CURSUL NR.

5 - CLINICA CÂMPULUI PROTETIC EDENTAT TOTAL

1. Definiţie: prin câmp protetic se înţelege totalitatea elementelor anatomice care vin
în contact în cavitatea orală cu protaza totală.
Zonele caracteristice ale câmpului protetic pot fi împărţite didactic în:
a) zona funcţională de sprijin- ce reprezintă zona care preia forţele masticatorii
transmise prin baza protezelor şi este formată din substratul osos acoperit de mucoasa fixă a
crestelor alveolare edentate, bolta palatină, tuberozităţile maxilarelor. Întinderea medie a
suprafeţelor de sprijin (după Watt) este de 22,96 cm2 pentru maxilar şi de 12, 25 cm2 la
mandibulă, faţă de 45 cm2 echivalentul structurilor parodontale.
b) zona funcţională periferică de succiune- formată din mucoasa pasiv mobilă şi
mucoasa mobilă care se aplică pe faţa externă a protezei în vecinătatea marginilor.
c) zona spaţiului protetic- formată din elementele anatomice din vecinătatea viitoarei
proteze totale: buze, obrajii jugali, limbă, muşchii masticatori, palatul moale, istmul gâtului.
Zona funcţională de sprijin
2. Zona funcţională de sprijin maxilară
A. Substratul osos.
Elementele componente ale substratului osos (suportul osos) sunt formate din creasta
osoasă edentată, bolta palatină cu apofizele palatine ale osului maxilar şi în treimea
posterioară, lamele orizontale ale oaselor palatine. Unirea lor se realizează prin sutura
mediană şi palato-maxilară. Creasta edentată are normal forma de semielipsă, este simetrică,
dar în funcţie de etiologia şi cronologia extracţiilor, fenomenele de resorbţie şi atrofie osoasă
acţionează diferit şi apar modificări patologice ca: creastă edentată în formă de U, de trapez,
de omega, asimetrii şi denivelări osoase, zone neuniforme, zone de hiperostoză.
Examenul clinic urmăreşte valoarea lor protetică şi aspectul anatomic:
- forma crestei edentate în totalitatea ei.
- simetria crestei edentate.
- pe secţiune are aspectul de trapez cu baza în maxilar şi polul crestei edentate
formează muchia crestei ce se obţine din unirea succesiunii punctelor celor mai inferioare.
- muchia crestei poare fi rotunjită (nedureroasă), sau ascuţită.
- prezintă un versant vestibular şi unul palatinal şi faţă de o perpendiculară trasată pe
baza crestei, peretele vestibular poate fi retevtiv, neretentiv vestibular şi neutru.
- procesul de resorbţie şi atrofie determină înălţimea crestei edentate raportată la o
perpendiculară coborâtă din vârful crestei la baza ei.
- grosimea vestibulo-orală a crestei este dată de pereţii vestibulari şi palatinali care
prin paralelismul lor asigură de la bază lărgimea sau îngustimea ei.
În regiunea posterioră a crestei edentate se află tuberozităţile maxilare cu rol în
menţinerea, sprijinul şi stabilitatea protezei totale. În funcţie de poziţia ei raportată la
versantul vestibular şi distal al crestei, poate fi retentivă sau neutră. Tuberozităţile cu valoare
negativă se caracterizează prin absenţa oricărui relief şi ele nu sunt apte să asigure stabilitatea
protezelor. Dacă polul inferior se apropie foarte mult de creasta edentată mandibulară apare
tuberozitatea procidentă. Dacă ea este foarte retentivă şi voluminoasă şi nu permite inserţia şi
dezinserţia protezei, se recomandă remodelarea ei chirurgicală preprotetic.
Crestele edentate joacă un rol important în asigurarea unui sprijin suficient protezei, în
retentivitate şi stabilitatea protezei.
Instalarea procesului de resorbţie şi atrofie osoasă apare în grade diferite, fiind redusă
unde osul este solicitat de inserţii musculare sau ligamentare ( frenul buzei superioare, plicile
laterale alveolo-jugale) sau în zone biostatice cu repaus biologic ( tuberozităţile maxilare) şi

