofii, morcovii. Iarna când vânatul este nevoit să consume hrană uscată, şi când sursele de
apă sunt îngheţate, sortimentele de mai sus joacă un important rol în completarea necesarului de apă. Se
apreciază că cerbul ar avea nevoie de circa 10 litri de apă pe zi, iar căprioara de circa 1 litru, pe care şi le iau,
parte, din hrana pe care o consumă, parte direct din rouă şi sursa de apă. Nutreţul însilozat este folosit pe
scară largă, în unele ţări şi la vânat, el făcând parte din amestecurile de hrană complementară. Are multe
avantaje: nu se pierde prin sfărâmare, o parte din frunzele leguminoaselor - partea cea mai valoroasă a
fânului; nu se degradează prin putrezire în clăi; are conţinut de apă mai mare şi gust mai plăcut. Pentru
cervide, hrana însilozată nu se face numai din plante ierbacee, ci neapărat şi din frunze de arbori, în proporţie
egală cu cea erbacee. în condiţiile din ţara noastră, nutreţul însilozat ar putea fi folosit în parcurile de
vânătoare, la ţarcurile unde se ţin cervide pentru repopulare (colonizare) şi poate în terenurile de cervide de
la câmpie, dens populate, cu personal de teren şi mijloace de transport suficiente. Borhotul de fructe de la
fabricile de marmeladă, de asemenea poate fi folosit ca hrană.
Dintre numeroasele specii de animale care interesează din punct de vedere vânătoresc, în mod obişnuit,
numai la şapte li se dă hrană complementară iarna şi anume: căpriorul, cerbul, lopătarul, mistreţul, iepurele,
fazanul şi potârnichea. Excepţional s-ar putea da şi caprei negre şi raţelor sălbatice mari.

GENERALITĂŢI DESPRE HRANA COMPLEMENTARĂ A CERVIDELOR

Necesitatea hranei complementare în terenurile noastre de cervide a constituit deseori obiect de discuţie.
S-a afirmat că dată fiind varietatea speciilor de arbori şi arbuşti, şi mai cu seamă abundenţa speciilor moi şi a
subarboretului, cervidele, în general, nu consumă hrana complementară pusă de om. Nu contestăm că pot
exista şi astfel de cazuri, însă este dovedit că, nu o dată, hrana pusă pe teren a fost necorespunzătoare
calitativ şi acesta a fost motivul neconsumării ei, nu abundenţa celei naturale. Apoi atâta timp cât zăpada nu
acoperă complet semănăturile de toamnă, cervidele nu consumă fânul. îndată ce însă frigul se înteţeşte şi
stratul de zăpadă este gros, vânatul consumă hrana pusă de om, dacă ea este de bună calitate, pusă pe teren în
mod corespunzător şi la loc frecventat de vânat. Se poate întâmpla ca 2-3 ani să fie ierni blânde şi hrana să
nu fie consumată. Ocrotitorul nu mai dă atenţie procurării de hrană. Dar deodată vine o iarnă grea, iar
mortalitatea la cervide este mare, deoarece ocrotitorul a fost surprins nepregătit. S-a mai constatat că la o
densitate mare a vânatului, hrana de regulă este consumată, chiar în ierni mai uşoare. Fireşte, iernile grele fac
o selecţie naturală: pier cei slabi. Dar nu totdeauna este aşa, căci pot pieri iezi sau viţei care ar da elemente de
viitor şi în schimb pot scăpa adulţi rău conformaţi care nu vor da coarne de valoare. Problema selecţiei
naturale nu este aşa de simplă.
Hrana complementară poate avea mai multe scopuri: să ajute vânatul să treacă cu bine peste iarnă, să nu
slăbească prea mult, să-1 lege de teren, să micşoreze pagubele cauzate pădurii sau culturilor agricole, să-i
mărească greutatea corporală, ştiut fiind că între greutatea corpului şi mărimea trofeelor este o relaţie strânsă.
Densitatea hrănitoarelor va fi arătată la fiecare specie de cervide în parte. Este bine să se construiască
hrănitori mai multe şi mai mici, ca să nu ducă la concentrări mari de vânat. Acelaşi lucru se poate spune şi
despre sărării. în ce priveşte amplasarea, înainte de toate trebuie stabilit în ce puncte iernează vânatul, ştiut
fiind că la dealuri şi munte se produc deplasări de la altitudine mare la altitudine mică şi în puncte însorite şi
bogate în hrană. Hrănitoarele se construiesc acolo unde stă vânatul iarna, iar aci se aleg porţiunile bătute de
soare, ferite de vânt, cu strat de zăpadă mai puţin gros. Nu se amplasează hrănitori în apropierea culturilor
silvice care ar putea fi deteriorate prin concentrări de vânat. La munte şi dealuri, din cauza reliefului şi a
căilor de transport rare, hrănitorile nu pot fi amplasate uniform pe suprafaţa populată cu cervide. De aceea,
ele se fac lângă sursele de hrană (ogoare, fâneţe) sau acolo unde hrana poate fi transportată şi depozitată încă
de cu toamna. Şoselele forestiere, care în prezent se construiesc pe scară largă, uşurează mult amplasarea
hrănitorilor. Hrana depozitată (fân, castane, napi etc.) trebuie apărată prin împrejmuire, plasă de sârmă deasă
sau şanţ cu perete vertical neted. Hrănitoarea nu se face în desiş, ci în margine de poiană sau pădure rară,
încât vânatul să poată vedea înjur, dacă nu se apropie vreun duşman. Pe cât posibil să fie lângă o apă
curgătoare (nu lângă bălţi). Apa să fie asigurată şi iarna, deci să nu îngheţe. O regulă importantă la
amplasarea hranei pe teren şi la construirea hrănitorilor este aceea de a face ca vânatul să consume hrana
200
luând-o din hrănitoare sau de pe copacul sau stâlpul de care este legată. Căzând pe sol, hrana ia contact cu
excrementele care sunt purtătoare de microbi, aşa încât o dată cu hrana vânatul ia şi germenii bolii. Deci,
leţurile ieslelor să fie la distanţă potrivită, atât cât cervidele pot să introducă botul, dar nu prea mare,
deoarece în acest caz ar trage hrana printre ele. în plus, se face şi risipă de hrană. Pentru ca viţeii şi iezii să nu
fie alungaţi de la hrană, se fac hrănitori aparte pentru ei, lângă cele pentru adulţi, care se împrejmuiesc cu
pari verticali, prin care ei pot trece, dar adulţii nu. La începutul primăverii, se scoate hrana neconsumată, se
adună cea căzută pe jos şi excrementele din jurul hrănitorii se îngroapă adânc sau se ard. La 50-100 m de
hrănitorile pentru cervide mult frecventate, este bine să se construiască observatoare înalte, câte două faţă în
faţă, ca să poată fi folosite la observarea vânatului, în funcţie de vânt. La 10-20 m de hrănitoare să se facă şi
o sărărie. Niciodată nu se împuşcă vânatul la sărării şi hrănitori, nici chiar în scop de selecţie. Aici vânatul nu
trebuie deranjat, ci lăsat în linişte, ca să se poată apropia cu încredere.

HRANA COMPLEMENTARĂ A CĂPRIORULUI

Se recomandă: pentru un ied de căprioară: 200-250 g frunzare, 150 g nutreţ însilozat sau 50 g fân (de
lucerna, trifoi, iarbă etc), 300 g hrană concentrată (ghindă, jir, ovăz, porumb) sau 100 g şroturi de soia;
pentru ţapii şi femelele adulte: 800 g frunzare, 400 g nutreţ însilozat sau 130 g fân, 200 g hrană concentrată
(ghindă, castane sfărâmate etc.) sau 75 g şroturi. Acestea sunt raţiile în caz când altă hrană nu s-ar găsi pe
teren. Cum însă căpriorul încă mai găseşte hrană şi în terenul liber, raţiile de mai sus se reduc cu 1/4-3/4 în
funcţie de situaţia locală a hranei în acel moment. Se recomandă: 100 g fân de lucerna sau trifoi, 1 000 g
cartofi sau napi porceşti mărunţiţi. Cartofii pot fi înlocuiţi cu 1,5 kg nutreţ însilozat din frunze de arbori, sau
2 kg sfeclă tăiată felii, sau 0,2 kg porumb sfărâmat, eventual ovăz, sau 0,3 kg ghindă ori castane sfărâmate.
S-au obţinut bune rezultate în ţarcuri, unde căpriorul nu a găsit altă hrană, cu următoarea compoziţie: 5 părţi
păsat de porumb, 2,5 părţi şroturi de soia, 2,5 părţi tărâţe de grâu. Din aceste trei la un loc raţia zilnică pe cap
de căprior este de 500 g, la care s-au adăugat 300 g cartofi tăiaţi felii şi fân de luncă, la discreţie.
În condiţiile din ţara noastră, reţetele de mai sus pot avea o aplicare limitată la câteva terenuri. La deal şi
munte, chiar dacă sortimentele de hrană s-ar putea procura în condiţii avantajoase, punerea lor pe teren ar fi
dificilă, din cauza transportului şi a suprafeţelor mari de teren ce revin unui paznic sau pădurar. Ceea ce însă
trebuie reţinut este că, numai cu fân nu se poate rezolva problema hranei, oricât de bun ar fi el şi că trebuie să
i se adauge alimente cu un mare conţinut de apă (napi porceşti, sfeclă), care se pot cultiva oriunde, precum şi
ghindă şi castane, care pot fi recoltate în alte regiuni şi transportate la locul de hrănire. Fânul şi frunzele
trebuie să fie de bună calitate. Se adaugă că, căpriorul este şi mai sensibil în ceea ce priveşte calitatea hranei.
Câteva reguli de hrănire: nutreţul însilozat se pune în hrănitori numai atât cât se consumă zilnic, deoarece
acesta, stând mult la aer se alterează. Nu se dă nutreţ însilozat la temperatură sub - 5° C, deoarece îngheaţă.
Cartofii tăiaţi mărunt până la mărimea unei alune, pot fi daţi şi îngheţaţi. Dacă bucăţile sunt mai mari, atunci
căpriorul, mâncându-le cu lăcomie, se poate îneca. Pentru atenuarea efectului îngheţului, cartofii să fie
amestecaţi cu paie tocate. Cei stricaţi din cauza îngheţului trebuie înlăturaţi. Pe cât de sensibili la îngheţ sunt
cartofii pe atât de rezistenţi sunt napii porceşti.
În ţara noastră, raţia de hrană planificată pentru căpriorul din terenul liber este de 1 kg fân şi frunzare pe
zi. Perioada de hrănire complementară este socotită a fi de 45 zile pe an. Socotim însă că această raţie este
insuficientă mai ales în terenurile cu densităţi mari şi în iernile grele. Hrana complementară unilaterală ca şi
cea alterată sunt dăunătoare. Dacă se observă cazuri de diaree, nu se mai dă hrană cu multă apă şi în
amestecul de hrană se pune ghindă.
Tipul de hrănitoare pentru căpriori arătată în figura 196 are următoarele avantaje: grătarul merge până la
acoperiş, deci este încăpător şi ajunge până la 35 cm de la sol; prin urmare, iarna când este zăpadă, ajung la
hrană şi iepurii. Streaşină depăşeşte în lungime, grătarul cu 60 cm, iar în lăţime cu 45 cm, deci apără, în
oarecare măsură, nutreţul contra ploii şi zăpezii, bătute de vânt. La capete sunt fixate cu 3-4 leaturi
transversale cu scopul de a împiedica iepurii să se urce pe nutreţ. Distanţa dintre vergelele grătarului este de
8-10 cm, încât căpriorul să nu poată trage nutreţul afară din hrănitoare. Alături este o troacă pentru hrană
consistentă: ghindă, napi, sfeclă, grăunţe. Stâlpii de susţinere trebuie să fie din lemn trainic (salcâm sau
stejar) şi adânc înfipţi în pământ. Construcţia este astfel concepută încât să se facă economie de mate rial, în
loc de stâlpi se pot folosi şi doi arbori.
Hrănitoarele trebuie orientate cu lungimea lor perpendicular pe direcţia vântului dominant, iarna.
Aşezată la înălţime, nu este expusă murdăririi.
Cu privire la hrana complementară a căpriorului, mai adăugăm următoarele:
- Hrănirea complementară este necesară în iernile grele şi în pădurile de mare întindere, în special de
răşinoase, unde căpriorul nu ajunge la terenurile agricole. în regiunile cu ierni uşoare şi chiar în iernile grele,
201
acolo unde este acces la terenurile agricole, problema hranei se poate rezolva mai uşor descoperind cu plugul
semănăturile de toamnă de grâu şi orz sau lucemă şi trifoi.
- Căpriorul trebuie să facă iarna şi mişcare pentru încălzirea corpului. Altfel moare din cauza îngheţului,
nu a insuficienţei hranei.
- Dacă i se dă hrană suculentă, nu are nevoie de apă. Acest lucru este de reţinut, mai cu seamă pentru
căprioarele de la câmpie, unde sursele de apă îngheaţă.
- Sărăriile sunt foarte necesare. Ele să fie numeroase pentru a nu provoca o concentrare a vânatului.
- Cea mai eficace măsură de ocrotire a căpriorului este o densitate potrivită.
- Se apreciază că, în terenul liber, un căprior adult consumă 2,4 kg hrană verde. Cantitatea de hrană
complementară trebuie să fie mai mică, deoarece chiar şi iarna, căpriorul mai găseşte hrană şi în natură.

HRANA COMPLEMENTARĂ A CERBULUI

Pentru terenurile de vânătoare libere, pentru un cerb, se recomandă următoarea raţie de hrană
complementară, zilnică:
- fân obişnuit..................................................................la discreţie
- fân de lucerna...............................................,..............0,250 kg
- colete de sfeclă şi frunze de sfeclă...............................0,500 kg
- tărâţe de grâu sau secară..............................................1,500 kg
-ovăz........................:............................................................1,000 kg
-ghindă ......:..........;........!...,..,................................................0,200 kg
-sfeclă.........................;....;..,...,..............................................1,500 kg
Total.......................................................................................4,950 kg
Ghinda are influenţă favorabilă asupra digestiei.
Pentru cerbii din parcurile de vânătoare următoarea raţie zilnică:
- fân obişnuit.................................................................. 0,500 kg
- sfeclă furajeră.............................................................. 1,000 kg
- cartofi.......................................................................... 1,000 kg
- porumb însilozat.......................................................... 5,000 kg
-ovăz...................................................................................... 1,500 kg
-tărâţe de secară..................................................................... 0.500 kg
-ghindă................................................................................... 7,500 kg
Total ...................................................................................... 10,250 kg '
În terenul liber, cerbul de 150 kg consumă zilnic 10,500 kg hrană.
În condiţiile din Carpaţii noştri, aceste reţete nu pot fi aplicate. Ceea ce trebuie reţinut şi aici este că
hrana trebuie să fie variată, deci numai fânul, fie el şi de lucerna sau trifoi, nu este suficient. Mai trebuie
adăugată şi sfeclă sau napi - ambele sortimente putând fi cultivate şi la munte. în loc de ghindă, se pot da
castane. Perioada de hrănire este de 3-4 luni, după condiţiile climatice locale. Ca şi la căprior, este mai bine
să avem hrănitori multe şi mici. Socotim că în Carpaţi, unde hrana naturală este abundentă, raţia zilnică dată
de Frevert pentru terenurile libere poate fi redusă la jumătate, adică la 2,5 kg. în ţara noastră, raţia este fixată
la 2 kg fân şi frunzare pe zi, iar perioada de hrănire poate fi socotită a fi de 45 zile.
Hrănitoarele pentru cerb pot fi de tipul aceleia din figura 196, însă având înălţimea până la streaşină de
2 m, lăţimea de 1,90 m, iar grătarul de 0,70 m de sol. Trebuie să fie bine sprijinită pe pământ, deoarece este
mai grea. Pot fi şi de tipul arătat în figura 199 a care este mult mai încăpătoare şi se potriveşte terenurilor cu
efectiv mare şi cu aglomerare de cerbi. Densitatea: o hrănitoare sau punct de hrănire la 100-200 ha pădure.

202
 Hrănitoare pentru cerbi: a - tip mare; b - tip mic
Pentru hrana concentrată se pot folosi troace ca cele pentru căprior, însă cu înălţimea totală de 1,40 m
(în loc de 90 cm cât este la căprior) şi cu capacitate mai mare.

HRĂNIREA COMPLEMENTARĂ A LOPĂTARULUI

Raţia pentru un lopătar pe zi:

- fân de lucerna sau trifoi..................................................................0,300 kg
- -cartofi sau napi.....................................................................1,500 kg care pot fi înlocuiţi cu 3 kg sfeclă
furajeră sau nutreţ însilozat
- castane sau ghindă. .................................................................0,300 kg
Total 2,100 kg
Densitatea hrănitorilor: una la 30-50 ha pădure.
Durata hrănirii: decembrie-martie, după mersul vremii. Se consideră că frunzarele pot intra în hrana
lopătarului în proporţie de cel mult 20%.
În ţara noastră, raţia zilnică este stabilită la 1,5 kg fân şi frunzare, iar perioada de hrănire 45 zile.

HRĂNIREA COMPLEMENTARĂ A MISTREŢULUI

Pe cât de rezistent este mistreţul la intemperii, pe atât de sensibil este la foame, care îl poate răpune
uşor. De aceea, în anii fără jir sau ghindă sau cu ger mare care face să îngheţe solul şi nu permite râmatul
după rădăcini sau şoareci, hrănirea complementară a mistreţului este mai necesară decât a iepurelui şi a
cervidelor. Prin ea se ating următoarele scopuri: ajutăm mistreţul să treacă peste perioada critică, îl salvăm de
la moarte; îl facem să nu slăbească mult, iar femelele să nu-şi piardă prea mult din capacitatea de înmulţire;
legăm vânatul de teren în vederea vânătorii; evităm deplasarea la distanţă în căutarea hranei, ştiut fiind că
deplasarea implică pericole; se micşorează pagubele cauzate în culturile agricole, căci având hrană, nu mai
este nevoit să iasă la câmp.
Hrana complementară constă în următoarele: la început, pentru a se obişnui, se dau colete de sfeclă,
cartofi mărunţi sau parţial putreziţi, aleşi din cei puşi în consum. Când frigul se înteţeşte, se dă hrană mai
substanţială: porumb, ovăz, orz, ghindă, castane, sfeclă, deşeuri de la treier, napi porceşti (dacă s-au obişnuit
cu ei). Castanele, ghinda, sfecla etc. ar trebui transportate la munte de cu toamna, iar acolo depozitate în mod
corespunzător, pentru a fi ferite atât de şoareci cât şi de îngheţ (sfecla, napii). Un sortiment de hrană foarte
apreciat de mistreţi este carnea, care poate fi folosită şi ca nadă. în acest scop se pot folosi: viscere de vânat,
deşeuri de abator, animale de la serviciul de ecarisaj.
Pentru punerea hranei pe teren, nu se fac hrănitori propriu-zise, ci în desişurile unde stau mistreţii, se
caută drumuri părăsite, poieniţe, pe unde este trecătoarea lor. Hrana nu se pune grămezi, ci se împrăştie ca să
poată ajunge la ea şi tineretul sau cei mai slabi. Se ştie că mistreţii se bat de la hrană. Dat fiind că pentru ei
gropile cu hrană depozitată sunt o atracţie, se poate pune astfel: se îngrămădesc pleavă, paie sau frunze de
pădure, iar în mijloc se pune sfeclă, cartofi etc. Ei vor râma şi vor găsi hrana. Raţia de hrană depinde de
asprimea iernii. Bubenick dă următoarea raţie pentru un mistreţ pe zi: 1-2 kg hrană din sortimentele
menţionate mai sus, având grijă să fie atât uscată (grăunţe, ghindă) cât şi suculentă (sfeclă, napi etc). Raţia
pare a fi bine stabilită, deoarece în terenul liber un mistreţ de 80 kg consumă zilnic cam 5 kg hrană. Perioada
de hrănire: ianuarie-februarie depinde de asprimea vremii. Hrana se pune pe teren după-amiaza, căci
mistreţul este animal care îşi caută hrana noaptea.
Prin hrănire complementară, s-a reuşit să se reducă pierderile şi să sporească efectivul de mistreţi şi apoi
să-l menţină. Perioada de hrănire este 15 octombrie - sfârşitul lui martie. Raţia zilnică pe cap de mistreţ
creşte de la 0,5-0,7 kg napi şi sfeclă în noiembrie, la 3-4 kg în februarie şi se termină cu 2-3 kg în martie.
Două treimi din numărul mistreţilor au venit la hrănitori. în timpul gerurilor mari, hrana a fost acoperită cu
paie sau frunze, ca să nu îngheţe. Mistreţii o găseau şi aşa. Cei obişnuiţi la hrănitori, veneau şi consumau
hrana pusă în cursul după-amiezii, înainte de a fi îngheţat. Hrănitorile sunt cercetate în special de scroafele
cu purcei care formează populaţia stabilă. După ce mistreţii s-au obişnuit să cerceteze cu regularitate
hrănitorile, avem aici ocazia de a-i observa sub raportul categoriilor de vârstă, a sexelor şi a stării fizice. în
acest scop se construieşte un observator bine închis şi amplasat corespunzător. Prin culturile de napi porceşti
şi sfeclă amplasate şi lăsate în pădure, se poate reduce cantitatea de hrană complementară.

HRANA COMPLEMENTARĂ A CAPREI NEGRE

203
 Dacă iarna, capra neagră nu este stânjenită în căutarea hranei, de către oameni şi dacă iarba nu a fost
complet roasă de oi şi capre în timpul sezonului de păşunat, atunci acest vânat nu are nevoie de hrană dată de
om.
Dacă totuşi hrănirea complementară devine necesară, atunci i se dă fân recoltat pe loc sau în apropiere
şi pus sub arborii stufoşi de la limita vegetaţiei forestiere. Se acoperă cu coajă de arbori sau alt material
pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie. E bine să fie stropit cu puţină apă sărată. Pentru a avea fân de
bună calitate, este recomandabil ca păşunea să fie tratată fie cu gunoi de grajd, de la vreo stână, fie cu
îngrăşăminte artificiale. Şi aici hrănitoarea trebuie amplasată în locuri însorite, cu strat de zăpadă subţire sau
fără zăpadă. Hrana poate fi îmbunătăţită şi prin păstrarea arborilor cu mulţi licheni.
Hrănitoarea complementară are şi un dezavantaj: duce la aglomerarea caprelornegre, deci la răspândirea
bolilor. Şi avalanşele pot cauza pagube mai mari în caz de concentrări de vânat. De asemenea, braconajul.

HRANA COMPLEMENTARĂ A IEPURELUI

Se apreciază că un iepure adult consumă zilnic 800 g hrană, în timpul sezonului de vegetaţie. Hrana
este variată, de aceea în căutarea ei, iepurele se mişcă mult, deoarece nu paşte la rând, ci alege speciile ce-i
convin.
Experienţa arată că preferă plantele ierbacee, iar rămurele, coajă şi muguri consumă numai de nevoie,
când zăpada este de cel puţin 15 cm şi acoperă hrana lui obişnuită. Rareori roade plantaţiile forestiere dacă
nu este zăpadă. Pagubele în culturile forestiere pot fi prevenite sau cel puţin micşorate dacă se pun pe teren
ramuri verzi de pomi fructiferi, salcâm, arţar, ulm. Consumă şi sfeclă, varză furajeră, napi porceşti şi alte
plante suculente. Toamna şi iarna, se hrăneşte, în mare parte, cu semănături răsărite. Se pare că necesarul de
apă de care organismul său are nevoie şi-1 acoperă prin hrana verde pe care o consumă şi că doar seceta care
duce la uscarea hranei poate să-1 constrângă să bea apă din izvoare şi pâraie.
Unii autori susţin că este necesar a da hrană complementară iepurelui numai când zăpada este de cel
puţin 20 cm sau când a prins coajă la suprafaţă, acoperind hrana naturală (Gerd v. Lettow-Vorbeck). Alţii
dimpotrivă afirmă că este necesară din noiembrie până în martie. Observaţii făcute în ţara noastră arată că
iepurele nu mai consumă fânul de lucerna când zăpada pe câmp se topeşte. în orice caz, iepurele este mai
puţin prezent la hrana pusă de om decât fazanul şi potârnichea. Se poate spune că la noi perioada de hrănire
complementară în fondurile cu vânat principal reprezentat de iepure este de 1-2 luni, după durata iernii. La
îmbunătăţirea condiţiilor de hrană se procedează astfel: cu plugul de zăpadă se descoperă semănăturile sau
pajiştile, dând posibilitatea iepurelui să ajungă mai uşor la hrană naturală verde; se foloseşte orice ocazie
când se pot obţine ramuri provenite din curăţirea pomilor fructiferi sau arborilor ornamentali; nu este
suficient să se dea iepurelui numai fân, fie el şi lucerna de prima calitate. Trebuie să i se adauge şi sfeclă,
varză furajeră, napi, sau altă hrană cu conţinut mare de apă; fânul să fie legat de arbori sau de pari, nu pus pe
pământ, deoarece se calcă în picioare şi se murdăreşte cu excremente, crescând astfel pericolul de răspândire
a bolilor; tot pentru a preveni contaminarea, punctele de hrănire şi hrănitorile să fie mutate mereu în alt loc;
hrana stricată duce la îmbolnăvire, deci să nu se pună prea multă de o dată pe teren. Hrana suculentă (sfeclă,
napi etc.) nu se pune în grămezi, ci se împrăştie în urma plugului de zăpadă.
Sortimentele de hrană complementară pot fi: fân de lucerna sau trifoi, borceag, sfeclă, varză furajeră,
napi, cartofi, ramuri tinere de salcâm, ramuri de pomi fructiferi, măceş, morcovi, vâsc. Când este îngheţ, e
bine ca hrana să fie pusă pe teren înainte de amiază; pe vreme fără îngheţ după-amiază. Se susţine că iepurele
nu se îmbolnăveşte atunci când consumă hrană îngheţată; se dă următoarea raţie zilnică pentru un exemplar:
100-200 g fân, 30 g seminţe sau fructe şi 200-400 g varză, sfeclă etc. în condiţiile din ţara noastră, raţia este
fixată oficial la 3 kg fân de lucerna sau trifoi pe sezon.

204
 Hrănitoarele sunt sau fixe, cum se fac în păduri, sau portative, cum sunt cele din terenurile agricole,
unde din cauza aratului şi semănatului, hrănitorile se aşază pe teren numai în noiembrie-decembrie, după
terminarea lucrărilor agricole de toamnă şi se ridică la începutul lui martie. Practice sunt cele în formă de
piramidă triunghiulară având latura bazei şi înălţimea de 140-150 cm. Circa 90 cm începând de la vârf, se
acoperă cu papură în strat gros ca să nu pătrundă ploaia, iar restul de 50-60 cm, în partea dinspre sol, rămâne
liberă. Baza mare în raport cu înălţimea face să nu fie răsturnate de vântul puternic de la şes. Forma de
piramidă înlesneşte transportul la aşezarea pe teren şi apoi la ridicarea lor, putând fi introduse una într-alta,
deci nu ocupă spaţiu mult în căruţă. În teren deschis, la început, iepurii le ocolesc, dar după un timp se
obişnuiesc cu ele şi vin la hrană. Este preferabil să fie puse în teren acoperit; mărăcini, vii, culturi forestiere
de protecţie, unde iepurii vin mai cu încredere. Se recomandă a face câte o hrănitoare sau punct de hrănire la
100 ha teren agricol sau 20 ha pădure. Să se evite concentrările, deoarece se contaminează, iar răpitoarele şi
braconierii pot face pagube mai mari.

HRANA COMPLEMENTARĂ A URSULUI

Oricât ar părea de ciudat, de câteva decenii încoace la noi se practică o hrănire complementară a
urşilor, atât toamna înainte de intrarea în bârlog, cât şi primăvara după ieşirea lor. Sistemul de hrănire este
asemănător cu cel practicat în cazul mistreţului şi el constă, în principiu, în nădirea urşilor la observatoare
special amenajate. Iniţial, aceste observatoare erau ceva improvizat (în arbori) şi hrănirea se făcea exclusiv
prin carne, scopul fiind împuşcarea urşilor. Cu timpul, constatându-se că urşii consumă cu plăcere furajele
concentrate care erau oferite cerbilor comuni, s-a procedat la elaborarea unor reţete speciale şi la amenajarea
unor locuri de hrănire destinate lor. începutul hrănirii urşilor cu granule are însă o poveste:
În urma unor indicaţii primite din partea conducerii de partid şi de stat prin anii 1970-1975 s-a demarat
în O.S. Zetea din jud. Harghita o temă de cercetare patronată de ICAS (Institutul de Cercetări şi Amenajări
Silvice) Bucureşti, care avea ca scop studierea unor formule de hrană suplimentară pentru cerbul comun
astfel încât să dezvolte trofee foarte mari. S-au realizat mai multe sorturi de hrană plină cu tot felul de
biostimulatori, vitamine, energizante etc. care au fost expuse în toate locurile unde erau cerbi sau pe unde
puteau trece. Cerbii nu au venit aşa repede, dar urşii da. S-a încercat alungarea urşilor (care compromiteau
tema de cercetare) prin toate mijloacele inclusiv prin împuşcarea lor în fese cu alice de 3 mm. În final tema a
avut ca rezultat metode de hrănire a urşilor şi nu a cerbilor.
În prezent, hrănirea propriu-zisă a urşilor nu se mai realizează cu carne provenită din animale
confiscate sau din resturi de abator, ci sunt elaborate reţete pentru hrană concentrată granulată. Nu insistăm
asupra ingredientelor ce intră în hrana granulată a urşilor întrucât aceasta nu ridică probleme deosebite având
în vedere că este animal omnivor şi nici nu necesită anumite substanţe sau vitamine, care ar trebui să
stimuleze creşterea unor organe ce constituie în persectivă trofee, cum este cazul la cerbi sau la căprior.
Legat de componenţa hranei complementare oferite urşilor sunt necesare totuşi unele precizări legate de aşa-
zisa legendă a urşilor carnivori. Din punct de vedere biologic, legat de modul de hrănire, ursul este omnivor,
adică consumă atât hrană vegetală cât şi animală (adică carne). Ursul nu poate deveni „carnivor", pentru că
este deja, într-un fel, prin naştere. Se poate în schimb, ca unele exemplare, datorită experienţei câştigate ca
urmare a unor facilităţi în procurarea hranei animale, să se specializeze comportamental în capturarea
animalelor domestice sau sălbatice dintr-o anumită specie (bovine, ovine, porcine, cervide, suidae etc.) şi
atunci desigur vor opta pentru acest mod de hrănire, ca fiind cel mai economic din punct de vedere al
efortului de procurare şi al aportului energetic ca efect al consumării prăzii. Tot aşa de bine însă se poate
întâmpla ca unii urşi să se obişnuiască hrănindu-se cu fructe din livezi sau cereale din culturi fără a deveni
astfel „vegetarieni", după cum nici în primul exemplu nu au devenit carnivori. Ursul s-a adaptat în decursul
evoluţiei sale la tranzitarea iernii prin aşa-zisul „somn de iarnă" care este de fapt o formă atipică de
hibernare, de care se deosebeşte însă în primul rând prin intensitatea fenomenului. Pentru a se declanşa însă
comportamentul legat de acest somn de iarnă trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii dintre care una,
foarte importantă, este aceea ca animalul să aibă resurse energetice acumulate în masa lui corporală, şi în
primul rând în grăsime. Această acumulare energetică nu se poate realiza însă decât printr-o hrănire deosebit
de activă în perioadele premergătoare (începând cam cu lunile august-septembrie) şi până în momentul când
iarna face ca hrănirea să fie imposibilă sau ineficientă (de obicei noiembrie-decembrie). Pentru ca energia
acumulată şi destinată tranzitării iernii să fie cât mai eficient utilizată, este nevoie de reducerea tuturor
pierderilor, altele decât cele necesare întreţinerii unui metabolism de bază redus cu 30-35% faţă de cel
normal (cel din perioada activă). Acest deziderat se poate realiza doar prin îndeplinirea a două condiţii:
evitarea mişcărilor şi o izolare termică cât mai bună. Prima condiţie se realizează prin intrarea în somnul de
iarnă, iar a doua prin identificarea unui bârlog corespunzător. Un bârlog corespunzător înseamnă un adăpost
205
natural (grotă, scorbură, stâncărie etc.) în care ursul se poate adăposti şi după ce se aşterne un strat gros de
zăpadă, să-şi poată realiza un spaţiu intim cât se poate de mic, astfel încât prin căldura emanată de corpul său
să se asigure o temperatură cât mai constantă. Pentru a nu fi deranjat din acest adăpost special, urşii cu un
compartament considerat normal, neafectat de factorul civilizaţie, caută locuri de iernare în sihăstriile
inaccesibile ale munţilor. Primăvara, urşii epuizaţi de frigul şi lipsa de hrană din timpul iernii, sunt tot atât de
înfometaţi şi puşi pe mâncat ca şi toamna, numai că de această dată resursele de hrană sunt mult mai sărace.
Iată motivele pentru care hrănirea complementară a urşilor este necesară şi primăvara.
În legătură cu amplasarea punctelor unde este oferită hrana complementară trebuie precizat că acestea,
este potrivit să fie aşezate pe traseul lor de retragere spre locurile de iernat. Aceste locuri sunt, de regulă,
cunoscute de către localnici, întrucât traseele se repetă de obicei an de an. Excepţie pot să facă în anii când se
produce o fructificaţie abundentă la anumite specii ale căror fructe ori seminţe sunt consumate de către urşi şi
când efective mari se concentrează în astfel de locuri. în majoritatea biotopurilor bine populate cu urşi din
ţara noastră există puncte de hrănire complementară a urşilor atât toamna cât şi primăvara. La locurile cu o
afluenţă mai mare de urşi sunt construite observatoare confortabile cu posibilităţi de încălzire, astfel încât
condiţiile de observare sunt din cele mai bune. Ani de zile din aceste observatoare s-au împuşcat urşii
destinaţi recoltării prin cotele atribuite. Pe bună dreptate, metoda a fost considerată ca nesportivă, adică
lipsită de etică vânătorească. Acesta este adevărul şi el nu poate fi contestat, dar câştigul a fost şi este că,
chiar dacă se împuşcă prin această metodă şi la astfel de locuri 1-2 urşi anual, din 5-6 sau chiar mai mulţi,
ce frecventau observatorul respectiv, cei rămaşi beneficiază totuşi de o hrană foarte necesară în momentele
critice ale vieţii lor. Exprimându-ne astfel putem afirma că merită să fie sacrificaţi primăvara şi toamna
câţiva urşi, pentru a asigura hrănirea complementară chiar dacă nu a tuturor exemplarelor aflate în tranziţie
prin zonă, în mod sigur a majorităţii dintre ei. Se poate considera chiar că este mai lipsit de etică
vânătorească să împrăştii făcând goană toţi urşii concentraţi la o sursă de hrană naturală (jir, ghindă, mere-
pădureţe etc), împiedicându-i să ajungă la locurile de iernare, decât să împuşti 1-2 exemplare din 5-6 care au
fost momiţi la un punct de hrănire complementară. Se pare că majoritatea vânătorilor care cunosc biologia
vânatului şi respectă normele de etică, apreciază că urşii trebuie vânaţi numai la dibuit şi la cadavrul
animalului ucis de aceştia atunci când fac pagube în zootehnie (cu precădere la animalele aflate la păşunat).
Se pare că sistemul de hrănire complementară al urşilor pe lângă avantajul menţionat, constituie şi un
mijloc de prevenire a pagubelor pe care urşii le produc în agricultură, în general, şi în zootehnie, în mod
deosebit. In mod concret este vorba de diminuarea unor astfel de pagube în habitatele unde se practică
hrănirea complementară faţă de cele în care nu se obişnuieşte aceasta. Din observaţiile întreprinse în decurs
de mai mulţi ani, s-a constatat că urşii produc pagube mai ales în perioadele când în natură nu găsesc hrană
vegetală. Este vorba în mod concret de perioadele când vegetaţia ierbacee este îmbătrânită, iar fructele încă
nu s-au copt. Dacă în această perioadă li se oferă hrană complementară la punctele tradiţionale de hrănire
atunci volumul pagubelor scade simţitor.

HRĂNIREA COMPLEMENTARĂ A FAZANULUI

Ca să putem menţine fazanii în teren, condiţiile de bază sunt: combaterea radicală a animalelor
răpitoare şi dăunătoare, crearea de locuri de adăpost în câmpia fără păduri, asigurarea liniştei şi completarea
hranei în perioadele critice. Aici va fi vorba de ultimul factor - hrana, care la fazan joacă un rol foarte
important. în căutare de hrană, fazanul se îndepărtează din teren şi nu se mai întoarce; în timpul primăverii
când îşi caută loc de cuibărit, dându-i hrana preferată, el poate fi reţinut în teren. Hrana fazanului în terenul
liber se poate compune din 31 % părţi de plante verzi, 25% hrană animală, 12% seminţe de arbori şi arbuşti,
12% seminţe, tubercule, rădăcini de plante agricole, 11% componente minerale şi 9% seminţe de buruieni.
Procentele arătate ne servesc la alegerea sortimentelor de hrană complementară. Dintre seminţele de plante
de pe câmp, cele preferate ar fi, în ordine: buruienile, hrişcă, porumbul, grâul, fasolea, sorgul; dintre cele
forestiere seminţele şi fructele de: salcâm, corn, păducel, ghinda de stejar (din speciile cu ghindă mică). Deci
când se fac ogoare şi remize, să se ţină cont de aceste specii. La fazan, hrana animală ar intra într-un procent
mai mare decât la potârniehe, în alimentarea lui totală. Autorul face această afirmaţie cu rezervă. Ea se
compune din: insecte în diferite stadii de dezvoltare, viermi, şopârle, şerpi mici, melci, şoareci, peşti.
Consumă carne din cadavrele găsite pe teren (deci atenţie la punerea de momeli otrăvite). La combaterea
gândacului din Colorado, contribuie în mai mare măsură decât potârnichea. Hrana naturală a fazanului se
compune din 98% vegetale şi 2% animale, socotită la greutate şi 69%, respectiv 31%, socotită la numărul de
probe.

206
 Cantitatea de hrană complementară pentru un fazan variază între 20 şi 80 g în funcţie de măsura în care
solul este acoperit de zăpadă. În România, instrucţiunile prevedeau 20 g pe zi pentru un fazan şi o perioadă
de hrănire de 6 luni.
La fazani, hrana complementară se pune în hrănitori care se amplasează în pădure, mărăcini sau coceni
de porumb, adică la loc adăpostit de vedere.
Acoperişul poate fi făcut din: stuf, carton asfaltat, şindrilă. Cocenii de porumb şi paiele nu asigură un
acoperiş bun şi acesta trebuie mereu reparat. Dimensiunile acoperişului să fie de 2,50-3 m o latură, încât
zăpada suflată de vânt să nu acopere toată suprafaţa de sub hrănitoare. Acoperişul trebuie să aibă cădere spre
direcţia vântului dominant, iarna. Amplasarea hrănitorilor este importantă: nu în desiş, ci numai în apropierea
acestuia; în faţa hrănitorii să fie arbori rari, care să permită fazanului observarea apropierii răpitoarelor cu
pene, dar acestea să nu poată zbura cu uşurinţă printre arbori ca să atace fazanul. în dosul hrănitorii, se poate
face un gard care să împiedice intrarea sub hrănitoare a zăpezii suflate de vânt. Să nu fie aşezată nici lângă
liniile parcelate din păduri, dar nici prea departe de ele, în pădure, ci cam la 20-40 m, iar din linie până la ele
să se facă o cărare, care să uşureze transportul hranei.
În terenurile populate cu fazani, aproape fără excepţie, există şi căprioare, care consumă parte din hrana
pusă pentru fazani. Dacă se intenţionează oprirea accesului căprioarelor la această hrană, atunci pe marginea
hrănitoarei se face un grătar cu ochiuri de circa 20/20 cm prin care nici iezii să nu poată intra. Un mijloc mai
practic pentru atingerea acestui scop este de a pune paie sau pleavă sub hrănitoare şi de a împrăştia grăunţele
printre acestea. Căpriorii fiind obligaţi să culeagă bob cu bob, nu pot face pagubă mare ca atunci când
mănâncă din grămadă. în acest caz, grătarul nu mai este necesar.
Unde nu sunt păduri, dar există locuri cultivate cu floarea-soarelui sau napi porceşti, se pot face hrănitori şi
aici, tăind o linie în faţa acestora. Pentru a preveni răspândirea bolilor, este bine ca hrănitorile să fie mutate în
fiecare an. Spre a uşura mutarea, acoperişul se face dintr-o piesă separată încât să poată fi montat şi demontat
de pe schelet. Dacă hrănitoarea nu se mută, atunci este indispensabilă curăţirea resturilor de hrană, pleavă,
paie, excremente, arderea sau îngroparea la adâncime a acestora şi dezinfectarea locului de sub hrănitoare şi
din jurul ei. Operaţia se face anual, primăvara. Pentru a nu se aduna apă sub hrănitoare, este necesar să se
facă un bombament, luând pământ din jurul hrănitoarei şi îngrămădindu-l la mijloc sau alegând de la început
un loc înalt. Hrănitorile se fac în parcelele de pădure în care se ţin fazani, densitatea fiind de una la 10-20 ha

Fig. 20 Acoperiş portativ pentru hrănitoarea de fazani: a - scheletul; b - acoperiş cu şindrilă

pădure populată cu acest vânat.

Perioada de hrănire: se recomandă să se înceapă hrănirea îndată ce câmpul se dezgoleşte (septembrie)
şi să dureze până în aprilie, adică 8 luni; sau toată luna septembrie pentru nădirea fazanului, însă când începe
îngheţul se trece de la hrana-nadă, la hrana de bază: deşeuri de grâu, orz apoi porumb - boabe.
Unde deocamdată densitatea este mică, fazanul găseşte în septembrie şi octombrie hrană în
porumbiştile recoltate, în terenurile care au fost cultivate cu sorg, floarea-soarelui, sfeclă etc. Nădirea poate
începe în noiembrie, iar hrănirea intensă să aibă loc în decembrie-martie, după timp. Chiar şi în aprilie ar fi
necesar să fie pusă hrană-nadă pentru a reţine vânatul în teren. Sortimentele sunt: porumb, de preferinţă
ştiuleţi, deşeuri de grâu, orz, sămânţă de floarea-soarelui. Neapărat să se adauge hrană suculentă: până nu a
sosit îngheţul, cartofi, morcovi, sfeclă, iar pe timp de îngheţ: napi porceşti împrăştiaţi şi varză furajeră legată
de arbori. Aceste ultime două sortimente rezistă la temperaturi scăzute. Se poate adăuga, ghindă măruntă, jir,
fructe de sorb uscate. Un principiu de hrănire este acela că fazanul să fie obligat a sta cât mai mult sub
hrănitoare, deci ferit de zăpadă, să râcâie, pentru a face mişcare, deci de a se încălzi. De aceea, sub hrănitoare
se pune o grămadă de pleavă sau paie, iar hrana se împrăştie în aceasta. Deasupra se mai împrăştie câteva
boabe. Pentru a nu râcâi pleava sau paiele afară de sub hrănitoare, pe marginea ei se pun scânduri sau bucăţi
de lemn despicat în două, pe o înălţime de 10-15 cm. Raţia zilnică de hrană variază de la 20 la 80 g de fazan,
după asprimea iernii. Se înţelege că este vorba de hrană consumabilă: grăunţe, iar nu de pleavă şi alte
impurităţi. Cantitatea totală de hrană pusă pe teren scade de toamna până primăvara, deoarece efectivul de

207
fazani se reduce prin vânătoare şi prin pierderi naturale. Pentru a face hrana mai accesibilă, spre hrănitori, şi
în jurul lor, trebuie făcute cărări cu plugul de zăpadă.
La hrănitori este necesară şi apă, pusă în vase curate. Hrana este bine să fie dusă pe teren de aceeaşi
persoană, iar aceasta să fluiere totdeauna aceeaşi melodie. Fazanii se vor obişnui auzind melodia şi vor veni
la hrană. în jurul hrănitorilor trebuie să se facă pază contra braconierilor şi a răpitoarelor.
Când se fac observaţii, să nu semeargă chiar până la hrănitoare, ci numai până în apropierea lor pentru a
nu deranja vântul.

HRANA COMPLEMENTARĂ A POTÂRNICHII

Potârnichea este specia de vânat poate cea mai avizată la ajutorul omului, în ce priveşte oferirea de
hrană complementară.
Speciile ce trăiesc în pădure ca: iepurele, fazanul, căprioara, tot mai găsesc câte ceva de mâncare, dar
potârnichea, fiind pasăre de câmp deschis, în pădure intră doar la margine, se găseşte într-o situaţie critică
atunci când solul este acoperit cu zăpadă, mai cu seamă dacă a prins la suprafaţă şi o crustă încât nu poate
râcâi.
La oferirea hranei potârnichii se ţine cont de anumite reguli. în primul rând trebuie să se ştie că
potârnichea vine mai greu la hrană decât fazanul. Deci se cere multă dibăcie la amplasarea hrănitorilor şi a
punctelor de hrănire. în al doilea rând, oferindu-i hrană o perioadă mai îndelungată, pasărea ajunge în
primăvară în condiţie fizică bună, capabilă să producă mai multe ouă şi de calitate mai bună, dând astfel un
spor de producţie.
Hrana complementară a potârnichii constă, după cercetările efectuate la staţiunea Burgate Manor din
Anglia, din: 35% grâu, 25% sămânţă de câneapă, 20% porumb sfărâmat, 10% sorg şi 10% hrişcă. Dacă un
sortiment nu s-ar putea procura, el poate fi înlocuit cu deşeuri de la treier sau seminţe de buruieni. Raţia
zilnică este de 25-30 g grăunţe, la care trebuie să se adauge, neapărat, hrană suculentă: varză furajeră, napi,
sfeclă. Perioada de hrănire este noiembrie-martie, până la desfacerea stolului în perechi. La începutul
perioadei, când mai găseşte hrană şi pe câmp, se dă mai puţină, în toiul iernii mai multă, căci are nevoie de
mai multe calorii. Unii autori recomandă să se dea hrană şi după desfacerea stolului în perechi, spre a le ajuta
să-şi restabilească condiţia fizică, după criza din iama. Hrănirea este greoaie şi nesigură din moment ce
stolurile s-au desfăcut în perechi, deci s-au îndepărtat şi fiecare pereche îşi are raza sa de mişcare.
În România, raţia zilnică de hrană pentru o potârniche este de 20 g, iar perioada de hrănire este de 6
luni.
La punerea hranei pe teren, se recomandă respectarea următoarelor reguli:
- Hrănitorile propriu-zise pot avea forma celor de fazani, însă cu suprafaţă mai mică (2x2 m). Se
constată însă că potârnichile vin mai anevoie la hrănitorile propriu-zise decât la punctele de hrănire.
- Hrănitorile şi punctele de hrănire se amplasează acolo unde s-a observat că, ani de-a rândul, se ţin
potârnichi iarna. Deci nu unde se văd stolurile vara.
- În apropiere, la cel mult 20-30 m, să existe un adăpost natural: mărăcini, vie, coceni de porumb, încât
în caz de pericol, potârnichea să se poată refugia aici. Amplasarea în grupuri de mărăcini, perdele forestiere
şi altă vegetaţie înaltă are dezavantajul că aici, în timpul viscolului, se îngrămădeşte zăpada şi poate îngropa
potârnichile. Deci, se cere să fim atenţi la acest aspect. Dacă însă, după observaţii îndelungate, s-a stabilit că
nu există pericolul acoperirii cu zăpadă, atunci amplasarea aici a hrănitorilor este indicată. Pentru a preveni
asemenea pagube, unii autori recomandă amplasarea hrănitorii sau punctului de hrănire la 25-30 m de la
vegetaţia respectivă. Aici se caută o semănătură de toamnă, se curăţă zăpada pe o suprafaţă de câţiva metri
pătraţi, încât sub acţiunea soarelui, restul de zăpadă să se toapească şi să elibereze semănătura verde de grâu
de care vânatul are nevoie. în acest punct se amplasează hrănitoarea sau punctul de hrănire. Un efect şi mai
bun are efectuarea de drumuri cu plugul de zăpadă, în direcţia nord-sud. Semănăturile descoperite vor servi
şi iepurilor, căprioarelor, fazanilor. Cărări se pot face şi în jurul hrănitorilor, iar unde densitatea este mare,
hrănitorile se leagă între ele cu cărări. Ca să aducem potârnichile la hrănitori, pe aceste cărări presarăm, rar,
hrană. Toată această operaţie trebuie făcută aşa ca să nu cauzeze pagube culturilor agricole.
- Hrănitori permanente facem numai acolo unde ele nu sunt expuse stricăciunilor cu ocazia muncilor
agricole şi unde nu este pericol de acoperire cu zăpadă în caz de viscol. De asemenea unde ştim că
potârnichile se ţin iarna, în fiecare an.
- Nu se pune hrană complementară lângă sate sau alte aşezări omeneşti, unde ar putea fi prinse de
răufăcători.
- Locul să fie cu expoziţie sudică, bătut de soare şi cu strat subţire de zăpadă sau chiar fără zăpadă.
- La punerea hranei complementare, trebuie să avem în vedere ca, în căutare de hrană, potârnichile să
208
nu fie obligate să circule mult, căci pot fi atacate de răpitoare.
- Dacă în apropiere nu există adăpost, atunci, pentru a face un punct de hrănire, putem îngrămădi aici
mărăcini, creând adăpost artificial. Grămada să aibă cam 2/2 m şi să fie făcută aşa încât potârnichile să poată
intra sub ea, dar răpitoarele în zbor nu. Ca să nu fie duse de vânt, se pot fixa cu prăjini şi ţăruşi. Unde nu
găsim mărăcini, putem folosi coceni de porumb.
Punctelor de hrănire li se aduce învinuirea că parte din hrană se pierde din cauza intemperiilor. Acest
lucru se întâmplă însă numai atunci când hrana nu a fost folosită de potârnichi. în mod normal se consumă.
- Nu se amplasează hrănitori sau puncte de hrănire lângă arbori izolaţi sau grupuri mici de arbori,
deoarece aici, de regulă, stau la pândă răpitoare cu pene. Iarna sunt mai periculoase răpitoarele cu pene decât
cele cu păr.
- Se face o hrănitoare sau un punct de hrănire pentru un stol. Nu hrănitori multe, ci bine amplasate, ca
să fie găsite. Cele necercetate 2-3 săptămâni trebuie mutate în altă parte. La început, se pune hrană puţină şi
dacă a fost găsită şi consumată, se completează. Oricare ar fi modul de punere a hranei pe teren, potârnichea
trebuie să vadă înjur, dacă nu se apropie duşmani de-ai săi. Zăpada trebuie curăţată.
- Ar fi de dorit ca hrana să fie pusă pe teren, zilnic la aceeaşi oră. Aceasta însă cere personal mult. Mai
simplu ar fi dacă în apropierea punctelor de iernare s-ar cultiva sorg şi varză furajeră. Aici ar găsi nu numai
hrană iarna, ci şi adăpost.
- Repararea şi punerea la punct a hrănitorilor se face în septembrie-octombrie; în martie se ridică cele
expuse deteriorării. E bine ca în fiecare an, să fie mutate cu 10-20 m mai departe, pentru a micşora pericolul
contaminării.
- Permanent trebuie controlat efectul hrănirii, prin observaţii directe sau după urme. Adeseori, hrana
este consumată de coţofene, gaiţe şi alte păsări, deci noi avem doar iluzia că hrana a fost găsită şi consumată
de potârnichi. Experienţa ne va învăţa cum este mai bine să procedăm în viitor, date fiind condiţiile locale.
Hrana poate fi pusă pe teren şi în felul următor: de cu toamna se fac grămezi de pleavă pe câmp, în
puncte cercetate de potârnichi. Dacă stratul e gros şi dacă au căzut ploi, pleava se încinge şi produce căldură,
încât nici iarna, zăpada nu se prinde pe acest strat. Potâmichile se obişnuiesc aici şi cu căldura şi cu grăunţele
din pleavă. Iarna, hrana se aruncă peste pleavă, iar înjur se împrăştie mărăcini pentru adăpostirea de
răpitoare. Acest mod de hrănire este aplicat rareori, atât din cauză că pleava se găseşte mai greu, cât şi pentru
că o mare parte din hrana pusă este consumată de diverse păsărele. Pentru acest motiv, s-a trecut la
construirea de hrănitori automate.
Aceasta constă într-o lădiţă care se umple cu grăunţele ce constituie hrana, iar în partea inferioară are o
deschidere cum ar fi urdinişul la stupii sistematici, prin care grăunţele ies, în virtutea propriei lor greutăţi.
Acoperişul este mobil, putând fi ridicat când se toarnă hrana în lădiţă; se acoperă cu carton asfaltat pentru a
opri pătrunderea apei de ploaie în interior, printre scânduri. Peretele din faţă este mobil şi culisează în două
uluce, deci poate fi ridicat şi coborât, mărind sau micşorând deschiderea ca să permită scurgerea din interior
a grăunţelor de diferite mărimi, iar la nevoie chiar închiderea completă a urdinişului. În faţa peretelui mobil,
se pune o tavă pe care să cadă grăunţele şi de pe care să le consume vânatul. Ea trebuie dată la rindea, spre a
putea fi curăţită, în exterior se vopseşte în culoarea mediului. Pentru a împiedica accesul şoarecilor,
hrănitoarea se pune pe cărămizi.
Hrănitorile automate constituie o metodă mai bună de a pune pe teren hrana pentru potârnichi, decât de
a o împrăştia cu mâna. Au avantajul că odată umplute cu hrană, potâmichile au provizii pe mai multe zile,
deci se face economie de manoperă la punerea hranei. Deosebit de aceasta, pot fi mutate dintr-un loc în altul,
iar accesul păsărilor nedorite (ciori, păsărele) este îngreuiat. Se pot confecţiona din deşeuri de scândură.
Pentru a se putea scurge prin deschiderea de jos, grăunţele trebuie uscate. Dezavantajul lor este că pot
fi luate de răufăcători, deci nu oriunde pot fi folosite.
În primele 24 ore, puii de potârniche se hrănesc cu propriile rezerve. în general, în timpul creşterii, sunt
foarte sensibili. în primele 14 zile au nevoie mai mult de hrană animală decât de cea vegetală.
Una din reţetele de hrană este:
A doua zi, după ieşirea din ou, li se dă un amestec de larve de furnici, ouă fierte tare şi mărunţite, fulgi
de ovăz şi carne. Mai târziu se adaugă şi puţină verdeaţă. Hrana astfel preparată se dă în stare proaspătă. Nu
se poate păstra deoarece se alterează uşor. O altă reţetă folosită de crescătorii din Anglia este compusă din:
26% făină de porumb măcinată fin, 30% praf de soia, 30% praf de lapte degresat, 2% drojdie furajeră uscată,
8% făină de peşte, 1% făină de oase, 1% praf de calciu, 2% amestec de vitamina D 3 şi puţină sare (mai puţin
de 1%). în primele 1-2 zile, compoziţia de mai sus se dă puilor în amestec cu gălbenuş de ou fiert tare şi
trecut prin sită în proporţie de 1:1. Un ou întreg pentru 40 pui. După ce s-au obişnuit să mănânce singuri, se
dă numai compoziţia de mai sus fără ou, timp de trei săptămâni, după care se adaugă mei şi grâu. De
asemenea ceva verdeaţă. Apă se dă puţină, altfel beau lacom şi se pot îmbolnăvi. Hrănirea se face în prima
209
săptămână de 5 ori, în a doua, de 4 ori, în a treia, de 3 ori, iar în a 6-a de 2 ori pe zi. Sunt necesare scăldători
de nisip, apărători contra ploii şi curăţenie perfectă.

HRĂNIREA COMPLEMENTARĂ A RAŢELOR SĂLBATICE CARE IERNEAZĂ LA NOI

Din cauza desecării şi asanării bălţilor, ceea ce are ca urmare desfiinţarea fâşiei de stuf din jurul
bălţilor, condiţiile de biotop ale raţelor sălbatice s-au înrăutăţit, iar efectivul lor în Europa a scăzut la circa
60%. Omul trebuie să le ajute, iar unul din mijloace este de a le da hrană în timpul iernii, în momentul când
s-au retras în puţinele ochiuri de apă ce au rămas neîngheţate. Hrana naturală a raţei sălbatice mari, se
compune, în egală măsură, din elemente vegetale şi animale. Dar proporţia acestora din total variază în
cursul anului: primăvara devreme predomină hrana vegetală (diferite plante acvatice), dar pe măsură ce
timpul se încălzeşte, creşte proporţia celei animale: insecte acvatice în diferite stadii de dezvoltare, melci,
broaşte etc; cu începere din iulie, când se coc cerealele, noaptea ies pe câmp şi consumă, în principal,
grăunţe; iarna, hrana animală scade mult şi predomină cea vegetală provenită din semănăturile de toamnă şi
diferite seminţe. Peşti consumă în cantitate neînsemnată.. Condiţiile necesare menţinerii raţelor într-un loc
sunt: liniştea şi hrana. Pofta lor de mâncare este proverbială.
Hrănire complementară a raţelor sălbatice nu s-a efectuat în ţara noastră; totuşi, în anumite cazuri ea
este necesară. Se ştie că în iernile grele, când bălţile şi râurile îngheaţă, iar zăpada groasă acoperă
semănăturile de toamnă şi seminţele de pe câmp, raţele, care nu au plecat spre sud, se adună în ochiurile de
apă rămase neîngheţate (izvoarele) sau râurile repezi de munte. Densitatea lor fiind mare, iar hrană puţină,
ele pier în număr însemnat. Acesta este momentul când ocrotitorul poate interveni cu hrană complementară.
Se procedează astfel: se identifică punctele unde raţele sălbatice se adună an de an, iarna. Hrana poate fi pusă
fie pe mal, fie pe plute de 2-3 m 2 din scânduri. Pentru a-i da aspect mai natural, peste scânduri se poate
împrăştia trestie tăiată. Hrana se poate pune pe gheaţă, curăţind zăpada şi împrăştiind pe 3-4 m 2 pleavă sau
paie, care au însuşirea de a atrage raţele. Hrana constă în boabe de porumb, ovăz, orz, secară, floarea-soarelui
şi hrană suculentă tăiată mărunt: sfeclă, cartofi, varză de nutreţ. Hrănirea începe de cu toamnă, continuând în
cursul iernii şi chiar primăvara pentru a le reţine aici în timpul cuibăritului. Se înţelege că aici nu se vânează,
ci trebuie lăsate în linişte deplină, tot.timpul. Reţeta de hrănire: 50-70 g grăunţe şi 20-30 g hrană suculentă
pentru o raţă, pe zi. Hrana se pune pe teren după amiaza, ştiut fiind că ele ies în căutare de hrană, seara.
Problema depăşeşte interesele unui singur fond de vânătoare, deoarece raţele adunate aici pot proveni de pe o
rază mare, iar în epoca de cuibărit pot rămâne aici numai în parte. Din această cauză, cheltuielile, care de
altfel nu sunt mari, ar trebui să fie suportate de un colectiv de deţinători de fonduri de vânătoare.
În alte ţări, hrănirea în timpul iernii a raţelor sălbatice a intrat în obişnuinţa vânătorilor. Am descris-o
aici pentru cei ce ar vrea să o aplice şi la noi.

SAREA PENTRU VÂNAT

Când vegetaţia este săracă, sub raport calitativ şi, mai ales, la o densitate mare a vânatului, acesta nu-şi
poate satisface întreaga necesitate de sare numai prin hrana pe care o consumă; omul trebuie să intervină
pentru a-i completa necesitatea de sare, în anumite amenajări numite sărării.
Lăsând la o parte efectele pozitive ale sării asupra metabolismului, experienţa dovedeşte că, punând
sare, putem reţine vânatul, în special cervidele, pe terenul respectiv. Acesta este unul din cele mai ieftine
mijloace.
Speciile de vânat cărora omul le oferă sare sunt: cervidele şi capra neagră. în măsură mai mică, se
servesc de sărării mistreţii, iepurii, iar dintre vânatul cu pene, porumbeii. Cervidele şi capra neagră, adică
speciile rumegătoare, în unele perioade ale anului, consumă mai multă sare, în altele mai puţină.
Sarea poate fi dată vânatului în două feluri:
a) în stare curată, adică în blocuri (bulgări) sau sfărâmată, aşa cum se găseşte în comerţ;
b) amestecată cu argilă, într-o anumită proporţie.
Fiecare din aceste modalităţi are avantaje şi dezavantaje. Punerea în stare curată nu necesită multă
muncă, iar, dacă vânatul n-a găsit-o, poate fi mutată în alt loc. Dezavantajul ei este că sarea poate fi luată de
răufăcători. Cea amestecată, dacă argila este corespunzătoare, iar amestecul este bine făcut, pare a fi
preferată de cervide, aceleia în blocuri. Apoi, pericolul înstrăinării nu mai există. Dezavantaje: rareori se
găseşte argilă de bună calitate, chiar pe locul unde se amenajează sărăria, iar transportul ei de la distanţă este
dificil şi scump; manopera la construirea ei este mai costisitoare. Oricare ar fi modul de punere a sării pe
teren, esenţial este ca vânatul să o găsească, sărăriile să fie aprovizionate permanent, iar prin numărul lor, să
permită accesul la sare, fiind amplasate în raza lui de mişcare.
210
 SAREA CURATĂ ÎN BLOCURI

Sărăria în despicătură: într-o tulpină de arbore sau o bucată de lemn rotund înfipt în pământ, cu
diametrul de circa 10 cm, se face o despicătură, se netezesc cele două suprafeţe pentru ca vânatul să nu se
înţepe la limbă; transversal, se pune un băţ ca să ţină despicătură şi atunci când vânatul ar împinge afară
blocul, să nu-i fie prins botul sau piciorul. înălţimea până la sare să fie de circa 90 cm pentru căprior şi 140
cm pentru cerb. Sărăria se poate şi acoperi pentru a fi ferită de ploi.

Sărării: a - sărărie în despicătură descoperită; b - sărărie în despicătură acoperită; c - sărărie în stâlp;

d- sărărie în cioată înaltă; e - sărărie acoperită, fixată pe arbore; f- sărărie descoperită, fixată pe arbore; g -
sărăria văzută lateral; h - sărărie cu lut (argilă) în cadru de lemn; i - sărărie cu lut (argilă) pusă în cioată j –
sărărie în troacă pusă pe sol
Sărării în stâlp. Buşteanul trebuie să fie putregăios, de aceea se va alege o specie moale sau fag, scopul
fiind ca apa de ploaie îmbibată cu sare să pătrundă în putregai. Vânatul nu va linge sarea din bulgăre, ci de pe
trunchi, rozând chiar şi lemnul. înălţimea poate fi mare ca vânatul să nu ajungă cu gura la sare. Dă rezultate
bune la munte, unde cad multe precipitaţii.
Drob de sare pus în cioată înaltă. Într-o cioată cu înălţimea de 1-1,20 m şi diametrul de cel puţin 30
cm, de preferinţă putregăioasă la mijloc, se face o scobitură de 20-30 cm adâncime în care se pune sarea.
Exteriorul se cojeşte, iar cu un sfredel se fac găuri oblice de circa un centimetru grosime. Sarea topită de apa
de ploaie se scurge pe trunchi, de unde este linsă. Şi în acest caz, este bine ca suprafaţa exterioară a cioatei să
fie putregăioasă spre a se îmbiba cu apă sărată.
Drob de sare fixat pe trunchi de arbore. Vânatul linge sarea printre gratii. Pentru a nu se topi sub
acţiunea ploii, se poate acoperi cu o bucată de scândură, înălţimea ei este ca la cea în despicătură.
Drob de sare în cutie. O cutie de lemn, de circa 20/20/20 cm, se fixează pe arbore şi se umple cu
bulgări de sare. înălţimea cutiei este de 60-90 cm pentru căprior, muflon şi capra neagră şi de 1^1,40 m
pentru cerb. Fundul cutiei se face înclinat spre arbore aşa ca apa de ploaie cu sare să se scurgă pe trunchiul
arborelui, iar nu direct pe sol. Nu i se pune capac.
Sare-bulgări pusă într-un trunchi putregăios, căzut la pământ. Se face o scobitură sau mai multe, un
fel de albie, atât cât să încapă bulgării sfărâmaţi. La o margine, i se face o tăietură cu scopul ca apa de ploaie

211
din albie să se scurgă pe trunchi în jos, deci sarea să nu se topească uşor. Şi în acest caz, vânatul linge sarea,
nu atât din bulgări, cât din putregaiul îmbibat cu sare, pe care îl şi roade.
Procedeele descrise mai sus nu sunt limitative: bulgărele de sare poate fi aşezat pe teren şi în diferite
alte feluri: la bifurcarea unui trunchi de copac, într-o cioată scundă etc, dar niciodată direct pe pământ.
Numai pentru caprele negre, se poate aşeza pe stâncă, şi anume sub un perete înclinat, încât să nu fie expusă
ploii. La munte, precipitaţiile atmosferice sunt frecvente, iar sarea pusă în liber s-ar topi prea de timpuriu.

SAREA AMESTECATĂ CU ARGILĂ

Se utilizează argilă fără nisip, pietriş, frunze sau alte materii organice; pentru siguranţă, se cerne.
Această argilă se amestecă în proporţie de o parte sare, la 3-4 părţi argilă şi se pune pe teren în diferite feluri:
În cadru de lemn. Se sapă o groapă de 60/60 cm şi 20 cm adâncime şi se căptuşeşte cu despicături de
lemn. Această căptuşeală se prelungeşte şi deasupra solului cu încă 20-25 cm. Pământul scos se aşază în jurul
cadrului de la suprafaţă ca să-i dea mai multă stabilitate. Groapa astfel făcută se umple cu amestecul de sare
şi argilă, dându-i o formă bombată, pentru scurgerea apei; în vârf i se poate pune o bucată de sare. La o
groapă de dimensiunile arătate se folosesc circa 4 kg sare.
În cioată, dar cu diametru mare, aşa încât să aibă o capacitate corespunzătoare. Se fac găuri de scurgere
a apei.
În troacă, iar pentru ca aceasta să nu fie răsturnată de mistreţi, se fixează cu prăjini ca în figură. Şi în
acest caz se fac găuri în fundul troacei.
Sărăriile făcute la nivelul solului sau la înălţime mică au dezavantajul că sunt murdărite cu excremente,
fie de vânatul care se foloseşte de ele, fie de vulpi, jderi, care au obiceiul a se aşeza în astfel de momente în
puncte mai înalte. Faptul acesta ar putea face ca cervidele să le părăsească. Acesta este motivul pentru care se
recomandă aşezarea sării la înălţime de cel puţin 60 cm. Cu această rezervă, se poate spune că orice tip de
sărărie este bun, cu condiţia însă de a fi amplasat aşa ca să fie găsit de vânat la trecătorile lui, în apropierea
culcuşurilor obişnuite şi în orice alt punct frecventat. Este o regulă ca, lângă fiecare hrănitoare de cervide, la
10-20 m distanţă, să se facă şi o sărărie. De asemenea, ea nu trebuie să lipsească de la nici un punct de
păşune, ogoare de hrană, parchete de pădure, plantaţii cu masivul încă neînchis, poieni şi orice alt loc unde
cervidele ies la hrană.
Dacă sărăria este amplasată bine, în mod cert va fi găsită de vânat. Pentru siguranţă, unii practicieni
recomandă să se împrăştie pe sărărie câteva picături de ulei de anason. De asemenea, un drob de sare să fie
pus chiar şi într-un colţ al hrănitoarei de cervide. Ca să ne convingem dacă vânatul a găsit şi cercetează o
sărărie nou înfiinţată, este indicat ca pe o razăde 1-1,5 mîn jurul ei, solul să fie curăţit de frunze, iarbă, pietre
şi apoi nivelat şi netezit încât să se vadă clar urmele vânatului.
Este interzisă împuşcarea vânatului la sărării, ca de altfel şi la hrănitori. El trebuie să vină la aceste
amenajări, fără teamă. Pe de altă parte, trebuie păzite şi de braconieri. Şi răpitoarele dau târcoale sărăriilor,
dat fiind că acestea sunt puncte de concentrare a vânatului.
Pentru a avea o orientare generală, privind densitatea optimă a sărăriilor şi ne cesitatea sării pentru
vânat, se dau următoarele cifre orientative: o sărărie la 25-50 ha pădure populată cu căprioare sau teren de
capre negre, una la 50-80 ha teren populat cu lopătari şi o sărărie la 100-200 ha pădure populată cu cerbi. în
ce priveşte raţia anuală, aceasta depinde nu numai de ceea ce consumă vânatul, ci şi de faptul dacă sarea se
înstrăinează de către păstori sau de răufăcători şi dacă este pusă pe teren, expusă ploii. Se indică cifrele
următoare în vederea planificării, urmând ca pe teren să se pună atâta cât se consumă de fapt. Obişnuit,
sărăriile sunt aprovizionate cu sare astfel: la câmpie, primăvara în martie, iar la munte în aprilie, adică înainte
de a începe vegetaţia; toamna în octombrie-noiembrie, înainte de a cădea zăpadă groasă. Cantităţi anuale
pentru o piesă de vânat: căprior 2-3 kg, lopătar şi capră neagră 4-5 kg, cerb 6-7 kg.

NUTREŢUL ÎNSILOZAT ŞI FOLOSIREA LUI CA HRANĂ PENTRU VÂNAT

Însilozarea (murarea) nutreţului este o operaţie care constă din tocarea masei verzi, punerea şi presarea
ei în bazine de pământ sau beton, închiderea ermetică şi lăsarea la fermentare 4-8 săptămâni. în urma
fermentării, se obţine un nutreţ suculent, gustos, care şi iarna are aproape proprietăţile nutreţului verde.
însilozarea este un mijloc de conservare a nutreţului.
Avantajele însilozării: nu necesită timp frumos ca uscatul fânului; se poate însiloza verde sau uşor pălit;
nu se pierd frunzuliţe prin continua întoarcere şi mutare; iarna putem oferi vânatului un sortiment de hrană
gustos, suculent, remediind astfel lipsa de apă. Păstrează şi iama conţinutul de vitamine şi substanţe
minerale. Iarna, hrana suculentă a vânatului constă din varză furajeră, care însă, de regulă, este consumată
212
 în prima jumătate a iernii, din sfeclă şi napi, dar care îngheaţă şi sunt consumate cu greutate. Deci, în a doua
jumătate a iernii, nutreţul însilozat rezolvă problema apei şi a vitaminelor. Dacă pe lângă plante ierbacee se
folosesc şi frunze de arbori, valoarea nutreţului creşte. în ţara noastră nutreţul însilozat poate fi folosit pentru
cervide.
Cu toate aceste multiple avantaje, acest fel de nutreţ nu a fost folosit deloc în ţara noastră. Dar, dat fiind
faptul că efectivul de cervide sporeşte, că terenurile necesare pentru culturi destinate vânatului sunt în
suprafaţă insuficientă, va trebui să se dea atenţie, în viitor şi nutreţului însilozat, folosind în mare parte,
frunze de arbori. Avantajul însilozării mai constă şi în aceea că frunzele de arbori şi plante ierbacee care nu
sunt consumate în stare verde, cum este mesteacănul, se pot întrebuinţa însilozate.
Transportul nutreţului de la locul însilozării până la hrănitori limitează oarecum întrebuinţarea, din
cauza lipsei căilor de transport. In orice caz, nutreţul însilozat poate fi folosit la câmpie în orice punct, pentru
lopătari şi căprioare; la deal şi munte este ceva mai dificil, dar şi aici drumurile forestiere fac posibil
transportul cel puţin într-o parte a terenurilor.
Procesul fermentării se produce datorită unor bacterii ce se găsesc în masa nutreţului şi care se dezvoltă
bine într-un mediu anaerob. De aici, necesitatea mărun-ţirii şi presării nutreţului într-un bazin, ca să se
elimine aerul. Prin fermentarea zaharurilor din nutreţ se produce acidul lactic, care are rol de conservant,
împiedicând astfel alterarea nutreţurilor. Dacă aerul nu este eliminat din masa nutreţului sau dacă închiderea
bazinului nu este completă, atunci, în loc de fermentare lactică, are loc fermentarea butirică, nutreţul
devenind inutilizabil.
Construirea gropilor şi bazinelor pentru însilozare are scop crearea condiţiilor pentru fermentarea
nutreţului: închiderea ermetică, ferirea de apa de ploaie, presarea pentru a elimina aerul. Orice construcţie
este bună, dacă răspunde acestor cerinţe.
Groapa în pământ este construcţia cea mai simplă, la îndemâna oricui; se poate face numai în
terenurile argiloase, compacte, ferite de infiltraţii de apă. Lăţimea minimă este de 1,5 m, adâncimea circa
1,5-2 m, iar lungimea după necesitate.

Groapă în pământ pentru însilozarea nutreţurilor: a - groapă sub nivelul terenului;

b - siloz semiîngropat; 1-4 strat acoperitor
Pereţii sunt taluzaţi, se lipesc cu pământ şi pot fi căptuşiţi sau necăptuşiţi cu scânduri, cărămizi etc.
Fundul este bine sa aibă o înclinare în sensul lungimii pentru scurgerea lichidului ce se adună. Pentru a feri
nutreţul de murdărirea cu pământ, se pune pe taluze şi peste ultimul strat de nutreţ, o hârtie specială pentru
siloz.
Tuburile de beton cu diametrul de cel puţin 1,50 m (ca să se poată lucra în ele cu furca), se aşază unul
peste altul, încât în pământ rezervorul să aibă adâncimea de circa 2 m şi să nu depăşească suprafaţa solului.
La fund se pune un grătar pentru ca sub nutreţ să se poată aduna lichidul format. în măsura posibilului,
rezervorul să fie amplasat într-o coastă de deal, pentru ca lichidul să poată fi evacuat mai uşor.
Siloz înalt din lemn. Se face deasupra solului, aşezat pe stâlpi înalţi de 0,5-0,8 m. Dulapii din care sunt
formaţi pereţii se închid etanş. Lemnul, fiind rău conducător de căldură, apără nutreţul atât de căldura mare
cât şi de îngheţ, ceea ce favorizează conservarea nutreţului. Lemnul nu este atacat de acizi şi nu necesită
îmbrăcare cu hârtie specială de siloz.
Butoaie de placaj. În timp ce primele trei tipuri de bazine descrise mai sus sunt fixe, acestea din urmă -
butoaiele - sunt mobile. Butoaiele pot fi umplute în orice punct s-ar recolta masa verde, transportul lor, la
locul de depozitare, nefiind greu, un butoi cântărind 100-200 kg.
Nutreţul se presează bine în butoaie, punându-se atât nutreţ cât capacul să se închidă numai la apăsare
puternică. Numai presat bine va da un nutreţ bun. Butoaiele astfel umplute se vor depozita într-un loc
răcoros, umbrit şi ferit de ger până în momentul ducerii lor pentru hrănire. Fiecare butoi este un mic siloz.
213
 Oricare ar fi tipul de bazin pentru siloz, el trebuie astfel amplasat încât transportul până la hrănitori să
se facă fără dificultăţi (distanţă, lipsă de drumuri), deoarece transportul nutreţului însilozat este mai dificil
decât al fânului.
Costul pe m3 capacitate de însilozare a acestor bazine variază nu numai în funcţie de materialul din
care este construit bazinul, ci şi de volumul lui, el scăzând cu cât acesta creşte.
Ca să producem hrană însilozată de bună calitate, trebuie să folosim plante bogate în substanţe
nutritive. Nu toate plantele se comportă la fel la însilozare. Capacitatea lor în această privinţă depinde de
conţinutul de zaharuri care fermentează şi de conţinutul de apă, care trebuie să fie înjur de 75%. Pentru a
reduce conţinutul de apă, nutreţul cosit poate fi lăsat pe câmp în brazde ca să se pălească. Din punct de
vedere al uşurinţei de fermentare, plantele au fost împărţite în categorii:
- plante care fermentează uşor: porumbul, ovăzul, secara, floarea-soarelui, napii porceşti;
- plante care fermentează greu: lucerna, trifoiul, măzărichea;
- plante care nu se pot însiloza singure, ci numai cu adaos ca să le uşureze fermentarea: ferigile,
urzicile, costreiul.
În ce priveşte frunzele plantelor lemnoase, se clasifică în funcţie de conţinutul lor de zaharuri. însuşirea
de a putea fi însilozate depinde de un minim de zaharuri. Dacă acestea nu există, atunci trebuie completate.
a) Frunze care se însilozează fără adaos de zahăr: stejarul, fagul, carpenul, frasinul, mesteacănul şi
afinul. Aici merită să fie reţinut faptul că frunzele de fag şi mesteacăn nu sunt consumate în stare crudă de
către vânat, dar sub formă însilozată, da.
b) Teiul, arţarul, măceşul, zmeurul au un conţinut de zaharuri sub minimum, de aceea se pot însiloza
numai în amestec cu plantele din prima grupă.
c) Ferigile şi urzicile nu se pot însiloza singure, dar, chiar amestecate cu cele din grupa (a) sau (b), au
nevoie de un adaos de zahăr.
Adaosul de zahăr se face punând melasă lichidă, care conţine 50% zahăr.
Clasificarea de mai sus, Lochman este bazată pe aşa-numita „teorie a minimului de zahăr". Acest
minimum reprezintă cantitatea, în procente, pe care trebuie să o conţină planta pentru a se putea produce
acidul lactic, în cantitatea necesară să asigure produsului însilozat un pH de 4,2 şi o anumită frăgezime.
Plantele se analizează sub raportul conţinutului lor de zahăr şi li se determină capacitatea de a fi însilozate.
Studiile în această privinţă sunt încă la început, dar vor deschide largi perspective pentru producerea de hrană
însilozată pentru cervide, folosind frunzele arborilor forestieri degrevând astfel culturile de plante agricole.
Perioada de însilozare durează din iunie până în septembrie, în funcţie de speciile de plante. Lucerna,
trifoiul, sparceta se recoltează la începutul înfloririi, când au cel mai mare procent de substanţe nutritive;
porumbul şi ovăzul, când sunt în lapte; floarea-soarelui, când apar primele inflorescenţe; frunzele de napi
porceşti, relativ târziu, cam în septembrie, pentru a prejudicia cât mai puţin formarea tuberculilor. în acest
scop, în partea inferioară se lasă câţiva lăstari netăiaţi. Pentru frunzele de arbori, perioada de însilozare este
iunie la câmpie şi iulie la munte. La orice specie, recoltarea are loc atunci când se obţine maximum de
cantitate şi calitate.
Pentru stabilirea necesarului de hrană însilozată, deci pentru planificare, este bine să fie cunoscute
raţiile pe specii de vânat; cantităţi de nutreţ însilozat pe un sezon de hrănire (o iarnă): căprior 1/8-1/5 m 3,
lopătar 1/3-1/2 m3, cerb 2/3-1 m3.
Pentru a cunoaşte suprafaţa de teren ce urmează a fi cultivată, pentru a produce masa verde necesară
însilozării, se dau următoarele cifre aproximative: pentru producerea unui m 3 nutreţ însilozat sunt necesare
750 kg masă verde. Deci, pentru a avea 25 m 3 nutreţ însilozat trebuie: 19000 kg trifoi roşu, 20000 ovăz cu
măzăriche. Pentru producerea a 40 m 3 nutreţ, este nevoie de 42500 kg porumb în lapte sau 50000 kg frunze
de sfeclă. Nutreţul însilozat nu se dă vânatului singur, ci în amestec cu fân, în proporţie de 1 parte fân la 5
părţi siloz.
La însilozarea propriu-zisă se procedează astfel: masa verde este transportată la locul de însilozare şi
tocată. Asupra gradului de mărunţire, părerile autorilor diferă: după unii, lungimea bucăţilor trebuie să fie de
5 cm, după alţii, de 1-2 cm. Tocatul se poate face cu tocătoarea manuală folosită în trecut în gospodăriile
ţărăneşti. Masa verde tocată se aşază în straturi, în bazine şi se presează pentru a elimina aerul. Se cere
atenţie mai ales la margini, unde, de obicei, rămân porţiuni mai puţin presate. Este o greşeală a lăsa presatul
la urmă, când bazinul sau groapa se umplu, căci atunci cu siguranţă vor rămâne goluri. Deci, presarea trebuie
făcută în straturi. în cazul nutreţurilor greu însilozabile, se poate adăuga o sare specială, cu scopul de a
modifica reacţia nutreţului. Se pune 1 kg la m 3 nutreţ, mai mult la suprafaţă şi mai puţină spre fund. în decurs
de câteva zile, conţinutul de nutreţ al bazinului se tasează cu circa 1/4. De aceea, pentru a folosi întreaga
capacitate a construcţiei, masa verde se aşază cu vârf, eventual prelungind marginile cu scânduri puse etanş.
La eliminarea aerului din conţinutul de nutreţ contribuie încă doi factori: sucul celular, care iese prin
214
mărunţirea nutreţului şi se lasă la fund şi bioxidul de carbon, care se formează şi care, fiind mai greu decât
aerul, se lasă la fund şi elimină aerul. Umplerea cu nutreţ trebuie făcută cât mai repede şi continuu (o zi).
După ce bazinul de nutreţ s-a umplut, se pune deasupra hârtie specială de siloz, apoi un strat de frunze
sau fân fără valoare de 20 cm şi, în fine, se acoperă totul cu un strat de pământ de 40-50 cm. Crăpăturile ce s-
ar produce în pământ prin tasare se astupă imediat. Este bine ca bazinul cu nutreţ să fie amplasat sub un
acoperiş, pentru a fi ferit de ploaie. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci de jur împrejur se face un şanţ
pentru scurgerea apei. Procesul de fermentare durează 4-8 săptămâni, după care nutreţul se poate da
animalelor. în cazul vânatului însă el trebuie păstrat până iarna, lucrul ce este posibil.
Nutreţul a cărui însilozare este reuşită are culoarea galbenă sau verde, asemănătoare cu a plantei
însilozate. Mirosul este plăcut, acrişor, de pâine proaspătă. Are pH de 4,2. Cel nereuşit are culoare închisă,
miros de bălegar, nu este bun.
Înainte de a fi pus în consum este bine să fie trimise probe la analiză, în timpul scoaterii nutreţului din
siloz, să se caute ca suprafaţa de nutreţ ce va rămâne în contact cu aerul să fie cât mai mică, deoarece la aer,
nutreţul se alterează, în acest scop, dacă bazinul are formă dreptunghiulară la suprafaţă, se va căuta a se
descoperi, vertical, latura mai îngustă, tăindu-se felii verticale.
În ce priveşte raţiile, nu avem date sigure. Se poate spune însă că nutreţul însilozat nu se dă vânatului
singur, ci numai ca o parte componentă a raţiei zilnice.
Butoaiele umplute cu nutreţ se pun pe teren astfel: la înălţimea de circa 40 cm de la sol, se pun, pe
stâlpi, două prăjini orizontale pe care se vor aşeza butoaiele. Se scot cele două capace şi se lasă ca vânatul să
consume din conţinut. Butoiul fiind aşezat orizontal, deschis numai la capete, nutreţul este apărat contra ploii
şi zăpezii; fiind aşezat la 40 cm de la sol, este respectată şi condiţia de igienă de a nu se pune hrana pe sol.
Pentru căpriori, sunt mai practice butoaiele de 100 kg, fiind mai uşor de purtat.
Este posibil ca, la început, vânatul să nu consume nutreţul însilozat pus în butoaie, nefiind obişnuit cu
această hrană. în acest caz, se dă întâi din sortimentul de siloz cel mai gustos.
Se pot conserva în butoaie şi fructe de scoruş, dar numai amestecate cu frunze verzi.
Însilozarea în butoaie are avantajul că hrănirea se poate opri oricând, prin faptul că nu se mai desfac
noi butoaie. Butoaiele nedesfacute se pot păstra în continuare. Primăvara, după terminarea perioadei de
hrănire, butoaiele se spală şi se păstrează în loc acoperit şi uscat, un butoi poate fi folosit de mai multe ori, în
funcţie de grija cu care este manipulat.
Cervidele mănâncă hrana însilozată numai după ce s-au obişnuit cu ea, dar după aceea o consumă cu
plăcere. Hrănirea cu siloz este eficientă numai dacă hrănitorile sunt cercetate de vânat cu regularitate, încât
hrana pusă să fie consumată imediat şi să nu se altereze. Dacă temperatura scade la - 5° C, hrana însilozată
nu mai este consumată deoarece îngheaţă.
Cele de mai sus se bazează pe datele din literatura străină. Procedeele descrise ar trebui verificate în
ţara noastră prin experimentări şi alese cele care se potrivesc mai bine condiţiilor de teren de la noi, folosind
plantele ce ne stau la dispoziţie.

REMIZE PENTRU VÂNAT

Remizele destinate ocrotirii vânatului sunt suprafeţe cultivate cu plante erbacee sau lemnoase
amplasate înăuntrul terenurilor agricole, care, pe mare întindere, sunt lipsite de adăposturi naturale pentru
vânatul mic.
Exemplu: o plantaţie forestieră de câteva hectare în Bărăgan sau în Centrul Dobrogei; o cultură de napi
porceşti, sorg sau de varză furajeră în cuprinsul unor tarlale de mare suprafaţă cultivată cu grâu, unde după
recoltarea acestuia şi întoarcerea miriştei, nu mai rămâne pe câmp nici o vegetaţie în care potârnichile şi
fazanii să găsească loc de refugiu.
Adăpostul se înţelege atât contra duşmanilor, cât şi împotriva viscolului. El poate fi permanent (din
arbori, arbuşti) sau temporar (varză, sorg, floarea-soarelui). Dar remizele mai oferă şi hrană, prin fructele de
arbuşti, seminţele de ierburi şi prin ramurile şi coaja pe care le furnizează. Nu mai puţin însemnată este
funcţia lor de loc liniştit de cuibărit. Pentru fazani, servesc şi ca loc de dormit prin arborii rari plantaţi în
cuprinsul lor.
Remizele servesc, în principal, pentru fazan, potârniche şi iepure şi în unele cazuri şi pentru căprior,
mai cu seamă că acum căpriorul tinde să se răspândească şi în Câmpia Română cu puţine păduri. Primele trei
specii îşi găsesc în prezent cele mai favorabile condiţii de dezvoltare în terenurile uşor ondulate, cu culturi
215
variate, cu răzoare şi terenuri în pantă, mici surpături necultivate sau plantate cu arbori, petece cu iarbă
uscată ce rămâne din an în an. Aşa sunt unele părţi din Podişurile Moldovei şi ale Transilvaniei. Dar, în
câmpia întinsă din sudul şi vestul ţării şi în Dobrogea, unde în urma modernizării agriculturii şi a extinderii
mecanizării au dispărut răzoarele şi grupurile de mărăcini, au fost defrişate pâlcurile de pădure şi perdelele
forestiere de protecţia câmpului, introducându-se monoculturile pe mari întinderi, crearea de remize este o
condiţie pentru prosperitatea vânatului mic de câmp. întinderile de sute de hectare cu aceeaşi plantă sau cu
arături proaspete sunt defavorabile vânatului mic.
Remizele pot fi formate din plante erbacee de talie înaltă, al căror efect de adăpostire este de un an:
napi porceşti, varză palmier, floarea-soarelui, porumb, sorg sau vegetaţie forestieră, adică specii lemnoase
care au durată lungă. Ultimele sunt preferate, ori de câte ori se pot înfiinţa.
Dimensiunile, forma şi compoziţia floristică a remizelor variază în funcţie de specia de vânat căreia îi
sunt destinate, dar toate au câteva caracteristici comune:
- Să fie amplasate în puncte liniştite ale terenului de vânătoare.
- Solul să fie permeabil, adică să nu băltească şi pe cât posibil, să fie şi fertil. Dacă în apropiere este un
curs de apă sau o apă stătătoare, este cu atât mai bine, deoarece pe marginile acestora se dezvoltă o faună
hrănitoare foarte utilă fazanilor şi potârnichilor.
- În loc de o remiză de 100-200 ha pe o suprafaţă de 10 000 ha fond de vânătoare, este de preferat să
existe 30-40 remize de câte 2-5 ha, repartizate pe toată suprafaţa.
- De mare importanţă este compoziţia floristică a remizei şi repartizarea speciilor de plante în
cuprinsul ei.
Astfel, la marginea remizei este necesar un cordon de arbuşti cu spini, impenetrabil, care să
împiedice atât intrarea oamenilor cât şi pătrunderea vitelor care păşunează pe câmp; la mijloc arbori şi
arbuşti producători de fructe, apoi poieniţe cu iarbă apte pentru cuibărit. De notat că fazanul şi potâmichea nu
au nevoie de desişuri continui, ci de alternanţa grupurilor de arbuşti cu poieni necultivate. Faptul acesta nu
exclude posibilitatea ca o suprafaţă oarecare de la mijlocul remizei să fie transformată în ogor pentru vânat.
- În partea de nord şi nord-est a remizei, este bine să fie plantaţi câţiva arbori răşinoşi pentru a încetini
viteza vântului şi a reţine zăpada adusă de vânt. Pentru a-şi ajunge scopul, arborii răşinoşi trebuie plantaţi rar,
spre a rămâne îmbrăcaţi în crengi până la sol.
- Dacă se plantează în remiză caişi, zarzări sau alţi pomi fructiferi, se recuperează o mare parte din
cheltuielile de înfiinţare, dacă nu chiar în întregime; aceste culturi au marele dezavantaj că atrag populaţia,
neliniştind astfel vânatul. Pericolul este mai mic dacă astfel de pomi se plantează la mijlocul remizei,
deoarece nu se observă cu uşurinţă.
- Culturile forestiere de protecţie sunt, incontestabil, folositoare pentru cuibărit şi pentru refugiu în caz
de pericol, însă rămâne de văzut care este utilizarea lor în timpul viscolului, când în interiorul şi spatele lor se
îngrămădeşte zăpada. în acest caz, vânatul va fi îngropat, deci va pieri, sau va trebui să părăsească cultura.
Culturile sunt utile numai dacă, pe lângă arbori înalţi, există şi subarboret. Este uşor de înţeles că un
aliniament cu arbori, străbătut de vitele care circulă pe drum şi de câinii care, de regulă, însoţesc vitele, nu va
fi un adăpost.
- în remizele din fondurile populate cu căprioare, se introduc şi specii de arbori din care se pot face
frunzare.
- Pentru menţinerea desişului, foioasele se recepează, iar dintre răşinoase, 4 din 5 tulpini se retează la
înălţimea de 1,5 m pentru a forma desiş cu crengile lor inferioare; o tulpină se lasă să crească pentru a servi
ca loc de dormit fazanilor.
- Potârnichile, deşi nu sunt specii de pădure, totuşi în lipsă de remize, se adăpostesc la marginea
pădurii. De aceea, mărăcinii şi arbuştii, care de obicei cresc spontan pe marginile pădurilor de la câmpie şi
dealuri, trebuie păstraţi, deoarece opresc intrarea nedorită a vitelor în pădure.
- Nu departe de remize este bine să existe culturi agricole în care vânatul să găsească hrană, de
exemplu lucerna sau trifoi roşu. Din acestea însă potârnichile şi fazanii trebuie alungaţi, la începutul lui
aprilie, pentru a-şi căuta loc de cuibărit în remize, locuri mai puţin periclitate.
- Remizele trebuie amenajate pentru combaterea răpitoarelor, făcându-se cărări în acest scop şi aşezând
capcane, deoarece combaterea trebuie intensificată în remize. De asemenea, în remize se fac hrănitori pentru
iarnă şi cărări cu adăposturi pentru observarea vânatului.
- Napii porceşti, varza palmier, porumbul şi sorgul sunt apte pentru adăpost numai începând cu luna
iulie când au înălţime corespunzătoare, aşa că nu sunt utile pentru cuibărit.
Remizele au unele particularităţi în funcţie de specia căreia îi sunt destinate:
Potârnichea are nevoie mai mult decât oricare altă specie de vânat mic de remize, atât pentru cuibărit,
cât şi pentru adăpost contra duşmanilor ei. în câmpia întinsă, fără adăposturi, potârnichea, chiar dacă se
216
menţine sporadic, nu se înmulţeşte, din cauza pierderilor mari din timpul iernii. în timp ce fazanul, iepurele şi
căpriorul se salvează în pădure, dacă aceasta există, potârnichea nu intră decât la marginea ei.
O caracteristică a remizelor pentru potârnichi este suprafaţa lor mică: 200, 500, 1000, maximum 2000
m2. Important este ca lăţimea lor să nu depăşească 25 m, încaz contrar, mijlocul rămâne puţin folosit sau
nefolosit, deoarece nu pătrunde în remizădecât de nevoie.
Vegetaţia remizelor va fi formată din 2-3 etaje: în mijloc arbori foioşi şi răşinoşi amestecaţi, având în
jurul lor, până la marginea remizei, arbuşti cu spini, producători de fructe; în fine, dedesubt, în poieniţe, iarbă
şi buruieni, dar nu prea înalte. Rugul de mure este foarte util.
Latura mare a remizei este bine să fie orientată spre est-vest.
La fazan problema adăpostului, a hranei şi a cuibăritului se rezolvă în parte, cu ajutorul pădurii, dacă
trupurile sunt repartizate pe întreaga suprafaţă a fondului. Cum însă asemenea situaţii se întâlnesc rareori,
remizele îşi au utilizarea lor şi în viaţa fazanului. Se deosebesc de cele ale potârnichii prin suprafaţa lor mai
mare (0,5-25 ha) şi chiar prin faptul că trebuie să existe şi arbori înalţi în care fazanul să doarmă peste
noapte. La nevoie doarme şi pe pământ, dar în acest caz este expus răpitoarelor.
Compoziţia şi structura arboretelor ar putea fi următoarea:
- pentru etajul de sus, la marginea expusă vântului dominant, se plantează răşinoase aşa de rare încât
coronamentul lor abia să se atingă. în acest fel, crengile vor creşte, chiar începând de la pământ, oferind
protecţie contra vântului. Câteva pâlcuri pot fi plantate şi în interiorul remizei. Tot pentru etajul de sus, se va
planta: stejar, castan, salcâm, măr şi păr pădureţ, adică specii care prosperă la lumină.
Etajul al doilea va fi format din arbori care suportă umbra: carpen, jugastru, tei; etajul al treilea din
arbuşti producători de fructe: păducel, lemn câinesc, porumbar, corn, salbă moale, soc; foarte util este şi
murul; ultimul etaj este Construit din ierburi şi buruieni. Şi la fazan, ca şi la potârniche, masivul format din
arbori trebuie întrerupt de poieniţe. Neapărat trebuie să se introducă şi Spartium scoparium, care rămâne
verde peste iarnă şi serveşte ca hrană iepurelui. Forma optimă a remizelor este cea pătrată, fâşiile lungi
oferind mai puţină linişte.
Când se proiectează o remiză de fazani şi iepuri, cu o suprafaţă de la 10 ha în sus, se lasă la mijloc şi o
linie de vânătoare, lată de 8-10 m, care apoi va fi cultivată cu plante pentru vânat.
Când nu este posibil să se creeze remize permanente prin plantaţii forestiere, atunci se recurge la
remize temporare, formate din: napi, sorg, varză palmier, floarea-soarelui, porumb, care peste iarnă rămân în
parte sau total nerecoltate.
Ca şi la potârniche, se amenajează hrănitori, cărări pentru combaterea dăunătorilor, apoi locuri cu nisip
pentru baie.
Iepurele este mai puţin avizat la remize decât potârnichea şi fazanul; totuşi remizele îi sunt utile,
pentru adăpost şi hrană. Remizele permanente pentru acest vânat, formate din vegetaţie lemnoasă, au două
etaje: cel superior construit din arbori de talie mare şi mijlocie din care să nu lipsească răşinoasele; cel
inferior din arbuşti; aici este nevoie şi de specii care iarna să ofere lujeri. Mărimea trebuie să fie de la 0,5 ha
în sus până la 5-10 ha, dând însă preferinţă celor mici şi numeroase, de exemplu de 2 ha. La mijlocul
remizei, se cultivă ogoare din lucerna, napi, varză, sfeclă. Porumbul nu este util pentru iepuri, deoarece prin
prăşit vânatul este deranjat continuu, iar ca adăpost nu e bun, căci produce zgomot la adierea vântului. Forma
cea mai bună este cea pătrată, deoarece oferă mai multă linişte, decât cea în formă de fâşii.
Când nu se pot înfiinţa remize permanente, se recurge la înfiinţarea de remize cu durată de un an.
Plantele cultivate oferă şi hrană iepurelui: napi, varză palmier, lăsate pe loc pe timpul iernii. Suprafaţa lor
este bine să fie de cel puţin 1 000 m 2. Oricare ar fi natura remizei, plantele trebuie să fie dese pentru a se crea
un adăpost bun.
Căpriorul poate folosi remizele destinate iepurelui şi fazanului, cu singura completare că sunt necesare
şi specii din care se pot recolta frunzare: tei, frasin, stejar, ulm, jugastru, paltin etc, precum şi rugul de munte.
Câteva reguli de respectat la înfiinţarea de remize, valabile pentru mai multe specii de vânat:
- Deoarece răşinoasele oferă numai adăpost, nu şi hrană, procentul lor în compoziţia remizei se va
reduce numai la atât cât este necesar ca adăpost contra vântului. în Cehia, în arborete de foioase de la câmpie
şi dealuri, se plantează în poieni şi parchete, suprafeţe de 0,25-1 ha cu molid, care oferă un excelent adăpost
pentru fazani.
Înfiinţarea remizelor pentru vânat nu va fi uşor de rezolvat, deoarece terenurile vor fi greu de obţinut.
Deocamdată, străduinţele vor trebui îndreptate spre identificarea terenurilor neproductive: gropi de
împrumut, cariere părăsite, râpi, taluze de canale etc. Până atunci, ar fi util să se lase netăiaţi cocenii de
porumb sau tulpinile de floarea- soarelui de pe câte 1-2 ha la 100 ha teren de vânătoare, deşi cocenii au
dezavantaje ca remiză prin zgomotul produs la adierea vântului.

217
 De obicei însă aceeaşi remiză poate fi folosită de fazan, iepure şi căprior, deci la înfiinţarea ei este
necesar să se ţină cont de toate trei speciile.

MICŞORAREA PAGUBELOR CAUZATE CUIBURILOR DE POTÂRNICHE ŞI FAZAN DE

MAŞINILE AGRICOLE
SALVAREA CUIBURILOR EXPUSE DISTRUGERII

La alegerea locului de cuibărit, potârnichea şi fazanul preferă mărăcinişurile, iarba şi buruienile uscate,
rămase din anul precedent, dar, mai cu seamă, culturile de plante furajere: lucerna, trifoi, secară de nutreţ şi
altele. După unele cercetări efectuate în Iugoslavia, amplasarea cuiburilor de potârniche se face astfel:
43% în lucerna, trifoi şi alte culturi de nutreţ;
27% în terenuri necultivate (margini de drumuri, canale şi alte porţiuni de teren cu iarbă înaltă);
16% în culturi de cereale;
8% în păşuni;
6% în alt fel de culturi.
Se pare că la alegerea locului de cuibărit, un rol joacă şi existenţa în apropiere a firelor uscate de iarbă,
cu care potârnichea îşi căptuşeşte cuibul.
Chiar dacă cifrele variază de la un loc la altul, în funcţie de extinderea diferitelor ramuri de cultură a
solului, totuşi ele arată preferinţa potârnichii faţă de culturile de plante furajere. Această preferinţă se explică
prin faptul că pasărea caută pentru puii ei un loc adăpostit de vedere, deci şi de duşmani, în culturi înalte, iar
în a doua jumătate a lunii aprilie şi începutul lunii mai, culturile cele mai înalte sunt cele de plante furajere.
Fireşte, cele mai bune ar fi mărăcinişurile şi iarba sau buruienile uscate, însă ele sunt din ce în ce mai
puţine.
Necesitatea salvării ouălor din astfel de culturi reiese din faptul că ecloziunea se produce la începutul
lunii iunie, pe când recoltarea nutreţurilor amintite se face încă în cursul lunii mai, deci cuiburile sunt
ameninţate să fie distruse de maşini. Prin montarea la maşinile de cosit a unor dispozitive de alarmare, de
alungare a vânatului, poate fi apărată de moarte cel mult pasărea adultă; ouăle însă se pot salva numai prin
culegerea lor şi punerea la incubaţie. Pericolul este mai mic în lanurile de grâu şi orz, deoarece, în mod
normal, la data recoltării acestora (iulie) ecloziunea deja a avut loc, fiind în pericol doar puţinele cuiburi din
ponta a 2-a (de înlocuire).
Pentru a ilustra proporţia pierderilor prin mecanizare, se reproduce aici rezultatul unor cercetări
efectuate între 1937-1942 în Statul Wisconsis (SUA), într-un teren cu gospodărie vânătorească extensivă,
cum este şi la noi. Din totalul de 435 cuiburi puse sub observaţie, 53% au fost distruse prin cositul mecanic,
7% de dăunători animali, 4% de cositul manual, 2% de păşunat, 1% de arat şi secerat şi 1% de furtuni. în
total au fost distruse 68% din cuiburi, deci 32% au eclozat normal. Se mai menţionează că lucerna şi alte
.plante de nutreţ au reprezentat, în terenul supus cercetării, 10% din totalul suprafeţei şi că prin lucrările
amintite, inclusiv dăunători animali, au fost ucise 10% din potârnichile ce cloceau.
Pierderile de cuiburi sunt mai mici în terenurile supuse unei gospodării vână-toreşti intensive.
Astfel, în staţiunea de cercetări vânătoreşti Burgate Manor din Anglia, potrivit unor cercetări efectuate
timp de 6 ani (1948-1953), pierderile de cuiburi de potârnichi au variat între 26,5% şi 44,5% din totalul
existent pe teren. în ce priveşte cauzele care au dus la aceste pierderi, cercetările au arătat că: 28,5% din
totalul pierderilor se datoresc cositului mecanic, 37% dăunătorilor animali (începând de la vulpe şi viezure
până la coţofene, ciori, nevăstuici şi arici), 11,5% omului, altor lucrări agricole, intemperiilor, păşunatului,
iar 23% unor cauze necunoscute; se bănuieşte că şi aici răpitoarele au avut rolul principal.
Chiar dacă în terenurile mai bine îngrijite din punct de vedere vânătoresc (Burgate Manor), pierderile
sunt mai mici, decât în cele cu gospodărie extensivă (Wisconsis din SUA), totuşi cifrele arată proporţiile
acestor pierderi.
În ţara noastră, unde gospodăria vânatului este, deocamdată, extensivă, pierderile de cuiburi de
potârniche pot fi apreciate la 60-70% şi reprezintă una din cauzele sporirii în ritm lent a efectivelor de
potârniche.
Adăugăm că pierderile sporesc prin creşterea gradului de mecanizare a lucrărilor de recoltare a
plantelor furajere, ele fiind, după unele cercetări, de 6-12% la cositul manual, 15-35% la cositul mecanic cu
tracţiune animală şi 45-65% la cositul mecanic cu tracţiune mecanică (tractor).
Pierderile cresc o dată cu creşterea vitezei de lucru a tractoarelor. De asemenea, ele sporesc, dacă
recoltarea furajelor are loc dimineaţa de timpuriu şi seara târziu, mergând până la 100% la recoltarea
nutreţurilor în timpul nopţii.

