ETIMOLOGÍE, etimologii, s. f. 1.

Stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui

fonetice și semantice. 2. Ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi. ♦
(Gram.; înv.) Morfologie. 3. Etimon. ◊ Etimologie multiplă = proveniență a unui cuvânt din două
sau din mai multe surse diferite. Etimologie populară = modificare a formei sau a sensului unui
cuvânt (recent intrat în limbă) sub influența unui cuvânt mai cunoscut cu care prezintă asemănări
de formă și uneori de sens. – Din fr. étymologie, lat. etymologia.

Etimologia este originea și evoluția în timp a unei forme lingvistice: cuvânt, aspect sintactic sau
morfologic, pronunție. Tot etimologie se numește și ramura lingvisticii care se ocupă de aceste
fenomene.

Etimologia determină elementele de bază ale unui cuvânt sau element lingvistic, cea mai
timpurie utilizare cunoscută, modificările de formă și sens, transmiterea de la o limbă la alta,
identificarea unor elemente înrudite în alte limbi și reconstruirea formelor ancestrale acolo unde
este posibil. Deși termenul etimologie este cel mai adesea asociat numai cu originea cuvintelor și
urmărirea evoluției lor în ce privește forma și sensul de la cel mai vechi etimon (cuvânt sursă)
cunoscut, trebuie precizat că există și alte ramuri ale etimologiei, care se ocupă cu evoluția pe
care o au în timp fonemele unei limbi, sensurile cuvintelor, modul de organizare a propoziției și
frazei, și modul de flexionare (declinare, conjugare).

Bogdan Petriceicu Hasdeu sublinia în Etimologicum Magnum Romaniae - Dicționarul limbei

istorice și poporane a românilor (vol. I, 1886) necesitatea de a lărgi sensul termenului
etimologie: „Astăzi însă, când linguistica derivă nu numai cuvintele, ci încă sonurile, formele
gramaticale, construcțiunile sintactice, semnificațiunile, orice alt ingredient al limbii, se cuvine
oare ca «etimologia» să mai rămână închisă nestrămutat în cercul cel strâmt al «cuvintelor»?”

„Oriunde lingvistul nu se mulțumește de a înregistra un fapt, ci caută a stabili raportul între o

cauză și un efect, fie pe terenul sonurilor, fie pe al formelor gramaticale, al sintaxei, al
semnificațiunilor, al cuvintelor etc., iar generalmente cauzele și efectele se împletecesc pe toate
aceste terenuri, uneori abătându-se chiar peste sfera linguisticei, el face «etimologie».”

Hașdeu dă un exemplu edificator:

„Să luăm pe francezul dirai. Aceste două silabe se descompun în dire-ai, derivând din latinul
dicere habeo. Tranzacțiunea lui dicere habeo în dirai constituie: o etimologie fonetică prin r din
cr = cĕr- etc.; o etimologie morfologică, prin scăderea lui habeo la un simplu sufix, întocmai ca -
bo în dicebo sau -σω în λέξω; o etimologie ideologică, de vreme ce sensul de prezent se schimbă
în sensul de viitor; o etimologie lexică, fiindcă dirai este un singur cuvânt; am mai putea adăuga
încă o etimologie, tonică, căci pierderea lui ce în dire = dicere se datorește conservațiunii
accentului pe prima silabă latină, ca și-n reducerea lui habeo la ai.”