1
creasta zigomato-alveoloră din dreptul primului molar. Forma finală a crestei edentate este de
pentagon.
Bolta palatină urmăreşte în sens orizontal forma crestei alveolare edentate şi poate
avea forma de: semielipsă, U, trapez. Pe secţiune transversală la nivelul median poate avea
formă ogivală, de arcadă gotică sau aspect normal de cupolă. Bolta palatină poate fi adâncă
când se însoţeşte de o boltă ogivală, medie sau plată.
Elementele anatomice importante sunt:
- gaură retroincisivă cu pachetul vasculo-nervos, situată la 1 cm în spatele incisivilor,
corespunde papilei bunoide care impune precauţii speciale la amprentare.
- sutura mediană, sensibilă la palpare, uşor reliefată şi care nu suportă presiuni mari
masticatorii. La acest nivel se poate găsi o proieminenţă osoasă numită torusul palatin După
Landa poate prezenta următoarele caracteristici:
- situat în treimea posterioară, la joncţiunea suturilor intermaxilară şi palato-
maxilară, de formă ovalară, palpabil, de dimensiunea unei alune, sau dintr-un şir de mici
eminenţe osoase.
- situat în cele două treimi posterioare, formă longitudinală nu prea pronunţată.
- situat în cele două treimi anterioare, de formă identică dar mai voluminos.
- situat în treimea anterioară a palatului.
- situat de la gaura retroincisivă până la limita distală a palatului dur.
- găurile palatine posterioare.
- spina nazală posterioară plasată în punctul cel mai posterior al palatului dur şi evidenţiată
mucosal prin cele două fovee palatine. Baza protezei nu trebuie să depăşească această limită
cu mai mult de 1-1,5 mm.
Bolta palatină are rol de sprijin, stabilitate şi menţinere a protezei totale.

B. Fibromucoasa de acoperire
Fibromucoasa sau stratul mucos reprezintă mucoasa fixă ce acoperă zona de sprijin cu
rol în protecţia biologică sau mecanică a cavităţii bucale şi în stabilitatea protezelor. Este
bogată în organe exteroreceptoare. Din punct de vedere histologic este alcătuită din:
- epiteliu pavimentos pluristratificat cu tendinţă spre cheratinizare format din:
- strat bazal, germinativ, format din celule turtite cu nucleu voluminos.

2
 - stratul mucos al lui Malpighi, format din celule poliedrice turgescente unite printr-un
sistem de fibrile fine intercelulare care-i măresc rezistenţa la presiuni.
- un strat superficial de celule aplatizate care se descuamează.
- corionul sau ţesutul conjunctiv cu două straturi:
- stratul reticulo-papilar, ţesut conjunctiv tânăr, foarte vascularizat, cu prelungiri care
se afundă în epiderm.
- dermul propriu-zis care aderă de periost sau este separat de acesta printr-un ţesut
submucos lax de cantitate diferită.
Vascularizaţia este foarte abundentă, inervaţia realizată prin intermediul terminaţiilor
senzitive intraepiteliale şi de la nivelul corionului. Ea sesizează variaţia presiunilor,
temperatura şi substanţele chimice. Receptorii joacă un rol important în coordonarea
contracţiilor musculare ale limbii, ale obrajilor şi buzelor, reglând printr-un mecanism reflex
mişcările formaţiunilor mobile în aşa fel încât să contribuie la stabilitatea protezelor. Normal
culoarea mucoasei este de roz pal.
Aspectul ei morfologic diferă de la o zonă la alta în funcţie de cantitatea stratului
submucos, care-i conferă gradul de rezilienţă. La nivelul zonei de sprijin a maxilarelor dacă se
dau valori de rezilienţă ele pot fi interpretate astfel: la nivelul treimii superioare a crestei
vestibuar şi palatinal valoarea este de gradul II, în două treimi inferioare vestibulare rezilienţa
este de gradul I, la nivelul rafeului median 0, în treimea anterioară a bolţii palatine la nivelul
rugilor palatine gradul III, la nivelul zonelor grăsoase Schroder are valoare maximă IV.
La nivelul bolţii palatine există următoarele elemente anatomice:
- în treimea anterioară papila bunoidă si rugile palatine. Aici corionul este dens şi gros,
aderent la periost, zonă bine vascularizată şi la palpare dă senzaţia de duritate.
- în regiunea premolarilor există ţesut adipos.
- în regiunea molarilor se află zonele lui Schroder cu mult ţesut glandular şi adipos. Glandele
secretă mucina cu rol în umectarea protezelor, obţinerea adeziuni şi amortizarea presiunilor
masticatorii.
Dacă există diferenţe între resorbţia osoasă a crestei edentate şi cea a fibromucoasei
se formează mucoasa balantă în creastă de cocoş. De asemenea purtarea protezelor incorect
realizate realizează câmpuri deformabile moi.
3. Zona funcţională de sprijin mandibulară
A). Suportul osos
Suportul osos (substratul osos) mandibular este reprezentat de creasta edentată
mandibulară care urmăreşte forma pe care a avut-o arcada alveolo-dentară înainte de
edentaţie. Are forma de trapez, semielipsă, V, omega. Este mai lată în zona posterioară şi mai
redusă în zona anterioară. Pe secţiune are formă triunghiulară, înălţimea crestei este redusă,
versanţii sunt neretentivi. De multe ori înălţimea crestei poate fi redusă la o linie încât muchia
crestei apare ca o concavitate între linia oblică internă şi externă. Suprafaţa de sprijin a
protezei mandibulare este în acest caz deficitară.
În zonele distale se găsesc două formaţiuni osoase, tuberculii piriformi osoşi. Ei au o
structură osoasă densă cu corespondenţă fibroasă, tuberculii piriformi, a cărei existenţă este
determinată de ligamentul pterigomandibular. Cu timpul suportul osos se resoarbe dinspre
mezial lăsând tuberculul piriform fibros fără suport osos, el capătă astfel o direcţie tot mai
orizontală, o structură tot mai fibroasă şi o mobilitate accentuată.