218
 Pagube mari la puii de potârniche se produc şi din cauza intemperiilor, însă aici nu se poate interveni.
Dar, tocmai din acest motiv, este necesar să se acţioneze în privinţa salvării cuiburilor din faţa maşinilor şi a
dăunătorilor animali. Prin salvarea cuiburilor să micşorăm pierderile de pui.
Culegerea ouălor expuse distrugerii, punerea lor la incubaţie, creşterea puilor şi eliberarea lor în teren
sunt operaţii delicate. Omul nu reuşeşte totdeauna să le efectueze bine. Din acest motiv, ori de câte ori se
socoteşte că incubaţia se va termina cu bine pe cale naturală, se lasă ouăle pe loc şi nu se recurge la incubarea
şi creşterea artificială, decât când nu este altă soluţie. Iată condiţiile de reuşită:
- Să existe personal suficient de bine pregătit. Este necesar ca, în prealabil, personalul să fie instruit la
o crescătorie de fazani, asupra tuturor fazelor de creştere.
- Să existe loc potrivit pentru crescătoria de pui: lucerna, trifoi, păşune etc, precum şi aparatură
necesară: incubator artificial sau găini de mărime mică, cutii de crescut pui cu cloşti sau aparatură de creştere
fără găini domestice.
- O bună organizare a identificării pe teren a cuiburilor expuse distrugerii şi a adunării şi transportului
ouălor.
- Incubarea cu găini domestice se poate face oriunde, dar cea cu incubatoare artificiale numai acolo
unde se poate aduna un număr mare de ouă. De regulă se face la fazanerii.
Prima măsură de reducere a pagubelor la cuiburile de potârniche şi fazan este aceea de a alunga
păsările din culturile de plante de nutreţ, în perioada când îşi aleg loc de cuibărit. Potârnichii nu-i place să fie
deranjată în această perioadă, iar dacă, în mod repetat, este neliniştită, se mută în alt loc. Tocmai acest lucru
este urmărit de ocrotitor: să se mute în mărăcini, iarbă uscată, liziere de păduri, pe unde nu trece nici
cositoarea mecanică, nici combina. Stârnirea se face cu câinele prepelicar bine condus; o altă metodă
utilizează o sârmă lungă de 15-20 m, de care, la anumite intervale, sunt legaţi clopoţei. Fiind trasă de doi
oameni pe deasupra culturilor de plante furajere, goneşte pasărea. Operaţia se face între 1-20 aprilie, de 3-4
ori, în zile consecutive, sau cel puţin o dată pe săptămână. După 20 aprilie se încetează operaţia, lăsând
liniştite potâmichile care au rămas, căci deja a început depunerea ouălor. Fireşte că nu se reuşeşte să se
alunge toate potâmichile din lanurile de nutreţ, pagubele însă se vor micşora considerabil. Din cele de mai
sus reiese necesitatea ca paznicul să identifice toate culturile de plante de nutreţ din raza sa de activitate, să
aibă o listă a acestora, ca să se ştie unde va trebui acţionat.

IDENTIFICAREA CUIBURILOR ŞI ADUNAREA OUĂLOR DE POTÂRNICHE

Prima operaţie este căutarea punctelor în care cuibăreşte potâmichea. Căutarea cuiburilor se face cu un
câine pontator sau cu sfoara cu clopoţei. în acest caz, se vede de unde a sărit potâmichea şi se caută în
apropiere. Trebuie avut în vedere însă că potâmichea nu sare totdeauna chiar de pe cuib, ci, uneori, aleargă
un timp pe jos şi numai după aceea se ridică. Munca de căutare cu câinele pontator este îngreunată de faptul
că pasărea, în perioada reproducerii, lasă un miros mai slab ca de obicei. Cuiburile găsite se marchează cu un
băţ sau alt semn vizibil, pus nu chiar lângă cuib, ci la 10-20 m, mereu spre acelaşi punct cardinal. Dat fiind
că în această perioadă potâmichile nu se îndepărtează mult de cuib, înseamnă că acolo unde s-a văzut o
potârniche, se poate căuta înjur cuibul. De obicei nu se depărtează mai mult de 50 m.
Odată descoperit, el trebuie ţinut sub observaţie deoarece ouăle se iau din cuib atunci când ponta este
completă, dar clocitul încă n-a început. Ouăle care se găsesc în această fază pot fi amestecate şi puse în
incubator împreună, pe când cele într-un stadiu avansat de incubaţie, se culeg separat, pe cuiburi; pe fiecare
ou se scrie cu creion negru numărul cuibului şi data colectării. Acasă, ouăle din fiecare cuib se pun la clocit
în continuare, separat, sub altă găină. Dacă s-ar amesteca, cloşca ar pleca de pe cuib cu puii ieşiţi din ouăle
cu un stadiu mai avansat de incubaţie, lăsând restul ouălor să se răcească şi să se distrugă.
Ouăle în faza incipientă de incubaţie sunt mai sensibile la răcire decât cele într-un stadiu mai avansat.
S-a constatat însă că această sensibilitate la ouăle de fazan şi potârniche este mai mică decât la ouăle de găini
domestice. Se afirmă chiar de unii autori că ouă părăsite timp de 24 ore, duse acasă şi puse sub găini
domestice, au eclozat normal şi au dat pui viabili. Ouăle sunt însă mai sensibile la scuturături, de aceea ele se
înfăşoară fiecare separat în vată sau iarbă, se pun într-un coş care se ţine tot timpul transportului în mână.
Cea mai mare sensibilitate la răcire şi zdruncinături o au ouăle de până în ziua a 10-a a incubaţiei.
Un lucru de mare însemnătate este organizarea colectării ouălor aşa încât oamenii, să nu fie lăsaţi să
adune ouăle şi să le predea, ci să anunţe numai găsirea cuiburilor, urmând ca adunatul să fie făcut de paznic,
pădurar, vânător ocrotitor. Numai aşa se asigură salvarea ouălor în bune condiţii.
La adunarea ouălor de potârniche (şi fazan) se mai recomandă respectarea următoarelor reguli:
- Cuiburile să fie căutate mai cu seamă la marginea lanului de lucerna, deoarece aici vor fi mai
frecvente decât la mijloc.
219
 - Ajuns la cuib, personalul de vânătoare va vedea dacă este sau nu cazul să fie ridicate ouăle din cuib;
dacă pericolul nu e mare, este mai bine să fie lăsate pe loc până la ecloziune.
- Sunt unele păreri cu privire la lăsarea unui petec cu lucerna sau trifoi necosit, în punctul unde se
găseşte cuibul; părerile sunt însă contradictorii: unii afirmă că nu dă rezultate, deoarece pasărea speriată nu
se mai întoarce la cuib din cauză că aceste petece fac notă discordantă cu restul terenului cosit şi constituie
puncte de atracţie pentru răpitoare. Alţii, dimpotrivă, susţin că, mai cu seamă, dacă stadiul de incubaţie este
avansat, deci pasărea stă nemişcată pe cuib, e mai bine să fie lăsată pe peticul necosit.
- Adunatul ouălor se face, de preferinţă când ponta este completă, dar incubaţia încă n-a început şi, în
orice caz, cu câteva zile înainte de începerea recoltării nutreţurilor, precum şi în toată perioada recoltării.
Dacă nu se procedează cu băgare de seamă, se pot cauza pagube mai mari decât folosul obţinut prin adunarea
ouălor.
- Prin adunarea ouălor din cuiburi, silim pasărea să depună alte ouă, fireşte mai puţine, în alt loc, poate
mai puţin expus pericolelor.
- Dacă vrem să cunoaştem stadiul incubaţiei, putem sacrifica câte un ou din fiecare cuib, spărgându-1.
- în timpul cât cuiburile sunt ţinute sub observaţie, este o bună ocazie să fie combătuţi dăunătorii
animali.
- Fazanul are obiceiul să depună ouăle în cuiburile de potârniche. (Invers însă nu se întâmplă). în aceste
cazuri se scot ouăle de fazan şi se pun la incubaţie, separat.
- Culegerea ouălor din semănăturile de toamnă (grâu, orz) nu are rost şi este chiar dăunătoare, din
motivul că, la data recoltării (iulie), ecloziunea s-a produs.

PUNEREA LA INCUBAŢIE A OUĂLOR ŞI CREŞTEREA PUILOR

Această lucrare nu este uşoară, de aceea se recomandă ca personalul care a primit această sarcină, să
urmeze un curs scurt la o fazanerie. La incubaţie se pot ivi două situaţii: a) când ouăle nu au fost deloc
clocite; b) când ouăle se găsesc într-un stadiu de clocire mai mult sau mai puţin avansat. în cazul ouălor
neclocite, se pot folosi pentru incubaţie, fie incubatoare artificiale, iar pentru creşterea puilor mame
artificiale, fie găini domestice pitice, deci cât mai uşoare. în cazul ouălor deja clocite, mai mult sau mai
puţin, ouăle din fiecare cuib se pun la incubaţie sub altă găină, nu amestecate. Aceasta din motivul că ouăle
din cuiburi diferite pot avea stadiu de incubaţie diferit.
Dacă incubaţia ouălor de potârniche se face în incubatoare artificiale, atunci trebuie să existe personal
de specialitate care ştie să conducă mersul incubaţiei. Ouăle nu se pot păstra mai mult de 10 zile, deoarece
procesul de ecloziune scade. în incubator ouăle se întorc zilnic aşa cum face cloşca. Se menţionează numai
că, în perioada incubaţiei, au nevoie de mai multă umezeală decât ouăle de găini domestice şi că au coaja mai
tare. Pentru a putea organiza o staţie de incubare artificială a ouălor de potârniche, este nevoie de o zonă
întinsă pe care să se poată colecta ouă şi de o densitate mai mare de potârnichi. La astfel de staţiuni, pe lângă
incubatoare, trebuie să existe şi mame artificiale pentru creşterea puilor.
În ţara noastră, unde densitatea de potârnichi este deocamdată mică, nu se vor ivi prea curând cazuri de
incubaţie în staţiuni artificiale. Dar necesitatea incubării cu găini domestice poate deveni frecventă în
regiunile cu vânat mic. Incubaţia şi creşterea puilor trebuie învăţată bine. în cele ce urmează, dăm totuşi
câteva recomandaţii pentru incubaţia cu găini domestice:
- Pentru incubaţie se folosesc găini domestice mici, pitice, sub o găină punându-se cel mult 25-30 ouă.
- Dacă ouăle nu au fost deloc clocite în natură, atunci pot fi amestecate; dacă însă au o perioadă de
incubaţie oarecare, atunci ouăle din fiecare cuib se pun la incubaţie sub altă găină.
- înainte de a fi aşezate pe ouăle de potârniche, cloştile trebuie puse la probă, spre a vedea dacă stau
bine pe ouă. în acelaşi timp se tratează cu insecticide, dar numai până la cel mult a 10-a zi de incubaţie.
- Pentru incubaţie se folosesc cutii speciale. Dacă acestea lipsesc, atunci se face un cuib în pământ,
căptuşit bine cu fân şi paie, dar aşa fel încât să aibă marginile destul de bătătorite, ca ouăle să nu se piardă
printre paie sau fân.
- Cloşca se ia de pe cuib, în fiecare zi, la început timp de 10 minute, iar mai târziu 20 minute, se
hrăneşte şi adapă, apoi se pune din nou pe cuib.
- în timpul incubaţiei, cloşca trebuie ferită de duşmani, în special dacă cloceşte în liber. Se acoperă cu
un coş rar. Dacă ar refuza să stea pe cuib în liber, atunci poate fi pusă în grajd, la adăpost. Ouăle se pot stropi
seara cu apă căldicică, deoarece au nevoie de mai multă umezeală decât cele de găină domestică.
- în cazul ouălor care nu au fost clocite deloc, păstrarea nu trebuie să aibă loc mai mult de 10 zile. Cele
deja incubate, în natură, se pun la incubaţie imediat.
- în ultimele 2-3 zile înainte de ecloziune, ouăle se stropesc cu apă călduţă, deoarece, au coaja mai tare
220
decât cele de găină, şi fără umezeală puii nu reuşesc să spargă coaja. Cloşca nu trebuie să fie tulburată,
speriată, ci să se păstreze linişte deplină. Ecloziunea are loc în ziua a 24-a. Dacă s-au răcit în timpul culegerii
sau dacă găina n-a stat bine pe ouă, ecloziunea are loc în ziua a 25-a.
Creşterea puilor de potârniche este o operaţie delicată, care cere nu numai aparatură corespunzătoare,
ci şi cunoştinţe de specialitate şi devotament din partea crescătorului. Dacă nu se procedează cu toată grija,
pierderile pot fi mari. Primul pericol este acela ca puii să fie călcaţi de găina domestică - mult mai grea decât
potârnichea. De aceea, se recomandă ca, imediat după ce au eclozat, puii să nu fie lăsaţi să se usuce sub
găină, ci să fie luaţi şi puşi într-o cutie sau coş căptuşit cu o flanelă şi aşezaţi într-o cameră caldă. Pericolul
de a fi călcaţi este mai mare înainte de a se usca. După 12-24 ore, când sunt mai vioi, se pot pune din nou sub
cloşcă.
Creşterea puilor se face într-un loc anume ales: o lucernieră sau trifoişte, unde cosim fâşii de 3-4 m
lăţime, iar între ele lăsăm fâşii necosite de 7-8 m lăţime. Fiecare cloşcă cu puii ei se pune într-o ladă de
crescut pui, aşezată pe marginea fâşiei cosite, cu spatele spre cea necosită. Cutia are în faţă un grătar prin
care puii pot ieşi, dar cloşca nu. De asemenea, în faţa cutiei se montează „grădiniţa", o curticică, în care puii
pot alerga prima săptămână. Este bine ca această cutie să aibă două mânere, care să uşureze mutarea ei
zilnică în locuri curate şi cu verdeaţă proaspătă. Seara, după ce puii au venit la cloşcă, în faţa grătarului se
pune o uşă, eventual din plasă deasă de sârmă care să apere puii atât de dăunători cât şi de răceală. După o
săptămână, grădiniţa se îndepărtează, încât puii să poată circula liberi în spaţiul cosit şi necosit, căutându-şi
parte din hrană, în special insecte.
Lăzile de crescut se pun pe linia cosită, la distanţă de 20-30 m una de alta încât puii de la o cloşcă să
nu meargă la alta vecină, ceea ce ar duce la îngrămădiri.
Hrana care se dă puilor variază cu vârsta astfel:
În primele 24 ore nu li se dă nici un fel de hrană, deoarece le ajunge rezerva de hrană din guşă. Ziua a
doua: gălbenuş de ou fiert tare şi trecut prin sită, în care se pune planta numită coada şoricelului, verde,
crudă, tăiată mărunt. Acest amestec se dă puilor pe o scândură dată la rindea pe ambele părţi şi destul de
mare ca toţi puii să poată ajunge la hrană (15/40 cm). De băut li se dă apă curată, luată dintr-o baltă şi pusă
într-un vas lat lestat, cu o piatră ca să nu se răstoarne. Nu se dă apă nici fiartă, nici rece luată de la cişmea.
Ziua a 3-a: oul întreg (inclusiv albuşul) se macină mărunt şi de adaugă coada şoricelului tăiată mărunt.
După mâncare, li se dau larve de furnici.
Ziua a 4-a: hrana prevăzută pentru ziua a 3-a, însă amestecată în proporţie de 1:1 cu hrană combinată
destinată puilor de fazan, cumpărată din comerţ. La aceasta se adaugă, zilnic, la fiecare pui, 1-2 larve de
făină. La această vârstă şi în continuare, li se oferă, spre a putea face baie, un amestec de nisip uscat şi
cenuşă de lemn, pusă într-o farfurie lată.
Ziua a 5-a şi a 6-a: hrană combinată destinată puilor de fazan, la care se adaugă fulgi de ovăz. Aceştia
din urmă se dau la discreţie, puşi într-o farfurioară lată. Larvele de făină se majorează la 2-A bucăţi.
Ziua a7-a : Proporţia de ou şi coada şoricelului se reduce, hrana combinată destinată fazanilor se
menţine. Fulgi de ovăz la discreţie, puşi într-o farfurie lată.
În a doua săptămână: Hrana constă din 1/3 ou şi coada şoricelului şi 2/3 hrană combinată. Fulgi de
ovăz la discreţie. Raţia de larve de făină se majorează la 5 bucăţi la un pui pe zi.
Săptămâna a 3-apână la a 7-a: compoziţia hranei este cea din a doua săptămână, cu deosebirea că
treptat se reduce raţia de larve de făină şi în schimb se majorează cea de fulgi de ovăz. In acelaşi timp se
adaugă orez fiert, proaspăt şi carne fără grăsime (muşchi) tocată cu maşina.
În primele 7 zile ale vieţii, hrana se dă de 5 ori pe zi, cu începere de la ora 6 dimineaţa până la orele 18-
19. începând cu ziua a 8-a şi până la a 13-a se dă de patru ori, apoi de 3 ori. începând cu a treia săptămână,
tăvile de scândură cu hrana pe ele sunt lăsate numai 10 minute, apoi se ridică şi se curăţă prin spălare, zilnic
de două ori, dimineaţa şi seara. Acest lucru este foarte important, deoarece hrana alterată duce la
îmbolnăvirea puilor. Când se dau larve de făină, trebuie urmărit ca fiecărui pui să-i revină raţia respectivă.
Mare atenţie trebuie să se dea curăţeniei vasului cu apă de băut. Scăldătoarea din nisip şi praf de cenuşă să nu
lipsească. Cutia cu care este închisă cloşca trebuie mutată zilnic de 2 ori, în loc curat. Deschiderea cutiei şi
lăsarea puilor să plece în lucerna apropiată, în căutare de insecte, se face numai după ce rouă se ridică, ploaia
a trecut, iar iarba s-a uscat. Umezeala şi răceala duc la îmbolnăvirea şi moartea puilor, mai cu seamă în
primele zile. De altfel, pe timp de ploaie sau de rouă nici insectele nu se mişcă, aşa încât găsirea lor de către
pui ar fi îngreunată.
Alţi autori recomandă un regim de hrănire deosebit. Astfel, potrivit unor experienţe făcute la staţiunea
Burgate Manor (Anglia), începând din a 10-a zi, puii de potârniche pot fi alimentaţi cu hrană combinată
destinată puilor de fazan.

221
 La hrănirea puilor, trebuie avut în vedere că schimbarea regimului de hrană nu trebuie făcută brusc, ci
treptat. Dacă s-a făcut brusc, iar puii refuză mâncarea, atunci se revine la hrana obişnuită şi apoi se încearcă
schimbarea ei în mod treptat.
Alţii recomandă următoarea compoziţie de hrană, chiar cu începere de a doua zi: se face un amestec
dintr-o lingură de supă făină de carne, două gălbenuşuri de ou trecut prin sită, amestecat cu zer până se face
un sos. Acesta se pune la fiert şi după aceea se amestecă cu atâta pesmet până se face un fel de pastă.
începând din a doua săptămână, la hrana astfel preparată se poate adăuga şi salată verde tocată mărunt.
Cantitatea de mai sus ajunge pentru 20 pui pe zi. Cu timpul, se înţelege că raţia creşte şi anume până la 3
săptămâni, sporind raţia de făină de carne, iar după aceea pe cea vegetală şi anume orz sau porumb măcinat
sub formă de păsat.
Unii autori nu recomandă hrănirea cu larve de făină, ci numai cu larve de furnici. Dacă totuşi s-ar da şi
larve de făină, atunci acestea să fie puse 2-3 zile într-o lădiţă cu praf de cărbune sau rumeguş de lemn, unde
ele să se cureţe de substanţa băloasă de pe corp, care pare fi dăunătoare puilor. Nu s-a ajuns încă la o reţetă
unică. Dar tocmai faptul că folosind reţete deosebite s-au obţinut totuşi bune rezultate în creşterea puilor, este
o dovadă a puterii de adaptare a acestora şi că ei pot fi crescuţi chiar dacă nu dispunem de un anumit
sortiment de hrană, acesta putând fi înlocuit cu altul.
În a treia săptămână, puii sunt capabili de zbor. O parte din hrana animală şi-o adună singuri din
lucerna sau trifoi. Dacă sunt bine dezvoltaţi, atunci la 40 zile au 120 g, iar la 50 zile 160 g.
Temperatura aerului: în prima săptămână 29 o-30° C, în a doua 26° C şi scade treptat până la 24° C.
începând cu a treia săptămână, temperatura în interiorul crescătoriei a fost de 2Q°-24° C şi numai noaptea şi
în zilele ploioase a scăzut la 15° C. începând cu săptămâna a 6-a, nu li s-a mai dat căldură suplimentară.
Greutatea medie a puilor a fost la:
10 zile 21,8 g
20 zile 46,8 g
30 zile 89,16 g
40 zile 145 g
50 zile 174,3 g
60 zile 205,5 g
70 zile 237,6 g
Dificultăţile creşterii puilor de potârniche, după acest autor, nu sunt mai mari decât ale puilor de fazan,
numai că puii sunt mai mici şi trebuie trataţi mai delicat.
Pentru hrănirea puilor de potârniche, a folosit aceeaşi compoziţie de hrană ca şi pentru puii de fazan.
Conţinutul de proteine a reprezentat 24,45%.
Dacă se lucrează cu grijă la colectarea şi incubarea ouălor salvate, se poate obţine un randament de 3-8
pui la un cuib salvat, ceea ce poate fi considerat drept rezultat bun.
Puii crescuţi cu găini domestice sunt mai vioi şi mai vigilenţi la atacul duşmanilor decât cei proveniţi
din crescătorii artificiale. Şi randamentul este mai ridicat.

ELIBERAREA PUILOR DE POTÂRNICHE ÎN TEREN

Creşterea puilor de potârniche de către om este relativ dificilă. Pierderi mari se produc mai cu seamă în
primele zile. De aceea, interesul este ca puii să fie lăsaţi în teren cât mai de timpuriu.
Metodele de punere în libertate se bazează pe simţul de familie, foarte dezvoltat la aceste păsări.
Instinctul de a creşte pui este aşa de mare, încât primeşte şi pui străini. în primul rând se identifică pe teren
cel puţin o familie de potârnichi cu pui eclozaţi de abia 1-2 zile. Acest lucru se poate face dacă se cunoaşte
cuibul încă înainte de ecloziune şi se urmăreşte momentul ecloziunii. Puii eclozaţi în crescătorii sunt duşi să
fie adoptaţi de o astfel de potârniche, având pui de aceeaşi vârstă. Se procedează astfel: se transportă pe teren
o cutie de crescut pui (fig. 208) şi se aşază lângă cuibul de unde au eclozat puii sălbatici. Dacă potârnichea-
cloşcă a fost văzută se pune cutia în locul acela. Se transportă puii eclozaţi într-un coş cu flanelă, deci la
căldură, iar cloşca într-un sac. Punem cloşca şi puii în cutie şi-i ţinem până în dimineaţa următoare, închişi în
cutie, punând şi grătarul. A doua zi, dimineaţa, după ce s-a luat rouă, ridicăm grătarul, dând posibilitatea
puilor să iasă, dar cloşca rămâne închisă în cutie. Puii piuind vor fi auziţi de potârnichea mamă din apropiere,
vor fi chemaţi şi adoptaţi. Dacă n-am reuşit la prima încercare, mutăm cutia în apropierea altei familii.
Ducem pe teren atâţia pui încât împreună cu ai mamei adoptive să formeze maximum 25, câţi poate adăposti
sub aripi. Ne orientăm după cojile de ouă din cuibul unde au eclozat cei sălbatici. Odată adoptaţi, operaţia a
reuşit. Condiţia este că între puii sălbatici şi cei adoptaţi să nu fie o diferenţă de vârstă mai mare de 2-3 zile.

222
 Dacă însă încercarea noastră a rămas fără succes, ducem puii acasă şi îi creştem până la vârsta de 3
săptămâni, când vom face uz de a doua metodă de punere în libertate a puilor şi anume: puii, fără cloşca
domestică, sunt transportaţi dimineaţa, înainte de a se face ziuă, într-un punct unde ştim că sunt potârnichi şi
îi aşezăm într-o cultură unde ei să aibă adăpost (sfeclă, cartofi, varză). în faţa coşului punem hrană din cea la
care ei sunt obişnuiţi. După ce s-a luat rouă, cu o sfoară tragem de la oarecare distanţă, unde suntem
camuflaţi, pânza cu care este acoperit coşul, aşa fel încât puii să poată ieşi, încet, nu în zbor. Ei, fiind deja
liniştiţi şi găsind hrană, iar vegetaţia oferindu-le adăpost, vor întârzia în cultura respectivă până când vreo
potârniche din jur, femelă sau mascul, îi va adopta. Metoda aceasta este cea mai eficientă, deoarece la vârsta
de trei săptămâni, puii au trecut peste greutăţi.
Dacă eliberarea puilor nu s-a făcut nici la vârsta de 3 săptămâni, sau dacă terenul nu are potârnichi,
atunci nu rămâne altceva de făcut decât să-i ţinem în captivitate, în voliere, până la sfârşitul iernii (finele lui
februarie) când se face constituirea perechilor şi când şi greutăţile iernii au trecut. Perechea de pui o ducem
pe teren tot înainte de a se face ziuă, punem hrană, deschidem coşul încet, potârnichile vor ieşi şi fiind
flămânde se vor opri la hrana pusă. De aici în colo îşi vor alege ele însele locul de cuibărit. Condiţia reuşitei
este ca potârnichile să se fi constituit în perechi în mod natural, lucru ce trebuie observat înainte de a fi
eliberate. Sarcina aceasta este a crescătorului, adică a celui ce le-a ţinut până atunci în voliere. Potârnichi
neîmperecheate pot fi lansate numai când aceasta se face în număr mai mare (10-20 dintr-un coş) şi se lasă ca
perechile să se constituie de la sine, după aceea. Lansarea potârnichilor trebuie făcută dimineaţa.
Din cele descrise mai sus rezultă că operaţia incubaţiei şi mai cu seamă a creşterii, sub îngrijirea
omului, a puilor de potârniche este o operaţie destul de dificilă, implică riscuri şi cere personal bine pregătit
şi conştiincios. Ea face parte din cultura intensivă. De aceea, trebuie să se rezume la ouăle cu adevărat
periclitate, şi ori de câte ori este speranţă ca ele să poată fi clocite de potârnichea de teren, să fie lăsate pe loc.

SALVAREA OUĂLOR DE FAZAN DIN CUIBURILE PERICLITATE, PUNEREA LA INCUBAŢIE

ŞI CREŞTEREA PUILOR

- La identificarea cuiburilor, ţinerea lor sub observaţie, adunarea şi transportul ouălor trebuie respectate
regulile expuse la potârniche, cu menţiunea că trebuie procedat cu precauţie, spre a nu deranja fazăniţele care
şi-au ales loc bun de cuibărit.
Dacă nu se ţine cont de această indicaţie ar fi posibil să alungăm de pe cuib multe făzăniţe care nu se
vor mai întoarce aici şi astfel să cauzăm o pagubă mai mare decât ceea ce realizăm din ouăle adunate.
- Şi în cazul fazanului, pierderile de ouă pot fi micşorate, dacă fazăniţele sunt deranjate în lanurile de
plante furajere, la începutul lunii aprilie, când îşi caută loc de cuibărit, silindu-le astfel să se mute în locuri
mai puţin expuse.
- în cursul zilei, perioada cea mai potrivită pentru căutarea cuiburilor este aceea în care fazăniţele nu
mai umblă în căutare de hrană, ci s-au aşezat, deoarece acum se vor ridica chiar de pe cuib şi în acest fel
acesta va putea fi identificat. Această perioadă este cam între 8 dimineaţa şi 16 seara, durata ei variind în
funcţie de gradul de linişte din teren.
- Deşi ouăle rezistă multe ore până să fie puse la incubaţie, totuşi tendinţa trebuie să fie aceea de a le
pune în incubator sub cloşti domestice, cât mai devreme posibil.
INCUBAŢIA OUĂLOR ŞI CREŞTEREA PUILOR DE FAZAN
Punerea la incubaţie a ouălor de fazan adunate din cuiburile expuse distrugerii se poate face în două
feluri:
- cu cloşti izolate;
- organizând mici staţiuni de incubaţie.
Metoda de clocire cu cloşti este la îndemâna oricui şi ar putea fi folosită şi la noi în cele mai multe
cazuri, deoarece înfiinţarea unei staţiuni de incubaţie şi creştere necesită în primul rând, un număr mare de
ouă, care spre a fi adunate pretinde un efectiv ridicat de fazani. Transportul de la distanţă al ouălor este
costisitor, deoarece este vorba de cantităţi mici.
Pentru incubaţie se folosesc găini domestice de talie mică, apropiată de cea a făzăniţelor. în prealabil,
trebuie verificată calitatea lor de bune clocitoare, punându-le la probă. Li se face deparatizarea, se iau zilnic
de pe cuib timp de 10 minute în care sunt hrănite şi adăpate.
Locul cuibului se alege aşa ca să fie liniştit şi apărat de dăunători, îndeosebi de pisici domestice, câini,
ciori etc. Şi mai bine este dacă, peste cloşcă, se pune un coş rar, anume făcut. Cuibul se face, simplu, ca în
natură: o gropiţă amplasată lângă o tufă sau buruieni, căptuşită cu iarbă uscată.
Când ouăle au început să fie ciocnite, se recomandă a se pune în jurul cuibului, pe o rază de 0,5 m o
plasă de sârmă cu ochiuri dese şi înălţime de 20-30 cm, cu scopul de a nu lăsa puii să se îndepărteze de
223
cloşcă în primele 3-4 zile. îndată ce puii eclozaţi s-au uscat, cuibul cu cojile de ouă se îndepărtează; locul
cuibului se acoperă cu nisip. Tot timpul este necesar să supraveghem terenul ca să nu se apropie răpitoarele.
în acest scop, folosim capcane, ungem cu o substanţă rău mirositoare împrejurimile şi facem tot posibilul
pentru combatere. După 4 zile, plasa de sârmă se ia încât puii şi cloşca să se poată îndepărta în căutare de
hrană. Dacă, fie din cauza pericolelor, fie din pricina pagubelor pe care le-ar cauza prin râcâit, cloşca cu puii
ei n-ar putea fi lăsată liberă, atunci se foloseşte o cutie de crescut pui de fazan în care cloşca poate fi închisă.
Pentru ca puii să poată găsi mereu hrană proaspătă şi ca să se evite înmulţirea paraziţilor, cutia cu cloşca
trebuie mutată mereu în alt loc.
Această metodă implică multe riscuri şi se aplică numai în cazurile când nu se poate înfiinţa o staţiune
de incubaţie şi creştere. Ea este însă obligatorie când avem de-a face cu ouă parţial clocite. În acest caz,
ouăle culese dintr-un cuib le punem sub cloşcă, separat. Dacă este vorba de ouă încă neclocite, atunci le
putem amesteca, punând sub cloşcă atâtea câte poate acoperi, în funcţie de mărimea ei (20-21 ouă).
La staţiunile de incubaţie şi creştere este nevoie de un om de specialitate. El trebuie instruit, practic, în
prealabil, la fazanerie. Altfel se pot comite greşeli care să ducă la pierderi însemnate. Vor fi date în cele ce
urmează câteva măsuri, absolut necesare ca minim tehnic:
- Amplasarea staţiunii trebuie făcută într-un loc favorabil: un trup de pădure, situat lângă un teren
agricol având culturi variate, apă curgătoare în apropiere, sol fertil, neinfectat;
- Să fie procurate cutii de incubatie-creştere, câte una pentru fiecare cloşcă;
- Cloştile să fie puse, în prealabil, la probă spre a vedea dacă stau bine pe ouă. Se cere atenţie ca nu
cumva o dată cu cloştile să fie adusă şi vreo boală contagioasă. Dezinfectarea este deci obligatorie;
- Hrana cloştilor se compune din 60-70% grâu şi 30-40% porumb, la care se adaugă puţină verdeaţă;
- În fiecare zi, cloştile se iau de pe ouă pentru hrană şi curăţenie, şi anume 10 minute la începutul şi
sfârşitul incubaţiei şi 20 minute în perioada mijlocie;
- Ouăle nefecundate trebuie îndepărtate, altfel se descompun sub efectul temperaturii de clocire;
- Greutatea puilor la ecloziune trebuie să fie de 60-70% din greutatea oului;
- Lăzile de crescut se aşază pe teren la o astfel de depărtare încât pentru un pui să revină o suprafaţă de
circa 20 m2. Deci, la o cloşcă cu 15 pui este necesară o suprafaţă de 300 m 2, pentru a-şi putea aduna hrana.
Cloştile care bat puii, ciocănmdu-i, trebuie îndepărtate, iar puii distribuiţi la alte cloşti.
Hrănirea puilor. în primele 24-48 ore nu li se dă hrană, căci au rezervă în punga vitelină.
Pentru hrănire se recomandă:
În primele 3 săptămâni: ou fiert amestecat, cu mei cojit la care se adaugă un amestec compus din 12%
făină de porumb, 24% făină de grâu, 22% făină de ovăz, 10% făină de soia, 10% făină de carne, 16% făină
de sânge, 2% făină de oase şi 4% sare. La 1 kg de astfel de hrană se adaugă 5 g ulei de peşte. Hrana se dă de
4 ori pe zi.
În săptămâna a 4-a, raţia de ouă se micşorează treptat, până când încetează cu totul. Se dă hrană tot de
4 ori pe zi, din care, dimineaţa, o treime pastă din mei şi două treimi amestecul arătat la săptămâna a treia; de
două ori pe zi numai amestecul arătat, iar la a patra hrănire se dă păsat fin de orz, porumb şi grâu, fiert uşor.
În săptămâna a 5-a, aceeaşi hrană, dar numai de 3 ori pe zi.
În a 6-a şi a 7-a săptămână se hrăneşte de 3 ori pe zi: dimineaţa o treime mei cojit şi spărtură de orez
fiert, apoi două treimi amestecul arătat la săptămâna a 3-a; la prânz cereale cu grăunţe întregi, seara, treptat,
se dau numai boabe întregi de cereale.
În săptămâna a 8-a, se dă hrană de 2 ori pe zi: dimineaţa o treime până la două treimi acelaşi amestec
ca în săptămâna a 7-a, restul, grăunţe fierte de cereale. Seara, grăunţe nefierte de cereale.
Ca reguli generale de hrănire se enumera: hrana să fie mereu proaspătă, preparând-o înaintea fiecărei
mese; scândura pe care se dă hrana să fie suficient de mare încât fiecare pui să poată avea acces la mâncare şi
după fiecare hrănire să fie curăţită. Altfel, resturile de hrană se descompun şi pot duce la îmbolnăvirea puilor.
Orele de hrănire să fie respectate cu punctualitate; orice schimbare în regimul alimentar trebuie făcută
treptat.
În compunerea reţetei de mai sus, s-a presupus că puii sunt crescuţi într-un teren cu lucerna şi trifoi,
unde ei găsesc hrană animală suficientă. în terenurile cu puţină hrană animală, trebuie majorată raţia de
carne. Li se dă apă în vas curat. Este bine la hrană să fie chemaţi, fluierând mereu aceeaşi melodie. Sunt
foarte sensibili la răceală şi umezeală, de aceea, dimineaţa, cutia, în care puii au stat peste noapte, se
deschide numai după ce s-a luat rouă.
Se recomandă următorul mod de hrănire şi creştere a puilor de fazan:
- În primele 24 ore de la ecloziune nu li se dă nimic.
- În ziua a 2-a: ou fiert amestecat cu planta numită coada şoricelului, tăiată mărunt. Scândura cu hrană
să aibă o mărime suficientă încât toţi puii să poată ajunge să mănânce. Se aşază aşa încât şi cloşca să ajungă
224
la ea şi să poată chema puii. După 15 minute, scândura se ridică şi se dă restul de hrană găinii. Apă se dă de 2
ori pe zi, în vas totdeauna curat şi lestat cu o piatră ca să nu fie răsturnat. Se hrăneşte de 5 ori pe zi, din 3 în 3
ore, începând de la ora 6.
Ziua a 3-a: aceeaşi hrană ca în ziua precedentă. Cutia de crescut se mută zilnic cu câte un metru, mereu
pe teren nou. Dimineaţa se ridică uşa cu care au fost închişi peste noapte, aşa încât puii să poată ieşi prin
grătar, dar cloşca să rămână în cutie. Trebuie observat dacă puii au început să cunoască chemarea mamei şi
dacă vin la chemare. Acest lucru este necesar pentru a se putea aduna când le este frig.
Ziua a 4-a: hrana din ziua precedentă, în plus se dă între mese câte o larvă de făină fiecărui pui.
Ziua a 5-a: hrana combinată pentru puii de fazan se găseşte în comerţ sub formă de făină sau granule.
Se adaugă puţină apă ca să devină ca pâinea proaspătă. Larve de făină se dau 2 la fiecare pui. Se mai dă un
preparat conţinând vitamine, în doza prescrisă pe ambalaj.
Ziua a 6-a: aceeaşi hrană, dar cu 4 larve de fiecare pui.
Ziua a 7-a: se dă hrana combinată pentru puii de fazan şi se adaugă tot la 10 pui un ou fiert tare, trecut
prin maşină cu coajă cu tot. Tava cu hrană se ridică după un sfert de oră şi se curăţă. De reţinut că în a 8-a zi
de la eclozare se îndepărtează grădiniţa, puii având acum pentru prima dată libertate deplină. în acelaşi timp,
trebuie întărită vigilenţa în ce priveşte combaterea dăunătorilor. Fâşia de lucerna cosită îngreuiază apropierea
dăunătorilor cu păr.
Ziua a 8-a până la a 15-a: se dă hrana din ziua a 7-a la care se adaugă carne slabă fiartă, trecută prin
maşină. Cloşca primeşte boabe de porumb şi rămâne, în continuare, închisă în cutie, care, fiind zilnic mutată
pe teren nou, îi dă posibilitatea să consume şi hrană verde. Cutiile de crescut trebuie aşezate la o distanţă mai
mare încât puii din două cutii vecine să nu se amestece.
Începând din a 8-a zi, se amenajează pentru pui o scăldătoare din nisip fin amestecat cu cenuşă de
lemn. Se pun şi grămezi de pietriş mărunt pentru digestie.
Săptămâna a 3-a: din lucerna şi trifoiul mare, puii îşi adună singuri o bună parte din hrana animală şi
din cea verde, încât, acum treptat, se poate trece la grăunţe. Se cere atenţie la combaterea dăunătorilor.
Săptămâna a 4-a: hrana din săptămâna precedentă plus cărbune mărunţit. Cantitatea de larve de faină
se măreşte. La această vârstă, în pui se manifestă instinctul de pasăre sălbatică, încât noaptea, parte din ei nu
mai intră în cutia cu cloşcă, ci se urcă pe acoperişul ei.
În a 5-a săptămână: hrana este aceeaşi, dar se dă ceva mai târziu, silind astfel puii ca dimineaţa să-şi
caute singuri hrana în mediul înconjurător. Se hrănesc de 3 ori pe zi.
Săptămâna a 6-a până la a 9-a: hrană combinată pentru puii de fazan la care se adaugă spărtură de
orez şi porumb. Se mai dau şi cartofi fierţi şi carne fiartă şi uscată. Pe cât este posibil, cutiile pentru crescut
se mută aşa ca peste noapte puii să se poată urca în tufe, dacă este cald.
Începând de la a 10-a săptămână, puii încep să fie din ce în ce mai independenţi. Pe măsură ce ei nu
mai vin la cutia de crescut, cloştile se elimină treptat. Puii pot fi lăsaţi să populeze terenul din jur, dacă ei
sunt în număr mic, sau să fie prinşi şi transportaţi pentru repopulare în alte terenuri. Puşi în terenul liber,
hrana li se dă în hrănitori de iarnă şi constă dintr-un amestec de grăunţe: spărtură de grâu, zoană etc.
La fazaneriile din ţara noastră, în anul 1968, erau în vigoare raţiile şi reţeta următoare:
în prima zi nu se oferă hrană, ci numai cărbune pisat.

Raţia zilnică pentru 1000 pui de fazan:

Vârsta 2-7 zile:

- ouă găină 50 bucăţi
- brânză de vaci 2,5 kg
- făină ovăz 2,5 kg
- morcovi 2,5 kg
- salată verde 1,5 kg
- drojdie de bere 0,100 kg
- vitamina C (tablete) 10 bucăţi
- vitamina B complex 10 bucăţi
- Ftalil-sulfatiazol (tablete) 10 bucăţi

225
 - Polivitamine 10 bucăţi
Zerul de brânză de vaci se dă în loc de apă.
În primele 5 zile nu se dau ouă de găină.
Cantităţile se repartizează în mod egal la cele 5 mese dintr-o zi, până la vârsta de circa 30 zile, după
această vârstă se hrănesc numai de 4 ori pe zi.
Punerea puilor în libertate în terenul de populat sau de repopulat se face astfel: cu ajutorul unei
capcane puii sunt prinşi. Transportul se face în cursul nopţii, pe răcoare, deoarece în august, când, de regulă,
se face această operaţie, temperatura în cursul zilei este ridicată şi este pericol de asfixiere.
într-un coş cu dimensiunile de 65 x 40 x 25 cm se pun 8 pui.
Ajunşi la destinaţie dimineaţa, coşurile se aşază în loc umbrit şi răcoros. Peste zi, cercetăm
împrejurimile locului de repopulat, cu ajutorul unui câine, pentru a vedea dacă nu sunt dăunători cu păr ai
fazanului; de asemenea, verificăm funcţionarea capcanelor. Altfel, s-ar putea ca în primele zile, puii, încă
fără experienţă, să cadă victime răpitoarelor.
Seara coşurile se mută în puncte unde puii pot găsi tufe în care să se urce peste noapte şi unde sunt şi
hrănitori. Coşurile se deschid în amurg, în linişte, pe cât posibil de la distanţă, cu ajutorul unei sfori trase de
un om.
Aprovizionăm hrănitorile, încât dimineaţa când puii vor coborî din tufe să găsească hrană. Toată
operaţia prinderii, transportului şi punerii în libertate trebuie făcută în linişte, cu grijă, încât puii să nu fie nici
speriaţi, nici vătămaţi.

PAGUBE CAUZATE VÂNATULUI PRIN UNELE LUCRĂRI DE CHIMIZARE A AGRICULTURII

Substanţele chimice folosite la combaterea dăunătorilor din agricultură şi silvicultură se numesc

pesticide. După dăunătorii contra cărora se folosesc, substanţele chimice se clasifică astfel: insecticide
(contra insectelor), fungicide (contra ciupercilor), rodenticide (contra şoarecilor, şobolanilor), erbicide
(contra buruienilor). Uneori substanţele rodenticide se folosesc şi la combaterea ciorilor.
În ce priveşte modul cum acţionează asupra dăunătorilor şi animalelor folositoare, preparatele chimice
de combatere se pot grupa astfel:
- De ingestie, adică îşi produc efectul după ce insectele sau mamiferele au înghiţit toxicul, de obicei
odată cu hrana; de contact, efectul producându-se prin simpla atingere cu substanţa toxică, în fine, altele au
efect negativ asupra respiraţiei.
- Unele preparate de combatere cauzează, moartea vânatului, imediat, la câteva ore de la înghiţirea
toxicului. Vânătorii, de obicei, se sesizează numai în astfel de cazuri (intoxicaţie acută); altele, dimpotrivă,
acţionează lent, acumulând substanţa toxică în ţesuturi, îndeosebi în grăsime. Când organismul slăbeşte, fiind
nevoit să consume din rezervele de grăsime, toxicul acţionează şi cauzează îmbolnăvirea animalului.
Acţiunea dăunătoare a acestor preparate nu este băgată în seamă, deşi ea nu este mai puţin periculoasă ca a
celor cu acţiune acută. La mamifere, toxicul se poate elimina şi prin grăsimea din lapte, periclitând sănătatea
puilor.
- Unele preparate după aplicarea tratamentului, se menţin nealterate, pe teren, timp îndelungat,
săptămâni, luni şi chiar un an.
- Substanţele toxice sunt dăunătoare nu numai prin aceea că animalele mor, ci şi prin faptul că duc la o
scădere a natalităţii la mamifere şi a numărului de pui, la păsări. La acestea din urmă, efectul negativ se
manifestă asupra ouatului, fecundităţii, ecloziunii şi viabilităţii puilor.
- Se constată că uneori vânatul părăseşte suprafaţa tratată, refugiindu-se în parcelele netratate. Din
acest punct de vedere este bine ca parcelele tratate să alterneze cu cele netratate. Monoculturile pe întinderi
mari sunt dezavantajoase şi din acest punct de vedere.
- Vânatul suferă nu numai din pricina substanţelor chimice folosite în agricultură, ci şi a celor
întrebuinţate în silvicultură, precum şi a reziduurilor vărsate în apă.
- Otrava din insecticide, fungicide etc. se poate transmite în lanţ: frunzişul tratat cu insecticide şi căzut
pe sol este consumat de viermi, care în acest fel integrează toxicul în corpul lor, viermele transmite otrava
cârtiţei care îl mănâncă; în fine, pasărea răpitoare de zi sau de noapte, care prinde şi devorează cârtiţa, se
otrăveşte şi ea. Viermele şi cârtiţa deşi primesc toxicul, totuşi nu mor, pe când pasărea da.
- Cu timpul, după tratamente repetate, rezistenţa insectelor la substanţele toxice sporeşte, ceea ce duce
la mărirea dozelor de insecticid, deci la creşterea pericolului pentru vânat.
- Dintre animalele care au primit substanţe toxice, unele le elimină din corp, altele le acumulează; la
plante, unele insecticide rămân la suprafaţă, nefiind purtate de seva plantelor (acţiune externă); altele sunt
difuzate de sevă în tot corpul plantei (acţiune internă).
226
 - Prejudicii se cauzează vânatului şi prin faptul că, în urma combaterii, dispărând insectele care
constituie hrana unor păsări, trebuie să părăsească terenul şi păsările respective. De asemenea, prin operaţia
însăşi de combatere, vânatul este deranjat, tulburat.
După anul 1990 s-a creat Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, care după cum şi numele
o arată, are preocupări în domeniul prevenirii acţiunilor nefaste asupra ambientului şi inclusiv a faunei
sălbatice.
În prezent, situaţia se pare a fi mai bine controlată prin intermediul unei Comisii interministeriale,
formate din Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului care are obligaţia de a omologa orice produs chimic folosit pentru uz fitosanitar. Această
comisie analizează riscurile şi impactul asupra mediului şi implicit asupra vânatului, a utilizării substanţelor
chimice şi funcţie de aceste considerente aprobă sau nu utilizarea lor.
Produsele de uz fitosanitar se încadrează în grupe de toxicitate în funcţie de doza letală (DL 50) orală
acută a substanţei active. Prin DL 50 se înţelege doza unică de substanţa activă exprimată în mg/kg corp, care
administrată oral la şobolani albi, provoacă moartea la 50% din lotul experimental, în cursul perioadei de
observaţie de 14 zile.
Grupele de toxicitate sunt, în prezent, în număr de patru după cum urmează:
1) Grupa I, produse extrem de toxice, având DL cu s.a. până la 50 mg/kg corp;
2) Grupa a Ii-a, produse puternic toxice, având DL cu s.a. 50-200 mg/kg corp;
3) Grupa a IlI-a, produse moderat toxice, având DL cu s.a. 200-1 000 mg/kg corp;
4) Grupa a IV-a, produse cu toxicitate redusă, având DL cu s.a. peste 1 000 mg/kg corp.
Sporirea rigorii controlului substanţelor chimice de uz fitosanitar în prezent este o necesitate impusă şi
de numărul mare de produse ce se fabrică acum, dar şi de efectul lor foarte toxic. Numărul şi diversitatea lor
creşte zi de zi, astfel încât ele nu mai pot fi controlate decât de organismele desemnate acestui scop. După
părerea noastră, singura soluţie de a ţine cât de cât sub control această situaţie este o strânsă şi bună
colaborare cu agenţiile de protecţia mediului, singurele în măsură să se pronunţe asupra efectelor şi măsurilor
necesare a fi luate. Cu titlul informativ menţionăm că toate produsele de uz fitosanitar omologate pentru a fi
utilizate în România în anul 1999 sunt cuprinse într-un „CODEX" al acestora, care este tipărit la MEGA
PRESS, Bucureşti GEEA 1999. El cuprinde peste 241 pagini cu denumirile şi caracteristicile acestor
substanţe şi, inclusiv, cu gradul lor de toxicitate.
- Sensibilitatea faţă de pesticide variază în funcţie de mai mulţi factori: condiţiile atmosferice (ploaie,
uscăciune, cald, frig), anotimpul în care se face combaterea, abundenţa hranei, posibilitatea vânatului de a se
mişca, adică de a părăsi suprafaţa tratată; de asemenea, depinde de specia de animal, vârsta şi starea lui
sanitară.
- Cunoştinţele puţine care există azi privitor la efectul toxicologic asupra vânatului a diferitelor
preparate provin şi din faptul că atunci când se analizează un proces se are în vedere, de obicei, numai efectul
lui asupra omului şi animalelor domestice, neglijându-se cel asupra vânatului. Dacă produsul este admis a fi
folosit, iar mai târziu se constată că totuşi este dăunător vânatului, este greu să se mai revină.
- Pentru a stabili în ce măsură un toxic este dăunător vânatului, trebuie să i se cunoască doza activă,
adică doza necesară pentru a avea un efect asupra dăunătorului, precum şi doza letală pentru specia
respectivă de vânat (cea care cauzează moartea). Cu cât diferenţa între doza activă şi cea letală este mai
mare, cu atât este mai bine. Este normal ca dozele respective să varieze de la o specie de vânat la alta,
precum şi în funcţie de vârstă. Se pare că tineretul suferă mai mult decât adulţii. De asemenea, doza letală la
kg de animal viu pare a fi mai mică la animalele mici decât la cele mari.
- Pierderile pentru vânat nu constau numai în mortalitate, ci şi în împrejurarea că animalele bolnave din
cauza toxicelor sunt prinse mai uşor de răpitoare.

POPULARI ŞI REPOPULĂRI ARTIFICIALE (COLONIZĂRI) CU VÂNAT

În practica vânătorească din ţara noastră, s-a încetăţenit termenul de colonizare când este vorba de a lua
vânat dintr-un teren şi a-l transplanta în altul, unde specia respectivă n-a mai existat sau a dispărut în cursul
timpului. Termenul acesta nu ni se pare potrivit. Noţiunea de colonizare se referă la oameni şi presupune
mutarea lor dintr-o ţară în alta, unde ei întemeiază o aşezare durabilă - o colonie.
Ceea ce se face în ţara noastră, la vânat, luând fazani, căpriori şi cerbi dintr-o regiune a ţării şi
mutându-i în altă regiune a ţării unde specia respectivă n-a mai existat, cu scopul de a pune în valoare un
biotop, la acea dată nefolosit de specia respectivă, se numeşte populare; dacă însă specia a populat cândva
acel teren, dar a dispărut, atunci acţiunea se numeşte repopulare. Popularea sau repopularea este artificială,
atunci când se face de către om, capturând vânatul dintr-o regiune şi mutându-1 în alta; ea însă poate fi şi
227
naturală, când vânatul se răspândeşte singur, plecând dintr-o cauză oarecare, din aria sa de până atunci şi
populând un teren lipsit de semeni ai săi. Când într-un teren densitatea a depăşit cifra admisibilă din punct de
vedere biologic, parte din efectiv se revarsă în terenurile învecinate. Este vorba de o expansiune. Dar nu
acesta este cazul vânatului sosit într-un teren, fiind alungat de câini, lupi sau lipsă de linişte (păşunat), fără ca
densitatea să fi fost depăşită.
Aclimatizarea unei specii de vânat înseamnă aducerea ei din altă ţară şi introducerea într-o ţară unde
ea n-a existat până atunci. Reaclimatizarea presupune aducerea, tot din altă ţară, a unei specii şi introducerea
ei într-un teren unde ea a existat cândva, dar a dispărut. Aclimatizarea şi reaclimatizarea presupun un
„proces de adaptare a organismelor la condiţiile de climă schimbate" în urma căruia „natura ereditară a
organismelor se modifică". Se înţelege că nu acesta este cazul mutării fazanilor sau căpriorilor din judeţele
Timiş sau Bucureşti în judeţele Dolj sau Olt. Deci, în cazul fazanilor şi căpriorilor nu vom zice nici
colonizare, nici aclimatizare, ci populare sau repopulare.
Exemplu de aclimatizare în ţara noastră este aducerea din Franţa, în 1905 şi 1907, a iepurelui de
vizuină (Oryctolagus cuniculus L) şi punerea lui în libertate în comuna Cristeşti lângă Iaşi; reaclimatizarea
există în cazul muflonului, care a fost introdus cu succes într-un parc din pădurea Bale, judeţul Bihor, care a
dispărut în timpul celui de-al doilea război mondial; în 1966 a fost reintrodus în judeţul Constanţa, aducându-
se 25 de exemplare din Austria.
Popularea şi repopularea presupun investiţii destul de mari, de aceea ele se efectuează numai cu un
scop bine determinat şi corespunzând unei necesităţi reale. Ele constituie un puternic amestec în biocenoza
terenului respectiv, cu urmări care nu totdeauna pot fi prevăzute. Specia respectivă ar putea să dispară dacă
mediul nu-i prieşte. Dar ea ar putea şi să se înmulţească în dauna altor specii indigene sau să cauzeze pagube
altor sectoare economice. în alte ţări s-a întâmplat ca unele aclimatizări să aducă mai multe pagube decât
foloase. În ţara noastră, cele mai frecvente sunt populările cu fazan, căprior şi ceva mai rar cu lopătar şi cerb.
Se urmăreşte a se pune în valoare terenuri având condiţii ecologice favorabile speciilor respective, dar din
care ele lipsesc. Este vorba de populările masive efectuate cu căprior în judeţele Gorj, Dolj, Mehedinţi, Olt,
Teleorman, Argeşj şi mai puţin în Brăila şi Neamţ, în perioada 1960-1967. De asemenea, trebuie amintite
populările cu fazan şi lopătar în diferite regiuni ale ţării. O acţiune cu caracter de repopulare a avut loc în
anul 1961 cu cerb în pădurea Valea Ierii, judeţul Cluj, unde această specie a dispărut după primul război
mondial, din cauza factorului antropic. în toate aceste cazuri, popularea a avut drept scop de a umple anumite
goluri în terenurile lipsite de vânat. Dar scopul mutării de vânat dintr-un loc în aitul mai poate fi şi acela de a
majora efectul de reproducţie insuficient, grăbind astfel ajungerea la efectivul optim sau contribuind la
majorarea recoltei, în sezonul ce urmează. Populari din această ultimă categorie se fac în Franţa, Italia etc. cu
iepuri, potârnichi şi fazani din ţările răsăritene. în acele ţări din apus, densitatea este mică, deci se importă
vânat din alte părţi pentru a o majora.
Un asemenea exemplu de forţare a creşterii densităţii populaţiei de vânat dintr-un fond de vânătoare
pentru vânat mare, este cel din judeţul Argeş, unde în decurs de 7 ani (1974-1980) au fost lansaţi în două
ocoale silvice 176 pui de urs (99 în O.S. Aninoasa şi 77 în O.S. Vîdraru) proveniţi din ţarcul de creştere
Râuşor -O.S. Aninoasa. Obiectivul acţiunii era suprapopularea unor terenuri de vânătoare cu urşi pentru a se
putea organiza goane cu rezultate deosebite. Exemplul este tipic pentru cazurile de luare a unor decizii
pripite şi nefimdamentate într-un domeniu aşa de special cum este cel al ecosistemelor şi mai ales atunci
când este vorba despre viaţa sălbatică. Evident, acţiunea a fost mai mult un eşec, dar care putea fi evitat dacă
se puteau analiza unele aspecte prin găsirea răspunsului la câteva întrebări. în primul rând, era necesară o
analiză asupra capacităţii portante a biotopului respectiv, cu privire la populaţia existentă de urşi (resurse
trofice, pagube, atitudinea locuitorilor etc). în al doilea rând, trebuiau analizate consecinţele creşterii
densităţii prin prisma efectului populaţiei de urşi asupra mediului natural, dar şi a celui antropic. La o analiză
ulterioară (după 18 ani) cu factori implicaţi în acest experiment s-a desprins concluzia că principala cauză a
eşecului acţiunii a fost modul defectuos de creştere a puilor de urs. Mai concret, puii de urşi crescuţi în
captivitate şi hrăniţi artificial, şi-au pierdut instinctul de supravieţuire în mediul sălbatic, devenind
dependenţi de factorul antropic, mai ales în ce priveşte hrănirea. în al doilea rând, populaţia din zona de
repopulare nu a fost pregătită pentru a avea o atitudine corespunzătoare faţă de urşii lansaţi în teren. Din
cauza celor două motive menţionate, atitudinea oamenilor, atunci când întâlneau urşii, era ostilă şi agresivă,
în timp ce animalele se apropiau sperând că vor primi ceva de mâncare. Rezultatul a fost masacrarea a
numeroşi urşi de către o populaţie de munteni care din moşi strămoşi au avut de suferit de pe urma urşilor şi
care au folosit prilejul pentru a se răzbuna, bucurându-se că au reuşit şi ei să câştige cel puţin o luptă în
războiul multisecular dintre om şi urs.
La populari şi repopulări, vânatul de introdus trebuie să provină din regiuni cu condiţii ecologice
identice sau asemănătoare cu cele din viitoarea lor patrie.
228
 Dacă acest lucru nu este posibil, atunci, animalele trebuie să provină dintr-un mediu mai puţin
favorabil decât cel unde vor fi puşi să-şi ducă viaţa mai departe. în nici un caz invers.
Studiile prealabile sunt şi mai necesare în cazul aclimatizării, dat fiind că prin această metodă nu
trebuie să se cauzeze pagube altor sectoare economice. Un exemplu negativ în această privinţă este iepurele
de vizuină aclimatizat în Australia unde a devenit un flagel. Dar, în timp ce în Australia această specie de
vânat s-a înmulţit foarte repede, deoarece a găsit condiţii favorabile, la noi în ţară, între 1905 şi 1968 deci în
peste 60 ani, el nu s-a răspândit pe o suprafaţă prea mare. Rămâne de văzut dacă solul, clima aspră sau ambii
factori au cauzat această lentă lărgire a ariei. Un eşec înregistrat din cauza lipsei unui studiu prealabil al
condiţiilor ecologice este al încercării de aclimatizare a muflonului în Masivul Retezat din ţara noastră,
încercare ce a avut loc în anul 1933.
Reaclimatizarea în scop estetic, faunistic, s-a făcut aducând zimbri din Polonia şi ţinându-i într-un ţarc
lângă Haţeg.
În proiectele de aclimatizări şi reaclimatizări trebuie să se vadă, în prealabil, dacă golul respectiv n-ar
putea fi umplut mai bine cu o specie de vânat indigenă.
La populari şi repopulări, înainte de a angaja cheltuieli, trebuie cercetată cauza dispariţiei speciei şi să
nu ne angajăm decât în cazul când condiţiile ecologice nu s-au schimbat în aşa măsură ca să facă imposibilă
existenţa din nou a speciei. Aceste operaţiuni, pentru a reuşi, nu se fac cu un număr mic de exemplare,
deoarece există pericolul de a dispărea toate piesele de un sex, deci operaţia să eşueze. Apoi, în mod
obligatoriu, trebuie cercetată starea de sănătate a vânatului în locul de origine, pentru a nu se aduce odată cu
ei şi boli.
Înainte de a fi eliberaţi în teren, fazanii şi potârnichile (unde e cazul) se inelează, iar mamiferele se
marchează, notându-se data, locul, specia, sexul şi numărul pe care îl poartă marca sau inelul. Această
operaţie serveşte nu numai unui scop ştiinţific, ci şi unuia practic, de gospodărire a vânatului, pentru a stabili
randamentul popularii şi distanţa la care s-a îndepărtat specia de la punctul de lansare.
Munca gospodarului nu s-a terminat odată cu eliberarea în teren a exemplarelor noi. Cel ce ar crede
acest lucru ar comite o mare greşeală. După cum înainte de populare a fost necesar să se efectueze o
combatere radicală a dăunătorilor, tot aşa acum este nevoie de o pază eficientă, de îmbunătăţire a condiţiilor
de hrană, de combaterea duşmanilor săi şi de observarea comportării vânatului eliberat. Lucrând metodic,
ocrotitorul va putea avea multe şi mari satisfacţii.

POPULAREA CU CĂPRIOR

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o pădure pentru a fi populată cu căpriori sunt arătate la
descrierea căpriorului.
Se folosesc fie animale adulte, fie iezi. Fiecare are avantaje şi dezavantaje. Cele adulte au avantajul de
a scurta durata până la atingerea unui efectiv însemnat, deoarece ele sunt deja mature pentru reproducţie, iar
unele femele, poate, chiar fecundate. Nici întreţinerea nu costă mult, durata ţinerii în ţarc fiind mai scurtă
(ianuarie-aprilie). Greutatea constă în prindere, căci unele animale se accidentează în lansarea pe teren
deoarece, fiind speriate, este posibil să părăsească pădurea populată. De aceea, la repopulările masive ce s-au
făcut în ţara noastră în ultimul deceniu s-a adoptat metoda prinderii din teren a iezilor din primele 2
săptămâni ale vieţii, a creşterii lor de către om până la vârsta de 3-4 luni şi apoi a transportului la pădurea de
populat. Metoda a dat rezultate destul de bune în perioada 1960-1968, fiind aduşi la ţarcurile de acomodare,
numai de către asociaţiile judeţene de vânătoare - un număr de 2 500 iezi. Dezavantajul este costul ridicat şi
faptul că iezii introduşi, de regulă, sunt mai slab dezvoltaţi decât cei de aceeaşi vârstă crescuţi în libertate.
Prinderea iezilor se face când ei au vârsta de 5-14 zile. Este necesar ca, cel puţin în primele 5 zile,
iedul să se hrănească cu laptele mamei, colostrumul fiind trebuincios pentru o bună funcţionare a tubului
digestiv. Când nu se respectă această regulă, se poate produce o mortalitate accentuată la iezi. în primele
două săptămâni, iezii, la apropierea omului, se lipesc de pământ şi pot fi prinşi uşor. După circa 14 zile, ei
caută să se salveze cu fuga şi reuşesc destul de bine. Operaţia de prindere trebuie făcută în aşa fel încât să nu
se cauzeze vătămări iezilor. Fiecărui ied i se dă un număr de ordine şi i se întocmeşte o fişă.
Îngrijirea şi hrănirea iezilor prinşi se face fie individual de către pădurari, paznici, vânători, fie în
comun, în ţarcuri de creştere, unde sunt adunaţi mai mulţi iezi (10-30), fiind daţi în seama unui îngrijitor. în
acest din urmă caz, ţarcul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: pentru un ied să se asigure o
suprafaţă de circa 50 m2, împrejmuirea să fie din plasă de sârmă cu ochiuri de circa 3/3 cm, introdusă în
pământ cu o porţiune de 50 cm şi prevăzută în partea inferioară în pământ cu un fir de sârmă ghimpată pentru
a împiedica săpatul de către câini şi vulpi. Plasa se fixează pe stâlpi de 2 m înălţime, puşi la 2-3 m distanţă
unul de altul. în partea superioară se întind 2-3 fire de sârmă ghimpată la distanţa de 20 cm. în interior, se
229
face adăpost acoperit, având pereţii bine închişi prin care curentul să nu pătrundă, încât iezii să se poată
adăposti pe vreme rea. Se calculează 1-2 m 2 adăpost pentru un ied. Se mai face o hrănitoare acoperită,
prevăzută cu troacă pentru concentrate şi o sărărie. Colţurile împrejmuirii este bine să fie rotunjite, pentru ca
în cazul când ar pătrunde un dăunător în ţarc, el să nu poată prinde iezii în colţ. Aici vor sta iezii circa 3-4
luni (15 mai-31 august). Ţarcul trebuie să fie aşezat jumătate în pădure şi jumătate în poiană, la loc însorit şi
uscat (fără bălţi sau depresiuni) şi, dacă este posibil, să aibă în apropiere o sursă de apă.
Hrana: în primele 30 zile, hrana constă numai din lapte diluat cu apă şi anume: dacă procentul de
grăsime este de 4%, atunci, în primele 10 zile, amestecul constă din 70% lapte şi 30% apă; între 11 şi 15 zile
80% lapte şi 20% apă; între 16 şi 20 zile 90% lapte şi 10% apă, iar după 20 zile lapte integral. în primele 10
zile, hrana se dă de 5 ori pe zi, între 6 şi 20, după aceea se reduce la de 4 ori, de 3 ori şi, în fine, de 2 ori.
începând cu vârsta de 30 zile, pe lângă lapte, se dau în cantitate nelimitată frunze de salcie căprească, ulm,
jugastru, se dă şi hrană concentrată: uruială de porumb şi ovăz în părţi egale, raţia crescând în raport cu
vârsta de la 50 la 500 g. După prima lună se pune în ţarc şi sare. Hrănirea trebuie să se facă la ore fixe, iar
iezii să fie chemaţi de fiecare dată cu acelaşi semnal (fluierat, cântat, strigăt, bătut într-o tablă). Laptele să nu
fie alterat, curăţenia să fie perfectă. Cele mai multe cazuri de îmbolnăvire provin din cauza hranei alterate
sau a vaselor nespălate. Laptele se serveşte la temperatura de 37-38° C din sticle de 250 cm 3, gradate,
prevăzute cu biberon. După fiecare folosire, sticlele se spală imediat cu apă fierbinte, iar biberoanele se
păstrează scufundate într-un vas cu apă. Cea mai frecventă boală este diareea, care provine din cauza hranei
nepotrivite sau alterate, împotriva căreia se luptă diluând laptele cu zeamă de orez în loc de apă. Dacă
tratamentul acesta nu are efect,atunci se dă de trei ori pe zi câte 1/2 tabletă cărbune medicinal, tanin sau
cloramfenicol, după sfatul medicului veterinar. Altă cauză frecventă de îmbolnăvire este răceala, care se
poate evita ţinând iezii în adăpost, feriţi de curent. Orice schimbare în regimul de hrană nu trebuie să se pro -
ducă brusc, ci treptat. La intrarea în ţarc se va amenaja un dezinfector cu soluţie de creolină 3%.

TRANSPORTUL IEZILOR LA ŢARCUL DE ACOMODARE ŞI ÎNTREŢINEREA LOR ÎN ŢARC

Înainte de expediere, iezilor li se aplică o marcă la ureche şi se ia notă de seria mărcii, dacă aceasta nu
s-a făcut anterior. Transportul are loc în lăzi potrivite cu talia animalului. Pentru iezi de 3-4 luni, lada este de
100 cm lungime, 90 cm înălţime şi 70 cm lăţime, cu uşi glisante la ambele capete, şi având grijă ca în
interiorul lăzilor, vârfurile cuielor să fie îndoite, iar capacul căptuşit cu fân, paie sau acoperit cu pânză de sac.
Lada are aceeaşi formă şi pentru căprioarele adulte, ca şi pentru cerbi şi lopătari însă dimensiunile sunt
corespunzătoare mărimii animalului. Are şi mânere pentru a uşura mutatul şi încărcatul. înăuntru se pune
hrană constând din suculente, frunze şi fân, dacă transportul durează mai mult de 24 ore.
Ţarcul de populare (acomodare) este cam la fel cu cel de creştere însă, în loc de plasă de sârmă, se
poate face şi din pari bătuţi în pământ la 10 cm distanţă unul de altul, apoi din gard de nuiele sau ulucă.
Ţarcul va avea în interior un adăpost acoperit, bine închis contra curentului, cu hrănitoare, sărărie. în adăpost
se pune un aşternut din paie sau frunze, care trebuie înlocuit săptămânal. Dat fiind că ţarcul este destinat să
ţină căpriorii din toamnă până în mai şi că aici este o densitate mare, se impune o curăţenie perfectă, mai ales
la hrănitoare, în care scop, tot săptămânal, se curăţă resturile de hrană, excrementele şi se dezinfectează cu
lapte de var. La intrarea în ţarc să se amenajeze un dezinfector pentru picioare.
Din cauza hranei necorespunzătoare s-au produs pierderi însemnate, în unii ani, mergând în unele
ţarcuri până la 30% din efectiv. Compoziţia hranei şi raţia zilnică variază după autori. Una din reţete este:
100 g fân de lucerna sau trifoi;
200 g concentrate, în următoarea compoziţie:
15% uruială de porumb, 30% târâte de grâu, 35% târâte de orz, 15% făină de ovăz şi 5%
făină de lucerna.
500 g suculente: napi, morcovi, sfeclă furajeră;
200 g frunzare;
100 g ghindă, castane sfărâmate;
Nutreţul se stropeşte cu puţină apă sărată.
Apa să fie curată, iar vasul spălat zilnic. Dacă unele sortimente ar lipsi, ele pot fi înlocuite cu altele.
Fânul şi frunzarele se dau înaintea concentratelor. Hrănirea se face de 2-3 ori pe zi.
Punerea în libertate a căpriorilor are loc în luna mai, când iarba şi frunzele arborilor le pot asigura
hrana. înainte de eliberare se înlocuiesc mărcile lipsă. Se deschide uşa ţarcului şi se desface gardul în alte 3^1
puncte. Dacă eliberarea s-ar face numai pe uşă, iar aceasta ar rămâne deschisă, ar fi posibil ca un câine
hoinar care ar intra în ţarc să gonească şi să prindă iezii ce ar mai fi rămas aici, sau care ar reveni în ţarc din
cauza obişnuinţei. Prin ruperea gardului în mai multe puncte se uşurează scăparea.
230
 În legătură cu creşterea iezilor şi cu întreţinerea lor în ţarcul de acomodare, trebuie menţionat, că
îmblânzirea iezilor este o greşeală. Fireşte, un oarecare grad de îmblânzire este inevitabil, dar el trebuie redus
la minimum posibil. După eliberare în teren cei ce se apropie de om pot cădea victime, iar unii împung.
Parte din căpriorii prinşi din terenul liber sau crescuţi de om din stadiul de ied, în scop de populare a
unui teren, mor în cursul transportului sau se îmbolnăvesc şi mor în ţarcul de acomodare, din pricina hranei.
Dar, chiar şi după eliberare în teren, pot cădea victime răpitoarelor. Din acest motiv se recomandă a se
comanda cu circa 30% mai mulţi căpriori decât se consideră a fi necesari pentru popularea terenului
respectiv. Procentul de 30% pierderi trebuie prevăzut şi calculat în toate acţiunile de populare şi repopulare
cu căprior.
În condiţiile ţării noastre, numărul de căpriori ce urmează a se coloniza se calculează în funcţie de
întinderea pădurii.
Prin calcul s-a stabilit că la 500 ha pădure sunt necesare 6 femele de căpriori şi 3-6 ţapi. în 8-10 ani cu
acest număr se poate ajunge la efectivul optim.
în cazul unei păduri cu suprafaţă mai mare, de 1000-1500 ha, va fi necesar un număr dublu, respectiv
triplu de piese pentru colonizare.

POPULARI CU CERB ŞI CERB LOPĂTAR

Animalele destinate popularii se procură fie prin prinderea de adulţi, fie prin prinderea viţeilor în
primele două săptămâni şi creşterea lor sub îngrijirea omului ca la căprior. Ţarcurile de populare trebuie să
aibă înălţimea de 2,5 m. Lăzile de transport sunt, corespunzător mai mari. La introducerea în lăzi coarnele se
retează cu ferăstrăul. Hrana nu se deosebeşte, calitativ, de a căpriorului, dar raţia se majorează în raport cu
mărimea corporală.
Lotul de populare la cerb variază atât în funcţie de posibilităţile de procurare a animalelor, cât şi de
cheltuielile ce le comportă această acţiune.
În general, pentru colonizarea unei păduri de 10000-20000 ha sunt necesare cel puţin 15-20 piese.
Raportul de sexe este mai favorabil când se lansează în teren 1 mascul la 2 femele, aceasta ducând la o
înmulţire mai rapidă.
Numărul exemplarelor trebuie stabilit în aşa fel ca să asigure reuşita acţiunii de populare.
La lopătar, loturile diferă în funcţie de suprafaţa pădurii, fiind formate din 6-12-18 piese. Când numărul
este mai mare se poate ţine seama, în afară de raportul de sexe (care cel mai favorabil este 1 mascul la 2
femele), şi de clasele de vârstă.
Acţiunea de prindere şi populare cu lopătari este mai uşoară, deoarece piesele se procură, în general,
din parcurile de vânat, dacă vânatul nu este degenerat.

POPULARI CU FAZAN

Pentru reuşită, deosebită importanţă are alegerea terenului în care fazanii vor fi introduşi. Biotopul
trebuie să-i fie favorabil, altfel părăsesc terenul. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sunt arătate la
descrierea fazanului.
Terenul trebuie să fie pregătit în prealabil prin:
- Combaterea radicală a dăunătorilor. Altfel, parte din animalele de populat, procurate cu cheltuială, vor
fi ucise. Este o condiţie de prim ordin.
- Cultivarea de ogoare de hrană în interiorul pădurii, constituite din sorg, mei, napi, lucerna.
- Înfiinţarea de hrănitori, în care să se poată da hrană complementară.
- Combaterea braconajului, prin întărirea pazei.
Popularea cu fazani se poate face, fie în august-septembrie, cu pui în vârstă de 80-100 zile, fie la
sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie, cu fazani adulţi. în acest din urmă caz, eliberarea fazanilor în
teren nu este indicat a se face mai devreme, deoarece, parte din efectiv, ar fi expus rigorilor iernii; nici mai
târziu, deoarece, la începutul lui aprilie, începe ouatul, iar până atunci fazanii trebuie să se liniştească şi să-şi
caute loc de cuibărit. Raportul de sexe trebuie să fie 1 cocoş la 3-4 găini. Populările cu un număr mai mare
sporeşte şansele de reuşită.
Şi într-un caz şi în altul, păsările eliberate trebuie ţinute mereu sub observaţie şi intervenit la nevoie.
Transportul puilor de fazan se face pe timp răcoros, în coşuri de nuiele. Eliberarea în teren are loc
seara. înainte de lansare, fazanii, fie pui, fie adulţi, se inelează notân-du-se într-un registru seriile. Dacă e
vorba de pui, hrana ce li se dă trebuie să fie aceeaşi ca în locurile de creştere, în care scop se culeg informaţii
de la crescător, la luarea în primire a puilor.
231
 În ţara noastră, s-au efectuat numeroase populari de fazan. Rezultatele au variat în funcţie de grija
acordată după populare. Adeseori se face greşeala de a se considera munca încheiată odată cu lansarea
fazanilor în teren şi se uită că munca dificilă urmează abia după aceea. Din acest motiv, din unele terenuri,
fazanul a dispărut, în altele se menţine de 5-6 ani, în număr cel puţin egal cu cel de la colonizare, fără o nouă
infuzie de pui, deoarece i s-a acordat grija cuvenită. De altfel, menţinerea fazanului pe teren nu este de
conceput fără combaterea radicală a dăunătorilor, fără hrană complementară, fără pază şi linişte în teren.

ÎMPROSPĂTAREA DE SÂNGE

Împrospătarea de sânge constă în a prinde vânat viguros dintr-o regiune şi a-l introduce în alt teren cu
vânat de calitate inferioară, cu scopul de a îmbunătăţi calitatea acestuia din urmă.
În practica vânătorească, adeseori, se vorbeşte despre „degenerarea" vânatului şi, în consecinţă, despre
necesitatea împrospătării sângelui. Soluţia aceasta este propusă mai Frecvent pentru iepuri şi cervide şi este
generată de efective scăzute la iepuri sau de calitatea slabă a trofeelor la cervide. Problema s-a pus pentru
iepurii din regiunea de vest a ţării noastre.
Dar, în majoritate, dacă nu în totalitatea cazurilor, nu este vorba, realmente, despre o degenerare, ci
despre o scădere de efectiv şi de greutate corporală, iar la cervide şi de trofee, cauzată de condiţii
nefavorabile atmosferice sau de vegetaţie, fenomen care se remediază nu prin împrospătare de sânge, ci prin
înlăturarea cauzelor care l-au generat.
Semne de degenerescentă se ivesc după 12-20 de generaţii consagvine, numărul lor variind după
specie. Aceste semne sunt:
- Creşterea înceată, animalul ajungând la maturitate mai târziu decât este normal să ajungă.
- Scăderea greutăţii corporale şi a taliei.
- O mai mică rezistenţă la boli.
- Fecunditatea mai scăzută; pui mai puţini la număr şi mai puţin rezistenţi.
- Mortalitatea prenatală şi postnatală accentuată la pui. Lapte puţin.
Numai dacă există aceste fenomene se poate vorbi de o degenerare. în ce priveşte scăderea greutăţii
corporale şi mortalitatea, trebuie ţinut cont că ele pot proveni şi din alte cauze: vreme defavorabilă, hrană
insuficientă. Greutatea medie scade în anii cu spor anual mare, deoarece, procentul de tineret fiind ridicat, în
calculul greutăţii medii intră un număr mare de piese cu greutate mică.
La cervide, în ţara noastră, degenerarea ar putea avea loc la vânatul închis în parcurile de vânat, ca o
consecinţă a incestului. In terenurile libere însă, dată fiind raza de mişcare destul de mare (cu excepţia
căpriorului), apoi efectul lipsei de linişte şi mai cu seamă prezenţa lupilor, amestecul de sânge se produce în
mod natural, deci nu poate fi vorba de degenerare. La cervidele din terenul liber, se consideră drept semn de
degenerare şi calitate scăzută a trofeelor. Să nu se uite însă că atunci când există pe teren tineret mult, care
poate fi văzut frecvent, impresia lăsată este aceea de trofee slabe, pe când, în realitate, este vorba de coarne
încă neajunse la completă dezvoltare.
În ţările din vestul Europei, în special în Franţa, Germania şi Elveţia, în ultimele decenii, s-au făcut
numeroase populari cu iepuri importaţi, scopul urmărit fiind sporirea efectivului şi a greutăţii corporale. Dat
fiind că iepurii aduşi prin import au necesitat investiţii apreciabile, deţinătorii terenurilor de vânătoare, ajutaţi
de oamenii de ştiinţă, au cercetat eficienţa popularilor. Concluziile la care s-a ajuns pot fi rezumate astfel:
- Faptul că 11-20% din iepuri au o rază de mişcare mai mare de 3000 m, micşorează pericolul de
incest, chiar la iepure - animal în general cu o mică tendinţă de deplasare.
- Iepurii aduşi din altă parte şi lansaţi în teren au o rază de mişcare mai mare decât cei localnici.
- În majoritatea cazurilor de repopulare cu iepuri, efectele n-au fost cele aşteptate.
- Dat fiind că acţiunile de repopulare cu un număr mic de iepuri au rămas fără succes, s-a trecut la o
repopulare în masă, folosind un număr mare de iepuri. Efectivul a fost o sporire momentană a efectivului,
însă în scurtă vreme densitatea s-a redus la jumătate faţă de cea spectaculoasă de la început. Aşadar, efectul a
fost numai temporar.
Toate aceste rezultate pun sub semnul întrebării eficienţa popularilor cu scopul de a face împrospătare
de sânge. Se consideră că, în loc să se importe iepuri şi să fie lăsaţi pe teren cu rezultate discutabile, este mai
eficient ca toată sau o parte din suma respectivă să fie folosită la ocrotirea şi îngrijirea stocului de vânat
existent în terenul respectiv.
Popularea cu iepuri are sens numai dacă e vorba de un teren lipsit de iepuri. Ridicarea greutăţii
corporale prin infuzia de sânge străin de bună calitate este posibilă numai temporar, dat fiindcă, după câteva
generaţii, greutatea revine la cea obişnuită în terenul respectiv. De altfel, o aşa numită împrospătare de sânge
nu este necesară, deoarece calitatea iepurilor nu este alterată.
232
 Dacă totuşi, în unele cazuri, s-ar face populari artificiale cu iepuri, atunci este necesar ca iepurii aduşi
să provină din regiuni cu sol, precipitaţii şi vegetaţie identică sau inferioară cu cea din noua lor patrie, şi în
nici un caz, condiţiile ecologice din locul lor de origine să nu fie mai bune decât cele din locul unde vor fi
puşi în teren.
O altă regulă este de a fi cercetaţi sub raportul stării sănătăţii, ca nu cumva odată cu iepurii să fie aduse
şi boli contagioase.
Împrospătarea de sânge la cervide se face cu dublu scop: pe de o parte, pentru sporirea greutăţii
corporale, pe de altă parte, pentru ridicarea calităţii trofeelor. De altfel, mărimea trofeelor, în regulă generală,
depinde de mărimea corporală.
Greşelile comise la populări se pot rezuma astfel:
- S-au aplicat procedeele de creştere a animalelor domestice, scăpând din vedere faptul că în terenurile
de vânătoare libere nu poate fi împiedicată împerecherea cu exemplare necorespunzătoare;
- Nu s-a ţinut cont de marea influenţă a mediului asupra vânatului. Oricât de viguros ar fi fost cerbul
sau căpriorul adus, urmaşii lui vor pierde din calităţi, dacă în noul mediu nu vor avea hrană, linişte şi adăpost
corespunzător;
- Nu s-a avut în vedere că terenul de provenienţă a vânatului adus să nu aibă condiţii ecologice mai
favorabile decât cele din terenul unde va fi introdus,ci cel mult egale.
- Adeseori, cerbii aduşi şi eliberaţi în teren, deşi au fost mai puternici la corp, totuşi din cauză că au
fost speriaţi cu ocazia prinderii şi transportului, au fost bătuţi şi alungaţi de la împerechere de cerbii
băştinaşi.
- Cu cât procentul de cerbi populaţi este mai mare în comparaţie cu cel a cerbilor băştinaşi, cu atât se
poate spera un efect mai bun. Dacă procentul este mic, sângele valoros se pierde în masa de sânge degradat.
Sub acest aspect, efect sigur se poate obţine atunci când se împuşcă cervidele băştinaşe până la ultimul
exemplar, şi în locul lor se aduc elemente noi, viguroase, ceea ce, de fapt, nu mai este împrospătare de sânge,
ci înlocuirea unui efectiv degradat cu altul viguros. Dar şi în acest caz, condiţia de bază este ca mediul
(biotopul) să fie corespunzător. în caz de scădere calitativă a vânatului, trebuie cercetat, dacă aceasta provine
din cauza vânatului sau a mediului. în cazul din urmă, popularea este lipsită de sens, deoarece noii veniţi vor
avea soarta înaintaşilor lor.
- Un aspect care nu trebuie neglijat este densitatea de efectiv. Este cunoscut efectul negativ pe care îl
are supraîncărcarea unui teren.
- Experienţa a dovedit că prin selecţie cu arma, adică prin împuşcarea pieselor necorespunzătoare
calitativ, se poate spori calitatea celor rămaşi.
- Aceasta în special la cerb (la căprior mai puţin);
- Ideea împrospătării de sânge a fost compromisă, în bună parte, din cauză că s-a lucrat fără
discernământ. De aceea nu se poate contesta că introducând într-un teren bun elemente valoroase aduse din
altă parte, se obţin trofee mai bune, mai cu seamă în ce priveşte forma lor, dacă nu şi în privinţa mărimii.
Rezultatul, va fi cu atât mai bun cu cât procentul celor aduşi va fi mai mare faţă de cel al băştinaşilor. Deşi
nu trebuie să vedem în împrospătarea de sânge un remediu general pentru vindecarea tuturor relelor, totuşi ea
accelerează ameliorarea calităţii. Efectul este cel puţin temporar.

MENŢINEREA ÎN CAPTIVITATE PENTRU IERNAT A POTÂRNICHILOR

În iernile grele, care în ţara noastră sunt destul de frecvente, efectivul de potârnichi scade, uneori
catastrofal. Refacerea efectivului durează ani. În asemenea cazuri, dacă ţinem în captivitate, peste iarnă,
câteva sute de potârnichi, deci le salvăm de la moarte, şi apoi le dăm drumul în teren, primăvara, grăbim
refacerea. Fireşte, există ierni blânde, când asemenea operaţie n-ar fi necesară, dar aceasta nu se poate şti
dinainte. în asemenea cazuri, când există potârnichi ţinute în captivitate, eliberarea lor în teren nu mai este
necesară, deoarece efectivul liber n-a suferit pierderi mari, cheltuiala făcută nu este zadarnică, deoarece
potârnichile se pot valorifica uşor, pentru repopulare, fie în ţară, fie în străinătate. Ţinerea la iernat este
necesară nu numai pentru că potârnichile duc lipsă de hrană şi suferă de frig, ci şi din cauza lipsei de adăpost
contra răpitoarelor, în câmpiile întinse fără culturi forestiere de protecţie, grupuri de mărăcini, coceni de
porumb rămaşi netăiaţi etc. Ţinerea în captivitate a potârnichilor este înlesnită de însuşirile acestei păsări de a
se obişnui uşor cu omul, mai uşor decât fazanul, de a suporta fără greutate captivitatea pe un timp de 5-6
săptămâni, şi de faptul că hrana în captivitate nu este o problemă. Dat fiind că, ţinute în captivitate, cu hrană
suficientă (dar nu excesivă, căci îngrăşatul nu favorizează ouatul), organismul lor nu este debilitat de efectul
iernii, ele vor avea o mare capacitate de reproducere. Totuşi, trebuie să recunoaştem că cele care au rămas în

233
terenul liber într-o iarnă uşoară, deci n-au suferit, vor fi mai viguroase decât cele ţinute la iernat în
captivitate.
Durata ţinerii în captivitate este de 5-6 săptămâni adică aproximativ de la mijlocul lui ianuarie până la
sfârşitul lui februarie. Până nu cade zăpada persistentă, este dificilă şi prinderea din teren. Eliberarea nu se
face înainte de topirea zăpezii. Prinderea potârnichilor din teren se efectuează fie cu reţele înalte de circa 5
m, fie cu reţele-vârşă puse pe sol, fie cu capcane în formă de coşuri sau de coteţ. La organizarea prinderii,
trebuie să fie folosite persoane de încredere pentru a nu se sustrage din păsările prinse.
Pentru ţinerea în captivitate a potârnichilor, se folosesc fie spaţii existente, fie amenajări anume făcute
în acest scop. Spaţiile existente pot consta din şoproane, grajduri, barăci, poduri de clădiri şi altele, făcându-
se unele amenajări. Amenajările făcute în acest scop constau din voliere aşa ca să corespundă scopului. în
acest caz gospodarul are posibilitatea să aranjeze compartimentele după necesitate, deoarece este vorba de o
lucrare nouă. Şi într-un caz şi într-altul, pentru reuşită trebuie respectate următoarele reguli:
- Spaţiul respectiv să nu fie amenajat într-un loc unde au fost epizootii aviare, în special pestă. De dorit
ar fi ca nici în apropiere să nu fie crescătorii de păsări.
- Pentru ca potârnichile să nu se lovească şi să nu se rănească atunci când sunt speriate, plasa
orizontală care acoperă voliera să nu fie de sârmă, ci din cânepă sau material plastic. în acelaşi scop,
potârnichilor li se pot lega aripile, însă cu atenţie, spre a nu fi rănite. O altă soluţie este ca plasa-acoperiş să
fie numai la 70-100 cm de la sol. De aceea, pot fi utilizate în acest scop şi volierele portative de la
crescătoriile de fazani. Se pot folosi şi instalaţiile de creştere semi-sălbatică, deoarece iarna ele sunt goale.
- Densitatea optimă este de 4-6 potârnichi/m2 teren.
- Raţia de hrană este de 25-30 g pe zi şi se compune din hrană variată: deşeuri de la treier la care se
adaugă sămânţă de sorg, mei, porumb sfărâmat şi în tot cazul hrană suculentă; varză furajeră, napi, sfeclă.
Hrana verde în orice caz este necesară, ştiut fiind că iarna potârnichea se hrăneşte în principal cu grâu şi orz
verde.
Oricum ar fi adăpostite peste iarnă, potârnichile trebuie ferite de animale dăunătoare nu numai de cele
mari, ci şi de dihori, nevăstuici, şobolani.
Un lucru important este curăţenia şi igiena. La intrarea în voliere, trebuie să fie o groapă pentru
dezinfectarea încălţămintei, iar în voliere sau alte spaţii ocupate de potârnichi să se facă curăţenie o dată pe
săptămână. în acest scop, înr-un colţ al volierei este necesar să fie o mică boxă curată în care păsările să fie
mânate în timp ce restul se curăţă şi dezinfectează. La amenajările sistematice, una din voliere să fie lăsată
goală, iar toate volierele, inclusiv aceasta, să fie legate între ele prin deschideri mici cu uşi, încât potârnichile
să poată fi mânate dintr-o volieră în alta în timp ce se face curăţenie.
Cocoşeii este bine să fi ţinuţi separat de femele.
Boxele cu potârnichi să fie căptuşite lateral cu stuf sau papură, pentru a nu fi tulburate de trecători.
Oricare ar fi compartimentul în care se ţin potâmichile, este recomandabil ca el să aibă două părţi: unul
luminos şi altul întunecos unde să se poată refugia când se consideră în pericol.
Prinderea şi transportul din voliere se face noaptea, la lumina lanternei, căci atunci potâmichile se zbat
mai puţin. Se pun în coşuri acoperite cu pânză rară. Lansarea în terenul liber este indicat să fie făcută în alt
punct decât acela de unde au fost prinse. Aceasta în scopul împrospătării de sânge. Avantajul este că
potârnichea este mai puţin sperioasă şi se obişnuieşte mai uşor cu omul decât fazanul.

AMENAJAREA UNUI TEREN DE VÂNĂTOARE

Pentru a putea înmulţi vânatul până la efectivul optim şi apoi pentru a pune vânătorii în situaţia de a
practica vânătoarea spre mulţumirea lor, sectorul vânătoresc are nevoie de un plan de lucrări, în care să se
prevadă pe de o parte obiectivele de atins, iar pe de alta mijloacele, lucrările necesare pentru atingerea
acestor obiective. Planul de lucrări trebuie să fie adaptat necesităţii terenului. Dar cum terenurile de
vânătoare diferă mult unul de altul, este uşor de înţeles că nu se pot da reţete general valabile, ci numai
puncte de sprijin de care să se servească cel chemat să întocmească un astfel de plan.
Suprafaţa medie pe ţară a unui fond de vânătoare - unitatea noastră de gospodărire - este de circa 10000
ha, deci o întindere apreciabilă. Planul de gospodărire se poate întocmi deci pentru un singur fond sau pentru
un complex de fonduri. O clasificare a lucrărilor necesare ar putea fi următoarea:
Lucrări pentru ocrotirea vânatului, care la rândul lor se subdivid în:
- cele care servesc nemijlocit dezvoltarea vânatului: ogoare, hrănitori, sărării etc;
- cele care ajută pe vânător să ocrotească şi să îngrijească vânatul: colibe pentru adăpostirea
personalului de pază, cărări de acces etc.

234
 Lucrări pentru recoltarea vânatului: case şi cabane de vânătoare, cărări de vânătoare propriu-zise,
ţiitori pentru urşi etc.
Lucrări cu caracter mixt (atât de ocrotire cât şi de recoltare): observatoare înalte şi pe sol, cărări de
legătură, bordeie de pândă pentru vânătoarea de lupi şi vulpi la nadă, deschiderea de linii de vânătoare.
Adeseori este cu neputinţă a face o delimitare între aceste trei categorii principale. De exemplu: cabana
serveşte nu numi pentru practicarea vânătorii, ci şi pentru adăpostirea personalului în timpul lucrărilor de
ocrotire sau de observare a vânatului; cărările de acces permit nu numai personalului de pază să transporte
sare şi hrană pentru vânat, ci şi vânătorului ca să-şi ducă, pe cal, bagajele în timpul celor 2-3 zile cât stă la
boncănitul de cerbi. Dar, această distincţie are importanţă numai pentru eşalonarea lucrărilor în funcţie de
urgenţa lor. Esenţial este să fie cunoscute grupele mari de lucrări, ştiut fiind că în prima urgenţă intră cele de
ocrotire şi numai după ce s-a ajuns la efectivul optim sau aproape de acesta, se fac investiţii în construcţii
destinate practicării vânătorii (recoltării).
Terenurile de vânătoare de munte şi de dealuri înalte populate cu cervide necesită un mai mare volum
de construcţii şi amenajării vânătoreşti decât cele de şes şi coline.

GRUPAREA ŞI DESCRIEREA LUCRĂRILOR

Cu rezervele cuvenite, încercăm să grupăm lucrările astfel:

Lucrările pentru ocrotire. Lucrări care servesc nemijlocit la dezvoltarea vânatului:
a) îngrijirea fâneţelor şi păşunilor;
b) cultivarea de plante în scop vânătoresc (ogoare);
c) îmbunătăţirea mediului prin plantarea de arbori şi arbuşti care produc fructe, frunze şi ramuri ca
hrană pentru vânat;
d) crearea de remize şi plantarea de arbori şi arbuşti care servesc numai ca adăpost vânatului;
e) construirea de hrănitori de diferite tipuri, în funcţie de speciile de vânat;
f) sărăriile;
g) fântâni, în terenurile total lipsite de apă;
h) adăposturi pentru mistreţi;
i) platforme de salvare în luncile inundabile ale râurilor;
j) scăldători pentru mistreţi şi cerbi;
k) băi de nisip pentru fazani.
Lucrările care îl ajută pe vânător la ocrotirea şi îngrijirea vânatului:
a) colibe pentru adăpostirea personalului de pază în timpul patrulărilor şi a observării vânatului;
b) bordeie şi restul de amenajări pentru combaterea cu ajutorul bufniţei a unor dăunători cu pene ai
vânatului;
c) deschiderea cărărilor vechi şi a drumurilor pentru a înlesni mişcarea în teren a personalului de pază;
d) instalarea în teren a capcanelor-ladă şi facerea de cărări pentru a conduce răpitoarele în capcane;
e) aşezarea pe teren a capcanelor cu porumbei;
f) construirea în teren a unor capcane pentru câini;
g) coridoare radiale prin desişuri, plecând din observator cu scopul de a vedea mişcarea vânatului şi
cărări spre arborii în care staţionează păsări răpitoare cu pene, spre a permite apropiatul fără zgomot. Tot aici
se pot face adăposturi de vedere, pentru a sta la pândă;
h) confecţionarea de scări portabile (uşoare) cu ajutorul cărora personalul de bază urcă în arbori pentru
a observa vânatul;
i) construirea de depozite de fân cu acoperiş mobil.
Lucrări pentru recoltarea vânatului:
a) case de vânătoare;
b) cabane de vânătoare;
c) locuri de pândă şi observare pe sol, compuse dintr-o bancă şi un paravan în faţă;
d) ţiitor pentru urşi la 2-3 m înălţime;
e) ţiitoare din gard de nuiele pentru vânătoare cu goană a mistreţilor;
f) locuri de pândă de mistreţi la nadă, amenajate în desiş;
g) ţiitori pentru vânătoarea de fazani, confecţionate fie din panouri de papură, fie din plantaţii de
arbuşti cu frunze permanente (Spartium, molid, pin);
h) observator închis pentru observarea de urşi la nadă;
i) gropi pentru vânătoare de gâşte sălbatice;
j) diferite prinzători de vânat viu.
235
 Lucrări cu caracter mixt - de ocrotire şi practicare a vânătorii:
a) deschiderea sau lărgirea de linii parcelare în pădure. Ele servesc atât pentru culturi destinate
vânatului, cât şi pentru practicarea vânătorii;
b) observatoare improvizate de 3-4 m înălţime, având o platformă descoperită;
c) cărări de acces şi de legătură;
d) bordeie pentru împuşcarea vulpilor la nadă.

Depozit de fân cu cu acoperiş mobil Fântână acţionată de forţa vântului

După această încercare de a grupa lucrările din terenurile de vânătoare, să vedem ce reprezintă fiecare.
Dintre lucrările de ocrotire, cele mai multe au fost tratate în capitolele precedente. Rămân să fie mai bine
conturate următoarele:
Construirea de fântâni. În terenurile de stepă, fără ape curgătoare sau stătătoare, în perioadele de
secetă îndelungată, vânatul neputându-şi satisface necesarul de apă numai din hrana pe care o consumă, este
nevoie de fântâni. Pentru scoaterea apei, se poate folosi forţa eoliană. Apoi, oriunde există o sursă de apă,
aceasta trebuie păstrată, curăţită de frunze. Se cere atenţie ca nu cumva încercând să captăm izvorul, să-1
pierdem. În ultimul timp se construiesc fântâni arteziene.
Adăpostiri pentru mistreţi pe timp de iarnă: „se stabileşte care sunt porţiunile de pădure în care, de
obicei, stau mistreţii iarna. Aici, de preferinţă pe un versant sudic şi în mod obligatoriu într-un desiş, se bat 3-
4 rânduri de pari care să aibă furcă la căpătui de sus. Peste aceşti pari se pun prăjini groase, apoi crengi, paie
sau cetină, creându-se un acoperiş prin care zăpada să nu treacă. înălţimea acoperişului, de la sol, să fie de 1-
1,20 m, iar suprafaţa lui de cel puţin 4x4 m. Sub adăpost se îngrămădesc frunze uscate pentru aşternut. în
jurul adăposturilor, se pune hrană (porumb, sfeclă, napi, cartofi). Mistreţii, dacă terenul este liniştit, vor
folosi aceste adăposturi, rezultatul fiind salvarea de la moarte a purceilor în iernile grele şi un spor mai mare,
datorită condiţiei fizice bune a femelelor."
Platforme de salvare. Efectivele de iepuri, căpriori, lopătari şi cerbi din luncile râurilor sunt periodic
decimate de apele de inundaţie, în special primăvara la topirea zăpezii. în timp ce la vânatul cu pene sunt
distruse doar cuibarele, păsările adulte putându-se salva în zbor, vânatul cu păr suferă pierderi însemnate,
deoarece, deşi poate să înoate, el nu reuşeşte să învingă curenţii apei şi nu poate parcurge distanţe mari.
Deosebit de aceasta, sloiurile îl strivesc. Pentru prevenirea sau reducerea pierderilor se construiesc din loc în
loc movile de pământ având o astfel de înălţime, încât nici apele cele mai mari să nu le acopere. Ele sunt
platforme de formă circulară sau dreptunghiulară, cu suprafaţa de cel puţin 20 m 2. Trebuie amplasate în
puncte înalte ale terenului, deoarece prin aceasta se face economie de manoperă. De asemenea, se aleg
puncte unde curentul apei este slab. înierbarea platformei este necesară pentru a o apăra contra măcinării sub
acţiunea curentului apei şi ca vânatul refugiat aici să găsească hrană. Pe platformă se pot amenaja depozite
de hrană (lucerna, napi, sfeclă, cartofi), precum şi hrănitori). Aceste platforme sunt eficiente acolo unde
inundaţia durează până la 10 zile, dar nu ajută în Deltă sau în lunca Dunării, unde inundaţiile ţin o lună şi
chiar mai mult.

236
 Hrănitori Depozit hrană

Movilă de salvare, a vânatului în terenurile inundabile

Coliba de vânătoare. Dintre cele trei clădiri destinate adăpostirii vânătorilor, coliba este cea mai
simplă, fiind formată dintr-o singură încăpere, fără plafon, ci numai cu acoperiş simplu; în loc de sobă, are
doar o vatră de foc. Pentru dormit se fac fie două paturi individuale, fie un pat comun cât lăţimea colibei,
ambele din lemn cioplit. Drept aşternut, se pune cetină. Coliba poate avea şi forma de hexagon regulat cu
latura de 2 m, având vatra la mijloc. Se pot construi şi alte tipuri de colibe de diferite dimensiuni. Pereţii se
fac din bârne, între care se bate muşchi. Asemenea colibe mari sunt utile în terenurile de mistreţi de la munte,
unde vânătorii se adăpostesc 2-3 zile. Colibele mici, obişnuite, servesc, în primul rând, pentru adăpostirea
personalului de pază în timpul patrulărilor sau a observării vânatului, seara şi dimineaţa.
Colibele sunt deci necesare în terenurile de munte şi dealuri înalte, cu complexe mari de păduri,
depărtate de sate.
Colibele fac parte dintre primele lucrări de amenajare ale unui teren, deci sunt de primă urgenţă. Se
amplasează în locuri însorite, destul de departe de căile de comunicaţie publice (drumuri, cărări) şi distanţate
la 5-8 km una de alta sau de o cabană sau casă de vânătoare. în mod obligatoriu trebuie să existe în apropiere
o sursă de apă potabilă.
Coridoare pentru observarea vânatului. Când în apropierea observatorului, arboretul s-a dezvoltat,
formând desişuri, prin care nu se poate vedea, atunci se deschid 3-4 coridoare de 2 m lăţime, în sens radial,
având centrul la observator, pentru ca vânatul să poată fi observat. Lungimea coridoarelor este până la 60-80
m. Vânatul poate fi văzut chiar de mai multe ori consecutiv, traversând coridoarele. Deoarece pe coridoare
creşte iarbă, cervidele se şi opresc pentru a paşte. Se folosesc şi pentru practicarea vânătorii.
Pentru acelaşi scop se efectuează şi poieniţele artificiale. Există în ţara noastră păduri în care, pe sute
de hectare, arboretul constă numai din nuieliş, păriş sau prăjiniş des, în care nu poate creşte iarbă, iar vânatul
nu poate fi observat. Dacă se creează poieniţe de formă circulară sau pătrată, având suprafaţa de cel puţin
1000 m2, acestea sunt puncte sigure de păşunat, unde vânatul poate fi observat. Cărările nu trebuie să meargă
mai aproape de 100 m de ele, la nevoie fâcându-se cărări de legătură până în apropierea lor. Poieniţele
contribuie şi la o mai uniformă repartizare a vânatului în cuprinsul fondului, ceea ce totdeauna este de dorit.
Pentru a face coridoare şi poieniţe este nevoie de aprobarea organelor silvice.
Scările portative sunt confecţionate în atelier, din lemn de răşinoase ca să fie uşoare. Au lungimea de
2-4 m şi se pot folosi la şes pentru observarea vânatului de la înălţime. Vânătorul le poartă pe umăr şi le
sprijină de arbore. Sunt însă şi unele care pot fi folosite în câmp deschis, fără a fi sprijinite.
Adăposturi pentru nutreţ. Hrana pentru vânat, între care şi fânul, se procură cu greutate. Cu toate
acestea, se constată destul de des, că din neglijenţă sau nepricepere, parte din nutreţ se pierde în urma
defectuoasei depozitări: putrezeşte sau se mucegăieşte partea care vine în contact cu solul, precum şi o
porţiune de la vârf în care pătrunde apa de ploaie. De aceea, în terenurile de şes şi coline, unde transportul
nutreţului de la locul de depozitare la hrănitori se poate face fără mare greutate, se pot construi adăposturi cu
acoperişul mobil în sens vertical.

