Sunteți pe pagina 1din 26

1.1.

Delimitările conceptuale ale eticii


Definită de-a lungul timpului în diferite moduri, în funcţie de context sau de domeniul specific
de aplicabilitate practică, etica a fost focalizată pe principiile şi standardele care ar trebui să
guverneze relaţiile sociale dintre indivizi şi organizaţii şi a suscitat întotdeauna interesul celor
interesaţi să trăiască într-o lume mai bună, atentă la nevoile şi aspiraţiile celor din jur, menită să
aprecieze adevăratele valori umane şi să promoveze modelele exemplare de comportament.
În literatura de specialitate, etica (termen provenit din grecescul „ethos” – morav, obicei,
caracter) este „disciplina filozofică care studiază problemele teoretice şi practice ale moralei; în
vorbirea curentă, termenul de etică se utilizează adesea şi în sens de morală”
Astfel, pe de o parte, „etica este ştiinţa care studiază principiile morale, originea, natura, esenţa,
dezvoltarea şi conţinutul lor”, iar, pe de altă parte, „etica reprezintă ansamblul de reguli, valori şi
norme morale care reglementează comportamentul persoanelor în societate sau/şi determină
obligaţiile acestora, în general, sau într-un anumit domeniu de activitate, în particular” Etica
semnifică „ştiinţa binelui şi a răului”.
Termenul de morală (provenit din latinescul „mos, mores” – obicei) desemnează un anume
cod special, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze pentru a fi
acceptat în societate. „Morala reprezintă, astfel, totalitatea convingerilor, atitudinilor,
deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric şi social, care reglementează
comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie,
grup, clasă, naţiune, societate), în funcţie de categoriile bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate şi
a căror respectare se întemeiază pe conştiinţa şi opinia publică”1.
Morala depinde de condiţiile existenţiale ale unei anumite comunităţi umane şi nu poate avea
un caracter abstract, general valabil, fiind mai degrabă caracterizată de relativitate; cu toate
acestea, de-a lungul istoriei, de la un tip de societate la altul, rămân valabile numeroase imperative
morale (exemple: „Să nu ucizi!”, „Să nu furi!”, „Să nu minţi!”, „Să-ţi respecţi cuvântul dat!”) care
nu ţin de o anumită epocă, ci de caracterul omului de fiinţă posesoare de raţiune şi de conştiinţă
de sine, fiind considerate norme generale sau universale. Cel mai important criteriu moral,
universal valabil, şi care nu se supune judecăţii relativiste, îl reprezintă acceptarea universalităţii
drepturilor fundamentale ale omului. În timp ce „morala este considerată un fenomen real – un
ansamblu de reguli şi norme de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puţin universal – ce
ţine de comportamentul cotidian, de viaţa practico-spirituală reală a indivizilor şi colectivităţilor
umane, etica desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real (teoria despre
morală), respectiv sistemul conceptual care se află la baza unei anumite viziuni asupra moralităţii
(prin moralitate înţelegându-se condiţia omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri şi
principii cât mai înalte)”2.
În sens restrâns, morala comună (morala înţeleasă ca ansamblu de obiceiuri şi standarde ale
comunităţii) este nereflectivă, deoarece ea impune respectarea unor standarde ale comunităţii prin
conformism mimetic, fără a fi filtrate de raţiunea individuală; „un demers etic înseamnă reflectarea
asupra principiilor generale şi judecarea unei situaţii particulare din perspectiva acestor principii.
Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoţională; etica implică mai
multă detaşare, explorarea şi acceptarea modurilor de viaţă alternative; acceptarea unei etici nu
cere abandonarea unei morale private, ci considerarea celorlalte principii şi norme morale ca
alternative posibile în diferite contexte. Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce
este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt obligaţiile morale în acţiunile lor”.
Etica este o abordare raţională a moralei.
Etica şi morala sunt adesea asociate cu deontologia. Termenul deontologie (în limba greacă,
„deon” – datorie, obligaţie) desemnează normele de conduită şi obligaţiile etice din cadrul unei
profesii şi aplică anumite norme morale particulare. Etica, morala şi deontologia se referă la ceea
ce este „drept”, „corect”, „just”.
Cu timpul, în cadrul eticii s-au constituit două părţi:
1. Etica normativă – vizează elaborarea şi fundamentarea teoretică a unui sistem
determinat de norme şi standarde morale, a unui anumit cod moral; şi
2. Etica teoretică – se ocupă cu cercetarea problemelor teoretice propriu-zise ale
originii şi esenţei morale
Se poate considera că etica are un caracter analitic (se preocupă de cauzele acţiunilor umane)
şi normativ (stabileşte anumite reguli de conduită); este o ştiinţă practică (orientată spre acţiune),
raţională, nu o impunere externă sau o obligaţie; etica nu este, însă, o ştiinţă descriptivă (nu indică
cum trebuie îndeplinite acţiunile umane pentru a fi considerate morale), ci este prescriptivă
(recomandă anumite norme morale ce ar trebui respectate).
Din perspectiva eticii, standardele sau normele morale sunt enunţuri cu caracter, în general,
imperativ, prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ conştient, pentru ca felul
comportamentului său să fie apreciat ca bun de către semeni sai.
Pe de altă parte, Richard T. DeGeorge, în lucrarea Business Ethics (Third Edition, Macmillan
Publishing Company, New York, USA, 1990, pag. 14-15) consideră că studiul eticii cuprinde trei
faze distincte: 1) etica descriptivă; 2) etica normativă şi 3) metaetica.

1. Etica descriptivă constă în studierea şi descrierea moralităţii indivizilor, culturilor sau


societăţii, în ansamblu; etica descriptivă compară diferite sisteme morale, coduri de conduită,
practici, credinţe, principii şi valori şi furnizează materialul de bază pentru etica normativă.
2. Etica normativă încearcă, în mod sistematic, să ofere şi să justifice un sistem moral coerent.
Sistemul eticii normative este alcătuit atât din principiile şi valorile morale de bază, cât şi din
regulile morale specifice care guvernează comportamentul oamenilor, recomandând acele acţiuni
corecte şi morale şi blamându-le sau interzicându-le pe cele incorecte sau imorale. Aceste reguli
şi valori reprezintă normele morale ale societăţii.
3. Metaetica este strâns legată de etica normativă. Metaetica reprezintă studiul eticii
normative şi, până la un anumit punct, atât etica descriptivă cât şi cea normativă implică o activitate
metaetică. Metaetica se mai numeşte şi etică analitică, deoarece studiază semnificaţia termenilor
morali şi logica gândirii morale.
Normele morale reprezintă valori culturale, consacrate prin tradiţie şi educaţie, respectarea lor
fiind impusă de opinia publică.
Una dintre clasificările normelor morale (cu importanţă practică pentru etica în afaceri) este
următoarea3:
1. Norme generale sau universale – sunt prezente în toate tipurile de comunităţi
umane, au durabilitate mare în timp şi influenţează întreaga gamă de relaţii şi activităţi umane
(exemple: cinstea, demnitatea, sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea);
2. Norme particulare – se adresează unor comunităţi umane determinate, cu o anumită
variaţie în timp şi spaţiu, şi influenţează relaţii sau activităţi umane particulare (exemple: normele
vieţii de familie şi normele morale specifice unor activităţi profesionale);
3. Norme speciale – se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi, uneori, la ocazii
speciale (exemple: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul manierelor elegante).
Etica este fundamental diferită de religie şi de jurisprudenţă (lege).
Moralitatea (sau lipsa ei), la orice nivel şi grad de manifestare, nu poate fi impusă individului
de nicio instanţă exterioară şi nici nu poate fi sancţionată din punct de vedere legal; un agent
acţionează moral pentru că aşa îi impun propria conştiinţă şi cerinţele fireşti ale convieţuirii
sociale, nu pentru că este constrâns de lege (sau de altă forţă superioară) şi ameninţat în cazul
nerespectării unei obligaţii de ordin moral.
Normele morale se deosebesc de prescripţiile juridice şi de poruncile religioase prin
următoarele caracteristici:

- Normele morale se referă la actele individuale libere, conştiente şi raţionale, cu


consecinţe asupra celorlalţi şi/sau asupra propriei persoane;
- Forma cea mai caracteristică a normelor morale sunt expresiile normative categorice şi
universalizabile, care formulează anumite obligaţii sau datorii de a săvârşi fapte de natură să
potenţeze valoarea intrinsecă a umanităţii;
- Normele morale se bazează pe autonomia voinţei, fiind impuse de către o autoritate
imanentă subiectului (conştiinţa morală);
- Normele morale sunt însoţite de sancţiuni spirituale (cele mai specifice provin din
interiorul fiecărui individ);
- Normele morale au drept funcţie socială promovarea unui maximum de sociabilitate.
Într-o societate democratică, respectul faţă de lege este o valoare morală de importanţă decisivă.
Cu toate acestea, restrângerea responsabilităţii morale a omului de afaceri doar la respectarea legii
nu este nici pe departe justificată şi nici operaţională în activitatea practică.
Etica aplicată semnifică „analiza din punct de vedere moral a unor situaţii concrete din practica
socială sau profesională, în vederea luării unor decizii adecvate” (în această categorie intră etica
medicală, etica juridică, etica în mass-media, etica profesională, etica mediului înconjurător,
etica afacerilor etc.). Etica este o disciplină filozofică ce îşi găseşte aplicabilitatea în toate
domeniile vieţii practice şi spirituale.
1.1.1 Etica în afaceri – definiţie, istorie şi clasificări
Etica afacerilor (etica economică), formă particulară a eticii aplicate, reprezintă ansamblul de
reguli şi norme morale care vizează conduita agenţilor în activitatea economică (în afaceri), atât la
nivel individual, cât şi la nivel colectiv.
Etica economică este o ramură a moralei care sintetizează sistemul de valori, principii şi norme
ce s-au statornicit de-a lungul timpului în raporturile dintre agenţii economici. Alături de
principiile şi normele de drept, etica economică asigură buna desfăşurare a activităţilor şi reuşita
în afaceri. Deşi normele eticii economice nu sunt învestite cu forţă juridică precum normele de
drept, ele au un rol deosebit de important în acţiunile agenţilor economici, contând uneori mai mult
decât cele juridice.
Comportamentul etic al agenţilor economici este marcat de respectarea riguroasă, benevolă, a
unor principii cum sunt: încrederea şi sinceritatea deplină între agenţi; corectitudine în negocieri
şi în îndeplinirea obligaţiilor contractuale; respectarea întocmai a tuturor angajamentelor asumate;
mutualitatea avantajelor oferite şi a riscurilor. Acceptarea şi respectarea normelor de etică
economică este, de fapt, o problemă de conştiinţă economică cu un impact puternic asupra
cristalizării normelor juridice. Încălcarea lor creează o imagine nefavorabilă asupra agenţilor
economici4.