3
 Elementele
anatomice mai importante
sunt:
- linia oblica externă: care
porneşte inferior din
apropierea protuberanţei
mentoniere şi se ridică
posterior unde se
confundă cu marginea
anterioară a ramului
ascendent al mandibulei.
Reprezintă o linie de forţă
care preia şi transmite
presiunile masticatorii ale
viitoarelor proteze totale.
În dreptul molarilor
inferiori se inseră pe
această linie muşchiul
buccinator. În atrofii
accentuate linia oblică
externă se deplasează spre creasta edentată încât fibromucoasa poate cuprinde fibre musculare
ale buccinatorului.
- gaura mentonieră cu pachetul vasculo-nervos mentonier aflat aproximativ în dreptul
premolarilor poate fi un reper în montarea premolarilor artificiali. În cazurile de atrofie şi
resorbţie accentuată, gaura mentonieră se ridică spre creastă şi trebuie protejată de presiunile
protezei.
- linia oblică internă sau creasta milohioidianului ce constituie stâlpul de rezistenţă intern
omolog liniei oblice externe. Porneşte din apropierea apofizelor genii având o direcţie
ascendentă posterior şi se pierde în ramul ascendent mandibular pe faţa internă. Formează cu
marginea anterioară a ramului ascendent al mandibulei latura internă a triunghiului
retromolar. Se inseră muşchiul milohioidian şi fascicolul milohioidian al muşchiului
constrictor superior al faringelui.
- apofizele genii unde se inseră muşchii geniogloşi şi muşchii geniohioidieni. Muşchii
geniogloşi se inseră superior, sunt muşchi puternici cu inserţie pe zonă mică şi pot prin fibrele
lor orientate perpendicular pe marginea protezei să o mobilizeze.
- torusurile mandibulare sunt bilaterale, situate în dreptul premolarilor inferior deasupra liniei
oblice interne, de mărimea bobului de mazăre sau chiar a unei alune, pot fi întâlnite la unii
edentaţi. Ele sunt sensibile la palpare, trebuiesc despovărate şi de multe ori în funcţie de
volumul lor se îndepărtează chirurgical preprotetic.
B) Fibromucoasa de acoperire
Spre deosebire de fibromucoasa maxilarului, fibromucoasa de acoperire a mandibulei
este mai inferioară: subţire, mai fragilă, mai puţin rezistentă la presiunile masticatorii.
Limitele de trecere de la mucoasa fixă la mucoasa mobilă nu sunt destul de evidente, sunt
estompate sau foarte greu de delimitat mai ales în zonele linguale unde închiderea marginală
este deficitară.
Raportul dintre gradul de atrofie şi resorbţie a crestei osoase şi cel al fibromucoasei
poate genera următoarele aspecte:
- bride longitudinale de-a lungul crestei edentate.