Scări portative: a - d- scări sprijinite de arbori, folosite mai ales în pădure; e - scară portativă 237
folosită în câmp
 Casele de vânătoare, sunt clădiri compuse din cel puţin 2-3 dormitoare, o sufragerie, un vestiar, baie,
eventual şi bucătărie, dacă aceasta nu este amplasată în clădire separată (locuinţa paznicului). Clădirea este
mobilată în mod corespunzător, încât să se poată locui în ea confortabil. Casele de vânătoare sunt necesare la
munte, în terenuri importante, care pot suporta o investiţie relativ mare. Astfel de case se construiesc şi la
dealuri, câmpie, sau bălţi, dacă ele sunt necesare, fiind frecventate de vânători şi pescari. Casele de la munte
şi dealuri înalte trebuie amplasate, obligatoriu, lângă o cale de comunicaţie uşor accesibilă; şosea sau drum
forestier. Pentru amplasare se aleg puncte liniştite, cu privelişte frumoasă şi apă în apropiere. Aici îşi depune
vânătorul bagajele, se odihneşte şi de aici pleacă, în diferite puncte ale terenului, la vânătoare, pentru 2-3
zile.
Fiind vorba de construcţii de proporţii relativ mari, cei ce vor să se angajeze la astfel de lucrări, vor
trebui să se adreseze unui proiectant.
Lângă casa de vânătoare, de regulă, se găseşte şi locuinţa paznicului sau îngrijitorului ei, compusă din
1-2 camere mari o bucătărie şi cămară. Alături, un grajd, pentru 2 vite şi 2 cai, un garaj, plus alte dependinţe.
Se numeşte în mod convenţional cabană de vânătoare, o clădire de proporţii mai mici, de obicei numai
cu 2 încăperi, cu confort redus, care permite vânătorului adăpostirea timp de 2-3 zile cât se găseşte la
vânătoare de cerbi, cocoşi de munte, capre negre etc, într-un anumit punct de pădure. De obicei, una dintre
încăperi este destinată numai pentru locuit, iar a doua pentru locuit şi încălzit mâncarea. Cabana se
construieşte din bârne între care se îndeasă muşchi. Eventual în interior se tencuieşte sau se căptuşeşte cu
şindrilă. Mobilierul constă din 2 paturi, eventual suprapuse, în fiecare cameră, o măsuţă, câteva scaune sau
bănci, o etajeră, sobă, cuiere bătute în pereţi şi neapărat o sârmă galvanizată, întinsă deasupra sobei, pentru
uscatul îmbrăcămintei, în caz de ploaie. Paturile individuale pot fi înlocuite cu un pat comun. La nevoie, în
loc de saltea, se poate folosi cetină sau fân.
Amplasarea cabanei de vânătoare se face în apropierea punctului unde boncănesc cerbii sau unde se va
face vânătoarea de căpriori, capre negre, cocoşi de munte etc. dar nu în interiorul locului de vânătoare, căci
s-ar tulbura liniştea vânatului. Scopul este ca vânătorul să nu aibă mult de mers de la locul de dormit până
unde vânează. Fiind o lucrare costisitoare, este indicat să fie făcută numai acolo unde sunt posibilităţi de a
vâna câţiva ani în şir. O primă condiţie pentru amplasare este ca în apropiere (cel mult 100-200 m) să existe o
sursă de apă potabilă. Se caută şi un punct cu privelişte frumoasă. într-un teren de munte, de obicei sunt
necesare mai multe asemenea cabane. Se înţelege, că ele servesc şi pentru adăpostirea personalului de pază
în timpul patrulărilor sau a observării vânatului.
Cabane de vânătoare se fac, de obicei, la munte şi dealuri înalte, dar ele pot fi necesare şi în terenurile
de câmpie care au în curpinsul lor şi păduri. Observarea vânatului şi practicarea vânătorii la căprior şi lopătar
se face seara şi dimineaţa, deci personalul trebuie să stea peste noapte în teren. Considerăm că o cabană într-
un fond de vânătoare cu cervide este necesară chiar şi la câmpie. Aici poate rămâne peste noapte şi
personalul de îndrumare şi control.
Din punct de vedere economic este avantajos a se utiliza cabanele şi colibele de la exploatările
forestiere, rămase nefolosite după terminarea lucrărilor, dacă în ce priveşte amplasarea şi calitatea
construcţiei corespund scopurilor vânătoreşti. Pentru cedarea lor este necesar a se lua contact cu organele
silvice.
Nu trebuie neglijată îngrijirea cabanelor şi colibelor. La plecare este bine să fie măturate. Curăţenia să
fie păstrată şi în jurul lor, şi să fie totdeauna lemne uscate pentru foc, tăiate, puse la adăpost. La cabană
trebuie să existe o găleată pentru adus apă, câteva pahare, eventual şi un minim de veselă: farfurii, tacâmuri
etc.
Practic este ca în faţa cabanei să fie amenajată o mică grădiniţă cultivată cu cartofi, ceapă, salată etc,
încât personalul de teren să nu fie nevoit a aduce totul în traistă.

238
 Loc de pândă şi observare pe sol. La munte, în punctele dominante ale terenului, de unde se poate
vedea un întreg bazin, se face o bancă pe pari bătuţi în pământ, iar în faţă se amenajează o perdea de crengi
sau un gard cu înălţimea de circa 150 cm, încât un om şezând să nu poată fi văzut. în perdea se lasă 2-3
deschideri de 10/20 cm pentru a putea cerceta terenul în diferite direcţii. Se pune şi o prăjină, la înălţime
potrivită pentru a rezema arma. La munte, aceste locuri servesc şi pentru odihnă, după urcuş. La câmpie, ele
sunt amplasate la margini de poieni, de parchete sau la intersecţia unor linii parcelare, la colţul pădurii aşa ca
să se poată vedea pe linii, în toate cele patru direcţii. Aici, cele mai ieftine şi mai trainice locuri de pândă sunt
cele din gard de nuiele, în formă de semicerc, cu diametrul de 2 m şi înălţimea de 150 cm.
Standuri pentru vânătoarea de fazani: pot fi portative şi se aşează pe teren numai în preajma
vânătorii. Se confecţionează din papură sau din nuiele. Înălţimea este potrivită, încât vânătorul să poată
vedea peste ele, în terenurile bogate în fazani şi iepuri, în loc de panouri confecţionate, se pot face perdele vii

Observatoare pe suprafaţa solului: a - în dosul unor tufe; b - în formă de con acoperit cu paie şi fân;
c - în piramidă de crengi; d- din crengi fixate pe prăjini
din plantaţii de Spartium scoparium, molid sau pin, adică din specii cu frunze ce nu cad iarna.
Gropi de pământ, ca adăpost de vedere, servesc la vânătoare de păsări acvatice, şi la vânatul copitat ce
iese la câmp deschis. în acest din urmă caz însă se cere atenţie, deoarece glonţul merge paralel cu pământul
sau chiar în sus şi se pot produce accidente. Gropile pot avea formă dreaptă sau circulară (fîg. 222). Ele se
fac de primăvara, iar pământul scos se împrăştie în jur şi se seamănă plantele care cresc în mediul
înconjurător. Se folosesc numai în sezonul când culturile sunt recoltate sau au înălţime mică, încât să nu
împiedice vederea. Alte lucrări destinate recoltării vânatului au fost descrise la alte capitole. Se menţionează
numai atât că ţiitorile înalte de urşi şi mistreţi se pot amenaja şi între arbori, făcând platforme la 2-3 m
înălţime. Deoarece prin mişcarea arborilor bătuţi de vânt cuiele pot ieşi, iar platforma se descheie, se
recomandă ca prăjinile de susţinere a platformei să nu fie bătute cu cuie, ci legate cu sârmă groasă. Este
limpede că aceste ţiitori se fac la trecătorile bine cunoscute. Pentru mistreţ, ţiitorile se pot amenaja şi pe sol,
având înălţimea aleasă în aşa fel ca vânătorul să poată trage peste ele.
Platformele ajută la prevenirea accidentelor din cauza atacului urşilor şi mistreţilor răniţi, iar din ele,
linia de ochire are direcţia spre pământ, deci se evită accidentele de la tirul paralel cu solul.
Observatoarele înalte pot fi:
- Acoperite şi închise complet;
- Acoperite şi închise parţial;
- Descoperite;
- Improvizate şi portative.
Toate au înălţimea de 4—8 m de la sol.
Observatoarele acoperite şi închise comple constau din 4 stâlpi legaţi între ei, iar deasupra au o cabină
din bârne complet închisă. Podeaua, pereţii şi plafonul sunt bine încheiaţi, cu muşchi între bârne, peste care
s-au bătut- pe patru stâlpi leţuri. Cabina are dimensiuni de 2/2 sau 2/1,5 m, încât să se poată improviza un pat
din lemn cioplit. Când locul de boncănit sau de pândă la urs, este situat departe de cabană, unii vânători
239
preferă să doarmă în observator. Ferestrele au diametrul de 30 x 15 cm cu balamale din cauciuc sau piele
puse în partea inferioară, încât se deschid fără zgomot prin lăsarea în jos. Se înţelege că ferestrele se fac la
înălţimea unui om care stă pe scaun, încât să poată trage şezând.
Observatorul acoperit şi închis parţial are avantajul de a permite vederea, în schimb prezintă
dezavantajul de a nu putea fi folosit pe timp friguros şi noaptea.
Observatorul descoperit poate fi de diferite tipuri: pe patru stâlpi, pe un arbore şi 3 stâlpi, într-un
singur arbore. Are platforma de 2/2 sau 1,50/1,50, iar împrejmuirea de 1,50 m, bine închisă, spre a nu se
vedea mişcarea vânătorului, în pereţi se fac ferestre.

Observatorul descoperit permite vânătorului să şi audă vânatul, nu numai să-1 vadă. Acesta este un
avantaj.
La observatoarele ce se sprijină şi pe arbori, se recomandă tăierea vârfului arborilor, spre a micşora
legănarea acestora, care are ca urmare descheierea platformei. Mai bine este ca piesele ce sprijină platforma
să nu fie bătute cu cuie, ci legate cu cablu sau sârmă de arbori.
Observatoarele improvizate se fac, de obicei, de pădurar sau paznic. Ele constau dintr-o scară şi o
amenajare pentru şezut şi sprijinit picioarele.
Oricare ar fi tipul de observator înalt, scara trebuie să fie solid construită, spre a preveni accidentele. în
acest scop, treptele ei nu trebuie să se sprijine numai în cuie, ci, în prăjinile scării, să se facă mici crestături la
fiecare treaptă.
Observatoarele servesc, în primul rând, personalului de pază şi vânătorului pentru a-şi da seama de
numărul, vârsta, sexul şi calitatea vânatului, iar în al doilea rând pentru vânătoare. Cele înalte sunt necesare
acolo unde vânatul nu poate fi văzut de pe sol, adică unde vânatul stă în lăstărişuri, tufişuri etc. Fiind în
observator, mirosul de om este dus de vânt în înălţime deci nu este perceput de vânat.
Fiind lucrări relativ costisitoare, se fac numai acolo unde pot fi folosite 3-10 ani, deci unde arboretul
nu se închide curând şi, fireşte, unde se ştie că vânatul are trecători. Pentru a folosi bine direcţia vântului se
recomandă ca, în poieni sau parchete, să se construiască două observatoare aşezate în diagonală.
Oricare ar fi tipul lor, observatoarele trebuie făcute aşa încât culoarea lor să nu contrasteze cu mediul
înconjurător. în acest scop, lemnul se lasă necojit sau dacă se cojeşte se vopseşte cu verde. Cele ce se fac din
coroana arborilor se amplasează aşa fel ca să fie camuflate de crengi. Cele din liber se pot camufla plantând
viţă sălbatică sau iederă, care să le îmbrace cu timpul.
Soliditatea scării este necesar să fie verificată periodic, mai cu seamă treptele, spre a preveni
accidentele. Personalul de pază are răpundere şi în această privinţă. Scara nu trebuie să scârţâie.
- Urcarea în observator se face prin partea dinspre pădure, spre a nu fi observat de vânat. în acest
scop este necesară o cărare bine întreţinută.
- La observatoarele construite pe stâlpi, partea ce intră în pământ (0,50-0,70 m) trebuie tratată cu o
substanţă conservantă, spre a întârzia putrezirea.
- Acoperişul observatorului apără pe vânător nu numai de ploaie, ci şi de arşiţă şi îl ajută să ochească
mai bine, lumin nereflectându-se pe armă.
Observatoarele se leagă de cărarea de vânătoare printr-o cărare îngustă.
- Pentru ca trecătorii din pădure să nu se poată urca în observator şi să deranjeze vânatul, se recomandă
ca pe o înălţime de 2 3 m, treptele să fie ridicate şi înlocuite cu altele mobile care se pun şi se iau de vânător

240
numai când foloseşte observatorul. Acestea intră în nişte găuri anume făcute în cele două prăjini
longitudinale ale scării. Treptele mobile vânătorul le ascunde în apropiere.

CĂRĂRILE DE VÂNĂTOARE

Cărările sau potecile de vânătoare se fac în păduri şi servesc la urcatul fără eforturi mari şi inutile la
apropierea şi observarea vânatului, fără să fii auzit sau văzut. Principiul după care se conduce vânătorul este
de a reuşi să se apropie neobservat de vânat şi apoi să se retragă tot neobservat, deci fără a nelinişti vânatul.
La aceasta contribuie şi cărările. Dar, pentru a corespunde acestui scop, ele trebuie să fie trasate într-un
anumit fel, iar apoi să fie întreţinute.
După scopul la care servesc la vânătoare se pot deosebi următoarele categorii:
- Cărări de acces;
- Cărări de vânătoare propriu-zise;
- Cărări de legătură;
- Cărări pentru combaterea răpitoarelor.
Cărările de acces sunt cele care duc de la o casă de vânătoare la o cabană sau de la o şosea sau cale
ferată la o cabană de vânătoare, sau, în fine, de la o cabană la alta. Deoarece pe acestea se circulă de obicei
cu bagaje, eventual transportate pe cai, ele trebuie să aibă lăţimea de 1,20-1,50 m, panta de 12-15%, iar
curbele nu prea accentuate, încât calul să se poată întoarce. Pe distanţă scurtă, panta poate fi şi mai mare
(20%), dar după aceea să urmeze una dulce. În măsura în care terenul permite, este bine să se evite curbele,
în general, traseul cărării de acces trebuie astfel ales, încât să se ajungă la destinaţie pe calea cea mai scurtă.
Totuşi, dacă în apropiere s-ar găsi şi un punct important pentru vânătoare sau observaţie, traseul poate fi
abătut până acolo.
Cărările de vânătoare propriu-zise servesc la apropierea de vânat, fie pentru observaţii, fie pentru
împuşcare. Pe ele se circulă numai cu piciorul; au lăţimea de circa 80 cm, panta de 15-20%, pe distanţă mică
poate fi până la 30% şi curbe mai accentuate. Cărarea trebuie trasată astfel încât să atingă punctele
frecventate de vânatul mare, iar din cărare să se poată vedea la distanţă de cel puţin 80 m în dreapata sau în
stânga sau în ambele părţi. Dacă nu are vizibilitate în teren, cărarea de vânătoare nu are rost, deoarece omul
va fi simţit de vânat înainte de a putea trage sau de a observa vânatul. O altă regulă de bază este ca traseul să
fie astfel ales încât vânătorul să se poată deplasa la adăpost de vedere, deci după arbori, tufe etc. De aceea,
când cărarea va ajunge la o poiană sau parchet forestier, ea nu va trece prin mijlocul acestora, ci prin pădure,
la distanţa de 10-20 m. De asemenea, e bine să se traseze pe ambele părţi ale poienii sau parchetului, încât
deplasarea să fie posibilă din orice direcţie ar bate vântul. Când traseul merge pe o coastă, el se conduce până
la frântura de pantă, încât să aibă câmp de vedere la distanţă cât mai mare. La munte şi dealuri înalte, unde
distanţa din vale (pârâu) până la creastă este mare (1-2 km), de obicei se face o cărare pe vale (dacă nu există
drum), apoi una pe creastă (ocolind vârfurile) şi una pe la mijloc. Dar aceasta nu este decât o indicaţie
generală, alegerea traseului depinde de situaţia locală. Fiind lucrări relativ costisitoare, se fac în acele puncte
unde arboretul din jurul lor nu se închide cel puţin 5-10 ani, dat fiind că după închiderea lui, cărarea de
vânătoare îşi pierde valabilitatea, vânătorul nemaiavând vizibilitate.
O altă regulă ce trebuie respectată la cărările de vânătoare propriu-zise este aceea că traseul să ducă şi
pe lângă puncte importante de observaţie: hrănitori, sărării, ogoare de vânat, observatoare, scăldători. Traseul
nu trebuie să treacă însă chiar pe lângă ele, deoarece s-ar deranja vânatul, ci la distanţă de 100-200 m,
urmând ca până la acele puncte să fie făcute cărări înguste de legătură - numite ieşiri. Ieşiri din cărare se fac
şi în punctele de observat vânatul, dar ele au lăţimea numai de 50 cm, iar pe marginea pădurii se termină cu
un adăpost de vedere (tufă, arbore) sau o amenajare artificială (observator pe sol).
La câmpie, cărările se trasează pe lângă liniile parcelare apoi în jurul poienilor, parchetelor şi altor
locuri unde vânatul mare iese la păşune.
Cărările de legătură au ca scop să facă legătura între o cărare de pe vale şi alta pe la mijlocul
versantului sau între cea de pe versant şi una de pe culme. Fie în timpul observaţiei, fie al combaterii
braconajului şi mai ales în cazul vânătorii, se simte nevoia de a ajunge, în timp scurt şi fără efort mare, într-
un punct al crestei. Cărările de legătură servesc tocmai în acest scop. Ele au panta şi lăţimea celor de
vânătoare propriu-zise. Traseul poate fi abătut ca să atingă şi puncte importante de vânătoare. Cărări înguste.
Pentru motive de economie sau, în cazul când nu există timp suficient pentru a construi o cărare de vânătoare
propriu-zisă sau de legătură cu lăţime normală, se pot face cărări înguste de 40-50 cm. Se înlătură vreascurile
de pe jos, frunzele moarte, se taie crengile aplecate şi se sapă, nivelând cărarea în sens transversal. La fel se
procedează şi la ieşirile spre observatoare, hrănitori, sărării, ogoare etc. Mai târziu, dacă se consideră
necesar, se pot lărgi la 80 cm.
241
 Reguli la construirea cărărilor de vânătoare

- Nu se aleg trasee pe care au interes să circule şi locuitorii satelor învecinate, turiştii sau muncitorii
de pădure, deoarece s-ar strica liniştea vânatului.
Pentru ca persoanele de mai sus să nu găsească potecile existente, acestea nu vor începe chiar din
drumurile publice, ci numai de la 20-30 m de acestea, iar pe această distanţă se vor curăţi doar crengile, fără
a se face săpături.
- Pentru ca vânătorul să o găsească se va face un semn pe un arbore de lângă drum.
- Trasarea cărării este o operaţie separată de lucrările de săpat ale acesteia şi trebuie făcută înainte de a
aduce muncitori pentru construirea ei.
- în arboretele ce se regenerează din lăstari ca şi în plantaţiile de salcâm, cărările de vânătoare propriu-
zie nu au eficacitate de lungă durată, deoarece noul arboret se înalţă cu repeziciune (2-3 ani) şi nu mai
permite observarea sau vânarea din cărare. în schimb, ele sunt foarte utile în jurul poienilor permanente şi a
enclavelor; de asemenea, pe marginea pădurii, spre terenul agricol, în care cervidele ies la păşune.
- Cu cât panta terenului este mai mare, cu atât construirea cărării va necesita mai multă muncă. La
cărarea nou construită, oricare ar fi tipul ei, partea dinspre vale trebuie să fie mai înaltă decât cea dinspre
deal, aşa încât şi după tasare să rămână orizontală. Altfel, cu timpul, capătă înclinare spre vale şi devine
alunecoasă.
Cărările să nu fie prea dese, deoarece vânatul va fi deranjat.
- Ori de câte ori facem o cărare, trebuie să ne întrebăm ce folos ne aduce. O vom construi numai dacă
rezultă că este necesară.
- Când cărarea trece prin mocirle se fac podeţe sau căptuşeli cu lemn. La trecerea peste pâraie se
construiesc punţi sau podeţe.
Pe cât posibil la construirea cărării să nu se taie arbori, ci să fie ocoliţi.
Cărările din terenurile de cervide se curăţă de frunze, ramuri, iarbă etc. cu 15-20 zile înainte de
începerea epocii de vânătoare la specia respectivă, deci la căprior între 15 mai şi 1 iunie, la cerb 15 august-1
septembrie, iar la lopătar la 10-20 septembrie. Se lasă cam 2-3 săptămâni liniştite, înainte de începerea
vânătorii, cu scopul ca vânatul deranjat cu ocazia curăţirii, să-şi reia trecătorile obişnuite. Dacă această
curăţire s-ar face cu mult înainte, cărările s-ar putea umple din nou cu frunze, ramuri etc. întreţinerea se face
cu greblă de fier, sapă, mătură de nuiele.
Cărările vechi, neîntreţinute, se închid cu timpul, prin aplecarea crengilor peste cărare, prin răsturnarea
de arbori, prin surparea pământului, devenind greu practicabile. în asemenea cazuri, se procedează la
deschiderea cărării în felul următor: doi oameni, având un ferăstrău şi câte un topor, taie crengile ce se
apleacă şi înlătură arborii căzuţi peste cărare. Nu se procedează la curăţire de frunze, ramuri sau la repararea
cu sapa. Se face în primă urgenţă, atât cât este necesar pentru a putea circula, lăsând repararea pentru mai
târziu. în lipsa cărărilor de vânătoare, se pot deschide şi drumuri vechi, folosite în trecut la exploatări de
păduri, dacă în anumite locuri ele sunt necesare.
Înlăturarea crengilor ce se apleacă peste cărare trebuie făcută de fiecare dată când personalul de pază
circulă pe ele. Cu un topor sau cuţit de vânătoare, sau chiar cu mâna, se rup şi se înlătură.
Este bine ca potecile (cărările) de vânătoare din terenurile pentru practicarea vânătorii sau efectuarea de
observaţii, să nu fie abandonate (casate) întrucât pot asigura şi în continuare accesul în arborete a
silvicultorilor pentru lucrările de gospodărire şi supraveghere a noilor păduri (ele fiind utile mai ales în cazul
incendiilor sau atacurilor de dăunători).
Scăldători artificiale pentru cerb şi mistreţ. Pentru aceste două specii, scăldatul în mocirlă este o
necesitate vitală. Dacă ele nu găsesc scăldători, se mută în alte terenuri, unde această condiţie este
îndeplinită. Omul poate ajuta vânatul, amenajând scăldători artificiale, acolo unde acestea lipsesc sau sunt
rău distribuite pe teren. Trebuie însă avut în vedere că cele două specii de vânat nu fac baie în apă, ci în
noroi. Atât scăldătorile naturale, cât şi cele pe care le face omul trebuie inventariate şi numerotate ca orice
instalaţie vânătorească. în apropierea lor, este bine să se construiască şi un observator, căci oferă o bună
ocazie de a vedea vânatul. Aici nu se trage cu puşca.
Pentru amenajarea de scăldători artificiale, se aleg porţiuni liniştite, care au izvoare sau mocirle în tot
cursul anului. Ele nu se fac pe albia pârâului, ci pe marginea lui, imediat lângă el, prin săparea unei
adâncituri ovale de circa 2-2,5 m şi 0,40 m adâncime şi prin bararea apei. Dacă solul este permeabil,
scăldătoarea se poate căptuşi cu argilă. Cel puţin o dată pe an, scăldătoarea se curăţă cu o greblă scoţându-se
pietrele ascuţite, crengile etc, care ar putea înţepa animalul în timpul scăldatului. în jurul scăldătorii, terenul
să fie liber de tufe, dat fiind că vânatul numai atunci se simte în siguranţă, când vede împrejur, la distanţă. Se

242
pot semăna însă plante erbacee de talie mică. Nu departe de scăldătoare este necesar să existe arbori cu coaja
nu prea aspră de care mistreţii să se frece, după baie.
Se pot utiliza împrejmuiri portative pentru protecţia culturilor forestiere sau a ogoarelor, contra
stricăciunilor cauzate de vânat (căpriorilor, cerbilor şi iepurilor). Panourile se montează pe teren, pe stâlpi.
Pentru trecerea peste împrejmuire se construieşte o scară.

ÎNTOCMIREA PROIECTULUI DE AMENAJARE

Investiţiile într-un teren cu vânat mare necesită sume relativ însemnate în raport cu veniturile rezultate
din vânat. De aici decurge necesitatea de a cunoaşte bine terenul, de a proiecta numai lucrări cu adevărat
necesare şi a le eşalona în timp, în ordinea urgenţei lor. După întocmirea proiectului, se poate ivi necesitatea
modificării sau completării lui, dar un proiect iniţial trebuie să existe, altfel se poate întâmpla să se execute
lucrări care nu erau necesare, sau unele să fie amplasate greşit. Rareori se întâmplă ca cineva să cunoască aşa
de bine terenul, încât să nu simtă nevoia completării ulterioare a proiectului.
Construcţiile şi instalaţiile vânătoreşti se fac, în marea majoritate a cazurilor, în păduri, deoarece în
terenul agricol, dat fiind specificul lucrărilor de aici, ele n-ar putea dura. Un alt motiv pentru care lucrările de
acest fel se fac în păduri este acela, că observatoarele, cărările, casele şi cabanele sunt necesare pentru
vânatul mare, care îşi duce viaţa în pădure.
Întocmirea proiectului trebuie să aibă la bază o bună cunoaştere a terenului. De aceea, cu o hartă la
scara 1:50000 sau mai bine cu un plan la scara 1:20000, se parcurge terenul, pentru a cunoaşte pădurea sub
raportul speciilor de arbori şi arbuşti, a claselor de vârstă şi a repartizării acestora în teren. Trebuie dată
atenţie şi poienilor care ar putea fi cultivate cu plante pentru vânat, parchetelor şi terenurilor agricole unde în
mod normal, vânatul iese la păşune. Se notează pe hartă aşezările omeneşti, locurile de păşune, drumurile şi
cărările cu caracter public. Această cercetare a terenului este mai fructuoasă dacă este făcută având ca
însoţitor un bun cunoscător al situaţiei locale, pădurar, paznic de vânat, vânător localnic, care să dea relaţii şi
asupra localizării vânatului în diferite perioade ale anului: iernat, boncănit, păşune de vară etc. Localizarea
vânatului şi mai ales punctele favorabile pentru vânătoare arată locul unde trebuie proiectate lucrările. Se ia
notă de punctele expuse braconajului şi de parcelele în care vânatul face pagube în culturile forestiere.
Trebuie acordată atenţie terenurilor agricole din jurul pădurii, de unde vânatul îşi completează hrana. în
regiunea de dealuri şi câmpie, în care predomină suprafeţele cultivate agricol, se cercetează şi acestea sub
raportul distribuirii culturilor cu caracter oarecum de durată: vii, livezi de pomi, păşuni, lucerniere, grădini de
zarzavaturi; de asemenea, eventualele boschete, culturi forestiere de protecţie, bălţi cu stuf etc.
Ca rezultat al acestor lucrări de teren, se întocmeşte proiectul de amenajare al fondului sau complexului
de fonduri care ar trebui să cuprindă următoarele:
Partea I. Descrierea unităţii
- Elemente administrative şi fizice.
- Descrierea din punct de vedere silvic, agricol şi vânătoresc; specii, efectiv (real) şi optim.
- Instalaţii vânătoreşti şi construcţii silvice existente.
- Modul de gospodărire vânătorească de până acum; hrană pentru vânat, pază, recoltă etc.

Partea a II-a. Proiectul lucrării

- Măsuri de combatere a braconajului şi dăunătorilor.
- Lucrări de îngrijire: îmbunătăţirea hranei naturale, culturi speciale pentru vânat, hrană
complementară, selecţie prin împuşcare etc.
- Recolta de vânat probabilă în următorii 5 ani.
- Proiectul de construcţii şi instalaţii vânătoreşti pentru următorii 5 ani.
- Pentru toate lucrările proiectate, se lasă foi libere în scopul notării realizărilor anuale
- Orice alte prevederi.
La proiectarea lucrărilor este necesar să se ţină seama de faptul că valoarea unui teren depinde, în
primul rând, de vânatul din cuprinsul lui. Ar fi greşit să se creadă că prin investiţii mari, dintre care unele fără
întrebuinţare imediată, s-a rezolvat problema vânătorească într-un teren. în proiectare, trebuie să existe o
ordine de urgenţă a lucrărilor. în prima urgenţă să se prevadă în proiect lucrările de ocrotire, de care depinde
ridicarea efectivului şi calităţii vânatului şi numai în a doua urgenţă cele de recoltare. Atât timp cât problema
cazării vânătorilor se poate rezolva prin amenajarea sau adăugirea unei camere la un canton silvic, este greşit
să se prevadă în proiect construirea de case vânătoreşti costisitoare. Trebuie să se ţină cont şi de latura
economică, fie că este vorba de un teren de vânătoare creat în scop de producţie, fie că el este destinat numai
satisfacerii cerinţelor de destindere ale vânătorilor. Volumul şi natura lucrărilor proiectate depinde şi de
243
posibilităţile financiare ale celui ce deţine terenul. Pentru a nu greşi, în prima urgenţă, se prevăd acele lucrări
a căror necesitate este bine stabilită, indiscutabilă, lăsând pentru urgenţa a doua pe cele încă insuficient
analizate sau a căror necesitate nu poate fi stabilită clar, la acea dată.
Pe planul sau harta proiectului se notează cu negru lucrările existente şi cu roşu cele proiectate.
în legătură cu proiectarea, se mai fac următoarele recomandări:
- Primele lucrări proiectate, să fie acelea care asigură mişcarea şi adăpostirea personalului în teren;
deschiderea de cărări vechi şi amenajări de colibe.
- Pentru a preveni pagubele cauzate de cerbi şi mistreţi în culturile agricole, prin ieşirea lor din pădure,
se recomandă înfiinţarea de ogoare spre marginea pădurii, care să fie cel puţin de aceeaşi calitate cu a
culturilor agricole de pe câmp, vânatul nemaiavând motiv să părăsească adăpostul pădurii. Când însă vânatul
este înfometat iese la câmp. Din punctul-de vedere al pagubelor, cele mai expuse sunt terenurile agricole care
formează intrânduri în pădure.
- Observatoare se pot înfiinţa şi la hrănitori, sărării, scăldători.
- Cărările pentru combaterea dăunătorilor vânatului să nu fie conduse prin locurile de odihnă ale
vânatului.
Ordinea de urgenţă a lucrărilor de ocrotire şi amenajare ar fi:
- Paza vânatului contra braconajului şi combaterea dăunătorilor lui. Este logic ca înainte de a
întreprinde alte măsuri de înmulţire a vânatului, să păstrezi şi să aperi ceea ce există;
- A doua măsură este deschiderea cărărilor vechi, eventual a drumurilor părăsite, folosite în trecut la
scoaterea lemnului din pădure. Scopul urmărit este de a uşura mişcarea în teren cu ocazia pazei, a combaterii
dăunătorilor, alimentării hrănitorilor şi sărăriilor.
- Punerea de sare pentru cervide şi capra neagră. Efectul este reţinerea vânatului în teren.
- Concomitent cu primele trei măsuri, se construiesc, în fodurile de munte, colibe de vânătoare
necesare adăpostirii personalului de pază în timpul patrulărilor, a executării diferitelor lucrări şi a observării
vânatului.
- Construirea de hrănitori, cultivarea de ogoare pentru vânat şi punerea de hrană complementară pe
teren sunt, de asemenea, lucrări urgente, dar nu se poate spune că au întâietate faţă de combaterea
braconajului şi a dăunătorilor.
- Construirea de observatoare,care servesc, în primul rând, la observarea vânatului şi numai în al doilea
rând la împuşcare.
- Cărările noi, cabanele şi casele se construiesc numai când devin necesare pentru recoltarea intensă a
vânatului, când efectivul real se apropie de cel optim. Excepţie face o singură cabană într-un fond, care
serveşte şi în scop administrativ.

DESPRE EVALUAREA EFECTIVULUI DE VÂNAT

Sub denumirea de evaluare a efectivului de vânat se înţelege stabilirea numărului, sexului, vârstei şi
calităţii vânatului dintr-un teren sau un complex de terenuri, la un moment dat.
Fără cunoaşterea efectivului, nu este de conceput o gospodărire raţională a vânatului. Cunoaşterea
efectivului serveşte la calculul sporului anual, deci la stabilirea, cel puţin cu aproximaţie a cifrei recoltei
posibile; la calculul felului şi cantităţii de hrană complementară pentru iarna ce urmează, la reglarea
raportului dintre sexe la speciile unde acest lucru este posibil. De asemenea, cunoaşterea efectivului este
indispensabilă la realizarea unei densităţi potrivite, deci la prevenirea degradării trofeelor şi a pagubelor
cauzate în culturile silvice şi agricole. De aceea, această lucrare trebuie făcută cu spirit de răspundere, de
către persoane care cunosc bine şi terenul şi biologia speciilor de vânat ce se evaluează. Pe baza datelor
evaluării, se întocmeşte planul de recoltare pentru sezonul ce urmează, deci şi planul de venituri.
Momentul evaluării de bază, pentru toate speciile, este luna martie. S-a ales această lună deoarece:
- Iarna s-a terminat, deci nu mai este probabil să se producă pierderi din cauza frigului şi a zăpezii;
- S-a încheiat şi sezonul de vânătoare pentru speciile de vânat nerăpitor, sedentar, deci ceea ce a rămas
nu mai este expus reducerii prin împuşcare;
- Cu foarte puţine excepţii, noua generaţie de pui n-a apărut încă, deci ceea ce găsim pe teren reprezintă
animale în vârstă de un an şi mai mult, adică stocul de bază (reproducţie) pentru anul ce urmează.
- La speciile care au pui, aceştia nu se iau în socoteală;
- La 1 aprilie începe noul an vânătoresc, deci este necesar să se ştie pe ce efectiv de reproducţie se
contează.
În afara acestei evaluări, care se efectuează în martie, pentru toate speciile de vânat sedentar ce
formează obiectul vânătorii, se mai fac unele evaluări şi în alte luni. Astfel, pentru iepure, fazan şi
244
potârniche, specii supuse la mari fluctuaţii de efectiv din cauza condiţiilor atmosferice din cursul primăverii,
unde sporul anual poate varia în limite largi, este necesar să se mai facă o evaluare, după încheierea perioadei
de creştere a puilor şi, în orice caz, înainte de începerea sezonului de vânătoare. La aceste specii, abia toamna
se poate şti pe ce recoltă se poate conta în sezonul ce urmează. Aşa fiind, planul de recoltă întocmit, în
primăvară se corectează acum, dacă este cazul, pe baza datelor noi asupra efectivului.
Etologia unor specii obligă pe gospodar să facă evaluarea de bază în alte perioade decât cea din martie.
Astfel, la cocoşii de munte, evaluarea se efectuează în aprilie-mai, când ei se adună la locul de rotit; la cerb,
în septembrie, în timpul boncănitului, la capra neagră în octombrie-noiembrie în perioada împerecherii, când,
pe zăpada căzută, grupurile de capre pot fi observate mai uşor. Dar aceste evaluări făcute în alte perioade nu
sunt decât completări ale evaluării de bază făcută în martie, mai cu seamă pentru determinarea sexelor,
vârstelor şi calităţii trofeelor.
Evaluarea de efectiv se face numai pentru vânatul sedentar. Cu toate acestea, sunt situaţii când este
necesar să fie cunoscut şi efectivul de vânat migrator. Astfel, uneori se iveşte nevoia stabilirii efectivului de
raţe sălbatice la o anumită dată, pentru a se cunoaşte fluctuaţiile numerice de la un an la altul; identificării
numărului de păsări ce cuibăresc în colonii: stârci, pelicani etc, mai cu seamă dacă este vorba de specii rare,
a căror existenţă este ameninţată. în acest scop, Consiliul Internaţional de Vânătoare recomandă întocmirea
unui plan de evaluare a efectivului de vânat migrator, în special în perioada nidificării. Se obişnuieşte
evaluarea efectivelor în locurile de iernare ale păsărilor migratoare. În ultimul timp, din motive de protecţie,
se caută a se stabili şi efectivul de păsări răpitoare.
Fie că este vorba de vânat sedentar, fie migrator, cunoaşterea efectivului poate constitui şi un semnal de
alarmă spre a lua la timp măsuri de protecţie a unei specii ce este ameninţată în existenţa ei.
Pentru reuşita evaluării, adică a obţinerii de date cât mai apropiate de realitate, se recomandă
următoarele:
- La speciile cu o rază mare de mişcare (lup, mistreţ, cerb în perioada boncănitului etc), numărătoarea
trebuie făcută în aceeaşi zi, nu numai în acelaşi fond, ci şi în cuprinsul unui complex de fonduri învecinate.
Astfel, vânatul mişcându-se, este posibil să se comită erori, prin înregistrarea aceluiaşi exemplar în două
terenuri diferite;
- La speciile de vânat mare, evaluarea trebuie repetată de 2-3 ori, lucrându-se după aceeaşi metodă şi
făcându-se media;
- În martie, la munte, stratul gros de zăpadă, în unii ani împiedică accesul. De aceea este necesară
dotarea cu schiuri a personalului de teren;
- Să se ţină cont de concentrările sezonale pentru reproducere, hrană;
- Evaluarea după urme a vânatului mare dă rezultate în terenurile unde densitatea nu este mare. La
căprior, în porţiunile cu efectiv ridicat, după câteva ore de la încetarea ninsorii, urmele sunt aşa de dese încât
numărarea întâmpină greutăţi;
- Pentru a putea urmări fluctuaţiile de efectiv în cursul anilor, se recomandă ca limitele terenurilor de
vânătoare să nu se schimbe fără motive serioase. De asemenea, să se aplice aceleaşi metode şi aceleaşi pieţe
de probă.
În literatura străină se recomandă evaluarea efectivului de vânat la hrănitori, sărării, scăldători (mistreţi
şi cerbi). Acolo, aceste metode pot fi aplicate, deoarece terenurile de vânătoare - revirurile - sunt mici (câteva
sute, rareori mii de hectare), iar personalul de teren este numeros. În condiţiile ţării noastre, această metodă
nu poate fi folosită, deoarece operaţia evaluării trebuie efectuată concomitent la toate instalaţiile amintite.
Într-un teren de munte de 15 000 ha, ar trebui să existe 80-150 sărării şi cam tot atâtea hrănitori. Este clar că
nu ar fi posibilă mobilizarea unui număr aşa de mare de oameni cunoscători ai vânatului. Acelaşi lucru se
poate spune despre un teren de fazani cu 30-40 hrănitori. Aşa fiind, în condiţiile din ţara noastră, există
greutăţi în plus, mai cu seamă în pădurile din Carpaţi, cu căi de comunicaţie puţine, teren frământat, case de
adăpost rare, densitate mică, hrană mai abundentă decât în pădurile de răşinoase din unele ţări europene, deci
unde vânatul nu vine totdeauna la hrănitori. Aşa fiind, trebuie găsite metode adecvate condiţiilor noastre.
În condiţiile din regiunea de munte a ţării noastre, de mare folos pot fi observaţiile făcute de personalul
silvic şi de vânătoare, în tot cursul anului. Aceste observaţii, notate conştiincios în condica de serviciu, pot
constitui elementul de bază în lucrările de evaluare. Pentru personalul silvic şi de vânătoare evaluarea
efectivului nu trebuie să formeze numai o lucrare de sezon, ci o preocupare permanentă, anul întreg. Chiar
dacă s-ar putea face evaluări, după metodele aplicate în Europa Centrală şi Apuseană, chiar şi atunci
observaţiile din cursul anului pot constitui puncte de sprijin la definitivarea cifrelor.
În cele ce urmează, va fi arătat modul cum se procedează la evaluarea diferitelor specii de vânat.
La cerb. Evaluarea efectivului de cerb nu este o operaţie uşoară, mai cu seamă în Carpaţi. Prima şi cea
mai importantă condiţie este o temeinică organizare. Pentru a obţine cifre exacte ale efectivului, se fac
245
evaluări de trei ori pe an, apoi se calculează media. Prima evaluare are loc în perioada boncănitului
(septembrie-octombrie), a doua la căderea primei zăpezi persistente, iar a treia în martie. Pentru corecta
evaluare trebuie respectate următoarele reguli:
- Fiind un animal cu rază mare de mişcare, stabilirea numărului trebuie făcută în aceeaşi zi, pe întreg
fondul, sau şi mai bine, pe 2-3 fonduri vecine. Altfel există pericol de a număra acelaşi exemplar de 2-3 ori.
- Fondul va fi împărţit în porţiuni de 1 000-1 500 ha sau mai puţin, cât poate cuprinde un om într-o zi.
La o suprafaţă păduroasă de 15 000 ha vor fi necesari deci 10-15 observatori, care să lucreze concomitent.
Această defalcare în porţiuni se efectuează cu 1-2 săptămâni înainte de ziua numărătorii, de faţă fiind toţi cei
ce vor face observaţii. Cu această ocazie li se dau şi îndrumări tehnice. Observatorii vor fi recrutaţi dintre
pădurari, brigadieri, paznici de vânătoare, vânători cu experienţă. Colaborarea este absolut necesară.
- Cunoaşterea urmelor şi a felului de viaţă a cerbului sunt indispensabile unei lucrări de calitate.
- Evaluarea în perioada boncănitului dă cele mai bune rezultate când acesta este în toi. Se ascultă seara
şi dimineaţa, deci observatorul trebuie să doarmă în apropiere. Numărul de tauri se stabileşte după glas,
adăugând eventual o cifră pentru cei ce nu dau glas totdeauna; iar la ciute se aplică observaţia vizuală; dat
fiindcă boncănitul nu are aceeaşi intensitate, este bine ca observaţiile să fie făcute 2-3 zile în şir. Pentru
observaţie se aleg puncte înalte de teren. Trebuie multă atenţie ca aceiaşi cerbi să nu fie număraţi de 2
observatori; delimitarea trebuie făcută deci pe bazine. Glasul poate da oarecari indicaţii asupra vârstei. Se fac
3 categorii de vârstă: viţei, cerbi de vârstă mijlocie şi cerbi bătrâni.
- Evaluarea la prima zăpadă, se face după urme şi eventual după vânatul văzut pe teren. Deosebirea
sexelor şi a categoriilor de vârstă, după urme, este absolut necesară. Se lasă să se treacă 12-24 ore de la
încetarea ninsorii, apoi se străbate terenul. Din urmele intrate şi ieşite în porţiunea supusă observaţiei, se trag
concluzii asupra efectivului. Se înţelege că se notează şi urmele altor specii de vânat văzute. Observatorii
pornesc la lucru la aceeaşi oră.
- La a treia evaluare - cea din martie - se procedează la fel, numai că de data aceasta, stratul de zăpadă,
de obicei este gros (0,5-0,8 m) încât împiedică mersul observatorilor. Se folosesc vârzobi şi schiuri.
Evaluările la boncănit şi la prima zăpadă sunt necesare tocmai din cauză că a treia este dificilă şi nesigură.
De la data primelor numărători, până în martie se produc pierderi din efectiv şi trebuie făcute scăderile
corespunzătoare; din toate trei numărătorile se calculează efectivul mediu.
La fiecare din cele trei evaluări, a doua zi după numărătoare, observatorii se întrunesc şi comunicându-
şi constatările, caută să elimine erorile din trecerea vânatului dintr-un sector într-altul. Trebuie să existe un
coordonator al lucrării.
Evaluarea efectivului cerbilor este o lucrare complexă. Un sprijin real se poate găsi în notele pe care le
face personalul de pază, în condica de serviciu, în tot cursul anului. Aceasta nu înseamnă că pentru a afla
efectivul, vom face doar adunarea cantităţilor înscrise în condică. Ele trebuie analizate şi folosite în
completarea altora, primite pe altă cale.
La căprior. Evaluarea efectivului de căprior se poate face astfel:
- în pădurile de câmpie, străbătute de linii parcelare, evaluarea se face o dată cu cea a iepurilor, când în
afară de iepuri se notează orice alt vânat sedentar văzut. Evaluarea căpriorului, se poate face şi separat,
folosind gonaşi puţini, aşezaţi la distanţă de 50-80 m unul de altul, atât cât este necesar pentru a vedea
vânatul ce ar trece înapoi.
- La deal şi munte, unde nu sunt linii parcelare, evaluarea se face pe baza numărării urmelor. Acolo
unde efectivul este mare, numărarea se face greu, deoarece urmele se încurcă. Având rază mică de mişcare,
observaţiile făcute de personalul de pază în cursul anului sunt foarte preţioase, mai cu seamă la această
specie.
- O metodă bună, însă aplicabilă numai la câmpie şi la dealuri unde pădurile sunt formate din trupuri
mici şi au în jur terenuri agricole, este aceea de a număra căpriorii ieşiţi în luna martie pe terenurile semănate
cu grâu. După hrana uscată şi puţină din timpul iernii, căpriorii ies la hrana verde de pe câmp. Trebuie
observatori mulţi, care să facă observaţii în aceleaşi ore ale dimineţii. în pădurile de întindere mare, unde nu
sunt terenuri agricole în apropiere, observaţiile trebuie făcute în poieni, parchete, rarişti şi alte locuri unde
căpriorul iese la păşune.
Oricare ar fi metoda de evaluare, trebuie să se aibă în vedere faptul că mortalitatea la căprioare, când se
produce, atinge punctul culminant spre sfârşitul lunii februarie. Deci, abia în martie se poate şti ce efectiv de
reproducţie a rămas. Pentru aprecierea vârstei, se fac două clase: sub un an şi peste un an.
Pentru observaţiile din cursul anului, se foloseşte acelaşi model de tabel ca la cerb.
La cerbul lopătar. Evaluarea se face după urme şi observaţii în cursul anului. Lucrarea este mai uşoară
ca la cerb, dat fiind că, în ţara noastră, lopătarul este răspândit în zona de câmpie şi coline. Metoda de
evaluare se aseamănă cu a căpriorului.
246
 Cunoaşterea raportului dintre sexe la cervide are mare importanţă practică: serveşte la întocmirea
planului de recoltare. Pentru a nu se face greşeli, se recomandă să se procedeze astfel:
- Observatorul trebuie să aibă, neapărat, binoclu.
Spre a se vedea ce greşeală se poate comite dacă se lucrează superficial, se dă următorul exemplu: într-
un grup, în martie, se văd 4 piese de căprior. Coarne are un singur exemplar. Observatorul superficial ar da
sentinţa: un ţap, trei femele, deci raport 1:3. Dar, observând atent cu binoclul, se constată că este un ţap, o
femelă şi doi iezi, dintre care unul de sex masculin, deci raport 1:1.
- Observaţiile se notează într-un tabel identic cu modelul menţionat la evaluarea efectivului de cerb.
- Iarna masculii de cerb şi lopătar formează adeseori cârduri separate. La cerb numai cei tineri intră în
cârdurile de ciute şi viţei. Deci, la stabilirea raportului dintre sexe, dacă se vor lua ca bază numai cârdurile
mixte, se va proceda greşit. Trebuie observate şi grupurile formate numai din masculi.
- La viţei şi iezi, când sexul nu poate fi deosebit, se ia raportul de 1:1, cum este în natură.
- Aprecierea raportului dintre sexe se poate face mai uşor începând din noiembrie până în martie, când
frunzişul arborilor este căzut.
La capra neagră. Date fiind condiţiile grele de teren, metoda de evaluare a caprei negre este aceea a
observaţiei directe de către personalul de pază. Momentul potrivit este a doua jumătate a lunii octombrie şi
prima jumătate a lui noiembrie, când ies în golul de munte, în vederea împerecherii şi caprele care temporar
au stat la limita vegetaţiei forestiere, în pădure. In acest moment, golul alpin este liniştit, iar fondul alb al
zăpezii, care de obicei s-a aşternut, uşurează observaţia. Pentru a face o evaluare bună, este nevoie de un
personal cunoscător al terenului, dotat cu binoclu bun, puternic şi cu bune condiţii de vizibilitate. Un alt
moment de evaluare, mai puţin favorabil, este în luna mai, înainte de urcarea turmelor de oi şi vite cornute la
păşune, în martie, când se face evaluarea generală a tuturor speciilor de vânat sedentar, nu este moment
potrivit pentru capra neagră, din cauza stratului gros de zăpadă, care împiedică mersul şi pentru că parte din
capre sunt retrase la pădure unde nu pot fi văzute. Aşa fiind, ne folosim de numărătoarea din octombrie-
noiembrie, din care scădem un procent de pierderi din cursul iernii. La caprele negre care vara - iarna trăiesc
în pădure, nu ne rămâne decât observaţia personalului de pază din cursul anului. în cazul când două fonduri
de vânătoare vecine sunt situate unul pe versantul nordic şi altul pe cel sudic, evaluarea în acestea trebuie
făcută în aceeaşi zi, dat fiind faptul că vânatul se localizează uneori pe un versant, alteori pe altul.
Mistreţul şi ursul sunt specii care, în căutare de hrană, se deplasează la distanţă mare, îndeosebi
toamna, existând pericolul de a fi număraţi atât acolo unde s-au deplasat numai temporar, cât şi în locul lor
obişnuit. Se pare că sub acest aspect, în ţara noastră, personalul de teren comite greşeli cu ocazia evaluării.
Pentru prevenirea greşelilor, evaluarea trebuie făcută concomitent, în mai multe fonduri vecine.
Metoda de aplicat pentru evaluarea efectivului este cercetarea urmelor după ce ursul a ieşit din bârlog,
ca şi observaţiile în cursul perioadei când el este relativ stabil în fond. Din cifra rezultată, în urma cercetării
urmelor, sau din observaţii, se scad 20-30% pentru dubla numărătoare.

Împărţirea fondului de vânătoare pe calităţi, în vederea evaluării efectivului de vânat

Lupul are o rază de mişcare mare. Dubla sau tripla numărătoare a aceluiaşi exemplar este frecventă. Se
recomandă să se reducă la jumătate cifrele date de mai mulţi observatori vecini, ştiut fiind că lupul trece
dintr-un fond într-altul.
La râs, evaluarea se face după urme.
Vulpea, viezurele şi, în oarecare măsură şi pisica sălbatică, pot fi evaluate ca număr pe baza vizuinilor
ocupate în momentul evaluării. Personalul de pază ar trebui să aibă un inventar al tuturor vizuinilor din
cuprinsul fondului, indiferent dacă sunt ocupate sau nu.
247
 La iepure, deoarece în cuprinsul unui fond de vânat densitatea nu este uniformă, pentru evaluarea
efectivului de iepuri, suprafaţa fondului se împarte în 2-3 categorii de densitate (fig. 231). Dacă nu se
procedează aşa, există pericolul stabilirii unui efectiv mai mare decât este în realitate, deoarece în practică se
neglijează a se amplasa pieţe de probă şi lângă sate, unde, de regulă, densitatea este mai mică.
Se aplică de obicei metoda pieţelor de probă, dar se poate lucra şi cu metoda benzilor.
La metoda pieţelor de probă, trebuie respectate regulile următoare:
- Pieţele se amplasează aşa fel încât să cuprindă atât zone cu densitate mare, cât şi cu densitate mică,
deci la un loc să rezulte o medie apropiată de densitatea reală;
- în terenul agricol, pieţele de probă la un loc să însumeze circa 10%, iar în pădure circa 15-20%;
- Calculul efectivului se face separat pentru terenul agricol şi separat pentru pădure, apoi cele două
rezultate se adună, pentru a avea efectivul pe fond. Luciul de apă se scade;
- Distanţa între pieţe trebuie să fie de cel puţin un km, încât iepurii stârniţi dintr-o piaţă să nu ajungă în
piaţa vecină, deci să fie număraţi de două ori;
- Forma dreptunghiulară a pieţelor este mai avantajoasă decât cea pătrată, deoarece necesită gonaşi mai
puţini;
- Pieţele să aibă, pe cât este posibil, limite naturale: drumuri, linii parcelare, liziere de salcâmi, eventual
alte puncte de reper: fântâni, borne, arbori izolaţi etc. spre a putea fi identificate uşor şi a nu fi nevoie de
remăsurare în fiecare an. Schiţele pieţelor trebuie păstrate;
- Să rămână mereu aceleaşi pieţe, ani în şir, spre a avea date comparabile dacă mediul nu a suferit
transformări importante;
- Suprafeţele pieţelor din terenul agricol să fie calculate exact, pe bază de măsurători cu lanţul. La
păduri, suprafaţa parcelelor poate fi luată din amenajament. Măsurarea se face cu câteva zile înainte de data
evaluării;
- Suprafaţa pieţelor este bine să fie de circa 100 ha în terenul agricol şi de 50 ha în pădure. Dacă se fac
pieţe numeroase şi mici, timpul de lucru se măreşte.
- La numărarea vânatului din pieţele de probă se procedează astfel:
- mai întâi se aşază observatorii. Distanţa între aceştia este de 200-400 m în funcţie de relieful terenului
şi de vizibilitate. Observatorii să fie dintre cei conştiincioşi;
- gonaşii pornesc numai după ce observatorii s-au aşezat. Distanţa între gonaşi este de 15-25 m în
funcţie de gradul de acoperire a terenului şi de temperatura aerului;
- se numără vânatul ce iese din piaţa de probă şi cel ce trece înapoi printre gonaşi. După terminarea
fiecărei goane, se face evaluarea numerică a vânatului văzut;
- observatorii să nu aibă arme cu ei, încât atenţia să le fie îndreptată numai la numărare vânatului;
având arma, vor fi atenţi, în primul rând, la eventualele răpitoare.
Modul de aranjare a observatorilor şi gonaşilor.
Într-o zi de martie se pot număra iepurii din 5-6 pieţe de 100 ha în teren agricol şi 3-4 pieţe în pădure.
Într-un fond de 8-12000 ha, evaluarea durează cam două zile. Pentru iepure, care este fidel locului său de
trai, evaluarea poate dura şi două zile, fără a se face eroare.
De la efectivul pieţelor de probă, se trece la efectivul fondului, aplicând regula de trei simplă.
La evaluarea efectivului de iepuri se poate aplica şi metoda benzilor de probă. Pe o sârmă de 90 m
lungime şi 2-4 mm diametru se fixează din 15 în 15 m bucăţele de lemn sau cârpe, iar la capete se pune câte
o bucată de lemn care să poată fi ţinută uşor cu mâna. Doi oameni prind sârma de cele 2 capete, ca să fie
întinsă, iar alţii 5 se aşază la semnele de 15 m şi ţin sârma în mâini. Astfel, se parcurge o fâşie de teren de 90
m lăţime şi mai mulţi km lungime, având grijă ca sârma să fie mereu întinsă şi în linie dreaptă. Se numără
iepurii ce sar în faţă pe fâşia de 90 m. Probabilitatea de a număra de două ori acelaşi iepure este mică, dată
fiind lăţimea redusă a fâşiei.
La 1 km lungime îi corespunde o suprafaţă de 9 ha. Parcurgând 20 km pe zi, s-a realizat o suprafaţă de
180 ha. Se continuă aşa, până ce s-a străbătut 8-12% din suprafaţa agricolă. Avantajul metodei este că
necesită gonaşi puţini, în schimb este nevoie de timp mai mult. Se poate aplica numai pe teren deschis, fără
obstacole care ar împiedica înaintarea cu sârma întinsă. Se înţelege că sârma poate fi şi mai lungă de 90 m,
iar distanţa între gonaşi alta decât 15 m, după cum este terenul. Rostul semnelor fixate pe sârmă din 15 în 15
m este de a păstra distanţa între gonaşi. Amplasarea benzilor se face aşa fel ca să cuprindă teren de diferite
calităţi, încât efectivul obţinut să fie cel mediu.
Metoda suprafeţelor şi benzilor de probă se aplică primăvara, la evaluarea de bază, din martie. La
iepure însă se obişnuieşte a se face o evaluare - un sondaj - şi în octombrie, pentru a cunoaşte sporul anual,
deci cifra probabilă a recoltei. De data aceasta, metoda benzilor va fi aplicată rareori, câmpul fiind acoperit.
Se recomandă ca ori de câte ori este posibil, să se aplice metoda pieţelor de probă, cu care se poate lucra şi în
248
teren acoperit şi este mai precisă. Din efectivul găsit prin calculul de mai sus se scad 25%, deoarece s-a
constat că, prin metoda pieţelor de probă şi a benzilor, se obţin efective mai mari decât cele reale. Cauza este,
probabil, defectuoasa amplasare a pieţelor, în special faptul că nu se amplasează pieţe şi în porţiuni sărace în
vânat.
La fazan. Metoda de aplicat pentru evaluarea efectivului de fazani depinde de densitatea efectivului:
dacă e mare, se lucrează cu pieţe de probă; dacă e mic, efectivul se stabileşte prin observarea directă făcută
de personalul de pază sau de vânători a fazanilor sau a urmelor lor.
Când se aplică metoda suprafeţelor de probă, prima operaţie necesară este cunoaşterea porţiunii de
pădure populată cu fazani. Se ştie că fazanii nu stau în pădure bătrână şi rară. Se fac pieţe de probă (ca la
iepure), dar cu gonaşi mai deşi; distanţa între ei să fie de 6-15 m, după desimea pădurii, abundenţa şi
înălţimea ierbii uscate, în fondurile cu stuf, de asemenea, se fac pieţe, dar acest lucru este posibil numai dacă
balta este îngheţată. Se vor socoti şi fazanii care în ziua evaluării stau în mărăcinii de pe câmp. De la
efectivul pieţelor de probă, se trece la cel al fondului, aplicând regula de trei simplă, luând în considerare
numai porţiunea pe care sunt fazani. Suprafaţa pieţelor de probă trebuie să fie de 20-25% din aceea a
porţiunii populate cu fazani. Evaluarea are loc în jurul datei de 1 martie, deoarece mai târziu fazanii se
pregătesc de cuibărit şi nu trebuie deranjaţi. Cu această ocazie se apreciază şi raportul dintre sexe.
La potârniche. Evaluarea se face numărând stolurile de potârnichi în februarie, înainte de desfacerea
stolului în perechi, precum şi exemplarele din stoluri. Personalul de pază trebuie să identifice stolurile în tot
cursul anului şi să urmărească şi variaţia numărului de exemplare din stol. în afară de aceasta, când se fac
pieţe de probă pentru iepuri, se numără şi potârnichile, care la această dată, de obicei, sunt perechi. Când se
calculează efectivul pe fond, trebuie să se ţină cont, că în multe fonduri, nu sunt potârnichi pe toată suprafaţa,
ci ele sunt localizate în anumite porţiuni, unde găsesc condiţii de adăpost şi hrană.
Este necesară şi o altă evaluare, după terminarea perioadei de creştere a puilor, dat fiind că, la
potârniche, se constată mari fluctuaţii de efectiv, în funcţie de starea timpului în lunile mai-iulie. îndată după
seceriş, se caută o porţiune de teren unde densitatea de potârnichi este mare. Cu un prepelicar se parcurge
terenul, se stârnesc stolurile şi se numără puii şi adulţii din fiecare stol. La această dată, puii fiind incomplet
dezvoltaţi, deosebirea dintre adulţi şi pui nu este greu de făcut. După ce au fost cercetate multe stoluri, se
calculează numărul mediu de pui ce revine la o pereche de adulţi, apoi scăzându-se cifra de adulţi morţi din
martie până la data acestei ultime evaluări, se află coeficientul de spor din acel an. Pentru a afla efectivul pe
fond, se înmulţeşte efectivul din martie cu coeficientul de spor, apoi se adaugă efectivul din martie.
La cocoşul de munte. Evaluarea efectivului se face în timpul rotitului, în timpul reproducerii, păsările
de pe o mare suprafaţă se adună în punctele numite bătăi. în restul anului, cocoşii fiind împrăştiaţi, o
numărătoare ar fi, practic, imposibilă, în prealabil, trebuie cunoscute toate locurile de rotit (bătăile). Se
numără cocoşii şi găinile ce se văd sau se aud.
Efectivul de dropii. Se stabileşte cam între 1 şi 15 mai, când are loc rotitul. Masculul înfoindu-se, lasă
să se vadă albul penajului, uşurând identificarea cârdului. Evaluarea în timpul iernii nu se recomandă,
deoarece în acest timp ar putea exista în terenul nostru dropii care s-au deplasat îa noi din ţările vecine şi care
primăvara se vor reîntoarce la locul lor de origine.
În fine, o problemă destul de dificilă este evaluarea efectivului ieruncii, precum şi a răpitoarelor mici
cu păr: dihor, vidră, nurcă, hermelină, nevăstuică. Totuşi şi efectivul acestora trebuie să fie cunoscut. în ce
priveşte ierunca, evaluarea se face numai după urmele lăsate pe zăpadă şi mai cu seamă după observaţiile din
cursul anului. Sarcina este a personalului de pază.
Mai dificilă este stabilirea efectivului celor trei specii de mustelide mici: dihor, hermelină şi
nevăstuică, deoarece acestea, vara, se pierd prin vegetaţia de pe câmp, iar iarna: în măsura în care au provizii,
stau ascunse în adăposturile lor. Se propune următoarea soluţie: pentru a se obţine date cât mai apropiate de
realitatea asupra efectivului, ne orientăm după rezultatul combaterii din anul precedent, în acest scop, se ţine
o evidenţă strictă a combaterii, apoi se pleacă de la deducţia logică şi anume că din terenul în care nu este
nimic, nu se poate împuşca sau prinde nimic; de unde este mult, se poate recolta mai mult. Metoda dă
rezultate numai dacă s-a făcut o combatere normală. Efectivul la sfârşitul iernii se ia egal cu recolta. Nu se
greşeşte prea mult.
În ce priveşte jderii, vidra, nurca şi câinele enot, toate sunt specii care, pot fi identificate după urmele
lăsate pe zăpadă.
Evaluarea efectivului raţelor şi gâştelor sălbatice existente la un moment dat, ca şi a coloniilor de păsări
acvatice în timpul cuibăritului: pelicani, stârci, egrete etc. se face, de obicei, din avion care zboară la înălţime
mică şi cu viteză redusă. Se utilizează binoclul sau şi mai bine, aparatul fotografic.
Din cele expuse a rezultat că pentru evaluarea efectivului de vânat, adeseori trebuie să se recurgă la
observarea directă a vânatului, pe teren, în tot cursul anului sau a urmelor lui. Din acest motiv, socotim
249
necesar să subliniem încă o dată marea însemnătate pe care o are notarea în condica de serviciu, de către
personalul de pază, a tot ce a văzut. Cei ce se bazează numai pe memorie pot greşi.

CULEGEREA DE DATE STATISTICE ASUPRA RECOLTEI DE VÂNAT

Indicatorul cel mai valoros al rezultatului activităţii în sectorul gospodăririi terenurilor de vânătoare
este recolta de vânat. Efectivul este mai greu de controlat în ce priveşte exactitatea, şi nu înseamnă venit
decât în momentul când dă recoltă. Ceea ce se afirmă că ar exista pe teren este doar o promisiune, pe când
ceea ce s-a recoltat cu ocazia vânătorii sau a fost prins şi valorificat în stare vie este o realitate, ceva concret,
palpabil.
Cunoaşterea recoltei de vânat dintr-un teren, un complex de terenuri sau chiar din ţara întreagă, pe mai
mulţi ani, permite să se vadă care sunt fluctuaţiile. Şi animalele răpitoare şi dăunătoare, căzute ca efect al
combaterii, trebuie ţinute în evidenţă. La planificarea recoltei, unul din punctele de sprijin îl constituie cifra
recoltei din anii precedenţi. Iată pentru ce sectorul vânătoresc nu se poate dispensa de cifre statistice privind
producţia terenurilor de vânătoare.
Ţări cu o mai veche tradiţie vânătorească au date statistice pe o perioadă îndelungată, uneori depăşind
100 ani; chiar persoane particulare care au fost în situaţie să posede un teren de vânătoare timp îndelungat, au
notat, conştiincios, timp de decenii, recolta obţinută. Toate acestea constituie un material valoros nu numai
pentru studiu, ci şi pentru producţie. Am dori ca cele de mai sus să constituie un îndemn pentru vânători şi,
mai cu seamă pentru organizaţiile vânătoreşti, să lucreze conştiincios la colectarea şi păstrarea datelor
statistice asupra recoltei de vânat.
În ţara noastră, în trecut, la baza statisticii recoltei au stat declaraţiile vânătorilor, făcute cu ocazia vizei
anuale a permisului de vânătoare. Procedeul acesta nu a dat rezultate, de aceea a fost părăsit. Dat fiind că în
mintea unora mai stăruie încă părerea că aceasta ar fi cea mai bună cale pentru întocmirea unei statistici
reale, vom enumera, în cele ce urmează, deficienţele procedeului:
- Statistica putea fi încheiată numai la terminarea vizei, iar aceasta, se prelungea până târziu în vară,
datele puteau fi cunoscute deci cu întârziere.
- Cei ce, dintr-un motiv sau altul, renunţau la calitatea de vânător, nu-şi mai vizau permisul, deci nu
mai făceau declaraţia asupra vânatului împuşcat. Recolta acestora nu mai figura în statistică, deci cifra
recoltei era mai mică decât cea reală.
- Datele din declaraţii erau adeseori nesigure, dat fiind că vânătorii nu-şi notau cu exactitate vânatul
împuşcat, sau chiar dacă l-ar fi notat, nu luau cu ei datele respective, iar când se găseau în biroul filialei şi nu
li se viza permisul fără aceste date, înscriau în formulare date din memorie şi la repezeală, ca să scape mai
repede de o formalitate.
- Datele asupra recoltei, atâtea câte erau şi cum erau, nu oglindeau recolta pe terenuri sau fonduri de
vânătoare, ci, în cel mai bun caz, global, pe filială. Nu se putea deci urmări producţia de vânat al unui fond,
în cursul timpului. Cunoaşterea producţiei satisfăcătoare sau nu, constituie un stimulent pentru cel ce a
gospodărit fondul. Mai mult, adeseori apăreau în statistică ciudăţenii ca acestea: un vânător din Bucureşti a
vânat un urs şi o capră neagră în judeţul Argeş. El însă face parte dintr-o filială din Bucureşti, îşi vizează
permisul aici, deci şi declaraţia asupra vânatului împuşcat o face tot la Bucureşti. în acest fel, în statistica
recoltei de vânat a judeţului Ilfov, apar ca recoltaţi urşi şi capre negre, deşi aici nu există astfel de vânat.
Pentru aceste motive, cu începere din anul 1962, a fost introdusă altă metodă de lucru: s-a renunţat la
declaraţiile vânătorilor şi, în schimb, s-a pornit de la datele de recoltă din fiecare fond de vânătoare, în parte.
Unitatea de gospodărie vânătorească este fondul şi tot pe fond trebuie evidenţiat atât efectivul cât şi recolta
de vânat. La întocmirea statisticii recoltei servesc următoarele elemente:
- Datele notate în condica de serviciu de către personalul de teren. Nimeni nu este în măsură să
cunoască mai cu exactitate ce vânat a fost împuşcat sau prins viu într-un teren decât personalul care face
paza. în condica de serviciu există formulare rezervate anume în acest scop.
- Rezultatele vânătorilor colective sunt cunoscute şi de ocolul silvic şi de asociaţia judeţeană.
- La vânatul împuşcat pe bază de autorizaţii speciale, de asemenea, se cunoaşte cifra.
- Răpitoarele ucise cu ocazia combaterii dăunătorilor vânatului, de către personalul de pază sau la
vânătorile de combatere organizate, sunt bine cunoscute.
- Singura greutate o constituie vânatul migrator împuşcat de către vânători, individual. Totuşi, pentru
cunoaşterea recoltei se adună datele de la fiecare vânător în parte, prin intermediul responsabilului de grupă
sau a paznicului. Datele se colectează pe grupe.
Aplicând această metodă, este posibil ca cifra recoltei să fie cunoscută imediat după încheierea anului.
Pe lângă aceasta, se obţin cifrele de recoltă pe fonduri. Această cale trebuie urmată în continuare şi stăruit ca
250
evidenţele primare amintite să fie conştiincios întocmite. La sfârşitul anului, personalul de pază depune
unităţii de care depinde, o copie după tabelul de recoltă.
Pentru a putea urmări fluctuaţiile de recoltă în cursul anilor, este de dorit ca limitele fondurilor să nu se
schimbe.

OBSERVAŢII PRIVIND UNELE FENOMENE DIN VIAŢA VÂNATULUI

Cu cât trece timpul, cu atât gospodărirea raţională a patrimoniului cinegetic are mai multă nevoie de
fundamentare ştiinţifică. Când în toate sectoarele de producţie se vorbeşte de organizarea ştiinţifică a
producţiei şi a muncii, nici compartimentul ocrotirii şi îngrijirii vânatului nu poate şi nu trebuie să facă
excepţie. Dar cunoaşterea manifestărilor vânatului în diferitele faze din ciclul său biologic anual este
necesară chiar şi numai când este vorba de practicarea vânătorii. Aşa ar fi: data sosirii şi plecării păsărilor
migratoare de interes vânătoresc, drumurile de migraţie şi locurile de popas. Din acest motiv, aşa cum
vânătorii trag foloase de pe urma cercetării ştiinţifice, tot aşa ei au şi datoria morală de a sprijini ştiinţa în
cercetările pe care aceasta le face. în cele ce urmează, vor fi enumerate câteva observaţii de teren la care
vânătorii şi personalul pot să-şi dea contribuţia.
Data sosirii şi plecării vânatului migrator
Data sosirii păsărilor migratoare, primăvara şi a înapoierii lor spre sud, toamna, variază nu numai în
funcţie de specie, ci şi în raport cu starea timpului. Fixarea perioadelor de vânătoare se face având la bază
rezultatul observaţiilor de acest fel. Problema interesează şi din punct de vedere ştiinţific. De aceea,
personalul de teren trebuie să noteze, în condica de serviciu: data observaţiei, specia observată şi numărul de
vânat văzut, locul observaţiei, starea atmosferică. în modelul de condică de serviciu introdus de A.G.V.P.S. în
anul 1966 exista un formular destinat acestui scop.
Înregistrarea vânatului găsit mort pe teren
În tot cursul anului, dar mai cu seamă iarna, personalul de teren şi vânătorul ocrotitor întâlnesc vânat
mort sau urme de vânat mâncat de răpitoare. înregistrarea acestor cazuri şi mai cu seamă stabilirea morţii
permit să se ia măsuri adecvate pentru micşorarea pagubelor, dacă nu va fi posibilă înlăturarea lor totală.
Elementele ce trebuie să nu scape observaţiei sunt: anul, luna şi ziua găsirii, specia de vânat, sexul, locul
găsirii, fondul de vânătoare şi punctul din fond, starea în care a fost găsit şi cauza sigură sau probabilă a
morţii.
Cea mai importantă rubrică este cea referitoare la cauza morţii. Se înţelege că nu totdeauna această
cauză poate fi stabilită cu certitudine. Ea poate fi: un animal răpitor sau dăunător, maşinile agricole,
substanţele chimice folosite în agricultură, iarna grea, accidentele de circulaţie (vânat călcat de autovehicule
sau tăiat de tren), înecat cu ocazia inundaţiilor sau căzut în canale din care n-a mai putut ieşi, rănit cu ocazia
vânătorilor, împuns cu coarnele în luptele în timpul împerecherii etc.
O menţiune specială trebuie făcută asupra cazurilor când vânatul a fost mâncat de răpitoare. De fiecare
dată trebuie încercat să se stabilească dacă vânatul a fost prins viu şi sfâşiat sau dacă răpitoarele au dat peste
un cadavru şi l-au mâncat.
Precizarea cauzei interesează pentru a stabili ponderea diferiţilor factori negativi. în acest caz, dacă este
zăpadă, se poate stabili uşor, după urme, dacă vânatul a fost alungat şi prins sau era vorba doar de un cadavru
al unui animal împuşcat. Pentru aflarea cauzei uneori trebuie jupuit cadavrul, deoarece urmele proiectilului
se văd mai bine pe partea interioară a pielii.
Culegerea şi înregistrarea datelor de mai sus nu este o problemă grea pentru personalul de teren. Nu se
cere decât să existe preocupare în acest scop. Astfel de observaţii, notate ani în şir, într-un registru la filială
sau la ocolul silvic, permit să se tragă concluzii interesante şi să se ia măsuri adecvate pentru gospodărirea
terenului.
Inelarea păsărilor şi marcarea mamiferelor
Prin inelare se înţelege aplicarea unui inel de aluminiu, la piciorul unei păsări, aşa fel încât să nu cadă,
iar piciorul să nu sufere vătămări. Pe inel este gravat un număr, precum şi numele instituţiei care a făcut
inelarea şi sediul ei scrise pe scurt.
Fazanii şi potârnichile din captivitate pot fi marcate şi printr-o tăbliţă uşoară din material plastic legată
de aripă. Prin „marcarea unui animal" se înţelege însemnarea ca el să poată fi deosebit de un alt animal de
aceeaşi specie, rasă, sex, culoare, vârstă şi să poată fi identificat oricând. Pentru marcarea mamiferelor se
folosesc diferite procedee:
- Scurtarea urechii drepte sau stângi cu 1-3 cm într-un anumit sens: orizontal, oblic etc.Ulterior
marcării, cu ajutorul binoclului, animalele pot fi deosebite între ele. Se notează într-un registru data marcării,
specia, locul etc.
251
 - Folosirea de mărci metalice tip crotalie.
Întrebuinţarea de mărci metalice tip buton. Ambele se aplică în ureche. Folosirea de mărci metalice la
mamiferele de interes vânătoresc are dezavantajul că adeseori se pierd. Animalul se scarpină cu copita după
ureche şi de multe ori reuşeşte să scape de marcă, uneori rupându-şi parte din ureche. Mai practic şi mai
sigur este procedeul prin tatuare, care constă în a imprima pe urechea vânatului numere sau litere, cu ajutorul
unui cleşte confecţionat special în acest scop. Urechea este perforată cu numeroase ace aşezate pe o placă,
pusă pe partea internă a cleştelui. Acele lasă găuri în formă de numere şi litere. După perforare, urechea se
unge cu un tuş special, se freacă, încât tuşul să pătrundă în găurile făcute de ace. Astfel, numărul sau litera se
conturează clar şi durabil. Se cere din partea vânătorilor şi a personalului vânătoresc de teren ca ulterior să
cerceteze urechile vânatului prins viu, împuşcat sau găsit mort, atât pe faţa superioară cât şi pe cea inferioară
spre a identifica animalele marcate.
Scopul inelarii păsărilor şi marcării mamiferelor este cunoaşterea fidelităţii faţă de locul unde s-a
născut animalul, deci distanţa la care se îndepărtează în diferite faze ale vieţii; stabilirea longevităţii şi a
caracterelor la diferite vârste (dentiţia, culoarea, greutatea, trofeul etc), drumurile de migraţie etc. Dar
marcarea mai poate fi folositoare şi în urmărirea unei repopulări sau împrospătări de sânge, prin aflarea
procentului de animale marcate din totalul recoltat pe acel teren.

Marcarea mamiferelor: a-b-butoni zootehnici care se aplică direct (fără cleşti); c-butoni ce se aplică cu
cleştele; d- cleşte pentru aplicarea butonilor; e - cleşte de tatuat
O condiţie esenţială pentru reuşita acţiunii este ţinerea unei evidenţe a inelelor şi mărcilor aplicate şi a
celor găsite. Aceasta se face într-un registru, a cărui liniatură cuprinde, pe fiecare pagină, două părţi: la
stânga datele asupra marcării, la dreapta cele asupra găsirii. Interesează specia, sexul şi vârsta animalului
marcat, anul, luna şi ziua marcării, punctul de lansare, inscripţia de pe inel sau marcă (număr, literă, staţiune
de marcare); cele privitoare la găsire: anul, luna şi ziua găsirii, punctul, numele şi adresa celui ce 1-a găsit.
Cu cât procentul mărcilor şi inelelor găsite în raport cu cele aplicate va fi mai mare, cu atât se vor putea
trage concluzii mai sigure. De aceea este necesară propaganda în rândul vânătorilor, precum şi a populaţiei,
pentru trimiterea inelelor, mărcilor la ocolul silvic sau la asociaţia de vânătoare. Acestea, la rândul lor, le vor
dirija instituţiilor care au făcut marcarea sau inelarea. La animalele cu rază mică de mişcare cum sunt
iepurele, căpriorul, nu este suficient să se indice la marcare şi găsire numai comuna sau fondul de vânătoare,
ci şi parcela de pădure sau tarlaua de teren agricol, deoarece majoritatea acestora nu se depărtează mai mult
de 2-3 km. La cervide, capre negre, mistreţ, când a fost găsit animalul să se ia nu numai marca, z'\ şi craniul
întreg, acestea fiind necesare pentru aprecierea vârstei.
La păsări, dacă sunt mici, este bine să fie trimise întregi; dacă sunt mari, cel puţin piciorul.
În această privinţă, în ţara noastră există un larg teren de activitate. Animalele de populare: căpriori,
fazani, cerbi etc. trebuie marcate, fără discuţie. Dar acţiunea nu trebui să se limiteze la atât, ci să fie marcat
orice animal găsit în teren; pui de iepure, iezi de căprior, viţei de cerb, purcei de mistreţ. Acţiunea aceasta va
da rezultatele aşteptate numai dacă este bine organizată şi conştiincios dusă la îndeplinire. A pune un inel la
o pasăre şi a-i da drumul în teren fără altă preocupare nu înseamnă nimic. Este chiar periculos şi poate duce
la concluzii greşite dacă nu se ţine o evidenţă strictă a mărcilor aplicate şi a găsirii lor.

OCROTIREA NATURII

Când este vorba de animale rare, puse sub protecţia legii, se întrebuinţează la modul figurat termenul
de monumente ale naturii, înţelegându-se prin aceasta anumite specii: cocoş de mesteacăn, pelicani, egrete,
călifari etc. Dar acţiunea de ocrotire nu ar fi eficientă, dacă ea nu s-ar extinde şi asupra mediului natural în
care trăiesc aceste animale. într-adevăr, simpla oprire de la împuşcare a acestor păsări, fără păstrarea
252
mediului necesar, nu ar duce la rezultat. Degradarea mediului ar avea ca urmare părăsirea acelui loc sau
pieirea animalului.
Lumea vânătorească va înţelege acest lucru, deoarece ea cunoaşte legătura strânsă între mediu şi vânat.
Vânătorul doreşte bogăţie de vânat, înţelegându-se prin aceasta: specii numeroase, număr mare de vânat
înăuntru fiecărei specii, calitate ridicată a exemplarelor (mărime, vigoare, trofee). Toate acestea nu sunt de
conceput fără un mediu adecvat. în consecinţă, să protejăm natura în întregul ei: animale plus mediu, sau
într-un singur cuvânt să protejăm ecosistemul.
În această ordine de idei, trebuie salutată iniţiativa înfiinţării de rezervaţii naturale, formate din
suprafeţe de teren relativ mari, în care folosinţele economice sunt limitate sau oprite, iar flora şi fauna sunt
lăsate să se dezvolte nestânjenite de activitatea omului. Se creează astfel adevărate oaze pentru animalele
sălbatice.
Între vânătoare şi ocrotirea naturii este o strânsă legătură. Vânătoarea corectă urmăreşte un efectiv de
vânat ridicat şi sănătos. Există legi care o reglementează: perioade de vânătoare, limitarea numărului de piese
ce pot fi împuşcate, iar când o specie este în pragul dispariţiei - renunţarea totală la vânătoare. Deci, atâta
timp cât legile şi dispoziţiile administrative de reglementare a vânătorii sunt respectate, vânătorii nu
ameninţă speciile rare de animale, ci le apără.
Vânătorul ocroteşte şi îngrijeşte animalele sălbatice, iar când le vânează, face acest lucru cu măsură,
încât efectivul de reproducţie să nu fie micşorat. O dovadă despre interesul pe care sectorul vânătoresc îl
poartă apărării speciilor rare de animale este Anexa nr. 2 la Legea 103/1996 cu privire la fondul cinegetic
prin care se interzice a se vâna: urşii, lupii, pisicile sălbatice, zimbrii, vidre, berzele albe, berzele negre şi
dropiile, apoi spurcacii, cocoşii de mesteacăn, toate speciile de răpitoare de noapte (bufniţe, ciufi, cucuvele
etc), în sfârşit, toate speciile de acvile şi vulturi. Prin aceeaşi lege sunt oprite a se vâna „toate păsările
declarate folositoare agriculturii şi silviculturii, cum sunt păsările cântătoare şi cele insectivore, precum şi
corbii".
Dar grija noastră nu trebuie să se limiteze la animalele de interes vânătoresc, ci ea trebuie să se extindă
asupra întregii lumi animale şi vegetale protejate. Apărarea acesteia este cu atât mai necesară cu cât populaţia
se înmulţeşte, aşezările omeneşti se extind şi pătrund şi în colţuri altădată liniştite, iar industria se dezvoltă şi
schimbă radical mediul din jurul ei. Dispariţia unor animale, de regulă, nu este cauzată de glonţ, ci de
schimbarea mediului în aşa măsură, încât existenţa lor nu mai este posibilă.
În ţara noastră, de apărarea frumuseţilor naturale, se ocupă Comisia Monumentelor Naturii de pe lângă
Academia Română.
Cetăţenii trebuie să adâncească relaţiile dintre animale şi mediul înconjurător, să înţeleagă rolul
echilibrului biologic natural. Vânătorii să ştie să facă deosebire între diferitele specii de păsări răpitoare şi,
înainte de a da drumul focului de puşcă, să se întrebe dacă nu cumva este cazul ca acea specie să fie
protejată.
Munca de lămurire ar trebui începută cu şcolarii nu numai prin lecţii, ci mai ales prin excursii în afara
localităţilor. Aici să înveţe a cunoaşte şi a iubi mediul şi viaţa animalelor sălbatice şi să le înţeleagă
însemnătatea. Acţiunea ar trebui continuată apoi cu turiştii, sătenii, muncitorii forestieri, ciobanii şi toţi aceia
care au o influenţă directă asupra mediului şi animalelor. De asemenea, trebuie luptat contra poluării apelor,
a degradării aerului, eroziunii solului, care toate duc la distrugerea surselor de hrană şi adăpost ale animalelor
sălbatice.
Se face apel la toţi vânătorii să se încadreze în primele rânduri ale celor ce luptă pentru protecţia
frumuseţilor naturale ale patriei.
Pe vânători îi interesează, în primul rând animalele declarate monumente ale naturii. Lista acestora
poate suferi modificări, fie prin adăugarea de noi specii, fie prin scoaterea de pe listă a unora din ele, a căror
situaţie s-a redresat, cum s-a întâmplat în ultimii ani, cu râsul (Lynx lynx) care s-a înmulţit în aşa măsură
încât menţinerea lui ca monument al naturii nu mai era necesară. în cele ce urmează vor fi enumerate câteva
păsări de interes vânătoresc considerate monumente ale naturii, fără pretenţia de a da o listă completă:
- Cocoşul de mesteacăn [Lyrurus tetrix (L)].
- Zăganul sau vulturul bărbos [Gypaetus barbatus aureus (Habl.)].
- Vulturul alb sau vulturul egiptean [Neophron percnopterus (L)].
- Vulturul negru [Aegypius monachus (L)].
- Vulturul sur [Gypsfulvus (Halb)].
- Călifarul roşu [Tadorna ferruginea (Pallas)].
- Călifarul-alb [Tadorna tadorna (L)].
- Pelicanul comun [Pelecanus onocratalus (L)].
- Pelicanul creţ {Pelecanus crispus Bruch).
253
 - Egreta mare sau stârcul alb mare [Egretta alba (L)].
- Egreta mică sau stârcul alb mic [Egretta garzetta (L)].
- Lopătarul (Platalea leucorodia L).
Toate aceste specii se află înscrise în Anexa 2 la Legea 103/1996 denumită a fondului cinegetic şi a
protecţiei vânatului.
Dar interesul vânătorului nu trebuie să se limiteze numai la animalele rare, ci să fie extins asupra altor
categorii de obiecte puse sub ocrotirea legii. Astfel: Parcurile Naţionale Retezat (13000 ha), Bucegi (5000
ha), Piatra Craiului (450 ha) au ca scop, între altele protecţia caprei negre, cocoşului de munte, acvilelor etc.
Există apoi rezervaţii parţiale, al căror scop este protecţia unui anumit gen de floră, faună sau elemente
geologice. Astfel, rezervaţiile forestiere Codrul Slătioarei (6000 ha) de pe masivul Rarău, Fundul Milei
(Penteleu), Poliţa cu Crini (Ceahlăul), Pădurea Snagov (de lângă Bucureşti), Mociar (Gurghiu) şi altele au
scopul de a păstra imaginea codrilor naturali, impunători. Rezervaţiile geologice şi speologice: Detunata şi
Vulcanul (Abrud), peşterile Cloşani, Topolniţa şi Muierii (Oltenia), Meziad (Crişana), Comarnic (Banat),
Scărişoara (Cluj), încântă ochiul şi contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor cetăţenilor. Rezervaţiile botanice:
Domogled (Băile Herculane), Beuşniţa (Banat) au rolul care rezultă chiar din denumirea lor. Rezervaţia
Satchinez (Banat) şi mai ales Rezervaţia Biosferei Delta Dunării au caracter faunistic: apărarea unor păsări
rare. Lacul Roşu şi Cheile Bicazului, apoi Căldarea Lacului Bâlea şi altele sunt rezervaţii peisagistice, vestite
prin frumuseţea lor. Mai sunt alte rezervaţii care au rolul de a păstra anumite specii rare de plante (Băile „1
Mai" Oradea, Pădurea Letea, Cazanele Dunării şi altele).
În ţara noastră sunt peste 130 de rezervaţii cu o suprafaţă de peste 75000 ha, fără a include aici pe cele
forestiere şi pe cele în curs de legiferare. Nu ar fi lipsit de interes să fie constituită în ţara noastră o rezervaţie
sau un parc naţional al urşilor, având în vedere că România are cea mai însemnată şi mai viguroasă populaţie
de urşi bruni din Europa.
Unele peşteri sunt electrificate pentru a pune în valoare întreaga lor valoare estetică. Dintre acestea
amintim Peştera Urşilor din judeţul Bihor.
Toţi cetăţenii şi, în primul rând vânătorii, trebuie să contribuie la păstrarea pentru generaţiile viitoare a
acestor frumuseţi naturale. în procesul verbal încheiat cu ocazia adunării generale a Consiliului Internaţional
de Vânătoare ţinută la Haga în aprilie 1964, se spune: „cel mai înalt semn de civilizaţie pe care îl poate da o
ţară constă în felul cum ştie să protejeze natura".
Încheiem această scurtă privire asupra ocrotirii naturii cu următorul citat din „Carta World Wildlife:
„Generaţia noastră nu are dreptul de a despuia generaţiile viitoare de acest bogat patrimoniu, din egoism sau
neglijenţă. Exterminarea acestor fiinţe rare este o ruşine pentru omenire".

PARCURI DE VÂNAT

În ţara noastră, se numeşte parc de vânat o porţiune de pădure, cu o suprafaţă apreciabilă de poieni
pentru păşune şi fâneţe, împrejmuită cu gard de 2-2,5 m înălţime, din care vânatul nu poate ieşi.
În parcuri se cresc de obicei lopătari şi mufloni, specii care în terenul liber se menţin mai greu; rareori
parcurile sunt populate şi cu cerbi şi căpriori, deoarece aceştia din urmă, dacă sunt crescuţi în terenul liber,
dau trofee mai bune şi costă mai puţin.
Densitatea vânatului în parcuri este mult mai mare decât în terenul liber; de aceea sunt absolut necesare
culturile speciale de plante cu care vânatul să-şi completeze hrana, iarna; este necesară şi hrana
complementară. Vânatul în parcuri având libertate de mişcare limitată, deci neputându-se deplasa liber, până
unde găseşte hrană, cel care 1-a închis are datoria să-1 ajute. Cum însă hrănirea complementară nu atinge
totdeauna măsura cerută în parcuri, vânatul are greutate corporală mai mică şi trofee mai slabe decât în
libertate. Pădurea este sacrificată, deoarece seminţişul este ros, afară de cazul când parcelele în curs de
regenerare sunt împrejmuite.
în parcuri se poate vâna în tot cursul anului. Dacă vânatul nu a degenerat din cauza unei îndelungate
captivităţi şi a consangvinităţii, atunci parcurile pot fi o sursă de animale pentru popularea altor terenuri.
În parcurile existente în anul 1968, nici una dintre cele trei specii de cervide nu corespundeau din punct
de vedere calitativ. Dacă se intenţiona menţinerea parcurilor, ar fi fost necesare defrişări de pădure, pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de hrană, lichidarea întregului stoc de cervide existent şi popularea cu elemente
viguroase aduse din altă parte; de asemenea, densitatea kebuia menţinută la o cifră potrivită. în anul 1968
densitatea era mult prea mare, în special în parcul Şarlota.
Nu considerăm oportună înfiinţarea de noi parcuri în scop de a se vâna.

254
 SELECŢIA VÂNATULUI PRIN ÎMPUŞCARE
GENERALITĂŢI DESPRE SELECŢIE

Prin selecţia vânatului înţelegem scoaterea din teren, prin împuşcare, a pieselor necorespunzătoare
calitativ, cu scopul de a rămâne numai cei bine dezvoltaţi, sănătoşi, cu trofee mari. Dacă într-un teren,
efectivul optim poate fi numai de 100 exemplare, atunci interesul este ca toţi aceştia să fie de cea mai bună
calitate, încât hrana şi adăpostul să fie folosite de ei şi nu de elemente fără valoare. Prin eliminarea din teren
a celor necorespunzători, rămân să se reproducă, deci să-şi transmită caracterele, numai elementele de
valoare.
Eliminarea nu se poate face decât prin împuşcare şi mai rar, prin capturare. Practic, împuşcarea este
singurul mijloc de a le scoate din teren. Operaţia cere timp mult şi cunoştinţe temeinice, în schimb, dacă este
bine făcută dă rezultate satisfăcătoare.
Selecţia prin împuşcare este posibilă la cele trei specii de cervide, apoi la capra neagră şi muflon, la
care vânătorul are la dispoziţie şi coarnele pentru a identifica pe cei necorespunzători. în oarecare măsură,
selecţia este posibilă şi la mistreţ. La celelalte specii, tot ce se poate face este eliminarea celor bolnavi.
Aceasta însă nu se poate numi selecţie.
De la cervide, capra neagră şi muflon, vânătorul doreşte să obţină trofee mari şi estetice. Acestea sunt
produsul principal. Dar între mărimea coarnelor şi cea a corpului este o strânsă legătură; în marea majoritate
a cazurilor, un animal cu corp bine dezvoltat şi sănătos va da şi trofee mari. De exemplu, la cerb, coarnele
masculului adult reprezintă circa 4,5% din greutatea corpului eviscerat, la exemplarele cu bune înclinări
putând ajunge chiar la 5,5-6%. Aşadar, drept criteriu pentru selecţie ne servesc nu numai mărimea şi forma
coarnelor, ci şi mărimea corpului. La femelele de cervide, coarnele lipsind, mărimea corpului şi starea fizică,
sub raportul sănătăţii, rămân singurele criterii.
Prin selecţie, se urmăreşte obţinerea de trofee mari, dar selecţia are şi importanţă economică, dat fiind
că se realizează un plus de carne, indivizii rămaşi după selecţie fiind mai mari la corp.
Noţiunea de selecţie cuprinde şi realizarea unui raport corespunzător între sexe, precum şi a unei
normale structuri a claselor de vârstă. Pentru realizarea acestor obiective, vânătorul este nevoit, uneori, să
elimine din teren şi elemente relativ bune, care în alte împrejurări ar trebui păstrate. Acelaşi lucru se poate
spune şi despre reducerea unui efectiv prea mare, care depăşeşte pe cel optim. Câteodată, vânătorii şi
personalul de teren au reţineri când trebuie să împuşte elemente relativ bune, deoarece este preferabil să se
facă o greşeală împuşcând un exemplar care nu trebuia scos, decât să se lase în teren o densitate prea mare.
Se cunosc doar efectele negative ale unei densităţi depăşite.
Predispoziţia exemplarului (însuşirile lui moştenite) are influenţă asupra valorii de viitor a vânatului.
Dar în teren acestea nu pot fi cunoscute. Din acest motiv, rămân drept puncte de sprijin pentru selecţie doar
coarnele şi mărimea corpului. Se elimină deci din teren tot ce este slab dezvoltat în ce priveşte corpul sau are
coarne necorespunzătoare pentru vârsta respectivă, indiferent de predispoziţie.
Forma coarnelor este o însuşire moştenită, dar tăria lor depinde de mediu şi de cazuri de forţă majoră.
Nu se cunoaşte care dintre cele două sexe are influenţă mai mare asupra urmaşilor. Masculul fiind
poligam, are mare influenţă, deoarece dacă este de calitate inferioară şi a fecundat mai multe femele, vor
rezulta mulţi urmaşi necorespunzători; şi femela joacă un rol însemnat, deoarece are aceeaşi influenţă în ce
priveşte calităţile ce se moştenesc, ca şi masculul care a fecundat-o, dar exercită asupra puiului o înrâurire în
plus şi prin starea ei fizică în timpul sarcinii şi alăptării. în orice caz, selecţia trebuie făcută la ambele sexe.
Selecţia are efect satisfăcător numai dacă densitatea nu este prea mare.
Coarnele slabe şi greutatea corpului sub medie sunt motive pentru împuşcarea unui vânat. Dar ele sunt
influenţate de condiţiile de mediu. După o iarnă grea şi cu hrană puţină, cervidele vor avea coarne slabe şi
greutatea mai mică deşi organismul lor este numai temporar slăbit. Dacă în anii următori condiţiile vor fi
favorabile, vor putea avea din nou coarne de valoare. Ar fi deci o greşeală să fie eliminaţi din teren după un
astfel de an critic. Pentru a putea face comparaţie între calitatea coarnelor din diferiţi ani, provenite din
acelaşi teren sau între coarnele din terenuri diferite, se poate recurge la adunarea punctelor coarnelor stabilite
prin formulele C.I.C. de exemplu la câte 20 coarne din fiecare teren şi apoi compararea lor. Condiţia este însă
ca lucrarea să fie făcută pe vârste.
La aprecierea mărimii coarnelor, trebuie avută în vedere şi vârsta. Coarnele de 8 ramuri pot fi
considerate bune pentru cerb de 2 1/2 ani, dar sunt cu totul nesatisfăcătoare la unul de 8-10 ani. Aşa fiind,
persoana care face selecţia trebuie să aibă experienţă în aprecierea vârstei vânatului viu de pe teren.
Trebuie accentuat că, pentru a avea coarne mari, este necesar ca animalul să fie lăsat să atingă vârsta
dezvoltării sale maxime. Astfel, cerbul are trofeele cele mai mari la vârsta de 10-13 ani, căpriorul la 4-8 ani,
lopătarul la 8-10 ani. De la această vârstă în sus, coarnele scad. în ce priveşte capra neagră şi muflonul, este
255
ştiut că trofeele acestora cresc până la sfârşitul vieţii animalului. La mistreţ, colţii mari se realizează la vârsta
de 7-10 ani.
Animalul vânat la vârsta când are trofeul cel mai mare, deci la momentul potrivit (şi dacă în acelaşi
timp, coarnele sunt şi de valoare), se numeşte cerb, căprior, lopătar de recoltă, iar cel scos, deoarece este
necorespunzător, primeşte denumirea de cerb, căprior lopătar de selecţie. Mai există o categorie şi anume cea
a animalelor tinere care nu au ajuns la vârsta de recoltă, dar sunt bine dezvoltate pentru vârsta lor, au o
conformaţie bună a coarnelor şi promit să dea, cu timpul, coarne de calitate. Acestea se numesc cerbi
căpriori, lopătari de viitor. Operaţia de selecţie constă în a elimina din teren, prin împuşcare elementele de
selecţie şi a păstra pe cele de viitor, până la vârsta dezvoltării maxime a coarnelor.
Este greu de determinat limita dintre elementele de selecţie şi cele de viitor. Exemplu: la cerbii de 1 1/2
ani numiţi suliţari, coarnele - suliţele celor de viitor ar trebui să aibă cel puţin 30 cm lungime. Tot ce este sub
această dimensiune intră în categoria de selecţie. Dar această limită despărţitoare variază de la o ţară la alta şi
chiar în aceeaşi ţară de la un teren la altul, în funcţie de exigenţele gospodarului terenului şi de condiţiile
ecologice. Deci, limita se stabileşte de la caz la caz, iar în aceeaşi ţară, pe complexe de terenuri.
Selecţia vânatului prin împuşcare este o operaţie complexă. Se cer îndeplinite o serie de condiţii, pentru
ca ea să dea rezultate bune: experienţă în cunoaşterea trofeelor, aprecierea vârstei, observarea ani în şir a
aceluiaşi exemplar, deci identificarea lui pentru a stabili momentul când şi dacă trebuie extras. Mai este
necesar un personal de teren conştiincios, dotat cu binoclu, cu arme ghintuite, prevăzute cu lunetă. De
asemenea, trebuie cărări, observatoare, colibe sau cabane în care să se poată adăposti cel ce face observaţii
asupra vânatului şi selecţia.
Chiar şi ţările din centrul şi apusul Europei, care au terenuri mai accesibile, densitate de vânat mai
mare şi personal mai numeros întâmpină dificultăţi la efectuarea selecţiei. La noi aceste dificultăţi sporesc.
De aceea, se cere un efort sporit, în scopul evitării greşelilor. Selecţia vânatului prin împuşcare este un cuţit
cu două tăişuri: bine efectuată este folositoare, rău executată are efecte negative.

PRINCIPII DE SELECŢIE

- Masculii de selecţie se scot înainte de începerea perioadei de împerechere, pentru ca ei să nu mai aibă
ocazia de a transmite caracterele rele; cervidele de sex masculin de valoare, dimpotrivă, se împuşcă la
sfârşitul perioadei de împerechere sau chiar după terminarea ei, adică după ce şi-au îndeplinit rolul de
reproducători.
- în terenurile în care cervidele sunt în perioadă de refacere calitativă, se recomandă ca o parte din
masculii capitali să fie lăsaţi să îmbătrânească, deci să depăşească vârsta dezvoltării maxime, scopul fiind
transmiterea însuşirilor lor bune. Faptul că au coarnele în regres nu influenţează calitatea lor de buni
reproducători. Se înţelege că nu se poate proceda aşa cu toţi cei valoroşi, deoarece ar însemna să nu se mai
obţină trofee la maximul dezvoltării lor. Lăsarea în teren, până la vârstă înaintată, a elementelor de valoare
este tot aşa de eficientă asupra ridicării calităţii ca şi extragerea timpurie a celor necorespunzătoare.
- La selecţia masculilor de cervide ne servim de două criterii: mărimea corporală şi coarnele, pondere
mai mare având mărimea corpului. Când la apreciere ne servim de coarne, criteriul trebuie să fie, în primul
rând, grosimea acestora şi numai în al doilea rând lungimea şi forma prăjinilor, numărul de ramuri.
- Din numărul total de extrageri ce se fac într-un an, procentul cel mai mare trebuie să fie din rândul
tineretului, deoarece:
- În tinereţe, identificarea animalelor slabe este mai uşor de făcut.
- Scoţându-se de timpuriu, animalele necorespunzătoare nu se reproduc.
- La acelaşi număr de vânat, din teren, scoţând mai mulţi tineri, creşte procentul celor în vârstă,
capabili să dea coarne de valoare.
Se extrag, indiferent de sex şi vârstă, exemplarele care au părul zburlit, fără luciu, murdari în jurul
anusului, şchiopi, deci vizibil bolnavi. Cornul rupt, din cauza unui accident sau a bătăii, nu justifică
extragerea; după căderea coarnelor, vor creşte altele normale.
Selecţia la cerb. La masculi. Vânătorul doreşte să obţină un trofeu cu prăjini lungi şi groase,
deschidere mare, coroană frumoasă, culoare închisă şi perlaj bogat. Prin selecţie se caută a se elimina cei ale
căror coarne nu sunt sau nu vor fi de bună calitate.
Un punct de sprijin important îl constituie, coarnele lepădate de acelaşi exemplar, ani în şir (seria de
coarne). Dacă se reuşeşte a se obţine serii complete, este un mare succes, dar acest lucru se întâmplă rareori
la vânatul din terenul liber. Şi seriile incomplete sunt folositoare. Având coarnele în mână, ne putem da
seama mai bine de greutatea, mărimea şi forma celor din teren. Colectarea seriilor de coarne presupune
ţinerea sub observaţie a vânatului respectiv. Cei ce cunosc condiţiile de muncă în terenurile noastre de cerbi
256
îşi dau seama ce distanţă ne desparte de momentul când şi personalul nostru va fi în măsură să realizeze serii
de coarne lepădate. Dar şi până atunci, problema trebuie cunoscută şi ţinută în evidenţă, ca obiectiv de atins.
Pentru a stabili dacă un corn lepădat provine de la un anumit cerb, ne servim de forma lui generală,
apoi de unghiul pe care îl fac cu prăjina ramurile ochiului, de gheţuri şi mijlocie. Deşi acestea pot varia mult,
atâta timp cât cerbul se găseşte în creştere sunt totuşi un oarecare mijloc de cunoaştere. Alte criterii sunt
suprafaţa de lepădare, adică suprafaţa rezultată prin desprinderea cornului de cilindrul frontal, precum şi
canelurile lăsate pe coarne, de artere. Aceste din urmă două criterii sunt mai sigure, ele fiind caracteristice
mai cu seamă pentru cerbii de peste 10 ani.
În etapa actuală a gospodăririi terenurilor noastre de cerbi, adunarea de coarne lepădate este rodul
întâmplării, când personalul silvic sau de vânătoare, dar mai ales muncitorii dau peste ele. Din această cauză,
numărul lor este mic. Pentru a reuşi să adunăm un număr mare, şi mai cu seamă serii de coarne de la acelaşi
exemplar, coarnele lepădate trebuie căutate anume. Succesul va fi mai mare dacă se face acest lucru îndată
după cădere, înainte de a creşte iarba, a înfrunzi arbuştii, adică în luna aprilie. Dar aceasta presupune
observaţii sistematice în teren, iar acest lucru nu se poate face în întreaga suprafaţă pe care o are pentru pază
personalul de teren. Contribuţie ar putea avea pădurarii, cantoanele lor de pază având suprafaţă mai mică.
Găsirea coarnelor lepădate presupune linişte în teren, încât cerbii să-şi păstreze trecătorile. Nu se recomandă
să se înceapă căutarea coarnelor înainte de a se fi terminat lepădarea, deoarece se nelinişteşte terenul, iar
cerbii îşi vor schimba locul de şedere.
Găsirea coarnelor lepădate este mai uşoară în pădurile fără subarboret. Un câine de aport poate fi de
mare folos, iar operaţia căutării devine o distracţie. Câinii însă trebuie dresaţi pentru această muncă.
Selecţia în faza de viţel. Viţel se numeşte puiul de cerb până la vârsta de un an. Până la această vârstă
el încă nu are coarne, deci singurul criteriu de selecţie rămâne mărimea corpului. Se extrage prin împuşcare
orice viţel cu mărimea, deci greutatea sub cea normală. Când sunt în cârduri de iarnă, prin comparaţie, se pot
distinge cei mai mici. La această vârstă, sexele sunt greu de deosebit, de aceea se împuşcă viţeii cei mai mici,
indiferent de sex. Dacă pe această cale s-ar extrage prea mulţi dintr-un sex, compensaţia se poate găsi
scoţând mai puţini din acel sex, de altă categorie de vârstă.
Viţeii cu mărimea sub cea normală pot proveni din:
- cei fătaţi târziu; trebuie scoşi, deoarece vor fi prea slabi pentru a înfrunta iarna;
- cei gemeni; trebuie scoşi ambii, deoarece având greutatea corporală mică de la început, nu vor da
trofee mari.
Rămânerea în urmă în ce priveşte creşterea la viţei nu se poate recupera în anii următori. De aceea
viţeii mici trebuie împuşcaţi. Dacă poate fi identificată, este bine să fie împuşcată şi mama viţelului fătat
târziu. Viţeii rămaşi orfani din orice cauză nu sunt primiţi de cârduri, ci sunt bătuţi, de aceea ei urmează
cârdul la oarecare distanţă. Trebuie împuşcaţi şi ei.
Există ani când viţeii, în general, sunt mici, din cauza condiţiilor atmosferice: ierni geroase şi
îndelungate, ciutele având condiţii grele de trai, secetă îndelungată, deci hrană puţină în perioada gestaţiei. In
astfel de cazuri, se scoate din efectiv un procent mai mare de viţei şi, în schimb, se reduce procentul de
extragere la alte categorii de vârstă.
Sub raportul calităţii, cerbii se grupează în următoarele patru categorii:
Categoria I/a: cerbi de recoltă având coarne de bună calitate, ajunşi la maximul dezvoltării. Ei
reprezintă ţelul gospodăriei vânătoreşti.
Categoria I/b: cerbi ajunşi la maximul dezvoltării, însă având coarne de calitate necorespunzătoare. Ar
fi trebuit împuşcaţi mai de mult prin selecţie. Trebuie împuşcaţi fără întârziere.
Categoria II/a: cerbi încă neajunşi la maximul dezvoltării, dar care, prin conformaţia coarnelor, promit
să dea, cu timpul, trofee mari - cerbi de viitor.
Categoria II/b: cerbi tineri, necorespunzători, care deci trebuie eliminaţi din efectiv cât mai curând.
Aceste categorii se folosesc pentru a defini, pe scurt, cerbii de extras sau de păstrat. în ultimul timp s-a
înfiinţat şi categoria II/c. Considerăm însă că pentru condiţiile din ţara noastră sunt suficiente cele patru
categorii enumerate.
Suliţarii. Se numesc astfel cerbii care nu au ramificaţii la coarne şi care, de regulă, au vârsta de 12-24
luni. Există şi cazuri când au suliţe şi cerbi mai în vârstă. în această fază (12-24 luni), se împuşcă suliţarii
care au coarne sub 30 cm lungime, subţiri, cu vârful ascuţit. De asemenea, trebuie extraşi suliţarii care în
octombrie încă nu şi-au curăţit coarnele de păr, deoarece ei, probabil, provin din cei fătaţi târziu. Nu se
împuşcă, deoarece sunt cerbi de viitor, cei care au coarne lungi de peste 30 cm, aproape de aceeaşi grosime
până la vârf, iar vârful coarnelor de regulă este lăţit şi are culoare mai închisă decât restul. Foarte rar pot avea
şi tendinţă de a forma coroană.

