Omul de aur (în maghiară Az arany ember) este un roman social scris de Mór Jókai și

publicat pentru prima oară în anul 1872. El a apărut mai întâi în foileton în cotidianul A
Hon (Patria) din Pesta, apoi în cinci volume editate de Editura Athenaeum din Pesta.
Dramatizarea romanului a fost realizată de însuși Jókai și pusă în scenă în anul 1884.[2]

Potrivit celor afirmate de Jókai în postfața scrierii, romanul este inspirat dintr-o poveste
adevărată pe care a auzit-o în copilărie de la sora bunicii materne. Tema romanului o reprezintă
căutarea fericirii,[1]fiind puse în opoziție romantismul dragostei și realismul brutal al vieții
sociale.[3]

Romanul s-a bucurat de o mare popularitate la vremea publicării sale și ulterior, fiind
tradus în mai multe limbi[4] și ecranizat de patru ori până în prezent.[2] Omul de aur este cel mai
cunoscut și mai citit roman al lui Jókai, influențând operele literare ulterioare ale mai multor
scriitori maghiari.

În toamna anului 1828 corabia „Sfânta Barbara”, comandată de căpitanul Mihály Tímár,
transportă pe Dunăre de la Galați către Komárom o încărcătură de grâu și doi pasageri:
comerciantul grec Euthym Trikalisz (proprietarul încărcăturii) și fiica lui, Timéa, în vârstă de 13
ani. Nava reușește să intre pe teritoriul Ungariei după traversarea dificilă a defileului de la Porțile
de Fier și ancorează într-o seară în apropierea unei „insule a nimănui”, formată în ultimii 50 de
ani prin depunerea de aluviuni în jurul unei stânci de pe cursul fluviului și care nu aparținea
niciunui stat deoarece nu apărea încă pe nicio hartă. Căpitanul și pasagerii înnoptează pe insulă,
cunoscându-le astfel pe mama Teréza și pe fiica ei, Noémi, care se refugiaseră acolo cu 12 ani în
urmă după ce familia lor fusese ruinată; ele duceau o viață idilică departe de civilizație, trăind
din trocul de produse cu marinarii ce debarcau periodic pe insulă.
În seara următoare Euthym Trikalisz îi dezvăluie căpitanului că nu este un comerciant
grec, ci pașa turc Ali Ciorbadji, fost guvernator al Candiei și vistiernic imperial, și că fugise
din Imperiul Otoman pentru că sultanul voia să-l ucidă pentru a-i confisca averea și a-i lua fata
în harem. El se otrăvise cu puțină vreme înainte deoarece se aștepta să fie arestat de autorități
la Panciova (după ce fusese recunoscut de spionul otoman Tódor Krisztyán) și extrădat în Turcia.
În ultimele sale minute de viață muribundul îi cere lui Tímár să-i arunce corpul în Dunăre, să-i
ducă apoi fiica negustorului de cereale Athanáz Brazovics din Komárom, care se înrudea cu
familia lor, și să-i predea acestuia întreaga sa avere pentru a o întrebuința în folosul copilei.
Corabia se scufundă însă în apropiere de Komárom, după ce se lovește de un buștean smuls de pe
mal de apele fluviului.
Tímár o conduce pe fată la casa negustorului Athanáz Brazovics, predându-i acestuia o
casetă cu 1.000 de galbeni. Negustorul o primește în casă pe Timéa, dar nu ca pe o fiică adoptivă,
ci ca pe o slujnică a Athaliei, fiica lui. Tímár cumpără întreaga cantitate de grâu ud la sugestia
ofițerului Imre Kacsuka, logodnicul Athaliei, și găsește într-unul din saci o casetă cu pietre
prețioase și bani de aur, adevărata comoară a lui Ali Ciorbadji. El înmulțește această avere în
următorii doi ani, devenind unul dintre cei mai mari comercianți de cereale ai imperiului și fiind
înnobilat cu numele de Mihály Tímár de Leventiczy; în același timp realizează multe acțiuni
filantropice. Începe să fie considerat de multă lume un „om de aur” atât datorită faptului că toate
afacerile sale aveau mare succes, cât și datorită grijii pe care o manifesta pentru oamenii
nevoiași.
Succesul lui Tímár conduce la ruinarea și apoi la moartea perfidului Brazovics, precum și
la ruperea logodnei Athaliei cu Kacsuka, iar fostul marinar cumpără la licitație casa negustorului,
dăruind-o Timéei, pe care o cere în căsătorie. Turcoaica acceptă cererea în căsătorie a lui Tímár
ca un gest de recunoștință și se creștinează. În perioada următoare fostul căpitan încearcă
zadarnic să câștige dragostea soției sale. Într-una din călătoriile sale prin țară, el ajunge iarăși în
„insula nimănui” (pe care o concesionase anterior pe timp de 90 de ani) și află că Noémi îl
iubește cu adevărat, ceea ce îi prilejuiește o dilemă morală. Reîntors din scurta sa expediție, el
pune bazele unei întreprinderi de export a grâului unguresc în Brazilia, angajându-l ca agent
comercial pe ticălosul Tódor Krisztyán și trimițându-l acolo pentru a nu mai tulbura liniștea celor
din „insula nimănui”. Afacerea de export are succes, iar guvernul imperial îi acordă lui Tímár
titlul de consilier regal și-l decorează cu Ordinul Sf. Ștefan, recompensându-i eforturile depuse
pentru dezvoltarea economiei naționale.
În anii următori el își petrece primăvara și vara în „insula nimănui”, muncind acolo
alături de Noémi și Teréza, și revine apoi în fiecare toamnă la Komárom. Negustorul se
detașează însă tot mai mult de propriile afaceri, încredințând administrarea lor unor agenți
comerciali și bancheri de încredere. Noémi adoptă un copil al unei contrabandiste ce a murit la
naștere; micul Dódi se îmbolnăvește însă de difterie și moare. Tot mai deprimat după ce zăcuse
bolnav de febră tifoidă, Tímár se gândește să se sinucidă la revenirea în insulă, dar renunță după
ce află că Noémi adoptase un alt copil căruia îi dăduse același nume. În următorii cinci ani, fostul
marinar construiește pe insulă o casă din lemn și îl învață pe Dódi să citească și să scrie. Teréza
moare în urma unei boli de inimă, iar Tímár pleacă în acea iarnă la Komárom pentru a
obține divorțul de soția sa.

