CURS 3-4: 1.

Parametri de performanta ai metodei:

Exactitatea - apropierea dintre valoarea reala si valoarea masurata in proba de analizat.
Precizie: potrivirea intre o serie de masurari obtinute de la mai multe probe provinite din aceeasi proba
(proba-mama). -repetabilitate: pentru determinarile facute de acelasi operator, in acelasi laborator, folosind
acelasi instrument, aceeasi metoda, intr-un interval scurt de timp. precizia intermediara: sunt analizate probe
identice prin aceeasi metoda, in acelasi laborator, cu mai multe instrumente, de catre operatori diferiti, intr-un
interval de timp lung.
Selectivitate: abilitatea metodei analitice de a masura si diferentia analitii in prezenta componentilor care
sunt asteptati a fi prezenti (substante interferente).
Specificitate: abilitatea metodei analitice de evaluare a analitului in prezenta componentilor care sunt
asteptati a fi prezenti (substante interferente).
Reproductibilitate: probe identice, in laboratoare diferite, prin aceeasi metoda de lucru, in conditii
diferite dau rezultate aproape identice.
Limita de detectie – cea mai mica cantitatea sau concentratie care poate fi detectata fata de blanc, care
poate fi diferit de zero.
Limita de cuantificare – cea mai mica cantitate sau concentratie care poate fi determinate cu un nivel
acceptabil al repetabilitatii si exactitatii.
Robustetea - o masura a capacitatii unei metode analitice de a ramane neafectata de variatii mici,
introduce in mod intentionat, a parametrilor metodei (parametri interni: temperature, pH, concentratia reactivilor
etc sau parametri externi: analistul, echipamentul, laboratorul, etc.)

2. Clasificarea metodelor analitice chimice:

A. In functie de scopul urmarit chimia analitica utilizeaza:
Metode de identificare, analiza calitativa, se ocupa numai de decelarea elementelor, ionilor, radicalilor,
particulelor elementare ce exista intr-o substanta naturala sau produs artificial;
Metodele de determinare, analiza cantitativa, stabilesc cantitatile din fiecare component principal,
secundar sau in urme aflat in proba, decelat prin analiza calitativa. Dintre acestea amintim metodele: gravimetrice,
volumetrice, electrometrice, optice, radiochimice, cinetice, enzimatice, termice, electrochimice etc.
Metodele de separare pot fi utilizate pentru purificare, identificarea calitativa sau pentru determinarea
cantitativa. Cele mai importante metode de separare sunt: distilarea, precipitarea, complexarea, extractia cu
solventi, electroforeza, metodele cromatografice, schimbul ionic.
B. Dupa tipul de proprietate cu ajutorul careia se deceleaza si se dozeaza componentii probei de analizat pot
fi impartite in:
Metodele chimice de analiza se bazeaza pe transformarea componentului de determinat intr-un compus cu
proprietati specifice pe baza carora se poate stabili identitatea acestui compus si implicit a componentului ce
trebuie decelat si dozat.
Metodele instrumentale (fizice sau fizico-chimice) implica utilizarea unui echipament mult mai complicat
bazat pe principii optice, electronice sau termice.
Metode Analitice instrumentale:
1. Metode optice: Dupa natura interactiunii sistemului cu energia excitanta, in diferite domenii spectrale,
se deosebesc: metode optice de absorbtie (in UV, vizibil si IR), de difuzie (nefelometrice, turbidimetrice), de
difractie (cu raze X, electroni, neutroni), de emisie (UV, vizibil, raze X, de fluorescenta). In chimia analitica se
utilizeaza mai mult metodele de absorbtie si emisie:
a) metodele spectrometrice (de emisie, de raze X), care constau in analiza spectrului obtinut, atat in ceea ce
priveste frecventa liniilor spectrale cat si intensitatea lor;
b) metodele spectrofotometrice (in vizibil ultraviolet sau infrarosu, de absorbtie atomica, fluorescenta sau
fosforescenta) care se bazeaza pe masurarea cantitatii de lumina de o anumita lungime de unda absorbita de un
mediu transparent;
c) metode polarimetrice ce se bazeaza pe masurarea marimii si directiei rotirii planului luminii polarizate
de anumite medii alcatuite din substante cu structura asimetrica;
d) metode refractometrice si interferometrice bazate pe masurarea indicelui de refractie;
e) metode nefelometrice si turbidimetrice ce se bazeaza pe masurarea intensitatii luminii difuzate de o
anumita lungime de unda;
f) metode optice de difractie (cu raze X, electroni, neutroni) ce se bazeaza pe determinarea directiei undelor
difractate si care permite identificarea, dozarea si determinarea structurii substantelor anorganice si organice.
 2. Metode electrice: In cazul folosirii unui parametru electric in studiul compozitiei sistemelor chimice,
avem de-a face cu metode electrice de analiza care pot fi:
a) conductometrice, in care se urmareste conductibilitatea electrica a sistemelor chimice;
b) dielectrometrice, care se bazeaza pe determinarea constantei dielectrice.
3. Metode termice: Folosirea unui parametru termic in studiul compozitiei sistemelor chimice a generat
aparitia metodelor termice de analiza din care amintim:
a) termoanaliza prin care se urmareste temperatura de racire sau de incalzire in functie de timp;
b) analiza termodiferentiala (ATD) care consta in masurarea cantitatii de caldura cedata sau absorbita in
timpul procesului de incalzire, raportata la proba inerta;
c) dilatometria in care se inregistreaza variatiile dimensiunilor sistemului in functie de temperatura.

