ANDREI PLATONOV

CEVENGUR

Traducere
Traduceredin
dinlimba
limbarusă, englez postfaţă și note
ă şi postfa de
ţă de
Antoaneta Olteanu
................................

EDITURA ALLFA
ЧЕВЕНГУР
Andrei Platonov
Copyright © Anton Martynenko
First published in France by Editions Robert Laffont, 1996

CEVENGUR
Andrei Platonov
Copyright © 2012 Editura ALLFA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PLATONOV, ANDREI
Cevengur / Platonov Andrei ; trad. : Olteanu Antoaneta. –
Bucureşti : ALLFA, 2012
ISBN 978-973-724-374-4

I. Olteanu, Antoaneta (trad.)

821.161.1-31=135.1

Toate drepturile rezervate Editurii ALLFA.

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată
fără permisiunea scrisă a Editurii ALLFA.
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.
All rights reserved. The distribution of this book outside
Romania, without the written permission of ALLFA,
is strictly prohibited.
Copyright © 2011 by ALLFA.

Editura ALLFA : Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3,

sector 6, cod 060512 – Bucureşti
Tel. : 021 402 26 00
Fax : 021 402 26 10

Distribuţie : Tel. : 021 402 26 30 ; 021 402 26 33

Comenzi : comenzi@all.ro
www.all.ro

Redactare : Martin Zick

Tehnoredactare : Liviu Stoica
Corectură : Anca Tach
Design copertă : Alexandru Novac
 Există nişte liziere de pădure destrămate chiar lângă vechile
oraşe de provincie. Aici vin oameni să trăiască numai pe seama
naturii. Iată un om  – cu o faţă ageră şi ostenită până la tris-
teţe, poate repara şi făuri orice, dar el însuşi a dus o viaţă fără
meşteşug. Niciun produs, de la tigaie până la deşteptător, nu
scăpase mâinilor acestui om. Nu a refuzat nici să pună pingele,
să facă alice pentru lup şi să ştanţeze medalii false pentru a le
vinde la vechile iarmaroace săteşti. Însă pentru el nu a făcut
niciodată nimic  – nici familie, nici locuinţă. Vara trăia pur şi
simplu în mijlocul naturii, punându‑şi uneltele într‑un sac, iar
sacul folosindu‑l pe post de pernă  – mai mult pentru a păstra
uneltele decât pentru a‑i fi lui moale. De primele raze ale soa-
relui se ferea punându‑şi, încă de cu seară, o frunză pe brus-
ture peste ochi. Iarna însă trăia din rămăşiţele agoniselii de pe
timpul verii, plătind chirie unui paznic de biserică şi trăgând
noaptea clopotele pentru a vesti orele. Cu excepţia obiectelor
de meşterit nu‑l interesa nimic în mod deosebit – nici oamenii,
nici natura. De aceea se purta faţă de oameni şi câmpii cu o
tandreţe indiferentă, fără a le afecta interesele. În serile de iarnă
făcea uneori lucruri inutile : turnuri din sârmă, corăbii din bucăţi
de tablă zincată, dirijabile din hârtie şi aşa mai departe, numai
pentru propria plăcere. Adesea chiar întârzia cu vreo comandă
a cuiva – de exemplu, i se dădea să pună cercuri noi unui butoi,
iar el se ocupa cu meşterirea unui ceas din lemn, convins că ar
trebui să meargă fără a fi întors, numai prin forţa de întoarcere
a Pământului.
Paznicului de la biserică nu‑i plăceau asemenea ocupaţii gra-
tuite.
9
 —  La bătrâneţe o să umbli cu cerşitul, Zahar Palîci ! Uite de
câte zile stă polobocul, iar tu tot atingi cu bucata asta de lemn
pământul, nu se ştie pentru ce.
Zahar Pavlovici tăcea : cuvântul omului era pentru el ca vuie-
tul copacilor pentru locuitorii pădurii – nici nu‑l auzea. Paznicul
