UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL LINGVISTICĂ ROMÂNĂ ȘI ȘTIINȚĂ LITERARĂ

Lucru individual cu tema:

Analiza semantică a volumului

,, Arhitectura valurilor” de Ana Blandiana

A realizat: Iacub Liliana, gr. rom.-engl.

A verificat: Molea Viorica, conf. univ.

Chișinău, 2019

1
 Cota de popularitate a poeziei Anei Blandiana s-a fixat încă de la volumul de debut, Persoana
intâia singular (1964), marcând ulterior minime oscilații, în orice caz, puțin semnificative:
alături de Nichita Stănescu și Adrian Păunescu, Ana Blandiana rămâne printre cei mai „populari“
poeți ai generației ’60; indiferent de ceea ce se întâmplă azi.

Eugen Simion spunea despre poezia acesteia, în volumul ,,Scriitorii români de azi" (Editura
Cartea Românească, 1974), că ,,Primind această viziune gravă, poezia Blandianei nu renunță la o
anumită dorință de seducție. Ea nu se hotărăște să părăsească valea care desparte tărâmurile și
nu-și refuză, vorbind de moarte, o anumită grație a jocului".

Radu Enescu sublinia, în Revista ,,Familia" din 1988 că ,,Gestul de a scrie constituie pentru
Ana Blandiana un act existențial definitoriu, un destin la care a fost 'condamnată' dar pe care și l-
a asumat, o formulă de echilibru, între perfecta, precara materie și spiritul fragil, de neînvins".

Direcția mare a scrisului poetic al Anei Blandiana n-a suferit, însă, alte schimbări
semnificative, cel puțin ca structură discursivă. Ba mai mult, după ce „celula” cărnii apărea
afectată fatal, din Stea de pradă, întoarcerile spre corporalitate în genere și încadrările
peisagistice ale discursului meditativ s-au rărit, concretele fiind convocate cu precădere în
serviciul reflecției concentrate sentențios. Arhitectura valurilor, carte scrisă înainte de 1989 dar
aparută la începutul lui 1990, mărturisește, desigur, o stare de angoasă agravată în plan etic și nu
numai, însă „arhitectura-n mișcare” e din nou foarte atent supravegheată intelectual. „Semnal”-ul
pe care îl dă un titlu de poem pare a reactualiza în termeni limpezi apelul ce se făcea auzit încă în
Călcâiul vulnerabil, care chema la un soi de încremenire salvatoare de moarte: „Stați,/ Nu vă
mișcați,/ Incremeniți!/ Orice mișcare/ E o degradare/ Fructul e începutul putrezirii/ Ideii care se
deschide-n floare,/ Iar zămislirea primul pas greșit/ Al celor ce iubesc și sunt iubiți”. Oprirea în
„crisalida” a fluturelui, „rostogolirea apei nebunească”, pericolul de a se naște „alți călăi, mai
răi” și „pitici” mai mici sunt argumentele cu aproximație figurative pentru posibilele alternanțe la
nemișcare, pentru ca poemul să se încheie în nota interogativ-sapiențială, cu suport metaforic:
„Când orele sunt sfărâmate, marele/ Curaj e să oprești arătătoarele”.