257
 Suliţarii de 1½ ani îşi curăţă coarnele în septembrie. Dacă deci în august există suliţari cu coarnele
curăţite de păr, înseamnă că ei au vârsta de 2½ ani, sunt elemente slabe, deoarece la această vârstă ar trebuie
să aibă cel puţin coarne de 6. în consecinţă, trebuie scoşi, ei nefiind de viitor. Acesta este un motiv ca epoca
de vânătoare a cerbilor să înceapă la 1 august. în septembrie, ei pot fi confundaţi cu suliţarii de viitor, deci o
selecţie bună nu mai este posibilă.
Se reaminteşte că suliţarii de 1½ ani nu au rozetă, ci în locul ei există numai o îngroşare a cornului, pe
când cei de 2½ ani au rozetă propriu-zisă.
Cerbii de 2 1/2 ani. Trebuie să aibă cel puţin coarne de 6, câte 3 ramuri la un corn. Cei cu predispoziţie
de a da coarne mari pot avea 8 sau chiar 10 ramuri. Se scot fără discuţie furcarii, adică cei ce au prăjină şi
ramura ochiului, ei fiind necorespunzători. Se mai scot suliţarii care în august au coarnele curăţite de păr. Tot
de selecţie sunt cerbii de 6, care au ramura ochiului mai lungă decât cea mijlocie, prăjini lungi, subţiri şi
ascuţite la vârf. Nu se extrag, deoarece sunt cerbi de viitor, cei care au ramura mijlocie egală sau chiar ceva
mai lungă decât cea a ochiului, prăjini mai groase, mai puţin ascuţite la vârf, de obicei de culoare închisă,
vârfurile, de regulă, neşlefuite. Poate avea şi tendinţă de a forma coroană.
Cerbii de 3 1/2 ani. Sunt valabile criteriile de selecţie de la vârsta de 2½ ani, numai că cerbii au coarne
mai mari. La cei de selecţie, cele două ramuri de la vârful cornului sunt inegale; cea laterală scurtă, cea
interioară lungă şi în prelungirea prăjinii. Centrul de greutate al coarnelor este în partea lor inferioară.
Vârfurile ramurilor sunt ascuţite, şlefuite, tari.
Cei de viitor trebuie să aibă cel puţin 8 ramuri, iar cele de la vârf să fie aproximativ egale, în formă de
furcă sau coroană, centrul de greutate fiind în jumătăţea superioară, vârfurile ramurilor mai groase.
Caracteristică este ramura mijlocie mai lungă decât la cel de selecţie. Poate apare şi ramura de gheţuri.
Cerbii de 2½ şi 3½ ani, intră la boncănit în categoria „lăturaşilor", adică a celor ce n-au ciute.
Pentru a uşura deosebirea coarnelor de selecţie de cele de viitor, se menţionează că cele de selecţie se
pot înscrie într-un triunghi, pe când cele de viitor într-un dreptunghi. Această regulă este valabilă la cerbii
tineri.
Cerbii de 4½-5½ ani trebuie să aibă cel puţin 10 ramuri. Prin urmare, se consideră cerbi de selecţie:
- cei care au mai puţin de 10 ramuri;
- cei de 10 ramuri, însă cu centrul de greutate înjumătăţea inferioară a prăjinii, deci ramuri slabe la
vârf,-ramura mijlocie scurtă;
- cerbi de 10 sau 12 cu coroană, dar având prăjini şi ramuri scurte.
La această vârstă, de regulă, a apărut şi ramura de gheţuri, dar, dacă ea lipseşte, nu este un defect. Sunt
cerbi de viitor cei de 12, deci cu coroană, având ramuri lungi, în special cea mijlocie şi cu centrul de greutate
înjumătăţea superioară a prăjinii.

Cerb de 3½ ani: a-d-de selecţie; e - g - de viitor

Cerbii de 6½ şi 7½ ani de bună calitate trebuie să aibă coroană din cel puţin 3 ramuri bine dezvoltate,
la fiecare prăjină, iar centrul de greutate să fie plasat în jumătatea superioară. Dacă este vorba de un cerb
care, obişnuit, formează ramura de greţuri, atunci ea trebuie să fi apărut. La această vârstă, coarnele sunt bine
conturate în ce priveşte forma, mărimea, coroana, deci se poate şti cam ce trofeu va rezulta atunci când
258
cerbul va atinge maximul dezvoltării sale. Cu excepţia majorării numărului de ramuri la coroană, în rest
forma se păstrează, coarnele câştigând doar în lungime şi grosime.

Diferenţa de formă la cerbii de 3½ ani de selecţie şi de viitor: a şi c- cerbi de selecţie; b şi d - cerbi de viitor

Cerbi de selecţie de 4½ ani şi 5½ ani Cerbi de viitor în vârstă de 4½ ani - 5½ ani

Cerbi de selecţie de 6½ ani şi 7½ ani

Se extrag prin selecţie:

- cerbii fără coroană sau având coroană la o singură prăjină; aici intră şi cei cu 8 ramuri;
- cei cu coroană slabă, prăjini scurte sau având ramura mijlocie amplasată sus. Aceştia din urmă nu vor
avea coroană mare.
Cerbii de viitor de aceste vârste, de obicei, au mai mult decât 3 ramuri la coroană, unii chiar 5-6, mai
cu seamă în Carpaţi. Din această cauză, se comit greşeli, împuşcându-se cerbi de 14-18 ramuri presupunând
că este vorba de cei bătrâni.

Cerb de viitor de 6½ ani; b - cerb de viitor de 7-8 ani

259
 Cerbi de la 8½ ani şi mai bătrâni. Coarnele cerbului ating maximul dezvoltării lor, după unii la 11-13
ani, după alţii între 10 şi 14 ani, ele intrând în perioada de regres începând cam cu anul al 15-lea al vieţii.
Maximul putând deci începe la 10-11 ani, înseamnă că cerbul în al 9-lea an al vieţii se apropie de punctul
culminant. Între 8 şi 12 ani, în majoritatea cazurilor însă între 8 şi 10 ani, cerbul are cel mai mare număr de
ramuri la coroană. După aceea, numărul acestora poate să scadă, în schimb, prăjinile câştigă în grosime.
Ramura de gheţuri poate lipsi în ultimii ani. Atâta timp cât centrul de greutate al coarnelor este în jumătatea
lor superioară, acestea încă n-au ajuns la punctul culminant al dezvoltării lor.
Se consideră cerbi de selecţie şi se extrag: cei fără coroană sau cu coroană la o singură prăjină; cei cu
prăjini scurte şi subţiri sau cu trofee în general inestetice, înguste; cei cu centrul de greutate înjumătăţea
inferioară a prăjinii.
În figură sunt arătate 6 coarne de selecţie ale unor cerbi între 8 şi 16 ani, care nu corespund cerinţelor,
deoarece au următoarele caracteristici:
1 = cerb de 12 impar, de 8 ani, având ramurile de la coroană scurte;
2 = cerb de 12 impar, de 8 ani, având unele ramuri foarte scurte;
3 = cerb de 10 impar, în vârstă de 8 ani, având prăjini şi ramuri subţiri, iar coroană numai la o prăjină;
4 = cerb de 10 în vârstă de 10 ani, fără perspectiva de a forma coroană cu ramuri lungi;
5 = cerb de 10 destul de bătrân (12 ani) cu coroană slabă;
6 = cerb de 12 foarte bătrân (16 ani), formă inestetică. Trebuia scos de mult.
La toate aceste coarne, centrul de greutate este înjumătăţea inferioară.
Defectele coarnelor de cerb se pot grupa în: defecte de dezvoltare, de formaţie şi de frumuseţe. Despre
cele de dezvoltare s-a vorbit mai sus.
Defectele de formaţie sunt:
Lipsa coarnelor. Există şi astfel de cerbi. Fireşte aceştia trebuie împuşcaţi, fără întârziere.

Cerbi de selecţie Cerb având o prăjină ruptă; 2 - cerb cu cilindrul frontal rupt;
3 - cerb de selecţie anormal având trei cilindri
frontali
Cerbi cu un singur corn. Cauza poate fi ruperea cornului în timpul luptelor, dar cilindrul frontal este
sănătos. în acest caz cerbul nu trebuie extras deoarece în anul următor va da coarne normale. Dacă s-a
vătămat cilindrul frontal, defectul rămâne toată viaţa, cerbul trebuie împuşcat.
Cerbi care în loc de 2 prăjini, cum este normal, au 3. Cauza este, probabil, o leziune a cilindrului
frontal:
Cerbi cu coarne „de berbec". Cauza este probabil o boală. Trebuie împuşcaţi.
În ce priveşte defectele de frumuseţe se pot spune următoarele: totul depinde de gust. Totuşi, în general,
par a fi socotite defecte:
Coarnele cu deschidere mică sunt socotite inestetice. Frumoase sunt considerate cele cu deschidere
mare. În formula de evaluare, primele pierd 3 puncte din cele circa 200, pe când cele din a doua figură
câştigă 3 puncte.
Prăjinile drepte (fără curbură) sunt considerate mai puţin frumoase decât cele uşor arcuite. Dar acest
mic defect poate fi compensat de masivitate.
Coarnele nesimetrice. Se consideră defect numai dacă asimetria este foarte vizibilă.

260
 Coroana, ca formă, este legată de ereditate. Deci, trebuie păstraţi acei cerbi care au coroană frumoasă:
ramuri multe, groase, lungi şi apropiate între ele. Ca să se poată numi coroană, trebuie să existe cel puţin 3
ramuri. Coroană mare pot avea numai cerbii de cel puţin 8-10 ani, cu predispoziţie individuală bună.
Selecţia la ciutele de cerb. Eliminarea din teren a ciutelor de selecţie este o operaţie tot aşa de
importantă ca şi selecţia la tauri. Pentru a obţine un viţel viguros din care să se dezvolte un cerb puternic,
este nevoie de o mamă sănătoasă şi cu corp bine dezvoltat.

a - Cerb cu deschidere mică; b - cerb cu deschidere mare; a - Coarne de cerb cu prăjini drepte; b-coarne de
cerb cu prăjini arcuite
S-a dovedit că între femele de aceeaşi vârstă există o mare deosebire de greutate, aceasta mergând până
la 50%. Scoţând din teren ciutele mai mici la corp se ajunge cu timpul la o greutate corporală mai mare. Dar
operaţia nu este simplă. Uneori se comit greşeli. Totuşi este de preferat să se împuşte o femelă de viitor,
decât să nu se extragă numărul prevăzut în plan şi, în consecinţă, să rămână pe teren un număr mai mare
decât trebuie, depăşindu-se astfel densitatea admisă.
La ciute, singurul criteriu la selecţie este greutatea corporală, în sensul de a scoate din teren pe cele
sub greutatea normală; un alt criteriu este vârsta, înţelegând prin aceasta împuşcarea celor de peste 14-15
ani, care dau viţei slabi. într-adevăr, rar se întâmplă ca o ciută să rămână stearpă numai din cauză că e
bătrână. Ea fată însă viţelul ei va fi mai debil decât al uneia în plină putere, deci trebuie împuşcată.
Dificultatea constă însă în a putea identifica pe teren ciutele cu adevărat bătrâne. La această alegere se fac
multe greşeli: când stau alături o junincă şi o ciută de 7-10 ani, bine dezvoltată, în plină putere, care ar putea
da viţei viguroşi de obicei este împuşcată cea mare, pe motiv că e „bătrână" şi este păstrată în teren cea
tânără care, la vârsta ei, va da un viţel mai slab decât precedenta. în acest caz s-a făcut o selecţie în sens
negativ. Deci, se cere prudenţă în calificarea unei ciute drept „bătrână".
Ciute sterpe nu sunt cele care într-un an nu au viţei. Nu toate ciutele fată în fiecare an. Sunt unele care
în unii ani fac o pauză, ceea ce este foarte bine din punct de vedere biologic, deoarece organismul lor se
fortifică, se reface după sarcina precedentă. în anul următor vor făta normal. Sterpe sunt cele care, ani de-a
rândul, rămân fără viţei. Cauza este, probabil o boală. Fireşte identificarea acestora nu este uşoară, ele
trebuind să fie observate ani în şir. Iată deci că nici calificarea „stearpă" nu este un criteriu sigur pentru
selecţie. Aşa fiind, la femelele de cerb, criteriul de bază la selecţie rămâne greutatea corporală, starea
fizică. Ar trebui să se stabilească, pe vârste (junincă, ciută de vârstă mijlocie şi ciută bătrână) şi pe regiuni,
greutatea minimă în noiembrie a celor de păstrat în teren şi să fie împuşcate toate cele care au o greutate mai
mică. Pentru aceasta este nevoie de adunarea multor date statistice. Să nu se uite că, în anumiţi ani, greutatea
corporală a ciutelor, în general, poate fi mică, fie din cauza iernilor grele, fie a crizei de hrană (secetă etc).
Dar, şi în acest caz, prin comparaţie, scoatem din cele slabe, pe cele mai slabe. În general, ciutele se împuşcă
în trei cazuri:
- Când efectivul optim a fost depăşit şi trebuie redus. în acest caz se împuşcă şi tauri şi ciute, pentru a
păstra raportul normal dintre sexe de 1:1.
- Când efectivul optim a fost atins şi nu vrem să-1 depăşim, împuşcăm, în acest caz, atât tauri cât şi
ciute, păstrând acelaşi raport normal între sexe.
- în cazul când efectivul optim nu a fost atins, însă există totuşi elemente slabe, care trebuie eliminate
din efectiv, în interesul menţinerii calităţii.
În concluzie, pentru a nu greşi la selecţia ciutelor sau cel puţin pentru a face greşeli mai puţine, este
necesară o observaţie atentă pe teren. în nici un caz selecţia nu se poate face la goană, ci numai aplicând
metodele la apropiat sau pândă. Criteriul rămâne starea fizică, adică greutatea corporală.
Dintre juninci, cele care trebuie scoase, în primul rând, sunt cele care fată prima dată la vârsta de 3 ani,
deoarece prin aceasta manifestă o întârziere în dezvoltare, în comparaţie cu cele ce fată la 2 ani. Pe teren,

261
raportul dintre juninci şi ciutele mai bătrâne trebuie să fie de 1:4 sau 1:5. Dacă s-a făcut o selecţie severă în
rândul viţeilor, în anul precedent, vor rămâne puţine juninci de extras.
În ce priveşte ciutele adulte:
- Se împuşcă ciutele cu 2 viţei, deoarece probabil vor făta viţei gemeni şi în viitor. Viţeii gemeni rămân
mai mici la corp decât cei câte unul la o mamă.
- Se împuşcă ciutele care intră în călduri târziu şi provoacă un boncănit în noiembrie-decembrie,
deoarece vor făta ceva mai târziu decât celelalte, iar viţeii vor intra în iarnă incomplet dezvoltaţi, deci nu vor
da elemente de viitor. Apoi din pricină că cerbii epuizaţi, din cauza perioadei boncănitului târziu, n-au timp
să se refacă înainte de venirea iernii, deci vor face coarne mai slabe decât în condiţii normale.
- Ciuta viguroasă, de valoare, se recunoaşte şi după viţelul ei. De aceea se împuşcă cele cu viţei slabi.
- Deoarece viţelul de cerb devine independent abia la vârsta de 10-11 luni, adică după încheierea epocii
de selecţie, iar până atunci are nevoie să fie condus de mamă, înseamnă că înainte de a împuşca ciuta trebuie
împuşcat viţelul ei. Astfel, acesta va suferi sau chiar va pieri în cursul iernii, nefiind primit de cârduri.
- Cârdurile de cerbi pot fi mici sau mari. La cele mici, este greşit să fie împuşcată ciuta conducătoare.
Aici pot fi extrase numai exemplarele bolnave, slabe. La cele mari însă este chiar indicat să fie împuşcată
ciuda conducătoare, pentru ca astfel cârdul să se împartă în grupuri mai mici. într-adevăr concentrarea
cerbilor în cârduri mari poate avea ca urmare pagube în culturile forestiere. Există şi pericolul emigrării.
- În coada cârdului mare rămân de obicei cei slabi, bolnavi, viţei fără mamă, ciute bătrâne sau sterpe.
Prin urmare, la selecţie în afară de ciuta conducătoare, atenţia trebuie îndreptată spre coada cârdului.
Perioada anului când se face selecţia. Legea de vânătoare prevede o epocă de vânătoare pentru cerbi
masculi de la 1 septembrie la 15 decembrie, iar pentru femele de la 1 septembrie la 15 februarie.
La cerbii masculi, perioada de vânătoare ar trebui să înceapă la 1 august. Suliţarii de 2½ ani îşi curăţă
coarnele în luna august, de regulă în prima jumătate a acesteia, pe când suliţarii de 1½ ani şi le curăţă numai
în septembrie, cel mult în ultimele zile ale lunii august. Făcându-se selecţia în septembrie, nu mai există
posibilitatea de a deosebi suliţarul de 1½ ani, viguros, cu coarne mari, de cel de 2½ ani, care neapărat trebuie
scos, deoarece la această vârstă cerbul ar trebui să aibă coarne cu cel puţin 6 ramuri.
Neajunsul selecţiei în august este că se nelinişteşte terenul tocmai în preajma boncănitului. Operaţia ar
putea continua şi în perioada boncănitului şi încă cu mare randament, deoarece cerbii ies din ascunzişurile
lor, însă personalul de vânătoare este ocupat cu conducerea vânătorilor pe teren şi chiar vânătorul vrea să
aibă bucuria împuşcării unui cerb de recoltă. Practic deci rămân pentru selecţia taurilor două luni: octombrie
şi noiembrie şi încă jumătate din luna decembrie.
Selecţia de femele trebuie făcută intens de la începutul perioadei de vânătoare a cerbului şi până la
începutul boncănitului deoarece atunci ziua este mai lungă, luminozitatea mai mare decât toamna târziu,
când încep ploile şi ceaţa; în august-septembrie, se poate face mai uşor deosebirea între un viţel viguros şi o
junincă slabă sau între o junincă viguroasă, bine dezvoltată şi o ciută slabă. Cu cât se înaintează spre iarnă,
cu atât diferenţa se micşorează. în condiţiile unei gospodăriri extensive a terenurilor de cerbi, cum este şi în
ţara noastră, trebuie să se facă selecţie de viţei şi de ciute şi după perioada de boncănit. Fiind grupaţi în
cârduri, alegerea celor de selecţie se face mai uşor, prin comparaţie.
Selecţia la lopătar. Alegerea pieselor de selecţie la cerbul lopătar este mai dificilă decât la cerbul
comun, deoarece coarnele şi în special lopata, prezintă o mare varietate de forme, greu de deosebit în teren.
Dar bine făcută, selecţia este mai eficientă decât la cerb pentru îmbunătăţirea coarnelor.
Vânătorul doreşte să obţină un trofeu cu prăjini groase, lungi, cu ramura ochiului şi cea mijlocie bine
dezvoltate cu lopeţi lungi şi late pe ambele prăjini, de formă plină, apropiată de un dreptunghi, având ramuri
numeroase pe dungi. Spinul să fie şi el mare.
Principiile generale de selecţie sunt asemănătoare cu ale cerbului.
La masculi. Se scot indiferent de vârstă, lopătarii bolnavi, şchiopi, răniţi, cei care au corp vizibil mai
mic decât media, cei cu un singur corn, cu prăjini inegale ca lungime, cu perucă, cu coarne evident anormale.
La suliţari se consideră exemplar de selecţie, cei care au suliţele mai scurte de 15 cm, precum şi cei cu
suliţe având lungimi vădit inegale, sau foarte subţiri. Spre deosebire de cerb, suliţarul de lopătar îşi curăţă
coarnele înaintea lopătaru-lui adult. Şi în acest caz, coamele nu au rozetă, ci numai un fel de îngroşare. Dar
pentru selecţie, mai mult decât coamele, contează greutatea corpului. Se scot deci cei mici la corp.
Nu trebuie făcută o selecţie prea intensă în faza de suliţar, ci la vârsta de 3-4 ani; sau se socoteşte că în
stadiul de suliţar este mai uşor de deosebit o piesă de selecţie de unul de viitor. Ne raliem acestei din urmă
păreri.

262
 Suliţari de lopătar: a şi b de selecţie; c şi d- de viitor
Lopătari de 2½ ani trebuie să aibă ramura mijlocie, precum şi un început de lopată; în consecinţă, se
extrag cei fără aceste ramuri şi fără începutul de lopată. De asemenea, se consideră de selecţie suliţarii care
ar exista şi la această vârstă, cei cu prăjini inegale ca lungime, sau anormale din altă cauză, slabe, scurte. La
lopătar, cazurile de prăjini sau ramuri rupte sunt frecvente, însă acestea nu constituie motiv de împuşcare.
Acest stadiu de dezvoltare permite o extragere de asemenea intensă, deoarece acum se poate prevedea ce
coame va avea în viitor lopătarul respectiv

Lopătari de 2½ ani; a şi b de viitor; c şi d de selecţie

Lopătarii de 3½ ani, normali, trebuie să aibă lopata bine conturată şi în plus prăjini lungi şi groase în
raport cu vârsta. Se consideră defecte: lopata spintecată în forma literei o precum şi cea lăţită numai spre
vârf. Se extrag lopătarii care au coarne fără lopată, cei cu lopeţi nesimetrice, adânc spintecate, cu ramurile
ochiului şi cele mijlocii lipsă sau slab dezvoltate, prăjini scurte, subţiri şi cu deschidere mică.
Lopătarii de 4½ şi 5½ ani au caracterele mai pronunţate decât cei de 3½ ani, lopeţile mai mari,
prăjinile mai lungi şi mai groase, iar pe dunga lor exterioară trebuie să aibă vârfuri mai pronunţate. Atât
ramurile ochiului cât şi cele mijlocii trebuie să fie mai mari. Lopeţile sunt aşa de bine dezvoltate, încât
vânătorii fără experienţă ar putea fi tentaţi să împuşte astfel de piese, considerându-le de recoltă. Aceştia însă
greşesc, împuşcându-i înainte de vreme. Dacă ar mai fi lăsaţi 3-4 ani, ar putea da într-adevăr trofee de
valoare.
Criteriile de selecţie sunt cele de la lopătarii de 3½ ani, cu adaosul că pretenţiile faţă de mărime sunt
acum mai mari.
Lopătarii de 6½ şi 7½ ani reprezintă o categorie deosebită de celelalte: cam la 6 ani se termină
dezvoltarea corporală a lopătarului, deci de acum înainte toate substanţele care depăşesc necesităţile de
întreţinere a funcţiunilor vieţii pot fi întrebuinţate pentru formarea coarnelor. Se observă deci, la această
vârstă, un salt în mărimea coarnelor. Totuşi, dezvoltarea nu este terminată, ci ne găsim încă în etapa mijlocie.
Şi aici se mai comit greşeli, luându-se lopătarii din aceste categorii drept indivizi de recoltă.
La alegerea indivizilor de selecţie sunt valabile criteriile de la 4½ şi 5½ ani. Restul lopătarilor trebuie
păstraţi.
Lopătarii de 8 1/2 şi mai mulţi ani. La această vârstă, lopătarul a atins momentul dezvoltării sale
maxime care, după unii, se produce la 9 ani, după alţii la 11 ani. În terenurile liniştite şi cu bonitate ridicată
fenomenul are loc mai de timpuriu decât în cele tulburate şi sărace. Dat fiind că în ţara noastră, la dealuri şi
câmpie, unde trăieşte lopătarul, bonitatea este în general ridicată, putem considera ca vârstă pentru
dezvoltarea maximă a coarnelor 8-10 ani. Dacă în anii precedenţi selecţia s-a făcut bine, acum nu există
multe elemente de extras. Trebuie reţinut însă faptul că declinul în ce priveşte mărimea coarnelor nu urmează
imediat după atingerea punctului maxim, ci lopătarul, 2-3 ani are tot coarne mari, prin urmare nu există
motiv de a se grăbi cu împuşcarea. Deşi la această vârstă nu există elemente de selecţie, totuşi, dacă dorim să

263
scoatem din teren, în primul rând, ce este rău, atunci vor fi scoşi cei cu lopeţi necorespunzătoare, care s-au
strecurat neobservaţi, până acum, cei cărora le lipseşte „spinul" sau au vârfuri mici pe dunga exterioară a
lopeţii.
Începutul declinului coarnelor nu este uşor de stabilit. Oarecare indicii constituie forma cuneiformă a
lopeţii, adică lăţirea ei la vârf şi subţierea în partea inferioară, spre ramura mijlocie. Alte semne ar fi cilindrii
frontali scurţi şi groşi ca şi rozetele mari, dar acestea nu pot fi observate „pe viu".
Selecţia în stadiul de viţel. Ca şi la cerb, viţel se numeşte până la vârsta de un an. Prin selecţie se
împuşcă cei mici. Alt criteriu nu avem. Mici la corp vor fi de regulă cei fătaţi târziu (iulie), cei gemeni, care
în mod normal sunt mai mici decât dacă ar fi câte unul la o mamă, cei rămaşi fără mamă. Cazuri de viţei
gemeni sunt rare la lopătari.
Selecţia în rândul junincilor se face tot prin împuşcarea elementelor mai mici decât media. De
asemenea, se scot cele care, în loc să fete prima dată la vârsta de doi ani, fată abia la 3 ani, ele fiind probabil
din cele cu dezvoltarea întârziată.
Pentru selecţia la ciutele adulte de lopătar se aplică principiile arătate la cerb. Se extrag cele slabe,
mici la corp, indiferent de vârstă; cele care fată târziu sau, din alte motive dau naştere unor viţei mici. în
această categorie intră cele ce fată în iulie, precum şi cele bătrâne.
În ce priveşte aşa-zisele ciute sterpe, se cere prudenţă. în această grupă intră numai cele care, mai mulţi
ani la rând, nu au avut viţei. Apoi, dacă selecţia s-ar începe mai de timpuriu decât se obişnuieşte la noi, de
exemplu în august-septembrie, ar putea exista pericolul împuşcării de ciute cu viţei, dat fiind că în timp ce
mama iese la păşune singură, viţelul stă adesea culcat în desiş. Prin observarea ugerului, se pot evita
greşelile.
Cum rezultă din cele de mai sus, baza unei bune selecţii o constituie pe de o parte cunoştinţele de
specialitate, iar pe de alta continua şi temeinica observare, deci cunoaşterea terenului, a locurilor de păşune şi
odihnă, precum şi a trecătorilor. La taurii în vârstă de peste 5 ani, pentru a putea aprecia bine calitatea
coarnelor, acestea trebuie observate din faţă, pentru deschidere şi lungime şi din laturi pentru mărimea şi
forma lopeţii. Perioada de selecţie este cam ca la cerbul comun.
Selecţia la căprior. La căprior, ca şi la celelalte cervide, mărimea coarnelor este puternic influenţată de
mărimea, mai precis, de greutatea corpului; paralel cu creşterea greutăţii corpului femelei, creşte şi greutatea
iezilor şi a coarnelor masculului.
La selecţie, trebuie să se orienteze şi aici în primul rând, după mărimea corpului şi numai în al doilea
rând după aceea a coamelor.
Spre deosebire de cerb, şi mai cu seamă de lopătar, creşterea coarnelor căpriorului are loc în perioada
critică de iama noiembrie-decembrie, când condiţiile atmosferice defavorabile pot avea ca urmare coame
slabe, din cauza slăbirii organismului, în acest caz, coamele singure nu mai pot fî un criteriu de selecţie. Dar
în octombrie, noiembrie şi chiar în decembrie, înainte de a slăbi, greutatea corpului poate fi un bun criteriu.
Se compară între ei ţapii sau femelele de aceeaşi vârstă, scoţându-se cei mai mici.
Când densitatea de efectiv depăşeşte limita optimă, urmează scăderea greutăţii corporale şi odată cu
aceasta şi a coarnelor. De aceea, pentru ca selecţia căpriorului să aibă efect, prima condiţie este ca densitatea
efectivului să fie menţinută în limitele admisibile. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, atunci ceea ce se
câştigă prin selecţie se pierde prin densitatea exagerată. De asemenea, trebuie respectat raportul dintre sexe şi
structura claselor de vârstă. Acestea sunt condiţiile de reuşită a selecţiei.
Selecţia ţapilor este bine să se facă în primele săptămâni ale epocii de vânătoare a acestei specii, adică
în iunie. Aceasta din două motive: primul, ca piesele de selecţie să nu mai ajungă în perioada de rut -
mijlocul lui iulie - mijlocul lui august - deci să nu-şi poată transmite caracterele lor inferioare; al doilea,
deoarece la începutul sezonului, observarea lor deci aprecierea calităţii se face mai uşor, ei ieşind mai cu
regularitate la păşune.
Vânătorul doreşte să obţină trofee de căprior cu lungime, volum şi greutate mare, perlaj bogat. Astfel
de coarne se obţin de la ţapi cu greutate corporală mare, sănătoşi şi având vârsta de 4-8 ani, când coarnele
ating punctul culminant al dezvoltării lor.
Selecţia în stadiul de ţăpuşari (suliţari) adică la vârsta de 1 an. Se reaminteşte că cea de-a doua serie
de coarne a ţapului, începe să crească din februarie şi se termină în iunie. Aceste corniţe pot avea sau forma
de mici ţăpuşe (suliţe) sau de furcă, iar la ţapii viguroşi chiar de 6 ramuri. Acesta este stadiul cel mai
favorabil pentru selecţie, deoarece mărimea şi forma corniţelor permit să se deosebească exemplarele de
viitor de cele de selecţie.
Se scot prin selecţie ţapii care au corniţele mai scurte decât urechile (11-12 cm), deoarece, la un an
împlinit, ţapul de viitor trebuie să aibă ţăpuşe mai mari, chiar coarne de 4 sau 6 ramuri. în primul rând se scot
cei care în loc de ţăpuşe n-au decât un fel de butoni. Când este vorba de ţăpuşe se cere atenţie deoarece
264
ţăpuşarul de un an îşi curăţă coarnele în iunie. Dacă însă a rămas în teren un căprior slab fără să fi fost
împuşcat la timp, iar acum are 2 ani, el îşi va curaţi corniţele în prima jumătate a lunii mai. Iată deci mijlocul
de a-i deosebi. în cazul când selecţia începe numai în luna iunie, această deosebire nu se mai poate face.
Dacă gospodarul terenului n-a fost destul de vigilent, iar un ţap, care la un an a avut corniţele de 6-7 cm, a
reuşit să ajungă la 2 ani, iar acum are corniţe de 15 cm, în formă de ţăpuşe depăşind urechile, el va putea
considera că este vorba de un ţap de un an, puternic, deşi în realitate este unul de 2 ani, slab.
Se mai consideră suliţari de selecţie: cei care în august încă nu şi-au curăţat coarnele. Probabil este
vorba de ţapi bolnavi; cei care au cele două ţepuşe de lungime inegală şi mici; cei care în prima jumătate a
lunii mai au coarnele curăţite de păr; cei mai mici la corp decât media. După iernile grele, cerinţele faţă de
lungimea coarnelor trebuie să fie mai mici. Cei ce efectuează selecţia prin împuşcare trebuie să aibă curaj:
este de preferat să se scoată din teren un exemplar de viitor, deoarece paguba poate fi compensată anul viitor,
decât să fie lăsat în efectiv un exemplar de calitate inferioară, care în anii următori va putea fi identificat mai
greu şi ani în şir va ocupa în efectiv un loc pe care nu-1 merită. Pentru a observa mai bine ţăpuşele mici,
aşteptăm până ce ţapul se întoarce cu capul spre noi.
Selecţia la căpriorii de 2 ani trebuie efectuată fără reţinere, nelăsând ca elemente slabe,
necorespunzătoare să ajungă în categoriile de vârstă mijlocie, când identificarea lor pe teren va fi mai dificilă
decât la vârsta de 1 şi 2 ani. în aceste cazuri, vânătorul se va hotărî cu greu să-i împuşte de teama de a nu
greşi şi, astfel, vor ajunge până la vârsta de 5-8 ani, ocupând în efectiv locuri ce se cuvin altora de bună
calitate.
La această vârstă, coarnele căpriorului de viitor trebuie să aibă 6 ramuri, iar ramurile prăjinilor să fie
cel puţin de lungime mijlocie. în consecinţă, sunt consideraţi ţapi de selecţie şi se împuşcă toţi ţăpuşarii,
furcarii sau ţapii de 6 ramuri, însă cu ramurile scurte, abia schiţate.
Pentru identificare pe teren ajută faptul că ţapii de 2 ani sunt complet năpârliţi la începutul lui iunie, pe
când cei bătrâni mai au ceva păr de iarnă, cel puţin pe gât, din care cauză acesta apare sur.
Ţapii de 3-5 ani fac parte din categoria de vârstă mijlocie, la care selecţia este mai dificilă, deoarece
vârsta animalului viu de pe teren este greu de apreciat, într-adevăr, orientându-ne atât după mărimea
corpului, cât şi după lungimea şi forma coarnelor, este greu de stabilit dacă un ţap este de 3 ani, dar de viitor,
sau este de 5 ani, dar slab. Iată motivul pentru care selecţia trebuie să fie mai intensă la vârsta de 1-2 ani, la
care calitatea este mai uşor de apreciat.
La această vârstă, coarnele de calitate trebuie să aibă prăjini relativ groase, având 6 ramuri lungi. În
consecinţă, sunt de selecţie ţapii cu 4-5 ramuri, cei de 6 dar cu prăjini subţiri şi ramuri scurte, cei mici la corp
şi suliţarii care au mai rămas. De reţinut însă că, în ce priveşte calitatea, pe primul loc stă masivitatea şi
numai în al doilea rând forma. Cei cu ramuri scurte deci cu coarne simple adeseori reuşesc să bată ţapi cu
coarne mai mari, bine ramificate. Acesta este încă un motiv ca ei să fie scoşi prin împuşcare.
Un alt criteriu de apreciere a calităţii unui căprior sunt cilindrii frontali; cei cu diametru mare vor avea
şi coarne groase. Cilindrii frontali cu diametrul mare constituie o prezumţie că ţapul are şi un schelet bine
dezvoltat, deci este un element capabil să dea coarne mari. Din păcate, de acest criteriu ne putem servi numai
după ce ţapul a fost împuşcat. Totuşi el este util pentru a ne da mai bine seama de calitatea căpriorilor din
teren, deci a evita greşelile cel puţin în viitor.
Ţapi de 6 ani şi mai mult. La această clasă de vârstă, în mod normal, n-ar trebui să mai existe
exemplare de calitate inferioară, dacă în clasele anterioare selecţia s-ar fi făcut bine. Ne găsim la vârsta
ţapilor de recoltă. Se înţelege că, şi la această vârstă, se scot în primul rând exemplarele ale căror coarne nu
corespund cerinţelor unor adevăraţi ţapi de recoltă.
Regresul coarnelor nu începe mai devreme decât cu anul al 8-lea sau chiar al 9-lea. Semnele intrării în
faza de regres sunt: centrul de greutate se deplasează spre jumătatea inferioară a prăjinilor, acestea căpătând
aici o grosime mai mare şi în schimb se subţiază la vârf; prăjinile se scurtează, ramurile lor devin şi ele mai
scurte.
Calitatea coarnelor de căprior dintr-un teren se exprimă nu printr-un trofeu excepţional apărut, ci prin
numărul coamelor care ar intra în categoria medaliei de aur. Trofeul excepţional poate fi o apariţie
întâmplătoare, când ambii părinţi au condiţii favorabile de dezvoltare în primii doi ani ai vieţii, iarnă uşoară,
condiţii bune de hrană şi perfectă stare de sănătate înjumătăţea de an, când îi cresc coarnele.
Dintre ţapii cu un singur corn, nu se consideră de selecţie cei cărora un com le este rupt din cauza
unui accident (izbitură de arbore, luptă între ţapi). Cilindrul frontal fiind nevătămat, ţapul va putea da coarne
normale în anul următor. În schimb, este de selecţie cel cu cilindrul frontal vătămat sau pipernicit, deoarece
acesta nu va da niciodată coarne normale.

265
 Coarnele degerate din cauza iernilor cu temperaturi foarte scăzute au vârful sfârâmicios; baza le este
tare ca şi a coamelor normale. Nu este bine să fie împuşcaţi, deoarece după căderea acestor coarne, vor
apărea altele normale.
Coarnele cu mai multe prăjini pot proveni din existenţa unui cilindru frontal în plus, mai mic, în care
caz anomalia este permanentă, iar ţapul trebuie scos; uneori cilindrii frontali sunt normali, dar în timpul
creşterii, când erau în piele şi păr, coarnele au suferit o leziune (lovit în sârmă ghimpată, de o cracă ascuţită
etc.) şi în acest caz din cele două prăjini se desfac prăjini mai scurte. Anomalia este trecătoare, căci după
căderea coarnelor, vor creşte altele normale.
Cornul a fost vătămat în timpul creşterii, dar a continuat să crească. Cilindrul frontal fiind sănătos,
după căderea coarnelor, vor creşte altele normale. Cei cu cilindrul frontal stâng deformat, trebuie împuşcaţi,
deoarece ei nu vor da niciodată coarne normale.
Când un corn are mai multe ramuri de 6, fără a fi inestetic nu pierde din valoare, ci câştigă. E un semn
de vigoare.
După actuala formulă de evaluare, ţapii cu deschiderea coarnelor prea mare sau prea mică sunt
penalizaţi, pierzând 4 puncte. Ei se lasă în teren dacă au coarne mari şi se extrag dacă au coarne slabe.
Selecţia în stadiul de ied, până la vârsta de 10-11 luni, are mare influenţă asupra calităţii coarnelor
căpriorului. Un ied care intră în iarnă mic, cu schelet slab dezvoltat, chiar dacă va rezista asprimii iernii, nu
va deveni niciodată un animal mare la corp. Pentru viitoarea dezvoltare şi pentru mărimea coarnelor, primii
doi ani din viaţă au o pondere mare. Lipsa de greutate corporală din anul I nu o mai câştigă în anii următori.
Cei mai valoroşi iezi sunt cei câte unul la o mamă şi fătaţi devreme (sfârşitul lui aprilie sau începutul lui
mai); de selecţie sunt cei câte trei la o mamă şi unii dintre cei câte doi. în consecinţă, trebuie împuşcaţi cei
mai slabi, indiferent de sex, lăsând unul singur la o mamă. Cu cât această eliminare are loc mai devreme, eu
atât este mai bine. Femelele în plină putere, viguroase au lapte până în noiembrie-decembrie, deci eliminarea
unui ied în septembrie-octombrie este binevenită şi din acest punct de vedere, laptele rămânând în întregime
celuilalt.
Se împuşcă şi iezii fătaţi târziu, dacă e posibil cu mama lor cu tot, deoarece este probabil că aceasta, şi
în viitor, va făta tot târziu. De asemenea, iezii rămaşi fără mamă.
Deoarece în octombrie-noiembrie, iezii masculi se pot deosebi de femele, la selecţie trebuie să se
împuşte mai multe iede decât iezi şi anume cam 2/3 iede şi numai 1/3 iezi, deoarece pentru masculi perioada
favorabilă de selecţie este la un an, când au corniţe.
Selecţia la femele de căprior este tot aşa de necesară ca şi la ţapi. Nu este de conceput să se obţină
coarne mari de la iezi proveniţi de la mame slabe. Operaţia este însă mai dificilă, deoarece aici nu sunt
coarne.
Căprioare de selecţie de 1½ ani, în mod normal, n-ar trebui să existe, dacă selecţia în faza de ied a fost
bine făcută. Dacă totuşi există, se împuşcă cele mai mici dintre cele de aceeaşi vârstă. Identificarea acestora
este mai uşoară când se vede o femelă în vârstă urmată de 2 femele tinere. Scoatem pe cea mai mică la corp.
Dintre căprioarele adulte sunt considerate de selecţie, deci se împuşcă: cele cu părul zburlit, fără luciu,
cele care tuşesc sau au regiunea anusului murdărită, bolnave; cele care, toamna, năpârlesc târziu, cele
bătrâne, deoarece dau naştere la iezi slabi, cele sterpe sau care fată târziu; în sfârşit, cele ale căror iezi rămân
mici.
Selecţia la capra neagră. Şi la această specie, criteriile pentru selecţia prin împuşcare sunt coarnele şi
starea corporală. în ce priveşte coarnele, se consideră valoroase cele lungi, cu circumferinţa mare, deschidere
apreciabilă a celor două coarne şi încovoiere corespunzătoare a vârfului.
Vânătorii cei mai exigenţi obişnuiesc să clasifice şi coarnele de capră neagră în 4 categorii de calitate:
I/a, I/b, II/a, şi II/b. Pentru cele din categoria I/a, se cer de exemplu minimum 110 puncte C.I.C. Dar, firea
sperioasă a caprei negre, care nu permite apropierea de ea la distanţă mică, precum şi coarnele ei relativ mici
pentru distanţa respectivă, fac dificilă aprecierea calităţii după coarne a animalului viu. Din acest motiv, în
mod practic, rămâne ca unic criteriu de selecţie pentru ambele sexe starea fizică şi se împuşcă cele slabe,
considerând că ele nu vor da iezi viguroşi. Starea părului şi greutatea corporală servesc la această apreciere.
De asemenea, se scot iezii cu coarne anormale. Perioada de selecţie coincide cu cea de vânătoare şi este 15
septembrie - 15 decembrie.
Selecţia la muflon. Regulile generale de selecţie arătate la cervide se aplică şi la mufloni. La această
specie însă mai intervin două criterii: culoarea şi obiceiul de a coji. într-adevăr, există numeroase încrucişări
între muflon cu oaia domestică, iar consecinţa acestora este schimbarea coloraţiei lânii şi obiceiul de a roade
coaja arborilor. Se vor extrage, indiferent de sex şi vârstă piesele cărora le lipseşte pata deschisă de pe latura
corpului („şeaua") şi care au abdomenul şi picioarele colorate brun, în loc de culoarea normală - alburie. De
asemenea, deoarece prin roaderea cojii arborilor, se cauzează pagube, se vor împuşca toţi care au acest rău
266
obicei, chiar dacă ar fi bine dezvoltaţi şi cu coarne frumoase şi mari. Aceşti produşi ai încrucişărilor au şi
obiceiul de a behăi din când în când. Se vor împuşca deci în cadrul selecţiei, cei care vor fi auziţi behăind.
La mieii de muflon se împuşcă cei mici, fătaţi târziu, indiferent de sex. La cei masculi, se vor scoate
cei care în septembrie au coarne mai scurte decât urechile, adică de 12 cm. în noiembrie, coarnele normale ar
trebuii să fie cam de 20 cm.
La berbecii adulţi, coarne de valoare sunt cele lungi, groase, cu rază de curbură şi deschidere mare şi
cu vârfurile îndreptate spre exterior. Se împuşcă deci berbecii adulţi ale căror coarne se abat de la aceste
caracteristici.
Cea mai mare creştere în lungime o au coarnele în primii trei ani. Pentru valoarea trofeelor, aceşti trei
ani sunt hotărâtori şi abia după trecerea lor se poate şti care va fi calitatea coarnelor în viitor.
Deşi în tinereţe, aprecierea după coarne a calităţii berbecilor este dificilă, aşa încât, la selecţie se pot
comite greşeli, totuşi, împuşcarea este necesară şi la aceste categorii de vârstă, altfel nu se poate păstra forma
normală a piramidei vârstelor, indispensabilă pentru obţinerea unor trofee de valoare.
După vârsta de 5 ani, creşterea în lungime a coarnelor este mică. Totuşi, pentru obţinerea unor coarne
mari, vârsta de 8-9 ani este indispensabilă.
La oile de muflon, criteriul de selecţie este mărimea corporală, culoarea, obiceiul de a coji. Şi aici se
împuşcă cele bătrâne, sterpe, care fată târziu, deci au miei mici în preajma iernii.
Pentru a avea material documentar şi de instruire, este necesar să se păstreze cu grijă toate coarnele de
la nucleul de mufloni aduşi în ţară.
Selecţia la mistreţi. Este mai dificilă decât la oricare din speciile precedente. Aceasta nu numai din
cauza lipsei coarnelor, ci şi a vieţii pe care o duc, în adâncul pădurilor, ieşind la loc deschis mai mult
noaptea. Totuşi, o oarecare posibilitate de selecţie există.
Vânătorul doreşte să obţină de la mistreţi colţi cu lungime şi lăţime mare. Pentru aceasta, prima
condiţie este ca mistreţul să fie lăsat să atingă vârsta de 7-10 ani. Deci, cât mai mulţi masculi de această
vârstă. A doua regulă este să nu se împuşte prima piesă dintr-o turmă de mistreţi, deoarece aproape
întotdeauna este o scroafă cu purcei - conducătoarea cârdului.
La purcei (cei sub vârsta de un an) se constată o mare diferenţă de mărime, chiar dacă ei provin de la
aceeaşi mamă. Cei mai mici trebuie împuşcaţi, deoarece, dacă sunt masculi nu vor da colţi mari, dacă sunt
femele, vor avea o dezvoltare încetinită, fătând mai târziu. Cei fătaţi târziu intră mici în iarnă şi pier în iernile
grele. Dar chiar dacă supravieţuiesc, rămânerea în urmă în creştere, constatată în primul an, nu se mai
recuperează în anii următori. Iarna, când se formează turme din mai multe femele cu purcei, se observă
diferenţă şi între purceii diferitelor mame. în acest caz, de la mamele cu purcei întârziaţi, se pot împuşca mai
mulţi, eventual toţi, inclusiv mama, deoarece probabil că aceasta şi în anii următori va făta tot târziu; în
schimb de la cele cu purcei bine dezvoltaţi, se vor împuşca puţini.
La selecţia de mistreţi, regula de bază este de a se împuşca totdeauna piesa cea mai mică din turmă.
Procedând aşa nu greşim. Se cârduiesc în turme femelele tinere cu purceii lor; cele bătrâne cu purcei de
obicei nu.
La mistreţii de 1½ ani, regula este aceeaşi: să se scoată totdeauna piesa cea mai mică. Identificarea nu
este prea grea, deoarece iarna, în turmele de mistreţi, se văd trei categorii de vârstă: purceii, mistreţi de 1½
ani şi scroafa conducătoare, care de regulă, este mai mare de 1½ ani. Deci, dintre exemplarele de 1½ ani, se
scot cei mai mici.
Pentru a obţine mulţi mistreţi cu colţi mari, este nevoie să se realizeze piramida vârstelor, vârful căreia
să fie format din mistreţi de 7-10 ani. Pentru a realiza şi apoi a menţine această piramidă, este nevoie ca
majoritatea absolută a recoltei anuale să provină, în primul rând, din purcei, apoi din mistreţi de 1½ ani. Se
susţine că prin aceasta se micşorează şi pagubele în culturile agricole, explicaţia fiind aceea că exemplarele
bătrâne, cu greu părăsesc pădurea.
Dintre scroafele adulte să se scoată prin selecţie cele ce fata târziu sau cele bălţate, ca urmare a
încrucişării cu porci domestici. La ambele categorii, mai întâi se împuşcă purceii. în legătură cu aceasta,
trebuie arătat că aproximativ din ianuarie-februarie, purceii nu mai au nevoie să fie conduşi de mama lor.
Vierii tineri, de asemenea trebuie cruţaţi spre a ajunge la vârsta când pot avea colţi mari (7-10 ani). Se
împuşcă doar cei bolnavi. Părul zburlit este un indiciu de proastă stare sanitară. Trebuie menţionat însă că, în
toamna celui de al doilea an al vieţii, vierii se despart de cârd, devenind solitari. Prin urmare nu toţi mistreţii
solitari sunt şi mistreţi bătrâni, deci când vine în goană un singur mistreţ, el trebuie observat bine. în condiţii
de lumină favorabilă, colţii pot fi remarcaţi. Se atrage atenţia că şi scroafele bătrâne, în preajma alegerii
locului de fătat (martie-aprilie), umblă singure. în această perioadă însă nu există pericolul de a greşi,
deoarece vânătoarea este închisă.

267
 La mistreţii bătrâni, selecţia nu este posibilă, neavând nici un criteriu de deosebire. Tot ce se poate
face este de a împuşca pe cei ce par bolnavi, apoi pe cei şchiopi, bălţaţi. De asemenea, pot fi consideraţi de
selecţie şi trebuie împuşcaţi cei ce produc pagube în mod sistematic în culturile agricole. Aceştia pot fi
împuşcaţi conform Art. 29 din legea vânătorii (103/1996) şi în afara sezonului legal de vânătoare, dar numai
cu aprobarea prealabilă a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.
Reuşita selecţiei depinde şi de condiţiile de linişte din terenul de vânătoare. în cele liniştite, mistreţii
ies, în căutarea hranei, seara devreme, iar dimineaţa se retrag relativ târziu, încât pot fi observaţi. Pentru
împuşcare se aplică metodele pândei la trecători şi puncte de hrănire. în locurile frecvent cercetate, merită să
fie făcute observatoare înalte. Tot în terenurile liniştite, oarecare şansă oferă şi apropiatul.
În ce priveşte goana, alegerea pieselor de împuşcat este posibilă numai când mistreţii vin cu viteză
mică. Din acest punct de vedere, bătăile cu câinii nu sunt indicate. Nici gonaşii nu trebuie să facă zgomot
mare. Zăpada uşurează alegerea, deoarece silueta se proiectează pe fondul alb.
La alte specii de vânat, nu poate fi vorba de selecţie.

PAGUBE CAUZATE DE VÂNAT ŞI PREVENIREA LOR

Vor fi tratate aici unele aspecte ale pagubelor pricinuite de vânat culturilor forestiere şi agricole.
Pagube de acest fel cauzează, în primul rând: cerbul, lopătarul, căpriorul, mistreţul, iepurele de vizuină
şi cel comun: pagube mai mici produc ursul şi fazanul. Dat fiind că, în ultimul timp, muflonul a fost
reaclimatizat la noi, vor fi tratate pe scurt şi pagubele ce pot fi cauzate de acesta.
Felul pagubelor: Cojitul sau roaderea cojii sunt cauzate de cele trei specii de cervide, de muflon şi
iepure. Se deosebesc cojit de iarnă şi cojit de primăvară, între ele fiind deosebire însemnată, ca efect asupra
arborelui, ca frecvenţă şi cauză. Cojitul de iarnă are loc în perioada repausului vegetativ (octombrie-martie);
rana produsă pe trunchiul arborelui este mai mică decât la cojitul de vară, deoarece coaja nu se desprinde, iar
cauza este lipsa de hrană şi poate, nevoia de apă, fiindcă prin analiză, în coajă s-a găsit 40-45% apă.
Cerbul roade mai adânc, rana atingând zona cambială, pe când lopătarul muflonul şi căpriorul nu ating
această zonă. Pe trunchiul arborelui se văd urmele incisivilor. La cojitul de primăvară, care începe în luna
mai, rănile produse sunt mai mari, deoarece la această dată a început circulaţia sevei, iar coaja se desprinde
în fâşii lungi (1-2 m). în acest caz nu se poate invoca lipsa de hrană, deoarece ne găsim în plină perioadă de
vegetaţie. Cantitatea insuficientă de hrană ar putea fi invocată doar în cazul îngrămădirii vânatului în anumite
puncte din cauza lipsei de linişte în alte puncte. S-ar putea să fie şi obişnuinţa, cojitul de primăvară şi vară,
fiind o continuare a celui din iarnă. Din fericire, cojitul de primăvară şi vară este mai rar întâlnit,
reprezentând doar 40-60% din cel de iarnă.
Spre deosebire de iepure, care adeseori retează ramurile şi le lasă pe loc fără a le consuma, cerbul
consumă în întregime coaja pe care o desprinde de pe arbore. Valoarea nutritivă a cojii este egală cu aceea a
unei ierbi de calitate mijlocie, deci proprietăţile hrănitoare ale cojii nu pot fi contestate. Cele mai mari
pagube prin cojire le cauzează cerbul, iar cele mai mici căpriorul, care de altfel roade coaja doar în ţarcuri,
iar în teren liber numai în ierni foarte grele. Sunt preferate speciile cu coaja netedă, sau tinere înainte de
formarea ritidomului. Molidul, frasinul, fagul sunt cojiţi o perioadă mai lungă din viaţa lor, pe când pinul şi
stejarul, care formează ritidom mai devreme, sunt cojiţi o perioadă mai scurtă.
De exemplu: molidul este cojit până la vârsta de 10-45 ani, fagul între 15 şi 50 ani, pinul între 5 şi 12
ani, laricele între 4 şi 8 ani. La molid, cojitul se poate extinde şi asupra rădăcinilor de la suprafaţa solului, dar
numai când cerbul duce mare lipsă de hrană.
Ordinea de preferinţă ar fi: molid, frasin duglas, fag, paltin, brad, stejar, anin, mesteacăn. Fireşte,
ordinea poate varia în funcţie de compoziţia arboretelor.
Lopătarul cauzează, prin cojit, pagube mai mici decât cerbul. Chiar şi la cojitul de vară, în timp ce
cerbul desprinde coaja în fâşii lungi, lopătarul o roade transversal (în sensul diametrului), ca iepurii. Preferă:
frasinul, paltinul şi stejarul american. Căpriorul cojeşte rareori arborii, numai în ţarcuri sau pe timp de iarnă
grea, şi face răni puţin adânci. în schimb el roade puieţii. Iepurele poate face mari pagube prin cojirea
plantaţiilor de salcâm şi de pomi fructiferi. Aceste pagube par a fi direct proporţionale cu asprimea iernii şi,
mai ales, cu grosimea stratului de zăpadă. Muflonul nu face pagube mari. Cojesc arborii numai unele
exemplare, care trebuie extrase prin împuşcare. S-a constatat că daune mai mari provoacă exemplarele
provenite prin încrucişarea cu oi domestice. Atât cojitul cât şi roaderea puieţilor sunt rare în terenul liber şi
mai frecvente în ţarcuri. Dacă tulpina este roasă de jur împrejur, cum fac uneori muflonul şi iepurele,
arborele sau pomul se usucă, altfel, rana se închide.
La cojit, vânatul preferă tulpinile rupte sau aplecate dar încă verzi, deoarece el poate ţine capul drept,
pe când la tulpinile în picioare, trebuie să-1 întoarcă cu 90°.
268
 În ce priveşte cauzele cojitului, deşi ele nu sunt cunoscute complet, totuşi ceea ce se ştie este suficient
pentru a se lua măsuri de prevenire sau de micşorare a pagubelor mari. Factorii principali care determină
cojitul sunt densitatea efectivului de vânat şi cantitatea de hrană; factorii secundari sunt concentrarea în
anumite puncte din cauza lipsei de linişte şi a obişnuinţei. Cerbii care au cojit iarna arbori, continuă să-i
cojească şi vara. De asemenea, un cerb care are obiceiul de a coji ajuns într-un grup de cerbi poate prin
„exemplul" său să-i determine şi pe ceilalţi să cojească.
Până la densitatea de 2,5 cerbi la 100 ha pădure, pagubele prin cojire la bonitatea a II-a sunt mici, după
aceea cresc rapid.
De aici s-ar putea trage două concluzii pentru ţara noastră şi anume că densitatea nu trebuie să
depăşească 2,5 cerbi la 100 ha pădure şi apoi că între 0,5 şi 1,5 cerbi la 100 ha nu este diferenţă sensibilă în
ce priveşte paguba. Aşa fiind categoriile de densitate adoptate în prezent şi anume: 0,50-1,00 la categ. a III-a
de bonitate, 1,1-2 cerbi la categ. a II-a şi 2,1-2,5 cerbi la categ. I ar putea fi revizuite plecând de la 1 cerb de
categ. a III-a şi ajungând la 2,5 la categ. I.
Intensitatea cojirii este mai mică dacă cerbului i se dă hrană complementară.
De aici se poate trage concluzia că cerbul cojeşte arborii numai în lipsă de altă hrană. S-ar părea că şi
conţinutul de vitamine din coajă ar fi o cauză a cojitului.
Cele de mai sus se referă la cojitul de iarnă. Mai puţin lămurite sunt cauzele cojitului de primăvară şi
vară, când lipsa de hrană nu mai poate fi invocată. Aici ar putea fi vorba numai de obişnuinţa de a coji. Sunt
necesare cercetări în continuare.
Ursul cauzează pagube la molid şi brad prin cojire şi prin ruperea trunchiurilor arborilor tineri, dar
numărul de arbori vătămaţi, dintr-o pădure, este mic, atunci când efectivele se menţin în limite normale.
În ce priveşte amploarea pagubelor cauzate de urşi vegetaţiei forestiere s-a constatat că acestea sunt de
până la 100 ha când efectivele nu depăşesc nivelul optim. Pe măsură ce efectivele de urşi cresc, sporesc şi
pagubele, astfel că atunci când populaţia a ajuns să fie mai mare de trei ori faţă de cea normală, pagubele
prin cojiri în arborete se menţin constant la peste 1000 ha anual, ajungând chiar şi la 1300 ha din 200000 ha
cât reprezintă suprafaţa pădurilor din aria de răspândire. A fost afectată 0,6% din suprafaţa pădurilor în
condiţiile unei densităţi de peste 5 urşi la 1000 ha.
Roaderea puieţilor este cauzată de cerbi, căpriori, lopătari, mufloni (în mică măsură) şi iepuri. Şi în
acest caz, se deosebeşte o roadere de iarnă (octombrie-martie) şi o roadere de primăvară-vară (mai-august).
Pot fi roase fie ramuri laterale, fie lujerul terminal, fapt ce determină deformarea temporară sau permanentă a
trunchiului. La roaderea de iarnă, căpriorul caută să-şi completeze hrana, dat fiindcă ramurile conţin
substanţe nutritive aproximativ în cantitate egală cu a ierbii verzi dintr-o păşune mijlocie. Ele mai conţin
vitamine şi apă, ultima atât de necesară, iarna, când sursele de apă îngheaţă, iar vânatul consumă hrană
uscată. Ordinea de preferinţă, iarna, ar fi: stejar roşu, brad, paltin, frasin, stejar, pin, molid, fag, duglas, anin,
mesteacăn. În general sunt preferate foioasele. Aninul şi mesteacănul sunt cele mai puţin vătămate. Preferinţa
diferitelor specii de cervide faţă de arbori nu diferă esenţial. Intensitatea roaderii mai depinde, în afară de
preferinţa faţă de anumiţi arbori, şi de densitatea vânatului, de asprimea iernii, de condiţiile de hrană
existente şi de vârsta puieţilor.
La o densitate de 6 căpriori la 100 ha, la pinul silvestru, puieţii roşi reprezintă abia 3%. În toate aceste
cazuri este vorba de valori medii la arborete. Se înţelege că procentele şi preferinţa faţă de arbori pot varia
mult în funcţie de compoziţia şi vârsta arboretelor. Vara, căpriorul roade frunze, lujeri, ace de specii
răşinoase. în raport cu mărimea sa, căpriorul face pagube mai mari, prin roadere, decât cerbul. Preferinţa faţă
de speciile de arbori şi arbuşti de puieţi în timpul verii nu diferă mult de roaderea de iarnă. Şi aici foioasele
se situează înaintea răşinoaselor, cu o singură excepţie: laricele, care este puternic atacat vara, pe când iarna
aproape deloc. Conform observaţiilor noastre, în terenurile de cerbi sunt preferate: salcia căprească, socul,
plopul tremurător şi scoruşul. Bradul este preferat molidului, datorită acelor sale moi. Arborii se refac mai
uşor în urma roaderii de vară, fiind în perioada de vegetaţie.
Rosătura de căprior se deosebeşte de cea a iepurelui prin următoarele: suprafaţa de roadere la iepure
este de regulă piezişă faţă de lungimea ramurii şi netedă, încât pare a fi tăiată cu cuţitul. Ramurile roase, de
obicei, se găsesc lângă puietul din care provin, fiindcă numai rareori le consumă; la căprior însă suprafaţa de
roadere este perpendiculară pe lungimea ramurii şi fibroasă, iar ramura rămasă este de obicei despicată puţin
la capăt. Cauza acestei diferenţe rezidă în modul cum rod cele două specii: iepurele având dinţi incisivi în
ambele maxilare, roade cu uşurinţă; căpriorul neavând incisivi decât în maxilarul inferior, poate rupe numai
ramuri subţiri în timp ce pe cele groase le prinde între molari, le striveşte şi le rupe. Ramurile sunt
consumate.
Acolo unde, în aceeaşi pădure, se găsesc diferite specii de cervide, deosebirea între pagubele cauzate de
diferitele specii se poate face numai după înălţimea la care a avut loc rosătura. Astfel: căpriorul roade la o
269
înălţime de 0,7-1,20 m, pe când, cerbul roade, de regulă, la 0,90-1,00 m maximum 1,50 m. În cazuri de criză
de hrană sau când e vorba de o specie de arbori deosebit de căutată, ambele specii se ridică pe picioarele
dinapoi ca să ajungă la o înălţime mai mare (1,50 m la căprior şi 2,50 m la cerb). Uneori, ca să poată roade
frunzele, cerbul încalecă arborii şi îi apleacă. în pădurile suprapopulate cu cervide, în timpul sezonului de
vegetaţie, frunzele sunt roase de vânat pe o înălţime de circa 2-2,50 m de la sol. Faptul că frunzişul era ros,
deşi alături la 50-100 m erau linii parcelare cu iarbă şi trifoi, dovedeşte că frunzele de arbori sunt o hrană
indispensabilă pentru cervide, oricât de bogată ar fi hrana erbacee.
În ce priveşte felul şi cuantumul pagubelor cauzate de lopătar, acestea se situează între cele pricinuite
de cerb şi căprior.
Asupra pagubelor cauzate, prin roadere, de către vânat se fac şi următoarele menţiuni:
- Roaderile de iarnă sunt mai intense în lunile ianuarie-februarie, când gerul şi zăpada sunt mai mari.
- Iepurele numai în mod excepţional roade arborii înainte de căderea zăpezii, dar pe măsură ce stratul
de zăpadă se îngroaşă, iar gerul se înteţeşte, rosăturile se intensifică, încât unii puieţi sau lăstari de salcâm
fiind roşi pe toată circumferinţa, trebuie recepaţi.
În caz de lipsă de hrană, pot fi roase şi specii de arbori mai puţin căutate, care în amestec cu specii
preferate n-ar fi atinse. Ele sunt considerate drept hrană de necesitate, spre deosebire de speciile preferate
care constituie hrana naturală.
- Cerbul, roade ramuri mai groase decât căpriorul.
- Cunoaşterea înălţimii la care roade fiecare specie este necesară pentru protejarea individuală a
arborilor (înălţimea tratării trunchiurilor cu substanţe chimice).
- Datele din literatura străină, cu privire la preferinţa faţă de speciile forestiere, ar trebui verificate în
condiţiile ecologice şi de vegetaţie din ţara noastră, deoarece ar putea exista deosebiri însemnate.
- Sunt necesare măsuri de protecţie a puieţilor contra roaderii din timpul verii atunci când speciile
preferate de vânat ca: frasinul, paltinul, bradul, stejarul roşu sunt plantate pe o suprafaţă mică în mijlocul
unor arborete de vârstă mijlocie, fără subarboret, deci sărace în hrană.
- Iepurele preferă salcâmul, păducelul (gherghinarul), pomaceele.

Pagube cauzate prin curăţirea coarnelor de piele şi prin lovirea arborilor cu coarnele

Astfel de prejudicii produc numai cervidele şi au loc în două perioade distincte din ciclul anual de
viaţă: când coarnele se curăţă de pielea care le-a îmbrăcat şi în timpul împerecherii când masculul este
nervos, izbeşte cu coarnele arborii, îi rupe sau răneşte. Cele două feluri de vătămări se aseamănă ca efect, dar
se deosebesc ca moment şi ca mobil (cauză). Vătămările datorită curăţitului coarnelor se produc în momentul
când pielea care acoperă coarnele se necrozează şi începe să cadă. Masculul, prin frecarea coarnelor de
arbori, grăbeşte acest proces care are loc, la cerb în iulie-august, la lopătar în august-septembrie, iar la
căprior în martie-aprilie. Unele exemplare îşi curăţă coarnele ceva mai devreme sau mai târziu decât epocile
menţionate, dar acestea sunt excepţii. Vătămările cauzate prin frecarea arborilor în momentul când cade
pielea de pe coarne sunt mici. Frecarea este mai uşoară, probabil din cauză că operaţia este dureroasă, pielea
nefiind complet necrozată; ea însă continuă şi după curăţire, de data aceasta pentru a da coarnelor o culoare
închisă în urma atingerii de coaja arborilor, de plante şi chiar de pământ. De asemenea, se continuă prin
frecarea vârfurilor ramurilor de arbori ca să le şlefuiască (ascută), aceasta fiind faza finală a curăţirii; ea se
caracterizează prin mai multă violenţă.
În timpul boncănitului, cerbul este nervos, loveşte cu coarnele arborii tineri, tufele, rupându-le crengile
laterale şi chiar vârful. Vătămări se mai produc şi prin lovirea arborilor cu coarnele, prin mişcări în sus şi jos,
înţepându-i, zgâriindu-i cu ramurile ochiului cele de gheţuri şi cele mijlocii. Cerbul răscoleşte cu coarnele şi
pământul. Aceste vătămări durează în toată perioada boncănitului cerbului şi lopătarului şi uneori şi după
aceea, dar cu mai puţină violenţă.
La căprior, vătămările cauzate prin curăţirea de piele şi frecarea de arbori şi plante pentru a le colora cu
sucul acestora nu se deosebesc de cele cauzate în perioada împerecherii deci vor fi tratate împreună. Pentru
curăţirea şi frecarea coarnelor, căpriorul alege tulpini în vârstă de 5-10 ani, în nici un caz mai tinere de 2 ani,
cu diametrul nu mai mare de 3 cm, deoarece trebuie să intre între coarne; tulpinile trebuie să prezinte
elasticitate la apăsarea cu coarnele şi să aibă coaja netedă. Preferă arborii crescuţi rar sau la margine de
masiv. Se pare că mirosul aromatic îl atrage, de unde preferinţa faţă de duglas şi larice. La căprior, ordinea
descrescândă a preferinţei ar fi: larice, duglas, tei, anin, plop, frasin, pin, brad, molid, stejar, fag, paltin,
mesteacăn. Preferinţa la cerb este asemănătoare, cu deosebirea că, la munte, proporţia speciilor este alta.

270
 Pagubele provocate prin frecarea coarnelor şi prin lovire sunt incomparabil mai mici decât cele prin
cojire şi roaderea puieţilor. Măsuri de protecţie sunt greu de luat, căci nu se poate şti cu siguranţă care anume
arbore va fi ales de cervide, pentru acest scop.

Pagube cauzate de vânat în terenul agricol, livezi, vii şi culturi de legume

Prejudiciile variază mult în funcţie de specia de vânat.

Cerbul, fiind localizat în ţara noastră, mai cu seamă în regiunea muntoasă unde sunt puţine terenuri
agricole, cauzează pagube neînsemnate. Doar în regiunile de dealuri şi câmpie din Transilvania şi Banat se
înregistrează pagube în culturile de porumb şi ovăz, precum şi în livezile de pomi situate lângă păduri prin
roadere şi prin frecarea coarnelor. în alte ţări însă unde densitatea populaţiei de cerbi este mai mare decât la
noi şi unde cerbii trăiesc şi în pădurile de şes, printre terenurile agricole, stricăciunile sunt mai mari şi
constau din ruperea, consumarea şi călcarea plantelor. Preferă ovăzul în curs de coacere, căruia îi mănâncă
paniculul, de asemenea cerealele de toamnă al căror spic nu are ţeapă (grâu fără ţeapă); secara o consumă
numai pe vreme umedă când spicul este moale. Orzul nu-1 atacă din cauza ţepilor. Din acest motiv se
recomandă ca la marginea pădurilor, în puncte periclitate, să fie semănat orz. Roade frunzele şi tulpinile de
sfeclă şi cartofi, dar la acestea mai mult strică decât mănâncă. Fiind animal greu, cauzează stricăciuni şi prin
călcarea culturilor şi tasarea solului.
Lopătarul cauzează pagube asemănătoare cu ale cerbului, dar mai mici. Roade pomii, calcă
semănăturile, mai cu seamă în anii când ghinda şi jirul lipsesc, încât este nevoit să iasă mai des la câmp.
Faptul că iarna şi primăvara trăieşte în cârduri face ca paguba să fie sensibilă.
Căpriorul dăunează livezilor de pomi şi culturilor agricole. Roade vârfurile şi ramurile pomilor şi îşi
freacă coarnele de pomii tineri, pagubele fiind şi mai mari în iernile grele şi la pomi pitici. Preferă mărul şi
cireşul şi mai puţin prunul şi părul. Vara şi toamna rareori face stricăciuni. Cojeşte foarte rar, şi numai în
iernile grele, preferând merii tineri. Roade trandafirii, fasolea, varza, mazărea. în culturile ce cereale,
pagubele nu sunt mari, deoarece căpriorul nu paşte la rând, ci rupe de ici de colo câte un fir. Oarecare pagube
poate cauza prin alergat şi prin culcatul în lanuri.
Pentru protejarea culturilor se pot aplica, după caz, măsuri mecanice şi chimice. Fiecare din ele se
poate aplica pe suprafaţă sau individual, alegerea procedeului depinzând de situaţia locală. Protecţia pe
suprafaţă se caracterizează prin faptul că acţionează pe o suprafaţă întreagă cultivată (construirea unui gard);
cea individuală prin faptul că puieţii de pădure sau pomii fructiferi expuşi vătămării se protejează fir cu fir.
Fiecare din aceste procedee are avantaje şi dezavantaje. în aceeaşi pădure, se pot aplica amândouă, fiecare în
parcela în care este indicată. Dacă densitatea vânatului este mai mare decât cea optimă, protecţia pe suprafaţă
prin gard este necesară; dacă însă densitatea optimă nu este depăşită, protecţia individuală este mai
economică. Gardul oferă o protecţie deplină dacă este bine construit, dar prezintă dezavantajul că este
costisitor şi că împiedică vânatul de a ajunge la hrana care se găseşte între speciile protejate. Aceasta se
iroseşte, iar capacitatea biogenică a terenului scade. Costul pe unitatea de suprafaţă protejată este cu atât mai
mare cu cât suprafaţa împrejmuită este mai mică şi se îndepărtează mai mult de forma circulară. Prin
construirea de garduri în jurul plantaţiilor din păduri sau pe marginea pădurii, se schimbă trecătorile
vânatului. De asemenea nemaiavând acces la hrana din porţiunea împrejmuită, vânatul este nevoit să-şi caute
alte porţiuni de păşunat. Prin urmare, paguba va fi deplasată în altă parte, dar nu evitată. Vânatul mare,
încercând să sară peste împrejmuire pentru a ajunge la hrană (specii moi, iarbă, buruieni) se poate accidenta.
Totuşi, gardul este necesar în unele cazuri şi anume:
- când efectivul este mai mare decât cel optim, adică nu s-a procedat la reducere;
- când într-un arboret des de mare întindere, deci sărac în hrană, există o plantaţie, vânatul, în mod
obligatoriu se va aglomera aici la hrană, chiar dacă densitatea cervidelor ar fi mai mică decât cea optimă;
- ând numărul puieţilor este mare la ha deci protejarea individuală este costisitoare;
- în culturile forestiere foarte valoroase;
- când pe aceeaşi suprafaţă de pădure se produc pagube mari, atât prin cojire, cât şi prin roaderea
puieţilor;
- când la prejudiciile cauzate de cervide se adaugă cele ale iepurilor sau iepurilor de vizuină;
- pentru protecţia livezilor de pomi şi a grădinilor de zarzavat.
Pentru orientare, este necesar să se facă un calcul comparativ, al costului prin împrejmuire şi prin
protecţia individuală. în terenuri cu densitate de vânat moderată, gardul va fi necesar rareori. Gardul cu
înălţimea de 1,90 m pentru cerb, 1,80 m pentru lopătar şi muflon, 1,50 m pentru căprior şi 1 m pentru mistreţ
şi iepure asigură protecţie deplină. De regulă însă este eficient chiar şi când înălţimea este cu 20-30 cm mai
mică. Materialul din care se construieşte gardul va fi acela care, la aceeaşi durată şi eficienţă, este cel mai
271
ieftin. La munte, unde manelele se valorifică cu greutate, se poate construi contra cerbilor un gard din
manele puse orizontal pe stâlpi la 3-4 m distanţă; la câmpie, unde materialul lemnos este mai scump, se poate
face împrejmuire din sârmă şi anume:
- Pentru căprior şi iepure: plasă de sârmă de 1,2 m înălţime, cu ochiuri hexagonale cu dimensiunilede
5-6 cm, iar grosimea firului de 1,4 mm; peste acestea 2-3 fire de sârmă lisă de 3-4 mm, aşa caînălţimea totală
a gardului să fie de 150-160 cm. Numai în regiuni unde, de obicei, iarna, stratul dezăpadă este gros, este
necesară o înălţime a gardului de 170 cm. Diametrul stâlpilor va fi de 8-10 cm.
- Pentru cerb, nu este nevoie de plasă de sârmă; ajung şi fire de sârmă netedă sau ghimpată fixată pe
stâlpi, la distanţă de 20-25 cm pe înălţimea de 1 m de la sol şi de 30-35 cm în rest (fig. 266). Firele orizontale
se leagă între ele prin fire verticale, din metru în metru cu sârmă de 1,5-2 mm, pentru a forma dreptunghiuri.
Când pe aceeaşi suprafaţă există şi căpriori în densitate destul de mare, se construieşte un gard pentru ambele
specii.
- Contra mistreţilor, împrejmuirea nu trebuie să fie înaltă, deoarece aceştia nu sar peste gard, ci caută să
treacă prin el sau pe sub el. Un model de gard indicat este cel din plasă de sârmă având înălţimea de 1 m, iar
deasupra o prăjină orizontală de lemn. Un alt tip mai ieftin constă din: stâlpi aşezaţi la 4 m distanţă, iar de la
sol în sus, 4 fire de protecţia pădurii contra cerbului sârmă ghimpată la distanţă de 10-20 cm, iar în rest fire la
30 cm distanţă, toate legate vertical, din metru în metru, cu fire de sârmă sau cu pari scurţi. Orice gard, de
orice tip, trebuie controlat să nu fie spart. La gardul din plasă de sârmă făcut contra mistreţilor, se îngroapă la
bază un fir de sârmă ghimpată, pentru a împiedica ridicarea gardului cu botul.
- Un tip de gard ieftin contra căprioarelor şi iepurilor pentru condiţiile din ţara noastră în terenurile
de vânătoare de la câmpie este cel arătat în figura 267, confecţionat din deşeuri şi livrat în panouri câte
3-4 m. Se montează pe stâlpi.
Împrejmuirea electrică se compune din fire electrice străbătute de curent. în ţara noastră, împrejmuirea
electrică ar putea fi rentabilă numai în apropierea localităţilor electrificate. Vânatul ajungând la gard este
curentat şi se îndepărtează. Acest mijloc de protecţie nu se recomandă pentru culturile forestiere, deoarece
crengile care cresc ating firele şi produc deranjamente. El este însă util pentru protecţia terenurilor agricole
contra mistreţilor.

Gard din deşeuri de cherestea pentru protecţia plantaţiilor contra căpriorilor şi iepurilor
Protecţia pe suprafaţă se mai poate face şi prin împrejmuirea suprafeţei de protejat cu o sârmă de care
se leagă cârpe îmbibate cu substanţe rău mirositoare care îndepărtează vânatul. Nu asigură totdeauna o
protecţie completă.
Efecte temporare de apărare contra vânatului se pot obţine şi prin mijloace acustice şi mecanice, în
sensul că se pun obiecte care se mişcă la bătaia vântului. După un timp însă vânatul se obişnuieşte cu ele.
Cerbul se sperie mai puţin decât căpriorul.
Protecţia individuală a puieţilor sau arborilor se poate face prin mijloace chimice sau mecanice.
La protecţia prin mijloace chimice, puieţii sau arborii se ung sau se stropesc cu substanţa respectivă. Se
tratează cu substanţe chimice fie coaja, fie lujerii. Condiţia este ca substanţele chimice să fie eficiente contra
vânatului, dar să nu dăuneze plantei protejate. O altă condiţie este să dureze cel puţin 7 luni (din septembrie
până în aprilie), când este vorba de lujeri şi câţiva ani, când obiectul protecţiei este coaja. Se mai cere să fie
ieftine şi să poată fi împrăştiate prin stropire. Frecvent utilizat este un preparat pe bază de gudron, ieftin şi cu
remanentă suficientă.
Substanţele chimice de combatere acţionează asupra mirosului, gustului, pipăitului şi văzului
vânatului, dar ele au şi un efect mecanic, dacă substanţa se depune pe plantă într-un strat gros, aspru. în
272
legătură cu efectul substanţelor chimice asupra vânatului sunt de reţinut: când hrana lipseşte, vânatul va
mânca şi plante tratate. Când densitatea vânatului este mai mare decât cea normală, aceste substanţe vor avea
efect slab sau nul.
Substanţa chimică protectoare poate fi aplicată pe arbori, fie manual, cu o bidinea sau cu perii, fie cu o
pompă.
Combaterea roaderii puieţilor se face nu numai cu preparate pe bază de gudron, ci şi cu diferite alte
produse, care par a fi mai bune, deoarece cele pe bază de gudron sunt suficiente contra căprioarelor, dar
ineficiente contra cerbilor, şi de aceea sunt treptat înlocuite.
Repelenţii 1, 2 şi 3, experimentaţi de Institutul de cercetare pentru silvicultură, deşi au în compoziţie
gudron, nu sunt acizi şi deci nu atacă scoarţa arborilor şi pomilor fructiferi. Aceste preparate pot fi folosite
atât la foioase cât şi la răşinoase.
Tratarea puieţilor prin stropire cu pompa este mai avantajoasă atunci când la hectar este un număr mare
de puieţi; dacă numărul este mic, atunci este mai bine să fie unşi cu bidineaua. Şi într-un caz şi altul,
eficienţa depinde de grosimea stratului aplicat.
Există tratare de iarnă şi de vară. Tratarea puieţilor cu substanţe chimice împotriva roaderii lujerului
terminal, se face din septembrie până în noiembrie. Se unge numai partea superioară, adică lujerul terminal.
Operaţia este bine să fie făcută pe timp uscat şi nu prea rece. Timpul umed scurtează eficienţa, iar vremea
rece îngreunează munca. Tratarea de vară se face în martie-aprilie şi se repetă din 4 în 4 săptămâni, deoarece
lujerii cresc continuu.
Lujerii de vară sunt mai sensibili decât cei de iarnă, deci preparatele trebuie să fie diluate ca să nu fie
dăunătoare. Tot din cauză că lujerii de vară sunt mai fragezi, produsul chimic nu poate fi aplicat cu peria, ci
numai prin stropire.
Contra cojitului, trunchiurile de arbori se tratează prin ungere, nu prin stropire.
Substanţa se aplică pe trunchi, începând de la 20-30 cm de la sol până la înălţimea impusă de specia de
vânat, într-un strat de 1-3 mm. Efectul trebuie să dureze cel puţin 3 ani, dar el este eficient şi 7 ani.
Contra frecării coarnelor, mijloacele chimice nu sunt eficiente.
Dintre mijloacele mecanice de apărare individuală se enumera:
- legarea de jur împrejurul pomilor fructiferi a unor coceni de porumb sau tulpini de floarea-soarelui;
- înfăşurarea coroanei şi tulpinii puieţilor sau pomilor cu o plasă de sârmă având ochiuri suficient de
mici, 38-40 mm, încât căprioara să nu poată introduce botul prin ele;
- contra cojitului, implantarea în imediata apropiere a tulpinii a 3 pari legaţi între ei cu laţuri;
- legarea unor ramuri prin 3 inele de sârmă şi aplicarea lor pe puiet, fie de jos în sus, fie de sus în jos; în
ambele cazuri, crengile acoperă trunchiul şi îl apără contra cojitului;
- zgârierea cojii speciilor cu coajă netedă, încât să devină aspră şi deci să nu o mai roadă. Operaţia
trebuie făcută aşa ca să nu se ajungă la zona cambială;
- contra frecării coarnelor căpriorului, se pot pune împrejurul trunchiului vârfuri de molizi uscaţi, deci
cu crengi tari sau ramuri legate, care să jeneze ţapul când ar vrea să-şi frece coarnele.
Se pot imagina şi alte mijloace de protecţie mecanică, dar acestea sunt mai costisitoare decât tratarea
chimică. De aceea ele se aplică la pomii fructiferi, iar la arbori numai la cei deosebit de valoroşi.
Tratarea individuală are avantajul că vânatul are acces la hrana existentă între tulpinile protejate.
Modul de protejare chimică a plantelor lemnoase depinde de specia de vânat, de specia şi mărimea
arborelui şi de preparatul chimic.
Îmbunătăţirea condiţiilor de hrană în timpul verii, prin culturi speciale, şi mai ales în timpul iernii,
prin hrana complementară, este a treia măsură pentru prevenirea pagubelor.
Uneori, pagubele nu sunt cauzate de densitatea prea mare, ci de concentrări de vânat, care la rândul lor
provin din lipsa de linişte şi neuniforma repartizare a hranei în teren, deci a compoziţiei şi structurii
arboretelor.
Oricât s-ar reduce efectivul, pagubele cauzate de vânat nu vor putea fi evitate, în totalitatea lor; chiar
dacă la 1000 ha pădure s-ar găsi un singur cerb, în loc de 15-25 cât ar fi normal chiar şi atunci el va vătăma
un număr oarecare de arbori, deoarece curăţirea coarnelor şi şlefuirea vârfurilor lor sunt acte legate de ciclul
biologic anual; chiar la o densitate de cerbi mică, ei tot ar putea cauza pagube în anumite porţiuni însorite şi
cu hrană multă, unde se adună pentru iernat. în anii de secetă şi de lipsă de ghindă şi jir, mistreţii parcurg
distanţe mari în căutare de hrană (chiar 40-50 km) şi pot cauza pagube prin râmatul fâneţelor.
Totuşi, luându-se măsurile indicate, pagubele cauzate pot fi reduse şi suportabile din punct de vedere
economic. Nu trebuie să se piardă din vedere faptul că şi vânatui este un element al comunităţii de viaţă -
pădure sau câmp - că el are o valoare atât economică cât şi estetică, deci trebuie păstrat. Pentru rezolvarea
problemei pagubelor cauzate de vânat pădurii şi sectorului agricol, este necesară înţelegere de ambele părţi.
273
 STABILIREA DESPĂGUBIRILOR PENTRU PAGUBELE CAUZATE DE VÂNAT

Este de dorit ca gospodarii terenurilor de vânătoare, pe de o parte, şi cei ai câmpului şi pădurii, pe de

altă parte, să-şi conducă gospodăriile respective astfel încât să nu fie nevoie de acordarea de despăgubiri.
Agricultorul şi silvicultorul doresc culturi reuşite, iar nu bani pentru cuantumul daunei. Pagubele repetate şi
mari, produse în cursul anilor, creează o aversiune a populaţiei faţă de vânat. Acest lucru este dăunător,
deoarece gospodăria vânătorească, pentru a prospera, are nevoie de sprijinul populaţiei. Conflictele vor putea
fi evitate dacă vânătorii vor aplica măsurile de prevenire a pagubelor, iar agricultorii şi silvicultorii îşi vor
proteja culturile în limita cheltuielilor suportabile din punct de vedere economic.
Modul de acordare a despăgubirilor se reglementează prin legi. în ţara noastră, prin Art. 15 din Legea
103/1996 se reglementează răspunderea privind pagubele produse de vânat, precizându-se că autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură şi Ministerul Agriculturii sunt obligate să elaboreze norme
concrete privind protecţia culturilor agricole, silvice şi a animalelor domestice împotriva pagubelor care pot
fi cauzate de vânat.
Câteva norme procedurale şi reguli tehnice recomandate în legătură cu stabilirea pagubelor în culturile
agricole şi cu acordarea despăgubirilor:
Partea despăgubită este obligată, ca într-un termen de 3 zile de la data când a luat sau ar fi putut lua
cunoştinţă de comiterea pagubei, să ceară, în scris, constatarea pagubei şi acordarea de despăgubiri.
Despăgubirile se stabilesc de către o comisie compusă din: reprezentantul administraţiei publice locale,
împuternicitul gestionarului fondului de vânătoare şi persoana păgubită, încheindu-se în acest scop un act
constatator. Răspunderea civilă pentru paguba cauzată de vânat, revine gestionarului fondului de vânătoare şi
pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorităţii publice centrale care răspunde de
silvicultură, în măsura în care nu şi-au îndeplinit obligaţiile privind prevenirea şi limitarea producerii
acestora şi numai în condiţiile în care deţinătorul bunurilor astfel prejudiciate face dovada îndeplinirii
obligaţiilor ce îi revin pentru paza acestora.
Cu ocazia deplasării pe teren a comisiei recomandăm să se aibă în vedere următoarele:
- în primul rând se stabileşte dacă paguba este cauzată de vânat şi nu de animale domestice.
- în cazul când paguba este cauzată de vânat se stabileşte dacă prejudiciul este mai mic sau mai mare
de 50% din recolta scontată. Dacă este mai mare, se propune semănarea din nou, fie cu aceeaşi plantă, fie cu
alta, potrivită sezonului; dacă dauna este mai mică, atunci se măsoară suprafaţa pe care s-a produs dauna,
întocmindu-se o schiţă care va fi anexată actului de constatare. Aceasta este prima fază.
După aceasta se amână constatarea reală a pagubei până înainte cu 1-10 zile de strângerea recoltei.
Aceasta, deoarece cultura se poate reface în parte. La faza a doua a constatării, se stabileşte prin apreciere -
dacă părţile sunt de acord - sau prin măsurare şi cântărire - dacă ele nu au căzut de acord - cu cât este mai
mică recolta de pe suprafaţa dăunată, în comparaţie cu cea de pe suprafaţa neatinsă de vânat. Pentru a obţine
rezultate cât mai exacte se recomandă să se procedeze prin pieţe de probă, judicios amplasate şi în număr
suficient.
Stabilirea pagubei înainte de recoltare este cu atât mai indicată cu cât anii agricoli pot fi mai buni sau
mai răi. De asemenea, este necesar să se ştie dacă nu cumva au intervenit alte cauze care au dus la scăderea
recoltei, cum ar fi grindina. La plantele prăsitoare, stabilirea cantităţii pagubei este mai uşoară, deoarece se
pot număra firele sau cuiburile distruse (cartofi, porumb), pe când la păioase ar fi nevoie de treierat şi
cântărit. Cantitatea recoltei de pe suprafaţa dăunată se compară apoi cu cea de pe lotul nedăunat. Se scad
cheltuielile de recoltare şi transport pentru recolta lipsă.
La această operaţie se cere discernământ, deoarece cei păgubiţi sunt înclinaţi spre exagerări. Faptul se
explică oarecum prin aceea că a doua zi după ce vânatul a intrat în cultura respectivă, aspectul acelei culturi
impresionează, putându-se trage concluzia unei pagube mai mari decât este în realitate. De exagerări ne
putem feri prin măsurători, stabilind limitele şi suprafaţa parcursă de vânat şi apoi procentul daunei.
Exemplu: cultura de porumb are suprafaţa de 10 ha, dar din aceasta vânatul a străbătut doar 2 ha, iar pe
cele 2 ha paguba este de 30%, deci efectiv 0,6 ha.
Socotim că pentru produsele recoltate şi încă netransportate de pe câmp nu este cazul să se acorde
despăgubiri.
Legile ţărilor în care procedura este stabilită, prevăd că cel dăunat nu are dreptul să se adreseze direct
justiţiei, ci mai întâi, este obligat să se supună procedurii de mai sus şi numai în cazul când părţile nu s-au
împăcat, se va sesiza justiţia.
La pagubele cauzate de mistreţ, prin râmat, în păşuni şi fâneţe, începând din septembrie până în aprilie,
despăgubirea constă din cheltuielile de semănat, grăpat şi tăvălugit.
274
Pentru pagubele comise de vânat în păduri, nu sunt criterii sigure de evaluare.
în general, în problema despăgubirilor cauzate de vânat, atât sectorul agricol cât şi cel silvic ar trebui să
aibă în vedere că vânatul are o valoare nu numai economică, ci şi una estetică şi că el face parte din
biocenoza pădurii şi a câmpului.
BOLI ALE VÂNATULUI

În fiecare an, efectivele de vânat suferă pierderi din cauza bolilor. Numărul animalelor care mor din
această pricină este mai mare în anii cu condiţii atmosferice defavorabile (precipitaţii peste normal sau ierni
grele).
Din păcate, aplicarea unui tratament exemplarelor de vânat bolnave care se găsesc libere în terenul de
vânătoare este posibilă numai în cazuri rare. Unele tratamente se pot aplica vânatului ţinut în captivitate:
ţarcuri, fazanerii, parcuri de vânat. Cu toate acestea, bolile vânatului trebuie cunoscute, şi mai cu seamă
stabilite cauzele lor, pentru a se putea lua măsuri de prevenire, iar în caz de apariţie, măsuri de limitare a
extinderii şi de stingere a focarelor.
Cauzele bolilor la vânat pot fi: microbii, virusurile, paraziţii, apariţia de tumori, otrăviri cu substanţe
toxice utilizate în combaterea dăunătorilor din agricultură şi silvicultură, accidentele.
Microbii şi virusurile pătrund în corpul animalului prin gură şi nas sau prin rănile de pe corp, dând
naştere la boli infecţioase. Contaminarea se produce prin contactul cu exemplarele bolnave, fie în perioada
de reproducere, fie la hrănitori, locuri unde a dormit animalul bolnav, vizuini, fie prin consumarea hranei
infectate cu diferite secreţii de la animalele bolnave, în păşunile naturale şi, mai cu seamă, la hrănitori.
Ocazii de infecţie mai constituie şi scăldătorile, adăpătorile. Pierderile sunt mai mari în anii când microbii şi
virusurile găsesc vânatul cu organismul slăbit din cauza insuficienţei hranei, a gerului şi paraziţilor.
Paraziţii sunt numeroşi şi foarte răspândiţi, ei fiind una din principalele cauze ale slăbirii organismului
vânatului; uneori pot cauza şi moartea. După modul de localizare a lor în corpul animalului parazitat
deosebim: endoparaziţi şi ectoparaziţi.
Endoparaziţi se numesc cei ce se localizează în organele interne: stomac, intestine, ficat etc, sau în
ţesuturi ale corpului; ectoparaziţii sunt cei ce trăiesc la suprafaţa corpului, deci este vorba de paraziţi externi.
Paraziţii acţionează negativ asupra vânatului care îi găzduieşte prin aceea că sustrag o parte din hrana
acestora pentru a se hrăni, ei elimină toxine şi provoacă diferite leziuni grave.
Tumorile apar rareori şi nu constituie un factor negativ cu pondere mare.
Otrăvirile din cauza substanţelor toxice folosite la combaterea dăunătorilor din agricultură şi, în mică
măsură, în silvicultură sunt importante.
în fine, efectivele de vânat pot suferi pierderi şi din cauza accidentelor. Urmărite de animale răpitoare
sau tulburate de oameni, se accidentează prin izbirea de arbori, împrejmuiri sau căderea în prăpastie. în
ultimul timp, tot mai frecvente sunt cazurile de accidentare de către autovehicule. Iepuri, căprioare, mistreţi,
cad uneori în canale de aducţiune a apei în oraşe sau fabrici şi nu mai pot ieşi deoarece pereţii acestora sunt
taluzaţi cu beton.
În ce priveşte răspândirea bolilor în rândurile vânatului şi efectele acestora se menţionează:
- Nu toate speciile de vânat sunt la fel de expuse bolilor: lopătarul şi cerbul carpatin sunt rezistenţi;
iepurele şi căpriorul sunt dintre cele mai receptive la boli, chiar în terenul liber; fazanul suferă mai mult în
captivitate. Speciile de vânat expuse bolilor se ţin cu greu în captivitate, mortalitatea în acest caz fiind
frecventă.
- Efectele negative ale bolilor variază: unele boli apar rar (febra aftoasă, bruceloza, antraxul); altele
sunt frecvente (coccidioza, strongiloza gastro-intestinală, pesta aviară).
- Răspândirea bolilor este favorizată de densitatea mare a efectului, de apropierea aşezărilor omeneşti
sau de circulaţia oamenilor prin terenurile de vânătoare, aceştia putând propaga boli aduse de la animalele
domestice. Boli ca: pesta porcină, febra aftoasă, pestă aviară, antraxul, turbarea pot fi transmise de la
animalele domestice la cele de vânat.
Densitatea este cauza pentru care în parcurile de vânat şi fazanerii, pierderea de vânat, din cauza
bolilor, este mai ridicată decât în terenul liber, deoarece contactul dintre cei sănătoşi şi cei bolnavi este mai
frecvent.
- Boli care în terenul liber, izolat nu se fac simţite, pot face ravagii în fazanerii, parcuri de vânat,
ţarcuri amenajate în vederea repopulării.
- Efectul negativ al bolilor se manifestă nu numai prin moarte, ci şi prin slăbirea animalelor, deci prin
pierderea de greutate şi mai ales prin trofee slabe. Exemplarele de aceeaşi specie şi vârstă şi din acelaşi teren,
pot da trofee de calitate diferită, în funcţie de starea lor de sănătate.
- La bolile parazitare, ceea ce cauzează moartea unui vânat nu este o singură parazitoză, ci un complex
275
parazitar căruia adesea i se asociază condiţii atmosferice defavorabile vânatului.
Câinii de hăituiala se pot îmbolnăvi de turbare şi de râie, când intră în contact cu animale infectate;
omul, de asemenea, poate contracta de la animale sălbatice boli periculoase: trichineloză, antrax, turbare şi
altele.
în cele ce urmează, vor fi tratate, foarte pe scurt câteva din bolile vânatului.

BOLI CAUZATE DE BACTERII

Pasteureloza sau septicemia hemoragică. Este cauzată de microbul Pasteurella multocida. Poate
cauza pierderi mari iepurilor. La început atacă iepurii slăbiţi din cauza hranei insuficiente sau a parazitozelor,
dar, după ce a luat proporţii, se infectează şi cei sănătoşi. Pierderile pot merge până la 80% din efectivul de
iepuri. Cauzează leziuni sângerânde la căile respiratorii şi bronchii. Iepurii bolnavi se mişcă anevoie şi
respiră cu greutate. Boala este favorizată de mediul umed şi rece şi este oprită de uscăciune şi raze solare.
Infecţia se produce prin hrană. Boala este favorizată de existenţa unei leziuni a mucoasei intestinului, care
permit microbului să pătrundă în sânge. Mersul bolii este rapid.
Mijlocul de combatere constă în rărirea prin împuşcare a iepurilor, pentru a reduce pericolul de
contaminare, şi în combaterea radicală a vulpilor, ciorilor şi coţofenelor, care prin consumarea cadavrelor
iepurilor răspândesc boala.
Holera păsărilor este cauzată de un microb asemănător cu cel precedent, numit Pasteurella avium. în
afară de unele păsări domestice, boala atacă şi fazanii din crescătorii, unde pierderile pot fi de 90-95%.
Infecţia se produce prin hrana şi apa în care au ajuns excrementele de la păsările bolnave. Mersul bolii este
fulgerător, în terenul de vânătoare liber, apare foarte rar, de aceea nu ne oprim asupra ei.
Pseudotuberculoza este cauzată de bacteria Bacterium pseudo-tuberculosis rodentium. Atacă în
primul rând iepurii, la care este o boală frecventă. Căpriorul şi fazanul suferă rareori. Microbul rezistă la
temperaturi scăzute, dar piere în 30 minute dacă este expus razelor solare.
Boala apare, în special toamna şi iarna, fiind favorizată de slăbirea organismului iepurelui datorită
mersului vremii şi hranei insuficiente. Contaminarea are loc o dată cu hrana infectată de fecalele animalelor
bolnave, deci intră în corp prin tubul digestiv.
Iepurii slăbesc foarte mult, se mişcă încet şi se opresc des din fugă. La cei atacaţi, plămânul are leziuni
de congestie sub piele; în ganglion, are abcese cu puroi. Dacă boala nu a luat proporţii mari, atunci
combaterea constă în adunarea şi îngroparea cadavrelor. Lăsate pe teren, boala poate fi răspândită de vulpi,
câinii hoinari, ciori şi coţofene, care consumă cadavre. Dacă însă iepurii mor în masă, trebuie să se recurgă la
rărirea lor prin împuşcare, reducând astfel pericolul de contaminare. Trebuie însă să se evite folosirea
metodelor de vânătoare prin care iepurii sunt mânaţi în terenurile vecine, unde pot infecta fonduri de vânat
până atunci neatinse de această boală.
Pseudotuberculoza atacă şi hârciogul. Deci fluctuaţiile în producţia de blănuri de hârciog depind şi de
această boală.
Bruceloza este cauzată de microbul Brucella suiş descoperit în anul 1887. Atacă vitele cornute, porcii,
caprele. Dintre speciile de vânat, microbul a fost găsit la iepure, căprior, capră neagră. Agentul patogen este
răspândit prin secreţiile organelor genitale ale animalelor domestice scoase la păşune. La vânat se
localizează, de preferinţă, la organele genitale şi se răspândeşte prin actul sexual. La masculul de iepure se
constată o creştere însemnată a volumului testiculelor; la iepuroaică puroi şi inflamaţie la vagin şi vulvă.
Boala are influenţă negativă asupra reproducerii, deci asupra sporului anual, deoarece animalele bolnave nu
se reproduc. în afară de testiculele masculului, la ambele sexe, se constată o mărire însemnată (de 10-15 ori)
a volumului splinei şi ficatului. Pe acestea se găsesc noduli uscaţi de 1-10 mm diametru.
Tularemia este cauzată de microbul Pasteurella tularensis. Microbul se răspândeşte prin contactul cu
animalul bolnav; de aceea se cere atenţie la jupuire (să fie folosite mănuşi de cauciuc) şi chiar la transportul
animalelor bolnave şi al cadavrelor, boala fiind transmisibilă şi la om. în alte ţări a fost semnalată la iepuri şi
răpitoare, ultimele îmbolnăvindu-se prin consumul de cadavre. Se răspândeşte şi prin păduchi, căpuşe. La
iepurii vii, simptomele sunt: mişcarea înceată, din care cauză pot fi prinşi chiar şi cu mâna. La animalele
moarte, cu ocazia autopsiei, se observă sub piele răni cu puroi având diametrul de 6-10 mm. Volumul splinei
şi al ficatului depăşeşte normalul. De această boală suferă în primul rând şoarecii. Boala se termină, de
regulă, prin moartea animalului. Din fericire, nu este frecventă, în străinătate ea reprezintă mai puţin de 1%
din cazurile de îmbolnăvire prezentate spre analiză.
Antraxul are ca agent patogen microbul Bacillus anthracis. Boala este răspândită la multe animale
domestice, iar dintre speciile de vânat la cele trei cervide şi mai rar la mistreţi, iepure, vulpe. Microbul intră
în corpul animalului o dată cu hrana sau cu apa de băut din terenul infectat. Se poate transmite şi omului.
276
Simptomele bolii sunt: diaree cu sânge, sângerări ale mucoaselor, greutate în respiraţie. Pentru localizarea
bolii, cadavrele trebuie îngropate adânc, fără a fi eviscerate sau tăiate, evitându-se scurgerea de sânge pe sol.
Câinii hoinari, ciorile şi coţofenele care consumă carnea din cadavre contribuie la răspândirea ei.
Boala apare rareori, deoarece în zootehnie au fost luate măsuri severe de localizare.
Tuberculoza este cauzată de Mycobacterium tuberculosis care la cervide şi mistreţ este de tipul bovis,
iar la fazan de tipul avium. De menţionat că tipul bovis atacă şi vulpile şi nurcile din crescătorii. Boala are un
mers lent şi duce la o slăbire accentuată. Microbul pătrunde în corpul animalului, de regulă, pe căile
respiratorii, contaminarea făcându-se de la unul la altul. Boala este frecventă la fazanii din crescătorii, care
trăiesc în spaţiu mic, iar contactul se realizează frecvent. Din fericire, la vânatul din terenul liber, cazurile de
îmbolnăvire de tuberculoză sunt numai accidentale.
Combaterea se face prin eliminarea pieselor bolnave, arderea sau îngroparea la adâncime mare a
cadavrelor, adunarea excrementelor din crescătorii şi arderea lor, dezinfectarea şi desfundarea solului.
Paratifoza sau diareea albă a puilor de fazan este cauzată de Salmonella gallinarum-pullorum. Boala
este mai periculoasă pentru puii foarte mici, care de la vârsta de două săptămâni devin mai rezistenţi. Se
răspândeşte prin hrană şi apă. Semnele de îmbolnăvire sunt: lipsa poftei de mâncare, lăsarea în jos a aripilor
şi diareea, în urma căreia, penele din jurul anusului se murdăresc şi se întăresc. De la culoarea excrementelor
derivă şi denumirea bolii. Ficatul este mărit şi capătă culoare palidă, iar mucoasa intestinală este inflamată.
Pierderile pot fi foarte mari, însă ele depind de vârsta şi de rezistenţa corporală a puilor. Majoritatea mor
după 1-2 zile de la îmbolnăvire.
Pentru prevenirea bolii, ouăle care se pun la incubaţie trebuie să fie procurate numai de la fazanerii
neinfectate; de asemenea şi cloştile, încât ele să nu fie purtătoare ale microbului.
Măsurile de combatere sunt: distrugerea cadavrelor, mutarea puilor rămaşi în alt sector şi dezinfectarea
spaţiului unde s-a declarat boala. Se face apel la Institutul de Cercetări Silvice sau la un laborator veterinar
judeţean.
BOLI CAUZATE DE VIRUSURI

Pesta aviară (Pestis avium) poate cauza mari pagube în fazanerii. Păsările se pot infecta prin
excremente, scurgeri din nas, hrană şi apă infectată de păsările bolnave. Perioada de incubaţie este de 5-11
zile. Păsările bolnave au ochii aproape închişi, respiră greu, ţin adesea ciocul deschis, iar din el se scurge un
lichid, fac mişcări anormale din cap, nu au poftă de mâncare, slăbesc şi prezintă o puternică diaree.
Moartea urmează după câteva zile, numai puţine exemplare putând rezista 6-9 zile.
Pentru prevenirea bolii, la păsările din crescătorii se fac vaccinări antipestoase.
Curăţenia şi dezinfecţia sunt necesare.
Pesta porcină (Pestis suum) are ca agent patogen un virus care se găseşte în sânge, urină şi diferite
secreţii; uneori şi în excremente. îşi păstrează capacitatea de a infecta luni şi chiar ani, dacă se găseşte în
sânge îngheţat şi uscat, deoarece temperatura scăzută îl favorizează. Poate fi distrus prin Fierbere
îndelungată.
Infectarea mistreţilor din pădure se produce prin intrarea în teren a unui animal bolnav, prin
consumarea cărnii porcilor domestici morţi de pestă şi insuficient îngropaţi sau a viscerelor provenind de la
porci bolnavi, transportate pe teren. Virusul pătrunde în sânge şi se înmulţeşte rapid. Perioada de incubaţie
este de 4-18 zile, în medie de o săptămână. Pierderile sunt mai mari în rândurile tineretului sub doi ani.
Exemplarele bolnave se cunosc după modul lor de comportare pe teren: în timp ce mistreţii sănătoşi
sunt animale de crepuscul şi de noapte, rareori de zi, şi stau în desiş, cei bolnavi pot fi văzuţi şi ziua, în
poieni, terenuri agricole şi chiar în apropierea aşezărilor omeneşti. Se despart de cârd. Se apropie de ape,
pentru a se răcori şi adăpa, deoarece boala produce febră şi sete. De asemenea, cercetează sărăriile
infectându-le, deoarece sarea nu distruge virusul. La exemplarele autopsiate se constată că organele interne,
inimă, plămâni, rinichi, splină, prezintă hemoragii.
În forma acută a bolii, moartea urmează după 4-7 zile, putând cădea victime 80-90% din efectiv; în
forma cronică, după 2-3 săptămâni, chiar o lună, iar mortalitatea este de 30-40%.
Nu numai mistreţii se pot infecta de la porcii domestici, ci şi invers.
Combaterea se face prin împuşcarea şi rărirea mistreţilor, deoarece prin aceasta se micşorează pericolul
de contaminare. Ca metodă de vânătoare se va aplica numai vânătoarea la pândă sau prin apropiat, nu goana,
deoarece prin aceasta mistreţii sunt alungaţi în terenurile vecine infectându-le şi pe acestea. Transportul
mistreţilor împuşcaţi în terenuri infectate se va face numai în vehicule din care sângele să nu se poată scurge.
Ajunşi la destinaţie, eviscerarea şi jupuirea se vor efectua în încăperi pardosite, care să poată fi dezinfectate.
Se înţelege că orice cadavru găsit în teren trebuie îngropat adânc, iar locul unde a fost găsit, dezinfectat.