3. Dezavantajele metodelor chimice: uneori lipseste specificitatea; realizarea unei analize se efectueaza,
de obicei, intr-un timp destul de lung; precizia scade odata cu micsorarea cantitatilor de proba; sunt lipsite de
flexibilitate; sunt poluante pentru mediul inconjurator.
Dezavantajele metodelor instrumentale : este necesara o etalonare initiala sau continua a aparatului;
sensibilitatea si precizia depind de aparatura sau de metoda chimica utilizata pentru etalonare precizia finala se afla
adesea in domeniul  (2-5)%; costul initial si pentru intretinerea echipamentului este ridicat; intervalul de
concentratie este limitat; in mod obisnuit, necesita un spatiu adecvat si destul de mare; implica un personal cu
pregatire speciala.

4. Etapele proceselor biologice: Obtinerea probei – pregatirea probei – aplicarea metodei de analiza
(obtinerea datelor legate de greutatea sau volumul probei pregatite) – prelucrarea datelor – raportarea rezultatelor.
Semnal
Semnal
iesire
Solutii standard electric Procesoare Dispozitiv
5. Etapele analizelor instrumentale: Probe lichide Semnal Traductor de semnal de afisare
Mecanic,
analitic optic
6. Erori in bioanaliza: Prelevare: instruirea insuficienta sau neinstruirea pacientului cu privire la dieta si
procedurile de recoltare a probelor biologice; nerespectarea metodologiei de prelevare; recoltarea unui cantitati
insuficiente de proba; impurificarea probelor prin contactul cu suprafete sau sticlarie insuficient curatata sau
sterilizata; transportul necorespunzator al probelor; depozitarea incorecta a probelor. Reactivi: Reactivii si solventii
sunt impuri; Depozitarea improprie de reactivi; Neglijarea datei de expirare a reactivului; Evaporarea reactivilor;
Utilizarea de reactivi cu nivele de puritate diferite. Aparatura: Devierea de la procedura de analiza; Neluarea in
seama a limitei de detective a aparatului ; Neluarea in seama a spatiului de colectare; Calcularea erorilor (diluari,
amestecuri, adaugari); Folosirea unor proceduri analitice incorecte. Echipamente: Echipamentul nu este curat;
Intretinerea lui este neglijata; Influenta temperaturii, electricitatii si influenta magnetica; Erori în folosirea auto-
pipetelor necalibrate, pipetele nu sunt atasate in mod corect sau sunt contaminate; Erori in folosirea pipetelor de
sticla. Rezultate: - Domeniul incorect de raportare; Erorile de citire; Erorile de scriere; Schimburile de informaţii;
Erorile aritmetice, erorile de virgula, unitati incorecte; Erorile circulare; Neluarea in calcul a valorilor volumului de
reactiv adaugat; Erorile in factorul de diluare.

CURS 5-6: Sampling ul probelor biologice.