Se poate concluziona că „etica afacerilor – componentă relativ nouă a cercetării ştiinţifice – este
un domeniu de studiu aplicativ al eticii, care vizează determinarea principiilor morale şi a codurilor
de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor (economice şi
comerciale) şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor”.
În general, etica în afaceri se manifestă la cinci niveluri interdependente:
- Nivelul etic individual;
- Nivelul etic corporaţional (organizaţional);
- Nivelul etic naţional;
- Nivelul etic cultural;
- Nivelul etic internaţional.

Etica în afaceri studiază moralitatea sistemelor economice, a corporaţiilor şi a indivizilor care


interacţionează cu aceste corporaţii.
Experienţa mondială evidenţiază două abordări de bază ale eticii afacerilor:
1. Abordarea moralistă – de orientare creştină, care susţine ideea conform căreia
principiile de bază ale eticii creştine şi ale filozofiei morale trebuie extinse şi în sfera afacerilor (ca
şi în oricare alt domeniu de activitate); şi
2. Abordarea pragmatică – presupune că afacerile trebuie să fie etice nu pentru a urma
normele morale şi creştine, ci pentru că dovedirea unei responsabilităţi sociale sporite contribuie
la conferirea durabilităţii afacerii şi la obţinerea de profituri suplimentare, evitând o serie de riscuri
şi tensiuni.
În realitate, nu există o graniţă clară între cele două abordări, ele realizându-se împreună şi fiind
strâns legate, însă în timp ce prima abordare se sprijină, în principal, pe credinţă, cea de-a doua
abordare opereză pe baza reglementărilor normative5.
De-a lungul istoriei, „moralitatea afacerilor” a reprezentat un subiect controversat, care a
stârnit nu numai interesul oamenilor de ştiinţă, ci şi pe cel al maselor, adepţii diferitelor religii sau
curente „la modă” în perioada luată în calcul; astfel, dacă pentru catolicismul medieval comerţul
şi banii erau consideraţi complet imorali, protestantismul – manifestat cu precădere pe continentul
american – a făcut posibilă reconcilierea moralei cu lumea afacerilor; după unele opinii (Max
Weber), tocmai această etică protestantă a muncii a făcut posibilă afirmarea şi impunerea
capitalismului.
Etica afacerilor, ca disciplină filozofică de sine stătătoare, a apărut relativ recent, adevărata sa
recunoaştere datând de acum 20-30 de ani. În prezent, problemele etice şi de responsabilitate
corporaţională au dobândit o importanţă deosebită, ajungând să se vehiculeze conceptul de „firmă
etică” şi să se promoveze „managementul responsabil social”; au apărut numeroase lucrări
consacrate acestor probleme şi, concomitent, s-au înfiinţat centre de consultanţă etică. Marile firme
adoptă coduri de conduită morală şi iniţiază programe proprii de pregătire în acest sens,
considerând etica afacerilor drept un instrument indispensabil unei bune gestionări a
întreprinderilor.
Se poate afirma că etica afacerilor a început să prindă contur în ţări dezvoltate precum SUA şi
statele Europei de Vest, dar, în prezent, şi ţările în curs de dezvoltare sau fostele ţări comuniste din
Europa Centrală şi de Est manifestă un interes din ce în ce mai sporit faţă de acest subiect. În
general, s-a observat că există o legătură directă între gradul de dezvoltare al unei ţări şi accentul
care se pune în respectiva ţară pe etica afacerilor (această concluzie nu trebuie, însă, interpretată
cu titlu de lege). O dată cu schimbarea naturii afacerilor şi cu internaţionalizarea lor, acestea au
devenit din ce în ce mai complexe şi au ridicat probleme etice necunoscute până atunci, legate de
contextul multinaţional şi multicultural de desfăşurare al activităţilor economice.
Pentru etica în afacerile economice prezintă un interes deosebit două tipuri de clasificări:
1. În funcţie de modul de abordare a eticii în afaceri; şi
2. În funcţie de nivelul la care este percepută etica în afaceri.
O primă clasificare a eticii în afacerile economice, în funcţie de modul de abordare a
problematicii, pune în evidenţă patru variante:
- Etica regulilor – porneşte de la premisa că un individ sau o societate trebuie să se
conformeze principiilor etice acceptate; etica regulilor este cea mai simplă formă de etică şi, de
asemenea, cea mai veche, iar principala dificultate legată de acest tip de etică rezidă în diferenţierea
dintre regulile categorice şi cele necategorice;
- Etica posibilului – se reduce la respectarea legilor, la deontologia profesională şi la un
anumit conformism, persoanele care preferă acest tip de etică adoptând, în majoritatea cazurilor,
obiceiurile mediului şi profesiei lor;
- Etica convingerii – este caracterizată de un puternic caracter subiectiv, fiecare individ
elaborându-şi un set de criterii şi norme morale, pornind de la propria sa experienţă în confruntarea
cu situaţii din exterior şi cu ideile celorlalţi;
- Etica responsabilităţii – presupune asumarea conştientă a responsabilităţii cu privire
la actele proprii şi prevederea consecinţelor actelor individuale; nu există morală a convingerii
care să nu fie, în acelaşi timp, şi a responsabilităţii.