277
 Pesta porcină este cea mai periculoasă boală a mistreţului, cauzând mari pagube în efective, cu
repercusiuni defavorabile, atât sub raport economic, cât şi din punct de vedere vânătoresc-sportiv. De aceea
trebuie luptat contra pericolului de infecţie. Circumscripţiile veterinare au dispoziţii să vaccineze preventiv
porcii domestici. Trebuie vegheat deci ca porcii scoşi la păşune să fie vaccinaţi. In prezent, se practică
vaccinarea antipestoasă şi a mistreţilor liberi din habitatul lor natural. Procedeul constă în vaccinarea pe cale
bucală prin introducerea vaccinului în diferite momeli cum ar fi ouăle de găină sau pulpele de pui de găină.
Este preferabilă folosirea ouălor proaspete de găină, întrucât pulpele (sau carnea în general) pot fi consumate
şi de carnasierele sălbatice, diminuându-se prin aceasta eficacitatea tratamentului. Tratamentul se face în
colaborare cu organele sanitar-veterinare.
Mixomatoza este cauzată de un virus numit Virus myxomatosum. Distruge iepurii de vizuină şi de casă
în proporţie de până la 90-95%, chiar 100%.
Febra aftoasă este cauzată de un virus foarte mic, numit Aphthae epizooticae. Boala este foarte rar
întâlnită la animalele sălbatice. Capra neagră şi căpriorul sunt cele mai receptive la această boală. S-a
constatat însă şi la lopătar, cerb şi muflon. Dar şi aceste rare cazuri de îmbolnăvire se constată numai când
febra aftoasă a luat proporţii mari la animalele domestice.
Simptome: animalul bolnav şchioapătă din cauza unor ulcere în jurul copitei. Asemenea ulcere se
observă şi pe buze şi limbă, de unde şi denumirea populară a bolii: durere de gură şi de picioare (în
Transilvania).
Turbarea. Ştiinţific se numeşte Rabies. Deoarece în ultimii ani, în ţara noastră au fost semnalate
numeroase cazuri de turbare la animalele sălbatice, în special la vulpi, este necesar să se insiste mai mult
asupra acestei boli. Boala este cauzată de un virus ce se localizează în special în glandele salivare, creier,
măduva spinării, dar şi în alte părţi ale corpului. Prin fierbere virusul se distruge, dar în cadavre poate rezista
şi 6 săptămâni. Aceste lucruri este bine să fie cunoscute de personalul de teren.
Boala poate infecta, în primul rând, mamiferele răpitoare, câinii şi pisicile, iar în al doilea rând
mamiferele sălbatice nerăpitoare, animalele domestice şi omul. Se propagă în majoritatea cazurilor prin
muşcătură, virusul din saliva animalului bolnav intrând în rană. Dar infecţii se pot produce şi prin atingerea
animalului bolnav cu mâna având răni.
Din momentul infectării până când apar primele simptome ale turbării, trebuie să treacă cel puţin 3 zile;
de regulă însă durata este între 8 zile şi 3 luni, în cazuri rare chiar 9 luni. Faptul se explică prin aceea că
evoluţia bolii depinde de mulţi factori, între care apropierea de creier a părţii în care a avut loc muşcătura
este esenţială. Cu cât muşcătura a avut loc mai aproape de creier, cu atât apariţia bolii este mai rapidă. Durata
de apariţie a bolii depinde şi de cantitatea de virus transmisă, de specia animalului şi de virulenţa agentului
patogen. Intervalul de timp dintre apariţia simptomelor şi până la apariţia bolii este, în medie, de 2-4
săptămâni la pisică, 3-8 săptămâni la câine, 3-4 săptămâni la oaie şi capră, 4-8 săptămâni la vitele cornute,
cal şi om. Boala durează de la câteva zile la o lună şi se termină aproape totdeauna prin moarte.
Animalele bolnave au o comportare deosebită de a celor sănătoase: le dispare frica de om, circulă şi în
cursul zilei, tară un scop anume, din gură le curge salivă, maxilarul inferior le atârnă, încetează de a mai
mânca, în schimb iau în gură şi, uneori, înghit materiale care nu se pot digera, bucăţi de lemn, pietre. în cele
din urmă, mişcările le sunt nesigure, intervine paralizia, dureri mari şi, în fine, moartea.
Speciile de vânat bolnave se comportă diferit. Vulpile intră în curţi, grajduri, ca şi când ar fi îmblânzite,
muşcă oameni, câini şi chiar animale mari. Viezurii se comportă cam ca vulpile, însă sunt mai agresivi.
Mistreţul încearcă să muşte animale şi oameni. Este neliniştit şi iritat. Căpriorul are o privire împietrită, fuge
şi se izbeşte de arbori, împrejmuiri, încât se juleşte la cap şi pe corp. Atacul lui se produce prin lovirea cu
copitele şi uneori prin muşcat. Când începe paralizia se observă poticniri. Cerbul şi lopătarul au cam aceleaşi
manifestări.
În ce priveşte combaterea în terenul de vânătoare, cel mai bun mijloc este împuşcarea cât mai intensă a
lupilor, vulpilor şi viezurilor, specii care se îmbolnăvesc mai frecvent. La acestea se adaugă câinii şi pisicile
hoinare. Cadavrele trebuie îngropate adânc. Vizuinile se combat prin gazare.
Carnea animalelor bolnave nu poate fi utilizată. Dar oarecare precauţie este necesară şi la consumarea
cărnii animalelor care nu par bolnave, dar provin din zone infectate. în primul rând se cere atenţie la jupuitul
şi manipularea cărnii, iar în al doilea rând, carnea trebuie bine fiartă sau friptă; capul şi coloana vertebrală se
exclud de la consum. Jupuitul animalelor bolnave sau suspecte să fie evitat. De asemenea, atingerea
animalelor cu mâna având răni, fie ele cât de mici.
Drept gonaşi la combatere, să fie folosiţi numai bărbaţi înarmaţi cu ciomege, în stare să ucidă vulpea
sau viezurele care i-ar ataca. Să nu fie întrebuinţaţi copii sau femei.
Nu se folosesc câini nici la vizuină, nici pentru aport sau sugrumarea pisicilor bolnave.

278
 Câinii care pot ajunge în contact cu vânatul (de la turmele de oi, cirezile de vite etc.) trebuie vaccinaţi
contra turbării. în acest sens, există prevederi legale.
De la cadavrele vânatului mare bănuit a fi murit de turbare se secţionează şi se trimit pentru analiză
capul sau creierul şi un os lung.
Din regiunile infectate de turbare se recomandă a se trimite la analiză capetele tuturor carnasierelor
sălbatice vânate sau prinse.
BOLI CAUZATE DE ENDOPARAZIŢI

Coccidioza este o boală de care suferă, în primul rând, iepurii şi fazanii şi în mai mică măsură
copitatele şi răpitoarele cu păr. Boala este cauzată de un protozoar mic, al cărui nume variază după specia de
vânat pe care o parazitează astfel:
- la iepure: Eimeria leporis şi Eimeria stiedae;
- la fazan: Eimeria phasiani;
- la căpriori: Eimeria ponderosa;
- la vulpe: Isopora bigemina.
În afară de acestea, fiecare specie de vânat din cele enumerate aici, mai poate fi atacată şi de alţi
paraziţi din grupul coccidiilor.
Din punct de vedere practic, interesează coccidioza iepurilor şi a fazanilor, specii la care se produc
pagube mai mari.
La iepure, boala se localizează în intestine sau în ficat şi fiere. Perioada de incubaţie este de 2-3
săptămâni. Suferă în special tineretul, care piere în masă. Exemplarele care au reuşit să învingă boala,
însănătoşindu-se devin imune. Vremea umedă, solul compact, care ţine apa la suprafaţă, inundaţiile,
favorizează boala. în stadiul avansat al bolii, iepurii slăbesc mult, mişcarea le este înceată, au diaree. Dar
diagnosticul poate fi pus numai de specialişti veterinari, pe bază de analize de laborator, deoarece asemenea
simptome se întâlnesc şi la alte boli. La analiza organelor interne, se constată că intestinul subţire are culoare
roşie, cu pete albe mici de circa 1 mm.
Spre deosebire de alte boli care cauzează pierderi mari numai în locuri de aglomerare (crescătorii,
parcuri), coccidioza atacă vânatul şi în terenul liber. Măsurile de luat pentru prevenire sunt:
- împuşcarea animalelor care sunt bolnave şi rărirea restului efectivului, pentru a reduce pericolul de
contaminare;
- cadavrele să fie îngropate adânc;
- hrănitorile să fie numeroase, pentru a evita concentrarea.
Carnea se poate consuma.
La fazani boala este întâlnită în fazanerii, mai cu seamă la pui.
Coccidiile trăiesc în intestinele păsării şi se răspândesc prin materiile fecale. Simptomele sunt: diaree
de culoare albă ce se depune şi pe penele din jurul anusului, sete, stare de somnolenţă, lipsa poftei de
mâncare, mişcare înceată. Mucoasa intestinului este roşie.
Ca măsuri preventive se impun: curăţenie exemplară, în special combaterea umezelii şi dezinfectatul
zilnic al hrănitorilor şi adăpătorilor, hrană abundentă, de calitate, schimbarea anuală a locului de creştere a
puilor.
Gă1beaza este cauzată de parazitul Fasciola hepatica. El are o lungime de 2-3 cm şi o lăţime de 0,8-
1,3 cm. Boala este cunoscută la animalele domestice, în special la oi. Prosperă în mediul umed format din
păşuni şi fâneţe, unde trăiesc şi melcii -gazdă intermediară a parazitului. Se răspândesc, prin fecale de oi şi
copitate sălbatice. Larva se fixează pe iarbă, de unde ajunge în corpul animalului prin păscut şi se localizează
în canalele biliare. Parazitul se hrăneşte cu sânge din corpul animalului atacat. Ca urmare, acesta slăbeşte şi
se anemiază, în abdomenul lui se acumulează lichid, mărindu-i volumul.
La animalele sălbatice nu se poate aplica tratament. Boala poate fi însă prevenită dacă facem ca vânatul
să nu ajungă la iarba din locurile umede: împrejmuire, cosit, înconjurarea bălţii cu substanţe rău mirositoare,
care să îndepărteze vânatul, drenarea, distrugerea prin mijloace chimice a gazdei intermediare - melcul -
operaţie care, dacă reuşeşte, este foarte eficientă, întrerupându-se ciclul de dezvoltare al parazitului. De
această boală suferă căpriorul, cerbul, lopătarul, iepurele şi mistreţul.
Tenioza. La cervide şi capra neagră, boala este cauzată de parazitul Moniezia expansa, iar la iepure de
Cittotaenia pectinata. Tenia cervidelor poate avea lungimea de 1-10 m; cea a iepurelui de 0,5 m. Parazitează
în special căpriorul şi capra neagră, localizându-se în intestine. La animalele adulte, rareori cauzează,
singură, moartea, dar la iezi, da.
Combaterea se poate face prin împuşcarea exemplarelor bolnave şi îngroparea viscerelor. Carnea este
comestibilă.
279
 Cisticercoza. La iepure este cauzată de endoparazitul Cysticercus pisiformis, la mistreţ de Cysticercus
tenuicollis, iar la căprior de Cysticercus cervi.
Parazitează foarte frecvent iepurele, iepurele de vizuină şi iepurele de casă; este rar întâlnit la mistreţi;
la căprior este numai sporadic, iar la cerb, apare doar întâmplător.
La iepuri se prezintă sub forma unor vezicule ovale de culoare galbenă, având mărimea unui bob de
mazăre, localizate pe ficat, stomac, intestine. La infestatie masivă iau forma unor ciorchini rari. Vânătorul
care eviscerează un iepure astfel infestat rămâne impresionat de mulţimea şi mărimea semnelor de boală şi
îşi pune întrebarea dacă poate consuma carnea. De fapt, această boală este mai puţin periculoasă pentru vânat
decât alte endoparazitoze, cum este de exemplu coccidioza, iar la om nu se transmite. Totuşi, organele
infectate se aruncă din cauza aspectului lor dezagreabil, dar canea de iepure poate fi consumată. Nu se dă în
consum însă carnea de mistreţ parazitată cu cisticercoza. La iepurele masiv infectat, ficatul se întăreşte din
cauza cicatrizării canalelor făcute de parazit.
Contaminarea vânatului se face prin ouăle parazitului, care ajung pe teren prin excrementele câinilor
hoinari şi, uneori, ale vulpii. Vânatul se infectează consumând plante sau bând apă în care au căzut ouă de la
parazit. Ajunsă în corp, larva se localizează pe organele interne. Puii de iepure infectaţi pier; această boală
poate cauza uneori şi moartea purceilor de mistreţ. Adulţii scapă.
La animalele vii de pe teren, nu se pot observa semne de boală; ele apar însă în mod clar la eviscerare
sau autopsie.
Combaterea bolii în terenul liber, deocamdată nu este posibilă. Parazitoza însă poate fi prevenită în
modul următor:
- câinii de vânătoare să fie făcuţi mai rezistenţi la cisticercoza, prin respectarea regulilor de igienă;
- cei hoinari să fie împuşcaţi, iar vulpile rărite. Să nu se dea câinilor organe interne de la iepuri.
Trichineloza. Agentul patogen este Trichinella spiralis, care în stare de adult se localizează în
intestine. Din ouăle depuse de femelă aici, apar în scurt timp larve care prin circulaţia sângelui ajung în
musculatură. Din punct de vedere vânătoresc, interesează faza când boala se localizează în muşchi. In acest
stadiu de dezvoltare, parazitul are lungimea de 0,8-1 mm, grosimea de 0,03 mm, iar corpul său, în secţiune
transversală, are formă circulară. De menţionat că, în muşchi, larva se încolăceşte în formă de spirală.
Parazitează animale carnivore: vulpe, lup, urs, pisică sălbatică, râs, viezure, jderi, dihori, precum şi alte
animale care consumă şi carne: mistreţi, porci domestici. Se poate infecta şi omul.
Boala se transmite prin consumul de carne crudă sau insuficient preparată (fiartă sau friptă). Parazitul
poate rămâne viu, capabil de a infecta, ani întregi. Chiar în carnea în stadiu de descompunere, îşi păstrează
capacitatea de infectare o jumătate de an. Omul se contaminează prin consumul de carne de porc domestic,
mistreţ sau urs bolnav de trichineloză. La om, mortalitatea poate atinge 30%, după gradul de infectare
(Wetzel-Rieck, 1962).
Simptome: la om, dacă infecţia este gravă, în primele zile după pătrunderea parazitului în corp,
bolnavul are colici, diaree, greaţă, febră. După circa 8 zile, când trichinele ajung în muşchi, apar mari dureri
reumatice.
La animalele vii de pe teren, boala nu se poate observa; la cele moarte, infectarea se constată prin
analiză de laborator. La mistreţii şi urşii împuşcaţi şi la porcii puşi în consum este obligatoriu examenul
trichinoscopic.
Prevenirea îmbolnăvirii se face astfel: carnea animalelor bolnave se îngroapă la" cel puţin 1,5 m
adâncime sau se arde complet, până nu rămâne decât cenuşa. Carnea de vulpe sau viezure să nu fie folosită
drept nadă.
Strongiloza pulmonară. La cerb şi lopătar, boala este cauzată, de regulă, de parazitul Dictyocaulus
viviparus, mai rar de Dictyocaulusfilaria; la căprior este produsă de paraziţii menţionaţi mai sus şi de
Capreocaulus capreoli; la iepure, de Protostrongylus commutatus. Paraziţii se localizează în plămâni, produc
greutăţi în respiraţie, iar la infestaţii masive chiar blocarea căilor respiratorii şi moartea. Şi aceşti viermi au
gazdă intermediară melcii. în dezvoltare au nevoie de mediu umed. Infecţia se produce prin consumul de
iarbă unde trăiesc melci. La iepure, boala apare frecvent în zona de munte şi deal.
Strongiloza gastro-intestinală. La căprior, paraziţii mai frecvenţi sunt: Trichostrngylus
columbriformis şi Haemonchus contortus. Acesta din urmă are lungimea până la 30 mm şi este cel mai
cunoscut.
La mistreţi, sunt mai mulţi paraziţi dintre care cel mai frecvent este Gnathostoma hispidum; la iepuri:
Trichostrongylus retortaeformis. La căprior cauzează moartea sau cel puţin slăbirea în mare măsură.
Parazitul se localizează în mucoasa stomacului şi intestine, consumă substanţele hrănitoare, elimină toxine şi
provoacă leziuni în stomac şi intestin. Exemplarele infestate au părul zburlit, năpârlesc târziu, dau coarne

280
slabe. Uneori se observă şi diaree. Ouăle parazitului se elimină prin excremente, iar după circa o săptămână,
ies larvele care se urcă pe firele de iarbă şi astfel ajung în stomacul vânatului, odată cu hrana.
La capra neagră, efectul bolii este cam acelaşi ca la căprior. La mistreţ, boala cauzează pagube
neînsemnate.
La iepure, parazitul se dezvoltă fără gazdă intermediară deci înmulţirea îi este înlesnită. Umezeala
favorizează dezvoltarea larvelor, iar uscăciunea o stânjeneşte, motiv pentru care, în terenuri uscate şi
nisipoase, boala nu apare. în anii ploioşi, la iepure, este boala cea mai frecventă şi îmbracă forme mai grave
în luna martie. Se localizează în duoden, provoacă diaree de culoare verzuie; animalul slăbeşte, mişcarea lui
este înceată. La iepurii morţi trebuie cercetată regiunea anală, iar dacă părul este foarte murdar din cauza
diareei, ar putea fi vorba şi de strongiloza gastro-intestinală.
La hrănirea complementară, trebuie să procedăm în aşa fel încât animalele să nu ia hrana de pe sol, deci
infectată din cauza excrementelor. La căprior, acest lucru este posibil, făcând un gard mic în jurul hrănitorii
la înălţime potrivită, încât căpriorul să poată ajunge la hrănitoare, dar de pe jos să nu o poată lua. Boala poate
cauza pagube mari la căprior.
Viermele roşu (Syngamus trachea Mont) este un parazit al fazanului şi potârnichii. în figura 271 se
vede că are formă de y sau de furculiţă. De fapt, sub această formă, masculul şi femela sunt legaţi unul de
altul. Masculul are lungimea de circa 6 mm, iar femela de 20 mm. încă din tinereţe, masculul se fixează cu
un cap de deschiderea genitală a femelei şi rămâne aşa toată viaţa. Parazitul se fixează cu gura de peretele
traheei păsării-gazdă (fazan, potârniche), suge sângele şi prin aceasta corpul lui capătă culoarea roşie, de
unde şi numele.
Ouăle produse de femela viermelui roşu se elimină prin excremente. în condiţii favorabile de umiditate
şi temperatură, după 6-14 zile apare larva, pe care pasărea-gazdă o ia o dată cu hrana sau cu apa de băut,
dacă nu au fost respectate condiţiile de curăţenie. Astfel se infectează. Rezultă că, dacă în fazanerie există un
strat de nisip, care nu ţine umezeală, larva nu se poate dezvolta.
Simptomele bolii sunt: respiraţie grea: deoarece paraziţii sunt instalaţi în trahee, ciocul deschis, tuse,
slăbire. Fazanilor bolnavi le curge din nări o secreţie de culoare albă. Paraziţii dezvoltându-se împiedică
respiraţia, iar pasărea moare prin asfixiere. Pierderile sunt mai mari la pui. în fazanerii, unde păsările pot fi
prinse, se aplică un tratament eficient, introducându-se cu o seringă în trahee o soluţie care ucide parazitul. în
prezent se foloseşte o soluţie specială de Lugol, iar preventiv, se dă în hrană, în anumite doze, preparatul
numit Fenobent.
Prevenirea se realizează prin curăţenie în voliere.

BOLI CAUZATE DE ECTOPARAZIŢI

Hipodermoza (Coşurile) Hipoderma diana este numele ştiinţific al insectei care parazitează căpriorul,
uneori se instalează şi pe cerb; Hypoderna actaeon este insecta ce parazitează cerbul. Insecta adultă seamănă
cu musca de casă şi are o lungime de circa 1 cm. În iunie-august, insecta zboară în jurul căpriorului sau
cerbului şi, din când în când, se lasă pe corpul acestora şi depune ouă lipicioase. Pentru depunere preferă
abdomenul, picioarele dindărăt şi laturile. în timpul cât insecta zboară în jurul lor, cervidele amintite sunt
nelinişte, aleargă, încercând să scape. După 3-4 zile, din ou iese o larvă, de dimensiuni mici care, pe diferite
căi, reuşeşte să ajungă sub pielea de pe spate a animalului.
Aici, pentru a putea respira, perforează pielea animalului-gazdă şi se dezvoltă în ţesutul conjunctiv
subcutanat. în martie-aprilie, larva a ajuns la dezvoltare completă şi are lungimea de 23-30 mm. Lărgeşte
orificiul de respiraţie din pielea animalului-gazdă, iese, cade pe sol, unde petrece stadiul de nimfă, timp de 1-
2 luni, apoi se transformă în insectă adultă, iar ciclul începe din nou.
În perioada de dezvoltare a larvei, mai ales în faza ei finală, în regiunea coloanei vertebrale, se observă
umflături (coşuri), din care iese o secreţie galbenă-roşie. Animalul suferă, are părul zburlit, iar dacă numărul
de larve este mare (300-400) poate să şi moară. Prejudiciul constă în slăbirea animalului, în coame slabe şi în
piele devalorizată, deoarece tocmai în regiunea ei cea mai valoroasă - spatele - este perforată.
Combaterea, prin tratament aplicat, este posibilă numai la animalele din captivitate. Măsuri preventive
sunt împuşcarea exemplarelor care au putut fi identificate ca fiind bolnave, punerea de hrană complementară
pe teren, deoarece animalele bine hrănite suportă mai uşor boala şi, în fine, favorizarea înmulţirii păsărilor
insectivore şi a mistreţilor care consumă insecta în stadiul de nimfă, când se găseşte pe sol.
Această boală este răspândită în regiunea vestică a ţării, în terenurile cu densitate mare de căprior şi în
parcurile de vânat.
Carnea animalelor bolnave este comestibilă, după ce se înlătură partea atacată.

281
 Râia. Boala este cauzată de paraziţii din genul Sarcoptes: Sarcoptes scabiei var. vulpis, parazitează
vulpea, Sarcoptes scabiei var. rupricaprae, capra neagră, Sarcoptes scabiei var. caniş parazitează câinele şi
viezurele.
Boala se răspândeşte prin contact direct, prin folosirea de vizuini (vulpe, viezure), scăldători (cerb,
mistreţ), culcuşuri care au fost ocupate de animale bolnave, frecarea de aceiaşi arbori după ce au ieşit din
scăldători.
Speciile de vânat care pot fi contaminate de râie sunt destul de numeroase, dar formă gravă îmbracă la
două din ele: capra neagră şi vulpea.
La capra neagră bolnavă, apar formaţiuni scorţoase pe partea atacată a pielii, mai frecvent pe cap,
însoţite uneori de căderea părului. Animalul suferă mult şi slăbeşte, deoarece la mişcări, scoarţa crapă.
Exemplarele viguroase pot scăpa, dar, dacă raia a cuprins o mare suprafaţă a corpului, boala se poate termina
cu moartea animalului.
Boala se transmite de la caprele domestice la cele negre şi invers, iar răspândirea ei este înlesnită de
densitatea mare a efectivului. Proporţii mari a luat în Austria, cam de la 1930 încoace, cauzând pagube
imense. La noi boala n-a apărut încă.
Pentru limitarea răspândirii şi stingerii focarelor, se recomandă împuşcarea şi arderea pieselor bolnave.
Să se facă tot posibilul pentru a împiedica trecerea caprelor negre dintr-un bazin hidrografic în altul; în acest
scop, trebuie să se evite neliniştirea.
În Austria s-au construit garduri pe limita terenului de vânătoare şi s-au uns cu substanţe urât
mirositoare arborii, stâncile, de la limita terenului, la trecători.
La vulpe apar, de asemenea, formaţiuni scorţoase, însă la începutul bolii, părul nu cade. Când însă
boala ajunge în stadiu mai avansat, părul cade în petece mari, de pe corp, cap şi coadă. Acest fapt permite să
fie identificate piesele bolnave. Ca şi capra neagră, vulpea bolnavă suferă dureri mari, deoarece la mişcări
scoarţa crapă. Animalul slăbeşte, iar formele grave sfârşesc prin moarte.
Răspândirea bolii se face, prin contact direct, mai ales în perioada împerecherii, când vulpile îşi măresc
raza de mişcare. Este posibilă şi contaminarea indirectă, deoarece parazitul rezistă câteva săptămâni şi fără
animalul-gazdă.
Ca mijloace de combatere, se recomandă omorârea vulpilor bolnave. Vizuinile contaminate trebuie
astupate, iar la gura galeriilor să fie puse substanţe rău mirositoare încât să nu fie destupate de alte vulpi.
După ce a făcut numeroase victime, boala se stinge de la sine, densitatea scăzând mult.
Raia caprei negre poate fi transmisă şi cerbului, căpriorului şi muflonului. Pisica sălbatică şi cea
domestică se pot contamina şi ele. în parcurile de vânat şi în locurile cu densitate mare, şi mistreţii se pot
îmbolnăvi de râie (Sarcoptes minor var. suiş). La jderi şi dihori, raia se întâlneşte rareori.

ALTE CAUZE DE PIERDERI LA VÂNAT

Îngheţarea: în iernile cu temperatură foarte scăzută, căpriorii bolnavi, dar mai cu seamă iezii, care nu
au reuşit să-şi adune, toamna, suficientă rezervă de grăsime, pier în masă. Hrana complementară, neînsoţită
şi de alte măsuri, nu-i poate salva. Pierderile sunt şi mai mari când gerul este aspru şi stratul de zăpadă este
gros şi cu crustă la suprafaţă, încât căpriorul nu-şi poate face culcuş, deci este nevoit să doarmă pe zăpadă.
Când se fac cărări cu plugul pe zăpadă spre hrănitori şi în jurul acestora, se observă cum căpriorul se
odihneşte chiar pe aceste cărări curăţite.
Accidentele. Pe măsură ce se intensifică circulaţia cu autovehicule, sporesc şi la noi cazurile de
accidente la vânatul mare. S-au găsit cerbi şi urşi tăiaţi de tren în defileul Oltului la Tuşnad-Băi. De
asemenea, în canalele de aducţiune a apei la instalaţiile industriale, dacă au taluzele betonate, căprioarele
căzute în apă nu mai pot ieşi şi se îneacă. Un astfel de canal în care se îneacă frecvent vânat se găseşte la vest
de Ploieşti. În afară de acestea, animalele speriate se izbesc de arbori, împrejmuiri, aceste izbituri soldându-
se fie cu moartea, fie cu fracturi care le fac victime ale răpitoarelor.
Ţinând seama de pagubele pe care bolile le pot cauza vânatului, socotim utilă recapitularea măsurilor
generale de prevenire şi de combatere a bolilor:
Măsuri generale de prevenire
- Să ne străduim să avem în teren vânat sănătos şi viguros, dat fiindcă acesta suportă mai uşor bolile.
- Hrana complementară să o oferim în hrănitori, de preferinţă multe şi mici, decât puţine şi mari.
Aceasta în scopul evitării aglomeraţiei, deci a micşorării pericolului de contaminare. Hrănitorile să fie
amplasate pe locuri ridicate, deci uscate.
- La sfârşitul iernii, de preferinţă în aprilie la hrănitori şi în jurul acestora, să se facă curăţenie,
adunându-se atât resturile de hrană, cât mai ales excrementele, care vor fi arse, iar hrănitorile şi terenul cin
282
jur dezinfectat. Este mai bine dacă hrănitorile sunt mutate la 100-200 m.
- În ţarcurile de acomodare, fazanerii şi în orice loc unde sunt aglomerări de vânat, măsurile de igienă
trebuie să fie respectate, îndeosebi la oferirea hranei şi la adăpători.
- Sarea este foarte utilă, deoarece ajută digestia.
- Să nu fie admisă densitate de efectiv prea mare, care favorizează răspândirea bolilor, atât prin
contactul dintre animale, cât şi prin aceea că organismul slăbit este mai predispus bolilor. în iernile uşoare,
efectul densităţii mari nu este simţit, pierderile fiind mici; în cele grele însă cad victime multe exemplare,
deoarece bolilor li se adaugă temperatura scăzută şi stratul de zăpadă gros.
- Depresiunea de teren unde se adună apă în cursul anului, fiind medii prielnice pentru dezvoltarea
diferiţilor paraziţi, este bine să fie drenate sau înconjurate cu substanţe greu mirositoare, care să nu permită
apropierea vânatului de ele. Cosirea vegetaţiei acvatice este şi ea o soluţie.
- Favorizarea instalării în teren a duşmanilor parazitaţi, între care se numără păsările insectivore,
instalând cuiburi artificiale pentru cele ce obişnuit cuibăresc în scorburi. Mamiferele insectivore ca ariciul
contribuie şi ele la distrugerea larvelor şi nimfelor din sol. La fel mistreţul, iar dintre păsări, fazanul.
Viscerele vânatului bolnav să fie distruse şi în nici un caz să nu fie date câinilor de vânătoare.
- Pentru urcarea animalelor domestice la păşunile din munţi, trebuie să se fixeze anumite drumuri,
limitate ca număr, micşorându-se astfel pericolul de contaminare a vânatului.
- Porcii înainte de a fi duşi la stâni, să fie vaccinaţi contra pestei porcine, iar câinii împotriva turbării.
Personalul vânătoresc este bine să verifice dacă această operaţie s-a făcut.
Măsuri de stingere a focarelor ivite
- La orice specie de vânat, exemplarele vizibil bolnave trebuie eliminate din teren, prin împuşcare.
Iepurii într-un stadiu avansat al bolii, când nu se pot deplasa decât încet, pot fi prinşi şi cu câini de aport.
Este preferabil să se greşească prin împuşcarea unui exemplar sănătos, decât să se lase pe teren unul bolnav.
De altfel, celui bolnav, prin împuşcare, i se curmă suferinţele.
- Să fie evitată neliniştirea terenului, inclusiv vânătoarea cu gonaşi, prin care vânatul bolnav ar putea
ajunge în terenuri vecine, infectându-le.
- Cadavrele să nu fie aruncate în ape sau în grămezi, la suprafaţa solului, ci să fie stropite cu soluţii de
2% sodă caustică, 2% formol sau 20% lapte de var, apoi să fie îngropate la cel pui in I metru adâncime.
- Cadavrele mari, care nu pot fi transportate la analiză, întregi, este bine să fie lăsate neatinse pe teren şi
cerut sprijinul medicului veterinar.
Sarcini ce revin personalului vânătoresc de teren, când descoperă un cadavru de vânat
- Trebuie depuse eforturi pentru a stabili cauza morţii. Deoarece pe pielea jupuită se văd mai uşor
urmele alicelor sau ale glonţului, în cazul când se bănuieşte că animalul a fost împuşcat, precum şi urmele
lovirii de arbori, ale colţilor de răpitoare etc, este necesară jupuirea cadavrului, chiar dacă el ar fi intrat,
parţial în descompunere, iar jupuitul ar fi dezagreabil. întinzând pielea şi analizând-o pe partea ei interioară,
se va putea vedea dacă este vorba de rănire cu armă de foc, muşcături de răpitoare sau câini, iar pe cadavrul
rămas, dacă sunt contuziuni din cauza izbirii de arbori, sau alte obiecte tari. Dacă nu există nici unul din
aceste semne, animalul a murit din cauza unei boli sau a otrăvirii cu substanţe toxice folosite la combaterea
din agricultură sau silvicultură.
- Să se cerceteze starea de slăbiciune. La animalele mici, care pot fi ridicate în mână, aceasta se
constată după greutate; la mamifere se pipăie şira spinării. Un stadiu avansat de slăbiciune înseamnă,
probabil, o boală; greutatea normală ar putea însemna intoxicaţia acută.
- Să se reţină în ce loc şi în ce împrejurări a fost găsit cadavrul: dacă a murit de boală, de regulă va fi
găsit în culcuşul său; dacă a fost ascuns în desiş, probabil a murit din cauza rănilor.
- Pentru a stabili vechimea cadavrului, se cercetează ochii: dacă sunt numai cenuşii, înseamnă că este
de dată recentă. De asemenea, se examinează regiunea anusului unde se ivesc primele semne de
descompunere.

MODUL DE TRIMETERE A PROBELOR PENTRU ANALIZĂ

- La ivirea de cazuri mortale, este necesară trimiterea de probe pentru analiză, în scopul stabilirii
cauzelor morţii.
- Probele se vor preleva împreună cu medicul veterinar din zonă, care va fi invitat verbal, dar şi printr-
o scrisoare oficială să ia notă de identificarea unui animal sălbatic, găsit mort din cauze necunoscute. în
situaţia extremă, când medicul nu poate da curs solicitării, se va proceda la prelevarea unor probe ce vor fi
trimise la cel mai apropiat laborator sanitar veterinar.
- Pentru ca probele să fie complete şi să nu sosească alterate, este necesar să fie respectate următoarele
283
îndrumări:
- Se trimit toate organele interne: plămânii cu beregata, stomacul cu esofagul, intestinul subţire şi cel
gros, ficatul şi vezica urinară, organele genitale, rinichii, inima cu vasele. La cervide, capră neagră şi mistreţi
recoltaţi în focare de infecţie se va expedia numai jumătate din ficat şi anume partea cu fierea şi jumătate din
plămâni, împreună cu beregata; la cele găsite moarte, aceste organe vor fi trimise întregi.
- Când avem de-a face cu cadavre găsite pe teren, dacă este vorba de un animal mic, va fi expediat
întreg; dacă este mare se va trimite un os cu măduvă, nedeschis la capete şi conservat în sare. Restul
organelor se pot conserva astfel: în timpul iernii, în sare, iar pe timp călduros, se prepară o soluţie din o parte
formol şi 6-8 părţi apă. Cu această soluţie se stropesc bine toate organele, apoi se ambalează în hârtie de
împachetat şi se introduc în pungi de material plastic sau, în lipsa acestora, în pungi cu hârtie groasă şi se
leagă bine la gură. Punga sau pachetul cu material pentru analiză se trimite însoţit de o etichetă cu
următoarele date: specia de vânat, sexul, modul de recoltare (împuşcat, prins cu capcana, otrăvit, găsit mort
din alte cauze; se arată cauza morţii, dacă se cunoaşte), data recoltării, fondul de vânătoare şi punctul unde a
fost recoltat; vegetaţia din punctul de recoltare (pădure, păşune, cultură de porumb, grâu etc). Se va menţiona
dacă în fondul respectiv se practică păşunatul sau nu; constatări diverse. Apoi, obligatoriu, se va înscrie
adresa trimiţătorului probei pentru ca, în caz de nevoie, să i se poată cere lămuriri suplimentare.
- Pentru cunoaşterea stării sanitar-veterinare a vânatului, se recomandă trimiterea la adresa
menţionată, spre analiză, în fiecare an, în sezonul de vânătoare, organelor interne de la cel puţin două
animale dintre speciile de vânat importante şi frecvente: iepure, căprior, mistreţ şi carnasiere sălbatice.

PLANUL DE RECOLTARE A VÂNATULUI

- Ca şi în alte sectoare economice, şi în gospodărirea vânatului, este necesar să se ştie din timp, cu
precizie, pe ce producţie se poate conta în anul ce urmează. Acest lucru interesează atât sub raportul
îndeplinirii planului privind carnea şi blănurile de vânat, cât şi în legătură cu posibilităţile de practicare a
vânătorii - obiectul principal al activităţii cinegetice. în afară de acestea, modul de întocmire şi îndeplinire a
planului de recoltare a cervidelor are o puternică influenţă asupra calităţii trofeelor. De aceea este necesar ca
cei ce activează în sectorul cinegetic să cunoască data şi modul de întocmire a planului de recoltare, care
variază în funcţie de specia de vânat.
- Pentru cele trei specii de cervide, planul se întocmeşte la 1 aprilie, deoarece la această dată, se
cunoaşte efectivul de bază. într-adevăr, iarna care face victime mai multe sau mai puţine, în funcţie de
asprimea ei, practic, a trecut, iar noua generaţie de
- viţei sau iezi va apare abia după 1-2 luni, deci în acest moment pe teren se găseşte numai efectivul de
bază, adică cel de reproducţie. La cervide, progenitura este supusă la mai puţine fluctuaţii de la fătat până
toamna, decât la vânatul mic, deci cunoscând efectivul de reproducţie, putem calcula, cu suficientă precizie,
câţi pui vor rămâne în viaţă până toamna sau primăvara, deci cât de mare va fi recolta.
- Nu acelaşi lucru se petrece la vânatul mic. Puii acestora fiind foarte sensibili la precipitaţii şi
temperatură, mai ales în lunile mai şi iunie, dau naştere la fluctuaţii mari (100-400%), numărul de pui rămaşi
în viaţă putând fi cunoscut numai toamna. Deci, şi planul de recoltare la acest fel de vânat se definitivează
numai în ultimele 15 zile înainte de începerea sezonului de vânătoare.
- Fie că este vorba de vânat mare, fie de vânat mic, la întocmirea planului de recoltare trebuie să se
ţină seama de faptul că nu trebuie slăbită capacitatea de producţie cantitativă şi calitativă a terenului de
vânat, ci, dimpotrivă, să se mărească. Aceasta este o regulă de bază. Pentru aceasta, prima condiţie este să se
cunoască, cât mai precis posibil, efectivul de vânat de pe teren la 1 aprilie - efectivul real - iar, a doua, să se
ştie care este efectivul optim la speciile de vânat importante din acel fond. Dacă efectivul real este mai mic
decât cel optim, înseamnă că se va putea recolta numai o parte din sporul acelui an, lăsând restul să se
adauge la efectivul de reproducţie; dacă efectivul real este egal cu cel optim, sporul anual se va recolta în
întregime; în fine, dacă efectivul real depăşeşte pe cel optim, va trebui să treacă la o micşorare a efectivului
de reproducţie, deci recolta va fi mai mare decât sporul anual. Rezultă de aici marea importanţă pe care o are
evaluarea exactă a efectivului de vânat. La vânatul mic ne mulţumim cu stabilirea numărului; la cervide însă
aceasta nu este suficient. Trebuie să cunoaştem şi proporţia sexelor, categoriile de vârstă şi calitatea
coarnelor.
- Pentru a putea gospodări raţional un teren de cervide pe baza piramidei vârstelor, trebuie să existe o
densitate minimă care este, după el: 3 căpriori, 2 lopătari sau 1 cerb la 100 ha pădure.
În cele ce urmează, se va arăta cum se întocmeşte planul de recoltare la principalele specii de vânat.
- Cerbul. Presupunând că avem un teren de vânătoare în suprafaţă de 10 000 ha pădure, cu vânatul
principal cerbul; densitatea optimă este de 2 cerbi la 100 ha pădure, socotit la 1 aprilie, deci efectivul optim
284
este de 200 piese de ambele sexe. Se mai presupune că acest efectiv optim a fost atins, deci el va trebui să
rămână neschimbat, în continuare. în acest caz, structura teoretică a claselor de vârstă va fi cea din figura
273. Fiecare exemplar viu la 1 aprilie este reprezentat printr-un dreptunghi alb; fiecare piesă ce se va recolta
în cursul acelui an este figurată printr-un dreptunghi cu punct negru. Schiţa are forma unui trunchi de
piramidă (puţin strâns la mijloc); în stânga figurează cerbii masculi, în dreapta femelele, iar la mijloc este
lăsat un coridor în care se scriu vârstele.
- S-a presupus că proporţia de sexe este de 1:1, deci vor fi 100 masculi şi 100 femele şi că sporul anual
este de 70% din numărul total al femelelor în vârstă de cel puţin un an. De asemenea, s-a admis că vârsta
dezvoltării maxime a cerbului este de 12 ani şi că, în consecinţă, nu există interes să fie ţinuţi în efectiv tauri
peste această vârstă. Sporul anual este de 70 piese din care 35 masculi şi 35 femele, iar recolta egală,
numeric, cu acest spor (dreptunghiurile cu punct negru). Analizând mai de aproape diagrama, se constată că:
- Baza piramidei este formată din viţeii şi viţelele care vor fi fătate peste 1-2 luni, de la data întocmirii
planului (1 aprilie), în iarna viitoare ei vor putea da o recoltă oarecare. Urmează după ei cerbii (de ambele
sexe) în vârstă de un an, iar spre vârful piramidei sunt aşezate categorii de vârstă din ce în ce mai mari, până
se ajunge la 12 ani.
- Numărul de piese din fiecare categorie scade pe măsură ce creşte vârsta. Acest proces este normal,
datorită pe de o parte recoltării, iar pe de altă parte pierderilor din cauza dăunătorilor, intemperiilor,
accidentelor, bolilor etc.
- Exemplarele recoltate sunt mai numeroase de la 1 la 4 ani; recolta scade mult de la 5 la 11 ani şi apoi
creşte din nou la 12 ani. Pentru înţelegerea problemei, se aminteşte numai că la selecţie trebuie să se
recolteze mai mult tineret, eliminând din timp, piesele de calitate inferioară. De la vârsta de 5 ani până la 11
ani, se recoltează puţin deoarece se presupune că aceea ce a fost de calitate inferioară s-a scos în primii 4 ani,
iar acum se extrage doar ceea ce a scăpat neobservat sau exemplarele care s-au accidentat, în sfârşit, la 12 ani
se împuşcă toate exemplarele presupunându-se că după aceasta, cerbii nu vor da coarne mai mari, deci nu
avem interes de a-i mai ţine.
Efectivul de 200 cerbi este socotit fără viţei. De asemenea, trebuie reţinut că din totalul recoltei de 70
piese, 20 sunt viţei, iar restul de 50 se repartizează asupra categoriilor de vârstă 1-12 şi că recolta totală este
egală cu sporul anual de 70 piese. In această situaţie teoretică, efectivul de bază de la 1 aprilie va rămâne
acelaşi, an de an, 200 exemplare, iar recolta va fi şi ea constantă de circa 70 piese, în funcţie de diverşi
factori.
Fireşte, această situaţie ideală nu va fi întâlnită niciodată. Ea totuşi trebuie reprezentată în figură pentru
a şti care este normală şi pentru a înţelege mecanismul repartizării recoltei pe vârste. Abateri de la această
situaţie teoretică se produc din următoarele cauze: efectivul real este mai mic decât cel optim, deci şi recolta
va fi mai mică; proporţia dintre sexe este anormală, predominând femelele; sporul este mult mai mic decât
70%, din pricina dăunătorilor. O situaţie anormală este arătată în
Pentru nevoile practicii, este util să se arate (cu aproximaţie) procentul de participare la recolta totală, a
diferitelor clase de vârstă. Referitor la structura vârstelor şi analizând numai partea referitoare la masculi, se
împart cele 12 categorii de vârstă în 4 clase: suliţari, cerbi de 2-4 ani, cerbi de 5-8 ani şi cerbi de 9-12 ani.
Procentul de participare la recoltă se dă pe clase de vârstă, cum rezultă din tabelul 66.
Este firesc ca părerile specialiştilor să difere în ce priveşte procentele de participare la recolta totală, a
diferitelor clase de vârstă şi chiar asupra constituirii claselor. Cifrele nu rezultă dintr-un calcul matematic, ci
din apreciere. De exemplu, se pare că procentul de 24 la clasa a IlI-a este prea mare, iar cel de 20 la suliţari
prea mic.
Asupra planului de recoltare mai sunt de reţinut următoarele:
- Când într-un teren se împuşcă cerbi mult mai bătrâni decât de 12 ani, înseamnă că nu s-a dat
suficientă atenţie selecţiei şi recoltării la vârsta optimă.
- Pentru a se putea duce la bun sfârşit un plan de recoltat cerbi, densitatea trebuie să fie de cel puţin
0,6-0,7 cerbi pe 100 ha pădure la 1 aprilie. Când densitatea este mică vânatul este greu de observat.
- Planul trebuie întocmit pe suprafeţe mari, cel puţin 5 000 ha. Când terenul este mic, se pot face
greşeli, deoarece vânatul se deplasează şi nu se poate aprecia corect efectivul.
- Pentru a putea întocmi un plan de recoltare corespunzător, este necesar să fie cunoscute în prealabil:
efectivul real, proporţia dintre sexe, vârsta optimă de recoltare a cerbului - în cazul arătat -12 ani şi densitatea
optimă.
- Pentru asigurarea unei recolte egale de la an la an este nevoie de o structură normală a categoriilor de
vârstă.
Se pune întrebarea: în terenurile unde efectivul optim încă nu este atins, nu se recoltează decât o parte
din sporul anual? Pe de o parte întreţinerea unui teren cere cheltuieli: taxe de folosinţă, pază, hrană etc, care
285
se cer acoperite, pe de altă parte vânătorii, care fac sacrificii băneşti au dreptul să vâneze. Drept urmare, în
cazurile de mai sus, se poate admite o recoltă moderată în funcţie de densitate. Exemplu: dacă efectivul real
este sub 50% din cel optim, atunci nu se extrag decât eventualele piese accidentate, sau vădit bolnave, care în
scurt timp n-ar mai putea supravieţui; între 50 şi 90% se poate admite o uşoară recoltă, progresivă, în funcţie
de densitate, dar numai la masculi, iar dintre femele numai cele slabe fără a depăşi 50% din recolta de la
efectivul optim. Într adevăr, dacă recolta în cazul efectivului optim de 100 tauri ar fi de 15 piese, atunci nu ar
fi un prejudiciu mare dacă la un efectiv real de 70 tauri s-ar recolta 5 piese, deoarece restul de 65 tauri ar
putea îndeplini cu succes funcţia de reproducători. Disproporţia între masculi şi femele fiind mică, este fără
importanţă practică.
- În mod convenţional, la 1 aprilie, viţeii, care mai au 1-2 luni până să împlinească un an, trec în
categoria imediat superioară, adică masculii în categoria suliţari, iar femelele în categoria juninci. În planul
de recoltare, ei se numesc de 1 an deşi încă n-au împlinit această vârstă.
- Cu cât sporul anual este mai mic, din cauza răpitoarelor sau a iernilor aspre, cu atât şi baza piramidei
vârstelor va fi mai mică, iar piramida mai subţire. Aceasta va avea o bază mare atunci când numărul de
femele depăşeşte cu mult pe cel al masculilor.
- Pentru ca piramida vârstelor să-şi păstreze forma este necesar, între altele, ca recolta planificată
pentru un an să fie realizată.
- La efectuarea selecţiei, adeseori, nu se scot piesele din categoriile tinere (1-3 ani), vânătorii înclinind
spre exemplare mai bătrâne cu trofee mari. Dacă toată recolta s-ar lua numai din clasele mari, atunci, în
câţiva ani, ar rămâne numai tineretul, care fireşte, n-ar putea da decât trofee slabe.
Consideraţiile de mai sus au la bază, în majoritate material din literatura străină. Pentru a putea întocmi
şi la noi pe date certe, planul de recoltare a cerbului, este indispensabil, să se cunoască, mai precis decât
acum, efectivul de vânat: număr, proporţia dintre sexe, categorii de vârstă, calitatea coarnelor, apoi sporul
anual, vârsta dezvoltării maxime a coarnelor. Se înţelege că procentele de recoltă pe clase de vârstă nu se
schimbă dacă sporul anual creşte dar apoi se menţine.
Cerbul lopătar. Metoda de întocmire a planului de recoltare pentru cerbul lopătar este aceeaşi ca la
cerb; se schimbă numai unele elemente necesare construirii piramidei vârstelor. Astfel:
- Vârsta la care coarnele lopătarului ating dezvoltarea maximă este de 10 ani. Aici va fi vârful
piramidei. Sunt şi excepţii, când lopătarul atinge maximul dezvoltării coarnelor la 8-9 ani şi uneori la 11-12
ani. Noi însă adoptăm vârsta de 10 ani.
Proporţia dintre sexe este optimă: de 1:1,2. Faptul că numărul de femele depăşeşte cu ceva pe acela al
masculilor contribuie la atenuarea bătăilor.
Sporul anual de efectiv, în condiţiile ţării noastre nu este stabilit cu date certe, în Europa Centrală şi
Apuseană, unde sunt puţine răpitoare mari sau lipsesc, sporul este admis a fi de 70% din numărul de ciute în
vârstă de un an şi mai mult, existent la 15 mai. La această dată începe anul vânătoresc, iar viţeii din anul
precedent au trecut în categoria superioară deşi încă n-au împlinit un an: masculii în categoria suliţarilor, iar
femelele în cea a junincilor. Dacă totuşi în piramida vârstelor ei figurează, trebuie înţeles că sunt figuraţi
viţeii ce vor fi fătaţi peste 1-2 luni, adică în mai-iunie. Dat fiindcă aria de răspândire a lopătarului în ţara
noastră în prezent este situată mai mult la câmpie şi coline, unde lupi nu există sau apar rar, dăm, cu rezerva
cuvenită, cifra de 60% ca spor anual. Fireşte, ea poate varia de la un teren la altul şi de la un an la altul, în
funcţie de asprimea iernii şi de dăunătorii animali.
Cu aceste elemente, la care se adaugă efectivul la 1 aprilie, - în cazul de faţă 100 piese (45+55) - se
poate construi piramida vârstelor. Analizând această piramidă, constatăm:
- Efectivul de 100 piese este socotit optim, deci el va rămâne constant în anii ce urmează (teoretic).
Aceasta înseamnă că şi piramida vârstelor îşi va păstra forma actuală. Privind schiţa, constatăm că, pentru a
păstra forma piramidei este necesar să se extragă prin împuşcare un număr relativ mare de viţei. Cam aşa se
întâmplă şi în natură, unde operează selecţia naturală: cad victime răpitoarelor mari şi iernilor aspre, în
special viţeii, care sunt mai puţin rezistenţi. La selecţia cu puşca, vânătorul se orientează după starea fizică,
scoţând pe cei slabi şi cei mai mici. Sexul se poate cunoaşte şi la această vârstă după „pensula" masculului.
- Din categoriile de vârstă de 2-9 ani se scot puţini, şi anume cei slabi la corp şi cu trofee
necorespunzătoare vârstei. Se presupune că, ceea ce a fost rău s-a scos la categoria viţei şi suliţari. Motivul
pentru care din această categorie totuşi se fac extrageri este şi acela că cei ce fac selecţia, mai cu seamă dacă
sunt vânători amatori, au înclinat spre extragerea de tauri cu coarne mari, neglijând suliţarii. De aceea se
recomandă ca acestei categorii de vânători să i se permită numai împuşcarea viţeilor şi suliţarilor, unde
controlul se poate efectua mai uşor.
La categoria de vârstă de 10 ani, la masculi se vor recolta 3 tauri; aceştia, în urma selecţiei just aplicate
în tinereţe, vor avea trofee de calitate bună.
286
 Este important de reţinut de către vânători şi mai cu seamă de către cei ce activează în sectorul
cinegetic, că din totalul de 19 masculi, ce se scot prin împuşcare (a se vedea piramida), numai 3 au trofee
bune, restul reprezintă elemente de selecţie.
Este uşor de văzut că, dacă s-ar împuşca numai piese cu trofee mari, atunci s-ar merge către scăderea
calitativă a trofeelor şi întinerirea efectivului la o vârstă când taurii nu pot avea coarne bune.
Se mai menţionează că, după unii autori, lungimea suliţelor la masculii din al doilea an al vieţii n-ar fi
un criteriu sigur de apreciere a predispoziţiei de a da în viitor trofee de calitate şi, în consecinţă, la selecţie să
se aibă în vedere mărimea corpului.
În cazul când efectivul de la 15 mai este cel optim, atunci recolta este egală cu sporul anual.
Când se ivesc fluctuaţii la sporul anual, aceasta afectează numai baza piramidei (viţeii), deoarece din
celelalte categorii de vârstă s-a extras atât cât era indicat.
Recolta anuală depinde, cantitativ şi calitativ şi de proporţia dintre sexe (1:1 şi 1:2).
Se presupune că efectivul la 1 aprilie este de 100 exemplare, iar sporul anual de 60% din numărul
ciutelor de 1 an şi mai mult.
Rezultă din acest tabel că, atunci când predomină femelele, scade la jumătate recolta de tauri de 8-10
ani şi creşte numărul de viţei. Acest lucru este în detrimentul producţiei de trofee bune.
Căpriorul. Ca şi la celelalte două specii de cervide tratate anterior, structura categoriilor de vârstă
constituie baza întocmirii planului de recoltare, iar pe baza ei va fi construită piramida vârstelor. Primul pas
constă în stabilirea vârstei dezvoltării maxime a coarnelor şi, implicit, a numărului categoriilor de vârstă. La
aceasta se adaugă încă o categorie pentru iezii ce vor apare peste 1-2 luni, în urma fătatului. La mijloc se
aşază scara vârstelor, la stânga se figurează masculii, la dreapta femelele.
Vârsta dezvoltării maxime a coarnelor căpriorului este mai puţin cunoscută decât la cerb, ea ar fi între
3 şi 7 ani. În condiţii foarte favorabile de hrană naturală, ea s-ar apropia de 3 ani; în cele cu hrană puţină şi
climă rece, inclusiv regiunea de munte, s-ar deplasa spre 7 ani, ajungând uneori până la 9 ani. După alţi
autori vârsta dezvoltării maxime ar fi de 4-8 ani, chiar 9 (în lipsă de date certe de la noi, apreciem această
vârstă optimă la 7 ani).
Raportul dintre sexe pare a avea o influenţă mult mai mică asupra greutăţii corporale şi a mărimii
coarnelor decât i se atribuie îndeobşte. Realitatea este că trofeele slabe se întâlnesc şi acolo unde acest raport
este de 1:1. Raportul are însă o incontestabilă influenţă asupra cantităţii şi calităţii recoltei. La un efectiv total
de reproducţie, la 15 mai, de 60 căpriori cu 5 categorii de vârstă, dacă se va construi piramida vârstelor se va
constata că:
- la raportul dintre sexe de 1:1, anual se vor recolta 4-5 ţapi maturi de bună calitate;
- la raportul dintre sexe de 1:2, anual se vor recolta 2-3 ţapi;
- la raportul dintre sexe de 1:3, anual se vor recolta abia 1-2 ţapi.
Prin urmare, în interesul obţinerii unor trofee multe şi mari, se adoptă raportul de 1:1.
Sporul anual variază în funcţie de raportul dintre sexe. La acelaşi efectiv total de 60 căpriori şi un spor
anual de 100% din numărul femelelor, dacă:
- raportul va fi 1:1 (30 m şi 30 f ), sporul anual se cifrează la 30 iezi;
- raportul va fi 1:2 (20 m şi 40 f), sporul anual va fi de 40 iezi.
- raportul va fi 1:3 (15 m şi 45 f), sporul anual a fi de 45 iezi.
Acest spor la raportul 1:2 şi 1:3 nu trebuie să ne bucure, deoarece el se concretizează în iezi mulţi, care
vor trebui extraşi, în mare parte, înainte de împlinirea vârstei de un an, deci vor da carne, nu trofee. În
schimb, numărul ţapilor cu trofee de valoare scade treptat cu sporirea numărului de femele.
Analizând piramida vârstelor care reprezintă starea ideală, se constată:
- La masculi se extrage un număr mai mare din cei în vârstă de 1 an şi din ţapii de 5-7 ani, care la
această vârstă au trofee mari. Din cei de 2-4 ani se scot puţini, deoarece se presupune că cei necorespunzători
au fost extraşi la vârsta de un an şi iezi se scot puţini.
- La femele, extragerea cea mai intensă se face din categoria iezilor, care în decembrie-ianuarie se
deosebesc uşor de iezii masculi de aceeaşi vârstă, aceştia din urmă având păr destul de vizibil la organul
genital. Femele de un an împlinit se extrag mai puţine. Un număr mai mare se scot din cele de 6-7 ani, care,
fiind relativ bătrâne, dau iezi slabi. în fine, nu se extrage nimic sau foarte puţin din categoriile de 2-5 ani, dat
fiindcă acestea sunt în plină putere şi dau iezi viguroşi.
Recolta exprimată în procente, pe categorii de vârstă, la căpriorii din piramida ideală, este cuprinsă în
tabel. Este vorba de un efectiv de 100 căpriori, cu raport între sexe de 1:1, adică 50 ţapi şi 50 femele şi un
spor anual de 70% din numărul femelelor care la 1 aprilie au 1 an şi mai mult.

287
 Se înţelege că aceste procente sunt numai orientative, rostul lor fiind de a arăta cu aproximaţie, din care
clasă de vârstă să se extragă cele mai multe exemplare. în practică, ele vor putea suferi modificări, în funcţie
de situaţia locală.
Clase de vârstă Recolta Procentul de recoltă Procentul de recoltă pe clase de
buc. raportat la totalul vârstă inclusiv categoria iezilor,
efectivului raportat la totalul recoltat
(rotunjit)
A. Masculi
Ţapi de 5-7 ani 6 6 35
Ţapi de 2-4 ani 3 3 18
Ţapi de 1 an 6 6 35
Iezi 2 2 12
TOTAL: 17 17 100
B. Femele
Căprioare de 6-7 ani 6 6 35
Căprioare de 2-5 ani 2 2 12
Căprioare de un an 3 3 18
Iede 6 6 35
TOTAL: 17 17 100

În legătură cu planul de recoltare a căpriorului se fac următoarele menţiuni:

- Un număr mai mare de femele decât 1:1 se admite numai când efectivul optim nu a fost încă
atins şi vrem să grăbim înmulţirea.
-Iezii de ambele sexe prevăzuţi în planul de recoltare este bine să fie extraşi la începutul iernii, pentru a
nu-i expune slăbirii sau chiar morţii din cauza gerurilor.
- Ca şi la celelalte cervide, sporul anual se calculează numai în funcţie de femelele în vârstă de 1 an şi
mai mult, existente la 1 aprilie, iar nu la efectivul întreg, inclusiv masculii. Femelele care la 15 mai au 10-11
luni se consideră, la întocmirea planului, ca având 1 an.
- În terenurile unde efectivul optim este atins, recolta va fi egală cu sporul anual; unde încă n-a fost
atins ea va fi mai mică, lăsând ca o parte din spor să se adauge la efectivul de reproducţie; unde efectivul real
a depăşit pe cel optim, recolta va fi mai mare decât sporul anual.
- Piramida vârstelor ne ajută la întocmirea planului de recoltare, deoarece împingând în sus cu un an
fiecare categorie, vedem cât trebuie să scoatem pentru ca structura categoriilor de vârstă să rămână
neschimbată.
Capra neagră. La această specie de vânat, întocmirea unui plan de recoltare întâmpină mai multe
greutăţi decât la cervide. într-adevăr, efectivul este mai greu de stabilit, datorită terenului accidentat,
zăpezilor şi faptului că, iarna, preferând expoziţiile sudice, iar vara pe cele nordice, dubla numărătoare este
probabilă, dacă stabilirea efectivului nu se face în aceeaşi zi sau chiar în aceeaşi jumătate de zi. Asemenea
erori nu sunt excluse în Munţii Făgăraşului, între judeţele Braşov şi Sibiu, pe de o parte şi Argeş şi
Dâmboviţa pe de altă parte. Aprecierea categoriilor de vârstă şi a calităţii coarnelor este şi ea dificilă din
cauza firii caprelor negre, care nu permite apropierea omului la distanţă mică.
Chiar şi la stabilirea sporului anual se întâmpină greutăţi. La toate acestea se adaugă întâmplări
neprevăzute care pot schimba efectivul şi sporul anual. Din aceste motive, este explicabil că autorii văd în
mod diferit problema şi că nu se pot da reguli general valabile, ci numai indicaţii.
Problema vârstei când coarnele ating dezvoltarea maximă aici nu se mai pune, deoarece la capra
neagră, coarnele sunt permanente şi, în consecinţă, cresc până la sfârşitul vieţii.
Raportul dintre sexe cel mai favorabil ar fi de 2:3; numai în perioada premergătoare atingerii
efectivului optim se poate admite un raport de 1:2.
Sporul anual este problema cea mai dificilă. Maturitatea sexuală este atinsă în anul al 4-lea dar se
citează o serie de cazuri când caprele negre au fătat mai de timpuriu, chiar la împlinirea a 2 ani, ceea ce
înseamnă că au fost fecundate la 1 1/2 ani. Rămâne însă de văzut dacă aceasta este o regulă, sau sunt mai
multe cazuri când împerecherea are loc în anul al treilea al vieţii. Pierderile în cursul iernii din cauza
alunecărilor de pe stâncile cu gheaţă la suprafaţă, a avalanşelor şi chiar a gerului şi zăpezii se apreciază la o
treime din numărul iezilor şi la o cincime din exemplarele de 1 şi 2 ani. De aceea, sporul anual este evaluat la
circa 10% din efectivul la 15 mai.

288
 Structura categoriilor de vârstă are numai o valoare orientativă, elementele ce o compun nefiind
integral sigure. Totuşi, ne dă o idee asupra cantităţii de recoltă şi selecţie. Nu se propune nici o recoltă de iezi
şi tineret de 1-3 ani, deoarece la această vârstă se înregistrează pierderi mari, iarna. Se recoltează sub formă
de selecţie, puţin din categoriile de vârstă mijlocie, apoi piesele de recoltă de 11-13 ani. Cum se vede, recolta
de ţapi în cazul de faţă este numai de 8,7% din numărul masculilor, iar a femelelor de 5,5% din numărul
caprelor. Se afirmă că recolta ar trebui să fie cam o treime din numărul de iezi existent în august, dar să nu
depăşească în nici un caz 10% din efectivul de masculi. În condiţii normale şi când efectivul optim a fost
atins şi vrem să-l menţinem neschimbat, recolta totală poate fi stabilită la 15% din efectiv. Având în vedere
că în ţara noastră efectivul de capre negre încă nu este stabilit exact, socotim, că în mod provizoriu, până la
efectuarea unor cercetări, recolta ar trebui fixată la 7-10% din efectivul de la 15 mai. Aceasta însă numai în
terenurile unde efectivul optim a fost atins.
Mistreţul. Şi la această specie, ca şi la capra neagră, se întâmpină greutăţi la întocmirea planului de
recoltare, deoarece elementele necesare în acest scop: efectiv, raport dintre sexe şi, în consecinţă, sporul
anual sunt greu de stabilit, iar cifrele respective sunt nesigure.
Vârsta dezvoltării maxime, apreciată după mărimea colţilor, este de 10 ani. într-adevăr, colţul-armă, pe
de o parte, creşte în lungime în partea de la rădăcină, pe de altă parte pierde din lungime prin tocirea la vârf.
Până la 10 ani, creşterea este mai mare decât tocirea, deci colţul câştigă în lungime. Iată de ce, vârsta la care
putem obţine colţul-armă cel mai mare este cea de 10 ani.
Raportul dintre sexe. Deoarece interesul vânătorului este să împuşte vieri cu colţi mari, iar nu femele şi
purcei, raportul dintre sexe trebuie să fie de 1:1 sau chiar 1,5:1. Nu avem date certe asupra faptului că
predominarea numerică a masculilor ar duce la părăsirea terenului de către o parte din efectiv.
Efectivul de bază este, şi în acest caz, cel de la 1 aprilie, dar având în vedere marea rază de mişcare a
mistreţului în căutare de hrană, se întâmplă adeseori să se înregistreze efective mai mari decât cele reale. De
aici derivă o primă nesiguranţă la întocmirea planului. Apoi, pesta porcină, care ar urma după 1 aprilie, ar
putea duce la o scădere de efectiv: în fine, dacă în august-octombrie nu va fi recoltă de ghindă şi jir, parte din
mistreţi vor părăsi terenul. Invers, în caz de fructificaţie a stejarilor şi fagului, ar putea atrage mistreţii din
terenurile vecine sărace în hrană. Deci, planul de recoltare poate fi întocmit cu rezervă la 1 aprilie, dar
urmează să fie revizuit la 1 octombrie, înainte de începerea perioadei de vânătoare a mistreţului.
Sporul anual depinde de efectivul de bază, de abundenţa hranei şi de mersul vremii. Dacă toamna
există fructificaţie abundentă de ghindă sau jir, atunci în primăvara următoare este de aşteptat un număr mare
de purcei. După o iarnă uşoară care nu a cauzat slăbirea organismului femelelor de mistreţ, este de aşteptat de
asemenea un număr mai mare de purcei decât după o iarnă grea. Abundenţa hranei ajută vânatului să reziste
mai bine temperaturilor scăzute. Se dau următoarele procente de spor anual, socotite la efectivul ambelor
sexe la 15 mai, înainte de fătat:
- 150% şi chiar mai mult, după un an cu fructificaţie abundentă de ghindă şi jir;
- 80 -100% în anii cu fructificaţie slabă;
- 50-60% în anii fără ghindă sau jir.
Structura categoriilor de vârstă: pentru un raport dintre sexe de 1:1,4 şi pentru unul de 1,7:1, piramida
vârstelor întocmită are o valoare mai mult teoretică, deoarece vârsta mistreţilor din teren poate fi apreciată
numai pe clase mari: purcei, godaci, respectiv scrofiţe şi mistreţi adulţi. Chiar când craniul mistreţului este în
mână, vârsta poate fi apreciată cu o precizie de numai circa 2 ani. Totuşi, piramida ne permite să evităm
greşelile mari. Atunci când predomină femelele, rezultă un mare spor de purcei şi un singur vier cu colţi mari
(6-7 ani) şi pentru a menţine efectivul la acelaşi nivel, va fi nevoie să se împuşte un număr mare de purcei de
ambe sexe. Vânătorul însă doreşte mistreţi bătrâni. Dacă însă numărul total la 15 mai rămâne acelaşi, dar se
schimbă raportul dintre sexe în favoarea masculilor, atunci sporeşte numărul de vieri de peste 6 ani, aşa cum
doreşte vânătorul şi scade numărul de purcei. Considerăm mai indicat din punct de vedere economic, ca o
parte din purcei (circa jumătate) să fie lăsaţi pentru a fi vânaţi după ce au trecut de un an. Cantitatea de carne
ar fi dublă.
În legătură cu planul de recoltare a mistreţilor, mai trebuie avute în vedere următoarele:
- Să nu se lase o densitate prea mare, pentru a nu cauza pagube agriculturii.
- Goana după trofee duce la împuşcarea mistreţilor masculi adulţi într-o proporţie mai mare decât
permite structura categoriilor de vârstă, aceasta având ca urmare întinerirea efectivului şi o dată cu aceasta
reducerea numărului şi calităţii trofeelor. Obţinerea de trofee valoroase cere respectarea piramidei vârstelor.
- Să nu se împuşte la întâmplare, ci din exemplarele de aceeaşi vârstă să fie extraşi cei mai slabi, după
regulile de selecţie.
- Procentul cel mai mare de recoltă se obţine din categoria purceilor şi a celor mai bătrâni, în rest se
scoate puţin sau deloc.
289
 - Până când nu s-a ajuns la densitatea dorită (un mistreţ la 100 sau 200 ha pădure), femelele trebuie
cruţate.
Iepurele. Deoarece sporul anual variază,în limite largi, în funcţie de mersul vremii din cursul verii,
planul de recoltare poate fi întocmit numai în luna octombrie, cu 1-2 săptămâni înainte de deschiderea
sezonului de vânătoare, pe baza unui sondaj asupra efectivului existent. Cunoscând efectivul din martie şi cel
din octombrie, se află sporul. Trebuie avut însă în vedere că efectivul găsit toamna, de obicei, este mai mic
decât cel existent pe teren. La această situaţie contribuie faptul că iepurii sar mai greu, nefiind deranjaţi de
vânători, iar câmpul este mult mai îmbrăcat decât în martie când a avut loc evaluarea de bază.
La stabilirea cotei de recoltă, se are în vedere dacă în martie a acelui an, efectivul optim fusese atins
sau nu. Dacă a fost atins, atunci sporul anual se poate recolta în întregime; dacă nu a fost atins, atunci din
sporul anual se recoltează numai o parte, iar cealaltă parte se va adăuga la efectivul de reproducţie; în fine,
dacă efectivul optim a fost depăşit, atunci pe lângă sporul anual se mai extrage şi o parte din efectivul de
bază. La această operaţie însă se cere multă prudenţă, deoarece nu totdeauna efectivul este stabilt cu
suficientă exactitate, aceasta fiind, de obicei, mai mare decât cel real, pieţele de probă fiind amplasate în
puncte cu densitate mai mare.
Recolta anuală de iepuri într-un fond de vânătoare poate varia, dacă efectivul optim (în martie) este de
500 iepuri. Presupunându-se că efectivul optim nu va fi atacat, recolta poate ajunge până la 600 iepuri în anul
cel mai bun, pentru ca în anii slabi să se recolteze puţin sau nimic.
Cifra recoltei de iepuri, comparată cu efectivul de reproducţie din martie variază în limite largi în
funcţie şi de bonitatea fondului. Astfel: la munte, unde sporul anual de iepuri este mic, nu se recoltează
aproape nimic; la câmpie, în terenurile bune, unde sporul anual este mare, se poate ajunge la o recoltă de
200% faţă de efectivul de primăvară.
Fazan şi potârniche. Planul de recoltare se poate întocmi, tot numai toamna, după ce se cunoaşte
sporul din acel an. Şi la aceste specii ca şi la iepure acest spor este supus fluctuaţiilor, în funcţie de mersul
vremii în mai-iulie, când are loc cuibăritul şi creşterea puilor în primele săptămâni. La fazan se ţine cont că
este pasăre poligamă şi, în consecinţă, se extrag cocoşii supranumerari. La potârniche - specie monogamă,
această problemă nu se pune.
Cocoşul de munte. Recolta anuală trebuie să fie moderată, dat fiindcă, din cauza păşunatului,
incubaţia este deranjată, iar sporul anual mic. Recolta ar trebui repartizată pe locurile de rotit şi apoi
respectată cifra. Uneori se comite greşeala de a se vâna cocoşii numai din locurile de rotit uşor accesibile,
ceea ce ar putea duce la desfiinţarea acelor locuri.
În fine, la alte specii de vânat, este greu să se dea criterii concrete pentru planificarea recoltei. De
obicei, se ia ca punct de reper media recoltei din ultimii 5 ani, modificată în funcţie de eventualele fluctuaţii
de efective.
Concluzionând aspectele legate de planificarea recoltelor de vânat, trebuie să recunoaştem că, în condiţiile
ţării noastre, ea este mai mult o problemă teoretică decât una practică, reală şi realizabilă, în ciuda
importanţei pe care o are în activitatea de economie a vânatului. Problema îşi pierde din esenţă şi se va dilua
din ce în ce mai mult de conţinutul său practic, aplicativ mai ales după liberalizarea vânătorii prin tendinţa de
democratizare ce se vrea a fi tot mai omniprezentă şi în acest domeniu acum după 1990. Dacă în timpul
regimului trecut - când totul era planificat şi se acţiona centralizat, când vânătoarea era copilul răsfăţat al
fostei conduceri de partid şi de stat - nu s-a realizat planificarea recoltelor pe specii, acum în condiţiile
actualei economii de piaţă şansele sunt cu mult mai reduse. Cauzele sunt determinate nu numai de motive
subiective ce decurg din lipsă de preocupare şi de profesionalism, ci şi de numeroase impedimente obiective,
generate de etologia speciilor respective de vânat, cât şi de particularităţile ecologice ale habitatelor
(mărimea trupurilor de pădure, compoziţia, consistenţa, structura, densitatea etc.) în mod concret este vorba
despre instabilitatea populaţiilor de vânat din fondurile de vânătoare în diferitele perioade ale anului.
Efectivele de bază luate în calcul la planificarea recoltelor sunt cele din primăvară, care de obicei se găsesc la
locurile de iernare sau în preajma acestora, datorită faptului că, în luna martie, în habitatele vânatului mare
(urs, cerb, mistreţ) iarna încă mai persistă. Efectivele, din care se realizează cotele de recoltă, sunt cele de
toamnă şi care se găsesc la locurile de reproducere sau în preajma acestora. Exemplul elocvent pentru
cazurile menţionate este cel al cerbului comun. Soluţia ar fi ca recoltarea selectivă a vânatului, în scopul
realizării unei structuri normale pe clase de vârstă, să se realizeze oricând şi nu numai într-un sezon limitat.
Mai concret, ar fi vorba de a departaja activitatea de recoltare a vânatului de aceea de selecţie şi normalizare
a structurii populaţiei pe clase de vârstă şi a raportului între sexe.
Evident, cele afirmate nu se referă la populaţiile din zonele de câmpie cu trupuri de pădure izolate, ci la
cele din zona montană, unde posibilitatea migrării sezoniere a vânatului dintr-un fond în altul este o realitate
certă. Ar mai fi de adăugat aici faptul că nu poate fi neglijată, dintre impedimentele majore ale aplicării unei
290
recoltări planificate a vânatului, elementul antropic reprezentat prin specialistul care să planifice şi să
realizeze aceste deziderate. Deşi la prima vedere pare a fi vorba despre o motivaţie subiectivă, ce stă în
putinţa noastră de a o înlătura, ea devine totuşi obiectivă prin dificultatea soluţionării.

RECOLTAREA ŞI VALORIFICAREA VÂNATULUI

Răspândit din nesfârşitele întinsuri ale Deltei şi bălţilor Dunării, până în golurile alpine, vânatul
reprezintă una din bogăţiile patriei noastre care stârneşte mult interes şi dincolo de hotare.
Varietatea speciilor, vigurozitatea şi densitatea lor demonstrează rezultatul unor eforturi de chibzuită
gospodărire şi planificare ritmică, bazate pe cunoaşterea şi aplicarea legilor naturii, ca urmare a cuceririlor
ştiinţifice cele mai noi care, în final, duc la menţinerea echilibrului biologic.
Punând accentul gospodăririi - în special pe vânatul autohton - socotit drept capital de bază, asigurând
stocul de reproducţie necesar care garantează producţia maximă şi continuă pentru fiecare fond de vânătoare,
s-a ajuns azi la o sporită cantitate şi calitate a vânatului în toate biotopurile specifice.
Intervenţia chibzuită în recoltarea vânatului este mai necesară astăzi decât în trecut, date fiind noile
condiţii de viaţă ale vânatului mic, legate de extinderea mecanizării şi chimizării agriculturii.
În etapa actuală, cota de recoltare trebuie sporită la cervide şi redusă la vânatul mic, în special la iepuri.
La recoltarea vânatului migrator trebuie limitată împuşcarea speciilor rare.

MIJLOACE NECESARE LA PRACTICAREA VÂNĂTORII

ARME DE VÂNĂTOARE

După modul de întrebuinţare, armele se clasifică în arme de foc şi arme albe. Cele de foc sunt puştile
de vânătoare, întrebuinţate în prezent, care aruncă la distanţă, cu mare viteză, proiectile metalice, cu ajutorul
gazelor ce se dezvoltă în ţeava, prin arderea pulberii. Dintre armele albe: săgeţi, lănci, suliţe etc, azi îşi
găsesc întrebuinţarea doar cuţitele, care servesc la jupuirea şi eviscerarea vânatului.
După modul cum este confecţionată ţeava, deosebim:
- puşti cu ţevi netede (lise), numite şi puşti cu alice;
- puşti cu ţevi ghintuite, numite şi puşti cu glonţ.

PUŞTI CU ŢEVI NETEDE

Dintre puştile cu ţevi netede, mai des întâlnite sunt cele cu ţevi basculante, adică acelea care, la
încărcare şi descărcare, se mişcă în jurul unui ax (basculează). Dar există şi puşti cu ţevi fixe, deci care nu se
mişcă faţă de poziţia patului, în această categorie intră puştile cu repetiţie, precum şi cele automate.
Părţile principale ale unei puşti basculante sunt:
Ţeava. Este partea cea mai importantă a unei puşti, deoarece ea este aceea care conduce proiectilul în
ţintă. De ea depinde şi siguranţa vânătorului, deoarece dacă s-ar sparge, ar putea pune în pericol integritatea
corporală a acestuia şi chiar viaţa lui. Se compune în interior din: camera cartuşului (detunătorul), conul de
racordare, ţeava propriu-zisă şi partea strâmtată de la vârf numită choke. În exterior este prevăzută cu şina,
care uneşte între ele ţevile, apoi cătarea şi o verigă pentru legat cureaua.
Camera cartuşului are un diametru interior mai mare decât calibrul puştii şi anume mai mare cu
grosimea pereţilor tubului cartuşului. La capătul ei dinspre basculă, are o scobitură în care va intra rama
tubului cartuşului. Important de reţinut este faptul că lungimea acestei camere poate varia. Astfel, la puştile
vechi, are lungimea de 65 mm, iar la cele de fabricaţie mai nouă, 70 mm. Acest lucru este menţionat pe ţevi
în partea ce se lipeşte de basculă. Există şi camere de 75 mm, dar acestea constituie excepţii. Într-o cameră
de 65 mm, nu este permis a se folosi cartuş de 70 mm, deoarece, pe de o parte se produce o suprapresiune,
care poate avea ca urmare spargerea ţevii şi rănirea vânătorului, iar pe de alta, chiar dacă nu s-ar sparge,
împrăştierea alicelor în ţintă va fi defectuoasă, iar efectul asupra vânatului slab. Figura arată ce fenomen se
petrece la întrebuinţarea cartuşelor normale şi mai mari şi anume:

291
 Greşeala ce se comite folosind cartuşe de 70 mm în puşti având camera cartuşului de 65 mm

- în figura a se vede un cartuş de 70 mm introdus într-o cameră de 70 mm. Circa 5 mm din lungimea
camerei este goală, dat fiindcă tubul are 70 mm, când este în întregime desfăcut, adică înainte de sertizare.
După sertizare, el va avea cu circa 5 mm mai puţin.
- în figura b se vede poziţia alicelor după ce s-a tras focul. Tubul s-a desfăcut şi a ocupat întreaga
lungime a camerei. Alicele au intrat în conul de racordare.
- în figura c se arată un cartuş de 70 mm introdus într-o cameră de 65 mm. Cartuşul a intrat, deoarece o
porţiune de 5 mm din tub era îndoită prin sertizare, însă el ocupă întrega lungime a camerei.
- în figura d se vede efectul greşelii: când focul a plecat, partea sertizată a tubului se desface, intrând şi
în conul de racordare, deoarece n-are spaţiu suficient. Desfacerea fiind incompletă, rondela-capac se îndoaie,
alicele se strâng. Astfel, se opune rezistenţă ieşirii normale a încărcăturii. Se produce o suprapresiune din
cauza acestei rezistenţe, trăgătorul simte un recul neobişnuit de mare, iar, dacă arma este slabă, nu sunt
excluse nici accidentele. Pe lângă aceasta şi împrăştierea alicelor va fi defectuoasă, deci efectul focului slab.
Procedând invers, adică trăgând cartuş de 65 mm din cameră de 70 mm, nu este pericol de accidente;
totuşi, nu- este recomandabil, deoarece se produc tulburări în mersul alicelor. De aceea să se folosească la
fiecare puşcă numai cartuşul pentru care ea este făcută.
Dimensiunile camerei cartuşului, inclusiv a adânciturii pentru rama acestuia, sunt reglementate pe plan
internaţional, încât din orice ţară ar proveni cartuşul, el să poată fi folosit. Ambele trebuie executate cu
precizie, deoarece, dacă adâncitura ar fi prea mare, atunci cartuşul va intra prea mult în ţeava, percuţia
neputându-se face. Dacă ar fi prea mică, rama tubului nu va intra suficient, iar pentru a închide puşca,
aceasta va trebui forţată, ceee ce va duce la slăbirea închizătorului.
Conul de racordare (trunchiul de con) are rostul să conducă încărcătura de alice în ţeava, fără greutate
şi fără pierdere de gaze. încă înainte ca bura să fi ieşit în întregime din tub, ea trebuie să intre cu partea ei
anterioară în ţeava propriu-zisă, împiedicând astfel pierderea de gaz pe la marginea ei. Dacă acest con n-ar
exista, atunci între camera cartuşului şi ţeava propriu-zisă s-ar forma un prag în care bura s-ar putea
împiedica, făcând trecerea anevoioasă.
În legătura cu ţeava puştii de alice, mai trebuie menţionat că presiunea maximă a gazelor se produce în
camera cartuşului (detunător) şi scade mult spre gura ţevii. Exemplu: dacă la detunător ea ar fi de 360 kg pe
cm2 atunci, la gura unei ţevi de 70 cm lungime, va fi abia 47 kg pe cm 2. Acest fenomen are ca urmare
subţierea pereţilor ţevii de la camera cartuşului spre gura ţevii, rămânând totuşi destul de groşi ca să reziste
loviturilor din cursul transportului şi a practicării vânătorii.
Calibrul puştilor cu alice. Calibrul nu se exprimă prin diametrul ţevii, ci printr-o cifră convenţională.
Puşca de calibrul 12 are un diametru mai mare decât una de calibrul 16 sau 20. Pe vremea când greutatea nu
se măsura cu kilogramul, ci cu livra (ceva mai puţin de o jumătate kg), armurierii de atunci au luat o ţeava cu
un diametru interior oarecare (ex. 18,5 mm), iar dintr-o livră de plumb au făcut gloanţe sferice care să se
potrivească exact în această ţeava. Au constatat că au rezultat 12 gloanţe, deci ţevii i-au zis de calibrul 12.
Luând apoi o altă ţeava (ex. de 15,6 mm) şi făcând dintr-o livră de plumb gloanţe sferice potrivite pentru
această ţeava, au constatat că au rezultat 20 bucăţi: ţevii i-au zis puşcă de calibrul 20. Acest fel de a numerota
calibrele s-a înrădăcinat aşa de mult încât se menţine până azi. Nu s-a trecut la calibrul exprimat în milimetri.
Calibrele exprimate în mm se văd în tabel.

Calibrul Diametrul Calibrul Diametrul

mm mm
8 21,2 20 15,6
10 19,7 25 14,7
12 18,5 28 14
16 16,8 32 12,75

Un cartuş de calibrul 12 conţine mai multe alice decât unul de calibrul 16 sau 20; înseamnă că trăgând
la aceeaşi distanţă, şansa de a nimeri vânatul este mai mare când se foloseşte calibrul 12, presupunând că
toate celelalte condiţii sunt egale.
Forajul choke (citeşte şoc) la puştile de alice înseamnă strâmtarea ţevii spre gură, cu scopul de a obţine
o bătaie mai strânsă, adică o împrăştiere mai mică a alicelor. De la conul de racordare până aproape de gură,
ţeava este cilindrică, însă spre gură urmează o strâmtare compusă dinr-o porţiune de racord în formă de
trunchi de con, apoi o scurtă porţiune cilindrică. În figură, porţiunea a-b este ţeava cilindrică, b-c este
trunchiul de con şi c-d iarăşi porţiunea cilindrică, însă strâmtă. Porţiunea b-d, adică şocul este de 6-10 cm, iar
292
diferenţa de diametru între cele două porţiuni cilindrice (a-b şi c-d) variază între 0,1 şi 1 mm. Gradul de
strâmtare sau tăria şocului variază: el poate fi de 1/4 (0,1-0,2 mm), 1/2 (0,3-0,7 mm), 3/4 (0,5-0,8) şi 1/1
(0,9-1,1 mm), toate aplicate la calibrul 12. Deci, strâmtarea are o valoare foarte mică. Pentru ca vânatul să
cadă sigur trebuie să fie atins de minimum 5 alice, special calibrate pentru mărimea vânatului. Forajul şoc
măreşte bătaia eficace a puştilor şi duce alicele mai grupate.
Pentru trăgătorii începători, un şoc prea pronunţat nu este avantajos, căci ei riscă să tragă alături. Pentru
ei este mai eficace o armă cu împrăştiere mai mare (tăria 1/4), cu condiţia însă să tragă la distanţă mai mică.
Din ţeava şoc nu este permis a se trage proiectile sferice (bile), ci numai proiectile speciale, dintre care cele
mai frecvente sunt cele numite ,Brenneke" sau „Ideal".
Efectul de grupare al forajului choke se face simţit în măsură mai mare la alicele mărunte (de la 3 mm
în jos) şi este mai slab la cele mari (peste 4 mm).

Lungimea ţevii în Procentajul

cm
76-78 77%
70 74%
68 72%
64 68%
Fiecare cm în plus la lungimea ţevii are ca urmare o sporire a greutăţii armei, spor care rezultă nu
numai din oţelul cu care se lungeşte ţeava, ci şi din faptul că, pentru echilibrare, i se adaugă o greutate şi la
patul armei. În tabel se arată relaţia dintre lungimea ţevii, calibrul şi greutatea armei. Aceste cifre sunt numai
orientative. Greutatea armei depinde de fabrică şi de tipul armei.

Calibrul Lungimea ţevii Greutatea

în cm kg
68 2,8
12 70 2,9
74 3,2
66 2,6
16 68 2,7
69 2,8
65 2,4
20 66 2,6
67 2,7

Lungimea ţevilor şi efectul tirului, greutatea armei. Este răspândită părerea că o puşcă cu ţevi lungi
bate la distanţă mai mare decât una cu ţevi scurte, într-adevăr, o oarecarediferenţă în plus există, dar în
practică acest efect este fără importanţă. Calitateapuştii şi distanţa eficace de tragere depind, în primul rând,
de calitatea forajului.
Presupunând celelalte condiţii egale, efectul lungimii ţevii este cel din tabelul de mai sus.
Bascula. Este partea metalică dintre ţeava şi pat şi curpinde piese de primă importanţă pentru
funcţionarea puştii: închizătorul, mecanismul de dat foc, extractorul sau ejectorul şi piedica de siguranţă.
Închizătorul puştilor cu alice are un rol triplu: să permită deschiderea şi închiderea puştii, când se
încarcă şi descarcă; să reziste presiunii gazelor exercitată spre fundul cartuşului şi astfel să silească
încărcătura să se scurgă spre gura ţevii; să oprească, în măsura posibilului, gazele ce ar veni înapoi, în cazul
că tubul plesneşte. El are un rol important nu numai pentru o uşoară funcţionare, ci şi pentru siguranţa
trăgătorului. Dacă în momentul aprinderii pulberii închizătorul n-ar rezista, parte din încărcătură ar veni în
ochii trăgătorului. De aceea, se cere atenţie la închizătorul armelor uzate.
Închizătoarele moderne au, de regulă, 3 sau 4 zăvoare.
Închizătorul Greener are două zăvoare în formă de cârlige aşezate sub camera cartuşului şi în plus un
zăvor transversal care intră într-un orificiu făcut în prelungirea şinei. Este întâlnit, de obicei, la puşti de
fabricaţie germană.
Închizătorul Purdey are tot 3 zăvoare, două zăvoare (cârlige) sub camera cartuşului; al treilea zăvor,
care este o prelungire a şinei, prins şi fixat de o piesă ce alunecă, orizontal, în basculă. Acest tip este întâlnit
la puştile noi de origine cehoslovacă şi la arme de fabricaţie engleză.

293
 Închizătorul Kersten are 4 zăvoare: două în formă de cârlige şi două asemănătoare cu al treilea zăvor
Greener, numai că ele sunt o prelungire a pereţilor ţevii. Acest tip de închizător este întâlnit, mai ales, la
armele cu ţevi suprapuse (sistem Bock). Este mai puternic decât cele cu 3 zăvoare.
Mecanismul de dat foc aprinde capsa prin izbirea ei cu putere şi dă foc încărcăturii cartuşului. El se
compune, în principal, din trăgaci, cocoş şi percutor. Ca accesorii se amintesc piedica de siguranţă şi
indicatoarele de armare. Cocoaşele pot fi aparente, adică vizibile în exterior, aşa cum sunt armele de tip
vechi, sau ascunse în basculă ca la armele moderne. Ultimele câştigă mereu teren în dauna celor dintâi, care
au dezavantajul că sunt inestetice, se curăţă greu şi, pentru a fi armate, trebuie trase cu degetul, în timp ce la
cele cu cocoaşele ascunse în basculă, armarea se face automat, prin deschiderea (frângerea) puştii.
Oricare ar fi sistemul, cocoaşele sunt acţionate de un arc care le împinge cu putere într-un percutor,
care, la rândul lui loveşte capsa. Percutorul este un cui aşezat în basculă. El nu trebuie să perforeze capsa,
deoarece în acest caz o parte din gaze ar ieşi din ţeava spre basculă, micşorând puterea focului şi fiind, în
acelaşi timp, supărătoare pentru ochiul trăgătorului.
Pentru ca trăgaciul să nu fie atins fără voie, provocând descărcarea puştii, se montează sub trăgaci o
apărătoare în formă de semicerc care se numeşte garda trăgaciului. Unele fabrici, în dorinţa de a pune la
dispoziţia trăgătorului un semn de recunoaştere dacă cocoaşele sunt armate sau nu, au montat în basculă,
pentru fiecare ţeavă, câte un cui, care iese în afară, dacă cocoşul este armat şi intră în basculă, când acesta
este tras. Aceste cuie se numesc indicatoare de armare.
Piedica de siguranţă este o piesă în formă de buton, aşezată pe spatele patului, imediat înapoia pârghiei
închizătorului, şi are scopul să oprească aprinderea involuntară a cartuşului. Prin simpla deschidere a armei,
piedica de siguranţă intră în funcţiune şi blochează trăgacele. Pentru a putea aprinde cartuşul este nevoie de
împingerea înainte a butonului. Cele mai bune sisteme de piedici de siguranţă sunt acelea care acţionează, nu
asupra trăgaciului, ci asupra cocoşului însuşi. Dar siguranţa nu este suficientă pentru a exclude accidentele,
ci mai este necesar ca vânătorul să ştie s-o folosească.
În cele ce urmează, vor fi descrise principalele două sisteme de mecanisme de dat foc cartuşului.
Sistemul Anson&Deeley. La acest sistem, părţile interioare ale mecanismului de dat foc şi anume:
cocoşul, arcul cocoşului, pârghia de armare, nuca şi arcul de la nucă sunt îngropate într-o scobitură a
basculei. La sistemul cu platine, toate aceste piese sunt fixate de câte o placă pentru fiecare cocoş, numită
platină.
La sistemul Anson&Deeley, armarea cocoşului se face în modul următor: partea anterioară a pârghiei
intră într-o scobitură a patului anterior al puştii; când frângem arma, porţiunea este împinsă în jos, iar
pârghia, învârtindu-se în jurul axului său, împinge cocoşul, aşezându-l în poziţie armată; în aceeaşi clipă,
dintele nucii intră într-o scobitură a cocoşului, iar arcul nucii fixează cu putere, nuca. Cocoşul este acum
armat. Când se apasă pe trăgaci, ca să dea foc cartuşului, dintele nucii scapă din scobitura cocoşului, iar
acesta din urmă, împins fiind de arcul cocoşului izbeşte capsa. Acest sistem este simplu şi trainic. Singurul
inconvenient constă în faptul că piesele fiind îngropate şi fixate în basculă, examinarea mecanismului armei
şi înlăturarea eventualelor deranjamente pot fi făcute numai de un armurier, prin desfacerea completă a
basculei, pe când la sistemul cu platine laterale, prin demontarea platinei, avem în mână toate piesele. De
fapt, vânătorul să nu demonteze arma, el neavând posibilitatea să o repare.
La sistemul cu platine laterale spre deosebire de sistemul Anson&Deeley, piesele mecanismului de dat
foc, nu sunt fixate în basculă, ci pe câte o placă numită platină, aşezată vertical, de fiecare latură a basculei.
Placa este legată de basculă prin câte două rânduri de şuruburi. Alături de avantajul de a putea fi demontat
uşor, sistemul prezintă şi inconvenientul unei solidităţi mai reduse.
La ambele sisteme, trăgaciul nu trebuie să funcţioneze nici prea greu, nici prea uşor. Dacă funcţionează
prea greu, atunci prin apăsarea lui puternică, ţeava se mişcă din linia de ochire: dacă funcţionează prea uşor,
puşca se poate descărca fără voia vânătorului, existând pericol de accident.
Ambele sisteme au piedică de siguranţă.
Extractorul şi ejectorul au rostul de a scoate tubul de cartuş din ţeava puştii sau cartuşul netras.
Scoaterea tubului se produce prin deschiderea armei.
Unele puşti, îndeosebi cele vechi, au numai extractor care scoate tubul atât cât să poată fi prins cu
mâna (cam un centimetru), în timp ce ejectorul automat, întâlnit la armele moderne, la deschiderea puştii,
aruncă afară din ţeava, tubul tras datorită unui arc existent în antepat. Ejectorul prezintă avantajul unei
încărcări mai rapide a armei, lucru de folos în terenurile cu vânat mult. El însă aruncă din ţeava numai
tuburile trase; la cele netrase, funcţionează ca un extractor simplu.

294
 PUŞTI CU REPETIŢIE PENTRU ALICE

La puştile basculante descrise mai sus, după fiecare foc tras, tubul gol trebuie scos din ţeava şi introdus
altul, cu mâna. Operaţia necesită timp, constituind un dezavantaj în terenurile cu vânat mult, unde trebuie să
tragi multe focuri în interval scurt de timp (vânătoare de raţe, gâşte, fazani). Acest dezavantaj este remediat
de puştile cu repetiţie şi automate Cele cu repetiţie au o singură ţeava, care este fixă faţă de patul armei. Sub
ţeava, ele au o magazie, în formă de tub, în care se pun, pe rând, cap la cap, cinci cartuşe, iar al şaselea se
aşază direct în camera cartuşului. După ce s-a tras un foc se trage cu mâna stângă înapoi un mâner şi în acest
fel tubul gol va fi aruncat afară. Împingând mânerul la loc, se introduce, automat, în ţeava, un alt cartuş din
cele aflate în magazie. Această operaţie trebuie repetată după fiecare foc tras, în acest fel, se pot trage repede,
şase focuri. În magazie există un arc, care se comprimă la introducerea celor cinci cartuşe şi se destinde prin
scoaterea lor, în cursul tragerii. Ca principiu de funcţionare se aseamănă cu carabinele de vânătoare şi cele
militare, însă la acestea cartuşele sunt suprapuse într-un încărcător pe când la puştile cu alice stau cap la cap.

PUŞTI AUTOMATE PENTRU ALICE

Acestea au şi ele o magazie în care se introduc cinci cartuşe, iar magazia are cam aceeaşi formă ca la
cele cu repetiţie. Deosebirea fundamentală între puştile automate şi cele cu repetiţie constă în faptul că, la
primele, pentru aruncarea tubului gol şi pentru reîncărcare este întrebuinţată forţa gazelor (forţa de recul). În
acest fel, nu mai este necesară luarea de la ochi şi mişcarea cu mâna a mânerului pentru reîncărcare, ci
operaţia se face, automat, prin utilizarea forţei de recul. Deci, fără a mai lua puşca de la ochi, se pot trage 6
focuri (cinci cartuşe din magazie şi unul din cameră). Cele mai reuşite şi, în acelaşi timp, mai răspândite
puşti automate cu alice, sunt cele de fabricaţie Browning. Totuşi ele sunt rare, comparativ cu cele basculante,
iar cele cu repetiţie şi mai rare.
Puştile cu repetiţie şi cele automate, dacă au unele avantaje, au şi dezavantaje şi anume: mecanismul
lor funcţionează numai dacă tubul este uniform sertizat şi nu are nici o umflătură, altfel se „îneacă". Pe de
altă parte, nu există posibilitatea alegerii unui cartuş de o anumită mărime, ci vânătorul este obligat să tragă
cartuşul care vine la rând în magazie, pe când la puştile basculante se pune în ţeava cartuşul de care este
nevoie.
Acestor puşti li se aduce critica că înlesnesc efectuarea de adevărate masacre în terenurile cu mult
vânat.
Patul puştii. Din proverbul care circulă în lumea vânătorească şi anume că „ţeava puştii conduce
alicele, dar cel care face ca ele să nimerească în ţintă este patul", trebuie să deducem marea importanţă pe
care un pat potrivit taliei vânătorului o are pentru un tir eficient. Când se trage cu puşca cu alice asupra
vânatului care aleargă şi mai cu seamă asupra celui din zbor, adeseori, vânătorul nu are decât un timp scurt
pentru a îndepărta puşca spre piesa de vânat respectivă. Pădurea, stuful, culturile agricole de pe câmp,
adesea, îi limitează câmpul de vedere. în această situaţie, este de mare importanţă ca el să poată duce puşca
la ochi, într-o clipă. Acest lucru îl poate face cu precizie numai atunci când patul puştii i se potriveşte. Nu se
poate insista suficient asupra importanţei acestui fapt. Mai degrabă se vor putea obţine bune rezultate la tir cu
o puşcă având ţeava de calitate mijlocie, dar un pat bun, decât cu una prevăzută cu o ţeava excelentă, dar
având un pat necorespunzător. Oricine va înţelege că alt pat se va potrivi unui om cu talie înaltă, slab, gât şi
mâini lungi şi alt pat unuia scund, gras şi cu mâini scurte. De aceea, la cumpărarea unei puşti, mare atenţie
trebuie acordată patului.
Caracteristicile principale ale patului unei arme sunt:
- lungimea patului, care se măsoară de la primul trăgaci până la mijlocul tălpii patului;
- înclinarea patului, adică distanţa de la linia care merge în prelungirea şinei ţevii, până la partea
superioară a tălpii patului,
- abaterea laterală a patului, adică îndoirea patului în direcţie orizontală. Aceasta este necesară la
persoanele late în umeri.
Pentru a verifica dacă patul se potriveşte, se procedează astfel: se alege un punct situat la 10-20 m de
noi, aproximativ la înălţimea ochilor. închidem ochii şi ducem arma la ochi, ca şi când am vrea să tragem,
apoi, fără să mişcăm corpul, deschidem ochii, iar dacă ţeava este îndreptată exact în direcţia punctului ochit,
înseamnă că patul ni se potriveşte. Pentru a putea spune că ţeava este bine îndreptată, condiţia este ca vârful
catarii să fie pe punctul ochit, iar şina puştii să o vedem lucind pe toată lungimea ei. Dacă vedem numai
cătarea, iar şina nu, înseamnă că patul are înclinare prea mare, deci focul va merge sub punctul dorit; dacă
vedem numai o parte din şină, înseamnă că vom nimeri deasupra. Această verificare se poate face, cu mai
multă uşurinţă şi precizie, dacă se execută cu un drilling, care, pe lângă cătare, are şi crestătură (înălţător),
295
încât linia de ochire se poate lua cu precizie. Dar pentru a putea face acest control al patului, persoana trebuie
să ştie să ia linia de ochire, ceea ce se poate obţine cu oarecare exerciţiu. Altfel, greşeala de epolare se pune
în sarcina puştii.
Deoarece mai frecvent se greşeşte trăgând prea jos, decât prea sus, se recomandă ca patul să aibă mai
bine o înclinare mai mică şi o lungime mai mare, deoarece prin aceasta se trage cu ceva deasupra ţintei, ceea
ce uneori este avantajos, mai cu seamă la vânatul în zbor. Patul prea scurt mai are dezavantajul că izbeşte mai
tare în umăr şi uneori şi în obraz. Vara şi toamna este necesar să fie aplicat patului un prelungitor de 8-12
mm.
Nu toţi vânătorii epolează la fel: unii ridică patul mai sus de umăr, alţii îl lasă mai jos. Toate acestea
sunt particularităţi care trebuie avute în vedere când se încearcă o puşcă. în concluzie, cea mai bună puşcă,
sub raportul patului, este aceea pe care trăgătorul o ia la umăr cu uşurinţă, îi este comodă şi nimereşte la
ţintă. în literatură se mai recomandă şi alte căi pentru alegerea unui pat corespunzător. Exemplu, pentru
lungimea patului se măsoară lungimea antebraţului, până la vârful degetului arătător, pentru înclinare
distanţa ochi-claviculă şi pentru abaterea laterală (c), lăţimea pieptului, deşi metoda în sine este bună, totuşi
în aplicare dă rezultate îndoielnice, din cauza impreciziunii la efectuarea acestor măsurători. Patul unei puşti
cu alice poate avea diferite forme.