1. Etape: Prelevare propiu-zisa; Conservare; Transportul; Prelucrarea (pregatirea probei) in vederea
analizei.

2. Prelevarea probelor biologice: Prelevarea probei: reprezinta operatia de selectare a unei probe
representative de la un pacient sau de la un organism viu in scopul stabilirii diverselor caracteristici definite. Proba
biologica (produsul patologic): o portiune de material biologic (sange, urina, lichid cefalorahidian, lichid amniotic,
tesuturi, etc) colectat conform procedurii de prelevare stabilite. Proba trebuie:sa aiba o marimea suficient de mare
astfel incat sa permita efectuarea analizelor pentru toti parametrii care definesc calitatea produsului, inclusiv pentru
repetarea probei; sa fie reprezentativa, sa aiba o compozitie identica dpdv calitativ si cantitativ cu media
materialului de analizat.
 3. Procedura de prelevare a probelor: Procedura de prelevare (plan de prelevare): este un plan de
actiune care prevede toate operatiunile necesare pentru prelevarea unei probe complete si bine definite.
Etape: 1. Pregatirea pacientului (pacientul in conditii bazale, daca nu se vor face corectiile adecvate)
2. Alegerea recipientilor care se vor utiliza la prelevarea si pastrarea probelor dupa urmatoarele
criterii:rezistenta mecanica si termica;usurinta de inchidere etansa si de deschidere; posibilitate de curatare si de
reutilizare; inertie chimica si biologica; marime, forma, greutate, durata de functionare; cost redus.
3.Alegerea instrumentelor (echipamentelor) de prelevare adecvate care trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii: metode cat mai simple si cat mai automatizate cu putinta; posibilitea de contaminare a
probelor redusa; posibilitatea de a fi usor curatate, rezistenta la sterilizare; inertie chimica si biologica.
4. Aplicarea tehnicii de prelevare adecvata tipului de proba si metodelor de analiza la care vor fi supuse
probele.
5. Inregistrarea prelevarii ( fisa de prelevare in care apare date, ora, locul prelevarii, cine a efectuat
prelevarea, etc).

4. Clasificarea probelor: a) Dupa natura sursei de proba: omogene, heterogene; b) Dupa starea de
agregare: lichide, solide, gazoase c) Dupa reprezentativitate: probe aleatoare (intamplatoare); probe sistematice
(de ansamblu); probe reprezentative (caracteristice pentru sistem la un moment dat); probe mari; probe
composite;probe de laborator; probe de control.

5. Pregatirea recipientilor și echipamentelor de prelevare: Recipientele de prelevare probe si

echipamentelor detasabile din sticlă borosilicatică sau din plastic trebui pregatite parcurgandu-se urmatoarele
etape: spălare cu detergent pentru indepărtarea oricăror reziduuri solide; inmuierea recipienţilor pentru cel puţin 24
de ore intr-o baie de acid; ) clătire cu apă distilată deionizată; repetarea etapei de clătire cel puţin de incă două ori
cu apă distilată deionizată; ambalare; sterilizare.

6. Conservarea probelor: procesul de tratare a probelor biologice cu anumite substante chimice sau prin
procedee fizice cu scopul de a pastra un timp cat mai indelungat caracteresticile initiale. Conservarea probelor este
indicata de fiecare data cand analiza probei nu poate fi facuta imediat sau locul de prelevare este diferit de locul de
analiza si proba trebuie transportata in laborator. Criterii de conservare: să intarzie acţiunea biologică; să intarzie
hidroliza compuşilor chimici şi a complecşilor; să reducă volatilitatea componenţilor; să reducă efectele de
adsorbţie.

7. Transportul probelor: Transportul şi manipularea probelor în laborator se face în condiţii de siguranţă

privind temperatura, protecţia faţă de lumină, timpul admis pentru stationare, astfel încât să existe siguranţa că
rezultatele testelor nu sunt invalidate sau influenţate de condiţiile de manipulare şi transport al probei. Transportul
probelor de la punctul de recoltare până la laborator, se realizează în cutii inchise cu capac sau in genti
termoizolante. Daca durata transportului depaseste o jumatate de ora, in cutiile de transport termoizonate se
plaseaza baterii refrigeratoare la 4-12°C.

8. Stocarea probelor in laborator: Dupa incheierea procesului analitic, o parte din probe vor fi pastrate o
anumita perioada de timp, in conditii bine stabilite, astfel incat sa permita confirmarea rezultatelor, verificarea
identitatii probelor sau efectuarea unor teste suplimentare.P rocedura de stocare a probelor trebuie sa tina cont de
stabilitatea analitilor; probele trebuie intotdeauna sa fie pastrate in tuburi inchise; probele pot fi arhivate in frigidere
in tuburile primare, cu conditia ca acestea sa contina gel separator.