Ajuns la conacul său de pe malul lacului Balaton pentru a se gândi la o soluție, Tímár este
surprins de vizita lui Tódor Krisztyán, care fraudase compania din Brazilia, fusese condamnat la
15 ani de galere și evadase. Ticălosul îl șantajează, cerându-i „insula nimănui” și o mare parte
din avere, dar, fiind refuzat, pleacă pe lacul înghețat către abația Tihanypentru a lăsa patru
scrisori în care să denunțe viața infamă a fostului marinar. Krisztyán cade însă într-o spărtură din
gheața lacului și se îneacă. Tímár, care observase sfârșitul ticălosului, decide să renunțe la viața
sa dublă și pleacă pentru totdeauna în „insula nimănui”, mărturisindu-i Noémiei adevărul;
cadavrul descompus al vagabondului este găsit în primăvara următoare și este identificat, după
hainele purtate și bijuteriile găsite asupra lui, a fi Tímár, fiind înmormântat cu onorurile cuvenite
rangului său nobiliar.
După o perioadă de doliu, Timéa acceptă cererea în căsătorie a maiorului Kacsuka, dar în
noaptea de dinaintea nunții Athalie încearcă să o ucidă. Criminala este condamnată la moarte, dar
regele îi comută pedeapsa în cea de închisoare pe viață. Înainte de pronunțarea sentinței,
criminala afirmă însă că secretul său era cunoscut doar de Tímár, deci acesta trebuie să fie în
viață. Această veste distruge fericirea conjugală a cuplului Timéa - Kacsuka, iar „femeia de
alabastru” moare după ce s-a chinuit ani de zile cu teama că primul ei soț se va întoarce. Averea
lăsată de Tímár a fost risipită de fiul ușuratic al soților Kacsuka, iar urmașii lor au trăit de pe
urma unei pensii acordate de o fundație caritabilă.
După trecerea a patruzeci de ani de la dispariția misterioasă a lui Tímár, autorul acestei
cărți a vizitat împreună cu un prieten „insula nimănui”, găsind acolo o colonie numeroasă ce trăia
în tihnă, muncind cu plăcere și bucurându-se de frumusețea naturii. Drepturile familiei de
coloniști asupra insulei urmau să expire abia peste 50 de ani.
Mihály Tímár, personajul principal, nu este animat de căutarea unui adevăr fantezist și
nici nu se luptă cu himere. El năzuiește către pace, către împăcarea cu lumea și cu sine-însuși,
fiind caracterizat prin conflictul moral între binele și răul care-i împart conștiința. Săvârșirea unei
fapte rele (însușirea unei comori care nu-i aparținea) îi zdruncină echilibrul moral, iar niciuna
dintre măsurile ulterioare (restituirea averii către adevăratul beneficiar prin căsătorie, activitățile
economice utile pe plan social sau acțiunile filantropice) nu reușesc să compenseze pierderea
liniștii sufletești.[13] Personajul este prins între lumea banului care corupe noblețea morală și
distruge fericirea și lumea ideală creată pe „insula nimănui” după principiile expuse de Jean
Jacques Rousseau. Romanul realizează astfel o critică la adresa societății capitaliste și o
idealizare a unei societăți utopice neatinsă de puterea corupătoare a banului.
Sintagma de „om de aur” atribuită lui Mihály Tímár are mai multe semnificații.
Personajul este un „om total”, cu două laturi distinctive: una pragmatică (cea de patriot maghiar
care luptă pentru dezvoltarea țării sale) și una artistică (obsesia romantică față de frumusețea
naturii și de istoria locurilor).[22] Trăind o experiență revelatoare, Tímár renunță la renume și
avere pentru a trăi în mijlocul naturii pașnice de pe „insula nimănui” alături de frumoasa Noémi.
În ultimul capitol, personajul își descrie destinul astfel: „A fost odată un om care a părăsit lumea
în care era admirat și și-a făurit o altă lume în care este iubit”.

Autorul idealizează traiul fericit în mijlocul naturii, prefațat de reveriile nocturne ale
personajelor sub supravegherea elementelor cosmice precum așteptarea iubitului de către Noémi
pe stânca luminată de lună sau rătăcirea în plină noapte a lui Tímár pe malul Dunării. „Insula
nimănui” devine un loc în care viața decurge într-un mod ideal, un refugiu în care fiecare om
visează să ajungă.

Romanul Omul de aur a fost tradus în mai multe limbi

străine: germană, daneză, poloneză, cehă, suedeză, franceză, italiană, rusă, engleză, ruteană, arm
eană, estoniană, sârbă, letonă, română, spaniolă, turcă, bulgară, slovacă și slovenă. Unele
traduceri au fost reeditate sau revizuite.

Mor creaza in Omul de aur o lume utopica si sustine ideea omului ca fiinta fundamental
buna, care este pervertit doar de societate sau prin experientele negative generate de aceasta.
http://www.wikiwand.com/ro/Omul_de_aur_(roman)