Numeroase poezii sunt variante ale reflecției pe aceasta temă a raportului dintre dinamica
temporală, generând schimbarea și metamorfozele cele mai stranii, față de care „eternitatea”
rămâne indiferentă, alături de versuri ce deplâng fața negativă a „nemișcării”, cea inerțială, a
așteptării sterile, ce nu se poate traduce decât ca erodare și descompunere lentă a lucrurilor,
precum „înaintarea ruginii în inima fierului”, „definiție” amplificată în text pentru o „istorie cu
încetinitorul”. Solidele, – piatra, fruntea de piatră, poemul spart de buldozer, zeii, de piatră și ei,
imaginați ca alcătuind o viitoare baricadă – apar mereu amenințate cu sfărâmarea, pulverizarea,
2
erodarea, năruirea sau dizolvarea „într-un toxic amestec/ de ieri și de mâine”, de „moloz și
ghilimele” laolaltă. O formulă expresivă vorbește despre „nostalgia arhitecturii într-un peisaj de
chirpici”, câte o cupolă construită pe-un plaur, biserici cu nestatornica temelie pe valurile agitate,
chiar niște „monarhi pe valuri,/ regi plutind/ pe suprafața ondulată a mulțimii”, eul ca „o
manăstire pururea lichidă/ sortită să se năruie la mal”, linia de pe foaia albă, înlocuită de o
„colonie de rame tîrăndu-se dintr-o parte în alta” – toate propun echivalente izomorfe pentru
aceeași sugestie a tensiunii dintre voința de a construi solid și durabil și precaritatea fundațiilor –
încât subiectul însuși poate fi definit, în termeni și mai expliciți, drept un „arhitect de valuri/
înălțate mereu/ Și mereu năruindu-se/ Ca s-o poată lua de la capăt;/ Meșter mare,/ Întrecandu-i
pe ceilalți/ nu prin știința,/ Ci prin exasperarea de a zidi”. Schema simbolica structurantă e aici,
cu evidența, cea din balada meșterului Manole, aplicată și propriei figuri umane și poetice,
vazută ca făptură neprihănită, „armătura/ visului infam”, din ce în ce mai rar sigură chiar de
posesia și rezistența de sine, proiecție dezvoltată pe parcelele reduse ale unor poeme ce-și fac o
regulă din concentrarea gnomica a expresiei, chiar riscând o anume descarnare și reducere la
concept. Nu o dată aceste mici „demonstrații” ori „silogisme” poetice iau o turnură
moralizatoare, incluzând și o etică a scrisului, antiestetizantă, rezumată în versuri memorabile:
„Mai vinovați decât cei priviți/ Sunt doar cei ce privesc,/ Martorul care nu împiedică crima,/
Atent s-o descrie”, – de unde și acest final ce decantează mesajul: „În van, raspunde timpul,
asteptați:/ La judecata marilor coșmare/ Și martorii sunt vinovțti.”

Lexicul poeziilor este deosebit în acest volum, luând în considerare chiar titlul volumului, care
ar implica nemărginit termeni din arhitectură și tot ce este legat de aceasta. În poezia ,,Fruntea
mea” observăm laitmotivul piatra cu aceasta fiind asemuită fruntea eului liric, apoi se conturează
verbe din acest domeniu- tocesc, sculptează: ,,Fruntea mea e o piatră/ peste care trec și se-
ntorc/Valurile fluxului și ale refluxului/O spală și o tocesc/O sculptează/O fac nisip...”

În poezia ,,De dragoste” se conturează sensuri conotative ale cuvântului val, care acoperă într-
o măsură sufletul eului liric plin de spaimă:,,Îmbrățișează-mă să nu mă smulgă/Valul de spaimă
care crește-n jur”

În ,,Molecule de calciu” eul liric contemplează asupra sorții omului, care după moarte nu va
rămâne decât niște molecule de calciu, odată cu trecerea timpului se va risipi și corpul: ,,Fiecare
val ce se sparge/Sapă în stâncă/De care-s înlănțuit,/Fiecare fir de rugină/Subțiază lanțul/...Oasele
mele molecule de calciu/Rispite în apă/Suferință nimic.”

Poezia ,,Balada” este una chiar semnificativă în acest context, pentru că eul liric descrie
contruire propriei sale personalități indiferent de toate barierele care ies în cale, dar care totuți
3
aceste impedimente iși fac efectul, pentru că eul liric se pierde încet, încet: ,,N-am altă Ană/Mă
zidesc pe mine/Dar cine-mi poate spune că-i destul/Când zidul nu se surpă de la sine/Ci-mpins
de-o toană/De buldozer somnambul...Și iar zidesc/Cum aș zidi un val...”. Atestăm aceleași
lexeme din domeniul arhitecturii, cuvânt alătural valului, pe care eul liric le raportează la sine:
zid, val, zidesc, se surpă...

„Ultimul volum al Anei Blandiana, Arhitectura valurilor, oferă un exemplu de radicalizare

morală în limitele unei formule lirice bine cunoscute, inconfundabile. Poeta, torturată de
imaginea unei realitați degradate, este acum o conștiință invulnerabilă, mizând – se pare – totul
pe cartea curajului. Faptul este echivalent cu un nou pact, desigur tensionat, cu realul. Mulți se
întreabă dacă lirica sa are de câștigat sau de pierdut de aici. Deși datate, poemele acestea nu ni se
par conjuncturale. Au mai degrabă semnificația unui nou început, a unei adevărate resurecții,
fără să anuleze – cred – nimic din ce a scris înainte poeta. Introduc doar, mai pregnant,
dimensiunea etică în ecuația lirică. Vindeca de gratuitate”. (Cornel Moraru)

,,Fiecare scriitor al anilor șaizeci s-a specializat, cu timpul, într-un limbaj dublu. Dar nici un
scriitor al acestei generații nu a dat acestui limbaj autoritatea pe care i-a dat-o Ana Blandiana.
Nici un scriitor nu a invitat, cu atâta consecvență, la o lectura subversivă”. (Cornel Ungureanu)