9. Prelucrarea probelor: metodologia care i se aplica probei in vederea analizei si obtinerea probelor de
laborator. Procedee: dizolvare, se stabilesc noi legaturi intre solute si solvent rupandu-se legaturile dintre
particulele de solute; concentrare, prin evaporare; dezagregarea; centrifugarea, separarea lichidului de
componentele sanguine; sedimentarea in vederea separarii pe component; extractia lichid-lichid prin coloane cu
suport solid; extractia cu solventi aflati in stare supercritica: CO2, N2O.

10. Pregatirea probelor pentru analiza: Calibrarea aparatului; stabilirea domeniului de operare ;
prepararea solutiilor standard ; metoda dilutiilor successive; metoda aditiei standard; Obtinerea curbei de
calibrare; Evaluarea curbelor de etalonare ; Metoda celor mai mici patrate, coeficientii de regresie; Masurarea
concentratiei analitului ; Standarde interne; Curba de operare caracteristica; Interpretarea bioanalitica a probelor ;
Grafice de control ; Regulile multiple ale Controlului calitatii.

11. Calibrarea aparatului: Calibrarea reprezinta procesul de comparare dintre două măsurători, cea care
trebuie verificată şi cea cunoscută (efectuată pe o solutie etalon) şi apoi înregistrarea rezultatelor. Este procesul
prin care se ajustează ieşirea sau indicația unui instrument de măsură pentru a atinge valoarea indicată de un etalon,
într-o anumită clasă de precizie.

12. Obtinerea și utilizarea curbei de calibrare: Prepararea standardului/martorului care acopera domeniul
estimat al concentratiei de analit de interes; Masurarea raspunsului instrumentului pentru fiecare solutie standard;
Trasarea graficului cu rezultate f=x(c) si gasirea ecuatiei care fiteaza cel mai bine acele rezultate; Masurarea
semnalului solutiei cu concentratia necunoscuta de analit de interes; Utilizarea ecuatiei la aflarea concentratiei
necunoscute de analit.

13. Analiza distributiilor datelor analitice: Indicatorii simpli ai variaţiei sunt: amplitudinea absolută a
variaţiei; amplitudinea relativă a variaţiei; abaterile individuale absolute. Indicatorii sintetici ai variaţiei: abaterea
medie liniară (d); dispersia (varianţa); abaterea medie pătratică (abatere medie standard sau tip); coeficientul de
variaţie.

14. Grafic pentru controlul calitatii: Graficul de control este unul din cele 7 instrumente de baza pentru
controlul calitatii (alaturi de histograme, grafice Paretto, diagrame de control, diagrama cauza efect, organigrama si
diagrama de distributie). Tipuri de grafice: Grafice de domeniu ( are numai limita superioara, verifica precizia),
Grafice cu suma cumulata ( suma tuturor erorilor). Diagrama Levey – Jennings (O metodă grafică pentru a afişa
rezultatele controlului şi a evalua dacă procedura este in limita campului de toleranţă sau in afara acestuia. Valorile
de control sunt reprezentate grafic in raport cu perioada de timp. Limitele sunt schiţate detaliat pentru a accentua
tendinţele, schimbările sau deviaţiile accidentale).

Curs 7-8: 1. Principalele metode analitice: Electrochimice (se bazează pe măsurarea unei proprietăţi electrice
a probei de analizat, pe care o denumim electrolit, în care sunt scufundaţi unul sau doi electrozi); Spectrometrice,
Cromatografice, Imunochimice.

2. Potentialul absolut de electrod: Potentialului de electrod se explica prin tendinta metalelor de a transmite
ioni in solutie si a ionilor din solutie de a se depune pe metal. Metalele care trimit ioni in solutie se incarca negativ,
iar cele pe care se depun ionii din solutie pozitiv. Ca urmare solutia ramane cu un exces de sarcini pozitive in
primul caz si negative in cel de al doilea , iar la suprafata metal-solutie se formeaza un dublu strat electric.