fuma şi privea liniştit înainte – din cauza slujbelor dese nu prea
credea în Dumnezeu, dar ştia cu siguranţă că lui Zahar Pavlovici
n‑o să‑i iasă nimic : oamenii trăiesc de mult pe lumea asta şi deja
au născocit tot. Dar Zahar Pavlovici credea pe dos : oamenii în
niciun caz n‑au născocit tot, din moment ce mai e atâta materie
în natură încă neatinsă de mâinile lor.
După patru ani, într‑al cincilea, oamenii din sat se duseseră
jumătate în mine şi la oraşe, iar jumătate prin păduri – nu rodise
mai nimic. De demult se ştie că în poienele din pădure, chiar şi
în anii secetoşi, rodesc foarte bine ierburi, legume şi cereale.
Cea de‑a doua jumătate a satului se năpustise asupra poienelor
acestora, pentru a‑şi feri verdeţurile de pribegii lacomi. De data
aceasta însă seceta se repetase şi în anul următor.
Şi‑au încuiat izbele şi au ieşit în două detaşamente la drumul
mare : un detaşament a pornit spre Kiev, la cerşit, cel de‑al doi-
lea – către Lugansk, la muncă ; unii însă au cotit‑o spre pădure
şi în vâlcelele năpădite de verdeaţă au început să mănânce iarbă
crudă, lut şi scoarţă, sălbăticindu‑se. Au plecat aproape numai
adulţii  – copiii muriseră mai înainte sau se răspândiseră prin
lume să cerşească. Bebeluşii fuseseră sleiţi treptat chiar de
mamele lor, care nu le mai dădeau să sugă pe săturate.
Era o bătrână, Ignatievna, care‑i vindeca de foame pe cei
mici : le dădea o fiertură de ciuperci amestecată cu iarbă dulce
şi copiii se linişteau încet, cu o spumă uscată pe buze. Mama îşi
săruta copilul pe fruntea îmbătrânită, plină de riduri, şi şoptea :
—  Ai scăpat de chinuri, dragule. Slavă ţie, Doamne !
Ignatievna spunea şi ea :
—  Şi‑a dat duhul, e liniştit : acum o duce mai bine ca unul
viu, ascultă în rai vânturi de argint...
Mama îşi admira copilul, crezând în uşurarea sorţii lui triste.
—  Ia fusta mea cea veche, Ignatievna, nu mai am altceva
să‑ţi dau. Îţi mulţumesc.
10
 Ignatievna întindea fusta în lumină şi spunea :
—  Păi, Mitrevna, plângi şi tu niţel, aşa se cuvine. Iar fusta
e aşa de purtată şi răspurtată, mai pune şi tu măcar o băsmăluţă
sau dă‑mi fierul de călcat...
Zahar Pavlovici rămăsese singur în sat, îi plăcea fără oameni.
Dar trăia mai mult în pădure, într‑un bordei, doar cu un flăcău
tomnatic, se hrănea cu fiertură de ierburi, după ce flăcăul îl învă-
ţase folosul fiecăreia.
Pentru a uita de foame, Zahar Pavlovici lucra tot timpul, şi
învăţase să facă din lemn tot ceea ce făcuse mai înainte din metal.
Flă­căul însă nu făcuse nimic toată viaţa, iar acum nici atât ; până
la cincizeci de ani numai privise în jur ce şi cum şi aşteptase
să vadă ce‑o să iasă în cele din urmă din neliniştea generală,
pentru ca după aceea să înceapă să acţioneze, imediat ce lumea
avea să se calmeze şi să se lămurească ; nu era deloc obsedat de
viaţă şi nu‑şi ridicase mâna nici pentru căsătoria cu o femeie,
nici pentru vreo cauză nobilă. Cum se născuse, fusese cuprins de
uimire şi trăise aşa până la bătrâneţe, cu ochii lui albaştri pe faţa
tinerească. Când Zahar Pavlovici făcu o tigaie de stejar, flăcăul
spuse uimit că în ea oricum nu se putea prăji nimic. Dar Zahar
Pavlovici turnă apă în tigaia de lemn şi o puse pe foc mic, ca apa
să fiarbă, iar tigaia nu arse. Flăcăul fu extaziat :