4
- cute longitudinale pe versantul lingual al crestelor corespunzătoare molarilor paralele cu
axul crestei edentate. Prin amprentarea câmpului proteic aceste cute se întind spre periferie
pentru a completa închiderea marginală a protezei finite.
- rezilienţa foarte crescută, fibromucoasă balantă, cu aspect de ,, creastă de cocoş”.
Tratamentul chirurgical preprotetic rezolvă realizarea unui câmp protetic optim prin
îndepărtarea bridelor balante din zonele de sprijin.
Dacă folosim valorile de rezilienţă aplicate la maxilar, rezilienţa mucoase este de
gradul I la nivelul muchiei crestei edentate inferioare şi treimii ei superioare şi de gradul II pe
versantul inferior al crestelor.
Zona de sprijin distală a câmpului protetic inferior este delimitată de tuberculul
piriform şi de inserţia inferioară a ligamentului pteriogomandibular. În urma extracţiei
ultimului molar inferior peretele distal al alveolei suferă un proces de resorbţie mai redus faţă
de peretele mezial datorită raportului cu linia oblică externă ce are o structură osoasă densă.
Fibromucos se formează tuberculul piriform care prezintă un suport osos ce se resoarbe în
timp dinspre mezial. Astfel ligamentul pterogomandibular se inseră diferit, la început în
treimea posterioară a tubercului piriform, situaţie favorabilă protezării, ca apoi tuberculul
piriform să primească o direcţie din ce în ce mai verticală, să fie mai mobil şi de consistenţă
mai fibroasă.
Pe versantul lingual al crestei edentate corespunzător tuberculului piriform se află nişa
linguală retromolară sau retrolinguală, cu posibilităţi de extensie a protezei finite în această
zonă. Este o zonă activă în timpul deglutiţiei, limitată posterior de muşchiul palatoglos,
anterior de zona linguală laterală, exterior de tuberculul piriform, muşchiul palatoglos şi o
parte din ligamentul pterigomandibular, interior peretele lateral al limbii, fundul nişei fiind
format de tendonul muşchiului stiloglos. În timpul deglutiţiei sau în mişcarea de protracţie a
limbii fundul nişei retromolare se ridică şi scurtează nişa. De aceea extensia protezei totale în
această zonă se face prin tatonare.

Zona funcţională periferică de succiune

Zona funcţională periferică de succiune cuprinde mucoasa pasiv mobilă şi mucoasa
mobilă care se aplică pe faţa externă a protezei în vecinătatea marginilor.
a). Mucoasa pasiv mobilă
Mucoasa pasiv mobilă înconjoară ca o bandeletă de lăţime variabilă versantele
vestibulare ale crestelor maxilare şi mandibulare în apropierea fundurilor de sac. Ea face
trecerea de la mucoasa mobilă la mucoasa fixă, având în profunzime ţesut submucos lax
puţin aderent de periost care îi permite glisarea, alunecarea pe planul osos în cel mult două
sensuri. Mucoasa pasiv mobilă poate fi mobilizată de medic în examinarea clinică sau în
manoperele din timpul tratamentului sau de mişcările funcţionale ale pacientului prin
intermediul formaţiunilor musculo-tendinoase.
Lăţimea variabilă de 1-3 mm, chiar reducerea ei destul de frecventă la o linie la nivelul
zonelor mandibulare sau trecerea ei bruscă de la mucoasa fixă la mucoasa mobilă, face ca
menţinerea protezei prin fenomenul de succiune să fie diferit.
b). Mucoasa mobilă
Mucoasa mobilă tapetează restul cavităţii orale având în straturile subiacente un bogat
ţesut submucos, vase, nervi, formaţiuni ligamentare şi musculare. Ea nu poate fi acoperită de
proteza totală pentru că este mobilizată în toate sensurile prin acţiunea formaţiunilor musculo-
tendinoase, dar completează pe faţa externă a protezei închiderea ei marginală externă.

5
 Zona spaţiului protetic

Zona spaţiului protetic este formată din elementele anatomice din vecinătatea viitoarei
proteze totale: buze, obrajii jugali, limbă, muşchii mobilizatori ai mandibulei, palatul moale,
istmul gâtului tapetate, de mucoasa cavităţii orale. Formaţiunile musculare din această zonă

Rapoartele protezei
inferioare cu
formaþiunile
anatomice

au o relaţie directă morfologică şi funcţională cu marginile şi feţele exterioare ale protezei.