1.2 Teoriile etice normative şi relevanţa lor economică

Standardele morale de comportament ale indivizilor diferă între grupuri în cadrul aceleiaşi
culturi, diferă între culturi (în speţă, pe axa Orient – Occident) sau de-a lungul timpului, iar
necesitatea evaluării şi comparării lor a dus la apariţia mai multor sisteme majore de analiză
etică, numite şi teorii normative, cu relevanţă directă în procesul decizional al afacerilor. Aceste
teorii etice, implementate adecvat în mediul de afaceri, devin un instrument deosebit de util pentru
luarea unor decizii cu implicaţii morale şi pentru determinarea tipurilor de responsabilităţi
caracteristice afacerilor.
1. Abordarea eticii în termenii „Legii Eterne”, cunoscută şi sub denumirea de
moralitatea religioasă, porneşte de la premisa conform căreia există o „Lege Eternă” ce emană de
la Dumnezeu şi relevată în Sfânta Scriptură, idee împărtăşită de mulţi lideri ai Bisericii, precum şi
de unii filozofi (printre care merită amintiţi Tomas d’Aquino, 1225-1274 şi Thomas Jefferson,
1743-1826). Moralitatea religioasă se poate manifesta în două forme principale: Regula de Aur
(bazată pe iubirea creştină şi respectul faţă de aproapele) şi o variantă mai radicală, consolidată pe
teama de pedeapsa divină (Porunca Divină). Legea Eternă este, însă, cel mai bine sintetizată în
credinţa creştină prin Regula de Aur: „Fă celorlalţi ceea ce ai vrea ca ei să facă pentru tine!”.
De-a lungul timpului, un mare număr de indivizi, inclusiv o parte însemnată din oamenii de
afaceri, şi-au bazat concepţiile etice pe religie. Totuşi, religia şi moralitatea nu se condiţionează
reciproc şi nu decurg firesc una din cealaltă (există persoane atee care acţionează moral, aşa după
cum există şi indivizi credincioşi, dar care încalcă adesea normele morale); de aceea, o astfel de
abordare este lipsită de consistenţă.
Ca bază pentru etica afacerilor, „Legea Eternă” ar fi adecvată dacă nu ar exista atât de multe
interpretări; fiecare religie oferă standarde morale membrilor săi, standarde ce pot fi observate şi
aplicate în viaţa de zi cu zi, dar acestea diferă de la o comunitate la alta şi este greu de precizat şi
de evaluat ce este drept sau cel mai bun sau corect pentru întreaga societate (indivizii sunt destul
de diferiţi în ceea ce priveşte nevoile, dorinţele şi aspiraţiile lor). În prezent, regulile religioase nu
reprezintă un cod de conduită ferm, deoarece sunt în mare măsură dependente de context şi variază
în funcţie de circumstanţele personale ale indivizilor (necesită interpretare din partea fiecărei
persoane).
Pe de altă parte, un alt motiv pentru care Legea Eternă nu se mai poate aplica în actualul context
socio-economic îl constituie faptul că drepturile morale bazate pe religie iau în calcul numai
individul, dar omit bunăstarea agregată şi aspectele legate de distribuţie. Această teorie îşi găsea
mai bine aplicabilitatea într-o comunitate agrară, dar nu într-o societate post-industrială,
caracterizată de diferenţe structurale între indivizi.
2. Abordarea eticii în termenii teoriei virtuţii se bazează, în principal, pe teoriile
aristotelice ale virtuţii şi consideră că moralitatea unei acţiuni şi interesul personal se armonizează.
Etica virtuţii a lui Aristotel (382-322 î.e.n.) recomandă purtarea demnă şi justă ca mijloc în vederea
atingerii unui scop absolut, suprem – fericirea (este o abordare teleologică, unde telos – scop,
rezultat) şi vizează formarea omului de caracter.
Această teorie nu se bazează pe intenţiile sau consecinţele unei acţiuni, ci pune în centrul
dezbaterii agentul – persoana care realizează respectiva acţiune, precum şi trăsăturile sale de
caracter (virtuţile sale). Aristotel înţelege fericirea (eudaimonia – fericire, în limba greacă) ca o
viaţă împlinită, trăită în mod raţional şi caracterizată de moderaţie (regula „căii de mijloc”).
La Aristotel, fericirea nu înseamnă căutarea plăcerii sau evitarea suferinţei, nici acumularea de
avuţie, goana după faimă sau putere. Aristotel considera că fericirea nu poate fi atinsă de către
oamenii unilaterali şi mărginiţi, care urmăresc cu obstinaţie o singură formă de satisfacţie în viaţă,
întrucât aceştia iau drept valoare – scop (plăcerea, faima, avuţia sau puterea) ceea ce nu poate fi
decât un mijloc în vedere fericirii; fericirea este starea sau condiţia stabilă a omului care
dobândeşte şi amplifică anumite valori – mijloc, numite de către Aristotel virtuţi (areté).
Filozoful grec prefera o abordare pe termen lung a unei atitudini sau acţiuni considerate a fi
morale; de asemenea, încurajează prietenia între indivizi, ca o modalitate de obţinere a fericirii.
Ideea de bază în teoria virtuţii (susţinută după Aristotel de majoritatea teoreticienilor) era aceea că
manifestarea unei virtuţi, a unei acţiuni morale, nu necesită premeditare, agentul acţionând în mod
spontan, de fiecare dată când apare ocazia potrivită. Omul de caracter nu are nevoie de prea multe
reguli ori restricţii, deoarece bunele lui deprinderi îl fac să urmeze de la sine calea virtuţii, singura
ce duce spre adevărata şi meritata fericire (etica aristotelică nu pune accentul pe reguli sau norme).
Aspectul cel mai dezbătut cu privire la virtuţi este faptul că variază de la o cultură la alta şi de-a
lungul istoriei.
Elementul esenţial în educaţia morală la Aristotel nu este studiul erudit, pur intelectual, ci
imitaţia modelelor exemplare, care indică prin faptele şi modul lor de a fi ce înseamnă un om
virtuos. Din păcate, lumea contemporană este cu totul diferită faţă de democraţia ateniană a lui
Aristotel, indivizii având de ales între nişte modele exemplare extrem de diverse, chiar
incompatibile.
Aristotel era susţinătorul unei teze numite „unitatea virtuţilor”, pornind de la ideea că mai multe
virtuţi se sprijină şi se consolidează între ele şi nu intră în conflict; o persoană bună posedă toate
aceste virtuţi, iar imaginea preponderentă a moralităţii este reprezentată de armonie. Un alt filozof
al eticii virtuţii, foarte diferit de Aristotel şi mult mai radical decât acesta, este filozoful german
Friedrich Nietzsche (1844-1900), care susţinea ideea că fiecare individ posedă propriile sale virtuţi
unice şi contradictorii.
Doi teoreticieni moderni ai eticii virtuţii sunt şi David Hume (1711-1776) şi Adam Smith (1723-
1787), cunoscuţi sub denumirea de teoreticienii sentimentului moral. Ei susţineau o imagine a
naturii umane în care prietenia (camaraderia) şi mila (compasiunea) erau la fel de importante (dar
nu la fel de dominante) ca şi interesul personal, iar virtuţile erau importante, plăcute şi utile.
Teoreticienii eticii în afaceri au pus un accent deosebit pe acele trăsături generale care
permiteau sistemului pieţei libere să funcţioneze armonios şi cu eficienţă maximă în cadrul
societăţii. Din prisma eticii virtuţii, afacerile reprezintă o parte fundamentală a societăţii în care
trăim; activităţile comerciale nu vizează doar obţinerea profitului, ci pun un accent deosebit pe
relaţiile sociale şi autorespect, considerând obţinerea de utilităţi materiale drept un mijloc pentru
atingerea obiectivelor prestabilite, şi nu un scop în sine.
La nivel individual, „virtutea” specifică a unui om de afaceri sau manager presupune
competenţă, autoritate, flexibilitate, tact, putere de decizie rapidă etc., dar, mai presus de toate, un
bun om de afaceri sau manager este acela care, prin iniţiativele sale, realizează un profit cât mai
important. Însă, nimeni nu poate fi şi nu trebuie să fie doar manager şi atât; un om întreg presupune
şi alte calităţi decât succesul comercial (acesta este unul dintre motivele pentru care urmărirea
profitului, în calitate de agent economic, nu trebuie să elimine orice alt criteriu valoric din viaţa şi
activitatea unui om de afaceri; ca om întreg, acesta trebuie să cultive acele atitudini şi trăsături de
caracter de natura să-i dăruiască o meritată demnitate şi fericire).
Prietenia dintre indivizi se transpune în afaceri ca o relaţie de colaborare fructuoasă între toţi
agenţii economici (un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă firmele japoneze, reţele
cunoscute sub numele de keiretsu). Avantajul oferit de teoria virtuţii în afaceri este obţinerea
profitului, ca o contribuţie esenţială la bunăstarea publică, prin crearea de noi locuri de muncă,
generarea creşterii economice şi a inovaţiei tehnologice. Etica în afaceri de inspiraţie aristotelică
pune accentul pe formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter ale agenţilor economici,
cultivând un set de valori bazat pe responsabilitate socială şi altruism.
Pe de altă parte, teoria virtuţii nu poate fi aplicată în afaceri decât într-o societate omogenă şi
stabilă, ale cărei tradiţii culturale şi valori sunt general acceptate; din acest motiv, în zilele noastre,
într-o lume caracterizată de diversitate, multiculturalism şi inconstanţă, etica aristotelică pare
destul de vulnerabilă şi nu oferă rezultatele scontate. În prezent, nu există un consens solid asupra
ierarhiei valorilor şi nu există modele unanim recunoscute de oameni de afaceri al căror succes
comercial să fie asociat cu o mare probitate morală. În pofida limitelor şi anacronismelor evidente,
etica virtuţilor se dovedeşte în numeroase contexte relevantă pentru analiştii problemelor specifice
de etică în afaceri.
3. Abordarea utilitaristă a eticii: În gândirea filozofică, utilitarismul (cea mai cunoscută
teorie consecvenţialistă) a fost fundamentat de Jeremy Bentham (1748-1832) şi consideră că
valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai prin consecinţele (efectele)
comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile sufleteşti pe care aceasta le poate
genera; fapta bună nu se defineşte prin intenţiile care stau la originea ei sau prin scopurile urmărite
de către agenţi. Utilitariştii considerau drept şi moral ceea ce maximizează plăcerea (utilitatea) şi
reduce suferinţa pentru un număr cât mai mare de persoane. O activitate este bună din punct de
