Într-un roman aparent facil Pascal Bruckner ne prezintă o poveste oarecum

utopică. Spun aparent utopică pentru că, citind romanul ” Palatul chelfănelii”, am
găsit nenumărate analogii cu realitatea cotidiană a timpurilor noastre.Apelând la o
hiperbolizare a mândrului homo sapiens din societatea postmodernistă, autorul
utilizează absurdul ca surogat pentru cei care vor să ascundă mizeria lăuntrică și
setea de violență. Stilul copilăros al modalitații de narare poate induce în eroare
cititorul, care, printre zâmbete, va fi tentat să-l considere un text extrem de naiv,
aproape o povestioară sau poate chiar un fel de pamflet, numai că la Pascal
Bruckner absolut niciun text nu este cu adevărat facil, sensul exprimării fiind mai
mereu profund, cu anumite trimiteri subliminale și iz filosofico-existențial.

Cartea îmbină malițiozitatea și prostia într-un templu al etalării felului de a fi al

omului, indiferent de nivelul social, intelectual ori politic. Într-un anume fel textul,
dar mai ales concluziile finale, pentru cei care reușesc cu adevărat să decripteze
sensul povestirii, se strecoară precum șarpele originar în sufletul Evei, semănând cu
o pălmuire zdravănă care te trezește dintr-o lungă stare letargică.

Încercând să separe Iubirea de Ură, în două entități diferite, oamenii ajung să scoată
la lumină Ura, instinctele rudimentare și ”nevoia” de a te simții puternic doar dacă îl
strivești pe celălalt. Astfel, în mod paradoxal, un lucru aparent bun, în adevărata lui
esență, ajunge să producă ravagii, traumatizând mersul societății și siguranța de
sine a individului de rând, la fel ca în ” Ferma animalelor” de George Orwell sau ca în
”Maestrul și Margareta” de Bulgakov.