Ele contribuie la menţinerea şi stabilitatea protezei totale în funcţie de direcţia de inserţie a
fibrelor musculare şi marginea câmpului protetic (până unde se opreşte marginea viitoarei
proteze), sau de paralelismul fibrelor musculare cu marginile protezei totale. Aceste zone
marginale care au fibre musculare aparţin zonelor funcţionale şi sunt în contact cu marginea
protezelor. Ele sunt cunoscute drept zone cheie şi sunt: la maxilar zona Ah, la mandibulă
zona vestibulară centrală, zona linguală centrală şi zona linguală laterală.
Formaţiunile musculare care au contact cu feţele exterioare ale protezelor sunt
următoarele:
A. Muşchii orofaciali sau muşchii mimicii fac parte din conţinutul spaţiului protetic şi
sunt: muşchiul orbicularul buzelor, muşchiul buccinator, muşchiul marele zigomatic,
muşchiul micul zigomatic, muşchiul canin, muşchiul triunghiularul buzei superioare,
muşchiul pătrat al buzei superioare, muşchiul bărbiei.
B. Muşchii limbii.
C. Muşchii mobilizatori ai mandibulei: muşchiul maseter, muşchiul temporal,
muşchiul milohioidian
D. Muşchii vălului palatin: Muşchii ridicători şi tensori ai vălului (peristafilinul extern
şi intern ce modifică poziţia palatului în timpul emiterii vocalei ,,A”). Muşchii coborâtori ai
vălului (glosostafilin = palatoglos şi faringostafilin ce permit manevra Valsalva).
E. Muşchii faringelui: constrictorul superior care prin fascicolul său milohioidian
poate veni în contact cu proteza inferioară.

6
 ZONELE FUNCŢIONALE ALE CÂMPULUI PROTETIC

Zonele funcţionale ale câmpului protetic sunt situate la periferia câmpului protetic cu
rol de a menţine protezele totale în timpul realizării funcţiilor.
Zonele funcţionale ale câmpului protetic maxilar
a). Zona vestibulară
1. Spaţiul retrozigomatic sau punga lui Eisenring.
Limite: anterior- creasta zigomato-alveolară; posterior- şanţul retrotuberozitar
pterigomaxilar; intern- versantul vestibular al crestei edentate şi al tuberozităţii maxilare;
extern- fibrele orizontale ale muşchiului buccinator, paralele cu periferia câmpului protetic;
superior- muşchiul buccinator; inferior- Apofiza coronoidă a mandibulei are raport anatomic
cu acest spaţiu, iar în timpul mişcărilor de închidere sau deschidere a cavităţii orale, la o
3
tuberozitate retentivă vestibular, proteza
1 2 6 poate fi dislocată. Se impune ca
4
5 7 grosimea protezei să fie redusă la acest
nivel.
La abordarea clinică a acestei
zone se determină amplitudinea între
limita posterioară şi anterioară,
adâncimea de la muchia crestei la
plafonul pungii când gura este
Rapoartele anatomice ale protezei semideschisă şi mandibula deviată de
superioare: partea examinată, lăţimea între peretele
2 m. dilatatorii ºi constrictorii narinari; extern şi intern, când mandibula este
3- m. incisiv; 4- frenul laterla; 5- m. deviată de partea opusă. Lărgimea
buccinator; 6- creasta zigomatoalveolarã; 7-
apofiza coronoidã

Creasta edentatã maxilarã, bolta palatinã, torosul palatin

acestui spaţiu creşte pe măsura atrofiei osului alveolar.

Uneori prezenţa marginii anterioare a muşchiului pterigoidian intern poate mobiliza
proteza, mai ales la închiderea gurii.
2. Zona vestibulară laterală.
Limite: anterior- plica alveolo-jugală sau frenul bucal lateral; posterior- punga lui Eisenring;
intern- versantul vestibular al crestei; extern- peretele jugal; superior mucoasa mobilă;
inferior- calea de abord.