—  Ce mai treabă. Fraţilor, când să le afli pe toate ?!
Şi mâinile flăcăului căzură în jos, neputincioase în faţa taine-
lor universale. Nimeni nu‑i explicase vreodată simplitatea eve-
nimentelor, sau poate, până la urmă, era greu de cap. Într‑adevăr,
când Zahar Pavlovici încercase să‑i spună de ce bate vântul şi
nu stă pe loc, flăcăul se minunase şi mai tare, nemaipricepând
nimic, deşi simţea foarte clar că bate vântul.
—  Şi oare aşa e ? Spune, te rog ! Prin urmare, de la arşiţa soa-
relui ? Ce chestie drăguţă...
Zahar Pavlovici i‑a explicat faptul că arşiţa soarelui nu e deloc
drăguţă, e pur şi simplu vipie.
—  Vipie ?! se minună flăcăul. Ei, ca să vezi, vrăjitoria dra-
cului !
11
 Flăcăului îi trecea uimirea de la un obiect la altul, dar în
conştiinţă nu se transforma nimic. În loc de minte, trăia cu un
respect plin de încredere.
Peste vară Zahar Pavlovici făcuse din lemn toate obiectele
pe care le ştia. Bordeiul şi locul din preajmă erau înţesate de
obiectele măiestriei tehnice a lui Zahar Pavlovici : un set com-
plet de unelte agricole, maşini, instrumente şi dispozitive pen-
tru nevoile vieţii – toate numai din lemn. E ciudat că nu exista
niciun obiect care să repete natura : de exemplu cai, tărtăcuţe
sau altceva.
În august flăcăul se duse la umbră, se întinse cu burta în jos
şi spuse :
—  Zahar Pavlovici, eu mor, am mâncat ieri o şopârlă... Ţi‑am
adus două ciupercuţe, iar eu am fript şopârla. Fă‑mi vânt deasu-
pra capului cu o frunză de brusture, îmi place aşa de mult vântul.
Zahar Pavlovici îi făcu vânt cu o frunză de brusture, aduse
apă şi‑i dădu muribundului să bea.
—  N‑o să mori. Numai ţi se pare.
—  O să mor, ei, Doamne, o să mor, Zahar Palîci, zise flă-
căul temându‑se de minciună. În pântece nu mai am nimic, doar
un vierme uriaş, mi‑a supt tot sângele...
Flăcăul se întoarse cu faţa în sus :
—  Ce crezi, să mă tem sau nu ?
—  N‑ai frică, îi răspunse hotărât Zahar Pavlovici. Şi eu aş
muri, uite, acum, dar vezi şi tu, sunt atâtea de făcut...
Flăcăul se bucură de compătimire şi spre seară muri fără
teamă. În timp ce el murea, Zahar Pavlovici se duse să se scalde
în râu şi, când se întoarse, îl găsi pe flăcău gata mort, înecat cu
propria‑i vomă verde. Deasă şi uscată, voma se lipise ca un aluat
în jurul gurii flăcăului şi, într‑adevăr, în ea se mişcau viermi albi
şi mici.
Noaptea Zahar Pavlovici se trezi şi ascultă ploaia : a doua
ploaie din luna aprilie. „Uite ce s‑ar mai fi minunat flăcăul“,
îşi spuse el. Dar flăcăul se înmuia singur în beznă, şuvoaiele
cădeau din cer, iar el se umfla încetişor.
Prin ploaia adormită, fără urmă de vânt, ceva începu să cânte
surd şi trist – aşa de departe, că acolo unde se cânta probabil nu
12
mai ploua şi era ziuă. Zahar Pavlovici uită imediat de flăcău, de
ploaie şi de foame – se ridică. Huruia o maşină îndepărtată, o
locomotivă care mergea cu adevărat. Ieşi la suprafaţă şi rămase
aşa în umezeala caldă a ploii care cânta despre o viaţă paşnică,
despre marea întindere a pământului. Copacii întunecaţi moţă-
iau crăcănaţi, învăluiţi în dezmierdarea ploii liniştite ; se simţeau
aşa de bine că, lipsiţi de vlagă, îşi foşneau frunzele fără niciun
fel de vânt.
Zahar Pavlovici nu dădu atenţie bucuriei naturii, era tulburat