vedere moral dacă şi numai dacă maximizează utilitatea şi nicio altă activitate opţională nu produce
o utilitate agregată mai mare. Dacă o acţiune produce mai mult bine decât rău, atunci ea tinde să
fie o acţiune corectă din punct de vedere moral.
Utilitarismul, ca teorie etică generală, diferă de altruism sau de egoism; în momentul calculării
beneficiilor şi daunelor, utilitariştii se consideră pe poziţie de egalitate cu toţi ceilalţi afectaţi de
deciziile acţiunilor lor, nici mai presus (egoism), nici mai prejos (altruism).
Dat fiind faptul că finalitatea utilitarismului este să asigure maximum de bine pentru maximum
de persoane (şi să minimizeze daunele sau suferinţele, pe termen lung), utilitarismul este, în multe
privinţe, consistent cu teoria economică „ortodoxă”: o decizie va fi bună dacă are drept rezultat
beneficii pentru oameni sau va fi rea dacă lezează sau produce daune
Cele mai importante trei teorii utilitariste sunt: utilitarismul hedonist, utilitarismul pluralist şi
utilitarismul preferinţelor. Pentru utilitariştii hedonişti fericirea înseamnă dobândirea plăcerii şi
evitarea suferinţei, pe când nefericirea, asociată cu răul, înseamnă absenţa plăcerii şi intensificarea
suferinţei; principalul reprezentant al utilitariştilor hedonişti este englezul Jeremy Bentham.
Utilitariştii pluralişti consideră că există şi alţi determinanţi, cu excepţia plăcerii, care pot fi
consideraţi buni prin esenţa lor: cunoaşterea, libertatea, frumuseţea, dreptatea, prietenia,
generozitatea.
John Stuart Mill (1806-1873) a continuat teoria hedonistă a lui Jeremy Bentham, dar el a făcut
distincţia între diferitele tipuri de plăcere (utilitarismul ideal) – diferenţiere calitativă care nu exista
la predecesorul său, susţinând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în considerare preferinţele,
mai degrabă decât plăcerile. În secolul XX, a apărut ca abordare filozofică şi utilitarismul
preferinţelor (astfel, pentru o persoană oarecare, este valoros ceea ce ea preferă).
Ca abordare pentru etica afacerilor, utilitarismul încurajează eficienţa şi stabilitatea
activităţilor economice pe termen lung (cum ar fi, de exemplu, investiţiile de capital),
productivitatea şi maximizarea profitului, stimulează performanţa economică individuală,
conducând evaluarea morală spre conceptul de analiză cost-beneficiu. Conceptul de utilitate este
folosit în teoria microeconomică pentru a compara beneficiile nete cu costurile asociate unei
acţiuni, unui bun sau unui serviciu.
Utilitariştii sprijină economiile de piaţă, deoarece le consideră motorul creşterii economice şi
generatoare de bunăstare maximă pentru un număr cât mai mare de persoane. Oamenii de afaceri,
adepţi ai utilitarismului, nu vor căuta doar maximizarea propriei lor utilităţi sau doar pe cea a
companiei lor, ci vor avea în vedere maximizarea utilităţii tuturor celor implicaţi în respectiva
relaţie de afaceri.
Din perspectiva utilitarismului, o companie care urmăreşte scopul egoist de a-şi maximiza
profitul pe termen mediu şi lung – printr-o serie de acte generoase faţă de salariaţi, clienţi,
furnizori, comunitate locală – dă dovadă de o generozitate lăudabilă (deşi interesată), în măsura în
care cât mai mulţi indivizi se aleg cu un beneficiu oarecare.
Utilitarismul are avantaje considerabile în contextul internaţional de afaceri (este universalist,
oferă o metodă bine determinată pentru identificarea acţiunilor morale, este flexibil). În
managementul internaţional, utilitarismul se regăseşte într-o variantă modernă: analiza SWOT.
Dezavantajul utilitarismului este că ignoră faptul că acţiunile imorale nu pot fi tolerate sub nicio
formă, chiar dacă ele aduc beneficii unei majorităţi (în anumite situaţii, adepţii utilitarismului pot
încuraja exploatarea unei minorităţi a populaţiei, prin impunerea de daune şi sacrificii, în beneficiul
majorităţii populaţiei). Teoria utilitaristă nu poate fi un determinant al acţiunilor morale deoarece
este imposibil de cuantificat beneficiul unei majorităţi faţă de sacrificiul unei minorităţi; în plus,
nu se pot calcula consecinţele unei acţiuni înainte de producerea acesteia. Calculul utilitarist este
artificial şi nu este practic (nu se pot prevedea, cu suficientă siguranţă, toate rezultatele sau
consecinţele unei acţiuni individuale şi nici nu se pot compara cu exactitate diferitele tipuri de
avantaje şi dezavantaje care pot rezulta, pe termen mediu şi lung).
Utilitarismul poate duce la o repartizare inechitabilă a resurselor în societate sau, la nivelul
firmei, la ignorarea intereselor unora dintre participanţii la activitatea acesteia. În concluzie, se
poate afirma că această abordare consideră exclusiv bunăstarea socială agregată, dar trece cu
vederea individul şi distribuirea respectivei bunăstări. Utilitarismul permite, în anumite
circumstanţe, apariţia nedreptăţii sociale.
4. Abordarea deontologică (universală) a eticii reprezintă, în esenţă, reversul teoriei
utilitarismului şi se bazează pe concepţia despre morală a lui Immanuel Kant (1724-1804)
– etica datoriei la Kant. Teoria susţine că moralitatea unei acţiuni nu poate depinde de rezultate,
deoarece acestea sunt indefinite şi incerte în momentul luării deciziei; valoarea morală a unei
acţiuni trebuie să fie evaluată în funcţie de intenţiile persoanei care ia decizia referitoare la
executarea acelei acţiuni: o acţiune este morală doar când este făcută din raţiuni morale şi bune
intenţii6. Datoria unui individ este să facă ceea ce este corect din punct de vedere moral şi să evite
ceea ce nu este corect din punct de vedere moral, indiferent de consecinţele acţiunilor sale.
Immanuel Kant pune ideea de datorie şi dreptate socială înaintea problemei binelui; el
considera că dreptatea constituia, în fapt, un criteriu al binelui. Astfel, se postulează că oamenii au
anumite obligaţii morale imanente (deon – datorie, în limba greacă) şi universale, general
aplicabile (de aici vine şi denumirea de universalism, care se mai atribuie acestei abordări). O
datorie de bază în viziunea universalismului este aceea de a-i trata pe ceilalţi ca pe nişte scopuri şi
nu ca pe nişte mijloace (oamenii merită să fie consideraţi valoroşi pentru ei înşişi, demni de respect,
şi nu nişte mijloace impersonale pentru atingerea altor scopuri); în relaţiile economice, această
cerinţă capătă o importanţă deosebită, atât deoarece interzice exploatarea persoanelor, cât şi pentru
că încurajează dezvoltarea abilităţilor raţionale şi morale.
Pentru Kant, legea morală care trebuie să determine acţiunile individului se regăseşte sintetic
în Imperativul Categoric: acesta susţine că a fi moral înseamnă să te supui propriilor tale reguli,
neimpuse de nicio forţă sau autoritate exterioară, cu condiţia ca aceste reguli să fie validate de
raţiune ca legi universal valabile, întrucât prin aplicarea lor practică umanitatea din fiecare individ,
ca valoare supremă, este respectată şi cel mai bine pusă în valoare .
Filozofia morala a lui Kant are numeroase implicaţii în etica afacerilor. Dintre numeroasele
sisteme teoretice ale filozofiei morale, deontologia este cea care a influenţat cel mai mult etica în
afaceri şi ideea conexă a responsabilităţii sociale corporaţionale.
La nivel macroeconomic, cooperarea economică internaţională furnizează bazele unei
moralităţi universale congruente cu filozofia cosmopolită a lui Kant.
Teoreticienii care adoptă, la nivel microeconomic, acest punct de vedere propun, în general,
reguli de comportament corporativ şi adesea deduc aceste reguli din principiile deontologice ale
drepturilor omului şi ale dreptăţii sociale. Aplicate în câmpul afacerilor, aceste reguli se exprimă
ca responsabilităţi, obligaţii sau datorii ale managementului. Principalul argument care se oferă
pentru consolidarea acestei abordări este următorul: dacă corporaţiile sunt agenţi morali trebuie,
la fel ca şi persoanele, să-şi asume responsabilităţi morale. La rândul lor, managerii sunt agenţi
morali şi, de aceea, au obligaţii morale de bază faţă de ceilalţi membri ai societăţii.
Această abordare kantiană a eticii în afaceri are avantajul că evidenţiază respectarea şi
protejarea drepturilor fundamentale ale omului şi susţine moralitatea pieţei libere. Teoria kantiană
interzice acţiuni precum încălcarea contractelor, furtul, înşelătoria sau coerciţia.
Kant a devenit celebru în câmpul ştiinţific al eticii în afaceri datorită faptului că a susţinut ideea
„respectului pentru persoane”, afirmând că orice activitate economică ce aşează banii pe acelaşi
nivel cu individul este imorală. Adepţii kantianismului consideră organizaţia de afaceri ca pe o
comunitate morală, în care fiecare membru al organizaţiei întreţine relaţii morale cu toţi ceilalţi.
Pe de o parte, managerii unei companii trebuie să-i trateze cu respect pe toţi cei implicaţi în această
afacere; pe de altă parte, fiecare individ dintr-o companie administrată ca o comunitate morală
kantiană trebuie să considere organizaţia mai mult decât un simplu mijloc pentru satisfacerea
aspiraţiilor personale; organizaţiile de afaceri trebuie să fie considerate nişte vehicule pentru
atingerea scopurilor comune. Un individ care consideră organizaţia de afaceri într-un sens strict
instrumental acţionează împotriva principiului „respectului pentru persoane”. În ciuda tuturor
acestor avantaje, etica kantiană este prea greu de aplicat în viaţa de zi cu zi, deoarece este prea
rigidă şi prea exigentă; totuşi, publicul, în general, judecă organizaţiile de afaceri de pe o poziţie
strict kantiană.
În acelaşi timp, abordarea poate avea şi unele efecte negative, în situaţia în care ar conduce la
crearea unui climat orientat mai ales spre protecţia drepturilor sociale individuale şi mai puţin spre
performanţă (productivitate şi eficienţă). Pe de altă parte, universalismul nu deţine un sistem de
ierarhizare a drepturilor şi datoriilor, este foarte rigid şi, adesea, greu de implementat în practică.