7
 Abordarea clinică se face prin tracţiunea obrazului înafară şi în jos. Amplitudinea este
de 3-4 mm; lăţimea este dictată de considerente fizionomice pentru proteza totală; înălţimea
redusă, cu probleme de delimitare clinică corectă, iar în timpul manoperelor de amprentare
pentru această zonă, se folosesc testele fonetice.
3. Zona vestibulară frontală.
Limite: posterior- frenurile bucale laterale dreaptă şi stângă; intern- versanţii vestibulari ai
crestelor; anterior- mucoasa buzelor cu muşchii orbiculari; superior- fundul de sac; inferior-
calea de abord.
Abordarea clinică se face prin îndepărtarea uşoară a buzei superioare la maxim 1 cm
de creasta edentată, cu o uşoară eversiune. Gradul de resorbţie determină lărgimea spaţiului,
iar zona de mucoasă pasiv mobilă poate fi uşor sau greu decelabilă datorită mobilităţii
orizontale mari a orbicularului. Versantul vestibular al crestei edentate este acoperit de o
mucoasă care glisează cu uşurinţă pe planul osos, împărţit de frenul buzei superioare care are
o mobilitate în sens vertical. Frenul trebuie ocolit de proteza mobilă sau realizată frenoplastia
dacă inserţia lui este pe creastă (când proteza mobilă este gata şi astfel are rol de conformator
al cicatrizării).
b). Zona distală
Zona distală sau zona Ah este limita posterioară a câmpului protetic maxilar care face
trecerea de la palatul dur la palatul moale.
4 Limite: lateral- de la nivelul şanţurilor retrotuberozitare;
3
median- spina nazală posterioară.
Abordarea clinică se face prin :
- inspecţia poziţiei de repaus a vălului palatin care prin diferenţa
2
de culoare dintre mucoasa palatului dur mai pală şi culoarea
mucoasei vălului palatin, determină limita distală.
- palpare cu un fuloar.
1 (acţionează ridicătorii şi tensorii vălului palatin), la tuse uşoară
sau prin manevra Valsalva (manevră de coborâre a vălului
palatin).
- delimitare grafică în cavitatea orală.
Muºchii vãlului La acest nivel se inseră teaca musculo-aponavrotică a
palatin: vălului palatin pe marginea posterioară a palatului dur. În funcţie
1-m.stafilofaringian de poziţia vălului palatin în repaus, Landa descrie trei poziţii:
2-m.stafiloglos; 3- m.
- poziţie orizontală care prelungeşte palatul dur a bolţii palatine,
peristafilin extern;
4- m. peristafilin limita
intern posterioară
fiind în acest caz o bandă (zonă) de 2-5 a
mm ce începe posterior de foveele palatine
cu 1-2 mm. La acest nivel rezilienţa
mucoasei este bună iar închiderea distală a b
se realizează corect.
- poziţie oblică, în perdea, limita
posterioară se reduce la o simplă linie, c
foveele palatine nu sunt acoperite de baza
protezei, delimitarea se realizează mai Poziþia vãlului palatin a- orizontalã;
greu. b- verticalã ; c- intermediarã
- poziţie intermediară, zona are o lăţime
medie.
La nivelul zonei distale închiderea marginală se realizează numai între faţa internă a
protezei şi mucoasă.

8
 Zonele funcţionale ale câmpului protetic mandibular
a). Zonele vestibulare
b). Zonele linguale.
1. Zona tuberculului piriform.
Limite: anterior- o linie imaginară ce trece prin fata distală a molarlului de 12 ani şi
întâlneşte vestibular linia oblică externă şi lingual linia milohioidiană; posterior- inserţia
ligamentului pterigomandibular; extern- vestibular
4 muşchiul buccinator şi uneori poate avansa muşchiul
7 maseter cu marginea sa anterioară; intern lingual- planşeul
5 6 8
oral şi limba.
Abordarea clinică se face cu gura deschisă larg când se
pune în tensiune ligamentul pteriogomandibular şi se pot
3 trasa virtual sau cu creionul dermatograf reperele. Forma
acestei zone este la început de trapez cu baza mare
anterior, ca apoi inserţia ligamentară să se reducă
punctiform datorită atrofiei, căpătând forma unui triunghi.
2 Tuberculul piriform are axul mare antero-posterior,
poziţie orizontală, şi este acoperit de o mucoasă groasă,
1 fibroasă, cu o anumită duritate. Pe măsura atrofiei crestei
edentate suportul osos se atrofiază şi poziţia tuberculului
Rapoartele anatomice ale devine din ce în ce mai verticală, iar mobilitatea lui creşte
protezei inferioare: 1- m. în toate direcţiile. Proteza totală mandibulară trebuie să
orbicular;
2- modiolus; 3- m.
acopere întotdeauna tuberculul piriform până la inserţia
buccinator; ligamentului prerigomandibular care se face de obicei în
4- m. maseter; 5- 7 ligam. 2/3 anterioare, pentru a asigura protezei totale sprijinul
terigomandibular; 6- m. (împiedecă înfundarea distală a protezei), stabilitatea
constrictor sup. al faringelui; sagitală (împiedecă deplasarea protezei spre distal) şi
8- m. palatoglos
închiderea marginală distală
(se obţine succiunea).
Mobilitatea tuberculului piriform apare la deschiderea
largă a gurii şi în timpul deglutiţiei prin contracţiile
constrictorului superior al faringelui.
Uneori inserţia muşchiului temporal de pe coronoidă
coboară prin fibre tendinoase în zona tuberculului piriform fie în 1
ligamentul pterigomandibular, fie paralel, şi sub acţiunea
combinată a constrictorului superior al faringelui poate să
mobilizeze proteza mobilă.
Pe faţa linguală a crestei edentate sub tuberculul piriform
pot apare cute mucosale transversale care se vor întinde în timpul
amprentării. Posterior se continuă cu nişa linguală retromolară,
zona retrolinguală sau nişa lui Ney şi Bowen.
Nişa retromolară.
Limite: anterior- linia imaginară ce trece tangent la faţa Rapoartele zonei
distală a molarului doi inferior; posterior- pilierul anterior distale
(muşchiul palatoglos) şi limbă; extern- faţa internă a mandibulei mandibulare: 1-
la unirea ramului orizontal cu cel vertical; intern- faţa externă a niºa retromoralã
bazei limbii.
Abordarea clinică se face cu gura deschisă, şi se pune în
evidenţă un spaţiu cu un pat bogat de mucoasă în limitele descrise anterior. Nişa este
străbătută de formaţiuni musculare ce interferează zona: anterior- fascicolul milofaringian al