Forme de paturi de puşti: a- pat cu pistolet; b - pat cu pistolet şi obrăzar; c - pat simplu (fără pistolet şi
obrăzar);
d - poziţia basculei
Antepatul (piesa a III-a) este o piesă din lemn situată sub ţeava, care face legătura dintre ţevi şi basculă
şi, în acelaşi timp, adăposteşte arcul care acţionează asupra ejectorului automat şi împinge extractorul la
deschiderea puştii.
PROBA DE REZISTENŢĂ LA PULBEREA FĂRĂ FUM

Pulberea fără fum (vie) dezvoltă asupra pereţilor ţevii o presiune mai mare decât pulberea neagră. Nu
în orice puşcă pot fi folosite cartuşe încărcate cu pulbere fără fum, fără a risca o spargere a ţevii. În ţările care
fabrică puşti de vânătoare, există institute care verifică rezistenţa ţevii la cartuşul încărcat cu pulbere fără
fum, iar în cazul când puşca a trecut această probă cu bine, i se aplică pe ţeavă, sub camera cartuşului, uneori
şi pe basculă, o ştampilă gravată. Felul ştampilei variază după ţara şi oraşul unde se face verificarea. Astfel:
- fosta URSS: un triunghi în care este înscris un cerc, în mijlocul căruia este litera T, şi scris: BEZD
napox.
- în Germania: litera N având o coroană deasupra sau cuvântul Nitro.
- fosta RS Cehoslovacă, R Ungară, Austria au literele NP, sub formă de monogramă, iar alături o altă
literă indicând oraşul unde s-a făcut proba; V- Viena, F= Ferlach, B = Budapest, P = Praga). În RS
Cehoslovacă, la armele noi, semnul este litera N în mijlocul unui dreptunghi.
- Belgia: un leu ridicat pe picioarele dinapoi, iar sub el literele P. V.
- Franţa: dacă încercarea s-a făcut la Paris, ştampila este o stea, iar sub aceasta literele P.T.: dacă
încercarea s-a făcut la St. Etienne ştampila este formată dintr-una sau două coroane, sub care sunt literele
P.T.
- Anglia: dacă încercarea s-a făcut la Birmingham, ştampila cuprinde literele N.P. cu o coroană
deasupra; la încercările efectuate la Londra, ştampila este un braţ cu spadă sub care sunt literele N.P.
Ştampilele de mai sus oferă trăgătorului o garanţie de securitate atâta timp cât armele nu sunt defecte
sau prea uzate, iar cartuşele sunt încărcate normal.
Dacă puşca este fabricată într-una din ţările de mai sus, dar nu are aplicată ştampila respectivă,
înseamnă că nu poate fi folosită decât cu cartuşe încărcate cu pulberea neagră.
296
 PUŞTI CU ŢEVI GHINTUITE

La vânatul mare, conform legii, este permis a se trage numai cu glonţ. Se pot folosi şi puşti cu ţevi
netede, dar glonţul nu va avea precizia celui tras dintr-o ţeavă ghintuită, iar distanţa până la care tirul este
eficient va fi mai mică. De aceea la vânatul mare se întrebuinţează, de regulă, aşa-numitele puşti ghintuite, la
care interiorul ţevii nu este neted, ci străbătut de nişte proeminenţe în spirală, numite ghinturi. Diferenţa
dintre calibrul măsurat între ghinturi şi cel dintre şănţuleţe este mică – abia o fracţiune de milimetru.
Ghinturile se fac în spirală, scopul fiind a da proiectilului ce iese din ţeava o mişcare de rotaţie în jurul axei
sale longitudinale, fapt care îi serveşte la menţinerea direcţiei pe traiectorie.
Forma ghinturilor, în secţiune transversală, poate fi triunghiulară, dreptunghiulară sau trapezoidală, iar
numărul lor de 4-8. Lungimea necesară pentru ca ghintul să facă o învârtire de 360° se numeşte pas. Aceasta
este de circa 22-25 cm.
Funcţiunea ghinturilor este de a da proiectilului o mişcare de rotaţie şi o viteză mai mare. Diametrul
proiectilului este egal cu calibrul ţevii măsurat între şănţuleţe care este mai mare decât cel dintre
proeminenţe. Aceasta înseamnă că, în drumul proiectilului pe ţeava, proeminenţele vor intra în partea
exterioară a corpului proiectilului, aşa încât acesta va avea de învins rezistenţa opusă de ghinturile ce intră în
învelişul său exterior. Această rezistenţă face ca forţa gazelor dezvoltate de pulbere să fie mai bine folosită,
deci să dea proiectilului o viteză mai mare. Forma de spirală a ghinturilor dă proiectilului o mişcare de rotaţie
în jurul axului său longitudinal, fapt care îi asigură menţinerea direcţiei pe traiectorie.
Calibrul ţevilor ghintuite se exprimă în milimetri.
Puştile cu ţevi ghintuite pot avea ţevi basculante, cum sunt cele numite drilling şi cele cu două ţevi
combinate (una netedă şi una ghintuită), sau ţevi fixe, cum sunt carabinele. Cele cu ţevi basculante au o
construcţie asemănătoare cu aceea a armelor cu alice, dar sunt mai solide. Ţeava lor este mai scurtă,
grosimea pereţilor ţevii mai mare, iar închizătorul mai puternic decât la puştile cu ţevi netede. Dispozitivul
de ochire este mai precis, ele având şi înălţător, pe când cele cu alice au numai cătare. Puştile de acest tip
sunt bune, foarte utile în terenurile cu vânat mixt (atât mare cât şi mic). Şi precizia le este satisfăcătoare.
Inconvenientul lor este acela că după un număr mare de focuri trase sau din cauza unei manipulări brutale,
închizătorul se uzează, ţevile încep să se mişte, ceea ce se răsfrânge în mod defavorabil asupra preciziei
tirului. Din acest motiv, adevăratele puşti ghintuite de precizie rămân cele cu ţevi fixe - carabinele.
Şi aici, ca şi la puştile cu ţevi netede, camera cartuşului trebuie să fie precis dimensionată. Important
este ca din ţeava ghintuită să nu fie trase decât cartuşe potrivite camerei respective, al căror tub să umple
camera respectivă. Dacă între tub şi pereţii camerei cartuşului ar rămâne un spaţiu gol , tubul ar putea plesni,
rezultatul fiind un foc ratat, dacă nu şi consecinţe neplăcute asupra trăgătorului însuşi. Să nu se folosească
deci alte cartuşe decât cele destinate puştii respective, chiar dacă ele ar intra în camera cartuşului şi chiar în
cazul când calibrul ar fi identic.
Pereţii camerei cartuşului sunt mai groşi, ei trebuind să reziste unei presiuni ajungând până la 3800
atmosfere, pe când la puştile cu alice presiunea gazelor este de abia 400-500 atm.
Şina este absolut dreaptă şi pe ea se fixează dispozitivele de ochire.
Dispozitivele de ochire ale puştilor ghintuite sunt confecţionate şi montate cu mare grijă. Cătarea este
bine să aibă dinspre ochiul trăgătorului o faţă dintr-un metal de culoare deschisă, pentru a înlesni ochirea.
Cătarea şi crestătura înălţătorului pot avea diferite forme, cum se vede în fig. 289 c.
În ce priveşte lungimea ţevii şi aici ca şi la puşca cu ţevi netede, calitatea tirului nu depinde de
lungime, ci de foraj. Avantajul ţevii lungi este doar acela că linia de ochire poate fi luată mai bine, deoarece
distanţa dintre cătare şi înălţător este mai mare. Dar avantajul este minim.
Închizătorul puştilor ghintuite basculante seamănă cu al ţevilor netede, însă este mai puternic, având să
reziste unor presiuni mai mari ale gazelor. închizătorul puştilor ghintuite cu ţevi fixe însă este diferit: are
formă cilindrică, alunecă în sensul lungimii puştii, acţionat fiind de un mâner. în interiorul corpului cilindric,
este arcul percutorului şi percutorul, iar la capătul dinspre ţeava este montat aşa-numitul cap mobil cu gheara
extractoare a tubului cartuşului. Lateral, se găseşte piedica de siguranţă care acţionează prin intrarea în acest
corp cilindric.
Patul puştilor ghintuite basculante este cam la fel cu al puştilor de alice, având însă pistolet, deoarece
la ochirea cu glonţ gâtul patului trebuie ţinut mai sigur în mână. Patul puştilor cu ţevi fixe se poate prelungi
sub ţeava pe jumătate din lungimea ei, pe trei sferturi sau chiar până la vârf, fără ca aceasta să aibă vreo
influenţă asupra tirului.
Acceleratorul. La tirul cu glonţ, dacă trăgaciul funcţionează prea greu, încât necesită o apăsare mai
puternică, există riscul deplasării ţevii de pe linia de ochire. Dacă, dimpotrivă, acesta cedează la cea mai
297
mică atingere, se pot produce accidente, glonţul putând pleca din ţeava pe neaşteptate. Pentru remedierea
acestui inconvenient există un dispozitiv de sensibilizare temporară a trăgaciului numit accelerator sau dublă
detantă.
- La puştile cu ţevi fixe, acceleratorul constă dintr-un al doilea trăgaci aşezat înapoia trăgaciului
propriu-zis. Când se apasă pe acest al doilea trăgaci, primul - adevăratul trăgaci - devine foarte sensibil,
izbind capsa şi aprinzând cartuşul, la cea mai mică atingere. Apăsarea pe accelerator se consideră suficientă
când se aude un slab ţăcănit.
- La puştile basculante ghintuite, de exemplu drillingurile, accelerarea se realizează prin împingerea
înainte a trăgaciului din faţă (de la ţeava dreaptă) până când se aude şi în acest caz, o ţăcănitură.
Mânuirea acceleratorului să fie învăţată cu ţeava goală.

LUNETA PUŞTII DE VÂNĂTOARE

Vânătorii cu vedere bună pot trage precis şi fără lunetă, luând linia de ochire numai prin înălţător şi
cătare. Dar la distanţă mare, chiar şi pentru aceştia, ochirea numai prin înălţător - cătare este îngreuiată şi
nesigură, deoarece, în acest caz, cătarea acoperă obiectivele mici. în această situaţie luneta este de mare
folos, uşurând ochirea. Persoanelor cu vedere slăbită, luneta montată pe puşcă le este indispensabilă, chiar şi
la distanţă mică.
AVANTAJELE LUNETEI

- Nu este nevoie ca vânătorul să aşeze, în aceeaşi linie, cele trei puncte; ţintă, cătare şi înălţător, ci, pur
şi simplu, să vadă ţinta la intersecţia firelor reticulare ale lunetei;
- Permite ochirea cu precizie şi persoanelor cu vederea relativ slabă;
- Apropie ţinta de 4 sau mai multe ori, atât cât reprezintă mărimea lunetei;
- Dacă are luminozitate mare, permite ochirea şi la crepuscul.
Prin slăbirea unui şurub şi învârtirea ocularului în dreapta sau în stânga, luneta poate fi potrivită vederii
vânătorului.
Cu ajutorul unui disc aşezat în partea superioară a lunetei, care poate fi învârtit, firele reticulare pot fi
ridicate sau coborâte în funcţie de distanţa la care vrem să tragem. Aceste distanţe sunt notate pe disc, iar
acesta se poate fixa în poziţia respectivă cu ajutorul unui şurub.
Se construiesc lunete de mărime de 2-10 ori, dar, cu cât mărimea este mai accentuată, cu atât se
amplifică mai mult mişcările obiectului văzut în câmpul lunetei şi se micşorează câmpul de vedere, ceea ce
este un dezavantaj. în acest caz, soluţia este rezemarea puştii. Din această cauză, cele mai des întrebuinţate
lunete sunt cele cu mărime de 4 ori, care asigură o apropiere suficientă a obiectului fără a amplifica prea mult
mişcările.

Luneta Lungimea Greutatea Diametrul Câmpul de vedere la

(mm) (g) obiectivului distanţa de 100 m
(mm) (m)
Mărire de 4 ori 270 210 30,5 10,6
Mărire de 6 ori 320 340 42 7
Rezultă de aici că luneta cu mărire de 6 ori are un câmp de vedere mai mic, ceea ce îngreuiază
prinderea vânatului în câmpul lunetei, când se ocheşte, mai cu seamă dacă vânatul este în mişcare.
Atât pe puştile ghintuite basculante, cât şi pe cele cu ţevi fixe - carabinele -luneta trebuie montată aşa
fel încât să poată fi luată cu uşurinţă de pe armă şi pusă în toc, în timpul transportului. Distanţa de la ocularul
lunetei până la ochiul trăgătorului este de 8-10 cm.
Este de la sine înţeles că luneta este utilă numai în cazul când este montată aşa fel ca să asigure un tir
precis. De aceea, montarea ei pe puşcă trebuie încredinţată numai armurierilor pricepuţi.
Cu ajutorul reticulului lunetei, se poate aprecia şi distanţa la care se găseşte vânatul, presupunând că
acesta stă cu latura corpului perpendicular pe linia de ochire.

VERIFICAREA RANDAMENTULUI PUŞTILOR

Puşca ghintuită se verifică prin tragere la poligon. Verificarea se poate face numai de un bun trăgător.
Altfel nu se poate şti dacă tirul slab trebuie atribuit puştii sau celui ce trage. La verificare, se procedează
astfel: se trage numai cu puşca rezemată şi coatele rezemate. Este nevoie, de o masă şi un scaun care să nu se
298
mişte. Pe masă se pune un săculeţ cu nisip sau cu grăunţe, iar peste acesta o bucată de stofă groasă sau o
haină moale. Puşca se reazemă de săculeţ, cât mai aproape de garda trăgaciului, iar coatele se ţin pe masă.
Dacă am rezema ţeava aproape de gura ei, am proceda greşit, deoarece glonţul ar suferi o abatere în sens
opus punctului de sprijin. Această constatare este valabilă şi pentru tirul în terenul de vânătoare.
La distanţă de 50, 80 sau 100 m, se aşază un panou la mijlocul căruia s-a desenat un punct negru. Se
trag 5 focuri, fără a se examina ţinta, căutând să se ochească mereu în acelaşi fel. Numai după ce s-au tras
cele 5 cartuşe, se examinează ţinta. Dacă proiectilele au mers concentrat în punctul ochit sau imediat în
apropierea lui, puşca este precisă, dacă bate tot grupat, dar nu în punctul ochit, ci alături, atunci puşca este
bună dar neprecisă. Defectul se poate remedia prin corectarea dispozitivului de ochire; dacă bate împrăştiat,
puşca este slabă. Cele 5 focuri se trag la intervale destul de mari, încât ţeava să nu se încălzească.
La distanţa de 100 m, cercul de împrăştiere al celor 5 cartuşe trase nu trebuie să fie mai mare de 5 cm
diametru.
Verificarea randamentului puştii cu alice. Pe fiecare vânător îl interesează să ştie cum „bate" puşca lui de
vânătoare, dacă bate concentrat sau împrăştiat. Lucrul acesta este bine să-1 ştie, atât când vrea să cunoască
mai bine puşca pe care o posedă, cât mai ales atunci când cumpără o armă folosită. Puştile noi se pun în
vânzare împreună cu un certificat care dă caracteristicile lor balistice, deci verificarea nu este necesară.
Pentru a şti cum bate arma se procedează astfel: pe un panou de scândură se fixează, cu pioneze sau cuie, o
hârtie albă sau de ambalaj cu o suprafaţă de circa 1m 2. Se ia un cartuş de fabrică având alice de 3 1/2 mm şi
se numără alicele. Apoi se ia un cartuş, de acelaşi fel, dar neatins, şi se trage în mijlocul panoului de la o
distanţă de 35 m socotită de la gura ţevii. Pe panou se descrie un cerc cu diametrul de 75 cm, dar alegând
centrul lui aşa fel încât cercul să cuprindă un număr cât mai mare de găuri lăsate de alice în hârtie. Apoi se
numără câte alice au intrat în cerc şi se calculează câte procente reprezintă alicele intrate din cele care au fost
în cartuş. Exemplu: în cartuş, au fost 140 fire de alice, iar în cerc au fost numărate 99, care reprezintă 71%.

Verificarea randamentului puştilor cu alice

Acesta este procentajul. Pentru aprecierea procentajului, se dau următoarele cifre convenţionale: peste
71% - armă superioară, 65-70% - armă foarte bună, 55-64% - armă bună, 50-54% - armă satisfcătoare, sub
50% - armă slabă.
Trebuie menţionat însă că pentru a obţine un rezultat cât de cât apropiat de realitate, este necesar să se
tragă cel puţin câte 5 cartuşe în 5 panouri diferite, cu fiecare ţeava şi apoi să se facă o medie. Din rezultatul
unui singur foc nu se poate trage o concluzie justă. Procentajul depinde de forajul ţevii; dintr-o ţeava cu foraj
choke ¾, procentajul poate fi peste 71%, pe când dintr-o ţeava cilindrică el va fi 40-50%.
O altă caracteristică a ţevii este grupajul, care se înţelege astfel: la acelaşi procentaj găsit în cercul de
75 cm diametru, alicele pot fi împrăştiate mai mult sau mai puţin uniform pe toată suprafaţa cercului sau ele
pot să fie grupate în număr mai mare, spre centrul lui. În acest din urmă caz zicem că puşca are grupaj bun.
Pentru exprimarea în cifre a grupajului, se procedează astfel: în interiorul cercului de 75 cm diametru, se
descrie un alt cerc cu diametrul de 37,5 cm şi se numără găurile alicelor. Apoi se împarte numărul de alice
intrate în cercul mare (75 cm), cu numărul alicelor din cercul mic (37,5 cm). Cu cât produsul va fi mai mic,
cu atât grupajul va fi mai mare. Exemplu: în cercul mic au fost numărate 40 buc, iar în cercul mare s-au găsit
99 alice. Grupajul va fi 99:40=2,47. Se consideră că o ţeava bate strâns, când rezultatul împărţirii este 2 sau
mai puţin; grupajul va fi mijlociu, dacă rezultatul este 2,4-2,8; grupajul este slab, dacă rezultatul este în jurul
lui 4. Puşca cu un grupaj strâns este foarte bună, dar numai în mâna unui trăgător de elită.
Trăgând 5 focuri, cu aceeaşi ţeava, în panouri diferite, se constată că numărul de alice intrate în cerc,
nu este acelaşi, ci variază, uneori mai mult, alteori mai puţin. Se înţelege că puşca bună este aceea la care
aceste variaţii sunt mici. Această caracteristică a armei se numeşte regularitate. Practic, se procedează astfel:
se trag 5 focuri în 5 panouri diferite, cu aceeaşi ţeava. Se numără alicele intrate în cercul de 75 cm diametru.
Se scade numărul cel mai mic din numărul cel mai mare de alice intrate, iar cu cât diferenţa va fi mai mică cu
atât regularitatea va fi mai mare, deci ţeava va fi mai bună. Exemplu: numărul cel mare de alice găsit într-un
panou a fost de 105, iar cel mai mic de 82. Diferenţa este de 23. În mod convenţional, regularitatea se
exprimă astfel: daca diferenţa a fost de la 0 la 15 fire de alice, regularitatea este excelentă, 15-20 fire, este
299
foarte bună, 20-30 fire este bună, iar 30—40 fire este suficientă. Pentru a putea număra alicele mai uşor, fără
greşeli, se recomandă să se tragă două diametre perpendiculare şi să se numeroteze spaţiile formate, de la 1
la 8.
Mai trebuie verificată penetraţia, adică puterea de pătrundere a alicelor în obiectul lovit. Problema însă
este mai dificilă pentru vânător. Ar trebui să se tragă într-o scândură şi să se vadă câte fire de alice au
străbătut-o. Dar scândurile pot fi de diferite specii lemnoase, de diferite grade de uscare, iar la aceleaşi specii
şi grad de uscare de diferite structuri: mai densă, mai rară. Încercarea s-ar mai putea face trăgând şi într-un
pachet de foi de hârtie, urmărindu-se numărul de file străbătute. Dar şi hârtia poate fi de diferite calităţi, iar
pachetul mai strâns sau mai rar. Un alt factor este deformarea alicelor de la plecarea din cartuş şi până la
lovirea ţintei, iar gradul de deformare depinde de tăria alicelor. Iată atâtea cauze care ne obligă să renunţăm
la tratarea acestei laturi a randamentului puştii cu alice - penetraţia - aplicarea ei practică depăşind
posibilităţile majorităţii vânătorilor.
Verificarea randamentului se face de la următoarele distanţe, socotite de la gura ţevii până la panou: la
puştile de calibru 12 de la 35 m, la calibrul 16 de la 33 m, iar la calibrul 20 de la 30 m.
Verificarea se face numai cu alice de 3,5 mm.
Este limpede că randamentul puştii depinde nu numai de ţeava, ci şi de cartuş.
Cea mai bună puşcă va da un randament slab cu un cartuş de calitate inferioară. Deci, la verificare
trebuie să fie folosite cartuşe bune. Cu o puşcă a cărei randament este bine cunoscut, se pot verifica diferitele
calităţii de cartuşe.
Clasificarea ţevilor, din punctul de vedre al randamentului, este relativă. Sunt atâţia factori care nu pot
fi prinşi în cifre, încât la stabilirea procentajului o diferenţă de 3-4 procente nu poate fi concludentă pentru a
alege o puşcă.
Până la o distanţă de 5-10 m, grupul alicelor de mărime mijlocie acţionează ca un proiectil unic, de
aceeaşi greutate şi viteză. Aceasta din motivul că ele merg grupat.

CLASIFICAREA ARMELOR DE VÂNĂTOARE

- După modul cum acţionează asupra vânatului, se deosebesc: arme albe (cuţitele de vânătoare) şi
arme de foc, la care proiectilul este trimis în ţintă de forţa gazelor unui exploziv.
- După felul cum este fixată ţeava în patul puştii: puşti cu ţevi basculante, care, la încărcare şi
descărcare se mişcă în jurul unui ax. La această categorie intră puştile obişnuite de vânătoare cu două ţevi;
puşti cu ţevi fixe, care nu se mişcă faţă de poziţia patului; în această categorie intră carabinele, precum şi
puştile cu repetiţie şi automate, cu alice.
- După forajul ţevii: puşti cu ţevi netede (lise), adică puşti pentru alice: puşti cu ţevi ghintuite (de
glonţ); puşti cu ţevi mixte, combinate, când aceeaşi puşcă are atât ţevi lise cât şi ţevi ghintuite.
- După numărul ţevilor: puşti cu o singură ţeava, cu două ţevi, cu trei ţevi, (drilling). Acestea din
urmă, de regulă, au două ţevi de alice, deasupra şi o ţeava ghintuită dedesubt. Dar poate fi şi invers. Puşti cu
patru ţevi (Vierling-citeşte firling), dintre care două cu alice, una ghintuită de calibru mare şi una, tot
ghintuită, de calibru mic, de obicei 5,6 mm.
Pentru cei ce vânează în păduri, în special pentru silvicultori, puşca cea mai potrivită este un drilling,
cu 2 ţevi de alice calibru 16 şi o ţeava de glonţ de calibru 7 sau 8 mm. Drillingul cuprinde într-o piesă două
puşti, încât se poate vâna atât la vânat mic (iepure, fazani, sitari), cât şi la vânat mare (mistreţ, căprior,
eventual şi cerbi şi urşi).
- După numărul de cartuşe cu care pot fi încărcate şi după modul de funcţionare al puştii:
- Puşti cu un singur cartuş într-o ţeavă, deci care trebuie reîncărcate după fiecare foc tras. Sunt armele
obişnuite.
- Puşti cu repetiţie, care au o magazie în care intră 5 cartuşe puse cap la cap, plus unul în ţeava.
Eliminarea cartuşului tras şi reîncărcarea se face acţionând cu mâna. în această categorie intră şi carabinele
de vânătoare.
- Puşti automate (cu alice), care au tot 5+1, ca şi cele cu repetiţie, însă încărcarea şi descărcarea se face
automat, folosind forţa gazelor.
- După planul în care sunt aşezate ţevile:
- Puşti cu ţevi în acelaşi plan orizontal (aşezate alături - juxtapuse), cum este la puştile de vânătoare
obişnuite.
- Puşti cu ţevi suprapuse numite şi sistem Bock.
- După natura cocoaşelor:
- Puşti cu cocoaşe vizibile, cum sunt cele de tip vechi.
300
- Puşti cu cocoaşe ascunse, numite şi sistem Hammerless.
DIFERITE DENUMIRI PRIVIND PUŞTILE

Flobert se numeşte o puşcă de calibru mic - 6 sau 9 mm - cu una sau două ţevi, fixe sau basculante,
netede sau ghintuite. Din cele cu ţevi netede, se trag, de obicei, cartuşe cu alice, dar pot fi trase şi cartuşe cu
un singur proiectil. Cartuşul nu are capsă, ci cocoşul izbeşte tubul în ramă (lateral), unde este pusă substanţa
de aprindere, spre deosebire de puştile cu foc central, la care percutorul loveşte capsa din centrul tubului.
Cartuşul zis de 6 mm este, de fapt, de 5,6 mm şi numai pentru simplificare a căpătat denumirea de 6
mm. Vânătorul foloseşte carabine de acest calibru la combaterea dăunătorilor, deoarece au tir destul de
precis, se poate trage cu ele la o distanţă superioară puştii cu alice, iar cartuşele sunt ieftine. Acest calibru şi
cartuş se întâlnesc şi la carabinele de tir sportiv. Sunt arme interzise la vânătoare.
Denumirea de flobert derivă de la armurierul francez Flobert, care în jurul anului 1855 a realizat, pentru
prima dată, astfel de puşti.
Carabina de calibru 22 longrifle (citeşte longraifl) are o ţeava fixă, ghintuită, şi trage tot un cartuş de
22 (5,6 mm), arătat în figura 295. Deosebirea faţă de Flobert constă în faptul că din această carabină nu se
trage decât cartuşul de 22 longrifle, pe când din flobert şi cartuşe de glonţ mai scurte apoi cartuşe de alice,
precum şi cu proiectile sferice de 9 mm. Termenul de longrifle este dat de americani; acestei carabine i se
mai spune în ţara noastră şi plici.
Armă de ocrotire se numeşte tot carabina precedentă. Denumirea provine din faptul că în sectorul
vânătoresc este folosită la combaterea dăunătorilor, iar nu la vânătoare.
Expres sau dublu expres este o denumire întâlnită mai cu seamă în Transilvania şi dată unei puşti de
tip vechi, basculante, având una sau două ţevi ghintuite, din care se trage un cartuş numit expres.
Ţeava paradox este prevăzută cu ghinturi numai la gură, pe o porţiune de câţiva centimetri. Scopul
urmărit este de a se putea trage şi cu glonţ, cu o precizie mai mare decât din ţeava netedă. Se folosesc
proiectile cu plumb. Eficienţa ei nu se poate compara cu aceea a unei carabine.

CARTUŞE DE VÂNĂTOARE

Efectul asupra vânatului a focului de puşcă depinde şi de cartuş. Nici cea mai bună puşcă nu poate da
un randament satisfăcător fără un cartuş bun. Dar modul de confecţionare a cartuşului interesează şi din
punctul de vedere al evitării accidentelor. După război, au fost înregistrate numeroase accidente soldate nu
numai cu ţevi plesnite, ci şi cu degete rupte, cauza fiind pulberea necorespunzătoare rezistenţei puştilor de
vânătoare. Cartuşul defectuos, deci tirul slab, are ca urmare şi pierderi de natură economică, prin rănirea
vânatului. Aşa fiind, vânătorul trebuie să ştie ce condiţii trebuie să îndeplinească un cartuş bun de vânătoare,
mai cu seamă când obişnuieşte să-şi încarce el însuşi cartuşele.

CARTUŞUL PENTRU ŢEVI NETEDE

Părţile componente ale cartuşului sunt: Tubul este confecţionat din carton presat şi plastic, fundul îi
este metalic, pentru a-i da mai multă rezistenţă. în acelaşi scop, tot la fund, are o dublură metalică.
- Aproximativ pe o treime din lungime, în partea dinspre fund, tubul are în interior o întăritură de
carton şi o altă întăritură de aceeaşi lungime, din metal, care are rostul sa nu permită trecerea gazelor spre
peretele de carton. Lungimea acestor două întărituri este atâta cât ajunge şi încărcătura de pulbere, fără să o
preseze, dar şi fără să lase spaţiu gol.
- La fund, între pereţii capsei şi întăritură de metal, este un tampon de carton, un fel de dop, al cărui
rost este de a presa şi deci a fixa mai bine elementele de la fundul tubului.
În mijlocul tamponului de carton, este montată capsa.
Tubul pregătit cu toate elementele arătate mai sus este gata de a fi încărcat. Încărcarea constă în a pune
doza de pulbere, deasupra acesteia o rondelă gudronată, apoi bura groasă de pâslă, o altă rondelă, de data
aceasta de carton, în fine, doza de alice. Peste alice se aşază rondela-capac în jurul căreia se îndoaie marginea
tubului pe o lungime de 4-5 mm.
Capsa este un păhărel de metal în care este pus explozivul - fulminantul de mercur. Acesta, izbit de
percutor şi strivit de nicovala capsei, se aprinde, dă foc pulberii şi astfel încărcătura de alice pleacă pe ţeava.
Capsa trebuie aşezată la nivelul fundului metalic al tubului, nici prea adânc, deoarece ar putea da naştere la
rateuri, nici prea în afară, dat fiind că în acest caz ar împiedica închiderea puştii. în cartuşele încărcate cu
pulbere fără fum, capsa trebuie să fie mai puternică, deoarece aprinderea se face mai greu. Pulberea neagră,

301
care se aprinde uşor, are nevoie de o capsă mai mică. Deci, tăria capsei (ca încărcătură de exploziv) trebuie
potrivită cu felul pulberii întrebuinţate.
Pulberea de vânătoare, după proprietăţile ei, se împarte în două grupe: pulberi negre şi pulberi fără
fum. Pulberea neagră se aprinde uşor, flăcările o cuprind repede în tot volumul ei din tub, dând o presiune şi
un recul violent, dar pe parcursul în ţeavă, presiunea scade, deci efectul asupra alicelor este mai slab decât la
pulberea fără fum; are greutate specifică mai mare (aproape dublă) faţă de cea fără fum. Lasă scrum pe ţeava,
iar după foc, un nor de fum împiedică vederea celui ce vrea să tragă al doilea foc. Pulberea fără fum este
mai deschisă la culoare (cenuşie), se aprinde mai greu, motiv pentru care are nevoie de o capsă mai
puternică, arderea este progresivă dând o presiune continuă şi un efect de împingere asupra alicelor mai mare
decât al pulberii negre, lasă pe ţeava foarte puţin scrum şi nu produce fum. Se mai numeşte şi pulbere vie,
deoarece dă alicelor o viteză mai mare. Datorită acestor calităţi, este întrebuinţată din ce în ce mai mult, în
detrimentul celei negre. Ambele feluri de pulberi se alterează la umezeală, de aceea trebuie ţinute în încăperi
aerisite, uscate, fără variaţii mari de temperatură.
Cu cât grăunţele pulberii sunt mai mici, cu atât flăcările ce pleacă din capsă provoacă o ardere mai
rapidă a pulberii. Praful ce rezultă din sfărâmarea lamelelor sau grăunţilor de pulbere de vânătoare este
cuprins mai repede de flăcări. Concluzia este să nu se încarce cartuşul numai cu sfărâmături de pulbere,
deoarece din cauza vitezei de ardere, se produc presiuni mai mari decât cele normale, necesare unui tir bun şi
mai are şi două dezavantaje: pericol de spargere a camerei cartuşului la puştile slabe şi împrăştiere exagerată
a alicelor, deci şanse reduse de a lovi ţinta, la puştile rezistente.
Rondela gudronată ce se pune peste pulbere închide perfect încăperea acesteia. Marginile ei ating
pereţii tubului şi se sprijină pe întăriturile de carton şi de metal, realizând, prin presarea lor de către bură, o
închidere bună. Aerul umed care să ducă la alterarea pulberii, n-ar mai putea pătrunde decât pe lângă capsă,
dacă aceasta nu s-ar potrivi bine în pereţii tamponului de carton.
Bura are un rol dublu într-un cartuş; pe de o parte realizează o închidere bună, oprind ieşirea gazelor
pe lângă ea, deci intrarea lor printre alice, iar pe de altă parte, împinge ca un piston alicele spre gura ţevii.
Dacă bura n-ar realiza o închidere perfectă între marginile ei şi tub sau între ea şi ţeava armei, atunci gazele
ar scăpa pe la margine, ar intra între alice, provocând o împrăştiere defectuoasă a lor, deci un efect slab al
tirului. Pentru a corespunde acestui scop, bura trebuie să fie dimensionată după calibrul armei şi interiorul
tubului. Reducerea cât mai mică de diametru sau o lipsă la margine este un defect mare, deoarece pe acolo
vor scăpa gazele. In plus, trebuie să fie unsă cu parafină pe margine, realizând astfel o închidere bună. De
asemenea, trebuie să fie deformabilă, nu rigidă şi elastică, adică să revină la forma iniţială, după încetarea
presiunii asupra ei. Acestui scop îi corespunde o bură de pâslă, unsă cu parafină. Se înţelege că o bură de
hârtie sau una de pâslă fără grăsime este inferioară. înălţimea burei nu este indiferentă, minimă fiind 12-13
mm, la tubul de 65 mm mai mare la cel de 70 mm. Bune rezultate dau şi burele din material plastic (tip
păhărel).
Alicele sunt proiectile sferice cu un diametrul până la 5 mm. Ele îşi păstrează cu atât mai bine viteza şi
direcţia pe traiectorie, cu cât se deformează mai puţin în drumul lor din cartuş pe gura ţevii. Din acest punct
de vedere, sunt mai bune alicele tari, adică cele care în afară de plumb mai conţin 1-2% antimoniu, decât
cele din plumb curat (alice moi).
Mărimea alicelor se exprimă practic în mm, totuşi, în unele ţări mai există şi alt mod de numerotare.
Numerotarea convenţională a alicelor în diferite ţări

Diametrul URSS Franţa Austria America Anglia Italia Suedia Elveţia

mm
5½ — 6/0 00 F/000 _ 7/0 _ _
5 0000 4/0 0 T/0 AAA 5/0 11 -
4½ 00 2/0 4 BB A 2/0 9 -
4 1 1 6 1 BB 1 7 -
3½ 3 3 8 3 2 3 5 5
3 5 5 10 5 4 4 3 -
2½ 7 7 12 7 6½ 7 1 8
2 9 9 15 9 9 10 00 0
1½ - 11 - 11 12 - - -

Mărimea alicei indicată pentru diferite specii de vânat:

1½ mm - cocoşi, sturzi de vâsc, becaţină mică, cristei de baltă;

302
 2 mm - prepeliţe, turturele, becaţine mari;
2½ mm - la sitari, porumbei, sarsele, potârnichi;
3 mm - fazani, raţele mari la corp şi iepuri, în pădure;
3½mm -; iepuri la câmp, gârliţe;
4 mm - gâşte mari, iepuri la câmp în ianuarie când au părul des, apoi vulpi, viezuri.
Pe timp rece şi umed se pot folosi alice cu 1/2 mm mai mare la fiecare categorie.
Alice de 4,5-5 mm se întrebuinţează la lupi.
Folosirea de alice prea mici este dezavantajoasă prin faptul că vânatul poate scăpa rănit; folosirea
alicelor mai mari decât sunt indicate pentru specia respectivă duce la producerea de goluri în snopul de alice
şi deci vânatul nu este nimerit.
Poşurile se întrebuinţau mai mult la lup. Ele sunt o rămăşiţă de pe vremea când mistreţii şi căprioarele
puteau fi împuşcate cu poşuri. Azi legea interzice, pe bună dreptate, această practică.
Numărul de alice de diferite diametre exprimate în mm, care intră într-un cartuş.

Calibrul şi Greutatea Numărul alicelor după mărime

lungimea tubului încărcăturii de mm
alice g
2 2½ 3 3½ 4 4½
12/70 35,5 780 390 220 140 95 70
12/65 34,5 750 370 215 135 90 65
16/70 31 675 335 190 125 85 60
16/65 28,5 625 310 175 115 75 55
20/70 26,5 575 285 165 105 71 53
20/65 25,5 555 275 160 100 68 50

Din acest tabel rezultă că şansele de a doborî un vânat scad, folosind alice mai mari decât cele potrivite.

a- proiectil Brenneke; b - proiectil „Ideal"; c - cartuş încărcat cu proiectil Brenneke

Sertisajul. În cartuş, peste alice, se pune un căpăcel numit rondelă-capac. Rostul lui nu este numai de a
închide cartuşul ca să nu cadă alicele, ci are şi un rol balistic: opune o oarecare rezistenţă ieşirii încărcăturii
şi favorizează arderea pulberii, deci obţinerea unei presiuni corespunzătoare. Sertisajul trebuie să fie normal,
îndoindu-se cu ajutorul maşinii de sertizat o porţiune de 4-5 mm din cartonul tubului. Dacă sertisajul este
slab, se pierde din viteza alicelor; dacă este tare în ţeava se produc presiuni prea mari şi odată cu aceasta şi o
împrăştiere anormală a alicelor. De asemenea, trebuie observat ca rondela-capac să stea perpendicular pe
pereţii tubului, deoarece dacă este înclinată alicele vor ieşi, în primul rând, pe margine, apoi snopul de alice
va fi defectuos.
Când vânătorul îşi încarcă el însuşi cartuşele pentru armele cu alice, se recomandă ca să fie foarte atent
la dozajul pulberii şi ai" ;elor. între aceste două elemente, trebuie să existe un raport, pentru ca focul să aibă
randament bun. Cantităţile respective sunt înscrise pe cutia de pulbere, iar vânătorul trebuie să se
conformeze. Cantitatea de pulbere şi alice înscrisă pe cutie trebuie să fie cântărite exact cu un cântar de
farmacie, apoi pentru fiecare să se facă o măsură dintr-un tub de cartuş folosit, tăind din el până când
cantitatea rasă cu un cuţit sau o linie umple măsura. Practic cele două tuburi folosite pentru pulbere şi pentru
alice trebuie să aibă culori diferite şi pe fiecare să se scrie la ce foloseşte.

CARTUŞUL PENTRU ŢEVI GHINTUITE

303
 Acest cartuş se deosebeşte, fundamental, de cel pentru puştile cu ţevi netede. Tubul este din metal, iar
în partea lui inferioară (unde se montează capsa) are sau un şănţuleţ sau o ramă, ambele având rostul să
permită extragerea tubului din camera cartuşului. În puştile basculante, se întrebuinţează numai tuburi cu
ramă, iar în carabine, de obicei tuburi cu şănţuleţe, fără să fie excluse cele cu ramă, la unele tipuri de puşti.
Acest lucru trebuie reţinut, deoarece are importanţă la facerea comenzii de cartuşe.
Pulberea este şi ea de mai multe feluri şi se deosebeşte de cea folosită la cartuşele cu alice. Nu intrăm
în detalii, deoarece încărcarea se face de fabrică, nu de vânător. În cartuşele de arme ghintuite nu se pune
bură.
Proiectilul poate fi confecţionat în mai multe feluri: a) numai din plumb, fără nici un înveliş, cum este
la puştile de tip vechi; b) cu blindaj metalic, care acoperă proiectilul până la vârf (blindaj total); c) lăsându-i
vârful liber (blindaj parţial). Există şi tipuri cu blindaj complet, dar perforate la vârf. Forma proiectilului
variază: cu vârf ascuţit rotund, retezat, găurit. Efectul asupra vânatului variază în funcţie de caracteristicile
proiectilului; cele complet blindate trec uşor prin corpul animalului, neconsumându-şi toată energia în ţintă;
cele neblindate nu intră în obiectivele tari, ci se turtesc; au însă efecte în ţintele moi. în fine, cele cu blindaj
parţial, după ce au intrat în obiectiv, se desfac la vârf, îşi consumă energia, în total sau în parte în corpul
animalului lovit, deci produc o zguduire puternică şi o rană mare, fapt care contribuie la doborârea vânatului.
Efectul lor este mai mare când se izbesc de os.
Există trei tipuri de cartuşe moderne:
a)este cartuş cu tub fără ramă (cu şănţuleţ), proiectil cu „cămaşă" H, şi vârf rotunjit de plumb.
b)tubul de acelaşi tip, însă proiectilul cu înveliş „H" are vârful găurit apoi acoperit cu o foaie de aramă.
Ambele sunt destinate pentru carabine.
c)Acest cartuş se deosebeşte de celelalte prin aceea că are tubul cu ramă, destinat pentru puştile
basculante. Proiectilul este de tipul cu înveliş „D" şi găurit la vârf, însă gaura rămâne deschisă („tip
expandant").
Unele proiectile ale cartuşelor au spre vârf o adâncitură, un fel de umăr, al cărui rost este de a tăia părul
animalului lovit şi astfel de a lăsa, pe locul unde a stat el în momentul împuşcării, un semn al rănirii,
important pentru eventuala urmărire.
Când se face comandă de cartuşe pentru arme ghintuite, este necesar să se indice: calibrul, lungimea
tubului, faptul dacă tubul trebuie să fie cu sau fără ramă, precum şi tipul de proiectil, în raport cu vânatul
căruia îi este destinat.
De exemplu se va nota astfel:
8 x 57 J.R.S. cu proiectil „ D " având gaură deschisă la vârf. Cifra 8 înseamnă calibru, 57 lungimea
tubului, R înseamnă că trebuie să aibă ramă, J şi S sunt notări speciale.
sau:
8 x 57 J.S., cu proiectil „H" având vârful acoperit cu foaie de aramă. În acest caz notările 8,57 şi J.S.
sunt notări speciale, însă lipseşte litera R, ceea ce înseamnă că este fără ramă (cu şănţuleţ), destinat
carabinelor.
Rana produsă, deci efectul focului, depinde, în mare măsură, de forma şi calitatea proiectilului. Acesta
variază şi în funcţie de vânatul căruia îi este destinat.
Proiectilul ajuns în corpul vânatului se sfarmă, în mod diferit, în funcţie de felul lui şi de partea
corpului care a fost atinsă.
Cartuşul se alege în funcţie de specia de vânat şi distanţa de tragere. În dropii, cocoşi de munte,
eventual în lebede, cocori, se trage cu proiectile complet blindate, pentru a nu sparge prea tare vânatul; la
urşi, mistreţi, cerbi se vor întrebuinţa cartuşe puternice; în fine, la căpriori, dacă e vorba de piese, se folosesc
cartuşe mai uşoare, de exemplu 6,5 x 57, având un proiectil de 6,2 g cu înveliş „D", pentru a nu face o rană
prea mare.
Cartuşele de carabină ghintuită pot avea aprindere centrală cu capsă sau aprindere laterală fără capsă, la
care, prin simpla izbire a marginii ramei, încărcătura ia foc. Prima are o întrebuinţare foarte largă, ea
constituind regula; a doua se foloseşte la carabinele cal. 22 longrifle.
Chiar pentru cartuşe de acelaşi calibru, există o mare varietate de tipuri, în funcţie nu numai de
lungimea tubului, ci şi de felul şi cantitatea pulberii, apoi de forma, lungimea şi greutatea proiectilului. Este
normal să varieze şi energia cinetică.
Largă întrebuinţare au azi, cartuşele 6,5 x 57,6,5 x 68, 7 x 57,7 x 64, 7 x 64 R, 30-06, 300 Winchester
Magnum, 8 x 68 S, 9,3 x 64, 9,3 x 74 R, 375 H & H. Deşi nu s-au dovedit că sunt necorespunzătoare sunt tot
mai rare calibrele 8 x 57, iar 8 x 60 practic nu se mai fabrică decât la comandă specială.

304
 CÂTEVA NOŢIUNI DE BALISTICĂ

Vânătorul doreşte ca focul de puşcă tras de el să nimerească vânatul şi să-1 doboare. Dar, din
momentul apăsării pe trăgaci şi până când proiectilul ajunge la ţintă, se petrec o serie de fenomene, care este
bine să fie cunoscute, pentru a evita greşelile şi pentru a mări satisfacţia celui ce practică vânătoarea.
Balistica se ocupă cu studiul fenomenelor ce se petrec în ţeava şi pe drumul parcurs de proiectil
(traiectorie), din momentul în care percutorul loveşte capsa şi până când proiectilul s-a oprit la ţintă. Această
disciplină se împarte în: balistica interioară, care se ocupă de fenomenele care au loc din momentul apăsării
pe trăgaci şi până când proiectilul a ieşit din ţeava (presiunea, viteza încărcăturii, forţa de recul); balistica
exterioară, care studiază fenomenele ce se petrec pe traiectorie, adică începând de la gura ţevii puştii şi până
când proiectilul s-a oprit în ţintă (rezistenţa aerului, traiectorie, penetraţie, ricoşete).

DESPRE BALISTICA INTERIOARĂ

Când s-a apăsat pe trăgaci, percutorul loveşte capsa, fulminatul de mercur din capsă ia foc şi aprinde
pulberea din cartuş. Pulberea arde foarte repede, transformându-se în gaze, care exercită o presiune mare în
toate sensurile: asupra pereţilor ţevii, asupra închizătorului şi asupra încărcăturii din cartuş. Spre orientare, se
menţionează că presiunea în ţeava puştii de alice este de 400-600 atmosfere (1050 bar), iar în cea ghintuită
de 1600-3800 atmosfere. Deoarece pereţii puştii şi închizătorul rezistă, singurul efect vizibil este asupra
încărcăturii cartuşului, care este dislocată din tub şi împinsă pe ţeavă. Presiunea maximă pe ţeavă se produce
atunci când proiectilul a parcurs circa 5 cm după dislocare. După aceea scade, deoarece spaţiul ocupat de
gaze sporeşte.
Crăparea tubului are drept consecinţă pierderea de presiune asupra proiectilului, deci pierderi de viteză
şi de randament. Pulberea umedă dă şi ea pierderi de viteză a proiectilului.
Odată cu detunătura, trăgătorul simte o izbitură în umăr: reculul. El va fi cu atât mai mare, cu cât
presiunea din ţeava va fi mai ridicată. La aceeaşi încărcătură, o puşcă uşoară va da reculul mai puternic.
Orice cauză care are ca urmare sporirea presiunii pe ţeava, măreşte şi reculul, cum ar fi întrebuinţarea unui
cartuş lung de 70 mm, într-o cameră a cartuşului de 65 mm, prin care se produce o strâmtare a conului de
racordare. De asemenea, dacă la puşca ghintuită, în loc de cartuş cu proiectil de 10 g, am folosit unul de 14 g,
acesta va opune o rezistenţă mai mare pe ţeava şi în consecinţă presiunea va creşte.
În timpul cât proiectilul străbate ţeava, aceasta este supusă unor vibraţii. Faptul e bine să fie cunoscut,
deoarece, dacă rezemăm ţeava de un obiect tare, vibraţiile nu vor mai fi posibile şi în direcţia acelui obiect,
iar consecinţa de ordin practic va fi o abatere a proiectilului în sens opus punctului de sprijin. De altfel, când
tragem cu o armă ghintuită, se recomandă sprijinirea armei în apropiere de garda trăgaciului şi în nici un caz
de vârf, deoarece în acest caz efectul negativ amintit nu se simte.
Precizia tirului cu puşcă ghintuită scade atunci când se trag mai multe focuri din aceeaşi ţeavă, la
interval scurt, deoarece ţeava se încălzeşte şi îşi schimbă puţin conformaţia. Dar la vânătoare asemenea
cazuri, practic, nu au loc.
În drumul lor pe ţeava, o parte din alice se deformează, pierzându-şi forma sferică. Aceasta se produce
nu numai la alicele de la margine, care se freacă de pereţii ţevii, ci şi la cele dinspre bură, care suferă în mai
mare măsură influenţa temperaturii ridicate a gazelor şi presiunea lor. Consecinţa de ordin practic este o mai
mare pierdere de viteză pe traiectorie şi o sporită abatere de la linia de ochire, deci randamentul mai mic.
Cu cât alicele sunt mai moi, cu atât lasă mai mult plumb pe ţeavă, mai ales la conul de racordare.
Aceste depuneri se curăţă cu peria de sârmă, fără însă a freca prea mult.

DESPRE BALISTICA EXTERIOARĂ

Drumul parcurs de proiectil de la gura ţevii până la ţintă nu este niciodată o linie dreaptă, ci una curbă.
Dacă n-ar exista forţa gravitaţiei, proiectilul ieşit din ţeava ar merge pe direcţia A-B până când, din cauza
rezistenţei aerului, viteza ar scădea la zero. În realitate, sub acţiunea gravitaţiei, drumul este o linie curbă (A
S T) cum se vede în figură.
Traiectorie se numeşte drumul parcurs de proiectil de la gura ţevii până când se opreşte, de regulă în
ţintă.
Viteza iniţială este cea pe care proiectilul o are la gura ţevii. Ea se notează cu V0. La armele de alice
V0≈375m/s, dar la cele ghintuite este mult mai mare (700 şi chiar 1200 m/s).
305
 Viteza rămasă este iuţeala proiectilului într-un punct oarecare al traiectoriei şi se notează cu V, având
un indice care arată distanţa la care se socoteşte această viteză, de exemplu V 25, V100, V150.
Linia de tragere este axa ţevii, în poziţie de tragere, prelungită la infinit.
Linia de ochire (C-D) este linia care pleacă de la ochiul trăgătorului, trece prin mijlocul crestăturii
înălţătorului, prin vârful catarii şi prin punctul ochit.
Unghiul de ochire este unghiul format de linia de ochire (C-D) cu linia de tragere (A-B).
Plan de tragere este planul vertical care trece prin linia de tragere.
Punct lovit este punctul unde punctul atinge ţinta.
Bătaia armei este distanţa dintre gura ţevii şi punctul de cădere al proiectilului.
Săgeată se numeşte cea mai mare ordonată a traiectoriei (cea care trece prin pct S).
Creşterea traiectului este punctul cel mai ridicat al traiectoriei, de unde porneşte săgeata (pct S din
figură). Până la el, traiectoria urcă, iar de la el coboară.
Se zice că proiectilul ricoşează, atunci când, după ce el s-a lovit de un obiect, îşi schimbă direcţia.
Fenomenul are loc atunci când unghiul sub care el atinge obiectul este mic, cum se întâmplă în majoritatea
cazurilor la vânătoare. Ricoşează nu numai de pe pământ tare sau îngheţat, ci şi de pe suprafaţa apei, de pe
arbori, lemne fasonate în pădure şi cu atât mai mult de pe piatră, fier.
Rezistenţa aerului influenţează hotărâtor forma traiectoriei şi va fi cu atât mai mare cu cât sporeşte
viteza proiectilului. La rândul ei, viteza pe care o are proiectilul depinde de natura şi cantitatea pulberii din
cartuş, forma proiectilului (cel ascuţit învingând mai uşor rezistenţa aerului), raportul dintre greutatea
proiectilului şi suprafaţa secţiunii sale transversale. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât proiectilul îşi va
menţine mai bine viteza pe traiectorie. Alicele mari îşi vor păstra mai bine viteza decât cele mici. Din acest
motiv, nu este bine a se pune, în acelaşi cartuş alice de diferite mărimi, de exemplu de 3 ½în amestec cu 2 ½,
deoarece ultimele vor rămâne în urmă pe traiectorie. Rezistenţa aerului are ca urmare şi împrăştierea alicelor.
În fine, temperatura scăzută, presiunea şi umiditatea ridicată ale aerului măresc rezistenţa.
Forma traiectoriei variază în funcţie de mai mulţi factori: distanţa de la care se trage: cu cât aceasta
este mai mică, cu atât punctul superior maxim al traiectoriei este mai apropiat de jumătatea distanţei la care
se trage, deci traiectoria se apropie de un arc de cerc. Când distanţa este mare, acest punct superior maxim se
deplasează spre ţintă, traiectoria accentuându-şi curba (arc de parabolă).
- Unghiul de ochire. Când acesta este mic, traiectoria se apropie de linia dreaptă; când unghiul este
mare, curbura creşte.
- Viteza proiectilului, dacă este mare, traiectoria va fi întinsă şi invers.
- Gravitaţia este un factor a cărui influenţă nu este nevoie să mai fie demonstrată.
- Razanţă se numeşte calitatea traiectoriei de a fi cât mai apropiată de linia de ochire, deci de a avea o
săgeată cât mai mică. Este favorizată de doi factori: viteza iniţială mare şi calitatea proiectilului de a-şi putea
menţine mai bine viteza pe traiectorie.
Influenţa vitezei proiectilului asupra razanţei:

Curba Viteza proiectilului Mărimea săgeţii de 150 m, ţinta fiind la 300 Felul proiectilului
m/s m

A 400-450 95 de plumb
B 500-550 65 cu blindaj
C 600 50 cu blindaj
D 680-780 35 cu blindaj

Folosul practic al existenţei razanţei constă în faptul că atunci când se trage la distanţă mare, greşelile
provenite dintr-o necorectă apreciere a distanţei nu au mare influenţă asupra tirului. De exemplu: la o
vânătoare de capre negre, se apreciază că distanţa este de 300 m şi se potriveşte înălţătorul pentru această
distanţă. În realitate însă vânătorul se găseşte numai la 200 m. Dacă se foloseşte un cartuş cu viteza de 800-
850 m/s, proiectilul va merge numai cu 7-8 cm mai sus decât ar fi trebuit, deci există şansa de a doborî capra
neagră. Dacă însă la aceeaşi distanţă s-ar trage cu cartuş, al cărui proiectil are viteza de numai 500-550 m/s,
s-ar descrie o curbă cu săgeata de 65 cm, proiectilul va merge cu circa 22 cm mai sus, în acest caz, capra
neagră nu va fi nimerită sau va fi numai rănită, încât va trebui urmărită pe mare distanţă. Razanţa mare
scuteşte pe vânător de aprecierea riguroasă a distanţei, când trage la 100-200 m, distanţa obişnuită la armele
ghintuite. La cele cu alice, razanţa, fireşte, nu joacă nici un rol.
Astăzi există arme moderne care dezvoltă iniţial o viteză de 1200 m/s şi chiar mai mult, precum şi o
energie cinetică de 500 kgm, având deci o razantă şi mai mare.
306
 Energia cinetică. Doborârea vânatului depinde în mare măsură de energia cinetică a armei şi cartuşului
cu care s-a tras. Această energie variază în limite foarte largi, în funcţie de greutatea şi viteza proiectilului
(energia cinetică creşte cu masa proiectilului şi cu pătratul vitezei; rezultă de aici marea importanţă a vitezei).

CAPACITATEA PROIECTILULUI DE A UCIDE VÂNATUL

Vânatul atins de glonţ cade datorită distrugerii unor ţesuturi ale organelor vitale interne. El va cădea cu
atât mai repede cu cât aceste organe sunt mai importante. Energia cinetică singură nu este un criteriu
suficient pentru a măsura capacitatea de a ucide vânatul, fapt care va rezulta din următorul exemplu: energia
cinetică la 100 m distanţă a cartuşului 8 x 57 J.R.S. este de 312 kgm. Este vorba de un cartuş destul de
puternic. Dacă am tras într-un cerb şi am nimerit în abdomen, proiectilul va străbate cu uşurinţă corpul
animalului, apoi îşi va continua drumul pe traiectorie, ajungând undeva în pământ. În acest fel energia
cinetică se va consuma numai în parte în corpul cerbului, de exemplu 120 kgm, restul de 192 kgm se va
pierde, fiind dusă de proiectil în pământ. Energia cinetică a existat, dar ea n-a fost folosită, nu s-a consumat,
decât în mică parte, în corpul vânatului. Alta ar fi fost situaţia dacă vânătorul ar fi ochit cavitatea toracică,
proiectilul ar fi nimerit în calea lui un os, s-ar fi deformat, şi în consecinţă ar fi cauzat distrugeri mari de
ţesuturi, oprindu-se în corpul animalului sau ieşind, dar ducând cu el numai puţină energie cinetică. Deci,
capacitatea de a ucide vânatul sporeşte cu cât o cantitate mai mare de energie cinetică s-a consumat în corpul
vânatului, lovit de proiectil.
Un alt aspect al atingerii vânatului este acela când s-a folosit un cartuş cu proiectil de plumb (fără
blindaj) şi acest proiectil a nimerit într-un os tare, turtindu-se. N-a avut capacitatea de a pătrunde în corp
până la organele vitale. Proiectilul şi-a consumat toată energia în corpul vânatului, totuşi n-a provocat
moartea, deoarece i-a lipsit puterea de a pătrunde în corp până la organele vitale. Prin urmare, a doua
condiţie pentru a ucide vânatul este penetraţia.
Între factorii care influenţează capacitatea de a ucide vânatul este şi calibrul proiectilului. Suprafaţa
secţiunii transversale a unui proiectil de 6,5 mm este de 33 mm 2, iar a unuia de 9 mm de 63 mm 2, deci
aproape dublă. Se înţelege că ultimul, când va pătrunde în corpul vânatului, va provoca de două ori atâtea
distrugeri de ţesuturi cât primul, presupunând celelalte condiţii egale. De asemenea, influenţează şi forma
proiectilului; unul cu vârful ascuţit va cauza mai puţine distrugeri decât unul cu vârful rotund, retezat sau
perforat.

EFICIENŢA FOCULUI DE PUŞCĂ ÎN RAPORT CU DISTANŢA

Una din greşelile mari pe care au făcut-o şi o mai fac cei mai mulţi vânători este aceea că trag la
distanţe prea mari; focul nu este eficace, iar vânatul pleacă rănit. Se pierd în acest fel multe zeci de mii de
piese de vânat în fiecare an, pe care le consumă vulpile şi ciorile. Este o pagubă din toate punctele de vedere.
Experimental s-a dovedit că, pentru a doborî o piesă de vânat este nevoie ca ea să fie nimerită de cel
puţin 5 alice potrivite pentru specia respectivă, care, atunci când ajung la vânat, să mai aibă suficientă
energie cinetică pentru a cauza răni grave. Pentru iepure - de 3 ½ - 4 mm, pentru fazan şi raţă mare de 3 mm,
pentru sitar de 2½mm.
Distanţele maxime admise variază în funcţie de mărimea alicelor, de forajul ţevii (şocul ţevii) şi de
calibrul puştii.
S-a presupus că se trage cu puşca de cal. 12, având foraj şoc şi că s-a tras precis, fără greşeală. Se
recomandă ca distanţa de mai sus să fie redusă cu 10 m, încât pentru majoritatea vânătorilor distanţa
maximă să fie de 30 m, când trage cu alice de 2-2,5 mm şi de 40 m la alice de 3 l/2-4mm , deoarece nu se
pot îndeplini totdeauna condiţiile de mai sus.
Se întâmplă ca vânatul să cadă şi la distanţă mai mare. În acest caz este vorba, probabil, de o singură
alică care a nimerit creierul, pe care un vânător corect nu se poate baza. Este incorect să se tragă la distanţă
mai mare decât permite puşca şi alicele. La distanţe mai mari, cercul de împrăştiere a alicelor creşte, alicele
se răresc, iar corpul vânatului nu va mai fi atins de cele 5 alice necesare. Se mai poate spune că distanţa
maximă este aceea la care vânatul, dată fiind suprafaţa corpului său, mai poate primi cele 5 alice. Cu o
armă de calibru 12 se va putea trage la o distanţă mai mare decât cu una de cal. 16 sau 20, deoarece cartuşul
cuprinde un număr mai mare de alice; cu o armă având foraj şoc se va putea trage mai departe decât cu una
având ţevi cilindrice; un cartuş încărcat cu alice de 4 mm va permite un tir mai lung decât unul cu alice de 2
sau 2 1/2 mm, în aceste cazuri s-a presupus că celelalte condiţii sunt egale.
Distanţa maximă pe care o străbat alicele în zborul lor prin aer este apreciabilă, deci pentru a nu se
produce accidente, se cere prudenţă la tragere. Alicele mari îşi păstrează mai bine viteza pe traiectorie, deci şi
307
distanţa la care zboară va fi mai mare. Distanţele maxime sunt: alice de 2 ½mm circa 200 m; alice de 3 mm
circa 250 m; alice de 3 ½ mm circa 300 m şi alicele de 4 mm circa 350 m.
Diametrul cercului de împrăştiere. Socotind firele de alice de la marginea cercului, acesta este pentru
alice de 2 ½mm; la 50 m de circa 5 m; la 100 m de circa 17 m; la 150 m de circa 45 m, iar la 180 m de circa
80 m.

CORECŢII DE OCHIRE LA TIRUL CU PUŞCA DE ALICE ASUPRA VÂNATULUI ÎN MIŞCARE

Se presupune că prin faţa vânătorului fuge un iepure, iar acesta îl urmăreşte cu puşca întinsă. Din
momentul când apasă pe trăgaci şi până când alicele ajung în vânat, trece un timp care, pentru distanţa de 30
m şi alicele de 2,5 mm, este apreciat la aproximativ un sfert de secundă. Durata depinde şi de reflexele
vânătorului. Dacă în acest caz s-ar ochi în ţintă, alicele ar ajunge în urma iepurelui, iar focul ar fi greşit.
Pentru a nimeri iepurele, trebuie să se tragă înaintea lui. Se face deci corecţia de ochire. Distanţa cu
care trebuie să tragem înaintea vânatului pentru a nimeri, depinde de mulţi factori: viteza de mişcare a
vânatului, distanţa la care se trage, unghiul sub care se mişcă vânatul faţă de direcţia de tir, experienţa şi
reflexele vânătorului. Dispunem de valorile corecţiei de ochire, pentru câteva distanţe şi viteze de mişcare,
presupunând că se trage cu puşca mobilă, adică urmăreşte vânatul cu puşca în mişcare, cu alice de la 2 ½la 3
½ mm şi că vânatul se mişcă perpendicular pe direcţia de tragere.

Distanţa de Viteza cu care se mişcă vânatul Distanţa cu care se trage înainte

tragere (m) (km/oră) (corecţia de ochire)(cm)

35 35 100
35 60 210
35 80 280
50 30 170
50 60 340
Iată câteva viteze de fugă şi zbor:
- cu 30-40 km pe oră, se mişcă iepurele la viteza mijlocie, cioara şi vânatul cu pene, în timp ce se ridică în
zbor;
- cu 40-45 km potârnichea în zbor la viteză mijlocie;
- cu 60 km iepurele în mare viteză, pe câmp neted şi uscat sau când trece peste linia de vânătoare, speriat,
apoi fazanul în zbor, raţa mare în zbor normal;
- cu 80 km fazanul în zbor repede şi cu vântul în spate, precum şi raţe şi gâşte în zbor repede.
Dacă vânătorul ar aştepta iepurele cu puşca fixă corecţiile de mai sus se majorează, pentru distanţele
sub 40m la mai mult decât dublu, dar considerăm că acest mod de a trage este o excepţie.
Pentru vânatul ce se mişcă perpendicular pe direcţia de tragere sau în diverse unghiuri lucrurile se
schimbă.
Se mai menţionează că:
- Vânătorii cu experienţă şi cei cu reflexe bune, vor aplica corecţii mai mici decât cele din tabel, iar
începătorii şi cei cu reflexe slabe, mai mari.
- Vânatul puternic poate deplasa alicele din direcţia de tragere deci trebuie să se ţină cont de acest
lucru.
- În iepurele ce se îndepărtează de vânător se ocheşte între urechi, iar la cel ce se apropie de el în
direcţia de tragere se ocheşte la vârful picioarelor; la raţele ce se ridică în zbor se ocheşte la cioc; la
potârnichea ce a trecut peste capul vânătorului se ocheşte sub ea.
- Deoarece aprecierea în metri a distanţei ce constituie corecţia de ochire este dificilă, se recomandă ca
ea să fie socotită în lungimi din vânatul respectiv.
- Este preferabil să se ia o corecţie de ochire mai mare, căci în acest caz, ultima parte a snopului de
alice va atinge capul, eventual plămânii, decât o corecţie prea mică, caz în care s-ar putea să i se rupă doar un
picior.
- Cu timpul, aprecierea corecţiei de ochire devine pentru vânător un act reflex.
- Succesul la tirul asupra păsărilor în zbor depinde şi de iuţeala de epolare.

308
 OCHIREA CU PUŞCA GHINTUITĂ
MODUL DE OCHIRE ŞI GREŞELI DE OCHIRE POSIBILE

În diferite poziţii ale cătării, în raport cu înălţătorul, punctul unde va merge proiectilul poate fi:
a) ochirea este corectă. Proiectilul va nimeri în centru.
b) ochirea este luată scurtă. Proiectilul va merge jos.
c) ochirea este luată lungă (plină). Proiectilul va merge sus.
d) cătarea lipită în dreapta. Proiectilul va merge în dreapta. Invers dacă va fi lipită de stânga.
e) arma este aplecată spre dreapta. Proiectilul va merge la dreapta jos. Invers dacă va fi aplicată spre stânga.
Pe timp noros şi în amurg, se fac greşeli, ochindu-se prea sus;
- Dacă lumina izbeşte cătarea din stânga, proiectilul va merge la dreapta.
- Dacă lumina izbeşte cătarea din dreapta, proiectilul va merge la stânga.
- Dacă lumina vine vertical, proiectilul va merge jos.
- Vântul bătând lateral va cauza o deviere.
-La temperatură scăzută - proiectilul va merge mai jos decât normal, aerul opunând o rezistenţă mai mare.
Ochirea în vânatul mare ce stă pe loc. Cea mai bună împuşcătură este cea în cavitatea toracică.
Aici se găsesc organele vitale: inima, plămânii etc, iar suprafaţa este destul de mare, uşurând astfel ochirea.
Vânătorul trebuie să-şi dea osteneala de a nimeri aici, în orice poziţie s-ar găsi vânatul.
Ca regulă generală, glonţul trebuie să nimerească la jumătatea inferioară a cavităţii toracice, puţin
înapoia piciorului dinainte.
- Când vânatul stă cu latura spre vânător se ocheşte puţin în urma piciorului dinainte.
- În cazul când cerbul sau alt vânat vine direct spre vânător, se ocheşte în mijlocul pieptului. Glonţul
va lovi inima sau plămânii, străbătând corpul în lung şi probabil se va opri în ierbar sau intestine. Se cere
însă atenţie, deoarece suprafaţa bună pentru ochire nu este mare, iar o abatere poate cauza o rană insuficientă
pentru a doborî vânatul.
Când vânatul vine sau se îndepărtează oblic faţă de vânător, se ocheşte la partea superioară a membrului
anterior. Şi aici se cere atenţie ca proiectilul să treacă prin organele vitale. Pericolul de a greşi este în aceste
cazuri mai mare, dat fiindcă vânătorul este tentat a ochi în mijlocul pieptului sau prea la margine; în ambele
cazuri proiectilul nu va lovi în plin organele vitale.
- În vânatul care se îndepărtează de vânător în direcţia liniei de ochire, este permis a se trage numai în
cazuri excepţionale. Se trage sub anus, la mijloc, între şolduri.
- Când vânatul este culcat sau stă în dosul unor buruieni, iarbă etc, este mai bine să nu se tragă,
deoarece, de regulă, rezultatul este sau o împuşcătură rea sau una greşită, din cauza devierii proiectilului.
Se poate face o excepţie de la regula generală de a ochi totdeauna în cavitatea toracică, atunci când suntem în
urmărirea unui vânat rănit. În acest caz, la nevoie, se poate trage în orice parte a corpului, deoarece fiecare
rană nouă, oriunde ar fi ea, contribuie la oprirea vânatului, la doborârea lui.
Tirul la vânatul mare în mişcare se face aplicând corecţie de ochire:
- La vânatul ce se apropie de vânător se ochirea se face în partea inferioară a pieptului, deoarece,
proiectilul îl va lovi la mijlocul pieptului.
- La celelalte poziţii, figura explică destul de clar modul de ochire. Trebuie menţionat că, valoarea
corecţiilor depinde şi de viteza proiectilului pe traiectorie, nu numai de viteza cu care se mişcă vânatul. De
asemenea, corecţiile din tabel se referă numai la timpul necesar proiectilului să parcurgă distanţa de 50 m
începând de la gura ţevii şi nu cuprind plusul ce rezultă din funcţionarea refluxului şi a mecanismului de dare
a focului. Aşa fiind, corecţiile vor fi majorate, mai puţin la vânătorii experimentaţi şi mai mult la cei
începători.

309
 Ochirea cu puşca ghintuită în vânatul mare: a-d - când stă pe loc; e-g - când aleargă

Cartuşul Viteza medie a Durata Corecţia de ochire la 50 m la

proiectilului zborului diferite viteze
pe distanţa de proiectilului 10 35 55
50 m pe 50 m km/oră km/oră km/oră
(m/sec) (sec)

9,3 x 72 R, încărcat cu 2,6 g pulbere

lamelată R 5. Proiectilul cu cămaşă de 580 0,086 25 cm 85 cm 130 cm
aramă.
8 x 57 J, încărcat cu 3,5 g pulbere
specială, proiectil de 12,7 g cu blindaj 755 0,066 20 cm 65 cm 100 cm
parţial.
8 x 68 S, încărcat cu 4,75 g pulbere
specială, proiectil cu cămaşă. 965 0,054 15 cm 55 cm 85 cm

Câteva reguli:
- Ţeava nu se spijină de copac sau alt obiect tare, deoarece proiectilul va devia în direcţia opusă
punctului de sprijin. Corect este să fie sprijinită pe mână şi numai mâna să atingă copacul.
- În orice împrejurare, să fie puşca frântă sau vizibil descărcată şi ţinută cu ţevile în sus.

MIŞCĂRILE REFLEXE PE CARE LE FAC CERVIDELE, CAPRA NEAGRĂ ŞI MISTREŢUL

ATINSE DE GLONŢ
URMĂRIREA VÂNATULUI MARE RĂNIT

Pregătirea pentru urmărirea vânatului mare rănit începe în momentul când a plecat proiectilul din
puşcă. Chiar înainte de a apăsa pe trăgaci, vânătorul este bine să memoreze poziţia vânatului şi să-şi noteze
un punct de reper referitor la direcţia în care va trage. Pentru acţiunea de urmărire a vânatului rănit, stabilirea
310
punctului unde a stat vânatul în momentul în care s-a tras focul este de mare însemnătate. După ce
împuşcătura s-a produs, iar vânatul s-a deplasat, este mai greu de stabilit acel loc.
Dacă vânatul n-a căzut, ci stă în picioare şi se mai poate trage un foc, acest lucru să se facă neapărat.
Altfel, vânatul poate să-şi revină şi să plece rănit. Dar, chiar dacă a căzut şi dă din picioare, este necesar un
foc ca lovitură de graţie. Sunt destul de frecvente cazurile când vânatul căzut, după un timp s-a ridicat în
picioare şi a dispărut.
Cervidele şi capra neagră, în momentul când sunt atinse de glonţ, fac o mişcare reflexă caracteristică,
după care se poate deduce cam în care parte a corpului a nimerit glonţul. Această mişcare trebuie observată,
cu atenţie. Cum însă cei ce trag prin lunetă au un câmp de vedere redus, iar arma, prin recul, mişcă, vânătorul
nu întotdeauna poate observa această mişcare. De aceea, sarcina aceasta revine însoţitorului vânătorului care,
de obicei, este personalul de pază, căruia îi revine de regulă şi îndatorirea urmăririi vânatului rănit. Aşadar,
din momentul în care vânătorul se pregăteşte să tragă, nici el nici însoţitorul său să nu-şi ia ochiul de la
vânat.
De regulă, mişcările reflexe sunt următoarele:
Dacă glonţul a atins creierul, vânatul cade pe loc şi nu se mai ridică. împuşcătura este mortală, însă ea
se datoreşte întâmplării. Este greu de ochit tocmai în zona creierului, care ocupă o suprafaţă mică.
Împuşcătura în cap fără a atinge creierul este cât se poate de rea. Vânatul sau cade şi apoi se ridică
imediat sau scutură uşor din cap şi merge mai departe. Glonţul i-a sfărâmat un maxilar, eventual şi o parte
din dinţi, el nu va mai putea paşte şi va muri de foame. Vânătorul care a făcut această greşeală, are datoria
morală de a face tot posibilul să găsească vânatul şi să-i dea lovitura de graţie, oricât de îndelungată va fi
urmărirea.
Când proiectilul a atins coloana vertebrală sau oasele şoldului şi le-a rupt, vânatul cade şi nu se mai
ridică. Este o împuşcătură bună însă, ca şi în cazul lovirii în creier, ea se datoreşte întâmplării, fiind greu de
ochit tocmai în fâşia îngustă ce reprezintă coloana.
Nu acelaşi lucru se întâmplă dacă glonţul a atins numai prelungirea înspre spate a oaselor coloanei
vertebrale. În acest caz vânatul se prăbuşeşte, dar imediat se ridică şi se îndepărtează, la început
împleticindu-se, apoi mergând aproape normal. Rana se va vindeca, deci lovitura nu este mortală.
Dacă proiectilul a nimerit în esofag sau beregată şi le-a rupt, vânatul aproape nu marchează lovitura.
Face doar o uşoară mişcare din cap, abia perceptibilă. împuşcătura este mortală, însă de regulă vânatul va
muri mai târziu, în chinuri mari.
Împuşcătura în cavitatea toracică (coşul pieptului) este cea mai bună dintre toate. Aici sunt organele
sensibile: inima şi plămânii, care, dacă sunt sfărâmate de glonţ, cauzează moartea, fără întârziere, vânatul
căzând nu departe. Suprafaţa respectivă a corpului este relativ mare, încât nu este greu a ochi şi nimeri aici.

Mişcările reflexe ale cervidelor atinse de glonţ

Vânatul se ridică pe picioarele dinapoi, face o săritură în sus şi înainte şi imediat îşi apleacă botul la
pământ (semn caracteristic). Fuge dezorientat, izbindu-se de tufe şi arbori, până când cade. Distanţa pe care o
mai parcurge depinde şi de organele pe care glonţul le-a atins. Astfel, dacă a nimerit în partea inferioară a
cavităţii, unde este inima, vânatul cade nu departe, 10-20 m, cel mult; dacă a lovit jumătatea superioară a
cavităţii şi a atins numai plămânii, va merge ceva mai departe, până când se produce hemoragia, dar tot va
311
cădea. Dacă este atinsă numai marginea posterioară a plămânilor, distanţa parcursă va fi mai mare. În cazuri
foarte rare vânatul atins se va vindeca.
Fiind împuşcătura cea mai de recomandat, vânătorul trebuie să aştepte ca vânatul să se întoarcă spre el
cu latura şi numai atunci să tragă. Dacă distanţa nu este prea mare (70-80 m), poate trage şi din faţă, ochind
în mijlocul pieptului, căci proiectilul va străbate corpul în lung, cauzând mari distrugeri.
La împuşcătura în ficat, vânatul reacţionează diferit: dacă glonţul a atins partea inferioară a ficatului,
eventual şi ceva din plămâni, sare la fel ca la împuşcătura în cavitatea toracică, dar nu chiar aşa de sus, iar cu
botul nu se mai apleacă atât de mult la pământ; dacă este atins în partea superioară a ficatului, marchează
lovitura slab, se îndepărtează şi, dacă nu este urmărit, se culcă deoarece rana este dureroasă. Va muri în urma
hemoragiei. Urmărirea să înceapă numai după 2-3 ore. Dacă ficatul a fost lovit în plin, vânatul se cocoşează,
va fugi 200-300 m, apoi va cădea şi va muri. Dacă însă va fi atins numai parţial, va fugi mai mult însă tot va
muri.
Împuşcătura în rinichi are ca efect, de regulă, prăbuşirea corpului în partea dinapoi, dar vânatul se
ridică imediat, şi cu coada întinsă şi tremurândă merge, dar nu departe, apoi se culcă şi moare în chinuri
mari, după 5-6 ore. Este o lovitură rea şi se procedează la fel ca în cazul lovirii în ficat, cu deosebirea că
urmărirea trebuie să înceapă mai devreme (1/2-1 oră).
Dacă este atins în stomac sau intestine, vânatul zvârle cu picioarele dinapoi şi anume cu atât mai sus
cu cât rana este mai în urmă spre coadă. Dacă a atins numai ierbarul, zvârle cu picioarele dinapoi de regulă
puţin, aproape imperceptibil; dacă glonţul a nimerit în intestine, stomac, zvârle mai tare, iar după câteva
sărituri se gârboveşte, se opreşte frecvent şi se uită înapoi; dacă împuşcătura este în extremitatea cavităţii
abdominale, adesea îşi ţine coada orizontal, tremurând. Lovitura este rea, deoarece vânatul va cădea cu
siguranţă însă departe, aşa încât cu greu va putea fi găsit. Urmărirea nu trebuie începută decât după 2-3 ore,
căci vânatul s-a culcat de durere. Cea mai rea împuşcătură este în ierbar, fără a fi atins splina. Dacă este
urmărit, se duce departe şi moare după 15-20 ore, când conţinutul ierbarului se varsă în cavitatea abdominală
şi produce infecţie. La împuşcarea în intestine moare mai repede. Un vânat mic la corp cum este căpriorul,
lovit de un cartuş puternic, cade nu departe, chiar nimerit în stomac sau intestine, deoarece rana este mare.
Dacă glonţul a atins oasele picioarelor, mişcarea variază după cum împuşcătura a atins ambele
picioare dinainte, ambele dinapoi, sau numai câte unul. Dacă sunt atinse ambele picioare, vânatul se
prăbuşeşte, cel mult se târăşte pe picioarele sănătoase, dar nu mult şi cade. Vânatul va fi găsit îndată, însă se
datoreşte întâmplării. Dacă este atins de glonţ numai unul dintre picioare, cum se întâmplă de obicei, îşi
înclină corpul spre piciorul, însă rareori cade la pământ: se ridică repede şi fuge în trei picioare. Dacă
împuşcătura a atins piciorul în partea superioară, vânatul îşi va târî piciorul bolnav; dacă osul este rupt în
partea de jos, atunci în fugă, piciorul se va bălăbăni.
La lovitura în coarne, vânatul cade, începe să dea din picioare, dar se ridică ameţit şi pleacă
nevătămat. Cel mult cornul îi va fi avariat. Vânătorul trebuie să se grăbească să tragă până când vânatul este
la pământ.
Dacă împuşcătura a atins numai muşchii, vânatul simţind durerea, sau va marca lovitura printr-o
uşoară scuturătură, sau nu o va marca deloc. Se va îndepărta fără să fie găsit şi rana de cele mai multe ori se
va vindeca. Este o împuşcătură rea.
În cazul unei împuşcături greşite care n-a atins vânatul, acesta la auzul pocniturii sau va fugi, sau va
sta pe loc, câteva clipe, probabil confundând focul de armă cu un trăznet. Adeseori vedem vânat care după
împuşcătură stă pe loc, nedumerit. Un semn după care se cunoaşte vânatul atins de glonţ este acela că, după
împuşcătură, el se desparte de grupul din care face parte, în sensul că nu-1 poate urma. Doar viţelul face
excepţie care caută să-şi urmeze mama, atât timp cât îl mai ajută puterile.
Urmărirea la cervide şi capră neagră se începe după 1½- 3 ore.
Mişcările reflexe ale mistreţului sunt:
- Lovit în şira spinării sau în creier, cade pe loc şi nu se mai ridică, aşa cum se întâmplă şi cu alte
animale;
- Împuşcat în picior, se apleacă spre partea unde nu mai are sprijin;
- Atins în rât, scutură din cap;
- Spre deosebire de cervide, dacă a fost lovit în torace sau ficat, nu semnalează lovitura;
- Nimerit în pântece, se gârboveşte, în acest caz, va trebui căutat mai mult, mai cu seamă dacă nu este
zăpadă, deci urma nu se cunoaşte.
Mistreţul este rezistent la împuşcătură. Urmărit imediat după ce a fost atins îşi adună toate puterile şi
pleacă mai departe. De aceea este mai bine ca urmărirea să fie începută numai după 1-2 ore, în acest fel, se
micşorează şi pericolul unui eventual atac.

312
 De asemenea, se întâmplă că, atins fiind de glonţ, după ce a căzut şi se zbate, să se ridice şi să plece la
distanţă de kilometri, fără să mai poată fi găsit. De aceea se recomandă să se tragă imediat ce s-ar ridica în
picioare.
Asupra mişcărilor reflexe sunt de făcut următoarele observaţii:
- Ele servesc doar ca orientare, pentru majoritatea cazurilor. Se văd căpriori împuşcaţi în plămâni care
cad la 30-40 m, fără să fi marcat lovitura în vreun fel.
- Când cartuşul întrebuinţat are energie cinetică mare (este foarte puternic) în raport cu vânatul la care
este folosit, şi face o rană mare, acesta cade pe loc ca trăznit, fără să marcheze lovitura în mod obişnuit.
Acest lucru se întâmplă destul de des la împuşcarea căpriorului cu arme moderne, cu mare viteză iniţială.
- Vânatul atins de glonţ, dacă nu cade pe loc, îşi continuă drumul înainte. Aceasta este regula. Sunt însă
şi excepţii, când după împuşcătură se întoarce şi fuge în direcţia de unde a venit.

URME ŞI SEMNE LĂSATE PE TEREN DE VÂNATUL RĂNIT

În cele ce urmează se arată câteva semne care ajută pe vânător să-şi dea seama dacă vânatul a fost atins
de glonţ şi în care anume parte a corpului. în acest fel va şti cum trebuie să procedeze la urmărirea şi găsirea
lui.
Sunetul proiectilului în ţintă. Glonţul ajuns în corpul vânatului produce un sunet, o pocnitură. Dacă a
nimerit cavitatea toracică, se aude un pleznit; acest zgomot este mult mai înfundat dacă glonţul a atins
stomacul sau intestinele; este deschis dacă a nimerit în oase, dar şi mai deschis dacă a mers alături într-un
arbore. Urechea atentă reuşeşte să deosebească aceste sunete. Pentru a putea face deosebirea amintită este
nevoie de oarecare exerciţii.
Urmele lăsate de vânat în momentul în care a primit împuşcătura sunt mult mai clar imprimate pe sol
decât la saltul lui obişnuit, când este numai speriat. Aceasta din motivul că săritura este făcută cu efort mai
mare. Ajuns la locul unde a stat vânatul în care s-a tras, se cercetează urmele şi de aici se poate deduce, în
oarecare măsură, dacă a fost rănit sau nu.
Părul căzut din cauza glonţului este unul din cele mai importante semne care permit să se stabilească
partea corpului care a fost lovită şi dacă împuşcătura a fost eficace sau nu. într-adevăr părul căzut de pe
corpul cervidelor are lungimi şi culori diferite, în funcţie de partea care a fost atinsă de glonţ. Vânătorul face
bine dacă, de fiecare dată când are în faţă o piesă de vânat împuşcat, o examinează cu atenţie sub raportul
părului pentru a-şi forma ochiul. Pentru personalul de vânătoare, aceasta este o datorie. Şi mai bine este dacă
atât unul cât şi celălalt îşi fac o colecţie (mici legături) de păr din diferitele părţi ale corpului, le etichetează şi
le examinează. Deci cunoaşterea provenienţei părului este o primă condiţie pentru a aprecia efectul focului.
De asemenea, constituie un indiciu, dacă părul a fost tăiat de glonţ sau smuls, deci cu rădăcină. Dacă
este tăiat, înseamnă că glonţul a lovit în plin; dacă este cu rădăcină poate însemna că împuşcarea a fost
tangenţială, deci fără efect mortal. Dar nu totdeauna este aşa. Glonţul la intrarea în corp taie părul în care
loveşte, dar la ieşire poate scoate păr cu rădăcină şi chiar cu bucăţi de piele. Deci păr cu rădăcină putem găsi
şi în cazul unei lovituri eficiente.
Când vânătorul a ajuns la locul unde a stat vânatul în momentul când a primit împuşcătura, cercetează
cu atenţie locul, spre a vedea dacă a căzut păr şi ce fel de păr. Cum firele nu se văd aşa uşor, accentuăm că
este de mare importanţă să stabilim cu exactitate punctul unde a stat vânatul. Iarna, pe zăpadă, găsirea firelor
de păr este mai uşoară; nu este prea greu să găseşti părul roşu din timpul verii pe frunzele şi iarba verde;
dificil este însă de a-1 găsi pe frunzele uscate din octombrie-noiembrie.
Ţăndări de oase se pot găsi la locul împuşcăturii dacă glonţul a lovit capul sau picioarele. La lovitura
de cap, fără însă a atinge creierul, deci în maxilare, se vor găsi ţăndări, bucăţi de oase sau chiar dinţi; dacă
însă a lovit picioarele în partea de jos, se vor găsi bucăţi de os de formă convexă. Şi într-un caz şi în altul se
pot găsi părţi din piele cu păr scurt pe ele, dar care se deosebesc după locul de provenienţă.
Sângele lăsat de vânatul rănit. Unii vânători caută sânge chiar pe locul unde a stat vânatul când a
primit focul, voind prin aceasta să afle dacă el a fost nimerit sau nu. Procedura aceasta este greşită. Vânatul
lovit de glonţ, dacă n-a căzut pe loc, fuge în salturi mari, cât îl ajută puterile. Sângele ce iese din rană, afară
de cazul când ţâşneşte, are nevoie de timp ca să se scurgă pe corp şi să picure pe sol, deci vânatul mai face un
număr oarecare de paşi (10-20 sau chiar mai mulţi) până să cadă primii stropi. Prin urmare sângele trebuie
căutat nu în punctul unde a stat vânatul, deoarece aici numai în rare cazuri se va găsi puţin sânge, ci la
oarecare distanţă de acel punct, mergând pe urmă.
Culoarea sângelui poate constitui un indiciu asupra părţii corpului care a fost nimerită de glonţ, dar
pentru aceasta se cer îndeplinite două condiţii: prima, ca sângele să fie proaspăt, cel vechi având culoarea
schimbată; a doua, sângele să cadă pe un fond verde (frunze verzi, buruieni, iarbă), pe care se poate vedea
313
uşor, şi mai ales pe zăpadă. Dacă sângele a căzut pe un fond brun sau roşcat, cum ar fi frunzele uscate, crengi
sau bucăţi de lemn, identificarea culorii lui este dificilă. Sângele căzut pe frunzele umede de rouă sau ploaie
se împrăştie.
Pentru aprecierea justă a semnelor lăsate de sânge, se fac următoarele precizări:
- Din una şi aceeaşi rană se va observa sânge abundent dacă vânatul a mers încet şi picături rare, dacă a
fugit cu viteză;
- Scurgerea de sânge va fi abundentă dacă glonţul a atins vânatul în treimea inferioară a trunchiului (în
sens vertical), deoarece sângele s-a adunat în cavitatea toracelui sau a abdomenului; dimpotrivă va curge
sânge puţin dacă rana este în jumătatea superioară (spre şira spinării);
- Dacă glonţul a traversat corpul vânatului, iar rănile de la intrare şi ieşire nu s-au astupat cu grăsime,
sau alte corpuri (resturi de hrană, fecale), sângele va picura pe ambele părţi ale urmei; dacă una din răni este
astupată, sânge se va găsi numai pe o parte. în fine, dacă s-ar astupa ambele s-ar putea întâmpla ca pe o
porţiune de urmă să nu se găsească de loc sânge;
- Câteodată sângele conţine părticele din organul atins de glonţ; ficat, resturi de hrană din intestine etc.
- în cazul când sângele se scurge de-a lungul piciorului, atunci el se va găsi numai pe urma-pârtie,
poate chiar în urma tipar; dacă însă piciorul este rupt şi atârnă, atunci sângele va fi împrăştiat, neregulat, în
lături.
- Dacă glonţul a atins numai muşchii, va curge sânge puţin, care va începe aproape de locul unde a stat
vânatul şi treptat se va împuţina până când va înceta cu totul: dacă a atins un organ intern cu multe vase de
sânge (plămâni, ficat) sângele va curge abundent şi timp mai îndelungat.
Culoarea sângelui variază după locul rănii:
- La împuşcătura în maxilare, sângele are culoare deschisă, este amestecat (diluat) cu salivă, spume şi
curge în fire, ca aţa.
- Din muşchi, din prelungirea spre spate a oaselor coloanei vertebrale şi din picioare, sângele este
deschis, de culoarea cărnii, la început abundent apoi din ce în ce mai puţin.
- Din beregată, sângele are tot culoarea cărnii, însă din cauza respiraţiei este împrăştiat chiar în afara
urmei-pârtie. Uneori este în cantitate destul de mare.
- Din esofag curge sânge puţin, de culoare roşie închis-murdară, eventual amestecată cu resturi verzi
de hrană. Îl găsim chiar în urmă.
- Din inimă, curge sânge abundent, de culoare închisă, adeseori cu băşicuţe. Sânge găsim eventual
chiar pe locul unde a stat vânatul, însă de regulă începând de la 5-8 paşi.
- Din plămâni, scurgerea sângelui diferă după cum glonţul a atins partea inferioară sau cea superioară a
plămânului. Dacă împuşcarea a fost în partea inferioară, scurgerea de sânge începe cam de la 15-20 paşi de la
locul unde a primit glonţul, sângele este de culoare roşie-deschisă, portocalie, cu spume şi cade lângă urme,
de ambele părţi. Uneori se găsesc şi bucăţele de plămâni. Sânge de aceeaşi culoarea curge şi din nas şi gură,
căzând în urmă. Vânatul nu merge departe şi cade. Dacă împuşcătura a fost în partea superioară a plămânilor,
sângele are aceeaşi culoare, însă cantitatea este mult mai mică, adeseori nu curge de loc, probabil fiindcă se
lasă în cavitatea toracică, iar pe gură şi nas curge mai rar.
- La împuşcătura în ficat, sângele începe să cadă cam la 15-20 paşi de la locul împuşcării, este de
culoare roşie-brună, se vede de ambele părţi ale urmei şi adeseori conţine bucăţele de ficat mici ca nisipul.
- La împuşcătura în stomac şi intestine se prezintă două situaţii:
- Dacă a fost atins ierbarul, sângele se observă în urmă abia după 25-30 m, este în cantitate mică, de
culoare deschisă-spălăcită, amestecat cu materiale de culoare verde sau brună provenind din ierbar. Din
această cauză sângele are o culoare murdară. Dacă a fost atinsă splina, atunci cad stropi de sânge de culoare
închisă.
- Dacă au fost perforate intestinele, curge sânge puţin, amestecat cu conţinut de intestine, din care
cauză este mai mult verzui decât roşu. Picurii sunt rari, căzuţi lângă urma-pârtie.
- Din rinichi curge sânge roşu-închis, în stropi mari, pe marginea urmei, uneori chiar la distanţă de
urmă. Cantitatea e mică, adeseori nu se vede sânge de loc, ci acesta se scurge în cavitatea abdominală.
Descrierea privind abundenţa şi culoarea sângelui nu poate cuprinde toată diversitatea de situaţii ce se
pot ivi, ci serveşte doar ca puncte de sprijin în lămurirea problemei. în legătură cu acestea, se mai
menţionează:
- Pe tufele, arborii, lăstarii atinşi de vânatul rănit, se văd urme de sânge. Ele arată cam la ce înălţime a
nimerit glonţul.
- Din inimă începe să curgă sânge imediat, în cantitate mare şi aproape de locul împuşcăturii: din
plămâni însă la început curge puţin, apoi cantitatea sporeşte şi se menţine până la prăbuşirea vânatului.
- Bucăţile de oase sfărâmate ce se găsesc la locul împuşcăturii se deosebesc între ele după provenienţă;
314
cele provenite din oasele picioarelor sunt tari ca sticla şi au dungile ascuţite tăioase; cele din coaste şi osul
pieptului sunt poroase, cu dungi dinţate.
Vânătorul amator şi mai ales cel de profesie trebuie să fie atent la orice semn, deoarece ele uşurează
munca de urmărire a vânatului rănit.

SFATURI PENTRU VÂNĂTORII ÎNCEPĂTORI CU PRIVIRE LA TIR

ALEGEREA PUŞTII DE VÂNĂTOARE

Vânătoarea este o pasiune, dar adevăratele satisfacţii de pe urma ei rezultă numai atunci când vânătorul
între altele reuşeşte să tragă bine sau cel puţin satisfăcător. Pentru obţinerea unui bun rezultat, prima condiţie
este o puşcă bună, potrivită vânătorului respectiv.
În acest scop primul pas este să se documenteze, consultând literatura de specialitate, din care se va
vedea care sunt caracteristicile puştilor şi condiţiile în care este indicată întrebuinţarea lor. în această privinţă,
de folos îi poate fi şi consultarea unui vânător cu experienţă, cu condiţie însă ca acesta să fie într-adevăr
cunoscător în materie.
Cei ce vor practica vânătoarea numai în terenurile cu vânat mic: iepuri, prepeliţe, potarnichi, raţe, gâşte
au nevoie de o puşcă cu două ţevi netede. Ţeava ghintuită nu-şi găseşte utilizarea aici. Puşca poate fi cu
ţevile alăturate sau suprapuse (sistem Bock). Cei ce vânează mai mult în păduri, unde se trage la distanţă
mică (20-25 m), vor obţine mai bune rezultate cu o puşcă având ţevi scurte şi cercul de împrăştiere al alicelor
relativ mare; cu o armă ce bate concentrat, începătorii vor trage adesea alături. La baltă însă şi chiar în
câmpia fără păduri, unde în general este nevoit să tragă şi la distanţă mare (40-45 m), se recomandă o puşcă
având foraj chocke, care bate concentrat şi prin urmare are eficienţă şi la distanţă mare. Practic este ca ţeava
dreaptă să aibă o împrăştiere mai mare şi uniformă pe suprafaţa cercului, iar cea stângă o bătaie concentrată.
Calibrul mare al ţevii dă un randament mai ridicat, deoarece cartuşul conţine un număr mai mare de alice.
Din acest motiv, în prezent, cele mai răspândite arme sunt cele de calibrul 12.
Puştile noi, în ambalaj original, se vând cu certificat de verificare, în care este cuprins procentajul
pentru fiecare ţeava. La cele ce se cumpără ocazional (folosite) şi care nu au un astfel de certificat, este
necesară o verificare. La acestea, în afară de randament, este necesar să fie verificată soliditatea, în special a
închizătorului, încât ţevile să nu se mişte deloc dacă sunt clătinate cu antepatul demontat. Se controlează
dacă în interiorul ţevii nu are multe pete de rugină sau lovituri. De mare importanţă este verificarea dacă
patul este potrivit taliei şi conformaţiei corpului trăgătorului. Cel mai bun pat este când vânătorul poate ochi
repede, comod şi în acelaşi timp are rezultat bun la tir.
Puştile ale căror ţevi sau basculă lucesc, brunajul fiind şters şi mai cu seama cele cu basculă nichelată,
au darul să sperie vânatul prin reflectarea luminii.
Pentru cel ce vânează în terenuri cu faună vânătorească mai variată, unde pe lângă vânat mic există şi
căpriori, eventual şi mistreţi, lopătari, arma potrivită este un drilling având două ţevi netede de calibrul 12
sau 16 şi una ghintuită de calibrul 7 sau 8 mm, prevăzută cu o lunetă având mărire de 4 ori şi montată de
fabrică. Posesorul unui drilling, are două arme în aceeaşi piesă: una cu alice şi alta cu glonţ. în lipsă de
drilling, bună este şi o armă combinată având o singură ţeava netedă, plus una ghintuită. Pentru începători
este chiar mai indicată o astfel de puşcă, deoarece se obişnuiesc să tragă mai cu grijă în vânatul mic, ne mai
putând conta pe al doilea foc. Dacă puşca mixtă de acest fel (cu 2 ţevi) este sistem Bock, atunci poate fi
comandată cu încă un rând de ţevi, ambele netede, montându-le în acelaşi pat, după trebuinţă.
În terenurile de munte, în care vânatul principal este cerbul şi mai cu seamă în cele de capre negre, se
recomandă o carabină cu lunetă. La armele ghintuite, carabine, drillinguri sau puşti combinate cu 2 ţevi, când
este vorba de alegere trebuie să fi avut în vedere şi cartuşul. Se înţelege că alt cartuş se va folosi la căprior şi
altul la cerb şi urs; altă razantă va trebui să aibă proiectilul folosit la capra neagră, în care se trage de la mare
distanţă şi alta la mistreţ şi căprior, în care, de regulă, se trage la distanţă sub 100 m. Cartuşe cu caracter
oarecum universal sunt 6,5 x 57, 7 x 57, 7 x 64 şi 7 x 65 R, precum şi 8 x 57 JS şi 8 x 57 JRS, 8 x 60 S. Mare
energie cinetică are cartuşul 9,3 x 74 R care foloseşte la vânatul foarte rezistent: urşi mari, precum şi vânat
exotic. În afară de acesta din elita cartuşelor de vânătoare consacrate pentru vânatul mare face parte H & H
375, care s-a impus mai ales pentru vânatul african.

CUM ÎNVAŢĂ ÎNCEPĂTORUL SĂ TRAGĂ

Puşca cu alice. Ar fi de dorit ca nici un vânător începător să nu iasă la vânătoare înainte de a fi învăţat
să epoleze, să ochească în ţinte şi să tragă în ţinte mobile artificiale. Este vorba deci de trei operaţii prealabile
înainte de a trage în vânat. Problema unui tir bun este importantă nu numai din punctul de vedere al
315
satisfacţiei vânătorului, ci ea are şi un aspect economic, prin aceea că micşorează numărul pieselor de vânat
rănite şi negăsite, care pier undeva şi sunt mâncate de dăunători.
Am vrea să subliniem un lucru deosebit de important pentru formarea noului vânător; să înveţe de la
început să execute corect mişcările de epolare, luarea poziţiei de tir, deoarece, după ce s-a obişnuit să le
practice greşit, cu greu se va mai putea corecta. Pentru a deveni bun trăgător, se cer: ochi ageri, mână sigură
şi calm. Aici intervin însuşirile cu care s-a născut vânătorul. Cu toate acestea şi o persoană mai puţin dotată
din acest punct de vedere poate deveni un trăgător mijlociu, chiar bun, dacă face suficiente exerciţii.
Epolarea. Condiţia dibăciei la tirul asupra vânatului este o corectă epolare. Picioarele se ţin ca în figură adică
tălpile aproape în unghi drept. Această poziţie dă corpului stabilitate şi permite mişcarea ţevii într-un sector
mare. în momentul epolării, corpul având jumătatea stângă îndreptată spre direcţia de tragere, greutatea
corpului sprijinită mai mult pe piciorul stâng, mâna stângă având cotul mai mult întins decât strâns, chiar
dacă a depăşit antepatul. Poziţia să fie neforţată, naturală. Puşca să fie bine rezemată în umăr, pentru a nu da
lovituri prea puternice, prin forţa de recul. Când se epolează, puşca va fi dusă înainte şi numai după aceea

Poziţia trăgătorului la epolare: a - greşită; b - corectă; c - poziţia tălpilor picioarelor

trasă înapoi şi rezemată cu patul bine de umăr. La epolare, degetul nu se ţine pe trăgaci, ci de-a lungul gărzii
trăgaciului.
Exerciţiul de epolare începe astfel: după ce s-a luat poziţia, se alege ca ţintă un punct fix, pe cât posibil
pe o linie orizontală. Uitându-se fix la punctul ales, închide ochii şi epolează, bine înţeles cu puşca goală. La
deschiderea ochilor, ţeava trebuie să aibă cătarea pe obiectul vizat şi să fie văzută în lungul şinei. Se repetă
acest exerciţiu de mai multe ori pe zi şi zile în şir, până când, a reuşit să ochească bine şi în acelaşi fel, iar
epolarea a devenit un act reflex. Numai în acest mod, vânătorul va reuşi să tragă cu efect când este surprins
de sitarul care s-a ridicat din desiş şi se strecoară într-o clipă printre vârfurile arborilor. între două epolări:
puşca se ţine cu patul între cot şi corp, neforţat, având ţevile îndreptate în sus, sub un unghi de 30-40° faţă de
orizontală.
După ce a învăţat să epoleze bine, face pasul al doilea, ochind în diferite ţinte fixe situate la 20-40 m,
atât de pe loc cât şi oprindu-se din mers. Se ocheşte sub diferite unghiuri în aceeaşi ţintă, precum şi în ţinte
diferite din acelaşi punct. Exerciţiul trebuie repetat, în timpul liber, mai multe zile, fiind mereu atent la
precizia şi rapiditatea epolării.
Pasul al treilea ar fi ochirea în ţinte mobile, dar tot artificiale: siluete de iepuri, vulpi, mistreţi, ce se
mişcă în poligonul de tir, trase de anumite dispozitive. Din păcate la noi nu sunt asemenea poligoane, de
aceea vânătorul trebuie să se antreneze la tirul de talere, care însă nu rezolvă toate situaţiile întâlnite în
terenul de vânătoare.
După ce vânătorul începător a străbătut cele trei etape: epolarea, ochirea asupra ţintelor fixe şi tirul la
ţinte mobile, este indicat să iasă pe teren şi să tragă în ţinte vii. Dar şi în acest caz e bine să înceapă cu ciori,
în special de semănătură, ciori grive, coţofene, gaiţe, care formează obiect de combatere. Pentru a nu se
descuraja, nu va începe vânătoarea cu becaţinele, sitarii şi sarsalele, care au un zbor rapid sau neregulat, deci
tirul este dificil, ci cu prepeliţe şi raţa mare care se ridică mai greu. în toate cazurile să ţină cont de corecţiile
de ochire.
Armă ghintuită. Tirul cu astfel de puşti se deosebeşte fundamental de cel cu arma de alice, deoarece,
de regulă, se trage în vânatul ce stă pe loc, încât vânătorul are timp să ochească. Deci, aici se cere ochirea cu
mare precizie. Totuşi, sunt situaţii când şi cu puşca ghintuită trebuie să tragi fără întârziere, de exemplu când
vânatul se apropie de desiş. Pentru acest motiv, este recomandabil ca vânătorul să facă exerciţii de luare a
316
liniei de ochire prin înălţător şi cătare. Şi mai necesară este această mişcare când se ocheşte prin lunetă, pe de
o parte pentru a se obişnui de a prinde repede vânatul în câmpul lunetei, pe de altă parte, pentru a ţine ochiul
la distanţă potrivită de ocularul lunetei (circa 8-10 cm), încât ţinta să fie clară. Puşca să fie ţinută aşa încât
planul de tragere să fie vertical, altfel proiectilul va suferi o abatere. Ori de câte ori este posibil, tragerea să se
facă ţinând puşca rezemată. De nevoie, se poate trage şi din poziţia în genunchi, sau şezând, fără a rezema
arma, dar în aceste cazuri, riscul de a trage greşit sporeşte. Lucru esenţial este ca vânătorul să-şi dobândească
încrederea în sine.
Câteva reguli de respectat la puştile cu ţevi netede şi ghintuite:
- Nici una din mişcările recomandate nu se învaţă din carte sau din auzite, ci este nevoie de exerciţii;
- Chiar dacă vânătorul a reuşit să execute bine mişcările, în cameră sau poligon, el are nevoie de
acomodare şi în teren, unde pe de o parte intervine diversitatea de situaţii, iar pe de alta se adaugă emoţia în
faţa vânatului;
- Cine are ochi normali, trage cu ambii ochi deschişi;
- Pentru a-şi da seama de efectul focului, trăgătorul să nu închidă ochii în momentul când puşca
pocneşte, ci să observe cu atenţie mişcările vânatului;
- La orice foc greşit, este util să fie analizată lovitura spre a afla cauzele şi a evita greşelile în viitor.
Linia justă la practicarea vânătorii şi la recoltarea vânatului prin orice alte mijloace legale este aceea de
a nu cauza animalelor sălbatice suferinţe ce s-ar putea evita şi de a nu pricinui pagube sub raport economic.
Este un merit, nu de a împuşca mult într-o zi, ci de a trage corect şi cu efect, încât vânătorului să-i revină un
număr de cartuşe cât mai mic la o piesă împuşcată. Când, după o zi de vânătoare, revin multe cartuşe la o
piesă doborâtă, aceasta înseamnă vânat care a plecat rănit, care a murit fără a putea fi găsit, deci pierderi din
punct de vedere economic. Satisfacţie deplină este când vânatul cade „în foc", adică pe loc, iar nu atunci
când pleacă rănit, chiar dacă până la urmă va fi găsit.
Puştile moderne permit un tir eficient, cu condiţia de a nu trage la distanţă mai mare, decât posibilităţile
armei, de a folosi alice potrivite vânatului în care se trage şi a nu cruţa al doilea foc dacă situaţia o cere.
Nu numai vânătorii începători, dar şi cei cu experienţă la început de sezon, este bine să facă exerciţii de
tragere la poligon.
ÎNGRIJIREA ŞI CURĂŢIREA PUŞTILOR DE VÂNĂTOARE

Din motive comerciale, fiecare fabrică ţine la calitatea produselor sale, la bunul ei renume, de aceea,
accidente din cauza fabricaţiei se ivesc rareori. înainte de a pune în vânzare, orice puşcă nouă este supusă
unei probe oficiale de rezistenţă. Vânătorul nu are posibilitatea de control asupra efectuării acestor probe, de
aceea, până la dovada contrară, trebuie să le primească aşa cum sunt prezentate de instituţiile respective.
Există însă unele condiţii de întreţinere şi folosire care pot influenţa calitatea puştii şi siguranţa personală a
vânătorului.
Astfel:
- Să fie folosite numai cartuşe potrivite pentru puşca respectivă, încărcate cu pulbere adecvată.
- Puşca să fie bine întreţinută, nelăsând-o să ruginească, deoarece petele de rugină adânci duc la
micşorarea rezistenţei. Când se pleacă la vânătoare pe mai multe zile, să nu se uite a se lua şi varga de curăţit.
- La închidere, puşca să nu fie forţată, ci, dacă opune rezistenţă, să se caute şi să se înlăture cauza.
Adeseori, este o bucată de frunză sau de coajă de arbore căzută în basculă.
- Pentru reparare, puşca să nu fie încredinţată decât unui specialist bun.
- Dacă se constată vreun deranjament în timpul folosirii ei, puşca trebuie mai întâi descărcată şi numai
după aceea căutat defectul.
- Când plouă sau ninge, se recomandă astuparea gurii ţevii cu un capac de piele. Să nu se uite însă a-1
lua înainte de a se trage, altfel ţevile se vor sparge.
- Cele mai bune dispozitive de siguranţă cu care fabrica a dotat puşca nu sunt de folos, dacă vânătorul
nu le manipulează conştiincios. Cea mai bună măsură de siguranţă este descărcarea puştii.
La curăţirea puştii se recomandă respectarea următoarelor reguli:
- Puşca se va curaţi bine, seara, în fiecare zi de vânătoare.
- În orice puşcă, dar mai cu seamă în cele cu ţevi ghintuite, varga de curăţit se introduce pe la camera
cartuşului nici o dată pe la gura ţevii.
- Pentru înlăturarea reziduurilor de plumb ce se depun la puştile cu ţevi netede, mai cu seamă în
apropierea conului de racordare, se foloseşte peria de sârmă, fără însă a freca ţeava prea mult.
- După înlăturarea, cu ajutorul periei de sârmă, a scrumului rezultat din arderea pulberii, ţeava se şterge
şi cu cârpa uscată şi se unge în interior cu ulei de armă de bună calitate, fără însă a o năclăi. Se înţelege că se
ung şi părţile vizibile ale închizătorului şi mecanismului de dare a focului, precum şi orice altă parte metalică
317
vizibilă a puştii.
- După ce a fost unsă în interior, se montează şi se unge şi pe dinafară, pe toate părţile de metal.
- Ştergerea şi ungerea puştii este indispensabilă mai cu seamă după ploaie sau ninsoare, dar trebuie
făcute şi chiar după ce puşca a fost prinsă de ţevi cu mâna transpirată. O pată de rugină pe ţeava nu mai poate
fi scoasă şi strică estetica puştii.
- Înainte de a trage, adică în dimineaţa zilei de vânătoare, se recomandă ştergerea uleiului din interiorul
ţevii, mai cu seamă la puştile ghintuite.