3. Potentialul relativ de electrod :Potentialul standard de electrod nu poate fi determinat direct si prin urmare

se determina in functie de un electrod de referinta al carui potential standard este considerat ca fiind egal cu zero.
Potentialul de electrod al unui metal

4. Clasificarea electrozilor: In functie de rolul pe care il joaca in celula electrochimica: electrozi indicatori;
electrozi de referinta. In functie de natura electrica a speciei chimice in raport cu care este reversibil:electrozi
sensibili pentru cationi; electrozi sensibili pentru anioni; electrozi sensibili pentru molecule neutre.
 5. Electrodul normal de hidrogen ENH: I se atribuie arbitrar un potential de valoare zero; este constituit
dintr-un electrod de platina platinata, aflat in solutie de HCl cu activitatea ionului de hidrogen egala cu unitatea;
presiunea hidrogenului gazos = 1atm; la temperatura de 25°C.

6. Electrodul argint/ clorura de argint: este usor de utilizate pentru ca nu necesita gaz; este constituit dintr-un
electrod de argint ; solutie saturate de KCl + AgNO3 pentru mentinerea constanta a tariei ionice; AgCl sare .

7. Electrozii ion – selectivi ISE: se utilizeaza pentru determinarea concentratiilor speciilor electrochimice;
sunt constituite dintr-un electrod indicator (constituit dintr-un metal nobil Pt) si un electrod de referinta; diferenta
de potential intre cele doua celule trebuie sa tina cont si de potentialul jonctiunii. ISE nu măsoară concentraţia
analitului, măsoara activitatea. Numim activitatea (a) unui ion concentraţia aparentă efectivă cu care acesta
participă la reacţiile chimice.

8. Electrodul de PH: Masoara concentratia ionilor de hidrogen, deci aciditatea solutiei. Componenta de baza a
electrodului este o membrana selectiva de sticla permeabila numai pentru ionii de hidrogen. Cand electrodul este
imersat in solutie, ionii de hidrogen patrund prin membrana pana la realizarea echilibrului. Pentru realizarea
echilibrului este necesar un curent f. mic, iar masurarea se realizeaza prin comparatie cu un electrod de referinta.
Diferenta de potential dezvoltata in jurul membranei este propotionala cu logaritmul concentratiei ionilor de
hidrogen din solutie.

9. Electrodul ion selectiv de K+: Valinomicina este un polimer organic cu rol de schimbator de ion care are o
strucutură rigidă 3 - D conţinand pori cu dimensiuni apropiate de razele nehidrogenate ale ionului de potasiu.
Valinomicina este un purtător neutru pentru K+.
CURS 9-10: Electroforeza: Notiuni introductive: Electroforeza reprezintă o metodă de analiză și separare bazată
pe migrarea particulelor solide încărcate electric (ioni, macromolecule cu sarcină electrică, coloizi, unele celule,
precum bacterii sau eritrocite) dispersate într-un lichid sub acțiunea unui camp electric. Daca se stabileste o
diferenta de potential intre extremitatile unei solutii sau benzi de hartie (gel sau alte materiale), impregnata cu un
electrolit convenabil, pe care se depune o picatura de analit, constituientii ionici ai analitului se vor deplasa sub
actiunea campului electric cu viteza lor proprie. Aceasta viteza poate fi urmarita si masurata. Prin electroforeza se
pot determina marimea, forma si sarcina unei molecule, masa moleculara etc.O specie chimica cu sarcina q , aflata
intr-un camp electric de intensitatea E(volti/cm) va fi supus unei forte FE data de relatia: . Deplasarea
specie ionice se realizeaza intr-un fluid, acestei deplasari i se opune forta de frecare Stokes data de relatia :
în care η este vâscozitatea mediului lichid în care sarcina se deplasează, r este raza speciei ionice (considerata
sferică), iar ve este viteza de deplasare. Forţa de frecare creşte proporţional cu creşterea razei speciei ionice,
viscozităţii mediului în care se deplaseaza şi viteza de deplasare. La o deplasare cu viteza constanta cele doua forte

sunt egale (FE=Ff). Viteza de deplasare va fi data de relatia:

2. Componenta echipamentului de electroforeza: Echipamentul de electroforeza consta in: Camera de
electroforeza cu doua compartimente care contin solutia sistemul electroforetic si in care se gasesc electrozii;
Electrozi de carbon sau platina; Sursa de curent electric continuu cu tensiune variabila ; Capac care minimalizează
evaporarea.
3. Mobilitatea electroforetica: Mobilitatea electroforetica a particulelor se defineste ca distanta parcursa pe
secunda intr-un camp electric de forta electrica egala cu o unitate de potential si se determina si de
caracteristicile constructive ale celulei de electroforeza si de caracteristicile componentelor analizate astfel:
𝑙 𝑙′
µe = d ( 𝑙 ) : µe - mobilitatea electroforetica a ionului (cm2/Vs); d - distanta parcursa de component pe hartie
𝑡𝑉
(cm); l - lungimea benzii de hartie (cm); t - durata electroforezei (s); V - diferenta de potential (Volti); l’/l - factor
de corectie.
4. Rolul si caracteristicile elementelor componente ale celulei de electroforeza : Solutiile de electroliti -
Soluţii Tampon: Solutia de electrolit (sau sistemul tampon) trebuie sa fie in asa fel aleasa incat sa permita
separarea neta a compusilor probei de analizat, fara sa reactioneze cu acestia. Ca electroliti se utilizeaza solutii
tampon (aminoacizi), solutii diluate de electroliti tari (KCI, KNO3, etc.), solutii ale acizilor slabi (acid tartric, acid
citric, acid acetic) sau a sarurilor lor cu baze tari, etc. Forta ionica a electrolitului μ - este o mărime care determină
potenţialul câmpului electric existent în soluţie importanta in alegerea diferentei de potential care i se va aplica
celulei. Surse de alimentare: Sursă de alimentare: curent continuu intre 2 electrozi; Flux de curent produce
căldura care incalzeste proba; Creşterea vitezei de migraţie si determina extinderea tipurilor de probe; Formarea de
curenti de convectie care determina amestecarea probelor; Instabilitate termică a probelor sensibile la căldura;
Evaporarea apei determina concentrarea ionilor, creşterea vascozitatii soluţiei tampon si scade rezistenţa electrica;
Pentru a minimiza problemele: se utilizeză surse de alimentare cu putere constantă si mare. Electroforegrama:
Detectoarele sunt plasate la catod/anod, in conditii comune, toate speciile sunt conduse in aceasta directie de catre
forta electromotoare. Detectoare de tip spectrometre cu absorbtie UV, de fluorescenta si MS etc. Detectoare
sensibile sunt necesare pentru concentratii mici.
5. electroforeza zonala: ZE utilizeaza un mediu stabilizant (hartie) care este impregnat cu o solutie de electrolit,
ce prezinta o anumita conductibilitate specifica (un mediu - gel- fixat pe un suport poros). Ca medii se pot utiliza
agaroza, acetat de celuloza si poliacrilamidă. Concentrarea izoelectrica (IEF) permite moleculele de amfoteri, cum
ar fi proteinele, care urmeaza sa fie separate prin electroforeza in gradient de pH-ul generat intre catod si anod.
Isotacoforeza este o tehnica de concentrare (focusing) componentii probei sunt separati in zone distincte, cuprinse
intre doua solutii de electroliti, prima continind un ion conducator si cealalta un ion terminal.
6. Electroforeza în gel de agaroza: Cea mai comuna metoda de separare in laboratorul biomedical; Separarea este
bazata pe diferenta de mobilitate a moleculelor incarcate sub infuenta campului electric; Se cunosc mai multe
tipuri de electroforeza in gel de agaroza: tehnica standard; electroforeza in gel de SDS-agaroza (la care adaugarea
SDS - sodium dodecil sulfat in compozitia suportului electroforetic permite separarea fractiunilor pe baza masei
moleculare).
7. Electroforeza în gel de poliacrilamida: Separarea se realizeaza in functie de greutatea moleculara a proteinelor
si dimensiunea componentelor probelor. Celula electroforetica in formă tubulară: Se toarnă gel de separare cu
pori mici. Se adaugă gel cu pori mari in partea de sus. Soluţie de monomer cu pori mari + proba deasupra celui de-
al doilea gel. Principiul metodei de separarea prin electroforeza:Toţi ionii proteinelor migreaza prin gelurile cu
pori mari; Se concentrează in gelul de separare; Se separă dupa denaturarea unor proteine.
8. Concentrarea izoelectrica: Se utilizeaza pentru a separa amfoteri (de exemplu: proteine); Proteinele se
deplaseaza in zona in care: pH-ul mediu = pI => sarcina = 0; pI este limitat intr-un domeniul de pH ingust =>zone
ascuţite pentru proteine.