5. Abordarea eticii bazată pe drepturile individuale este tot o abordare


deontologică, complementară teoriei datoriei a lui Kant (drepturile şi datoriile / obligaţiile sunt
două feţe ale aceleiaşi monede) şi are la bază o valoare unică: libertatea personală. Teoria care
stă la baza acestei abordări porneşte de la aserţiunea filozofului englez John Locke (1635-1704):
„Libertatea individului nu trebuie să fie violată”. John Locke a susţinut drepturile naturale
ale individului la viaţă, libertate şi proprietate privată.
Drepturile naturale sunt drepturile pe care Dumnezeu i le dă fiecărui om, în virtutea statutului
său de fiinţă umană. O instituţie sau o lege care violează libertatea personală trebuie să fie respinsă
ca fiind imorală, indiferent dacă produce beneficii sporite sau fericire pentru ceilalţi membri ai
societăţii. Drepturile fundamentale ale omului nu pot fi ignorate doar din considerente de utilitate;
un drept poate fi nesocotit doar de un alt drept sau alte drepturi aflate, pe o scară a valorilor, pe o
poziţie ierarhică superioară. Atât utilitariştii cât şi non-utilitariştii consideră că respectarea
drepturilor omului reprezintă o cerinţă fundamentală, chiar dacă ei îşi susţin părerile în mod diferit.
Conform acestei abordări, o acţiune este considerată corectă sau bună numai dacă toţi membrii
societăţii vor beneficia ulterior de o mai mare libertate personală.
Thomas Jefferson (1742-1826) spunea că drepturile omului sunt inalienabile şi îndatoririle sunt
derivate din aceste drepturi (dacă oamenii au dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii
– drepturi postulate în Declaraţia de Independenţă a SUA, atunci ei au obligaţia să asigure
aceste drepturi şi celorlalţi).
Un autor contemporan care susţine primatul libertăţii ca drept suprem al omului este filozoful
american Robert Nozick, adept al capitalismului; el consideră că inegalitatea socială este
dreaptă/corectă şi derivă dintr-un drept fundamental al omului, şi anume inalienabilitatea
proprietăţii private.
Cooperarea între indivizi este corectă şi benefică din punct de vedere economic numai dacă
schimburile care se realizează în societate sunt voluntare, fiecare om având libertatea de alegere.
Pentru mediul de afaceri, abordarea în termenii libertăţii personale contribuie la sporirea
schimburilor pe piaţa liberă, fiind dependentă de un sistem de piaţă capitalist (care respectă
drepturile de proprietate ale individului). În organizaţiile de afaceri, această concepţie se extinde
la asigurarea şi respectarea drepturilor salariatului, respectiv: dreptul la viaţă privată, dreptul la
liberă exprimare, dreptul la îngrijirea sănătăţii şi siguranţei fizice, libertatea de conştiinţă. Cu toate
acestea, ea poate încuraja individualismul (pune individul mai presus de societate) şi un
comportament egoist; de asemenea, este greu de realizat o ierarhie între drepturile conflictuale ale
celor luaţi în analiză (când mai multe drepturi ale omului intră în conflict, trebuie să existe o
ierarhie a lor: de exemplu, dreptul la viaţă este mai important decât dreptul de proprietate, ceea ce
nu rezultă nici din aserţiunea lui John Locke, nici din teoria lui Robert Nozick).
6. Abordarea justiţiară a eticii este o abordare de natură deontologică, ce îşi are originea în
curentele filozofice din diferite epoci ale omenirii (textele aristotelice, teologia creştină,
iluminismul, teoriile socialiste) care pornesc de la ideea că dreptatea este prima virtute a
instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este prima virtute a sistemelor de gândire, de unde rezultă
necesitatea respectării corectitudinii şi imparţialităţii în aplicarea regulilor morale la nivel social
sau corporaţional. În spiritul acestui principiu, o teorie trebuie să fie respinsă sau revizuită dacă
este neadevărată, oricât de utilă şi de completă ar fi ea; în mod analog, legile şi instituţiile trebuie
îmbunătăţite sau abolite dacă sunt nedrepte, indiferent de cât de eficiente sau de acceptate sunt în
cadrul societăţii. Teoria justiţiară vizează distribuirea echitabilă a avantajelor şi a îndatoririlor în
cadrul societăţii
Astfel, un act poate fi considerat drept, just sau corect dacă el conduce la o mai mare cooperare
între membrii societăţii (binele este perceput din perspectiva societăţii ca întreg, a cerinţelor pentru
prezervarea păcii sociale). Societatea este marcată atât de cooperare (care derivă din
conştientizarea faptului că indivizii pot obţine beneficii mai mari împreună decât prin acţiuni
solitare), cât şi de inerente conflicte (căci oamenii urmăresc, fiecare în felul său, justa distribuire a
beneficiilor). Distribuţia între membrii societăţii poate avea baze diferite: tuturor în mod egal;
fiecăruia după nevoi (sistemul socialist); după efort; după contribuţie sau după competenţă / merit
(modelul capitalist). Cele mai multe sisteme economice moderne folosesc toate cele cinci principii.
O contribuţie recentă şi importantă la teoria dreptăţii sociale a avut-o profesorul american John
Rawls (introduce conceptul de „dreptate distributivă”) Astfel, justeţea distribuţiei apare în ideea
de contract social (acest contract se poate stabili între diferite companii / guverne şi societate, pe
de o parte, iar, pe de altă parte, între diferitele comunităţi care formează instituţiile sociale
fundamentale); diferenţele între beneficii trebuie să fie justificate, iar cei care primesc mai mult
trebuie să ofere ceva în schimb societăţii. Succesul social trebuie să fie justificat prin efecte
benefice pentru societate (beneficiile suplimentare ale unora trebuie să ducă la beneficii
compensatorii pentru ceilalţi şi, în particular, pentru cei mai puţin avantajaţi membri ai societăţii
– „inegalitate condiţionată”).
Ca punct de pornire pentru etica afacerilor, această abordare are şi ea puncte tari şi puncte
slabe: protejează interesele celor care sunt slab reprezentaţi în organele de decizie sau nu dispun
de putere la nivel social sau corporaţional, dar are dezavantajul că încurajează comoditatea şi
suficienţa în rândul angajaţilor, ceea ce afectează capacitatea acestora de asumare a riscurilor,
inovaţia şi productivitatea. Normele de drept iau în calcul aspectele distribuţiei, dar nu consideră
şi bunăstarea socială agregată sau cea a individului ca atare.
7. Confucianismul este o abordare specifică Orientului şi evidenţiată în studii mai recente;
în prezent, confucianismul clasic (care a reprezentat suportul sistemelor feudale şi al birocraţiei
imperiale) este delimitat de postconfucianism (ce reprezintă temeiul filozofic şi etic al strategiei
de afaceri în Extremul Orient). Denumirea acestui sistem vine de la filozoful chinez Confucius
(554-479 î.e.n.), care a stabilit primele principii ale confucianismului clasic: promovarea armoniei
şi echităţii sociale, ca imperative ale condiţiei umane; cultivarea virtuţilor de bază: înţelepciunea,
curajul, fidelitatea, loialitatea,
Astfel, autorul apelează la o abordare kantiană a dreptăţii şi încearcă să determine acele principii
care sunt acceptate şi acceptabile de către toate persoanele raţionale. Aceste principii trebuie să fie
universal valabile, să respecte toţi indivizii şi să fie general justificabile din punct de vedere
raţional. Pentru a determina respectivele principii, autorul sugerează efectuarea unui experiment,
care presupune că toţi oamenii s-ar ascunde în spatele unui „văl al ignoranţei”. Indivizii trebuie să
determine acele principii pe care le consideră corecte, fără a cunoaşte locul pe care ei înşişi îl ocupă
în cadrul societăţii. Confruntaţi cu o situaţie în care nu cunosc niciun avantaj specific pe care îl au,
indivizii vor opta pentru un aranjament în care cea mai rea postură în care se pot afla va fi cât se
poate de îmbunătăţită.
Rawls argumentează că, în spatele „vălului ignoranţei”, oamenii vor fi de acord cu două
principii ale dreptăţii, pe care le formulează în felul următor:
1. „Fiecare persoană trebuie să aibă drepturi egale la cea mai mare libertate
compatibilă cu libertatea similară a celorlalţi” (principiul celei mai mari libertăţi egale);
2. „Inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie dirijate astfel încât ambele: (a) să
fie, în mod rezonabil, în avantajul tuturor, inclusiv al celor mai puţin avantajaţi membri ai societăţii
(principiul diferenţei); şi (b) să fie ataşate unor poziţii şi funcţii la care să aibă acces liber toată
lumea, în condiţiile unor oportunităţi egale (principiul egalităţii corecte a oportunităţilor)”.
Alături de Aristotel şi Nietzsche, Confucius poate fi considerat un filozof al „eticii virtuţii”
Societatea chineză, asemenea altor societăţi non-occidentale, se poate caracteriza drept o
„societate a virtuţii”, în care buna educaţie, bunele obiceiuri şi bunele instincte ale indivizilor se
consideră a fi cel puţin la fel de importante ca regulile şi legile publice (pe care, de altfel, le
generează).
2.1 Managementul eticii
Ultimele decenii au impus cu insistenta în constiinta publica importanta luarii în considerare a
dimensiunii etice a vietii organizatiilor. Codurile etice, comitetele de etica, auditul etic, educatia
etica a personalului, tehnicile de creare a unei culturi institutionale de natura morala, cautarea unor
"cutii cu uneltele" de decizie etica - toate acestea au ajuns sa fie realitati din ce în ce mai raspândite
- între altele si pentru ca au fost impuse politic si, în multe tari, au primit o formalizare si o forta
juridica. E drept ca internalizarea lor în habitudinile oamenilor nu a atins cote spectaculoase, dar
procesul e în curs. "Institutionalizarea eticii" e o realitate noua pentru întâmpinarea careia trebuie
sa ne pregatim.
Dupa o epoca romantica în care filosofii moralei ignorau aproape complet aplicatiile iar
managerii nu întelegeau care e legatura lor cu etica ori, în cel mai bun caz, erau convinsi ca pentru
a controla viata etica a organizatiilor, daca exista asa ceva, nu au nevoie de o competenta
profesionala speciala, iata ca diferitele "continuturi etice" din organizatii au început sa ne
aglomereze constiintele si sa ne oblige la rafinamente teoretice, generând pur si simplu o noua
ramura a managementului - managementul etic.
Managementul eticii, "ca una dintre disciplinele managementului, se ocupa de
elaborarea acelor instrumente de conducere care contribuie la dezvoltarea etica a unei organizatii
precum si a acelor metode care pot fi utilizate spre a determina în ce directie ar trebui sa se dezvolte
organizatiile. Managementul etic presupune descrierea si analiza situatiei etice curente,
determinarea situatiei dezirabile si decizia asupra masurilor care trebuie luate pentru a o atinge, în
perfecta concordanta cu celelalte forme de management. Managementul etic e rezultatul
impregnarii tot mai vizibile a organizatiilor cu responsabilitate", privita însa nu ca un element de
decor, ci ca o "conditie indispensabila a existentei lor". Iar o organizatie demonstreaza
responsabilitate morala atunci când îsi subordoneaza interesele interesului societatii.[6]
În opinia lui Ronald Jeurissen, managementul etic urmareste îmbunatatirea proceselor
decizionale, a procedurilor si structurilor organizationale, în asa fel încât activitatile organizatiei
sa fie cât mai mult legate de principiile etice. Instrumentele utilizate sunt codurile etice, auditul
etic si alte "strategii" de conducere a organizatiei pe calea respectarii moralitatii.[7]
Dupa Donald Menzel, managementul etic nu consta în controlul si penalizarea
comportamentului personalului sau în reflectia asupra eticii locului de munca. El e mai degraba
ansamblul actiunilor întreprinse de manageri pentru a stimula o constiinta si sensibilitate etice care
sa patrunda în toate aspectele activitatii organizatiilor. El e, pe scurt, promovarea si mentinerea
unei puternice culturi etice la locul de munca.[8]
Întrebarea care s-ar putea pune acum ar fi: dat fiind ca definitiile managementului etic
variaza, ce forme poate îmbraca acesta? Experienta în materie e de scurta durata (doua-trei
decenii), dar cu toate acestea au fost propuse mai multe modele ale "progresului etic al
organizatiilor". Parerile sunt diverse si în acest caz, desi exista suficiente puncte de convergenta.
Unii autori vorbesc de patru stadii în evolutia managementului etic: stadiul initial
alconstientizarii etice, dupa care urmeaza stadiul rationarii etice (proceduri si criterii de luare a
deciziilor), apoi stadiul actiunii si, în fine, stadiul lidership-ului etic (promovarea unei angajari si
culturi etice). Altii neaga ideea de evolutie si prefera o abordare comprehensiva, cu strategii
diverse care se completeaza reciproc.
D. Menzel, de exemplu, considera ca pentru a construi "organizatii ale integritatii" suntem
obligati sa ne bazam pe managementul eticii care poate cunoaste patru tipuri de abordare strategica.
Prima e strategia bazata pe conformitate (compliance), adica pe formularea si impunerea regulilor
etice în organizatie. A doua este strategia includerii în cost, o viziune care trateaza actiunile neetice
ca pe un factor de cost ce trebuie redus, minimizat sau eliminat. A treia e strategia învatarii, în
care accentul e pus pe procesele de training etic si asimilare de dispozitii etice. În fine, a patra e
strategia crearii unei culturi organizationale de natura morala; aceasta e considerata cea mai
promitatoare dintre toate, presupunându-le totodata. Interesanta e si lista "instrumentelor aflate la
dispozitia managerilor eticii", instrumente cu ajutorul carora s-ar putea construi organizatii ale
integritatii; prin verificarea empirica a acestei liste, autorul realizeaza o analiza a starii de fapt a
managementului etic în mai multe organizatii ale administratiei publice din SUA. Aceste
instrumente sunt:
- un colectiv de conducere exemplar sub aspect moral;
- practicarea trainingului etic în organizatie;
- codurile etice;
- juramintele profesionale;
- auditul etic;
- managementul resurselor umane respectând criteriile etice;
- consilierii morali.