de locomotiva necunoscută care amuţise. Când se duse din nou
la culcare, îşi spuse : „Şi ploaia munceşte, iar eu dorm şi mă
ascund degeaba în pădure : doar a murit flăcăul, o să mori şi tu ;
el nu a făcut niciun obiect în toată viaţa lui, numai s‑a tot holbat
şi s‑a obişnuit numai să se minuneze de tot, în fiecare lucru sim-
plu vedea ceva minunat şi nu putea să pună mâinile pe nimic, ca
să nu strice ceva ; rupea numai ciuperci, şi nici pe alea nu ştia să
le aleagă, aşa a şi murit, fără să facă vreun rău naturii.“
Dimineaţa era un soare mare şi pădurea cânta cu toată bogă-
ţia glasurilor sale, lăsând vântul de dimineaţă să treacă pe sub
frunzişul cel mai intim. Zahar Pavlovici remarcă nu atât dimi-
neaţa, cât schimbarea truditorilor – ploaia adormise în sol, locul
ei fusese luat de soare ; acesta stârnise vântul, copacii se zbur-
leau, ierburile şi tufanii începuseră să bolborosească şi chiar
ploaia, fără să se odihnească, se ridica din nou, trezită de căldura
gâdilătoare, adunându‑şi trupul în nori.
Îşi puse în sac obiectele din lemn – câte încăpură acolo – şi
porni înainte, pe cărarea făcută de femeile care căutau ciuperci.
Nu se uită la flăcău : morţii nu sunt arătoşi ; deşi Zahar Pavlovici
ştia un om, pescar de pe lacul Mutiovo, care pe mulţi îi chestiona
despre moarte şi suferea din pricina curiozităţii sale ; pescarului
acestuia cel mai mult îi plăcea peştele nu ca hrană, ci ca făptură
deosebită, care ştie probabil taina morţii. El îi arăta lui Zahar
Pavlovici ochii peştilor morţi şi spunea : „Priveşte – mare înţe-
lepciune e aici. Peştele se află între viaţă şi moarte, de aceea este
mut şi priveşte fără nicio expresie ; viţel să fie, tot se gândeşte,
dar peştele nu – el ştie deja tot.“ Tot privind lacul ani la rând,
pescarul se gândise la un singur lucru – la interesul stârnit de
13
moarte. Zahar Pavlovici încercase să‑l facă să se răzgândească :
„Acolo nu‑i nimic deosebit : un loc aşa, înghesuit.“ Anul urmă-
tor pescarul nu mai rezistase şi se aruncase din barcă în lac,
după ce‑şi legase picioarele cu o sfoară, nu cumva să iasă la
suprafaţă. Pe ascuns însă el nu credea deloc în moarte, lucrul cel
mai important era că voia să vadă ce e acolo : poate că e mult mai
interesant decât să trăieşti în sat sau pe malul lacului ; el vedea
moartea ca pe o altă gubernie sub cer, aflată pe fundul lacului,
unde e apa răcoroasă – şi ea îl ademenea. Unii ţărani, cărora pes-
carul le vorbise despre intenţia sa de a trăi puţin în moarte şi de
a se întoarce, încercaseră să‑l facă să se răzgândească, dar alţii
fuseseră de acord cu el : „Ei, ce să‑i faci, nu pierzi nimic dacă
încerci, Mitri Ivanîci. Încearcă, mai apoi o să ne spui şi nouă.“
Dmitri Ivanovici a încercat : l‑au scos din lac peste trei zile şi
l‑au îngropat aproape de gard, în cimitirul satului.
Acum Zahar Pavlovici trecea pe lângă cimitir şi căuta mor-
mântul pescarului în desimea crucilor. Deasupra mormântului
nu era nicio cruce : nu îndurerase nicio inimă cu moartea sa,
nicio gură nu‑l pomenise, căci el murise nu din neputinţă, ci
împins de mintea iscoditoare. Nevastă în urma lui nu rămăsese,
era văduv, iar fiul lui era mic şi trăia prin străini. Zahar Pavlovici
venise la înmormântare şi‑l ţinuse de mână pe băieţel – un băie-