9
constrictorului superior al faringelui; posterior- muşchiul palatoglos; fundul nişei fiind format
de tendonul muşchiului stiloglos.
În timpul deglutiţiei şi prin protracţia limbii
zona se mobilizează activ şi extensia protezei în
nişă provoacă dificultăţi şi dureri la deglutiţie. De
aceea dacă poziţia limbii în repaus este posterioară
iar gonionul este eversat, se contraindică
prelungirea protezei în această zonă. În urma
verificării clinice statice şi dinamice a acestei zone,
la adaptarea lingurii individuale şi la amprentarea
funcţională, se procedează individualizat prin
tatonare pentru a putea stabili posibilitatea Muºchii limbii
extinderii protezei totale în această nişă. 1- muºchiul genioglos cu rol în
2. Zona vestibulară laterală sau punga lui Fisch protracþie; 2,3,4- muºchii
Limite: anterior- plica alveolo-jugală sau palatoglos, amigdaloglos,
stiloglos cu rol în retracþie; 5-
frenul lateral; posterior- faţa distală a molarului doi; muºchiul constrictor sup. al
intern- versantul vestibular al crestei edentate; faringelui cu rol retractor ; 6,7,8-
extern- porţiunea inferioară a muşchiului buccinator muºchi linguali superiori,
tapetate de mucoasă; inferior- porţiunea inferioară a hioglos, lingual inferior; 8- osul
muşchiului buccinator care se îndreaptă spre linia hioid; 10- mandibula
oblică externă.
Abordarea clinică se face prin peretele
superior, punându-se în evidenţă limita netă de
demarcaţie dintre mucoasa fixă şi mucoasa mobilă şi
se realizează un fund de sac mai larg, punga lui
Fisch. Se analizează amplitudinea antero-posterioară,
lărgimea şi adâncimea în funcţie de gradul de
resorbţie şi atrofie şi delimitarea mucoasei pasiv-
mobile. Dacă dimensiunile pungii lui Fisch sunt
optime, vom realiza la acest nivel o îngroşare a
margini protezei pentru stabilizarea ei, extern fibrele
orizontale ale buccinatorului realizând închiderea
externă.
Spre limita posterioară a pungii există
frenu labial; 2- zona vestibularã;
posibilitatea existenţei marginii anterioare a
fren lateral; 4- vestibulul bucal; muşchiului maseter care traduce necesitatea unei
5- creasta alveolarã; 6- 7- concavităţi la nivelul marginii protezei pentru
ligamentul terigomandibular; 8- degajarea acestui muşchi. Pentru a pune mai bine în
zona retromolarã; evidenţă marginea anterioară a maseterului şi plica
9- tuberculul piriform; 10-12- pe care o face vestibular, la închiderea gurii, medicul
limba; 11- frenul lingual; 13-
planºul oral se opune acestei mişcări cu degetele aplicate pe
creasta edentată de la acest nivel.
3. Zona vestibulară centrală.
Limite: lateral-plicile alveolo-jugale; peretele anterior- muşchiul orbicular acoperit de
mucoasă; peretele posterior -versantul vestibular al crestei edentate.
Abordarea clinică se face prin tracţiunea uşoară şi răsfrângerea buzei inferioare,
punându-se în evidenţă mucoasa pasiv mobilă şi versantul vestibular al crestei edentate
acoperit de o mucoasă ce glisează pe planul osos.
Zona vestibulară centrală prezintă următoarele caracteristici:

10
- prezenţa mediană a frenului labial, unic sau divizat. El trebuie ocolit de proteză sau
îndepărtat chirurgical după ce proteza este finită.
- fundul de sac este foarte îngustat. Grosimile margini protezei sunt date de considerente
fizionomice şi de tonicitatea orbicularului buzei inferioare.
- mobilitatea fundului de sac este dată de muşchiul pătratul buzei inferioare şi muşchiul
bărbiei care se inseră perpendicular la periferia câmpului protetic.
- inserţiile musculare de la nivelul nodulului comisural (muşchiul orbicular, muşchiul pătratul
mentonului, moţul bărbiei şi triunghiularul buzelor) pot mobiliza proteza în timpul funcţiilor.
- prezenţa musculaturii orofaciale cu fibre orizontale contribuie prin tonicitatea musculară la
închiderea externă a protezei şi realizarea menţinerii şi stabilităţii protezei.
4. Zona linguală laterală
Limite: posterior- faţa distală a molarului doi în continuarea nişei retromolare;
anterior- limita virtuală dintre canin şi primul premolar; peretele intern- marginea laterală a
limbii acoperită de mucoasă şi glanda sublinguală; peretele extern- versantul lingual al crestei
mandibulare edentate.
Abordarea clinică se face prin îndepărtarea limbii, profunzimea fiind maximă la
nivelul premolarilor (fosa linguală), limita inferioară fiind dată de creasta milohioidiană.
Caracteristicile acestei zone sunt:
- inserţia muşchiului milohioidian pe linia oblică internă. La palparea liniei oblice interne pot
exista următoarele situaţii clinice: creasta milohioidiană este ascuţită şi dureroasă şi marginea
protezei totale se va opri la acest nivel; creasta milohioidiană rotunjită şi nedureroasă la
palpare, marginea protezei poate fi extinsă cu cel puţin 2 mm sub creastă.
- prezenţa uneori a torusului mandibular.
- între limbă şi faţa internă a crestei edentate prin coborârea spre distal a liniei oblice interne
se creiază posibilitatea extinderii versantului lingual al protezei pe lângă limbă prin
,,aripioarele paralinguale”. Uneori se tatonează obţinerea unei prelungiri a marginilor
protezei între planşeu şi limbă obţinându-se ,,aripioarele sublinguale”.
- peretelui intern a acestei zone îi corespunde glanda sublinguală, mucoasa şi stratul submucos
care o înveleşte, limba, care aplicate intim pe peretele extern a versantului lingual al protezei
contribuie la o bună închidere marginală externă.
- la edentatul total limba se lăţeşte şi creiază în zona linguală laterală dificultăţi în amprentare.
5. Zona linguală centrală, zona Slack şi Schreinemakers
Limite: lateral- linia ce trece prin faţa distală a celor doi canini cu lungimea de
aproximativ 3 cm; anterior- versantul lingual al crestei edentate din zona frontală; inferior-
planşeul bucal acoperit de mucoasă.
Abordarea clinică a acestei zone se face dinspre superior prin îndepărtarea porţiunii
anterioare a limbii.
Caracteristicile acestei zone sunt:
- frenul lingual cu cele două pungi parafrenulare (ale lui Ackermann).
- apofizele genii superioare pe care se inseră muşchiul genioglos, ce dezvoltă o forţă foarte
mare pe o zonă foarte mică şi are o mare mobilitate înserâdu-se perpendicular la periferia
câmpului protetic. Marginea protezei la acest nivel trebuie realizată mai groasă pentru a
obţine un contact extern permanent cu mucoasa şi pentru ca presiunile exercitate de
genioglos să fie repartizate pe o suprafaţă cât mai mare.
- tendonul muşchiului genioglos poate fi osificat cu repercursiuni în realizarea protezei.
- poziţia de repaus a limbii situată anterior sau posterior şi mişcarea sa de protracţie
influenţează adâncimea fundului de sac. Examenul poziţiei de repaus a limbii se face cu capul
bolnavului în poziţie ortostatică, iar dacă este purtător de proteză mobilă, cu ele în cavitatea
orală. Dacă în repaus limba este situată mai anterior, mişcările ei de protracţie pot fi ample,
deoarece forma şi poziţia fundului de sac din zona linguală centrală suferă modificări minime.

11
Dacă în repaus limba se situiază posterior, spre istmul gâtului, rămâne un spaţiu de 1,5-2 cm
între vârful ei şi creastă, fundul de sac este larg înspre distal, iar în mişcarea ei de protracţie îi
modifică dimensiunea. În acest ultim caz mişcările limbii în timpul amprentării se vor face
maxim până la umezirea roşului buzei.
- zona linguală centrală este comparată ca importanţă cu zona Ah.

12