Problematica eticii profesionale a câştigat în ultimele decenii o deosebită importanţă. O vreme


s-a crezut că eficienţa unei organizaţii este dependentă exclusiv de capacitatea acesteia de a se
organiza după modelul birocratic weberian. După birocratizare, s-a constatat faptul că o creştere a
eficienţei se mai poate obţine prin optimizarea calităţii relaţiilor umane (E. Mayo), impunându-se
c noua paradigmă organizaţională a relaţiilor umane. În timpul nostru, o dimensiune ce face
diferenţa între diverse organizaţii este încrederea publicului. Or, încrederea se dobândeşte treptat,
printr-un bun manageriat etic al organizaţiei1. Dacă moralitatea serviciilor private a devenit un
factor implicat în eficienţa firmelor sau organizaţiilor, piaţa făcând diferenţele, în cazul serviciile
publice, datorită condiţiei lor de monopol, statul este cel obligat să intervină. În Japonia, spre
exemplu, în anul 1999 a fost emisă o Lege cu privire la moralitatea din serviciile publice, prin
care s-au stabilit înfiinţarea unui Comitet de etică al administraţiei naţionale, desemnat de Guvern,
supervizori pe probleme de etică în toate ministerele şi agenţiile, a fost promulgat un cod etic al
funcţionarilor publici şi s-a cerut introducerea managementului etic în administraţia locală.
Aceeaşi preocupare o găsim şi la nivelul Uniunii Europene. În raportul de monitorizare a
României din anul 2005, Comisia Europeană solicită o intensificare a luptei anticorupţie,
implementarea transparentă, responsabilă şi strictă a tuturor codurilor etice şi deontologice pentru
funcţionarii publici, însoţită de o aplicare consecventă a pedepselor penale. Sub astfel de presiuni
au luat fiinţă codurile deontologice pentru diverse profesiuni şi organizaţii.
Formularea unui cod etic nu rezolvă problemele, fiind necesare măsuri complexe de
management etic. Printre acestea se numără, alături de codurile de etică, existenţa unor comisii sau
comitete2 de etică, a codurilor disciplinare, auditul etic, trainingul etic, consilieri pe probleme de
etică, jurăminte profesionale3 etc., în scopul creări unei culturi instituţionale de natură morală.
La nivelul psihologilor există Comisia de deontologie şi disciplină a Colegiului, care
manageriază conduita etică a practicienilor în baza Codului deontologic şi a celui de procedură
disciplinară, asigurând consultanţă în probleme de etică.