ECHIPAMENTUL DE VÂNĂTOARE

Îmbrăcămintea. Ceea ce interesează, în primul rând este comoditatea, uşurinţa la mişcări, culoare
asemănătoare cu a mediului. Haina să fie largă în spate pentru a permite epolarea fără dificultate; pantalonii -
golf sau pană, ca să nu împiedice îndoirea genunchilor; în nici un caz să nu fie strâmţi. De mare importanţă
este culoarea care să nu contrasteze cu mediul înconjurător; vara - culoarea kaki sau verde; toamna, cenuşie-
brună, la fel cu frunza uscată sau coaja arborilor; iarna - una cenuşie deschisă; o îmbrăcăminte cenuşie-
verzuie este satisfăcătoare pentru toate anotimpurile. O condiţie de bază pentru reuşita vânătorii prin apropiat
este ca îmbrăcămintea să nu facă zgomot la atingere, deci, din acest punct de vedere, nu corespund hainele de
doc care sună la atingerea de crengi, în schimb sunt apte cele de lână. Pentru cei ce vânează la sărite, acest
considerent nu se ia în seamă. Paltonul lung stânjeneşte mersul şi se încarcă de scaieţi şi de noroi. Bună este
o scurtă, care să ajungă până la 10-15 cm deasupra genunchilor. Iarna, pe vânt rece, în câmp deschis, trebuie
căutat orice mijloc de apărare contra pătrunderii vântului prin haine: căptuşală de blană, izolare din material
plastic, haină vătuită.
Pelerina cauciucată poate fi folosită doar la câmpie. Pentru persoanele care au de urcat pante şi deci
sunt expuse transpiraţiei, pelerina nu este indicată, dimpotrivă constituie un pericol pentru sănătate. O astfel
de pelerină, uşoară se recomandă să fie ţinută în sacul de spate şi folosită pe timp de ploaie, nu la mers, ci
stând pe loc. Cei ce urcă la munte, primăvara şi toamna pe timp călduros, să nu uite să pună în sacul de spate
un pulover sau altă haină caldă, pentru orice eventualitate. Prin iarba udă, se îmbracă pantaloni cauciucaţi
peste cei obişnuiţi.
Încălţămintea depinde de regiunea unde se vânează şi de anotimp. Ea trebuie să fie comodă şi să nu
permită pătrunderea apei. Ceea ce interesează din punct de vedere vânătoresc este să nu scârţâie şi să aibă
talpă de cauciuc, pentru a permite apropierea de vânat, fără a face zgomot. Vara, cauciucul are aderenţă şi pe
stâncă; iarna însă, pe gheaţă, alunecă, mai cu seamă dacă talpa este tocită. Pe astfel de vreme, la munte, sunt
mai buni bocancii cu ţinte, care prind şi pe panta cu iarbă. Cizmele cauciucate sau bocancii cauciucaţi sunt
de neînlocuit la baltă şi pe noroi adânc, şi foarte utili la vânătoarea pe arătură moale. Chiar la dealuri şi
munte, pe rouă sau după ploaie, cizmele sunt bune la mersul prin iarbă. în astfel de cazuri, pentru a feri de
umezeală pantalonii de la cizme în sus, se obişnuieşte a se îmbrăca, peste cizme şi pantaloni obişnuiţi, alţi
pantaloni largi, din material plastic şi scurtaţi, încât să treacă numai cu puţin peste cizme. Se înţelege că pe
vreme geroasă, bocancii sunt de preferat cizmelor de cauciuc. Oricare ar fi încălţămintea, trebuie încheiată
astfel ca pământul, nisipul, pietricelele să nu intre în ea.
Pentru acoperitul capului, primăvara, vara şi toamna cea mai bună este pălăria vânătorească, deoarece,
pe de o parte apără de ploaie, iar pe de alta fereşte ochii de razele piezişe ale soarelui, ceea ce uşurează atât
observarea vânatului, cât şi ochitul, în timpul iernii, capul se acoperă cu căciulă, care să protejeze şi urechile.
Sacul de spate. Geanta. Vânătorii şi personalul vânătoresc în activitatea de teren poartă geantă sau sac
de spate. Fiecare din acestea are avantaje şi dezavantaje. Geanta apără de ploaie condica de serviciu,
cartuşele şi alimentele. Este şi estetică, dar este neîncăpătoare pentru cel care pleacă la munte pentru mai
multe zile şi trebuie să ducă nu numai alimente mai multe, ci şi îmbrăcăminte de rezervă. Pe lângă aceasta,
cureaua apasă pieptul, îngreuiază respiraţia normală şi deschiderea hainei la urcat, pe timp călduros. Când cel
ce o poartă se apleacă pentru a lucra ceva, geanta îi alunecă înainte, stânjenindu-1 în mişcări. în nici un caz,
geanta nu corespunde pentru cel ce activează la dealuri înalte şi munte. Sacul de spate este încăpător, uşor de
purtat, permite deschiderea hainei, nu împiedică mişcarea braţelor în timpul lucrului, dar are dezavantajul că
nu apără aşa de bine conţinutul lor contra ploii. Corectivul poate fi găsit în învelirea obiectelor respective în
pungi de material plastic, iar, pe timp de ploaie, pelerina poate fi îmbrăcată peste sacul de spate, acoperindu-
1. în orice caz, cel puţin la munte, sacul de spate este de preferat genţii. Personalul de vânătoare, de regulă,
poartă sac de spate format mic.
Cartuşiera şi geanta de cartuşe. Cartuşiera are avantajul că dintre cele 20-25 cartuşe pe care le
conţine, vânătorul poate scoate pe oricare, după mărimea alicelor de care are nevoie; prezintă însă şi
dezavantajul că strânge abdomenul, iar pe timp călduros este incomod de purtat. Geanta poate cuprinde un
318
număr mai mare de cartuşe, însă ele sunt amestecate şi nu totdeauna vânătorul găseşte pe cel de care are
nevoie. Ca şi cealaltă geantă, la orice aplecare, alunecă înainte.
Binoclul de vânătoare este o unealtă indispensabilă pentru vânătorul de cervide şi capră neagră, iar
pentru personalul de teren, este util indiferent de natura vânatului. Cu ajutorul lui se disting oamenii de la
distanţă mare. De aceea ar fi dorit ca întreg personalul de teren să fie dotat cu binocluri de mărimea 8 x 30.
Dar serviciul pe care ni-1 face nu este numai vederea la distanţă, ci şi mai buna apreciere a vânatului pe
luminozitate scăzută. Un bun binoclu trebuie să aibă două caracteristici: mărire şi luminozitate.
Manşonul este mai practic decât mănuşile, la vânătoarea cu gonaşi, unde trebuie să scoţi mâinile
repede pentru a epola. In lipsă, se pot folosi şi mănuşi, având însă degetul arătător de la mâna dreaptă tăiat pe
jumătate, pentru a putea apăsa pe trăgaci.
Cuţitul de vânătoare este necesar vânătorului de vânat mare pentru jupuit, eviscerat, tăiat crengi pentru
a se camufla sau a curaţi câmpul de tragere. Pentru personalul de teren, este o unealtă indispensabilă, tot
timpul. Spre a putea tăia şi oase mici la despicarea vânatului, este bine dacă are şi un ferăstrău.
Alte accesorii. Din echipamentul vânătorului mai fac parte: scaunul de vânătoare, ciorchinarul,
lanterna.
Obiecte care nu sunt numai pentru vânătoare ar fi: cutii de aluminiu pentru alimente, bidon pentru apă,
medicamente felurite, în special contra răcelii şi un pansament sterilizat.
Vânătoarea la munte, care durează mai multe zile, este o adevărată expediţie, iar pentru ca vânătorul să
se simtă bine, nu trebuie să-i lipsească nimic dintre obiectele necesare. întocmirea din timp a unei liste în
acest scop este un lucru folositor.

NOŢIUNI DE CHINOLOGIE
FOLOSUL ADUS DE CÂINELE DE VÂNĂTOARE

Câinele este un foarte vechi auxiliar al omului, la vânătoare şi cel mai credincios însoţitor al lui la
această îndeletnicire. El aduce multiple foloase, atât înainte de focul de armă, cât şi după ce acest foc a fost
tras. Utilizarea câinelui în timpul vânătorii poate fi privită din trei puncte de vedere: al frumuseţii şi
comodităţii vânătorii, al eticii vânătoreşti şi al folosului economic.
Privită din punctul de vedere al frumuseţii şi comodităţii, se constată că vânătoarea individuală în teren
cu vânat mic este mai aducătoare de satisfacţii când vânătorul este întovărăşit de un câine bine dresat; este
mai puţin obositoare, deoarece cercetarea terenului o face câinele; mai fructuoasă, dat fiind că mirosului
câinelui nu-i scapă piese care altfel nu ar fi descoperite; aretul, aportul delectează pe adevăratul vânător. în
câmpia întinsă, fără pădure, un câine pontator străbate o suprafaţă mare de teren, descoperind orice piesă s-ar
găsi aici. Scoaterea din vizuină a animalelor răpitoare cu păr nici nu ar fi posibilă fără câine. La vânătoarea
de mistreţi, practicată cu câini care nu urmăresc decât această specie de vânat, semnalarea prin lătrat a
prezenţei mistreţilor în goană, adaugă vânătorii un element de atracţie, în comparaţie cu vânătoarea simplă,
cu gonaşi. Câinele scoate vânatul din desişuri şi mărăcini în care omul nu ar putea pătrunde, fără a-şi
deteriora îmbrăcămintea.
Sub raportul eticii vânătoreşti: vânătorul are datoria să caute vânatul rănit. Este o chestiune de etică
vânătorească. Dar acest lucru el nu-1 poate face cu deplin succes decât cu ajutorul câinelui de vânătoare. într-
adevăr, vânatul rănit se ascunde în desişul pădurii, în iarbă înaltă, în mărăcinişuri, suferă mult şi după un
timp, poate îndelungat, moare. Cu ajutorul câinelui, el poate fi găsit mai uşor.
Din punct de vedere economic. Vânatul nu cade, totdeauna, imediat după focul de puşcă; îndeosebi
vânatul mare (cerb, căprior, mistreţ) reuşeşte să se îndepărteze la câteva sute sau chiar mii de metri şi dacă nu
este descoperit la timp, moare, ajungând să fie devorat de animalele dăunătoare. Cu ajutorul câinelui, acest
vânat este urmărit, descoperit şi adus în circuitul economic. La vânătoare în baltă, fără câine de aport, se
pierde o mare parte a vânatului împuşcat, acesta căzând în stuf. Numărul pieselor de vânat rănit este mare.
Câinii pontatori ajută pe ocrotitorul de vânat să descopere cuiburile de fazani şi potârniche din culturile de
nutreţ, putându-le astfel salva înainte de sosirea cositoarelor mecanice. Câinii de anumite rase, conduşi de
vânător, urmăresc, prind şi ucid, fără să fie nevoie de foc de puşcă, pisicile hoinare de pe câmp, contribuind
astfel la reducerea numărului dăunătorilor vânatului şi, implicit, la sporirea producţiei de vânat.
Se poate spune deci că, fără câine, nu se poate concepe vânătoare adevărată. Din acest motiv, este
necesară dezvoltarea chinologiei în ţara noastră. Utilitatea câinelui trebuie dovedită în mod practic, posesorii
de câini buni, căutând să le dezvolte gustul şi apoi să iniţieze pe vânătorii începători, stabilindu-se între ei
raporturi de dascăl şi elev.

319
 DESCRIEREA PRINCIPALILOR CÂINI DE VÂNĂTOARE
CLASIFICARE
Cu privire la clasificarea câinilor de vânătoare, părerile specialiştilor sunt împărţite. Una din clasificări,
pentru câinii ce ne interesează, este următoarea:

I. Câini pontatori II. Câini scotocitori III. Câini hărţuitori IV. Limieri
Pointer Spaniel cocker Foxterrier Limierul hanoveran
Seterul alb (englez) Spaniel springer Baset Limierul bavarez
Seterul roşu (irlandez) Scotocitorul german Airedaleterrier
Sterul gordon (scoţian) Jagdtterrier
Bracul german
Vijla maghiară
Grifonul
Pudel pointerul

DESCRIEREA PRINCIPALILOR CÂINI DE VÂNĂTOARE

Regiuni corporale. Denumirea diferitelor părţi ale corpului câinelui conform figură curs.
Vânătorul este bine să cunoască rasele de câini de vânătoare şi întrebuinţarea ce se dă fiecăreia.
Câini pontatori. Se numesc astfel din cauză că, atunci când simt vânatul în apropiere, se opresc, stau
nemişcaţi într-o poziţie anumită, după care vânătorul ştie că au descoperit vânat. Se zice că „pontează".
Pointerul are talia între 52 şi 64 cm la mascul şi 50-60 cm la femelă. Este un câine specializat în
căutarea vânatului mic, în special cu pene, pe câmpiile întinse, muncă în care nu este întrecut de nici o rasă.
Are miros (nas) foarte fin, este rezistent la alergări, are o chetă largă, putând străbate o suprafaţă de teren în
dreapta şi stânga liniei pe care se mişcă vânătorul (100 + 100 m) şi un aret ferm. Cercetează terenul cu viteză
mare, ţine botul sus, deoarece mirosul fin îi permite să prindă emanaţiile vânatului, fără să fie obligat a
apropia botul de pământ, cum fac alte rase cu simţul olfactiv mai slab. Serviciul pe care îl face vânătorului
este de a descoperi vânatul şi a ponta. Nu-i place să aporteze vânatul împuşcat, iar aceasta este partea lui
slabă pentru vânătorul care nu poate ţine mai mulţi câini. Pointerul este şi trebuie privit ca un câine
specializat.
Seterii au cam aceeaşi talie ca şi pointerul, sunt tot câini specializaţi în căutarea vânatului mic, deci fac
vânătorului cam aceleaşi servicii. Ceea ce îi deosebeşte de pointer este părul lung şi mătăsos de pe corp, mai
lung pe coadă, urechi şi pe partea dinapoi a picioarelor. Deşi sunt excelenţi în câmpiile întinse, totuşi pot fi
folosiţi, în oarecare măsură, şi la pădure şi baltă, fără însă a da acelaşi randament ca bracii. Cheta lor este
largă, se mişcă în galop, cu botul sus, dar sunt mai puţin specializaţi decât pointerul, fiind apţi şi pentru
vânătoarea de baltă şi în pădure. Având părul lung, suferă mai mult de căldură decât pointerul, dar rezistă mai
bine la ger şi la stuf, fiind mai puţin expuşi rănirii din cauza trestiei uscate.
Se întâlnesc trei rase de seteri, care se deosebesc între ei mai mult după culoare decât după mod de
întrebuinţare:
Seterul-alb (englezesc) are culoare de obicei albă, cu pete şi pigmentaţii negre, portocalii, galbene,
castanii. Talia masculului 56-62 cm, iar a femelei 53-58 cm.
Seterul-roşu (irlandez) este un câine foarte frumos, de culoare uniformă roşie-gălbuie, din care cauză
este ţinut adeseori drept câine de agrement, pierzându-şi parte din aptitudinile de căutător şi pontator al
vânatului mic. Talia 55-65 cm la mascul şi 54-60 cm la femelă. Folosit în pădure, toamna şi primăvara la
sitari, are dezavantajul că, având culoarea roşcată, este deosebit greu de fondul cam de aceeaşi culoare a
frunzelor de stejar căzute sau încă pe crengi. Nu sunt admise pete; cel mult se tolerează pe piept.
Seterul-gordon (scoţian) este de culoare neagră având pe partea inferioară a cozii, pe cea a picioarelor,
pe piept, bărbie şi bot şi deasupra ochilor păr de culoare roşcată-gălbuie, formând aşa-numitele semne de
foc. Este un câine frumos, robust, păcat că, după cât se cunoaşte, nu există nici un exemplar de rasă pură.
Masculul are talia de 59-64 cm, iar femela de 56-61 cm.
Toţi cei patru câini amintiţi sunt mari pontatori. Coada nu li se amputează.
Bracul-german este cam de aceeaşi mărime ca pointerul, în ţara noastră sunt întâlnite două varietăţi;
bracul german cu părul scurt, care este şi cel mai frecvent, şi bracul german cu păr sârmos. Brac cu păr lung
nu există în ţara noastră. Cel cu păr scurt are părul de culoare castanie închisă, uniformă sau pe acest fond
existând şi pete sau pigmentaţii albe. Câteodată fondul este alb, iar petele şi pigmentaţiile brune, dar aceasta
este culoare mai puţin dorită. Coada i se amputează. Bracul german cu păr sârmos se deosebeşte de bracul cu
păr scurt prin natura părului: peste părul scurt şi subţire, care formează stratul de jos, are peri lungi şi aspri.
320
Pe părţile laterale ale botului, pe arcade, pe partea posterioară a picioarelor şi pe omoplaţi, părul este şi mai
lung. La aport în apă este avantajat de părul gras care prinde mai greu apa.
Spre deosebire de cei 4 mari pontatori descrişi, bracul german este un câine cu aptitudini multiple, deci
mai util pentru marea majoritate a vânătorilor. într-adevăr, are chetă şi nas bun fără a fi la înălţimea marilor
pontatori. în schimb, aportează foarte bine, caută vânatul mare pe urma de sânge, este agresiv faţă de
răpitoare; este un câine universal. Bracul german cu păr sârmos are calităţi deosebite pentru vânătoarea în
apă şi este mai rezistent la intemperii, datorită părului său mai lung. Având în vedere calităţile multiple,
bracii germani sunt cei mai răspândiţi pontatori din ţara noastră.
În literatură mai sunt amintite varietăţile: bracul german de Weimar, bracul german cu păr ghimpos,
bracul german cu păr lung.
Vijla-maghiară este un câine pontator asemănător ca mărime cu bracul german cu păr scurt. Culoarea
îi este galbenă ca a franzelei, nu prezintă pete. Pontează şi aportează bine, fără însă a avea toate calităţile
bracului german.
Grifonul şi pudel-pointerul prezintă, deocamdată, puţină importanţă pentru ţara noastră.
Câinii scotocitori. Spanielii sunt câini de talie mai mică decât pontatorii. Spanielul-springer are talia
de 45 şi 50 cm, iar spanielul cocker de 34 şi 40 cm. În ce priveşte culoarea părului:
Spanielul-cocker poate fi unicolor: negru sau castaniu, sau multicolor: fondul alb cu pete negre sau
castanii.
Spanielul-springer poate fi unicolor (roşu-castaniu închis, negru) sau multicolor (fond negru cu nuanţe
castanii pe bot, piept, partea inferioară a picioarelor, partea inferioară a cozii). Fondul poate fi şi alb sau roşu-
castaniu.
Ca aptitudini, spanielii nu pontează, dar au însuşiri care îi fac folositori pentru majoritatea vânătorilor:
scotocesc prin desişuri, aportează foarte bine, pot fi folosiţi şi la vânatul acvatic, sunt agresivi faţă de
răpitoare. La toate aceste calităţi se adaugă aceea că sunt de talie mică, deci pot fi ţinuţi şi în cameră. Mai
frecvent, la noi, este cocărul. Ambii sunt ţinuţi adesea şi drept câini de agrement.
Scotocitorul german prezintă pentru noi importanţă mai puţină, fiind mai rar.
Câini de hărţuială. Foxterierul este unul dintre câini de vânătoare cei mai cunoscuţi şi mai răspândiţi.
Talia variază între 35^0 cm şi rar depăşeşte 10 kg greutate. Se caracterizează prin temperament vioi,
mobilitate mare, rezistenţă la oboseală şi intemperii, agresivitate şi curaj faţă de răpitoare.
Este neascultător. Varietăţile de la noi: cu păr scurt şi aspru şi cu păr sârmos. Culoarea alb cu unele pete
negre şi castanii. Foxterierul este un câine de vânătoare bine dotat şi foarte folositor vânătorului profesionist.
Sunt foarte folositori la combaterea dăunătorilor vânatului, în primul rând a celor de vizuină (vulpe, viezure
şi uneori pisică sălbatică), dar şi a celor de suprafaţă (pisici hoinare). Sunt foarte utili şi la goanele de
mistreţi, cât timp stratul de zăpadă nu le împiedică mersul. Fiind de talie mică, nu neliniştesc prin alergare
cervidele. Sunt şi auxiliari preţioşi ai personalului de vânătoare.
Basetul este, de asemenea, un câine bine cunoscut, fiind răspândit atât în cercurile vânătorilor, cât şi în
acelea ale amatorilor de câini de cameră. Are picioare foarte scurte, fiind cel mai scund câine de vânătoare de
la noi. Talia de 25-30 cm şi greutatea de până la 10 kg. Există varietăţi cu păr lung şi scurt, păr sârmos sau
ghimpos. La noi sunt mai cu seamă cu păr scurt, în două coloraţii castaniu-roşcat şi negru cu semne castanii
pe piept, pe bot, deasupra ochilor şi pe picioare.
Temperament vioi, viteză redusă, mare mobilitate, rezistenţă la oboseală şi intemperii, nas foarte bun.
Principala însuşire a basetului este la vizuină. Este un câine de vânătoare foarte util vânătorului profesionist.
Ca aptitudini, pe lângă calităţile foxterierului, şi anume acela de câine de vizuină, de urmăritor a
dăunătorilor la suprafaţă şi de auxiliar la vânătoarea de mistreţ (când nu este zăpadă mare), Basetul, având
miros fin, poate fi obişnuit să urmărească vânatul rănit, deci să îndeplinească muncă de limier. Poate să
scotocească în desişuri şi să aporteze animalele accesibile taliei lui.
Airedaleterierul este un hărţuitor de talie mai mare (55-62 cm); deci nu este apt pentru muncă la
vizuină. în schimb, tocmai datorită taliei mai mari, poate fi folosit la vânătoare de mistreţi pe zăpadă mare,
când mersul foxterierilor şi baseţilor este îngreunat. Se susţine că nu urmăreşte vânatul nerăpitor afară de
mistreţ.
Jagdterierul este un hărţuitor cu aptitudini multiple.
Câini pentru căutarea vânatului pe urma de sânge. Limierii sunt câini de talie relativ mare (cel
hanoveran de 45 şi 55 cm, iar cel bavarez de 40 şi 50 cm). Culoarea părului este uniformă: roşie-brună,
galbenă-brună şi uneori cenuşie-brună.
Sunt câini specializaţi în a găsi vânatul mare rănit, în special cervidele, mergând pe urma de sânge. Aşa
fiind, limierii sunt câini utilizaţi în terenurile cu vânat mare. Dat fiindcă în ţara noastră efectivele de cervide

321
cresc rapid şi că în terenurile cu efectiv optim se va trece la recoltare intensă, limierii trebuie înmulţiţi,
dresaţi şi folosiţi.

CÂINELE DE VÂNĂTOARE CEL MAI POTRIVIT CERINŢELOR VÂNĂTORULUI

La alegerea câinilor de vânătoare trebuie să se ţină seama de speciile de vânat existente, configuraţia
terenului unde urmează a fi utilizat, aptitudinile rasei şi serviciile pe care le aduce.
Serviciile pe care ni le face câinele interesează în primul rând, şi numai în al doilea rând aspectul lui
exterior. Dacă este posibil ca el să întrunească ambele condiţii, este cu atât mai bine. Când este vorba de rase
cu atitudini aproape identice, cum sunt seterii, poate interveni gustul vânătorului, alegând pe cel preferat
după aspectul exterior.
Cel ce nu ţine decât un singur câine, dar doreşte să vâneze în teren variat (câmpie fără păduri, păduri,
tufişuri eventual şi baltă) va alege un câine cu aptitudini multiple. De folos poate fi sfatul unui cunoscător.
Deoarece însuşirile bune depind de rasă, iar ele se transmit prin ereditate, se recomandă stăruitor să
nu se cumpere decât câini de rasă pură, având certificate de origine. După ce a fost procurat un câine
îndeplinind această condiţie, atunci, dacă este femelă trebuie să se vegheze, în continuare să nu se
împerecheze decât cu masculul de rasă pur, având însă grijă să se evite consangvinizarea. Obţinerea unei
progenituri valoroase merită sacrificiul deplasării, chiar la distanţă mare, pentru montă. în scopul evitării
corcirii, se recomandă ţinerea femelei într-un spaţiu închis, mai cu seamă în perioada căldurilor.
Dar chiar la căţeii provenind din părinţi de rasă pură, trebuie să se afle cum se comportă ei în munca de
teren, deoarece serviciile pot varia chiar când este vorba de rasă curată.
Recomandăm:
- Pentru câmpia întinsă, unde vânatul principal îl constituie păsările (potârnichi, prepeliţe, raţe, sitari)
este indicat, un mare pontator, în special un seter, mai cu seamă dacă există şi vânat de baltă.
- La câmpie şi dealuri, cu vânat variat, în special iepuri, un câine cu aptitudini multiple - un brac - va fi
cel mai potrivit. Bracii au avantajul de a şi aporta bine.
- Spanielii corespund pentru desişuri, unde munca de bază este scotocitul.
- în terenurile populate cu cerbi, unde problema ce se pune vânătorului este de a urmări vânatul rănit,
câini indicaţi sunt limierii specializaţi în căutarea vânatului după urma de sânge.
- Pentru scoaterea vulpii din vizuină, ca şi pentru viezuri şi pisici sălbatice, se vor întrebuinţa foxterieri
şi baseţi, care, pe zăpadă nu prea adâncă, pot fi folosiţi şi la mistreţi. Ultimii fac şi serviciul de a urmări
cervidele după sânge, fără însă a se putea ridica la nivelul limierilor.
- în fine, pentru vânătorii de profesie (paznici, pădurari), dacă sunt din regiunea de câmpie, indicaţi
sunt prepelicarii universali (cu aptitudini multiple), iar la dealuri şi munte - baseţi sau foxterieri.

DESPRE DRESAJ

Câinele de vânătoare odată procurat, trebuie format pentru a presta în terenul de vânătoare serviciile ce
se aşteaptă de la el. Aceasta se realizează prin dresaj.
Rareori vânătorul va reuşi să-şi procure un câine gata dresat, şi mai ales, bine dresat. De regulă, va
trebui să şi-1 dreseze el însuşi. Deşi această muncă nu este nici simplă nici uşoară, ea totuşi nu trebuie să
sperie pe cel ce vrea să o facă, deoarece reuşita în diferitele faze ale dresajului aduce satisfacţii, iar bucuria
de a vâna, cu un câine format de vânătorul însuşi, este mai mare.
Regulile de dresaj trebuie cunoscute şi în cazul când vânătorul şi-a procurat un câine bine dresat.
Acesta pentru a şti cum trebuie să-1 folosescă şi cum să vegheze ca dresajul să nu fie stricat prin însuşirea
unei deprinderi rele.
Dresajul trebuie făcut complet şi conştiincios. Descrierea în mod amănunţit a modului cum trebuie
efectuat dresajul ar depăşi scopul şi cadrul acestei lucrări. De aceea, în cele ce urmează, se va arăta numai în
ce constă această muncă.
Dresajul câinelui de vânătoare cuprinde trei faze:
Educaţia, care se face când căţelul are vârsta între 3 şi 6 luni. I se dă un nume şi este învăţat să-1
recunoască, să fie curat şi disciplinat;
Dresajul de casă, care după unii se face între 5 şi 7 luni, după alţii între 6 şi 12 luni, cuprinde
executarea de către pontatori şi scotocitori a unor comenzi date de dresor, dintre care se enumera: să vină
când este chemat, să şadă, să facă jos să ia în gură anumite lucruri şi să le lase când i se cere. Aceste comenzi
servesc la învăţarea lui să aporteze vânatul.
- Venirea la chemare: când aude vocea sau fluierul stăpânului, câinele să vină imediat indiferent unde
322
se găseşte şi chiar dacă ar fi simţit vânat în apropiere, pe care se pregăteşte să-1 ponteze. Câinele neascultător
strică vânătoarea şi enervează pe stăpân.
- Când i se comandă să şadă, câinele trebuie să se aşeze pe picioarele dinapoi şi să stea nemişcat.
Executarea întocmai a comenzii este utilă când vânătorul stă la pândă sau în ţiitoare la vânătoare cu gonaşi, şi
nici o mişcare nu este permisă, deoarece ea ar compromite rezultatul vânătorii.
- Daun derivă de la cuvântul englezesc down, care înseamnă jos. La auzul acestei comenzi, câinele
trebuie să se aşeze cu abdomenul la pământ, să-şi lipească botul pe labele dinainte şi să stea nemişcat, lipit de
pământ. Este o mişcare importantă de disciplină, pe care trebuie să o execute, fără ezitare, indiferent de
acţiunea în care ar fi angajat. La început, executarea se face la comanda dată cu vocea, dar, mai târziu,
această mişcare trebuie să o execute şi la focul de puşcă, la ridicarea mâinii sau a puştii.
- Dresajul în teren, care se face la vârsta de 1-2 ani, are drept scop pregătirea câinelui să execute acele
mişcări prin care el se face util, direct, cu ocazia practicării vânătorii.
- Să cerceteze terenul, sistematic, fără să se depărteze prea mult de vânător; cu ajutorul mirosului fin
să descopere vânatul şi să pună pe vânător în situaţia de a putea trage.
- După ce a descoperit (a simţit) vânatul, să „ponteze" (areteze).
- În fine, după împuşcătură, să aporteze vânatul.
Aretul sau pontatul înseamnă oprirea bruscă a câinelui şi rămânerea lui în nemişcare, ca o statuie,
atunci când, datorită mirosului lui fin, a simţit vânatul în apropiere. Prin această poziţie caracteristică, el
semnalează prezenţa vânatului şi dă vânătorului posibilitatea să se apropie şi să tragă, când vânatul va sări.
Aretul se numeşte/era când câinele stă timp îndelungat în această poziţie. Un câine bine dresat nu are voie să
părăsescă această poziţie de aret şi să se apropie de vânat pentru a-1 stârni, decât la comandă; nu are voie să
alerge după vânatul ce s-a ridicat. Prin dresaj se poate mări durata poziţiei de aret şi se poate frâna înclinarea
naturală a câinelui de a alerga după vânatul stârnit. Chetă înseamnă felul cum se mişcă pe teren câinele de
vânătoare, cum caută vânatul pentru a-1 semnala stăpânului său. Este vorba aici de distanţa de vânător, de
viteză, de felul cum ţine nasul, sus sau aproape de sol. Astfel, marii pontatori - pointerul şi seterul - se
depărtează mult de vânător (până la 100 m), ceea ce se numeşte chetă largă, se mişcă cu mare viteză, chiar în
galop, ţin nasul sus, deoarece, având mirosul foarte fin, nu sunt obligaţi să şi-1 apropie de pământ pentru a
prinde mirosul vânatului. Prepelicarii cu întrebuinţare multiplă (cei universali) se mişcă mai aproape de
vânător decât marii pontatori, mişcările lor în dreapta şi în stânga au amplitudine mai mică (chetă strânsă),
iar nasul îl apropie, adesea, de pământ, mirosul fiindu-le mai slab decât al marilor pontatori. Câinii
scotocitori au cheta şi mai strânsă. De altfel, la aceştia, cheta largă ar fi un defect, deoarece ei ar stârni numai
vânatul, dacă acesta s-ar petrece la distanţă mare, iar vânătorul n-ar mai avea posibilitatea să tragă. Cheta
largă este un dezavantaj şi în teren acoperit, deoarece câinele nu poate fi ţinut sub ochi şi dirijat. Din acest
motiv, marii pontatori sunt cu adevărat utili numai în terenurile deschise.
Prepelicarii, fie ei pontatori sau scotocitori, au în firea lor înclinarea de a cerceta terenul şi a căuta
vânatul, dar este nevoie de dresaj pentru ca această pornire să fie dirijată spre o chetă corespunzătoare
intereselor vânătorului.
Aportul. La comanda aport şi numai la comandă, câinele trebuie să caute şi să aducă în gură, aşezându-
se în poziţia şezi, în faţa vânătorului şi predându-i vânatul împuşcat. Nu este permis să strivească, nici măcar
să strângă tare în gură vânatul şi cu atât mai puţin să-1 morfolească. Câinii de întrebuinţare multiplă, cum
sunt bracii şi scotocitorii, fac acest lucru cu plăcere, pe când pointerul şi seterii numai la nevoie.
Câinii de hăituiala şi limierii au nevoie de un dresaj special. Câinele, odată dresat, trebuie vegheat ca
deprinderile învăţate să fie păstrate şi să nu i se strice dresajul.

ÎNTREŢINEREA ŞI ÎNGRIJIREA CÂINELUI DE VÂNĂTOARE

Câinele de vânătoare nu trebuie obişnuit cu temperatura ridicată, deoarece când este scos la vânătoare
în teren, este expus răcelii. Din acest motiv, este preferabil să nu fie ţinut în cameră, ci afară într-o cuşcă
anume făcută în acest scop care are două compartimente ce pot fi folosite în funcţie de mersul vremii: o
încăpere fără uşă, un fel de antreu, pentru timp călduros şi alta închisă pentru vreme rece. Cuşca are un
acoperiş mobil şi peretele frontal demontabil, ceea ce uşurează păstrarea curăţeniei. Mărimea ei depinde de
talia câinelui. Pereţii cuştii sunt dubli, bine izolaţi contra curentului şi pentru a păstra mai bine căldura din
interiorul cuştii. în compartimentul deschis se pune aşternut din paie, fân, sau, mai bine, foi de porumb, care
trebuie schimbat în fiecare săptămână şi la nevoie, tratat cu insecticid.
Atenţie trebuie să se dea şi curăţeniei corporale. In fiecare zi câinele să fie şters cu o perie aspră, pentru
a înlătura noroiul, praful şi alte impurităţi din păr. Câinilor cu păr lung, în prealabil, li se descâlceşte părul cu
un pieptene rar. Lunar sau la două luni o dată este bine să li se facă baie. Tot zilnic li se şterg, cu vată sau cu
323
o cârpă moale, ochii şi urechile. Aceste măsuri de curăţenie sunt necesare şi după fiecare vânătoare, deoarece
cu această ocazie se încarcă de scaieţi, iar în ochi şi urechi le intră seminţe de buruieni.
Hrana câinelui trebuie să fie variată. Raţia zilnică a unui câine de talie mijlocie este de circa 1000 g,
având aproximativ 2 000 calorii şi se compune din: 500 g carne de cal, 400 g mălai sau arpacaş, 100 g varză,
cartofi (zarzavat) şi 20 g sare. Pentru o căţea gestantă, în ultima lună, raţia se majorează la circa 1 800 g. în
fine, în timpul alăptării, raţia zilnică se majorează cu încă 150 g pentru fiecare căţel alăptat.
Vânătorii care ţin un singur câine, îl pot hrăni cu resturi de la bucătărie.
Hrana să fie proaspătă; cea veche, dar nealterată înainte de a fi servită, e bine să fie dată în clocot şi
apoi să se răcească la temperatură potrivită. Hrana se serveşte de două ori pe zi, la aceeaşi oră şi la intervale
de 10-12 ore. Apa se oferă cu ocazia fiecărei mese; ea trebuie să fie curată. După ce a băut, vasul se ridică,
nelăsându-se peste zi pe teren.
Curăţenia şi dezinfectarea trebuie respectate atât în ce priveşte vasele cu hrană şi apă, cât şi mediul în
care este ţinut.
încheiem aceste sumare consideraţii asupra câinelui de vânătoare, cu un îndemn pentru răspândirea
câinilor de rasă pură, pentru o cât mai largă întrebuinţare a lor, pentru urmarea sfaturilor organelor
chinologice centrale, care depun eforturi în scopul ridicării nivelului acestui sector, în care mai este mult de
făcut.

METODE DE VÂNĂTOARE

Prin metode de vânătoare se înţelege modul cum procedează vânătorul la recoltarea vânatului, adică
felul cum practică el vânătoarea: de unul singur sau împreună cu alţi vânători (în colectiv); stând la pândă
sau căutând să se apropie de vânat; cu câine sau fără câine de vânătoare.
Având în vedere aceste criterii, metodele practicate în prezent se pot clasifica astfel:
Metode individuale, prin care se înţeleg cele practicate de un singur vânător şi la care nu se folosesc
gonaşi. Au avantajul de a nu fi costisitoare şi de a putea fi practicate fără a se ţine cont de posibilitatea de
participare a altor persoane. Se poate afirma că acest grup cuprinde metodele cele mai atractive şi cele mai
compatibile cu etica vânătorească.
Într-adevăr este mai frumos să vânezi cerbul la boncănit, căpriorul la chemătoare şi sitarul la pânda de
seară, decât iepurele la goană, cu o armată întreagă de vânători şi gonaşi. Din rândul metodelor individuale
fac parte:
a) pânda la toate speciile de cervide, mistreţ, la raţe, gâşte, sitari;
b) apropiatul (dibuitul) la cerb, căprior, lopătar, mistreţ şi capră neagră;
c) vânătoarea la chemătoare aplicată la cerb, căprior, vulpe, lup, raţe;
a) la sărite, la iepuri (când dispoziţiile administrative permit), la potârnichi, fazani, sitari, prepeliţe,
folosind câinele sau nu.
Metodele aplicate de grupurile de vânători (colective) cuprind pe cele practicate în prezent, aproape
în exclusivitate, la iepuri, mistreţi, urşi, apoi la fazani, sitari şi alte specii. La iepuri şi fazani se practică atât
în pădure cât şi la câmp; la mistreţi, urşi, sitari exclusiv în pădure. Necesită muncă de organizare, găsirea de
gonaşi suficienţi ca număr şi calitate (la urşi şi mistreţi) şi cheltuieli mai mari. Vânătorul nu poate vâna
atunci când ar dori, ci trebuie să se acomodeze posibilităţilor organizării.
Cele mai frecvente metode sunt:
a) Goana în pădure la: iepuri, mistreţi, urşi, lupi, vulpi, fazani, sitari.
b)Goana în câmp deschis la: iepuri, fazani, potârniche (când se permite).
c) Vânarea în cerc, practicată la iepuri.

REGULI GENERALE DE ORGANIZARE A UNEI VÂNĂTORI DE IEPURI FOLOSIND GONAŞI

Organizatorul unei vânători cu 10-20 participanţi, cu puşcă şi 20-40 gonaşi, are, în primul rând, o
răspundere morală faţă de vânătorii care iau parte şi una materială faţă de unitatea deţinătoare a fondului
(asociaţie sau ocol silvic). Nu este indiferent ce vânat se împuşcă şi cât rămâne pe teren. Ar însemna o
gospodărire rea, să se atace stocul de reproducţie; adăugăm aici că nu trebuie organizată vânătoare acolo
unde este vânat puţin, deoarece nu vor fi mulţumiţi nici vânătorii şi nu se vor acoperi nici cheltuielile, dacă e
vorba de vânătoare de valorificare. Deci, prima sarcină a celui chemat să organizeze o vânătoare este să se
convingă dacă efectivul existent asigură reuşita sau nu. La aceasta servesc nu numai informaţiile furnizate de
paznic, ci şi constatările personale (sondajele) făcute, în prealabil de organizatorul însuşi. O vânătoare
nereuşită duce la scăderea prestigiului organizatorului şi a unităţii care deţine fondul.
324
 Cu 1-2 zile înainte de ziua hotărâtă pentru vânătoare, organizatorul însoţit de 2-3 persoane care îl vor
ajuta în ziua respectivă şi anume unul care conduce gonaşii, altul care va aranja vânătorii în ţiitori şi eventual
căruţaşul, care va lua în primire vânatul (prezenţa acestuia nu este obligatorie), parcurg terenul şi fixează
locul fiecărui gonaş, direcţia de unde vor veni gonaşii, linia pe care vor sta vânătorii, ordinea de succesiune a
goanelor, ca să nu se piardă timp cu mersul de la una la alta. Cu această ocazie, se măsoară cu pasul
lungimea şi lăţimea fiecărei goane, pentru a şti la ce distanţă să fie aşezaţi vânătorii şi gonaşii. Astfel uşor se
poate întâmpla să nu fie loc suficient pentru toţi vânătorii sau să rămână o parte din goană fără vânători.
Totul se desenează pe o schiţă, care va fi foarte utilă în ziua vânătorii. Lungimea goanelor şi distanţa dintre
vânători depinde de specia de vânat (dacă sunt sau nu şi fazani), de relieful terenului (deal, vale, şes întins),
de sol (uscat, noroios), de direcţia vântului, de vegetaţie (pădure, vârstă şi desimea ei, culturi agricole, arături
adânci, semănături de grâu etc). Pentru iepuri, goanele vor avea lungimea de 300-400 m în arboret des şi
500-800 m în arboret rar; la câmp deschis 800-1 000 m toamna, când încă mai sunt coceni şi alte culturi
nerecoltate şi 1 000-1 500 m către sfârşitul sezonului, când terenul este dezgolit, vremea rece, vânatul
deranjat. Distanţa dintre vânători se fixează aşa fel încât, pe de o parte ei să nu se stânjenească unii pe alţii,
iar pe de altă parte, dacă un iepure este scăpat de unul dintre vânători, să poată trage în el vecinul său. In
pădurea deasă, distanţa va fi 30-35 m, în cea rară de 40-45 m, la câmp aproximativ 60 m. În vânat nu se trage
pe linie, ci sub unghi de 40-50°, deci distanţa de tragere este mai mare decât jumătatea distanţei dintre
vânători. Urmările unei distanţe mai mari sunt: vânat rănit şi pierdut, cartuşe risipite şi remuşcări pentru
vânătorul lacom. Distanţa între gonaşi în teren acoperit să fie de 15-25 m la început de sezon şi 20-35 m mai
târziu când vânatul sare uşor.
Exprimăm aici convingerea că flancurile trebuie bine închise cu vânători şi anume, în pădure pe
distanţa de 100-120 m, iar în câmp deschis pe 200-250 m. Se emite adesea părerea că trebuie să se lase şi
vânatului o şansă de scăpare, deci flancurile să fie lăsate fără puşcaşi. Considerăm greşită această părere, din
motivul că iepurii ce ies la flanc, aproape de linia vânătorilor, sunt, de regulă, dintre cei răniţi. Şansă de
scăpare trebuie acordată iepurilor sănătoşi şi tot în aceştia să se pună speranţa şi când este vorba de stocul de
reproducţie.
De aceea se impune ca flancurile liniei de vânători să fie bine închise cu puşcaşi la aceeaşi distanţă, nu
mai mare ca pe linie, iar flancurile de gonaşi să fie lăsate fără puşcaşi. Trebuie luptat contra pierderilor prin
rănire. Acestea sunt câteva puncte de reper la fixarea numărului de vânători şi a mărimii goanelor.
Se programează atâtea goane cât se pot efectua într-o zi, de obicei 5-8 la câmp deschis sau 10-14 la
pădure plus 2-3 de rezervă.
Vânătorii înscrişi la cererea lor, pentru acea vânătoare, au datoria morală să participe sau să-şi anunţe
neparticiparea în timp util. Altfel creează greutăţi organizatorului. Că nu se cade să vii la vânătoare neinvitat
sau să aduci la vânătoare un invitat al tău, fără ştirea şi încuviinţarea organizatorului, este un lucru elementar.
În ziua întocmirii planului vânătorii, organizatorul desemnează pe cel ce se va îngriji de angajarea
gonaşilor. Acesta va trebui să fie, cu numărul de gonaşi stabilit, în punctul de întâlnire şi la ora fixată. De
regulă, acesta răspunde şi de căruţa cu vânat. Este neplăcut şi semn de rea organizare când la locul de
adunare au sosit vânătorii înaintea gonaşilor. De altfel gonaşii trebuie să sosească pe teren cu circa o oră
înaintea vânătorilor. în acest timp, cel ce va conduce linia de gonaşi, de obicei pădurar sau paznic, va face
lista acestora, îi va numerota şi instrui aşa încât să lucreze organizat, să păstreze distanţa şi alinierea, să nu
alerge prea tare, ci să meargă normal, înaintarea liniei de gonaşi cu viteză mare are neajunsul rămânerii în
urmă a unora şi adeseori ruperea lanţului gonaşilor.
Vânătorilor li se fixează, în mod clar, ora şi locul adunării, aşa ca să nu fie posibilă nici o interpretare
eronată.
În ziua vânătorii, conducerea o are o singură persoană: organizatorul. Nu se cade ca vânătorii să se
amestece în organizare, iar dacă ar încerca să o facă, să nu li se permită acest lucru. Dacă planul vânătorii a
fost bine făcut, atunci totul decurge în ordine. Nu trebuie să aibă loc nici o discuţie, să nu existe nici o
ezitare, ci totul să meargă potrivit planului. Dacă mersul vremii a făcut inaplicabil parte din plan (vânt
defavorabil, teren desfundat), atunci organizatorul, împreună cu ajutoarele lui, vor căuta să adapteze planul la
noua situaţie.
O dată vânătorii sosiţi la locul de adunare, organizatorul va proceda astfel:
- Numără vânătorii sosiţi, ca să ştie câte numere vor fi puse pentru tras sorţii.
- Verifică permisele de vânătoare.
- Se face tragerea la sorţi, apoi organizatorul înscrie într-un carnet numele vânătorilor în ordinea ieşirii
la sorţi.
- Se comunică vânătorilor regulile de vânătoare. Este preferabil din mai multe puncte de vedere (timp,
temeinicie, eficacitate), ca aceste reguli să fie difuzate în scris, fiecărui vânător. Din aceste reguli de
325
vânătoare nu vor lipsi cele referitoare la protecţia muncii. Cu această ocazie se va semna, din acest punct de
vedere, cu toţi participanţii un proces-verbal de protecţia muncii.
Regulile principale sunt:
1. Puşca de vânătoare se încarcă numai după ce vânătorul şi-a ocupat locul de vânătoare (ţiitoarea), a
trecut şi ultimul vânător pe lângă el şi se descarcă neapărat înainte de a părăsi acel loc; la punctul de adunare
se vine cu puşca deschisă.
2. Înainte de a o încărca, puşca se verifică dacă nu are pe ţeava vreun corp străin: pământ, zăpadă etc.
care ar putea provoca spargerea ţevii.
3. Aşezaţi-vă aliniaţi bine cu vecinul, iar nu în zig-zag. Identificaţi cu precizie locul vecinului din
dreapta şi din stânga. Nu vă mişcaţi, nu fumaţi în ţiitoare, căci speriaţi vânatul şi enervaţi pe vecini.
4. Nu trageţi decât după ce aţi văzut clar vânatul, altfel s-ar putea să trageţi într-un gonaş.
5. Nu trageţi pe linia ocupată de vânători şi nici sub un unghi mai mic de 45° faţă de această linie,
deoarece riscaţi să răniţi pe vecin.
6. Nu urmăriţi vânatul peste linia de vânătoare cu puşca întinsă.
7. Când gonaşii sunt la 120 m în pădure şi 150 m în câmp deschis nu mai trageţi înainte ci numai în
spate.
8. Nu vă schimbaţi fără ştirea vecinilor locul destinat pentru dvs. la începutul goanei şi nu urmăriţi
vânatul rănit decât după terminarea goanei, deoarece riscaţi să fiţi împuşcat de vecin.
9. Nu trageţi la distanţă prea mare, fiindcă răniţi vânatul, cauzând suferinţe ce se pot evita şi produceţi
pagube sub raport economic. Cât mai puţine focuri greşite.
10. Nu vă amestecaţi în organizarea vânătorii. Rezervaţi criticile constructive la terminarea zilei de
vânătoare.
Organizatorul comunică numărul de goane proiectate, în pădure şi la câmp, precum şi vânatul ce se
poate împuşca. Se arată şi modul de colectare a vânatului împuşcat.
în mod special trebuie să se pună accentul pe faptul ca să se tragă atenţi şi, în măsura posibilului, să se
evite pierderile prin rănire.
La aşezarea vânătorilor în standuri, se poate proceda în două feluri:
a) Sau sunt aşezaţi în ordinea numerelor ieşite la sorţi, însă la fiecare goană începând cu alt şi alt număr
(1, 3, 5, 7 etc. sau 1,4, 7, 10 etc).
b) Sau îşi schimbă vecinii la fiecare goană, folosind unele tabele care arată locul pe care îl va avea
vânătorul la fiecare goană în acea zi. Folosirea tabelelor are avantajul, că dacă ai dat peste un vecin incomod,
care îţi strică ziua de vânătoare, ai ocazia să scapi de el. Cu acest sistem, rar se va întâmpla să fii vecin de
două ori, în aceeaşi zi cu aceeaşi persoană. Se întocmeşte o fişă pentru fiecare vânător, în care se fixează
locurile pe care acesta le va avea în cursul zilei. Această fişă care primeşte un număr curent este în acelaşi
timp şi biletul de tras la sorţi. Procedeul acesta obligă să se marcheze toate locurile, în fiecare goană, punând
atâtea tăbliţe numerotate de la 1 până la sfârşit, câţi vânători sunt. Operaţia se face, de obicei, în preseara
zilei de vânătoare. Fiecare vânător se va opri la tăbliţa cu numărul indicat în fişă, deci aranjarea este mai
simplă, ea făcându-se fără zgomot şi pierdere de timp.
La aşezarea vânătorilor după procedeul de la litera a (în ordinea numerelor ieşite la sorţi), se
recomandă vânătorilor a se aşeza prin flanc câte unul în ordinea numerelor din goana respectivă, în acest fel,
se evită strigătele, aşteptările, greşelile. Distanţa între o ţiitoare şi alta o măsoară cu pasul ajutorul
organizatorului.
Plecarea gonaşilor se face fie la semnalul dat de organizator, după aşezarea vânătorilor, fie fără semnal,
la terminarea aşezării gonaşilor, dacă potrivit terenului este clar că aceasta se produce mai târziu decât
aşezarea vânătorilor; nici un vânător nu are calitatea să dea semnalul de plecare, în afară de organizator.
La fiecare goană, când începe aranjarea vânătorilor în ţiitori, organizatorul le comunică acestora
direcţia de unde vine goana şi locul de adunare după terminarea ei. Cel ce conduce gonaşii, comunică şi el
locul de adunare al acestora. Acest lucru este de mare folos, pe de o parte pentru a evita strigătele de chemare
după goană, iar pe de altă parte pentru a nu se produce întârzieri, aşteptând pe cei ce au mers în direcţia
greşită.
Este util ca după fiecare goană, responsabilul liniei de gonaşi să se prezinte organizatorului pentru
eventuale comunicări. Căruţa cu vânat, maşinile vânătorilor şi oricare alte persoane decât vânătorii să nu stea
în colţul său în apropierea liniei de vânătoare, ci la cel puţin 150 m de ultimul vânător.
Se recomandă vânătorilor şi gonaşilor ca în tot cursul zile de vânătoare să meargă, pe cât posibil,
grupaţi, deoarece organizatorul nu poate începe înşirarea liniei de vânătoare la goana ce urmează decât dacă
aceştia sunt toţi prezenţi după terminarea goanei precedente; de asemenea, nu poate face nici eventuale
comunicări. Aşteptând mult până se adună toţi, se pierde timp.
326
 La terminarea fiecărei goane, după ce vânătorii au sosit la locul de adunare şi au predat organizatorului
vânatul împuşcat, acesta notează în carnet, la fiecare vânător, ce a împuşcat, apoi confruntă totalul declarat,
cu vânatul predat, şi îl dă în primire căruţaşului, care trebuie să aibă vehiculul pregătit cu prăjini pentru a
putea atârna iepurii fără să se atingă unii de alţii. înainte de fi puşi în căruţă, iepurilor li se stoarce urina.
La fiecare goană sau la terminarea zilei de vânătoare, în tot cursul lunii noiembrie, organizatorul sau o
persoană competentă desemnată de el determină procentul de iepuri din acel an, cu scopul de a stabili sporul
anual.
Deplasarea vânătorilor şi gonaşilor de la o goană la alta să se facă în linişte. Astfel stârnesc vânatul din
goanele următoare.
în timpul mesei sau oricărui repaus, arma nu se reazămă de arbori, maşină etc. deoarece pe de o parte,
căzând se poate vătăma, iar pe de alta, dacă din neatenţie n-a fost descărcată, se pot produce nenorociri,
descărcându-se prin cădere. Mai bine să fie atârnată de o cracă.
Pentru a se trage cu eficienţă mai mare, se recomandă aşezarea vânătorilor în aşa fel încât cei începători
sau cu tirul slab să fie intercalaţi între trăgătorii buni. Scopul este ca vânatul scăpat sau rănit să poată fi
doborât de cei din a doua categorie. Se înţelege că acest lucru trebuie făcut discret, ca nimeni să nu se
considere jignit. Eventual, la trasul sorţilor, se împart în două grupe, fără a li se spune scopul, apoi într-o
pălărie se pun numerele cu soţ din care vor trage cei buni, iar în alta numerele fără soţ din care vor trage
începătorii.
Vânătorii să urmărească ridicarea vânatului împuşcat de ei şi transportul lui până la locul de adunare şi
să-1 predea organizatorului. Fiecare declară drept vânat împuşcat de el numai atâta cât a predat
organizatorului.
În ce priveşte numărul de gonaşi, cu cât aceştia sunt mai deşi cu atât este mai bine, dar numărul lor
depinde şi de considerente economice.
Conducătorul liniei de gonaşi, dacă are puşcă, să nu i se permită să tragă, deoarece în acest caz nu se va
ocupa în suficientă măsură, de supravegherea gonaşilor.
Înainte şi în timpul goanei, gonaşii să nu consume băuturi alcoolice, deoarece devin indisciplinaţi.
Pentru evitarea accidentelor, în căruţe sau maşini, urcarea se face cu arma descărcată şi deschisă.
Când goanele se succed fără spaţiu între ele, există riscul ca parte din vânatul goanelor să plece din
cauza zgomotului făcut în goana precedentă. Vulpile aproape totdeauna vor pleca. De aceea se recomandă ca,
atât la câmp deschis cât şi la pădure, să se renunţe la unele goane, urmând ca acestea să fie vânate cu altă
ocazie sau să nu fie vânate deloc.
Un câine bun aportor este de mare folos, mai ales la pădure, unde nu se poate urmări totdeauna unde a
căzut vânatul rănit.
Se pune întrebarea dacă este bine ca gonaşii să facă zgomot, adică să strige sau nu. La vânătorile din
ţara noastră, se face zgomot, dar în alte ţări din Europa Centrală şi parte din cele apusene - nu. Acolo, atât la
goanele din pădure, cât şi la cele de câmp deschis, se merge în linişte, neauzindu-se decât bubuitul armelor,
bătutul tufelor cu ciomagul şi zăpada scârţâind sub încălţămintea gonaşilor. Nici un strigăt, nici o fluierătură.
Când un vânat ar vrea să treacă printre gonaşi, ei caută să-1 întoarcă nu prin strigăte, ci prin mişcare în
dreapta şi în stânga. Avantajul acestui procedeu este că goanele vecine nu se resimt din cauza zgomotului. La
noi, o astfel de vânătoare ar părea ciudată, din cauză că obiceiul de a face zgomot este înrădăcinat. Dar,
indiferent dacă gonaşii fac sau nu zgomot, ei trebuie să păstreze distanţa între dânşii, să meargă aliniaţi, iar
din 200 în 200 m la pădure şi 400-400 m la câmp deschis, să se oprească şi să se alinieze.
Făcând o clasificare a metodelor de vânătoare cu gonaşi, se constată că la goana în pădure şi la cea de
pe câmp deschis, vânătorii stau pe loc, iar gonaşii caută să aducă vânatul spre vânător.
La metoda în cerc şi la cea în fâşii mari, vânătorii şi gonaşii merg în aceeaşi linie.
Regulile şi principiile generale descrise sunt aplicabile şi la organizarea vânătorilor colective pentru
urşi, mistreţi, fazani, sitari, ţinându-se seama de caracteristicile şi obiceiurile fiecărei specii, precum şi de
configuraţia terenului.
Metode speciale, în categoria cărora intră vânătoarea la vizuină cu câini hărţuitori pentru a scoate
vulpea, viezurele sau pisica sălbatică şi vânătoarea de corvide cu ajutorul bufniţei pot fi considerate şi
mijloace de combatere a unor dăunători ai vânatului.
Tot din acest grup fac parte pânda la urs, lup, vulpe, folosind ca nadă, carnea. Pânda poate fi făcută fie
dintr-un bordei amenajat în acest scop (lup, vulpe), fie din observator acoperit şi închis (urs).
Şoimăritul este tot o metodă specială, practicată în alte ţări, dar şi acolo pe scară redusă, deoarece este
costisitoare şi cere mult timp pentru dresajul păsărilor de pradă. Nu avem cunoştinţă să fie practicată în
prezent în ţara noastră. Metoda constă în a dresa păsări de pradă: şoimi, ulii (porumbar sau păsărar) aşa fel
încât, dacă sunt lăsaţi să zboare liberi, să se întoarcă la îngrijitorul sau stăpânul lor, când sunt chemaţi.
327
Vânătoarea se practică astfel: şoimarul stă de obicei pe cal şi ţine pasărea dresată pe mâna îmbrăcată într-o
mănuşă de piele tare şi groasă prin care ghearele păsării răpitoare să nu poată străbate. După ce vânatul
(fazan, potârniche, iepure, prepeliţă) este stârnit de un prepelicar, se dă drumul şoimului ca să-1 urmărească
şi să-l prindă. De fapt, cel ce vânează este şoimul, iar aşa-zisul vânător nu face altceva decât să asiste la lupta
dintre răpitor şi pradă. Dacă păsările în luptă se îndepărtează, vânătorul le urmăreşte călare. Spectacolul
constă în a observa lupta dintre cele două păsări şi, totodată, în a studia modul de comportare atât a
răpitorului, cât şi a victimei. Randamentul este scăzut.
În fosta URSS acvilele dresate erau folosite la combaterea lupilor din stepa fără păduri.
Alegerea metodei de vânătoare nu depinde numai de preferinţa vânătorului ci, în primul rând, de specia
de vânat, de natura terenului şi faza biologică din ciclul anual (boncănit, rotit etc). Unele specii pot fi vânate
numai prin metode individuale (cocoşul de munte, cerbul), altele atât individual cât şi colectiv (fazanul,
sitarul, ursul), în fine, altele aproape numai colectiv (mistreţul).
Oricare ar fi metoda, succesul depinde de cunoaşterea obiceiurilor vânatului şi a terenului: locurile
unde stă în diferite anotimpuri, trecătorile etc. De aceea, pentru obţinerea unor rezultate bune, studiul
biologiei speciilor de vânat este indispensabil.

OBICEIURI DUPĂ DOBORÂREA VÂNATULUI

În ţările Europei Centrale, mai cu seamă în Austria şi Germania, există unele obiceiuri la care vânătorii
cunoscători nu renunţă. Prin nerespectarea lor, li se pare că s-a răpit vânătorii unele din laturile ei frumoase.
Ele se referă la ceea ce urmează după ce focul de armă a fost tras, iar vânatul a fost doborât. Ţara noastră
adeseori primeşte vânători din alte ţări, în calitate de oaspeţi. Este bine ca aceste obiceiuri să fie cunoscute de
vânătorii noştri, dar, mai cu seamă, de personalul vânătoresc de teren pentru ca să le respecte atunci când este
cazul. Nu au nimic de pierdut, ci numai de câştigat şi vânătorii noştri, dacă le vor respecta şi vor împărtăşi
începătorilor aceste obiceiuri care înnobilează vânătoarea. Unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestor
obiceiuri, consideră că respectarea rânduielilor vânătoreşti deosebeşte pe vânătorul care posedă cultură
vânătorească, care înţelege frumuseţea vânătorii, care a îndrăgit natura şi creaturile ei, de acei vânători care
aleargă numai după carne sau trofee.
Iată câteva dintre aceste obiceiuri, întâlnite la vânatul mare:
Locul unde a stat vânatul în momentul când s-a tras asupra lui se marchează prin înfigerea în acel
punct, în poziţie verticală, a unei ramuri de 35-40 cm. Această ramură, după obicei, trebuie să fie din
următoarele specii: molid, brad, stejar, anin. Nu sunt admise ramurile de fag sau de specii exotice. Motivele
nu sunt arătate. De asemenea, există obiceiul ca ramura să se rupă nu să se taie cu cuţitul şi nici să nu se
cojească. Respectarea obiceiului are importanţă practică, deoarece se fixează locul de unde va începe
urmărirea vânatului, dacă acesta nu a căzut pe loc. Marcarea locului cu această crenguţă se face indiferent
dacă în acel punct se văd sau nu urmele vânatului.
Dacă în punctul unde a stat vânatul când a primit împuşcătura se văd urmele lui, deci se ştie în ce
direcţie a fugit, atunci pe lângă crenguţa înfiptă în pământ, se mai pune una cu vârful ascuţit în poziţie
culcată; dacă e vorba de un mascul, atunci se pune cu vârful ascuţit în direcţia în care duc urmele lui, iar
dacă este femelă atunci se pune invers (cu vârful de cetină în direcţia în care a fugit). Pentru a preciza dacă
este vorba de mascul sau femelă, se pune o crenguţă mai mică în dosul celeilalte în poziţie perpendiculară,
aceasta însemnând că vânatul a fugit în sensul opus. Modul de marcare înseamnă că un cerb mascul a fugit
spre stânga; sau o ciută a fugit spre stânga; în fine, dacă direcţia în care a plecat vânatul este necunoscută, dar
punctul unde a stat în momentul când a primit focul este stabilit, atunci se pun pe lângă ramura verticală, încă
două crenguţe transversale cu vârfurile opuse.
Crenguţa de luare în posesie a vânatului căzut. Vânatul cu copite - numai acesta - după ce a fost
găsit, va fi culcat pe partea dreaptă, apoi i se va pune pe latura corpului o ramură îndreptată în felul următor:
dacă este vorba de mascul atunci ramura se aşază cu baza spre cap; dacă este femelă - invers, cu vârful
crenguţei spre cap.

328
 Modul de aşezare a crenguţei însemnând luarea în primire a vânatului
Crenguţa pusă astfel e un semn că vânatul a fost găsit şi luat în primire de vânătorul respectiv. Obiceiul
datează probabil, de pe vremea când pe acelaşi teren vânau, concomitent, mai multe persoane. Vânatul astfel
marcat însemna atunci că cel ce 1-a doborât este un vânător care are dreptul să vâneze în acel teren, iar nu
braconier, deoarece aceştia nu procedează în acest mod.
În afară de crenguţa care se pune pe corpul vânatului mare, se mai introduce în gura vânatului o
ramură cu frunze verzi, aşezată perpendicular pe direcţia botului. În terminologia vânătorească această
ramură poartă numele de ultima îmbucătură. Se procedează astfel numai cu masculii.
Vânătorului care a doborât vânat cu copite sau cocoş de munte, i se dă o ramură unsă cu sânge din
piesa doborâtă. Însoţitorul vânătorului (pădurar, paznic) rupe o crenguţă de 12-15 cm, din speciile de arbori
arătate, o atinge de rana vânatului şi, astfel, cu pete de sânge pe ea, o oferă vânătorului, pusă perpendicular
pe lama cuţitului de vânătoare. Dacă nu are cuţit de vânătoare, o oferă pusă pe pălărie, dar niciodată din
mâna goală. Cuţitul sau pălăria se ţin de obicei în mâna stângă, aceasta fiind regula. O dată cu oferirea
crenguţei, însoţitorul îl felicită pe vânător. Acesta o ia, mulţumeşte, apoi pune crenguţa la pălărie.
Obiceiul datează de peste 1000 ani şi vrea să fie un semn de recunoaştere a vânătorului căruia i se
datoreşte doborârea vânatului.
Dacă piesa respectivă n-a căzut pe loc, ci a trebuit să fie urmărită de către însoţitorul la vânătoare,
atunci vânătorul rupe o părticică din crenguţă şi o oferă acelui ce a urmărit şi găsit vânatul. Aceasta, ca un
semn că şi el a contribuit la reuşită.
La vânătorile colective, unde se vânează cu însoţitori ca la cele individuale, cum este cazul la mistreţi,
crenguţa este oferită vânătorului de către maistrul de vânătoare sau organizatorul vânătorii. Toate ramurile
menţionate trebuie să fie rupte cu mâna iar nu tăiate.
Aşezarea vânatului împuşcat (tabloul vânatului)
Vânătoarea trebuie să se dsfăşoare în ordine. La terminarea fiecărei goane, vânatul împuşcat adus de
vânător se aşază, în linie, culcat pe partea dreaptă. Dacă sunt piese multe, pe un rând se aşază iepurii, pe
altul fazanii etc. Tot a zecea piesă, începând de la stânga spre dreapta, se trage înainte cu o jumătate din
lungimea ei, pentru a înlesni numărătoarea. După ce s-a luat în primire tot vânatul din goana respectivă şi s-a
confruntat cu declaraţiile vânătorilor, se predă la căruţa care adună vânatul.
Seara, când s-a încheiat ziua de vânătoare, este obiceiul ca tot vânatul recoltat în acea zi să fie aranjat
într-un anumit fel pe care îl vom descrie aici.
La vânătorile de vânat mic, în rândul I se aşază vulpile, începând de la dreapta spre stânga, apoi în
continuare alte răpitoare, dacă ar fi (pisici sălbatice etc). Totdeauna vânatul răpitor se aşază pe un rând
aparte, deci nu se amestecă cu cel nerăpitor. Coada vulpilor se potriveşte în unghi drept faţă de corp. în
rândul II se pun iepurii, în al III-lea fazanii, separat cocoşii şi separat făzăniţele (dacă, voit sau nu, s-au
329
împuşcat şi femele). În rândul IV potârnichile, sitarii, porumbeii şi alt vânat cu pene, dacă este suficient de
numeros pentru a forma un rând aparte. Altfel, se aşază în continuarea rândului cu fazani. Şi în acest caz, tot
a zecea piesă, începând de la dreapta spre stânga (vânătorul fiind cu faţa la vânat) se trage înainte cu jumătate
din lungimea ei, pentru a înlesni numărarea (fig. 319). Se confruntă cu carnetul în care s-a notat vânatul
împuşcat. Recolta astfel aranjată se numeşte tabloul vânatului. Când totul este gata, vânătorii şi gonaşii se
aliniază ca în figură, organizatorul vânătorii comunică rezultatul zilei. în alte ţări se obişnuieşte ca, la
vânătorile mari, un număr de 3-4 gornişti să cânte câte o melodie specială pentru fiecare specie de vânat,
împuşcată în acea zi; ceremonia aceasta se desfăşoară seara, la lumina faclelor. Şi la noi s-ar putea face
această ceremonie când se organizează vânători cu participanţi din alte ţări, care ţin la astfel de obiceiuri.
La vănătorile cu goană la care se împuşcă vânat mare, se realizează tabloul. La noi în ţară numai
mistreţii se împuşcă la goană. Pentru cazul însă când, în viitor, s-ar recurge la această metodă şi la cerb cu
scopul de a reduce efectivul, se specifică regulile de aranjare a tabloului:
În rândul I se pun cerbii, în ordinea descrescândă a mărimii lor, de la dreapta spre stânga, întâi taurii şi
pe urmă ciutele, în rândul II lopătarii, respectând aceleaşi reguli; în rândul III mistreţii, în ordinea mărimii,
indiferent de sex; în rândul IV căpriorii, întâi ţapii, pe urmă femelele, tot în ordinea mărimii; în sfârşit, în
rândul V se pune vânatul răpitor: lupi, râşi, vulpi etc. în ordinea mărimii, dar pe specii.
La vănătorile mixte din păduri, unde se împuşcă atât vânat mare cât şi mic dacă numărul pieselor de
vânat este redus, ex. 1 cerb, 2 căprioare, 2 mistreţi, atunci nu se aşază pe rânduri separate pe specii, ci toate
pe un rând, respectând ordinea următoare: cerb, lopătar, mistreţ, căprior, în rândul II se pun răpitoarele,
singure în ordinea mărimii. Vânatul răpitor nu se amestecă cu cel nerăpitor, ci, chiar dacă ar fi o singură
piesă, se va lăsa într-un rând separat; în rândul III se pun iepurii; în rândul IV fazanii şi alt vânat cu pene
nerăpitor.
Oricare ar fi felul de vânat aranjat sub formă de tablou, nu trebuie să se păşească peste rânduri. De
aceea rândurile se fac distanţate la aproximativ 0,5-1 m, încât să se poată umbla printre ele. Obiceiul pare a
avea la origine un scop practic; sărind peste rânduri, s-ar putea călca pe vânat, turtindu-l. O altă regulă de
respectat la „tabloul vânatului", este ca piesele să nu se atingă între ele, în acest fel, se răcesc mai uşor.
Tabloul vânatului, este mai bine să aibă lungimea mai mare decât lăţimea din motive de estetică.
Pentru a pune trofeul la adevărata lui valoare, se obişnuieşte a se propti capul vânatului cu coarne cu o
bucată de lemn, ca să stea în sus.
Un vânător, care ţine la aceste obiceiuri, va considera că vânătorii din acea zi i-a lipsit ceva din
farmecul ei dacă tradiţia n-a fost respectată integral. De aceea, toate aceste obiceiuri trebuie cunoscute mai
cu seamă de personalul vânătoresc şi puse în aplicare când situaţia o cere.
Se consideră necuviinţă a sta călare pe vânatul împuşcat, sau a face glume pe socoteala lui. Lupta între
vânător şi vânat a luat sfârşit, iar învingătorul trebuie să-şi respecte adversarul învins.
Vânatul mare împuşcat trebuie cântărit, în scopul de a aduna date cu privire la cunoaşterea faunei
noastre vânătoreşti. Cervidele, capra neagră şi mistreţii se cântăresc fără viscere, dar cu cap, trofeu şi
picioarele întregi. Dacă se cântăreşte cu capul tăiat, acest lucru trebuie menţionat în datele statistice.
Semnale de vânătoare. În cursul practicării vânătorii, adeseori se simte nevoia să se dea semnale, la
distanţă de câteva sute de metri. De exemplu: la vănătorile colective de iepuri este necesar să se dea semnalul
de plecare a gonaşilor. În lipsă de corn, se suflă în ţeava puştii, ceea ce nu este nici practic, nici estetic. La
metodele de vânătoare în cerc şi în fâşii mari, semnalele sunt aproape indispensabile. De asemenea, la
chemarea câinelui de mistreţi sau a limierului care a plecat să prindă vânatul rănit, dar s-a îndepărtat prea
mult. În orice caz, semnalele de goană sunt nu numai practice, dar adaugă vânătorii un element interesant.

CONDIŢIONAREA ŞI VALORIFICAREA VÂNATULUI

La centrele de colectare a vânatului împuşcat, adeseori soseşte vânat alterat, deci care va trebui să fie
aruncat, precum şi piese degradate printr-o greşită condiţionare; murdare de sânge sau de noroi, cu răni mari,
cu părţi de corp fără păr, a căror valoare scade. La atelierele de naturalizat vânat şi de preparare a blănurilor,
vânătorii trimit uneori piese defectuos jupuite şi păstrate; blănuri de vulpe cărora le cade părul de pe coadă,
deoarece aceasta nu a fost bine jupuită sau uscată; blănuri de urs cu părul căzut în apropiere de gheare,
deoarece carnea nu a fost curăţată şi aceste părţi nu au fost tratate cu sare suficientă. Din toate acestea rezultă
pagube sub raport economic, deoarece prin clasarea unei piese de vânat la categoria a II-a în loc de categoria
I-a, preţul obţinut scade aproape la jumătate; piesele alterate se pierd în întregime; vânătorul, care ţine la
trofeu, va pierde o piesă de care îl leagă frumoase amintiri. De aceea, în cele ce urmează, se dau câteva
îndrumări cu privire la modul cum trebuie să procedeze vânătorul amator sau de profesie, din momentul
doborârii vânatului şi până la valorificarea lui, prin consumarea în gospodăria proprie sau punerea în comerţ.
330
 EVISCERAREA ŞI AERISIREA

Carnea de vânat se alterează mai uşor decât cea a animalelor domestice, deoarece, adeseori
împuşcătura sparge intestinele sau vânatul pleacă rănit şi este găsit cu întârziere. Aceste cauze de degradare
nu există la carnea animalelor domestice. De aceea, la vânat, este necesar să fie luate o serie de măsuri de
precauţie. Dintre speciile de vânat, cele care se alterează mai repede sunt păsările şi mistreţul.
Masculilor de cervide, capră neagră şi mistreţ li se scot testiculele, imediat după împuşcare. Dacă
acest lucru nu se face sau se întârzie cu efectuarea lui, carnea capătă un miros neplăcut, mai cu seamă în
perioada reproducerii.
În afară de aceasta, este necesar să fie făcută eviscerarea, adică scoaterea tuturor organelor interne:
stomac, intestine, inimă, plămâni, ficat, rinichi, splină şi scurgerea sângelui. Prin aceasta se dă posibilitatea
de răcire mai repede. Altfel, căldura din interiorul corpului poate duce la alterarea cărnii. Operaţia eviscerării
se poate face fie în pădure, la locul împuşcării, fie acasă la vânător sau la casa de vânătoare, dacă de la
împuşcare nu au trecut mai mult de 2-3 ore, iar temperatura aerului nu este ridicată. Acasă se poate lucra mai
comod şi nu se pierd organele interne comestibile. Dacă e vorba de căprior, capră neagră, ce se pot transporta
în spate, transportul piesei neeviscerate are avantajul că nu se murdăreşte de sânge; în schimb, se duce o
greutate în plus - viscerele. Eviscerarea în pădure este obligatorie pe timp călduros, sau când vânatul a fost
împuşcat în stomac sau intestine, precum şi în cazul când vânatul a plecat rănit şi a fost găsit mort, mai
târziu. Eviscerarea este necesară şi din motivul că viscerele, peritoneul, pleura şi sângele rămase în corp, sunt
cele care se alterează mai repede şi apoi transmit alterarea şi restului de carne.
La eviscerarea mamiferelor mari se procedează astfel: se aşază animalul pe spate, sprijinindu-1 pe
ambele părţi cu bucăţi de lemn, pietre etc. La cervide capul este îndoit spre spate, încât să se sprijine pe
coarne. Cu cuţitul, se scot cei doi dinţi canini ai cerbului şi se păstrează ca trofeu. Dacă vânatul respectiv nu
este destinat valorificării prin frigorifer la export, ci se desface pe plan local, se face o tăietură pe sub bărbie
până la piept şi se desprind esofagul şi beregata pe toată lungimea tăieturii şi în măsura posibilului şi în
adâncimea pieptului. Aceasta cu scopul de a putea fi scoase mai uşor viscerele prin tragerea lor spre coadă.
Se retează atât esofagul cât şi beregata sub bărbie, apoi esofagul se leagă la capăt cu o sfoară ca să nu curgă
prin el conţinutul stomacului, iar beregata se taie cât mai aproape de plămâni şi se aruncă. Dacă e vorba de
vânat ce se va expedia la frigorifer, atunci tăietura de la bărbie la piept, nu se mai face, ci doar se taie
beregata şi esofagul sub bărbie, făcând o tăietură transversală cât mai mică, apoi se caută a se desprinde
acestea de gât, pe o lungime cât mai mare. După aceea, începând de la anus, se spintecă pielea până la furca
pieptului, apoi se face o tăietură în peritoneu, cât să se introducă două degete, iar cu cuţitul se taie peritoneul,
printre degete, până la furca pieptului, având grijă să nu se atingă intestinele. Se introduc mâinile pe lângă
intestine şi stomac şi se separă de coaste, ca să se scoată mai uşor. Apoi, prin introducerea ambelor mâini
adânc în cavitatea toracică, se prinde esofagul şi restul de beregată şi se trag uşor, înapoi, până ies cu totul,
având grijă să nu se spargă intestinele şi vezica urinară. Intestinul gros se scoate tăind carnea în jurul
anusului până ce iese. Sângele adunat în interior se evacuează, ridicând corpul animalului până se scurge
complet. Căpriorii, caprele negre şi mistreţii nu prea grei se ridică şi se lasă cu picioarele dinainte pe o grindă
sau pe o creangă, scurgerea de sânge fâcându-se astfel cu uşurinţă. Cerbii şi animalele mai grele se ridică în
sus până iese tot sângele. În interior, sângele care a mai rămas se şterge cu o cârpă uscată, Nu este permis a
se spăla, a se şterge cu cârpă udă, nici a se freca în interior cu frunze, iarbă, urzici etc.
Se cântăreşte exact, se întocmeşte fişa de cântărire apoi la cervide şi capră neagră se taie capul cu
trofeul.
La mistreţi, pentru a înlesni răcirea, se face câte o tăietură şi sub picioarele dinainte, la subsuoară,
pentru a permite circulaţia aerului spre cavitatea toracică. După aceea vânatul este pus la răcit.
Iepurii destinaţi a fi trimişi la frigorifer nu se eviscerează, ci se lasă întregi. Cei ce sunt reţinuţi de
vânător pentru consumul personal, pot fi eviscerati cu uşurinţă când sunt calzi, în felul următor: deasupra
rădăcinii cozii, pe abdomen, se face o tăietură în forma literei V, de circa 10 cm, apoi se prinde iepurele de
gât şi se scutură cu putere; intestinele ies repede. După aceea se taie intestinul gros, aproape de anus.
Eviscerarea iepurilor destinaţi consumului personal este necesară pe timp călduros.
Iepurii ce nu se eviscerează imediat după împuşcare se storc de urină, se înţeapă în stomac de 5-6 ori cu
un ac mare având un mic cârlig la vârf, ca acul de croşetat pentru evacuarea gazelor, apoi se leagă de prăjini,
în căruţă.
Vânatul cu pene. Fazanii destinaţi livrării la frigorifer se lasă cu intestine. Celor pentru consumul
intern, ca şi vânatului cu pene mai mici decât fazanul, li se scot intestinele în felul următor: se introduce un
cârlig de sârmă sau de lemn prin anus, se învârte de 2-3 ori, apoi se trage afară, încet, până ies toate

331
intestinele. Păsările mai mari, ca: cocoşi de munte, gâşte, se eviscerează fâcându-li-se o tăietură de la anus la
furca pieptului şi scoţând apoi totul din interior.
Păsările se alterează mai repede decât mamiferele.
Eviscerarea unor mamifere şi păsări care nu au carne comestibilă nu are nici un sens.
Dacă eviscerarea nu este posibilă, atunci se face, cel puţin aerisirea, prin deschiderea abdomenului;
astfel se dă posibilitatea evacuării gazelor. Se pune o bucată de lemn sprijinită transversal pe marginea
abdomenului ca să oprească ieşirea intestinelor. Dat fiindcă nici eviscerarea completă nu necesită mult mai
mult timp, aerisirea se face rareori.
Răcirea vânatului. Pentru a preveni alterarea cărnii, vânatul împuşcat trebuie pus să se răcească şi în
interior, până în cele mai adânci părţi ale corpului. Răcirea este o operaţie de mare importanţă, care însă, din
păcate, adeseori este neglijată. Consecinţa este alterarea cărnii, deci pierderi din punct de vedere economic.
Cei ce se grăbesc să expedieze, seara, imediat după împuşcare, vânatul, în speranţa că va ajunge mai repede
la destinaţie şi se va preveni alterarea, este bine să ştie că şi-ar atinge mai bine scopul, dacă ar lăsa vânatul să
se răcească până dimineaţa şi numai după aceea l-ar expedia. Carnea va rezista mai bine alterării, deşi va
ajunge mai târziu la frigorifer. Răcirea durează 6-14 ore, după mărimea animalului şi temperatura aerului. Se
procedează astfel:
Cervidele, capra neagră, mistreţii, evisceraţi, dacă nu sunt piese grele, se atârnă de o creangă, de
picioarele dinapoi, aşa ca să nu atingă pământul şi să nu fie bătuţi de razele soarelui. Şi mai bine este să se
caute o cameră răcoroasă, uscată, în care să nu pătrundă lumina directă a soarelui, dar să circule aerul. Se
cere atenţie ca după eviscerare, vânatul să fie ferit de muşte. Coşul pieptului să fie deschis, sprijinit de două
beţe.
Iepurii se pun în căruţă, atârnaţi de picioarele dinapoi de o prăjină, fără să se atingă unii de alţii. Este
greşit să fie ţinuţi grămadă în căruţă sau puşi calzi, în raniţă. Dacă răcirea peste noapte se face într-o cameră,
este preferabilă una cu pardoseală de beton, bine aerisită, umbrită, iar iepurii se ţin pe prăjini, sau culcaţi pe
pardoseală, fără a se atinge unii de alţii.
Fazanii se atârnă pe o prăjină, legaţi câte 2 cu o sfoară sau sârmă trecută prin nări. Potârnichile,
prepeliţele, porumbeii şi sitarii se pot răci în ciorchinar, dar puşi răsfiraţi. Raţele şi alt vânat acvatic, în
timpul vânătorii, se pun în barcă, răsfirate, iar acasă se lasă pe pardoseală, tot fără a se atinge între ele.
Când gospodinele pun carnea de vânat la fezandat, este bine ca aceasta să fie aşezată pe un suport, beţe
de lemn sau grătar aşa încât aerul să circule şi pe dedesubtul ei; să nu stea parţial în sânge sau apă.
Jupuirea condiţionarea şi păstrarea blănii diferă în funcţie de animal.
La copitate, se procedează astfel: animalul trebuie aşezat pe spate, ca la eviscerare. Dacă piesa
respectivă este destinată naturalizării, atunci se jupoaie cu copite cu tot. Fie că este vorba de copitate, fie de
mamifere răpitoare, înainte de jupuire, şi chiar înainte de eviscerare, se măsoară anumite dimensiuni ale
animalului de care preparatorul va avea nevoie pentru a da piesei respective dimensiuni apropiate de cele ale
animalului viu.
Pentru jupuitul corect şi pentru tratarea blănii, se dau următoarele detalii: după ce animalul a fost
aşezat cu picioarele în sus, se fac tăieturile. Nu se merge cu tăietura până la buză, deoarece aceasta va trebui
jupuită „burduf, adică prin întoarcerea pe dos. Dacă s-ar despica până la buză, cusătura ce s-ar face la
naturalizare ar fi vizibilă, iar piesa ar pierde din estetică. Se fac apoi tăieturile pe partea inferioară a
picioarelor, începând de la copite. Se jupoaie pielea în jurul copitelor, în aşa fel încât acestea să rămână
legate de piele, dar curăţite de carnea din jurul lor. Dacă animalul nu este destinat naturalizării, pielea se
retează deasupra pintenilor, uşurând astfel jupuitul. Acum începem desprinderea (jupuirea) pielii, mai întâi pe
picioare, apoi pe trunchi. La bot, jupuirea se face burduf. La cap, se jupoaie cu atenţie în regiunea ochilor,
buzelor, urechilor, pentru ca pielea să nu fie vătămată. La urechi, pielea se desprinde de cartilagii (zgârci),
până la vârful urechii, dar se lasă totuşi vârful să fie prins puţin de piele. La urechi, pielea se poate scoate
introducând o pană de lemn între cartilagii şi piele. în rest, ori de câte ori este posibil, se trage pielea de pe
carne şi se desprinde apăsând cu degetul sau pumnul între piele şi carne fără a folosi cuţitul. La cervide şi
capră neagră acest lucru se face uşor. La mistreţ şi viezure este mai dificil, fiind necesar cuţitul. Se cere
atenţie, mai ales la buze, urechi, spre a nu se tăia rădăcina părului, fapt în urma căruia ar cădea părul, blana
rămânând golaşă. La vânatul cu coarne, pentru a putea jupui pielea de pe cap, este necesar să se facă tăieturi
în jurul cilindrilor frontali, între aceşti cilindri şi spate, atât cât este necesar pentru a scoate pielea peste
coarne. La terminarea jupuitului, pielea rămâne întinsă pe pământ ca un covor. De pe craniu se înlătură
carnea, ochii, creierul şi limba, după care se lasă câteva ore în apă rece pentru a se scoate sângele, iar apoi se
fierbe şi se curăţă de carne.
Oasele picioarelor se fierb şi se curăţă şi ele.

332
 Jupuirea ursului şi viezurelui se face la fel ca la copitate, cu menţiunea că pielea se jupoaie cu gheare.
Se curăţă fiecare deget de carnea din jurul lui. La bot, pleoape, urechi, mustăţi se cere atenţie mare încât să
nu lipsească nimic din piele. Toate ghearele trebuie să rămână la blană.
Pielea, indiferent de provenienţa ei, trebuie curăţată de carne şi grăsime, apoi începe operaţia de
conservare care are o deosebită importanţă. Se întinde pielea cu partea cărnoasă în sus şi apoi se freacă bine,
peste tot, cu sare. în special se pune mai multă sare la gheare, respectiv la copite, la bot, urechi. Acestea sunt
părţile de pe care părul cade mai repede, dacă sărarea şi uscarea nu se face bine. După frecarea cu sare, pielea
se înfăşoară strâns sub formă de sul, începând de la bot, se leagă şi se ţine astfel 1-2 zile. La pieile groase sau
cu multă grăsime, legătura se desface, se scutură şi se pune altă sare, refăcând legătura. Cel mai bun lucru
este însă de a trimite pielea sau blana, după frecare cu sare, cât mai curând la preparator. Unii autori
recomandă ca, în loc de sare, pielea să fie frecată cu cenuşă cernută. Nu am făcut această experienţă, deci nu-
i cunoaştem efectul.
La urs, râs, lup şi pisică sălbatică, trofeul admis la competiţii este craniul. Dar acesta, odată montat la
blana preparată, nu va mai putea fi folosit ca atare, neputând fi măsurat. Din acest motiv, când este vorba de
cranii mari care întrunesc condiţiile de premiere se recomandă să se pună, în blana montată, un craniu de
valoare mai mică, sau eventual un mulaj din material plastic, iar cel original să fie curăţit de carne, albit după
toate regulile şi păstrat ca atare. De asemenea, nu este bine să fie naturalizate capete de cervide cu coarne
mari, deoarece potrivit formulelor de evaluare, orice craniu trebuie cântărit, lucru ce nu mai este posibil la un
craniu preparat în piele. La mistreţ, colţii de valoare se scot şi se păstrează ca trofeu, iar în locul lor se pun
colţi mai mici sau falşi. Capetele de capră neagră însă se pot prepara, deoarece elementele cerute de formulă
se pot măsura şi în acest fel, cu o mică dificultate la înălţimea coarnelor.
Preparatorului i se trimite nu numai blana sau pielea ci şi craniul (cu excepţia celor de valoare), precum
şi oasele picioarelor de la genunchi în jos.
Jupuirea vânatului răpitor cu blană se face sub formă de "burduf″, spre deosebire de speciile
precedente la care jupuirea se efectuează sub formă de ″covor", spintecând pielea de-a lungul părţii
inferioare a corpului. Modul de jupuire este cel arătat. Se menţionează numai următoarele:
- Jupuirea se face mult mai uşor dacă animalul este cald.
- Se jupoaie cu gheare cu tot. în acest scop, tăietura de-a lungul picioarelor începe de la mijlocul tălpii.
Se scot toate oasele în afară de cele care ţin ghearele. Se curăţă bine de carne şi grăsime.
- Din coada vulpii, lupului, râsului, vidrei, nurcii se scoate osul, iar coada se spintecă, în linie dreaptă,
de-a lungul pe partea inferioară şi se desface ca să se usuce. Scoaterea osului din coadă se poate face mai
uşor astfel: se taie o bucată de 20 cm dintr-o creangă şi se despică la un capăt atât ca să poată intra în
despicătură osul de la rădăcina cozii animalului respectiv. Se desprinde de pe os, de jur împrejur pielea de la
rădăcina cozii, apoi pe restul lungimii ei se răsuceşte coada aşa ca pielea să se desprindă. Cu despicătură
bucăţii de lemn se prinde osul cozii la rădăcină şi se trage cu putere spre vârf. Blana va ieşi compet de pe os.
După aceasta coada se va despica mai uşor decât cu osul în ea.
- Se cere atenţie ca să nu se vatăme pielea la pleoape, urechi, buze. Pentru a opri scurgerea de sânge şi
murdărirea pielii, se foloseşte rumeguş sau amidon.
La fel se jupoaie iepurele, cu deosebirea că se renunţă la gheare.
Blănurile din categoria de mai sus nu se freacă cu sare sau altă substanţă, ci doar se pun la uscat, pe
scânduri anume confecţionate în acest scop. Scândurile se fac de mărimi diferite, în funcţie de animalele a
căror blană urmează a fi uscată. Se dau la rindea, iar muchiile se netezesc, încât blănurile să alunece mai
uşor.
Un astfel de şan se compune din două scânduri de circa 20 mm grosime şi 50 mm lăţime, unite la un
capăt cu o balama. Pe dunga interioară, scândurile au câte un şănţuleţ (uluc), prin care alunecă o pană de
lemn. împingând pana mai sus sau mai jos, se poate lărgi sau îngusta scândura, după mărimea blănii.
Îndată după jupuire, blana se întinde pe scândură, cu părul înăuntru, fixându-se cu cuie botul atât la
maxilarul superior cât şi la cel inferior. Apoi se întinde şi se fixează cu cuie şi la partea inferioară, inclusiv
picioarele dinapoi şi coada, care trebuie desfăcută ca să se usuce bine. Dacă blana nu se întinde suficient, se
zbârceşte şi pare mai mică decât este în realitate. Dacă se întinde prea mult, părul se răreşte. Picioarelor
dinainte, neavând loc pe scândură pentru a fi fixate cu cuie, li se desface blana şi se întinde pe scândurele sau
pe carton gros. Blana astfel întinsă se pune la uscat într-o cameră bine aerisită, răcoroasă, dar nu umedă. Nu
se pune nici la soare, nici lângă foc.
După 1-3 zile, în funcţie de grosimea pielii, se scoate de pe scândură, se întoarce şi se pune din nou pe
scândură cu părul în afară, pentru a se usca în continuare. Dacă se întârzie, blana se întăreşte, iar întoarcerea
ei se face greu, eventual se şi rupe. Dacă totuşi blana s-a uscat prea tare se presează pe partea cărnoasă cu
rumeguş umed, iar după ce s-a înmuiat uşor, se întoarce. Pentru a preveni asemenea complicaţii pielea se lasă
333
să se usuce numai în proporţie de 75%. După ce a fost întoarsă cu părul înafară, se curăţă de sânge, noroi,
scaeţi şi alte murdării, apoi se perie şi se păstrează la adăpost de molii.

FORME DE VALORIFICARE A VÂNATULUI

În prezent, vânatul ţării noastre este valorificat sub următoarele forme: Vânat împuşcat. Cele trei
specii de cervide, mistreţii, iepurii, fazanii şi câteodată şi alte specii sunt colectate, păstrate în instalaţii
frigorifice şi apoi valorificate, pe piaţa internă şi la export. Intră în această categorie numai vânatul ce se
valorifică organizat (prin ocoale silvice sau asociaţii vânătoreşti), majoritatea recoltei rămânând vânătorilor
pentru consumul personal.
Modul de condiţionare, pentru ca vânatul să nu piardă din valoare la care se adaugă şi unele condiţii de
calitate cerute de firmele importatoare, privind greutatea şi modul de pregătire a vânatului a fost tratat la
descrierea speciilor de vânat. în cele ce urmează vom face totuşi unele precizări legate de modul cum trebuie
valorificate carnea şi pielea, astfel încât să nu se degradeze trofeele.
La mistreţi livrarea în blană se face fără trofee, deci fără colţi. Trofeul se cuvine vânătorului, deci botul
mistreţilor masculi trebuie retezat pe o lungime corespunzătoare ca să nu se vatăme colţii şi predat
vânătorului, chiar în cazul când este vorba de o valorificare la export. Aşa cum cerbii pot fi livraţi fără trofeu,
aşa pot fi livraţi şi mistreţii.
La cervide livrarea se face fără cap, deci fără trofeu şi cu picioarele tăiate de la genunchi pentru a fi
mai uşoară manevrarea lor pe timpul transportului.
Blănurile şi pieile constituie obiect de comerţ separat de carnea vânatului împuşcat.
Dăm câteva indicaţii privind condiţionarea blănurilor şi pieilor de vânat:
Blana de iepure constă din puf şi spic. Puful este format din firele de păr scurte şi subţiri, cu aspect
mătăsos, moi la pipăit. Are culoare albă sau cenuşie, după partea corpului de unde provine. Spicul îl
constituie firele de păr mai lungi şi mai goase, care depăşesc puful şi sunt colorate la rădăcină alb-cenuşiu, la
mijloc negru, iar la vârf maron. Spicul este mai închis pe spate decât pe restul corpului, mai deschis pe laturi
şi mai cu seamă pe abdomen. Cu cât părul este mai des şi mai fin, cu atât blana este mai valoroasă. Aşa sunt
iepurii vânaţi în plină iarnă. Cele mai puţin valoroase sunt blănurile obţinute vara, de la iepurii ucişi de
maşinile agricole, braconaţi sau morţi din alte cauze. Cele din perioada de toamnă au caractere intermediare.
în afară de lungimea şi desimea părului, blănurile de toamnă se deosebesc de cele de iarnă prin aceea că în
partea dinspre coadă şi gât au o porţiune de culoare verzuie, ce se vede clar pe partea cărnoasă a blănii.
Această porţiune verzuie lipseşte la blănurile recoltate în plină iarnă, dar este cu atât mai întinsă cu cât
recoltarea s-a făcut mai în vară. Acest lucru este bine să fie reţinut, pentru cazul când unui organ de
specialitate i s-ar cere să se pronunţe asupra perioadei din care provine o blană (procese de braconaj).
Se consideră defecte:
-petele de sânge de pe partea păroasă;
-tăieturile, rupturile şi părţile lipsă din blană;
-depilaţiile (lipsa de păr) pe anumite porţiuni.
Cu cât aceste defecte sunt mai numeroase, cu atât blana va fi clasificată într-o categorie inferioară.
Alte prevederi ale normelor uzuale existente cu privire la piei şi blănuri.
La viezure, hârciog (hamster) şi iepure comun, nu este obligatorie jupuirea pielii de la genunchi în
jos.
La viezure, iepuri, lupi, vulpi şi râşi nu este obligatorie jupuirea în formă de burduf, ci se poate face
incizie pe partea abdomenului, de sub buză până la vârful cozii.
Pieile jupuite - covor se întind pe pereţi de lemn sau pe panouri, cu partea cărnoasă în afară şi se
fixează cu cuie, la 2 cm de la margine. În lipsă de panouri, se pot întinde pe prăjini de lemn, frânghie, sârmă
galvanizată, tot cu partea cărnoasă în afară, pusă aşa fel încât să fie îndoite de-a lungul, simetric, adică
îndoitura să fie la mijlocul pielii. Uscarea se face la umbră, în loc aerisit.
Curăţirea de grăsime, sânge şi alte impurităţi a părţii piloase (cu păr) a blănurilor se realizează frecând
părul cu rumeguş umezit în benzină. Praful din blană se scoate bătându-le cu o nuia subţire. Apoi părul va fi
aranjat cu o perie moale.
Potrivit normelor actuale, conservarea prin sărare se face la cervide, capră neagră, mistreţ, urs, viezure
şi lup.
Vânatul viu. Deşi prinderea vânatului viu necesită cheltuieli relativ mari, totuşi valorificarea sub
această formă a vânatului mic este cea mai rentabilă. în prezent speciile căutate sunt iepurii, potârnichile şi
fazanii. Cervidele se cer rareori. Pentru grădini zoologice se mai cer râşi, urşi, pelicani etc, dar numărul

334
acestora este mic. Exportul la iepurii vii poate fi o importantă sursă de venituri pentru unităţile vânătoreşti
din regiunea de câmpie. Modul de prindere şi ambalare este descris în cele ce urmează.

PRINDEREA VÂNATULUI VIU

Prinderea vânatului în stare vie este necesară în numeroase cazuri: export de vânat viu, populare de
terenuri de vânătoare, împrospătare de sânge, marcare în scopuri ştiinţifice, vânzare către grădini zoologice
etc. Oricare ar fi metoda de prindere, ea trebuie să asigure prinderea vânatului fără vătămări, să nu coste mult
şi să fie uşor de aplicat. în continuare se enumera câteva metode de prindere.
a. Capturarea de pui care încă nu se pot salva cu fuga sau prin zbor se aplică la căprior, cerb, lopătar şi
păsări. Metoda nu dă bune rezultate la capră neagră, deoarece iezii acesteia, în primele 2 săptămâni, caută să-
şi urmeze mama. De altfel şi creşterea lor ulterioară în captivitate este anevoioasă.
b. În iernile grele, cu zăpadă mare, mai cu seamă spre sfârşitul lunii februarie, personalul de teren are
ocazia să întâlnească în zăpada mare, cervide, mistreţi, căprioare sleite de puteri, dar sănătoase. Dacă ele sunt
prinse şi apoi hrănite corespunzător, se refac şi pot fi folosite pentru populari de terenuri sau în alt scop.
- c.Prinderea vânatului cu prinzători cu curte.
d. Prinderea vânatului cu capcane, care funcţionează pe principiul capcanelor ladă folosite la
combaterea dăunătorilor cu păr. Se instalează sub acoperişul hrănitorilor de cervide de dimensiuni mari.
e. Prinderea vânatului cu ajutorul plaselor, este discutată, părerile fiind împărţite. Se folosesc plase
confecţionate din fire groase care să reziste căpriorilor şi caprelor negre. Critica ce li se aduce este că
animalele prinse se pot accidenta, fapt ce în parte este adevărat. Dar în terenurile cu densitate mare, unde ar
fi necesară o reducere de efectiv, accidentarea nu constituie un dezavantaj prea mare, deoarece piesele
respective vor fi sacrificate după regulile vânatului împuşcat.
f. Fazanii şi potârnichile se prind cu ajutorul coşurilor de nuiele sau de scânduri,eventual cu plase şi
„vârşe".
g. Puii de urs, lup, râs se pot prinde în culcuş.
h. Împuşcarea cu proiectile conţinând narcotic. Acesta, ajungând în corpul animalului, îşi face efectul
narcotizant, animalul poate fi prins uşor. Metoda nu este simplă, deoarece narcoticul trebuie să fie dozat în
aşa fel încât să-şi facă efectul în scurt timp, fără să provoace moartea animalului. Metoda aceasta o amintim
numai, deoarece aplicarea ei depăşeşte posibilităţile personalului nostru de teren, necesitând arme şi
proiectile speciale.
În ultimii ani, metoda s-a perfecţionat şi este specifică capturării prin tranchilizare a vânatului mare
(cerb, urs, mistreţ etc). întrucât presupune un anumit profesionalism, se lucrează cu ajutorul unei echipe de
specialişti care rezolvă toate problemele tehnice (stabilirea dozei, injectarea tranchilizantului, resuscitarea
etc). Prezintă totuşi inconvenientul că substanţa tranchilizantă nu poate fi injectată decât cu ajutorul unei
arme lise din care se trage cu o singură încărcătură cu substanţă activă, astfel că distanţa maximă de acţionare
nu poate depăşi câţiva zeci de metri (max. 40-50 m). Metoda se dovedeşte însă foarte utilă în ţarcurile de
creştere semiliberă a vânatului.
Se vor descrie principalele metode şi mijloace de prindere.