2.2 Teoriile eticii manageriale


Din punct de vedere teoretic, se poate vorbi de trei perspective în ceea ce priveşte relaţia
dintre etică şi afaceri
I. Incompatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile nu au nimic în comun cu etica);
II.Compatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile îndeplinesc un rol special în cadrul
comunităţii: ele aduc un beneficiu maxim comunităţii doar atunci când interesele de afaceri sunt
prioritare altor interese divergente);
III.Preeminenţa (întâietatea) eticii asupra afacerilor (în anumite situaţii, interesele de
afaceri ale companiilor trebuie să se supună considerentelor etice; uneori, etica este mai
importantă decât afacerile).
Cele trei perspective ale relaţiei dintre etică şi afaceri se vor concretiza în patru teorii
distincte:
1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică (Albert Carr) – se poate stabili o
analogie între această teorie şi responsabilitatea economică a firmelor: companiile trebuie să
respecte doar „regulile jocului” şi să câştige avantaje de ordin economic în faţa concurenţilor; în
rest, totul este permis. Teoria corespunde primei perspective
2. Teoria responsabilităţii unice a afacerilor de a face profit (Milton Friedman) –
există o corespondenţă între această teorie şi responsabilitatea legală a afacerilor de a aduce profit
şi de a maximiza valoarea acţionarilor lor, în limitele stabilite de lege. Teoria este asociată cu cea
de-a doua perspectivă.
3. Teoria „stakeholders” (Amitai Etzioni) – compania are o responsabilitate morală
faţă de toţi cei care contribuie la consolidarea profiturilor şi activităţilor sale (teoria drepturilor
„stakeholderilor” şi datoriilor companiei)7.
4. Teoria responsabilităţii sociale corporative (pragmatică vs. deontologică şi
minimalistă vs. maximalistă) – se referă la totalitatea responsabilităţilor sociale (economice,
legale, morale, discreţionare) pe care şi le asumă o corporaţie, din motive pragmatice sau
deontologice.Teoriile 3. şi 4. pot fi încadrate, împreună, în cea de-a treia perspectivă: preeminenţa
eticii asupra afacerilor.
1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică („Business is business and shouldn’t be
mixed up with ethics”), această teorie porneşte de la premisa că etica şi afacerile nu au niciun
punct comun; nu există responsabilităţi etice în afaceri; nu există etică în afaceri. Albert Carr
susţine ideea că etica ţine de viaţa personală a indivizilor, iar ea nu trebuie confundată cu regulile
pe care le urmează oamenii de afaceri în domeniul lor profesional.
Incompatibilitatea dintre etică şi afaceri este susţinută de analogia dintre afaceri şi jocul de
poker; astfel, afacerea este considerată drept joc competitiv şi joc de strategie, iar etica afacerilor
(business ethics) este un oximoron, o contradicţie în termeni (afacerile sunt un domeniu
competitiv, un joc dur, agresiv, în care nu este loc pentru sentimentalisme).
Albert Carr consideră că putem vorbi de un set de reguli după care joacă participanţii într-un
domeniu de afaceri; putem numi un astfel de set de reguli „etică” a afacerilor, însă aceasta nu are
nicio legătură cu etica sau morala după care ne ghidăm în viaţa de zi cu zi, în relaţiile personale.
Dacă etica relaţiilor personale ar putea fi construită pornind de la principiul „Fă celorlalţi ceea
ce ai dori ca ei să îţi facă ţie!” (Regula de Aur – Immanuel Kant), atunci domeniul afacerilor, ca
joc competitiv, ar trebui să se bazeze pe un principiu al jocului de poker: „Fă celorlalţi ceea ce
nu ai dori să îţi facă ei, înainte ca ei să îţi facă ţie acest lucru”.
„Trăim, probabil, în cea mai competitivă dintre societăţile civilizate. Obiceiurile noastre
încurajează un grad înalt de agresivitate în urmărirea aspiraţiilor personale spre succes. Afacerile
reprezintă principala arenă de competiţie, iar ele au fost ritualizate într-un joc de strategie.
Regulile de bază ale jocului au fost stabilite de către guvern, care încearcă să depisteze şi să
pedepsească afacerile frauduloase. Însă, atât timp cât o companie nu încalcă regulile jocului
stabilite prin lege, ea are dreptul legal de a-şi alcătui strategia fără a urmări nimic altceva în
afara profiturilor. Dacă urmăreşte o strategie a profiturilor pe termen lung, compania va păstra
relaţii amicale cu partenerii de afaceri atât timp cât va fi posibil. Un om de afaceri inteligent nu
va căuta avantaje acolo unde ar putea genera ostilitate din partea angajaţilor, competitorilor,
consumatorilor, guvernului ori a publicului în general. Însă, astfel de decizii sunt, în cele din urmă,
decizii de strategie, şi nu de etică. [Astfel], dacă un individ doreşte să ia parte la jocul afacerilor,
el trebuie să stăpânească principiile jocului, inclusiv regulile sale etice diferite”
Printre principalele critici aduse teoriei lui Albert Carr se poate menţiona cea conform căreia
acesta construieşte moralitatea (etica) într-un sens foarte îngust: atunci când etica din viaţa privată
a individului intră în conflict cu etica conform căreia acesta îşi conduce afacerile, Albert Carr
recomandă oamenilor de afaceri să facă doar ceea ce este în folosul afacerilor. Totuşi, Albert Carr
nu determină când şi de ce regulile afacerilor au prioritate asupra normelor morale din viaţa
privată a individului.
În prezent, teoria lui Albert Carr este respinsă atât de majoritatea eticienilor, cât şi de oamenii
de afaceri, care sunt conştienţi de inconsistenţa sa practică. Actualul mediu de afaceri impune
organizaţiilor de afaceri (care vor să reziste şi să prospere în timp) responsabilităţi mult mai
extinse decât simpla respectare a legilor în vigoare; în plus, s-a demonstrat faptul că un
comportament cooperant faţă de concurenţi este mult mai benefic, pe termen lung, pentru toate
părţile implicate într-o tranzacţie comercială.
2. Teoria compatibilităţii dintre afaceri şi etică („Since good business is good ethics,
good ethics will be good business too”) sau teoria responsabilităţii sociale unice a afacerilor
de a face profit. Această perspectivă se bazează pe abordarea minimalistă a economistului Milton
Friedman, conform căreia singura responsabilitate a afacerilor este de a face profit şi de a
maximiza valoarea acţionarilor (teoria clasică a afacerilor). Etica în afaceri înseamnă doar
obligaţiile managerilor faţă de proprietari (reduce la minim ideea responsabilităţii sociale a unei
afaceri, pe care o echivalează cu un contract social între manageri şi acţionari). Dacă afacerile îşi
asumă responsabilităţi suplimentare, ele o fac din motive de ordin pragmatic, pentru a câştiga în
termeni de imagine, în vederea maximizării valorii acţionarilor lor.
Milton Friedman susţine că într-o societate liberă „există o singură responsabilitate socială în
afaceri – aceea de a utiliza resursele afacerii şi de a o angaja în activităţi desemnate să sporească
profiturile, atât timp cât sunt respectate regulile jocului, adică atât timp cât compania este angajată
într-o competiţie deschisă şi liberă, lipsită de înşelătorie şi fraudă”. Astfel, scopul unei afaceri este
de a se angaja în activităţi concepute pentru a-i spori profiturile; dacă acest scop al afacerii este
dezirabil, atunci toţi cei care lucrează într-o afacere au obligaţia de a contribui la îndeplinirea sa.
„Ideea centrală este că, prin rolul său de administrator al companiei, managerul este agentul
persoanelor care deţin corporaţia sau instituţia caritabilă, iar principala sa responsabilitate este
faţă de aceştia”
Milton Friedman spunea: „Puţine tendinţe pot submina, aşa de cuprinzător, fundamentele reale
ale societăţii noastre libere ca acceptarea de către oficialii corporaţiei a responsabilităţii sociale,
în locul producerii de cât mai mulţi bani pentru acţionari”. Acelaşi autor considera că managerii
(angajaţi ai proprietarilor) nu pot dispune de cheltuirea unor resurse suplimentare – care nu le
aparţin – în scopuri sociale, deoarece aceasta ar determina o scădere a profitabilităţii firmei şi
subminarea mecanismului pieţei; orice încercare altruistă de responsabilitate socială din partea
managerilor reprezintă, practic, o însuşire din resursele acţionarilor, care nu vor fi în mod legitim
date ca profituri; alte argumente invocate de Milton Friedman împotriva responsabilităţii sociale
vizează aspecte precum creşterea costurilor afacerilor, diluarea scopului acestora şi sporirea
puterii sociale a afacerilor, fără a avea vreo răspundere faţă de public.
Responsabilitatea managerilor de a spori profiturile este atât de natură legală (cuprinsă în
lege), cât şi de natură morală (datoriile morale ale managementului faţă de proprietarii afacerii,
pe baza faptului că managerul este un angajat al acestora). Deşi susţine că singurul scop al
afacerilor este de a face profit (acesta este rolul lor în cadrul societăţii; societatea câştigă cel mai
mult de pe urma afacerilor atunci când ele produc profit), teoria justifică prin raţiuni de ordin
moral această natură unidimensională a afacerilor.
În prezent, teoria clasică este depăşită, iar abordarea (opusă) care predomină este cea socio-
economică (responsabilitatea socială corporativă extinsă). Aceasta (teoria modernă a afacerilor)
susţine că firma există pentru a promova bunăstarea societăţii şi implică urmărirea unor scopuri
mai largi decât simpla maximizare a profitului acţionarilor. Abordarea responsabilităţii sociale
extinse este sprijinită de economistul Paul Samuelson, care afirma: „O corporaţie mare a acestor
zile nu numai că poate să se angajeze în proiecte de responsabilitate socială, ci este <blestemată>
să procedeze astfel”.
Conceptul de responsabilitate socială a organizaţiei de afaceri a apărut datorită trecerii de la
modelul economic, în care elementul predominant era „afacerea”, la un model mult mai larg de
afaceri, care include în parteneriat problemele sociale, respectiv modelul socioeconomic. Modelul
economic a pus accentul principal pe producţie, exploatarea resurselor, interesele individuale, o
atenţie minoră acordată guvernului şi o viziune generală a afacerilor percepute ca un sistem închis
(o abordare de dreapta a pieţei, la nivel microeconomic). În contrast cu acesta, modelul socio-
economic accentuează calitatea generală a vieţii, conservarea resurselor, interesele societăţii şi
oferă o viziune asupra afacerilor ca un sistem deschis (o abordare de stânga a pieţei, la nivel
macroeconomic)
Aceste schimbări de orientare au condus la o continuă dezvoltare a unei conştiinţe de
responsabilitate socială a firmelor de afaceri. Conceptul de responsabilitate socială a organizaţiei
de afaceri presupune mai degrabă o formă de autocontrol, decât una de constrângere externă a
unor tipuri de comportamente. Ca o formă de autonomie, responsabilitatea socială implică
anumite restricţii autoimpuse privind comportamentul organizaţiei de afaceri, precum şi o
abordare altruistă şi imperative morale
În actualitate, în viaţa de zi cu zi, se observă o tot mai accentuată tendinţă a marilor companii
de a se situa undeva între cele două abordări (economică şi socio-economică), încercând să
„reconcilieze” diversele tipuri de responsabilităţi.
Viziunea socio-economică este surprinsă în cea de-a treia perspectivă – preeminenţa eticii
asupra afacerilor – şi cuprinde două teorii: teoria „stakeholders” şi teoria responsabilităţii
sociale corporative (care pare a fi punctul de vedere cel mai răspândit astăzi). Cele două teorii
îşi asumă foarte mult din etica în afaceri (responsabilitatea afacerilor presupune mai mult decât
obţinerea profiturilor).
În principiu, cea de-a treia perspectivă susţine faptul că urmărirea eficienţei şi a maximului de
profit nu este întotdeauna calea cea mai corectă în afaceri; astfel, o decizie corectă va presupune,
uneori, o decizie mai puţin profitabilă (există cazuri în care omul de afaceri este obligat să lase
deoparte obiectivul obţinerii de profit, în scopul de a preveni un rău sau de a urmări un bine social).
3. Teoria „stakeholders”8 porneşte de la premisa că orice organizaţie de afaceri are o
responsabilitate socială şi o datorie morală faţă de toate grupurile care influenţează şi sunt
influenţate de activitatea sa economică şi comercială, nu doar faţă de proprietari (acţionari).
Această abordare a responsabilităţii sociale a unei companii nu este una de natură pragmatică
(pe care compania şi-o asumă în mod liber, pentru a câştiga în termeni de imagine şi de profituri),
ci este una de natură deontologică (firma are anumite datorii şi obligaţii faţă de stakeholderi, iar
aceştia au drepturi în companie pentru că îşi aduc contribuţia la consolidarea profiturilor
companiei).
Astfel, scopul unei afaceri este de a servi şi a armoniza interesele divergente ale „investitorilor
săi”; o corporaţie de afaceri trebuie să fie condusă în interesul stakeholderilor săi. Conflictul de
interese dintre acţionari şi investitori este unul legitim, iar aceasta este principala diferenţă dintre
teoria „stakeholders” şi teoria clasică a firmei, în care interesele acţionarilor au întotdeauna
prioritate.
Teoria „stakeholders” porneşte de la premisa că orice afacere trebuie să îndeplinească un rol
social, iar scopul unei afaceri nu este de a face bani pentru proprietarii săi, ci de a furniza clienţilor
bunuri şi servicii de calitate ridicată, la preţuri acceptabile, de a crea locuri de muncă pentru
angajaţii săi, de a proteja mediul înconjurător, de a susţine financiar sporturile, artele şi avansul
tehnologic etc., obţinând, în final, un profit rezonabil pentru proprietarii săi, ca recompensă
meritată pentru serviciile prestate în folosul comunităţii.
Stakeholderii care interacţionează cu o firmă se pot clasifica în două grupuri: inside groups
(din care fac parte angajaţii, angajatorii, proprietarii/acţionarii, directorii executivi şi managerii)
şi outside groups (consumatorii, distribuitorii, creditorii, mediul de afaceri, comunitatea locală,
instituţii guvernamentale, sindicate, organizaţii non-guvernamentale, fundaţii, mass-media etc.).
Pe baza acestei clasificări, se pot identifica şi cele două teorii ale firmei (teoria firmei închise –
cu responsabilităţi corporative restrânse doar la nivelul grupurilor interne şi teoria firmei deschise
– cu responsabilităţi extinse asupra tuturor grupurilor interne şi externe), cu implicaţii deosebit de
importante pentru luarea unei decizii etice. În prezent, responsabilitatea socială a managerilor se
încadrează în cea de-a doua abordare (teoria firmei deschise). Astfel, în momentul luării unei
decizii etice, managementul unei societăţi trebuie să ţină seama de interesele tuturor grupurilor
mai sus enumerate, întrun mod cât mai corect cu putinţă.
Într-o altă lucrare de specialitate, stakeholderii sunt împărţiţi în două categorii distincte, ceea
ce dă naştere la două variante ale teoriei: stakeholderii primari – clienţii, angajaţii, acţionarii,
creditorii, furnizorii, distribuitorii şi competitorii (teoria „stakeholders” în variantă restrânsă) şi
stakeholderii secundari – comunităţile locale, guvernele naţionale şi străine, grupurile de
presiune, media şi publicul general (care, alături de stakeholderii primari, formează teoria
„stakeholders” în variantă extinsă).
Amitai Etzioni9 oferă argumente solide prin care susţine faptul că afacerile (şi, implicit,
directorii executivi ai acestora) au datoria morală să fie receptive, într-o oarecare măsură, şi faţă
de alte grupuri decât acţionarii (corporaţiile sunt o creaţie societală şi societatea le garantează
acţionarilor un privilegiu valoros în schimbul căruia poate pretinde, la rândul ei, o consideraţie
specifică, de unde rezultă că pretenţiile stakeholderilor sunt îndreptăţite din punct de vedere
moral). Totuşi, Amitai Etzioni consideră că bunăstarea generală a societăţii este mai bine
reprezentată dacă nu se ţine cont de aceste interese ale tuturor stakeholderilor. În ceea ce priveşte
relaţiile de afaceri ale unei companii şi efectele cumulate ale bunăstării pe care aceasta le poate
aduce la nivelul comunităţii, este preferabil să prevaleze un argument pragmatic (utilitarist), faţă
de unul deontologic.
Elaine Sternberg10, unul dintre cei mai înverşunaţi critici ai teoriei „stakeholders” şi
susţinătoare a teoriei „reprezentării” pe linia de gândire iniţiată de Milton Friedman (teoria
„reprezentării” – Agency Theory consideră că managerii au responsabilităţi doar faţă de acţionari,
deoarece ei sunt angajaţi şi agenţi ai acestora), aduce argumente în favoarea egoismului „luminat”
în afaceri şi respinge teoria „stakeholders” ca fiind inconsistentă şi total neadecvată pentru afaceri.
Elaine Sternberg concluzionează că o afacere profitabilă trebuie să ţină cont de interesele tuturor
categoriilor de stakeholderi pentru că aceasta este o modalitate eficientă de a-şi atinge scopul său
specific – anume, maximizarea valorii pe termen lung a proprietarilor – şi nu pentru că
stakeholderii ar fi îndreptăţi să impună unei afaceri acest tip de responsabilitate faţă de ei.
Deşi teoria „stakeholders” are, în prezent, un număr mare de adepţi, ea are dezavantajul că nu
precizează în ce măsură o companie trebuie să-şi sacrifice profiturile sale pentru a urmări
interesele diferitelor categorii de stakeholderi; de asemenea, teoria nu oferă o modalitate de
ierarhizare a diferitelor interese divergente ale „investitorilor” unei afaceri.
La nivel microeconomic (poziţia liberală – procapitalistă), egoismul „luminat” pare a fi teoria
cea mai corectă (scopul unei afaceri este de a produce profit pentru proprietarii/ acţionarii săi).
Dar, la nivel macroeconomic (poziţia social-democrată – anticapitalistă), din perspectiva
societăţii în ansamblul său, afacerile nu sunt neapărat doar simple instrumente care să producă
bani pentru un singur segment al societăţii, ci reprezintă o modalitate eficientă de a satisface
nevoile materiale şi sociale ale întregii comunităţi, dat fiind faptul că fără nevoile de consum ale
populaţiei nu ar exista afaceri, de niciun fel.
Indiferent de motivaţie, ambele strategii complementare şi nu radical opuse (teoria
„stakeholders” şi teoria egoismului „luminat”) ajung practic la aceeaşi concluzie: urmărirea
profitului pe termen lung exclude un comportament rapace şi iresponsabil faţă de consumatori,
salariaţi, furnizori, creditori, competitori etc. O afacere profitabilă este una care nu uită nicio clipă
de interesele numeroaselor categorii de stakeholders, străduindu-se a veni în întâmpinarea
cerinţelor acestora. O afacere neetică este o afacere proastă, în timp ce o afacere care se ghidează
după nişte principii morale sănătoase este o afacere prosperă („bad ethics is bad business” şi „good
ethics is good business).
4. Teoria responsabilităţii sociale corporative este abordarea care îşi asumă cel mai mult
din etica în afaceri, dat fiind faptul că obligaţiile unei corporaţii se extind la nivelul întregii
comunităţii (indiferent de motive), nu doar la nivelul grupurilor care îşi aduc contribuţia la
profiturile companiei. Teoria susţine faptul că principala responsabilitate în afaceri este de a face
profit, însă există limite sau constrângeri etice referitoare la ceea ce se poate face efectiv în
afaceri; altfel spus, din punct de vedere etic, dreptul de a urmări obţinerea profitului nu este
nelimitat (toţi criticii teoriilor clasice ale afacerilor susţin că acestea au şi alte obligaţii
suplimentare celei de a face profit). Responsabilităţile sociale ale afacerilor rezultă din
interdependenţa dintre organizaţii, societate şi mediul de afaceri, în general.
În funcţie de sfera de obligaţii pe care o companie trebuie să şi le asume, responsabilitatea
socială a afacerilor poate fi de două feluri: minimalistă (singura obligaţie suplimentară a
corporaţiei este de a evita răul – demers negativ, pasiv) şi maximalistă (pe lângă obligaţia de a
evita răul, corporaţiile au datoria de a ajuta la rezolvarea unor probleme sociale şi de a face
societatea mai bună – datorii de binefacere, de caritate, de filantropie – demers pozitiv, afirmativ).
Pe de altă parte, o clasificare distinctă a tipurilor de responsabilitate socială se poate realiza în
funcţie de motivele care stau la baza asumării unor obligaţii suplimentare; astfel, există o abordare
pragmatică a responsabilităţii sociale (afacerile îşi asumă responsabilităţi sporite şi se implică în
proiecte sociale pentru a câştiga în termeni de imagine şi a-şi spori profiturile pe termen lung) şi
o abordare deontologică a acesteia (datorită rolului special pe care îl ocupă în cadrul comunităţii,
companiile au datoria de a-şi asuma obligaţii suplimentare celei de a face profit). Dacă abordarea
pragmatică implică o relaţie bidimensională între companie şi societate (compania este
responsabilă social în ideea de a fi, la rândul său, „recompensată” de societate prin creşterea
încasărilor), abordarea deontologică se bazează pe o relaţie unidimensională (compania se implică
în proiecte sociale fără să aştepte nimic în schimb din partea societăţii, pentru că nu face altceva
decât să îşi îndeplinească datoria pe care o are faţă de comunitate).
Pentru lumea afacerilor, cea mai frecventă este abordarea pragmatică a responsabilităţii
sociale: firmele iniţiază o politică de responsabilitate socială care are ca obiectiv creşterea valorii
mărcii comercializate (instrument de marketing), pornind de la premisa conform căreia
consumatorul este dispus să plătească pentru responsabilitatea socială a unei companii. Deşi se
dovedeşte o politică profitabilă pentru firmă şi avantajoasă pentru societate, în ansamblul său,
etica deontologică consideră că abordarea pragmatică nu întruneşte atributele moralităţii
(argumentele pragmatice au valoare morală doar din punctul de vedere al eticii utilitariste).
Un alt factor motivaţional al implicării firmelor în activităţile sociale (în afară de cel care
vizează strict performanţele economice şi obţinerea de câştiguri viitoare din publicitatea
determinată de actele „filantropice”) este promovarea a ceea ce se numeşte „managementul bazat
pe valori” (value-based management). În acest caz, managerii acţionează pentru promovarea
valorilor împărtăşite în organizaţie, inclusiv a celor morale, urmărind, în principal, două efecte:
îmbunătăţirea imaginii firmei, prin asocierea ideii de onorabilitate, celei de performanţă; şi crearea
şi întărirea spiritului de echipă în cadrul firmei.
În acest sens, câteva exemple concrete de responsabilităţi sociale pe care marile companii şi le
asumă tot mai des sunt: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă pentru angajaţi (referitoare
la sănătate; educaţie; recrutare şi condiţii de muncă; pregătire profesională; pensionare; şanse
egale şi nediscriminatorii de angajare, promovare şi concediere); implicarea în
activităţi legate de protejarea mediului înconjurător; protecţia consumatorilor; sponsorizări
pentru educaţie, arte şi sporturi; acte filantropice.
Cu timpul, oamenii şi-au schimbat perspectiva asupra responsabilităţii sociale a unei companii;
ceea ce cândva era „de dorit” a devenit acum „obligatoriu” pentru existenţa unei afaceri pe termen
lung, iar acţiunile cândva voluntare ale companiilor sunt considerate acum, din ce în ce mai des,
drept obligaţii sociale. Mullins avansează chiar ideea că doar organizaţiile de afaceri care
îmbrăţişează, într-o manieră proactivă, principiile eticii şi ale responsabilităţii sociale vor
supravieţui şi vor prospera în viitor.