PRINDEREA CERVIDELOR CU AJUTORUL CAPCANELOR CURTE

Prinzătoarea descrisă este destinată căpriorului, dar cu unele majorări de dimensiuni serveşte şi pentru
prinderea cerbului şi lopătarului. Se compune din următoarele părţi:
Curtea este o suprafaţă de teren de 0,3-0,7 ha închisă cu gard de 2,20-2,50 m înălţime. Cu cât suprafaţa
este mai mare, cu atât este mai bine, deoarece vânatul se simte mai în siguranţă aici, deci nu se teme să intre.
Gardul poate fi din plasă de sârmă cu fire de 2-3 mm diametru, plus fire de sârmă lisă sau lemn (scândură,
ulucă sau manele); forma curţii poate fi pătrată, circulară sau de poligon.
Dacă i se dă forma de pătrat sau dreptunghi, atunci este mai bine ca să fie teşite colţurile, deoarece se
micşorează pericolul izbirii vânatului de împrejmuire când ajunge la colţuri. În fiecare latură se face câte o
poartă cu deschidere de 3-4 m, având unu sau două canate, care se închid alunecând pe şine cu ajutorul unor
roţi ca la vagoanele de marfă de la calea ferată. Esenţial este ca porţiunea să alunece uşor. în acest scop se
recomandă folosirea unor şine uşoare de cale ferată forestieră, care se aşază pe teren cu o uşoară pantă în
direcţia închiderii. În loc de uşi alunecătoare pe şine, se pot face şi uşi care să cadă în plan vertical, după
sistemul capcanelor. La mijloc se contruieşte o hrănitoare acoperită, în care la momentul potrivit se pune
hrană care să atragă vânatul.

335
 Pâlnia este un trapez cu baza mare de 6-8 m şi baza mică de 0,5 m. Împrejmuirea ei are aceeaşi
înălţime şi este din acelaşi material ca şi curtea.
Împrejmuirea curţii şi a pâlniei, precum şi porţile se căptuşesc cu coceni de porumb sau cu stuf, aşa
încât vânatul să nu vadă prin gard. Dacă nu s-ar face acest lucru, atunci căprioarele speriate, încercând să
scape, s-ar izbi de plasa de sârmă rănindu-se grav.
Coridorul de prindere necesită o grijă deosebită în execuţie. Se face de obicei din scânduri şi are
următoarele dimensiuni: lungimea 6-9 m, înălţimea 2 m şi lăţimea 0,5 m. Lăţimea mică are rostul de a nu
permite căpriorului să se întoarcă după ce a intrat în coridor, ci să fie obligat a înainta spre capăt. Este
împărţit în compartimente de câte 1,50 m lungime prin uşi alunecătoare ce se împing, orizontal, din afară.
Fiecare compartiment este destinat unui căprior, iar uşa desparte un compartiment de altul.
Lada de transport a vânatului trebuie să aibă dimensiunile necesare încât vânatul să poată sta fie
culcat, fie în picioare. Atât lada cât şi capătul coridorului dinspre ladă se închid cu câte o uşă alunecătoare în
plan vertical.
Acestei prinzători i se poate adăuga un observator înalt acoperit şi bine închis, prevăzut cu un sistem de
declanşare a porţii, în momentul când vânatul a intrat în curte. El trebuie astfel aşezat încât persoana din el să
stea cu spatele la lumina lunii şi cu faţa spre curtea mare.
Pentru reuşita acţiunii de prindere, deci de folosire cu randament a prinzătorii, o importanţă deosebită
are amplasarea ei în cuprinsul fondului de vânătoare.
O poiană de 0,5-1 ha, situată înr-o porţiune frecventată mult de vânat în timpul iernii este un loc bun
pentru amplasarea prinzătorii. Solul poienii trebuie să fie fertil, apt pentru cultura plantelor căutate de
căprioare. Lucrarea este rentabilă numai în terenurile bogate în vânat, unde există probabilitatea de a prinde
un număr corespunzător de mare de căprioare, încât cheltuiala să poată fi amortizată.
Prinzătoarea se construieşte primăvara devreme, pentru ca vânatul să se obişnuiască cu construcţia
până la iarna următoare, iar semănăturile făcute în curte să poată fi apărate de vânat cu ajutorul împrejmuirii.

MODUL DE FUNCŢIONARE A PRINZĂTORII

Primăvara, curtea va fi semănată cu plante căutate de căprior: varză-palmier, lucerna, napi, cultivate
fiecare în parcele separate. Porţile se închid. Toamna, când hrana din pădure se împuţinează, porţile se
deschid, iar în hrănitoare se pune nutreţ de cea mai bună calitate, ghindă, morcovi etc. Vânatul va paşte la
început lucerna crudă rămasă în urma coasei, iar mai târziu va consuma şi din hrana suculentă şi din ghinda
pusă în hrănitori. Aici fiind hrană în permanenţă, vânatul va veni cu regularitate.
Prinderea se face, de obicei, iarna când lipsa de hrană este şi mai mare, iar căutarea sursei de hrană din
curte este oarecum obligatorie. În acest scop, se observă prin care poartă intră vânatul de obicei şi se închide
una din celelalte trei. După câteva zile, se mai închide una şi dacă vânatul totuşi intră în prinzătoare se mai
închide şi a treia. Când prinzătoarea este de formă pătrată şi are 4 porţi, până la urmă va rămâne deschisă o
singură poartă, aceea prin care vânatul intră de regulă. Se mai aşteaptă un timp până vânatul se obişnuieşte să
intre prin singura poartă rămasă deschisă. Se pregătesc lăzile de transport şi hrana necesară pe durata
transportului, iar poarta se adaptează cu un dispozitiv de închidere care să fie acţionat de omul din
observator, prin tragerea unei sârme. Se poate amenaja şi un dispozitiv automat de închidere a porţii, prin
conducerea unei sârme de la poartă la hrănitoare şi în jurul acesteia, aşa încât atunci când una din căprioare
se apropie de nutreţul din hrănitoare, să atingă sârma şi prin aceasta să declanşeze închiderea porţii.
Pentru introducerea căprioarelor în lada de transport se instalează doi oameni la poartă, în cea mai mare
linişte, Alţi 3-4 oameni se vor aşeza pe laturi şi prin mişcări uşoare vor căuta să mâne căprioarele să intre în
pâlnie. Dacă acest lucru a reuşit, atunci cei doi oameni închid poarta. Căprioarele sunt acum închise în
pâlnie. După aceea ele trebuie să intre, una câte una, în coridorul de prindere, iar de aici în lada de transport.
Se procedează şi aici cu răbdare şi fără zgomot. Altfel căpriorii se pot accidenta. Cu ajutorul uşilor
alunecătoare laterale, închidem câte un căprior în fiecare compartiment, iar de aici, îi împingem cu un băţ
spre ladă. Uşile ce cad vertical de la capătul coridorului şi de la ladă, înlesnesc închiderea. Finisarea lor se
face cu grijă ca nu cumva vreun vârf de cui să rămână neîndoit şi astfel să rănească vânatul ce se zbate. în
ladă se pune hrană pe durata transportului: fân şi napi sau morcovi. Transportul nu se face în camioane
deschise, deoarece din cauza curentului, vânatul s-ar putea îmbolnăvi de pneuomonie.
Operaţia de conducere a vânatului din prinzătoare în lada de transport se începe dimineaţa, pentru a
avea timp suficient pentru introducerea în lăzi şi pentru expediere.
Prinzătoarea descrisă este destinată prinderii căpriorului. în mod asemănător se procedează şi la
prinderea cerbului şi a cerbului lopătar cu deosebire că:

336
 La cerb, curtea este mai mare, înălţimea împrejumuirii trebuie să fie de 2,50-2,70 m, iar coridorul să
aibă lăţimea de 1-1,20 m, încât să poată intra şi cerbul cu coarne mari. Compartimentele au lungimea de 2 m.
Coarnele cerbului se retează deasupra ramurii ochiului, inclusiv această ramură, după ce capul i-a fost legat
cu frânghii.
La lopătar, dimensiunile prinzătorii sunt intermediare între cea pentru cerb şi cea pentru căprior.
Cunoscută fiind calitatea bună a cerbilor din Carpaţii româneşti, ar fi posibil ca, în viitor, ţara noastră să
primească comenzi pentru vânat viu. în interesul păstrării bunului renume al ţării noastre, dar şi în interesul
nostru comercial, este necesar să fie livrate animale sănătoase, viguroase, prinse din terenul liber, nu din
parcuri sau din cele ţinute în captivitate.

PRINDEREA IEPURILOR VII

Prinderea iepurilor vii se face cu ajutorul plaselor. Metoda se bazează pe obiceiul iepurelui de a nu
încerca să sară peste obstacolul întâlnit în cale, ci de a căuta un loc, o deschidere, prin care să se strecoare.
Plasa de prins iepuri se compune din două reţele de 100-120 cm înălţime, având ochiuri pătrate cu
latura de 30-40 cm făcute din sfoară de 5 mm. între aceste două reţele se pune a treia cu lăţimea de 180-200
cm, cu ochiuri de 5x5 cm şi confecţionată din fire de 1-1,5 mm. în trecut plasa se confecţiona din cânepă;
acum se folosesc fibre sintetice, care îi asigură o durabilitate mai mare. Iepurele gonit spre plasă nu încearcă
să sară peste plasa întinsă, deşi ar putea sări cu uşurinţă peste înălţimea de un metru, ci se izbeşte de plasă,
trece prin reţeaua cu ochiuri mari, dar se opreşte în plasa uşoară, cu ochiuri mici, se încurcă în ea, formând
un fel de pungă, de unde este scos imediat de omul care stă la pândă în faţa plasei.
Plasa se aşază într-o depresiune aşa ca să nu fie observată de la distanţă. O garnitură de prindere se
compune de regulă din 40-50 bucăţi panouri de câte 20 m lungime.
Pentru întinderea plasei se folosesc pari de 150-170 cm lungime, care se bat în pământ cu un mai, aşa
fel încât să formeze un fel de linie în zigzag, cu unghiuri de circa 60°. Marginile liniei cu plasă se prelungesc,
la fiecare capăt, cu câte 2-3 panouri în partea de unde va veni goana. În faţa plasei, la 15-20 m, se aşează
persoanele care au sarcina să scoată iepurii prinşi în plasă şi să-i pună în lăzi (prinzătorii). Ei trebuie să se
culce la pământ, în dosul unor adăposturi de buruieni, coceni etc, care să le asigure camuflajul.
Succesul depinde în mare măsură, de locul unde este amplasată plasa. În acel punct trebuie să fie o
densitate mare de efectiv, încât să se poată prinde într-o zi, în medie, cel puţin 30 iepuri, altfel lucrarea nu
este rentabilă. De altfel înainte de a proiecta prinderea de iepuri vii, trebuie făcut un calcul de rentabilitate,
având la bază preţul de vânzare şi cheltuielile de prindere şi transport până la baza de colectare.
Operaţia de prindere decurge astfel: gonaşii se înşiră în formă de cerc în faţa plasei. Se aplică, în mare
măsură, regulile de la metoda de vânătoare în cerc. Lungimea goanei nu trebuie să fie prea mare, deoarece
iepurii nu pot fi conduşi pe distanţă lungă, ei încercând să revină după o distanţă oarecare, la locul lor
obişnuit de trai. Pe teren moale şi vreme caldă, distanţa de la plasă la punctul extrem al liniei de gonaşi să fie
de maximum 1500 m. Pe o distanţă de 100-150 m de la capetele plasei, gonaşii trebuie să fie mai deşi,
deoarece iepurii, când observă plasa, încearcă să scape pe la flancuri. Prinzătorii stau culcaţi cu capul spre
goană, iar când observă că un iepure a trecut în spatele lor se ridică, îl scot din plasă şi îl pun într-un sac sau
într-o ladă. La nevoie fac şi zgomot ca să silească iepurele să intre în plasă. Sacii trebuie să aibă ţesătura rară
pentru a înlesni respiraţia şi să fie curaţi. Se recomandă ca într-un sac să fie pus un sigur iepure, deoarece
punând mai mulţi se rănesc între ei.
Deoarece, întinderea plasei necesită mult timp, este practic să se facă goană şi din spatele plasei, în care
caz, aripile se mută. Unde condiţiile de teren permit, iar densitatea iepurilor este mare, se pot face chiar 4
goane cu o singură aşezare de plasă.
În regiunile cu lemn puţin, unde parii se procură cu greutate, se recomandă confecţionarea de pari cu
armătură de fier la vârf şi cu inel metalic la capătul unde se bate cu maiul. Aceşti pari au durată lungă şi fac
parte din garnitura plasei, însoţind-o oriunde va fi dusă.
Numărul de gonaşi variază între 80 şi 90, oameni maturi, disciplinaţi. Dacă sunt în număr prea mic,
iepurii scapă printre ei. Este preferabil să se pună accentul pe calitatea gonaşilor, nu pe număr.
- Valorificarea iepurilor în stare vie este rentabilă, când, folosind 80-90 gonaşi, se pot prinde de la 70
iepuri în sus (într-o zi, cel puţin 30).
- Mulţi iepuri mor până la baza de colectare şi triere de la frontieră, din cauză că au fost răniţi în timpul
prinderii, prinzătorii aruncându-se asupra lor cu toată greutatea corpului. Cu cât persoanele însărcinate cu
prinderea şi manipularea iepurilor sunt mai cu experienţă şi mai conştiincioase, cu atât pierderile scad.
- Lăzile în care se transportă iepurii să nu aibă vârfuri de cuie neîndoite sau alte proeminenţe care ar
putea cauza răni iepurilor ce se zbat.
337
 - Iepurele este o specie de vânat care nu suportă timp îndelungat, regimul de captivitate. De acest lucru
trebuie să ţinem cont la exportul de iepuri.
- Deoarece, exportul se face în prezent, cu un raport de 1 mascul la 2 femele, se cere atenţie la sortarea
pe sexe. Pe durata transportului în lada respectivă se pune hrană: porumb ştiuleţi şi morcovi.
Trebuie cercetată pe teren starea sanitară a iepurilor pentru a nu livra iepuri bolnavi, mai ales cu boli
infecţioase.
Condiţiile de reuşită aprinderii de iepuri vii sunt: buna amplasare a plasei, gonaşi :onştiincioşi şi
suficienţi şi, în fine, prinzători care să lucreze cu promptitudine şi atenţie.

PRINDEREA FAZANILOR

Coşul de prins fazani se confecţionează din nuiele sau din scânduri subţiri; el are formă de trunchi de
piramidă cu laturile bazei de circa 70/70 cm. în poziţie de prindere, se aşază înclinat, susţinut de o nuia
flexibilă de salcie sau altă specie lemnoasă, care trece cu un capăt printr-o furcă şi pe sub marginea coşului;
celălalt capăt se introduce într-o pedală care stă ridicată de la pământ, ţinută numai de nuia. Peste pedală se
pune un ştiulete de porumb. Coşul funcţionează astfel: când fazanul loveşte cu ciocul ştiuletele de porumb
sau calcă pe pedală, aceasta cade la pământ cu capătul din faţă, vârful nuielei scapă din orificiul cu care este
prins, nuiaua care fixează coşul cade şi ea, iar coşul ajunge la pământ, acoperind fazanul. Coşul trebuie să fie
suficient de greu, ca fazanul să nu-l poată ridica în spate, dar nici prea greu, încât în cădere să strivească
fazanul care ar sta la margine.
Avantajele coşului de prins fazani sunt simplitatea şi costul redus; dezevantajele constau în aceea că el
nu poate prinde decât un fazan o dată şi că pentru a aduna un număr mare de fazani pentru reproducţie sau
pentru valorificare în stare vie, este necesar un număr mare de coşuri. Coşurile trebuie controlate continuu
pentru a le pune din nou în stare de funcţionare. Procedeul acesta, ca de altfel şi cele ce vor fi descrise în
continuare, dau rezultate numai iarna, pe zăpadă, când fazanii sunt nevoiţi să vină la hrana pusă de om. în
restul timpului, numărul de fazani ce pot fi prinşi este mic. O altă regulă ce trebuie să fie respectată este de a
aşeza coşul pe teren încă din toamnă, pentru ca fazanul să se obişnuiască cu el; toamna coşul nu se aşază în
poziţie de prindere, ci în una fixă (în furcă). Acest tip de capcană poate fi folosit oriunde, dar este mai indicat
în terenurile cu densitate mică.
Capcana automată cu uşi se compune dintr-un cadru de lemn cu baza de 2/2 m şi înălţimea de 0,5 m.
Deasupra are o reţea (plasă) de cânepă sau fibre sintetice cu ochi de 5/5 cm, iar pe margini beţe de lemn
bătute cu cuie la 1 cm distanţă, în fiecare latură are câte o uşă de circa 30/30 cm, foarte uşoară, încât să poată
fi împinsă cu capul de un fazan. Uşa are balamale numai în partea superioară şi este astfel montată încât să se
deschidă numai înăuntru. Capcana funcţionează astfel: cu o lună înainte de începerea prinderii, capcana se
aşază sub hrănitoarea de fazani, înăuntrul capcanei se pune hrană, uşile se leagă cu sfoară de acoperiş, încât
fazanii să poată intra şi ieşi. Deoarece printre beţele de lemn care închid capcana, hrana se vede, fazanii vor
fi atraşi, ei vor intra şi ieşi după ce au mâncat. După ce s-au obişnuit cu hrana din capcană, lăsăm uşile
aplecate sub un unghi de 45°, încât fazanul să fie obligat a ridica puţin cu spatele uşa, când intră. Din
momentul când am hotărât să începem prinderea, lăsăm uşile în jos (închise). Fazanul obişnuit să intre pe
uşă, o va împinge cu capul şi va intra, dar nu va mai putea ieşi. Astfel, fazanul rămâne prins. După el, pot
veni şi alţii, încât cu aceeaşi capcană se pot prinde mai mulţi fazani. Acest model este indicat pentru
terenurile cu densitate mare, unde la o hrănitoare vin mulţi fazani.
Capcana cu ramă şi plasă este o construcţie simplă: o ramă de scândură subţire, de 2/2 m şi lată de
circa 20 cm, care are deasupra plasă de cânepă sau de fibre sintetice cu ochi de 5/5 cm. Se aşază sub
hrănitoarea de fazani, cu mult înainte de momentul prinderii, pentru ca păsările să se obişnuiască cu ea. în
faţă se sprijină cu un ţăruş. Alături, la 20-30 m se amenajează o colibă în care să se poată ascunde persoana
care efectuează prinderea. Ţăruşul se leagă cu un fir de sârmă care duce până la colibă.
De la colibă până la linia de vânătoare sau la cel mai apropiat drum se face o cărare care trebuie curat
întreţinută, încât circulaţia să se facă fără zgomot. Capcana funcţionează astfel: când sub capcană s-au adunat
mai mulţi fazani, operatorul din colibă trage de sârmă, iar capcana cade peste fazani. Pentru ca fazanii să nu
se accidenteze, se recomandă ca hrana să fie pusă la mijlocul capcanei. Când hrănitoarele sunt aprovizionate
cu hrană la aceeşi oră, nu trece mult după punerea hranei până ce fazanii vin în număr mare. Operatorul din
colibă nu are mult de aşteptat. Avantajul constă în simplitate; dezavantajul, în faptul că este nevoie de
prezenţa unui om.
Pentru prinderea fazanilor se pot întrebuinţa şi alte tipuri de capcane şi anume plase din fire subţiri,
întinse pe stâlpi de 6 m înălţime, precum şi capcane - vârşe, dar ele sunt rareori folosite.

338
 PRINDEREA POTÂRNICHILOR

Se face cu acelaşi tip de coş ca şi cel folosit la fazani, cu capcana automată cu uşi, dar aceasta din urmă
numai acolo unde densitatea potârnichilor este mare. Ochiurile plasei trebuie să fie mai mici (4x4 cm).
Transportul fazanilor şi potârnichilor capturate se face în coşuri de nuiele paralelipipedice a căror formă
permite suprapunerea lor în vehiculul de transport. într-un astfel de coş se pun 4 fazani sau 8 potârnichi.
Coşul are următoarele dimensiuni: lungimea 65 cm, lăţimea 40 cm şi înălţimea 25 cm.

VÂNZAREA CONTRA TAXE DE ÎMPUŞCARE

Vânzarea, contra taxe de împuşcare, vânătorilor turişti din alte ţări se practică în primul rând la cerbi
şi urşi, apoi în mai mică măsură la căpriori, lopătari, mistreţi şi capre negre. Faptul că pentru un cerb taxa
este de min. 1500 EURO, în schimbul căreia, vânătorul primeşte numai trofeul, carnea rămânând
deţinătorului terenului de vânătoare, face din aceasta cea mai rentabilă formă de valorificare pentru vânatul
mare.
Este indicat pentru valorificare prin vânători străini şi vânatul mic. Urmând exemplul unor ţări vecine,
s-ar putea organiza şi la noi vânători colective, în special la fazani, destinându-se în acest scop, în mod
permanent, câteva fonduri. Taxele pot fi astfel fixate încât toate cheltuielile de organizare a vânătorii să fie
suportate de oaspeţi, vânatul recoltat rămânând integral şi gratuit deţinătorului fondului. Oaspeţii plătesc o
taxă numai pentru că împuşcă, deci se distrează, dar nu iau cu ei nici o piesă. Dacă totuşi ar dori să o ia, o
plătesc separat. Dacă acelaşi vânat ar fi recoltat prin vânători colective organizate în regie proprie, atunci
scăzând vânatul ce se dă vânătorilor participanţi şi plata gonaşilor, venitul rămas ar fi mult mai mic.
Dezavantajul plecării trofeelor din ţară, nu mai există în acest caz. Nici vânătorii n-ar fi privaţi de
posibilitatea de a vâna, deoarece 1-2 fonduri într-un judeţ nu este prea mult.
Pe linia valorificării vânatului prin taxe percepute de la vânători din alte ţări, s-au realizat progrese în
ultimii 6-7 ani, dar suntem încă departe de nivelul la care am putea ajunge, având în vedere condiţiile
naturale ale ţării. La organizarea şi dezvoltarea acestei acţiuni trebuie să se ţină seamă de experienţa câştigată
de ţările vecine, dar mai ales de către Ungaria care are condiţii mai proaste decât noi, dar care ne depăşeşte
cu mult în ce priveşte realizările din acest domeniu.
Mai sunt şi alte căi de valorificare a vânatului, dar ponderea lor este mai mică: naturalizarea de vânat
în scopuri didactice, colectarea coarnelor lepădate de cerbi şi confecţionarea de mobilă şi alte obiecte
artizanale etc.

DESPRE MODUL DE PREPARARE A TROFEELOR DE VÂNAT

DESPRE TROFEU

Pentru adevăratul vânător, trofeu este numai ceea ce a obţinut el însuşi prin vânătoare. O pereche de
coarne de căprior constituie trofeu pentru cel ce a vânat acel animal; dar nu este trofeu pentru un cetăţean
amator, nevânător, care doreşte să-şi împodobească locuinţa şi cumpără sau primeşte cadou coarne de căprior
sau alt vânat. Nici pentru vânător nu este trofeu o pereche de coarne găsite pe teren, provenite de la un
animal mort. Trofeul presupune acţiune, străduinţă, luptă şi victorie pentru dobândirea lui. De aceea, un
adevărat vânător nu va ţine în colecţia sa decât trofee, adică ceea ce a dobândit el prin vânătoare corectă.
Trofee nu sunt numai coarnele; la cerb, trofee sunt şi colţii din maxilarul superior şi părul de la gât; pentru
capra neagră trofee sunt cornele şi părul lung din lungul şirei spinării; penru mistreţ colţii şi părul din coamă,
pentru sitar o pană mică din fiecare aripă. Trofeu poate fi chiar o pasăre sau un animal întreg naturalizat etc.
Vânătorul trebuie să ţină la trofeu, indiferent de valoarea lui. Mare sau mic, frumos sau anormal, pentru
el este tot trofeu şi amintire. A nu preţui trofeul înseamnă a avea un nivel scăzut de pregătire vânătorească.
De orice natură ar fi trofeul, el este o plăcută amintire a vânătorului, despre clipe petrecute în terenul de
vânătoare. Este firesc deci, ca ele să fie preparate cât mai bine, acestea fiind şi o preţuire pe care le-o acordă.
Din păcate, din neglijenţă, dar de cele mai multe ori din neştiinţă, trofeele sunt greşit preparate şi montate. Şi
mai grav este când, din această cauză, ele au pierdut din valoare ca obiecte pentru expoziţiile de vânătoare.
În cele ce urmează, se vor da câteva îndrumări cu privire la modul de a prepara şi monta, bine,
principalele trofee de vânat.

339
 TROFEELE DE CERB, CĂPRIOR ŞI LOPĂTAR

Dacă de la locul împuşcării până la casa de vânătoare sau până acasă la vânători animalul este
transportat cu trofeu cu tot, atunci se cere atenţie ca, în cursul transportului, coarnele să nu se frece de roata
căruţei sau de alte părţi ale căruţei, deoarece li se pot aduce degradări. Acelaşi lucru se poate spune despre
coarnele puse pe acoperişul sau în portbagajul maşinii. Când vânatul a căzut în locuri greu accesibile şi nu
poate fi transportat întreg, atunci se taie capul cu coarnele în modul următor: dacă vânătorul doreşte să
naturalizeze capul întreg, atunci se taie de la marginea pieptului, măsurându-se pe loc, circumferinţa lângă
cap, la locul tăierii şi la mijloc. Nu se recomandă acest fel de montare la trofeele de valoare, care după
formula internaţională ar intra în categorie de premiere, deoarece, neputând fi cântărite, nu pot intra în
concurs. Pentru a putea jupui capetele cu coarne, se fac tăieturi în jurul coarnelor, apoi de-a-lungul cefei.
Dacă vânătorul doreşte să prepare trofeul numai cu craniul curăţit, atunci se procedează astfel: se taie
pielea şi carnea de jur împrejur, în dreptul primei vertebre, se răsuceşte capul, cu forţă, cât mai mult posibil,
căci în acest fel muşchii gâtului rămaşi încă netăiaţi se vor tăia mai uşor. La ţapii împuşcaţi în octombrie, nu
se recomandă răsucirea capului prin prinderea coarnelor, deoarece ele fiind pe punctul de a fi lepădate,
vânătorul poate rămâne cu ele în mână. Se taie complet gâtul în dreptul primei vertebre, fără a se vătăma
craniul şi se transportă la casa de vânătoare sau acasă la vânător. Nu se recomandă lăsarea trofeului în
pădure, deoarece poate fi luat sau târât de răpitoare, dacă trofeul este mic (căprior). Trofeul de cerb poate fi
transportat câţiva km dus în spate.
Ajuns la casa de vânătoare sau acasă, vânătorul trebuie să se hotărască asupra modului cum ar vrea să
monteze trofeul pe placa de lemn: numai cu osul frontal, cu osul frontal şi cel nazal sau cu craniul întreg,
deoarece de acesta depinde modul cum va fi retezat craniul înainte de fierbere. Alegerea unei modalităţi sau a
alteia depinde de gust. Se vor arăta avantajele şi dezavantajele fiecăreia.
Numai cu osul frontal: uşor de montat şi de curăţat de praf, nu este expus deteriorării prin cădere aşa
de uşor ca cel cu osul nazal sau craniul întreg; trofeele mici sunt avantajate prin acest mod de montare.
Trofeul nu este prea estetic; placa pe care se montează trofeul fiind mică, nu încape în dosul ei maxilarul
inferior necesar pentru aprecierea vârstei.
Cu osul frontal şi cel nazal scurt. Este cel mai frecvent mod de montare a trofeelor de căprior. Trofeul
este estetic. De aceea la evaluarea lor, cu ocazia aplicării formulei C.I.C., când se stabileşte greutatea, nu li se
aplică nici spor, nici scădere. Acest mod de montare prezintă dezavantajul că osul nazal se rupe sau cade uşor
şi înmagazinează mai mult praf.
Cu craniul întreg. Craniul poate fi folosit pentru cercetări ştiinţifice, nelipsind nimic de la el; având
maxilarul superior întreg, ne putem da seama, cu oarecare aproximaţie, de vârsta animalului, deşi nu aşa de
exact ca după maxilarul inferior. Prezintă dezavantaje că la cădere, osul nazal se sparge uşor, înmagazinează
praf mai mult, dezavantajează trofeele mici. Se potriveşte numai trofeelor mari. Este modul de montare
obişnuit la cerb şi lopătar. Placa se găureşte la mijloc pentru a face loc dinţilor.
Cu craniul retezat şi osul nazal lung: se taie o parte din osul cranian şi porţiunea cu dinţii din
maxilarul superior, deci mărimea porţiunii rămase este intermediară între modurile de montare descrise
înainte. Deşi este frecvent la cerb şi lopătar totuşi nu se recomandă, deoarece are dezevantajele craniului
lăsat întreg, fără însă a prezenta avantajul existenţei dinţilor din maxilarul superior, necesari în scop ştiinţific.
Pentru uz didactic, pentru muzee de vânătoare, pentru colecţii ştiinţifice se poate utiliza montarea cu
placa de lemn mult mai lungă, iar maxilarul inferior aşezat sub osul nazal. Placa se găureşte ca să intre dinţii
şi vârfurile cutiei craniene. Nu este estetic, înmagazinează praf, în schimb se poate aprecia uşor trofeul în
funcţie de vârstă. Dintr-o privire putem cuprinde atât trofeul cât şi maxilarul inferior, după care cunoaştem
vârsta.
Alt mod de montare este având maxilarul inferior în faţă. Lăsarea maxilarului superior întreg are
avantajul de a putea controla dacă maxilarul inferior aparţine de fapt coarnelor respective. în acest scop,
aşezăm maxilarul inferior peste cel superior, cum ar sta în gura animalului şi îl mişcăm în dreapta şi stânga,
aşa cum rumegă animalul. Dacă dinţii se potrivesc, înseamnă că este al acelui trofeu.
Se recomandă să se lase craniul mai mare, deoarece, la nevoie, se mai poate micşora cu o pilă; dacă
este tăiat prea mic, nu se mai poate îndrepta. Oricare ar fi sistemul de montare, linia de tăiere ar trebui să fie
la fel, la toate trofeele din colecţie, fiindcă numai aşa coarnele vor avea aceeaşi înclinare faţă de perete. Este
inestetic ca unele coarne sa aibă un unghi mare pe verticală, iar altele unul mic. În fine, oricare ar fi sistemul
de montare ales, craniul trebuie curăţit de carne, extrasă limba, ochii, creierul. Acesta din urmă se poate
scoate prin orificiul occipital cu o bucată de sârmă îndoită în formă de cârlig şi lăţită la vârf.

340
 FIERBEREA ŞI CURĂŢIREA CRANIULUI

Craniul curăţit de carne atât cât s-a putut, se pune într-un vas cu apă curată şi rece, scufundându-l până
la partea inferioară a rozetelor. Se ţine astfel circa 24 ore pentru ca apa să scoată sângele ce a rămas în
exteriorul şi interiorul lui. Apa se schimbă până când nu se mai colorează. Dacă nu se face acest lucru, atunci
apa când fierbe, se tulbură, sângele şi eventuale murdării pătrund în osul craniului şi îi dau o culoare
nedorită. Este şi mai bine dacă craniul se ţine în apă mai mult de 24 ore. Uneori însă vânătorul grăbindu-se,
nu-1 poate ţine în apă rece decât de seara până dimineaţa. Durata mică poate fi compensată prin schimbarea
deasă a apei. Craniul trebuie ţinut sub cheie, în loc sigur.
După această curăţire de sânge, se pune la fiert scufudându-l într-o oală sau căldare tot până la
marginea inferioară a rozetelor. Pentru a preveni desfacerea oaselor, botul se leagă strâns cu sfoară sau sârmă
glavanizată şi numai după aceea se pune la fiert. De asemenea, când fierberea se face în aer liber, iar flăcările
se ridică în jurul cazanului, se recomandă înfăşurarea coarnelor în cârpe ude. în timpul fierberii, cârpele se
mai umezesc din când în când. înfăşurarea în cârpe este şi mai necesară la coarnele de capră neagră, pentru a
preveni topirea răşinii de pe ele.
Ca să se realizeze o adâncime potrivită, până sub rozete, coarnele se leagă de un băţ pus transversal
peste vas şi se lasă atârnate în apă. Durata fierberii este de ½ - 1 oră la căprior, 1-1½ ore la cerb şi 1/3-1 1/4
ore la lopătar, ţinând cont şi de vârstă; mai puţin la cel tânăr şi mai mult la cel bătrân. Durata se scocoteşte
din momentul când apa dă în clocot. Această durată de fierbere este numai orientativă; trebuie încercat
mereu. Dacă se fierbe prea puţin, se va curaţi greu de carne; dacă se fierbe prea mult, cleiul ce leagă oasele
craniului se topeşte, oasele se desfac, în special osul nazal, iar dinţii cad. Cel mai devreme se desprinde
carnea de pe osul frontal, cel nazal şi de pe maxilarul inferior; cel mai greu se curăţă cutia craniană, de aceea
aceasta din urmă poate fi fiartă în continuare 1/4-1/2 oră, aşezând coarnele paralel cu pământul la suprafaţa
vasului, caz în care se va scufunda în apă numai partea ce trebuie fiartă.
Apa se completează în vas până aproape de gură. Se cere atenţie ca nu cumva flăcările să ajungă la
coarne. Spuma care se ridică la suprafaţă, în cursul fierberii, se înlătură mereu cu o lingură. Unii recomandă
să se pună în apă sodă sau alte substanţe pentru albit. Socotim că nu e bine, deoarece se dizolvă cleiul ce
leagă între ele diferite oase ale craniului. în plus, craniul capătă o culoare albă ca varul, care nu este aşa de
frumoasă ca cea naturală, a osului, asemănătoare cu a fildeşului.
După ce craniul s-a fiert îndeajuns, pregătim alături, un alt vas cu apă rece, curată. Scoatem craniul din
vasul cu apa fiartă şi îl punem imediat în cel cu apă rece, lăsându-1 aici să se răcească complet, adică ½ - 1
oră, după temperatura apei. Răcirea trebuie să se producă nu numai la suprafaţă, ci până la mijlocul craniului.
Dacă nu se face acest lucru, atunci o parte din grăsimea care a ieşit din os şi stă la suprafaţă, intră din nou în
porii deschişi ai osului şi-i dă o culoare pătată, neplăcută. Deci, mare atenţie la răcirea completă a craniului.
Mai întâi pregătim vasul cu apă rece şi numai după aceea scoatem craniul din vasul în care a fiert. Este greşit
să lăsăm craniul să se răcească în apa în care a fiert.
După răcire, craniul va fi curăţit de carne, folosind un cuţit ascuţit nu prea tare; se scot resturile de
creier, şi se înlătură orice resturi de piele sau carne. Pentru o mai uşoară înlăturare a acestor rămăşiţe, se
poate freca osul cu o perie aspră (de duşumele), apoi întreg craniul se spală în apă cu săpun. Altfel, în aceste
resturi se încuibează insectele. Cu un cleşte cu cioc, se scot din cavitatea nazală corneţii, deoarece în aceştia
s-ar depozita praful. Se leagă cu o aţă maxilarul inferior de cel superior şi se pune la uscat la soare sau la
lumină. îndată după scoaterea din apă, osul nu va fi alb, însă după uscare se albeşte în aşa măsură, încât, dacă
a fost corect fiert, nu mai necesită să fie albit prin alte mijloace. Unii recomandă frecarea craniului şi a
cilindrului frontal cu glaspapir, pentru a înlătura asperităţile. La început cu glaspapir mai dur, apoi cu altul
mai fin. în acest fel, osul capătă un luciu frumos şi reţine praful mai puţin. La obţinerea unei culori mai albe
glaspapirul nu contribuie.
Dacă nu suntem mulţumiţi de culoarea rezultată din fierbere şi uscare, putem albi craniul în felul
următor: se cumpără de la farmacie perhydrol în concentraţie de 30-40%. Osul ce urmează a fi albit se
acoperă cu un strat subţire de vată care apoi este udată cu perhydrol şi lăsat la umbră până se usucă. Dacă
craniul nu s-a albit suficient, operaţiunea se repetă. Pentru a-1 albi şi mai bine, ungem craniul cu un amestec
ca smântână, format din praf de cretă şi perhydrol. Operaţia se face cu o pensulă. Pentru ca amestecul să fie
reţinut mai bine pe os, acesta se înfăşoară cu un tifon. Lăsăm până se usucă, apoi întreg craniul se spală de
toate resturile şi se pune din nou la uscat. Aplicând procedeul de mai sus, osul capătă o culoare albă ca
fildeşul - culoarea naturală a osului.
Craniul astfel albit este gata pentru a fi montat pe placa de lemn. înainte de montare, coarnele şi
rozetele se curăţă de pământ, resturi de coajă rezultate din frecare şi orice altă murdărie, pentru a apare în

341
culoarea lor naturală şi pentru a se vedea clar perlajul şi şanţurile lăsate de artere. Coarnele nu se vopsesc; cel
mult se ung cu puţină ceară de albine pentru a căpăta lustru.
Unii recomandă punerea în apă rece şi apoi fierberea craniului cu piele cu tot, adică nejupuit, aceasta
pentru simplificarea treburilor. Părerea noastră este că nu e bine. Osul nu se curăţă bine de sânge, iar la
fierbere nu iese suficient de alb. Este mai indicat să fie jupuit. Din acelaşi motiv, nu este bine a lăsa capul cu
coarne zile întregi nejupuit sau cu carnea pe el. Sângele pătrunde la suprafaţa osului.
Oricare ar fi sistemul de montare, se recomandă ca într-o colecţie el să fie acelaşi; de asemenea, placa
de lemn să aibă aceeaşi formă. Trebuie accentuat că oricare ar fi sistemul de montare, trebuie să se lase în
dosul plăcii loc suficient pentru a aşeza maxilarul inferior, nu numai cu molarii, ci şi cu dinţii incisivi. în
acest scop se face în dos o scobitură. La sistemul de montare numai cu osul frontal, care necesită o placă mai
mică, se lasă totuşi loc suficient de mare pentru ca în dosul ei să încapă maxilarul inferior. Diferitele forme
de plăci de lemn, sculptate sau simple, lustruite sau vopsite. Se pare însă că cele simple lustruite sunt de
preferat, deoarece nu reţin praful. Plăci se pot face şi din rondele eliptice din trunchi de arbore, cu coajă. Ca
să nu crape când se usucă, se recomandă să fie fierte 2-3 ore, apoi puse să se usuce încet. Pentru a
confecţiona astfel de rondele, se alege un trunchi de arbore cu diametru potrivit cu mărimea craniului, apoi se
taie rondela şi se netezeşte cu rindeaua.
La fixarea craniului pe placa de lemn, de multe ori se fac greşeli, legând craniul cu sârmă trecută prin
placă şi răsucită în dosul plăcii. Cu ocazia expoziţiilor, coarnele trebuie să fie luate de pe placă şi cântărite,
iar desfacerea sârmei şi apoi legarea ei la loc, cere timp. De asemenea, este greşit a lipi cu clei craniul de
placă. Vânătorul sau preparatorul de trofee profesionist trebuie să-şi dea seama de aceste neajunsuri şi în
consecinţă să facă o montare corespunzătoare. Nu se recomandă nici să se bată cuie prin faţă şi nici să se
prindă craniul cu şuruburi vizibile din faţă. De aceea se recomandă următorul mod de fixare: coarnele de
căprior şi de lopătar se prind cu două holtzşuruburi trecute prin placă. Vârfurile lor trebuie să intre în cilindrii
frontali sau în altă parte unde osul are grosime mare. Se pune craniul pe placă, iar cu burghiul se face o gaură
prin spate, având diametrul ceva mai mic decât al şurubului. Coarnele de cerb fiind mult mai grele, nu se
realizează o legătură destul de solidă numai cu holtzşuruburi, de aceea se recomandă o legătură cu o piesă
metalică în forma literei U, care se trece prin orificiul existent în partea inferioară a craniului, iar capetele ei,
trecute prin placa de lemn, se fixează cu piuliţe. Legătura aceasta permite montarea şi demontarea cu
uşurinţă. Rostul manşonului este de a permite desfacerea piesei U în două bucăţi, în scopul trecerii ei prin
orificiul craniului.
Pe craniul montat pe placă, se pot desena cu tuş (nu cu cerneală) sub formă de monogramă, iniţialele
numelui vânătorului şi se recomandă să se scrie locul şi data vânării.
Împachetarea trofeului. Dacă, după ce a împuşcat o piesă, vânătorul continuă să rămână în teren
pentru vânătoare, trebuie luate măsuri de fierbere şi curăţire a trofeului, chiar pe loc în terenul de vânătoare şi
pregătirea lui pentru transport. Pentru ca, în cursul transportului, oasele craniului să nu se rupă, se înfăşoară
craniul şi cilindrii frontali în hârtie curată (nu în ziare) şi se leagă cu sfoară. Sub maxilare se pune o scândură
care să fie cu 10-15 cm mai lungă decât craniul şi să depăşească botul cu această lungime, deoarece, dacă ar
cădea, osul nazal să nu fie atins, ci trofeul să se sprijine în scândură. Peste hârtie se pune cetină sau muşchi
uscat, eventual talaş sau fân, iar peste ele o pânză de sac. Apoi totul se leagă cu sfoară. Scopul aşezării
cetinei, talaşului etc, este să amortizeze eventualele lovituri. Coamele nu trebuie înfăşurate, ci numai craniul.
Transportul trebuie să se facă cu mare atenţie pentru a preveni deteriorarea trofeului prin lovire.

TROFEUL DE CAPRĂ NEAGRĂ

Craniul de capră neagră se fierbe, se curăţă de came şi se albeşte ca la cervide; se cere însă o atenţie
deosebită ca răşina de pe coame să nu se topească din cauza căldurii, iar culoarea naturală a coamelor să nu
se schimbe. La capra neagră, înfăşurarea coarnelor în cârpe ude pe durata fierberii, este şi mai necesară decât
la cervide. Se scufundă în apă până unde încep tecile coarnelor. Dacă se fierbe prea mult, osul nazal cade
uşor. După fierbere şi curăţire se scot tecile de pe osul cilindric care le ţine răsucindu-le şi se curăţă pieliţa. în
locul ei se înfăşoară hârtie apoi se pun tecile la loc. Scopul este ca prin uscarea pieliţei, să nu se micşoreze
diametrul tecii, ştiut fiind că circumferinţa tecii celei mai groase este unul din elementele ce se iau în
considerare la evaluarea trofeelor de capră neagră.
Placa de lemn pe care se montează coarnele de capră neagră are o formă deosebită de aceea folosită la
cervide. într-adevăr se ştie că la capra neagră cornele au o poziţie aproape în unghi de 90° faţă de osul
frontal. în cazul când coarnele ar fi montate pe o placă simplă, la fel ca la cervide, atunci la punerea trofeu-

342
lui pe perete, coarnele ar lua o poziţie orizontală şi nu ar ieşi în evidenţă mărimea şi frumuseţea lor . Din acest
motiv, placa pentru capre negre are în partea inferioară o grosime mai mare decât în partea superioară, ceea
ce dă coarnelor o poziţie aproape de verticală.
Culoarea naturală a coarnelor de capră neagră nu este neagră ci cenuşie închis-brună. Unii obişnuiesc
să ungă coarnele cu ulei pentru a le da culoare închisă. La partea inferioară a tecilor se poate pune parafină,
împiedicând astfel pătrunderea insectelor în interior. Această măsură este necesară, deoarece, uneori, carii
rod coarnele, degradându-le. La capra neagră nu se păstrează maxilarul inferior, deoarece vârsta se apreciază
uşor după inelele anuale de pe coarne.
Din părul lung de pe coama caprei negre, se fac decoruri (pene) pentru pălării.

TROFEUL DE MISTREŢ

La mistreţ trofeul îl constituie colţii din ambele maxilare. Tot trofeu este şi părul lung din coamă, din
care se fac pene pentru pălării. Pielea argăsită poate să fie şi ea un trofeu, dar nu este des folosită în acest
scop. Prepararea colţilor de mistreţ se face astfel: craniul se jupoaie, apoi se pune la fiert timp de 1½-2 ore,
socotite din momentul când apa a început să clocotească. După aceasta, colţii se scot cu mâna din maxilar
clătinându-i. Dinţii din maxilarul inferior ies mai greu. Cei din maxilarul superior se scot uşor. Nici unii, nici
alţii nu trebuie forţaţi spre a nu se vătăma, orice ruptură la rădăcină şi orice scurtare fiind în detrimentul
numărului de puncte ce se acordă după formula C.I.C. Imediat după scoaterea din maxilar, colţii se curăţă în
interior de nerv, iar în exterior de carne, până ce rămân curaţi. Deoarece, colţii, puşi în cameră, după un timp
oarecare, pleznesc în fâşii şi se depreciază, trebuie să li se adauge o substanţă care să-i apere. în consecinţă,
se toarnă în interiorul colţilor parafină fierbinte amestecată cu ceară de albine, aşa încât să se umple întreg
golul, apoi se lasă să se întărească. Pe dinafară, colţii se ung cam de 4 ori pe an cu un ulei ce nu se
volatilizează uşor, cum ar fi cel folosit la ungerea armelor. Totuşi, cel mai sigur remediu contra pleznirii este
de a lega colţii strâns, în două locuri, spre capete, cu sârmă glavanizată subţire. Montarea pe placă de lemn a
colţilor se poate face în diferite feluri însă, oricum s-ar face, trebuie să se ţină cont că la expoziţiile de
vânătoare colţii trebuie măsuraţi pe toată lungimea lor, deci montarea trebuie să permită această operaţie. Se
procedează astfel: placa de lemn să aibă formă circulară sau mai bine eliptică, grosimea fiind de circa 3 cm.
Se lustruieşte în negru sau brun închis. Fiecare pereche de colţi se fixează pe câte o bucată de lemn, lăsând
între rădăcinile lor o distanţă de 3-4 cm, fixând apoi capetele lor cu holtzşuruburi mici, după ce s-a făcut în
placă o gaură cu burghiul. Se cere atenţie la făcutul găurii şi la strânsul cuiului, să nu pleznească. Peste
ambele perechi de colţi se pune o bucată de lemn sculptat în formă de frunze de stejar şi potrivit, la partea
inferioară, aşa încât să prindă şi să fixeze ambele perechi de colţi. Această bucată de lemn-frunză se prinde
cu un holtzşurub introdus prin spatele plăcii. Interesul este ca această bucată să acopere o porţiune cât mai
mică din lungimea colţilor, deci mărimea lor să apară aproape în întregime. Scoţând holtzşurubul din spate,
colţii pot fi măsuraţi. Este greşit să se fixeze pe placă fiecare colţ, cu câte 2 holşuruburi sau cuie, deoarece
din cauza contractării pot plezni. De asemenea, este greşit să se lipească colţii de placă cu clei sau să se
fixeze cu ipsos. Nu se taie nimic din rădăcina colţilor, deoarece la cei din maxilarul inferior, pentru a-i evalua
la expoziţii, li se măsoară lungimea.
Este o greşeală să se naturalizeze mistreţii cu colţi mari sau să se prepare trofeul cu cap cu tot. în acest
caz se pierd colţii, deoarece neputându-li-se măsura lungimea, parte din ei fiind în maxilar, ei nu vor fi luaţi
în considerare la expoziţii. În caz de naturalizare a mistreţului întreg sau numai a capului, colţii se scot, iar în
locul lor se pun alţii de valoare mai mică sau colţi artificiali - din mulaj. Uneori, suntem nevoiţi a tăia chiar
în pădure partea din maxilar care cuprinde colţii. La tăiere se cere mare atenţie, deoarece jumătate sau chiar
70% din lungimea colţilor este în maxilar. Printr-o tăiere greşită, putem vătăma sau devaloriza colţii. De
aceea, tăierea se face mult în urma părţii vizibile a colţilor, cu circa 20 cm la maxilarul inferior şi cu circa 10
cm la cel superior.

PĂRUL DE CAPRĂ NEAGRĂ, CERB ŞI MISTREŢ CA DECOR PENTRU PĂLĂRIA DE

VÂNĂTOARE

Părul de capră neagră, cerb şi mistreţ, aranjat sub formă de moţ constituie trofeu şi se poartă la pălărie.
Adevăratul vânător va purta astfel de podoabe numai de la vânatul împuşcat de el.
Cel mai de valoare este moţul de capră neagră, confecţionat din părul de iarnă de pe coamă. Trebuie
avut în vedere însă că de la un ţap abia se adună atâta păr cât să ajungă la o bucată de pană (decor). De regulă
este necesar părul de la două animale. Se montează în două feluri: a) firele de acelaşi nivel şi se poartă la
pălărie pusă lateral; b) vârfurile firelor puse în arc de cerc şi se poartă în partea din spate a pălăriei. Ultimul
343
are avantajul că la margine se pot folosi şi fire mai scurte. Purtat în ploaie, zăpadă sau soare puternic, se
decolorează şi se rupe. Nu este o podoabă de toate .: zilele. Confecţionatul moţului îl poate face, la nevoie, şi
vânătorul, însă este recomandabil să fie dat unui meşter.
Părul de cerb provine din părul de la gât, din timpul boncănitului, şi iarna, când are lungimea cea mai
mare. Lungimea lui este mai mică decât a caprei negre. Deşi nu este aşa de sensibil la rupere ca cel de capră
neagră, totuşi expus umezelii şi razelor solare, timp îndelungat, se rupe.
Părul de mistreţ provine din coama vierului. Este mult mai rezistent la purtat decât al celorlalte două
specii de vânat. Se poate monta în formă lată (turtită). La rădăcină se fixează cu clei. Se poate monta şi în
formă rotundă însă, în acest caz, pentru a avea vârfurile perilor mai îndepărtate unul de altul, se suceşte într-
un anumit fel. Şi la această specie se recomandă ca preparatul să fie încredinţat unui meşter.
Colţii de cerb din maxilarul superior (caninii) constituie, de asemenea, un trofeu de preţ. Totdeauna se
păstrează perechi (cei doi colţi ai aceluiaşi cerb). Cu cât au culoare mai închisă (brună), cu atât sunt mai
valoroşi. Din ei se fac ace de cravată, decor pentru pălărie, brăţări. Montarea lor depăşeşte posibilităţile
vânătorului obişnuit, deci trebuie încredinţată giuvaergiului.

RECOLTAREA ANIMALELOR DESTINATE NATURALIZĂRII

Pentru ca taxidermistul să poată să prepare o piesă în mod reuşit, prima condiţie este ca materialul
(animalul trimis de vânător) să fie de bună calitate.
Păsările destinate naturalizării trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: penele să nu fie rupte sau
încâlcite, sângele sau secreţiile să nu curgă şi să murdărească penele şi corpul păsării, să nu fi intrat în
putrefacţie. Pentru aceasta imediat după împuşcare, se astupă nările, gâtlejul şi anusul păsării cu vată, sau în
lipsă, cu muşchi, câlţi, cârpe, încât să se evite orice scurgere. Pe răni se presară amidon, rumeguş, iar în lipsă,
nisip sau praf de pământ. Dacă există apă la îndemână se spală sângele de pe pene cu un tampon de vată, iar
pentru uscarea penelor se presară amidon. Pasărea este lăsată să se răcească bine, apoi se înfăşoară în hârtie
curată şi se leagă cu sfoară cel puţin în dreptul gâtului şi în dreptul picioarelor. Se pune în raniţă cu capul în
jos şi se transportă în aşa fel încât penele cozii să nu se strice. în acest scop, se recomandă să se pună de-a
lungul corpului păsării 2 beţe ceva mai lungi decât pasărea şi să se lege cu sfoară. Şi mai bine este dacă se
împachetează şi se atârnă de raniţă, sau se duce în mână.
Acasă se pun pe răni, la ochi şi nări, tampoane îmbibate în alcool. Se fereşte pasărea de muşte şi se
expediază cât mai curând la preparator. într-un bilet trimis preparatorului se arată în ce poziţie urmează să fie
montată: cu aripile lipite de corp, în zbor etc.

ÎNGRIJIREA TROFEELOR VECHI

Murdărirea sau deteriorarea trofeelor şi a preparatelor în general poate fi cauzată de: praf, îngălbenirea
şi pătarea lor din cauza grăsimii ce iese din os şi mutarea dintr-o locuinţă în alta.
Praful se înlătură cu o pensulă cu perii lungi, ca să pătrundă în toate cavităţile craniului şi în placa de
lemn sculptată. Trofeul nu se şterge cu cârpă, deoarece aceasta se agaţă în oase şi le poate rupe. Petele de
grăsime se scot, luând trofeul de pe placă şi fierbându-110-15 minute, apoi albindu-1 cu perhydrol. Pentru a
putea evita deteriorările craniului din cauza mutării, se împachetează numai craniul în talaş, fân, muşchi
uscat, punându-i-se o scândură la bază. Coarnele pot fi lăsate libere, dacă transportul nu durează mult.
Păsările, animalele întregi şi capetele de mamifere se împachetează în lăzi. Pentru a preveni deteriorarea,
piesele de mare valoare se păstrează în vitrine. Curăţirea şi împachetarea trebuie făcute de o persoană cu
experienţă.
În legătură cu păstrarea şi tratarea trofeelor se mai fac următoarele menţiuni:
- Este neindicată vopsirea coarnelor de cervide şi folosirea oricărui alt mijloc de schimbare a culorii
naturale. Formulele internaţionale prevăd pentru astfel de abateri, penalizări (nu se acordă nici un punct
pentru culoare).
- Să nu se taie ramuri din trofeu pe motiv că cele două prăjini n-ar fi simetrice. Din păcate, astfel de
greşeli au fost comise, în trecut, de persoane nepricepute.
- Ori de câte ori este posibil, trofeele de cerb să fie lăsate cu maxilarul superior întreg. Dacă totuşi se
taie, lucrul inevitabil dacă o parte a craniului este sfărâmată, atunci să fie retezate cu o porţiune cât mai mare
din osul frontal. Există în ţara noastră trofee de cerb de mare valoare tăiate greşit, cu osul frontal atât de mic
încât abia leagă cele couă coarne. Aceasta le-a scăzut considerabil valoarea.
- Colţii - armă a mistreţilor - să nu fie montaţi în armătură metalică la capăt, nici să fie introduşi cu
capătul gros în bucăţi de coarne de cerb. La Expoziţia Internaţională de vânătoare de la Novi Sad din 1967,
344
un trofeu românesc a pierdut din lungime din cauză că a fost montat în aşa fel încât nu a fost posibilă
măsurarea întregii lui lungimi. Avea capetele groase introduse într-o bucată de prăjină de cerb de lângă
rozetă, iar scoaterea nu era posibilă fără a se deteriora.
Sperăm că îndrumările date mai sus cu privire la prepararea, montarea şi păstrarea trofeelor de vânat
vor putea servi trei scopuri:
- vânătorii să ştie să preţuiască trofeele, deci să le păstreze;
- montarea să fie făcută estetic, încât deţinătorului lor să-i facă plăcere a le privi; -prin felul cum sunt
montate şi păstrate, trofeele să nu aibă de pierdut când vor fi evaluate la expoziţiile de vânătoare.

FORMULE PENTRU EVALUAREA TROFEELOR DE VÂNAT

Între trofeu, pe de o parte, mărimea şi vigoarea animalului care le-a purtat pe de altă parte, este o
strânsă legătură; de regulă, un vânat mare la corp, sănătos, viguros, va da şi trofee mari şi de formă regulată.
în general, trofeul exprimă calitatea vânatului în teren. Se poate spune deci că trofeul este pentru vânător nu
un scop în sine, ci un mijloc de exprimare a valorii vânatului din fondul de vânătoare. Dacă s-a depus, ani în
şir, muncă pentru gospodărirea unui teren, prin hrană, selecţie, reglarea densităţii, trofeul reprezintă fructul
muncii de gospodărire şi are o valoare cu atât mai mare pentru cel ce a îngrijit terenul şi vânatul din el.
Expoziţiile de vânătoare constituie un prilej de a face comparaţie între calitatea trofeelor din diferitele
regiuni ale ţării. Dar pentru aceasta este nevoie de criterii obiective de apreciere. în găsirea acestor criterii, se
pot deosebi mai multe etape.
În primele trei decenii ale secolului nostru, cu ocazia organizării de expoziţii, premiile erau acordate de
comisii care apreciau vizual valoarea trofeelor. Dintre trofeele expuse scoteau pe cele mai mari şi mai
frumoase, clasificându-le în bune, mijlocii şi mediocre (premiile I, II şi III). Fireşte acest mod de lucru
cuprindea o bază mare de subiectivism, cu toată dorinţa pe care ar fi avut-o membrii comisiei de a fi
imparţiali. Se simţea deci nevoia unor criterii obiective.
încă dinainte de primul război mondial, au fost auzite voci prin care se cerea efectuarea de măsurători.
S-au şi făcut, dar ele s-au rezumat la lungimi şi grosimi. Abia mai târziu s-a adăugat greutatea.
Prima consfătuire care a discutat necesitatea elaborării unor formule de evaluare a trofeelor a avut loc
în Berlin la 5 februarie 1930. Rezultatul muncii comisiei respective a fost folosit la expoziţia din vara anului
1930, organizată la Leipzig. încercări de a aduce îmbunătăţiri formulelor elaborate atunci au fost făcute la
Praga în mai 1937 şi la Berlin în noiembrie 1937. S-au luat în această privinţă hotărâri şi la adunarea
generală a Consiliului Internaţional de Vânătoare ţinută la 7 noiembrie 1952 la Madrid, prin care formulele
de la Berlin (1937) au fost confirmate, cu mici modificări. Sesiunea aceluiaşi Consiliu, ţinută în anul 1955 la
Copenhaga, a lucrat după aceleaşi principii. Fapt este că, în urma acestor eforturi care au durat aproape trei
decenii, astăzi suntem în posesia unor formule aplicabile unei specii de vânat, în oricare parte a globului s-ar
găsi ea. Graţie formulelor, comparaţia între trofee se poate face, astăzi, după criterii obiective, fiind înlesnită
astfel şi acordarea premiilor.
Faptul că în prezent suntem în posesia unor formule emanate de la un organ internaţional, constituie,
indiscutabil, un progres. Trebuie relevat însă că în această privinţă nu s-a spus ultimul cuvânt, formulele fiind
susceptibile de îmbunătăţiri. Impreciziunile lor apar atunci când se analizează un mare număr de trofee de
aceeaşi specie. Cu astfel de ocazii se ivesc situaţii pentru care formulele existente nu dau soluţii. Ar mai fi
îndreptări de făcut prevederilor actuale ale formulelor pentru coarnele de cerb, căprior şi capră neagră. în
principiu, părerea noastră este că ar trebui să se reducă numărul de puncte ce se acordă pentru frumuseţe, ele
fiind supuse aprecierii subiective, şi să se dea pondere mai mare punctelor ce rezultă din masivitatea
trofeului: lungime, volum şi greutate, acestea fiind criterii obiective.
La fiecare specie de vânat ale cărei trofee formează obiectul evaluării, a fost redată formula în vigoare
azi. Nu mai revenim asupra lor. Aici se menţionează doar că măsurătorile se efectuează cu o ruletă de metal,
banda având lăţimea de circa 5 mm. Nu se recomandă folosirea ruletelor de pânză, deoarece, cu timpul, ele
se întind şi dau rezultate mai mici decât sunt în realitate. Rulete cu benzi mai late nu sunt admise de formulă,
deoarece nu se pot aplica bine la curbura coarnelor şi la porţiunile cu perlaj, dând, la circumferinţă, rezultate
mai mari decât cele reale.
Măsurarea lungimii coarnelor se poate face cu precizie mai mare cu ajutorul unui instrument bazat pe
înlocuirea ruletei cu un fir de oţel. La cerb, aceasta se foloseşte în special la lungimea prăjinii şi a ramurii
ochiului.

345
 EXPOZIŢII DE VÂNĂTOARE EXPUNERI (PREZENTĂRI) DE TROFEE
MUZEE DE VÂNĂTOARE

Pentru sporirea efectivelor de vânat şi buna gospodărire a patrimoniului cinegetic, este necesar sprijinul
cetăţenilor. Toţi cei ce, sub o formă sau alta, au contingenţă cu gospodărirea vânatului trebuie lămuriţi asupra
foloaselor economice, recreative şi estetice ale vânatului şi asupra necesităţii de a ocroti vânatul şi a păstra
mediul în care trăieşte. Aceasta poate fi realizată prin: expoziţii de vânătoare şi muzee. De asemenea,
vânătorii trebuie să fie instruiţi asupra modului de ocrotire, recoltare şi punere în valoare, în mod raţional, a
vânatului. Acest scop se poate ajunge prin expuneri (prezentări) anuale de trofee. în cele ce urmează, vor fi
tratate aceste trei mijloace de educare.

EXPUNERILE (PREZENTĂRILE) DE TROFEE

Se adresează vânătorilor şi celor ce lucrează ca salariaţi în sectorul de producţie vânătorească şi au ca

scop documentarea, instruirea acestora prin scoaterea în evidenţă a ceea ce s-a făcut bine şi ceea ce s-a făcut
greşit deci ameliorarea modului de lucru.
Prezentările de trofee se organizează anual, în luna martie, când s-a încheiat un an cinegetic şi cuprind
trofeele dobândite în anul trecut. Numai pentru comparaţie, pot fi expuse şi trofee mai vechi. In alte ţări
organizarea lor coincide cu adunările generale ale asociaţiilor de vânătoare, când se face bilanţul activităţii de
un an, în care intră şi ducerea la îndeplinire a planului de recoltare a cervidelor, atât sub raport cantitativ, cât
mai ales calitativ, adică dacă s-a scos din teren numărul necesar şi planificat precum şi categoriile prevăzute
de regulile de selecţionare. La asemenea expuneri anuale de trofee, sunt prezentate, în primul rând, coarne de
cervide, dat fiindcă la selecţia acestor specii omul poate interveni mai cu efect, dar pe lângă acestea se expun
şi trofee de mistreţ, capră neagră, urs, lup, râs şi pisică sălbatică.
Condiţiile de reuşită ale expunerilor de trofee sunt:
- Să fie prezentate toate trofeele din sezonul precedent, deoarece numai aşa se poate trage o concluzie
justă asupra calităţii. De obicei, unii vânători manifestă tendinţa de a nu prezenta trofeele recoltate greşit.
Aceasta din cauza fricii de a nu fi puşi într-o lumină nefavorabilă. Trebuie luptat împotriva manifestărilor de
acest gen.
Pentru ca să se împiedice substituirea unui trofeu greşit recoltat cu altul corect obţinut, dar mai vechi,
se recomandă ca la toate trofeele expuse, unul din cilindrii frontali să fie găurit pe dos, făcându-se un semn
de circa 6 mm diametru şi 3-4 mm adâncime.
- Înainte de aşezarea pe pereţi, toate trofeele trebuie analizate de o comisie de specialişti, care să se
pronunţe, cu competenţă şi obiectivitate, asupra vârstei, corectitudinii selecţiei şi punctelor C.I.C. Orice
concesie este în detrimentul succesului expunerii.
- Pentru expunere se recomandă folosirea de panouri fixate pe pereţi. Modul de aranjare depinde de
speciile de vânat, de spaţiul ce stă la dispoziţie ca mărime şi formă, precum şi de simţul estetic şi inspiraţia
organizatorului. Trofeele mici (căprior, mistreţ, capră neagră) se pot aranja astfel: dacă sunt puţine, atunci
cele premiabile în mijloc, distanţate de celelalte, iar în jurul lor, în semicerc sau cerc, restul. Şi mai bine este
dacă, la mijloc, se aşază cele premiabile, la dreapta cele de recoltă însă nepre-miabile şi - separat - cele de
viitor deci greşit extrase; la stânga cele de selecţie, puse pe vârste. Sub fiecare trofeu se pune numărul de
ordine din catalog. Pentru ca să iasă şi mai bine în evidenţă categoriile de calitate, se obişnuieşte, ca plăcile
de lemn pe care sunt montate trofeele să fie vopsite în culoarea medaliei ce s-ar cuveni: auriu, argintiu, în
culoarea bronzului. Cele de recoltă, de viitor şi de selecţie să fie marcate cu semne deosebite; de exemplu: cu
cerc roşu - cele de recoltă; verde - cele de viitor şi galben - cele de selecţie.
Problema spaţiului nu se pune, deoarece pe un perete de 5 m lungime şi 2,5 m înălţime se pot aşeza
toate trofeele de pe un an, dintr-un judeţ sau chiar dintr-o regiune cu puţin vânat mare. Excepţie fac trofeele
de cerb care cer un spaţiu mai mare.
Ca rezultat al clasificării făcute de comisia de specialişti se întocmesc două tabele pentru fiecare
specie: cuprinzând provenienţa şi clasele de vârstă şi clasificarea trofeelor după calitate. Se calculează şi
procentele, acestea fiind cele mai bune mijloace de expunere a rezultatului ca şi a comparaţiei cu alţi ani.
Sub raport teritorial, expunerile de trofee pot cuprinde materialul dintr-un fond de vânătoare cu vânat
mult, un complex de fonduri, un ocol silvic, o asociaţie de vânătoare, sau un judeţ. Pe provincii sau pe ţară,
de obicei, se fac expoziţii.
Tabelele amintite permit să se stabilească: dacă numeric, planul de recoltare s-a îndeplinit, dacă dife -
ritele categorii sunt cele prevăzute; dacă s-au făcut greşeli şi câte anume. Sub acest aspect, cu cât numărul de
trofee din categoria a II-a (de viitor) este mai mic, cu atât este mai bine. Un criteriu obiectiv pentru
346
fluctuaţiile calitative de la an la an sau pentru comparaţia cu trofeele din alte regiuni este adunarea punctelor
C.I.C. la coarnele din categoriile I a şi a I b şi calcularea mediilor, pe ani.
Pentru a stimula selecţia corectă şi a nu încuraja goana după trofee-vârf, se recomandă a se acorda
premii şi pentru selecţia corectă şi a nu se premia trofeele obţinute înainte de vârsta optimă (10-13 ani la
cerb, 8-10 ani la lopătar şi 4-7 ani la căprior), chiar dacă ele ar întruni punctajul cerut pentru premiere.
Dat fiindcă, expunerile (prezentările) de trofee au un scop de documentare, de instruire, este indicat, să
se adauge grafice, hărţi, fotografii şi orice alt material care ar completa documentarea. Se pot prezenta şi
coarne lepădate de cerb, lopătar, căprior, deoarece dacă ele sunt numeroase şi variate pot constitui o dovadă a
calităţii vânatului din teren, presupunând că la expunere n-au fost decât trofee puţine care nu pot oglindi
realitatea. La astfel de manifestări, cu caracter educativ, de instruire, piesele decorative trebuie să fie puţine.

EXPOZIŢIILE DE VÂNĂTOARE

În timp ce expunerile (prezentările) de trofee se adresează numai specialiştilor, au scop de documentare

şi instruire, cuprind exponate provenind de pe un teritoriu relativ mic şi se organizează la intervale scurte
(anual) - expoziţiile de vânătoare se adresează nu numai specialiştilor, ci şi maselor de cetăţeni şi se
organizează la intervale mai mari (circa 5 ani). Acestea se fac în scop de propagandă pentru ideea de ocrotire
a vânatului, dar şi de documentare, au caracter republican sau de regiune geografică, deci cuprind o suprafaţă
mai mare şi necesită un efort financiar şi tehnic mai însemnat. Dată fiind influenţa hotărâtoare a mediului
asupra existenţei şi prosperării vânatului, tendinţa ce se manifestă în ultimul timp este aceea de a prezenta, la
expoziţii, vânatul în mediul său natural, în diorame. Acestea trebuie să fie atractive, să exercite o influenţă
favorabilă asupra vizitatorilor, să-i convingă de necesitatea sprijinirii muncii celor ce găspodăresc
patrimoniul cinegetic, de valoare economică, recreativă şi estetică a acestuia. Expoziţiile vor cuprinde deci
animale naturalizate, machete, hărţi, grafice, fotografii, inscripţii care să explice, să convingă. în acelaşi timp
însă vor cuprinde şi trofee, aranjate ştiinţific, evaluate exact, trecute într-un catalog, din care să se poată trage
concluzii asupra fluctuaţiilor calitative. Vor avea deci caracter mixt: de obţinere a sprijinului maselor şi de
documentare.
Pentru asigurarea reuşitei se recomandă:
a) Să se întocmească o tematică detaliată, în care să se prevadă calitativ şi cantitativ, ce anume urmează
a se expune. Ea depinde de spaţiul (mărime, formă şi poziţie) ce stă la dispoziţie, de materialul ce urmează a
fi expus şi de suma de care dispun organizatorii. în ultimul timp, la expoziţiile de vânătoare este reprezentat
şi pescuitul cu undiţa. Aşa fiind, expoziţia va cuprinde două secţii: vânătoare şi pescuit. La expoziţia de
vânătoare ar trebui să fie reprezentate: armele de vânătoare din cele mai vechi timpuri şi până azi, deci
evoluţia lor; metodele cu care s-a vânat şi se vânează; nu trebuie să lipsească scoaterea în reliefa importanţei
vânătorii şi vânatului sub raport economic, recreativ şi estetic, speciile vânat importante, naturalizate sau -şi
mai bine - expuse în mediul lor natural, pe biotopuri, în grupuri biologice, diorame etc; măsuri pe care
trebuie să le ia omul pentru apărarea vânatului, pentru godpodărirea lui raţională şi, mai cu seamă, pentru
apărarea mediului său de trai; punerea în valoare a vânatului aşa fel încât potenţialul lui biologic să nu fie
slăbit; trofee de vânat de calitate bună, trofee rezultate din selecţie corect efectuată şi greşită. La toate acestea
să se adauge schiţe, grafice, hărţi, fotografii, machete care să completeze exponatele şi să lămurească
problema. Imaginaţia organizatorului joacă un mare rol. Se obişnuieşte ca la expoziţii să ruleze filme cu
subiect vânătoresc, să se ţină conferinţe, eventual discuţii ştiinţifice, în care vânătorii din diferite ţări să se
cunoască între ei şi să-şi spună cuvântul în diferite probleme, să se închege relaţii de colaborare. Se fac şi
expuneri de pictură, sculptură, desene cu subiect vânătoresc-piscicol.
Sarcina organizării trebuie să fie încredinţată celor mai buni specialişti, cu grijă de prestigiul ţării şi cu
dragoste faţă de sectorul cinegetic.
O problemă de bază este organizarea. Colectivul însărcinat cu această muncă de răspundere trebuie să
asigure buna păstrare şi restituire către proprietarii lor, în termen, şi fără vătămări, a exponatelor. Orice
carenţă în această privinţă are ca urmare refuzul proprietarilor de trofee de a mai împrumuta, în viitor,
material pentru expoziţii, cum din păcate s-a întâmplat uneori. Garanţia trebuie să fie nu numai morală, ci şi
materială.
La expoziţiile naţionale şi regionale se expun atât trofee cu punctaj ridicat, cât şi material de calitate
inferioară, în măsura în care prezenţa acestuia exprimă o idee utilă; la cele internaţionale însă se merge cu ce
este mai bun, căci aici este vorba de competiţie între ţări.
Expoziţiile, ca şi prezentările de trofee, sunt şi ocazii de a scoate la iveală trofee şi alte exponate de
valoare, necunoscute până atunci.
În ce priveşte aranjarea trofeelor în sala expoziţiei, se fac următoarele recomandări:
347
 - Coarnele de cerb şi lopătar să fie aşezate pe pereţi pe un singur rând, partea lor inferioară fiind la
circa 1,7 m de la pardoseală. Cele ce s-ar aşeza deasupra acestuia nu se valorifică integral, coarnele apărând
mai mici decât sunt în realitate. Ele servesc doar ca decor.
- Coarnele de căprior se aşază în grup aparte, de preferinţă pe un postament înclinat cu circa 30-35°,
sub formă de pupitru; cele de capră neagră, tot în grup aparte, însă pe un postament orizontal. Atât unele cât
şi altele se aşază la înălţimea ochilor vizitatorilor.
- Colţii de mistreţ să fie montaţi pe plăci de culoare neagră sau brun închis şi aşezaţi în poziţie
verticală, dat fiindcă numai aşa ies bine în evidenţă.
- Blănurile de urs, lup, râs, pisică sălbatică, montate cu cranii false (cele originale fiind păstrate
separat, ca trofee) se aşază atârnate pe pereţi sub coarnele de cerb sau în alt loc, aşa fel încât capul şi partea
dinainte a blănii, până la picioarele anterioare, să stea pe podea.
- Nu se recomandă aşezarea trofeelor mici (căprior, capră neagră, mistreţ) amestecate cu cele mari
(cerb, lopătar), deoarece, pe de o parte, par mai mici decât sunt în realitate, iar pe de alta, fiind împrăştiate,
nu se poate face comparaţie între ele.
- Craniile de răpitoare se pot aşeza pe mese sau pe etajere, pe un fond relativ închis (vişiniu, albastru,
brun).
Sub grupurile biologice şi la diorame se pun inscripţii, cu explicaţiile cuvenite; animalele naturalizate
se etichetează cu numele popular şi ştiinţific; sub coarne se pun numere, care să corespundă cu cele din
catalog.
- Pereţii să fie vopsiţi în culoare deschisă sau acoperiţi cu o pânză albă sau galbenă deschisă, deoarece,
în acest fel, coarnele apar mai clar. Se recomandă ca, la expoziţiile internaţionale, panourile, pupitrele,
etajerele etc. să fie pregătite de acasă, în funcţie de forma şi mărimea spaţiului pus la dispoziţie, încât acolo
să fie doar montate. Totul trebuie gândit bine, din timp, aduse toate cele necesare, deoarece în ţară străină
este mai greu să-ţi asiguri cele necesare.

MUZEE DE VÂNĂTOARE

Deosebirea fundamentală dintre expoziţie şi muzeu constă în caracterul temporar al expoziţiei şi

permanent al muzeului. Consecinţa acestui fapt este că în muzeu se pot aranja diorame cu caracter fix. De
asemenea, efectul instructiv şi de propagandă al muzeului este mai mare, el stând la dispoziţia vizitatorilor în
tot cursul anului.
Ca muzeul să-şi atingă scopul, o primă condiţie este amplasarea muzeului într-un punct al oraşului,
frecventat de locuitori, uşor accesibil. De asemenea, un loc suficient de încăpător.
Secţiile lui sunt cam aceleaşi ca şi la expoziţie, numai că trofeele sunt în număr mai mic, atât cât să
exprime anumite idei. în schimb, machetele, grupurile biologice, hărţile şi orice piese instructive trebuie să
fie mai numeroase.
Şi la aranjarea trofeelor pe pereţi se pot aplica, în general, cele arătate pentru expoziţii.
Muzeul, odată înfiinţat permite colectarea pieselor rare, care în lipsa unui local, de regulă, se irosesc.
Nu se recomandă însă să se adune în muzeu multe trofee, de preţ, deoarece, în caz de incendiu, se pierd
valori care nu se mai pot reface, cum s-a întâmplat în 1946, când a fost distrus de incendiu Muzeul de
vânătoare din Parcul Libertăţii.
Un muzeu de vânătoare are ca scop de a educa, de a câştiga simpatii pentru fauna vânătorească, el fiind
atât un mijloc de educare a marelui public, cât şi de instruire a şcolarilor, mai ales a celor ce au contingenţă
în mai mare măsură cu vânătoarea şi mediul de trai al vânatului. Valoarea lui se măsoară prin influenţa pe
care o are asupra vizitatorilor.
După multe străduinţe s-a reuşit, în sfârşit, ca în anul 1996, să se reînnoade firul tradiţieri muzeistice de
factură vânătorească din România, prin înfiinţarea Muzeului de vânătoare din Posada. Nu se cuvine uitat
faptul că primul nostru Muzeu naţional de vânătoare a fost creat în anul 1931, fiind situat în parcul Carol I
din Capitală. La vremea aceea, el reprezenta al doilea aşezământ cultural de acest gen din Europa. Din
păcate, după mai bine de un deceniu de funcţionare, muzeul, împreună cu inestimabila colecţie pe care o
deţinea a fost mistuit de flăcări.
Muzeul vânătorii de la Posada pune într-o lumină potrivită multitudinea exponatelor de factură
cinegetică, de la impresionante colecţii de trofee la opere de artă, obiecte cu specific vânătoresc şi arme
caracteristice diferitelor etape ale evoluţiei umane. Veritabile galerii de artă, sălile muzeului impresionează
atât prin numărul exponatelor, cât şi prin personalitatea distinctă a fiecărei piese, de la rămurişul de abanos şi
ivoriu al coarnelor de cerb comun şi de lopătar, la vasta panoplie de pumnale încovoiate ale colţilor de
mistreţ sau la armonia, perlajul bogat şi contrastul cromatic al coarnelor de căprior. Dintre prădători, se
348
remarcă blănurile de lup, râs, pisică sălbatică şi, mai cu seamă, de urs, oglindă a celor mai viguroase şi mai
numeroase populaţii ale acestor specii.
La Muzeul din Posada, aria vânătorii îşi găseşte expresia superlativă, prin transfigurarea valorii
vânatului românesc în emoţie estetică şi dimensiune culturală autentică.

ASPECTE ECONOMICE ALE ACTIVITĂŢII

CINEGETICE

Nota caracteristică a vânătorii a fost tot timpul aceea de aducătoare de venituri, fie materiale (carne,
piei, blănuri), fie pecuniare (autorizaţii de vânătoare, de filmare, de fotografiere etc.) sau, mai concis
exprimat, a constituit tot timpul o sursă generatoare de valori care se încadrează în categoria resurselor
naturale utile pentru om şi societate. Din acest considerent mult timp s-a vorbit despre o economia a
vânatului, termen ce era inclus în noţiunea mai largă de economie forestieră.
Dacă vom analiza locul vânătorii ca resursă naturală, conform grupării convenţionale ce s-a adoptat în
ultimul timp, respectiv în resurse neregenerabile şi resurse regenerabile, atunci evident aceasta se încadrează
în cea de a doua categorie.
Având în vedere calitatea vânatului de a fi material biologic viu, aflat într-o permanentă evoluţie
ontogenetică, există posibilitatea asigurării continuităţii activităţii an de an datorită refacerii resursei.
Permanent planează însă şi riscul distrugerii bazei productive, prin aplicarea unor metode de gospodărire
neadecvate, fie prin ignoranţă, fie din dorinţa obţinerii unor profituri mari şi imediate, mărind iraţional
veniturile şi exagerând diminuarea cheltuielilor alocate pazei şi ocrotirii animalelor. Iată de ce se impune
adoptarea unor principii de gospodărire a vânatului, care să asigure un echilibru permanent între dualismul
celor două caracteristici definitorii ale activităţii ce aparţin: una de domeniul biologiei şi cealaltă de
domeniul economiei. Aceste două caracteristici se întâlnesc prin intermediul activităţii antropice în domeniul
sferei intereselor sociale.
În zona de interferenţă a biologiei cu economia, sub influenţa intereselor sociale, se realizează o fâşie
ce reprezintă optimul din toate punctele de vedere şi care de aceea poate fi numit „optim bioeconomic".
Privind problema numai prin prisma economică, îmbunătăţirea activităţii ar trebui realizată prin
minimalizarea cheltuielilor şi prin maximalizarea veniturilor, având în vedere, că în principiu, profitul este
dat de diferenţa între venituri şi cheltuieli. Dar, ţinând cont de aspectele biologice care nu pot fi ignorate, va
trebui să se analizeze cu mult discernământ, atât natura cheltuielilor şi veniturilor avute în vedere, cât şi
limita până la care se poate opera cu aceşti indicatori. Altfel spus va trebui ca în permanenţă să păstrăm acel
echilibru dinamic între biologic şi economic, care să se menţină pe plan vertical al diametrului cercului
reprezentând sfera intereselor sociale.
Dacă în domeniul economic aprecierea calităţii intervenţiilor noastre se poate constata cu ajutorul
indicatorilor economici cunoscuţi şi deveniţi uzuali în această activitate, în ce priveşte biologia, problema
este mai complicată. Un indicator de sinteză (şi probabil unicul) al calităţii intervenţiei noastre în activitatea
cinegetică, este nivelul efectivelor reale comparativ cu efectivele optime calculate, dar care trebuie să
recunoaştem, este afectat de eroarea generată de dificultatea stabilirii celor două elemente (efectivele optime
şi reale).
Lipsa în acest domeniu a unor indicatori calitativi şi cantitativi de sinteză, specifici activităţii
cinegetice, face deosebit de dificilă realizarea unei analize competente şi reale, iată de ce având în vedere
această situaţie este necesar, ca în cele ce urmează să încercăm stabilirea unor astfel de indicatori.
Invocând lipsa unor indicatori de sinteză nu ne referim însă în primul rând la biotop - asupra căruia
putem sau nu să acţionăm şi dacă da, cu efecte mai mici sau mai mari - ci ne gândim la un sistem prin
intermediul căruia să poată fi apreciată calitatea intervenţiei „gospodarului" pe linia realizării dezideratelor
propuse sau impuse, şi cu ajutorul cărora să se poată constata poziţia faţă de ţelurile avute în vedere.
în principiu ne gândim la trei categorii de indicatori:
1 - Indicatori cantitativi;
2 - Indicatori calitativi;
3 - Indicatori valorici.
1 - Indicatori cantitativi
Indicatorii cantitativi, după cum şi numele o arată, ne dau imaginea volumului realizărilor sau
activităţii. Pentru că producţia cinegetică este legată de suprafaţă, propunem ca indicatorii cantitativi să
exprime cuantumul activităţii pe suprafaţă.

349
 Numărul de piese de vânat recoltat ce revin la 100 ha fond de vânătoare ne arată posibilităţile reale pe
care terenul le oferă în ce priveşte exercitarea vânătorii. Valoarea acestui indicator ar putea fi contestată cu
motivaţia că numărul de piese ce se pot recolta este stabilit prin cota de împuşcare. Argumentul este valabil,
dar trebuie precizat că nu se realizează întotdeauna numărul de piese prevăzute prin planul de recoltare.
Desigur există o motivaţie subiectivă (lipsă de preocupare, incompetenţă etc), dar excluzând această
alternativă, pot fi şi cauze obiective legate de structura vegetaţiei şi orografia terenului, care fac foarte
dificilă recoltarea vânatului, deşi acesta există, iar structura şi mărimea populaţiei sunt în măsură să asigure
numărul calculat prin cota atribuită.
Cantitatea de carne de vânat împuşcat ce revine la 100 ha fond de vânătoare.
Numărul de piei şi blănuri, ce rezultă îndeosebi din acţiunea de combatere a dăunătorilor, raportat la
100 ha fond de vânătoare. Trebuie precizat că o valoare ridicată a acestui indicator nu întotdeauna atestă un
nivel calitativ superior al mijloacelor de gospodărire vânătorească a terenului, ci poate confirma exact
situaţia inversă. Dar rămâne un indicator valoros, atât din punct de vedere economic, cât şi biologic, şi este
invocat frecvent atunci când se apreciază nivelul ocrotirii vânatului.
2 - Indicatorii calitativi
Indicatorii calitativi ne pot ajuta în formarea unei imagini a activităţii cinegetice în ambele domenii,
atât biologic, cât şi economic. Valoarea biologică constând în nivelul valorii cinegetice a trofeelor ce se
obţin, iar valoarea economică, din valoarea pecuniară ce decurge din calitatea cinegetică a pieselor
respective.
3 - Indicatorii valorici
Indicatorii valorici ne oferă o imagine a productivităţii economice a fondurilor de vânătoare. Deşi în
această categorie pot fi imaginaţi mai mulţi indicatori, noi vom avea în vedere în principal trei, care pot fi
consideraţi de bază, şi din care se pot deduce şi alţii, funcţie de exigenţa investigaţiei ce se urmăreşte:
Desigur aceşti indicatori ne dau o imagine reală a situaţiei numai dacă sunt respectate anumite condiţii
cum ar fi: stabilirea corectă a efectivelor optime şi a celor existente în teren, o corectă operare a cheltuielilor
şi veniturilor şi, nu în ultimul rând, realizarea integrală a planului de împuşcare aprobat.
În încheierea aspectelor economice ale activităţii de vânătoare vom reveni în câteva cuvinte la noţiunea
de economie a vânatului (amintită la început) pentru a o analiza în contextul actual al avântului înregistrat de
către conceptul de ecologie şi protecţie a mediului natural.
Conceptul de economie a vânatului nu afectează cu nimic ideea de protecţie a faunei sălbatice, în
sensul că dând o mai mare atenţie aspectului economic nu diminuăm importanţa ce se acordă laturii
biologice a activităţii de vânătoare. Am putea afirma că lucrurile stau chiar invers, în sensul că dând
importanţă aspectului economic, urmărind realizarea unor profituri cât mai mari de pe urma fondurilor de
vânătoare, se poate asigura o bază materială sigură pentru desfăşurarea acţiunilor şi măsurilor de ocrotire şi
protecţie a vieţii sălbatice, în general, şi a faunei de interes vânătoresc, în special. Cu alte cuvinte, activitatea
de vânătoare se poate autofinanţa, situaţie care pe lângă faptul că îi creşte prestigiul, poate să-i permită şi o
mai bună dezvoltare de perspectivă. Totul este însă ca sumele provenite din venituri realizate la vânătoare să
rămână în cadrul activităţii şi să nu devină surse de finanţare pentru alte domenii cu motivaţia că vânătoarea
nu este o activitate economică. Vânătoarea a fost, este şi va fi o activitate economică şi încă una profitabilă,
numai să-i fie gospodărite resursele în mod corespunzător, prin manageri corecţi şi pricepuţi sau, mai corect,
prin profesionişti.
Parafrazând pe un mare scriitor român putem spune că este necesar să facem activitate cinegetică şi nu
pseudo-cinegetică.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A VÂNĂTORII

Pentru a avea o imagine cât mai reală asupra administraţiei cinegetice româneşti, considerăm oportum a
face o scurtă retrospectivă din primii ani ai preluării puterii de către Partidul Comunist şi până în prezent.
După naţionalizarea din 1947, cam la 5 ani, a venit şi rândul activităţii de vânătoare ca să fie organizată
pe principii „socialiste". Pentru aceasta s-a emis Decretul 76/1953.
La administrarea, ocrotirea şi punerea în valoare a vânatului din fosta R.S.R., conform prevederilor
acestui act normativ, cât şi al altor reglementări elaborate pe baza lui, contribuiau trei organe de specialitate:
M.A.S., Departamentul Silviculturii.
Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi (A.G.V.P.S.)
Institutul de Cercetări, Studii şi Proiectări Silvice.
Acestea erau sprijinite în acţiunea de gospodărire a vânatului de către organele M.A.I., Ministerul
Justiţiei, Consiliile populare.
350
 Departamentul Silviculturii era organ de Stat care răspundea în faţa Conducerii de „Partid şi de Stat" de
gospodărirea vânatului de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de unitatea (instituţia) care îl avea în folosinţă.
O suprafaţă de circa 8 milioane ha, care constituiau gospodării vânătoreşti speciale (G.V.S.-uri) era
administrată de Departamentul Silviculturii în mod direct, iar restul de circa 14,6 milioane ha erau date în
folosinţa Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din R.S.R., Institutului de Cercetări Silvice
- ca terenuri experimentale şi Şcolilor silvice - ca terenuri didactice. Organele Departamentului Silviculturii
exercitau controlul asupra modului cum erau aduse la îndeplinire prevederile din contractele de dare în
folosinţă şi asupra modului de folosire în scop de cercetare ştiinţifică sau activitate didactică. Art. 3 al
Decretului nr. 76/1953, cu privire la economia vânatului, definea astfel sarcinile referitoare la gospodărirea
vânatului:
- Organul de Stat însărcinat cu ocrotirea, înmulţirea, colonizarea, recoltarea, valorificarea vânatului şi
a peştilor din apele de munte, în vederea îndeplinirii sarcinii de plan, cu reglementarea exercitării dreptului
de vânătoare şi a celui de pescuit în apele de munte, precum şi cu aplicarea Decretului de faţă, este
Ministerul Gospodăriei Silvice.
De asemenea, va îndruma activitatea de cercetări ştiinţifice prin Institutul de Cercetări Silvice şi va
forma cadrele necesare în sectorul vânătorii şi pescuitului în apele de munte".
Ca urmare a acestor sarcini, Departamentul Silviculturii lua parte la întocmirea de legi, regulamente,
hotărâri ale Consiliului de Miniştri privind ocrotirea şi punerea în valoare a vânatului de pe întreg teritoriul
vânătoresc al ţării. Prin ordine ale ministrului, se luau măsuri de reglementarea vânătorii, în special cu privire
la data începerii şi încheierii perioadelor de vânătoare şi la punerea sub protecţie totală sau parţială a unor
fonduri de vânat cu efectiv redus.
O sarcină de bază a Departamentului Silviculturii era de a veghea la aplicarea pe teren a măsurilor de
ocrotire a vânatului şi de reglementare a practicării vânătorii, sarcină de care depindea, în mare măsură,
prosperitatea economiei aşa-zise vânătoreşti. Urmărea, în primul rând, aplicarea clauzelor contractelor
privind darea în folosinţă a fondurilor de vânătoare către Asociaţiile vânătoreşti şi de oprire sau cel puţin
limitarea abaterilor de la lege cu ocazia practicării vânătorii.
Ca organ, pentru ducerea la îndeplinire a sarcinilor cinegetice, Departamentul Silviculturii avea în
centrală o Direcţie a Economiei Vânatului, care se ocupa de gospodărirea vânatului şi piscicultura în apele de
munte. în exterior, la Inspectoratele silvice judeţene, în cadrul serviciului tehnic, exista şi personal de
specialitate vânătorească. în legătură nemijlocită cu terenul, erau ocoalele silvice, cu personalul lor, oamenii
direct de teren fiind aşa-zişii „pădurari de vânătoare".
Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din R.S.R. era organul vânătorilor şi al
pescarilor sportivi. Ea funcţiona pe bază de Statut, era organizaţie obştească şi persoană juridică. Scopul
acestei asociaţii era definit de Art. 3 din Statutul ei:
„... organizează membrii vânători şi pescari în asociaţii şi filiale şi îi pregăteşte, pentru exercitarea
acestor sporturi; cultivă în rândul membrilor dragostea faţă de natură şi de bogăţiile vânătoreşti şi piscicole
ale patriei noastre; ia măsuri pentru creşterea productivităţii fondurilor de vânat şi bazinelor piscicole aflate
în folosinţa sa, precum şi pentru combaterea factorilor dăunători vânatului, pentru ocrotirea, înmulţirea,
colonizarea, recoltarea şi valorificarea raţională a vânatului..."
Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi avea atribuţii de organizare a vânătorilor şi
pescarilor sportivi, de gospodărire a terenurilor de vânătoare şi fondurilor de pescuit luate în folosinţă şi de
crearea condiţiilor pentru practicarea vânătorii şi pescuitului. Prin unităţile sale exterioare, ea avea în
folosinţă circa 14,6 milioane ha teren de vânătoare, adică 65% din teritoriul vânătoresc al ţării.
Organele centrale ale A.G.V.P.S. erau:
1) Conferinţa pe ţară;.
2) Consiliul A.G.V.P.S;.
3) Comitetul executiv.
Organele exterioare ale A.G.V.P.S. erau Asociaţiile judeţene de vânătoare şi pescuit sportiv, conduse de
consilii care aveau în frunte un preşedinte. în cadrul asociaţiilor judeţene existau filiale de vânătoare şi
pescuit sportiv. Pe teren, aceste asociaţii aveau tehnicieni şi paznici de vânătoare şi pescuit.
Filialele erau conduse de un comitet din sânul căruia se alegea un preşedinte.
Institutul de Cercetări, Studii şi Proiectări Silvice, pendinte de Departamentul Silviculturii, efectua
cercetări ştiinţifice cu caracter aplicativ pentru sectorul cinegetic. în acest scop exista o secţie care, pe lângă
teme de cercetare privind vânatul, elabora şi teme de salmonicultură şi produse accesorii ale pădurii.
În exterior, Institutul avea Staţiuni şi terenuri experimentale (Ştefăneşti-Bucureşti, Tulcea, Timişoara şi
Mihăeşti). Cu începere din anul 1957, cercetarea ştiinţifică cinegetică a luat o mare dezvoltare, multe din
rezultatele obţinute fiind aplicate cu succes în producţie.
351
 În anul 1976 (5 noiembrie), Decretul 76/1953 a fost abrogat prin Art. 43 al Legii 26/1976, care 1-a
înlocuit, devenind un act normativ ce reglementa economia vânatului şi vânătoarea în România.
Motivele modificării decretului 76/1953 se pot deduce din expunerea de motive la Legea 26/1976,
unde se fac următoarele precizări:
(3) Gospodărirea vânatului se realizează într-o concepţie unitară şi trebuie să conducă la creşterea
ponderii acestuia în economia naţională, prin asigurarea unor efective optime de vânat, sporirea continuă a
potenţialului biologic şi productiv, popularea cu noi specii şi ridicarea continuă a productivităţii fondurilor de
vânătoare.
(4) De asemenea, ţinând seama de modificarea condiţiilor de existenţă a animalelor sălbatice,
gospodărirea vânatului impune stabilirea unor măsuri speciale de ocrotire, în concordanţă cu activităţile
economice ce se desfăşoară pe terenuri ce cuprind fonduri de vânătoare.
(6) Importanţa economiei vânatului în dezvoltarea unitară a economiei naţionale, face necesară
existenţa unor norme generale obligatorii care să conducă la întărirea ordinii şi disciplinei în acest sector de
activitate".
Sarcinile referitoare la gospodărirea vânatului sunt posibile prin Art 6 din Legea 26/1976, precizându-
se cum că: „Ministerul Silviculturii înfăptuieşte politica partidului
(2) în acest scop, în cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, se înfiinţează un
organism distinct, specializat în domeniul cinegetic, cu structuri proprii în teritoriu^
Aceste organisme au fost constituite şi ele sunt intitulate:
1) Direcţia vânătoare şi salmonicultură;
2) Oficiile cinegetice teritoriale.
Legea vânătorii mai prevede prin Art. 9 şi înfiinţarea unui Consiliu Naţional de Vânătoare care s-ar
dori a fi un organism de avizare şi consultare în domeniul cinegetic, pe lângă autoritatea publică centrală,
care răspunde de silvicultură.
Atribuirea dreptului de gestionare a fondurilor de vânătoare, în sensul Legii 103/1996, se face de către
autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură pe termen de minimum 10 ani, conform
prevederilor Art. 12. în aliniatul 3 al aceluiaşi articol 12 (modificat prin ordonanţa de urgenţă nr. 69/6 iunie
2000) se mai precizează:
„Fondul cinegetic al României delimitat în fonduri de vânătoare, se atribuie după cum urmează:
- 25% unităţile Regiei Naţionale a Pădurilor;
- 73% organizaţiilor vânătoreşti legal constituite din România;
- 2% unităţilor de învăţământ şi cercetare ştiinţifică cu profil cinegetic din România sau care constituie
rezervaţii de genofond cinegetic".
Cu menţiunea că nu dorim să ne implicăm a face aprecieri asupra conţinutului şi oportunităţii noii legi
a vânătorii (103/1996) trebuie totuşi să precizăm că în măsura în care fondul funciar va fi restituit „in
integrum" foştilor deţinători, probabil că textul actualei legi, va mai suporta modificări, sau s-ar putea să fie
modificată legea în esenţă datorită unui alt mod de abordare a „dreptului de vânătoare". Deşi noua lege a
vânătorii nu abordează problema „dreptului de vânătoare", trebuie să înţelegem că prin prevederile Art. 7
acesta aparţine statului prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Apreciem ca fiind utilă
pentru cititor abordarea succintă a aspectului juridic al dreptului de vânătoare în perspectiva mai mult decât
probabilă a refacerii integrale a privatizării fondului funciar din România contemporană.
Considerăm problematica dreptului de vânătoare ca făcând parte din conceptele ce nu pot fi ignorate
atunci când se doreşte o reglementare reală a activităţii practice de vânătoare şi gospodărire unitară a
fondului de vânătoare. Din aceste considerente vom aborda în cele ce urmează problematica dreptului de
vânătoare în viziunea unuia dintre cei mai reputaţi specialişti în acest domeniu, recurgând la prezentarea
câtorva citate din lucrarea Istoria vânătoarei şi a dreptului de vânătoare - 1940, scrisă de prof. dr. Gh.
Nedici, fost Consilier la înalta curte de casaţie şi justiţie, fost Membru al Institutului de ştiinţe al Românei:
Se înţelege prin „Drept de vânătoare" totalitatea normelor de drept care statornicesc, din toate
punctele de vedere, condiţiunile în care se poate practica vânătoarea ca activitate omenească precum şi
toate consecinţele acestei activităţi.
Orice „ Drept" are un obiect. La prima vedere s 'ar părea că obiectul Dreptului vânătoresc este
vânatul - bineînţeles vânatul viu - adică orice animal care prin firea sa trăieşte liber în Natură şi care de
obicei este vânat de către om.
... vânatul nu poate fi obiectul Dreptului de vânătoare, veritabilul obiect al acestuia fiind un drept
incorporai, anume dreptul de a vâna, adică dreptul de a îndeplini anumite acte cu caracter personal, tinzând
spre un scop principal: căutarea, urmărirea şi uciderea vânatului, cum şi spre unele scopuri secundare ca:
ocrotirea, îngrijirea şi creşterea lui, care ajută la atingerea scopului principal.
352
 Iată deci o concluzie bizară dar adevărată: contrar oricărui raţionament logic deductibil (din definiţia
dată de reputatul autor), rezultă că vânatul nu poate fi obiectul dreptului de vânătoare; motivaţia este dată tot
de către prof. dr. Gh. Nedici, în aceeaşi lucrare citată anterior, unde spune textual: Pentru ca vânatul să
poată constitui obiectul Dreptului vânatoresc, trebuie să admitem o dominare prealabilă a vânatului, sau cel
puţin posibilitatea materială continuă de a dispune oricând de el, ceea ce evident nu este cazul cu vânatul
liber, căci de multe ori se poate să nu găsim pe terenul nostru vânatul pe care îl ştim şi pe care contăm, sau
dacă îl găsim nu-l nimerim totdeauna, ba vânatul poate chiar să treacă - chiar trece de multe ori — de pe
terenul nostru pe terenul altuia. Juridiceşte deci, vânatul viu liber nu poate fi. socotit ca aparţinând cuiva
fiind aşadar un bun al nimănui (res nullius). Cu alte cuvinte, între vânat, vânătoare şi dreptul de proprietate
al pământului, în general, şi al pădurii, în particular, nu există nici un fel de legătură. Aceste afirmaţii sunt
susţinute fără nici un echivoc nu numai de jurisdicţia tradiţională europeană, ci şi de reglementările
româneşti actuale, atât prin legile cu caracter general (Codul civil) cât şi prin cele speciale (Legea fondului
cinegetic şi a protecţiei vânatului - 103/1996). Pentru o cât mai corectă edificare a celor interesaţi, facem
precizarea că în Codul civil la Art. 477 se menţionează: Toate averile vacante şi fără stăpâni... sunt de
domeniul public, iar la Art. 646 se mai precizează: Bunurile fără stăpân sunt ale statului. Concluzia firească
care se desprinde punând faţă în faţă apartenenţa juridică a vânatului ca res nullius (bun al nimănui) cu
prevederile codului civil şi în speţă cu Art. 646, dar şi cu Art. 477, rezultă că vânatul viu liber, aparţine
statului. De fapt şi Legea 103/1996 menţionează în mod expres la Art. 1(2). Vânatul este bun public de
interes naţional, iar la Art. 7(1) se afirmă textual: Administrarea fondului cinegetic al României se realizează
de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Pentru a evita orice posibilitate de
confuzie, vom explica ce este fondul cinegetic tot printr-un citat din Legea 103/1996, mai precis Art. 1 —
Animalele sălbatice de interes vânatoresc, denumite în prezenta lege vânat împreună cu binomurile (?!)
acestora, constituie fondul cinegetic al României.
în final ne putem pune la modul retoric întrebarea: Aceasta este unica posibilitate de reglementare
legală a dreptului de vânătoare? Ei bine, categoric nu. Există numeroase ţări europene care au găsit şi alte
soluţii funcţie de nivelul lor de cultură, civilizaţie şi tradiţie. Considerăm însă că la noi, atâta timp cât nu este
rezolvată de facto problema dreptului de proprietate, în general, şi a celui asupra bunurilor funciare, în
special, a intra pe problematica reglementării pe alte principii a dreptului de vânătoare ar aduce prejudicii şi
nu facilităţi în soluţionarea obiectivelor urmărite în acest domeniu.
În încheierea capitolului privind organizarea administrativă a vânătorii nu poate fi ignorată problema
cea mai importantă din acest domeniu şi anume: specialistul, adică omul de bază care aplică direct în teren
reglementările legale cu privire la vânătoare şi gospodărirea vânatului. Este vorba deci despre omul care are
în primire, în gestiune, fondul de vânătoare. Acesta a fost şi mai este: paznicul de vânătoare sau pădurarul de
vânătoare. Practica a dovedit că acolo unde el există, este bine pregătit şi lucrează cu profesionalism,
rezultatele se văd şi ele se concretizează prin vânat numeros şi de bună calitate. Din păcate însă în ultimul
timp astfel de oameni se găsesc din ce în ce mai greu datorită faptului că cei ajunşi la vârsta pensionării ies
din sistem, iar alţii pregătiţi care să-i înlocuiască nu prea mai sunt. Lipsa lor este determinată de două cauze.
Prima este numărul tot mai mic de tineri pasionaţi de această îndeletnicire, iar cea de-a doua sistemul
neperformant de pregătire a viitorilor specialişti în acest domeniu. încercări privind soluţionarea problemei
specialiştilor în domeniul vânătorii au mai fost, dar nu toate au dat însă rezultatele scontate. în prezent se
pare că lucrurile au luat-o pe un făgaş bun prin înfiinţarea Colegiului cinegetic în cadrul Universităţii
Transilvania din Braşov. Problema care rămâne însă în continuare este aceea că absolvenţii acestui colegiu,
care este o şcoală superioară, nu sunt angajaţi pentru a lucra în domeniul lor de specialitate. Ar trebui ca pe
fiecare fond de vânătoare să fie angajat un astfel de absolvent. Organele de resort ale statului investite cu
responsabilităţi în acest domeniu, ar trebui să analizeze dacă nu este oportun să fie generalizat sistemul
acreditat de către Regia Naţională a Pădurilor prin înfiinţarea posturilor de maiştri de vânătoare, funcţie pe
care ar putea să o îndeplinească absolvenţii Colegiului cinegetic. Poate este cazul ca în mileniul trei,
gestionarii titulari ai fondurilor de vânătoare să fie oameni cu pregătire superioară, pasionaţi şi cu o bună
pregătire practică.

353