ţel aşa de blând şi de înţelept, semănând ba cu mama, ba cu tata.
Unde era acum băiatul acesta ? Probabil a murit primul în anii
ăştia de foamete, fiind orfan de ambii părinţi. În urma sicriului
tatălui băiatul mergea neîndurerat şi cuviincios.
—  Nene Zahar, tata s‑a culcat aşa, dinadins ?
—  Nu intenţionat, Saşa, ci din prostie, acuma ţi‑a făcut un
mare rău. Doar peşte n‑o să mai prindă prea curând.
—  Dar de ce plâng mătuşile ?
—  Pentru că sunt nişte prefăcute !
Când sicriul a fost pus jos lângă groapă, nimeni n‑a vrut să‑şi
ia rămas‑bun de la răposat.
Zahar Pavlovici s‑a aşezat în genunchi, atingând uşor obra-
zul proaspăt şi bărbos al pescarului, spălat de apele de pe fundul
lacului. După aceea Zahar Pavlovici i‑a spus băiatului :
14
 —  Ia‑ţi rămas‑bun de la tata, e mort pe vecie. Priveşte‑l, o
să‑ţi aduci aminte de el.
Băiatul a atins şi el trupul tatălui, cămaşa lui cea veche care
mirosea a sudoare familiară, de om viu, pentru că fusese îmbră-
cat cu ea pentru înmormântare – se înecase într‑o alta. I‑a pipăit
mâinile, dinspre ele venea un miros de umezeală şi peşte, pe un
deget avea pusă o verighetă de cositor, în cinstea mamei uitate.
A întors capul spre oameni, s‑a speriat de străini şi a început să
plângă jalnic, strângând în mână cămaşa tatălui, ca pentru a se
apăra ; durerea lui era fără cuvinte, lipsită de conştiinţa restului
vieţii şi, din acest motiv, neconsolată ; îi părea aşa de rău de tatăl
mort, că acesta ar fi putut fi fericit. Şi toţi oamenii din preajma
sicriului au început şi ei să plângă, atât din milă pentru băiat, cât
şi din cauza autocompătimirii anticipate  – fiecăruia îi va veni
vremea să moară şi să fie jelit.
Zahar Pavlovici, cu toată durerea, se gândea la ce urmează.
—  Ajunge, Nikiforovna, nu mai jeli ! îi spuse el unei muieri
care plângea în hohote şi cu un bocet repezit. Doar nu de durere
boceşti, ci ca să fii şi tu plânsă când o să mori. Ia mai bine băia-
tul la tine, oricum ai şase  – unul o să se hrănească şi el prin
vreun vicleşug în mijlocul celorlalţi.
Nikiforovna imediat îşi veni în firea sa de muiere şi‑şi şterse
faţa înfuriată : ea plânsese fără lacrimi, numai cu ridurile.
—  Ei, cum să nu ! Că bine ai spus, se hrăneşte prin vreun vicle-
şug ! Acum e aşa, dar las’ să se facă el mai mare şi o să înceapă să
înfulece şi să‑şi scuture pantalonii – cât să faci de mâncare ?
Băiatul fu luat de o altă muiere, Mavra Fetisovna Dvanova,
care avea şapte copii. Copilul îi dădu mâna, femeia îi şterse faţa
cu fusta, îi şterse nasul şi‑l duse pe orfan la casa ei.
Băiatul îşi aminti de undiţa pe care i‑o făcuse tatăl lui şi pe
care o aruncase în lac, uitând de ea. Acum probabil că se prin-
sese un peşte în ea şi putea să‑l mănânce, aşa încât oamenii stră-
ini să nu‑l ocărască pentru mâncarea pe care i‑o dau.
—  Tuşă, am un peşte prins în apă, zise Saşa. Să mă duc să‑l
scot şi să‑l mănânc, ca să nu fii nevoită să‑mi dai de mâncare.
Mavra Fetisovna se încruntă pe neaşteptate, îşi suflă nasul
într‑un capăt al basmalei şi nu‑i dădu drumul mâinii băiatului.
15
 Zahar Pavlovici căzuse pe gânduri şi voise să‑şi ia lumea în
cap, dar rămăsese pe loc. Îl mişcau profund durerea şi situaţia
orfanului, din cauza unei conştiinţe necunoscute care i se deschi-
sese în piept ; voia să meargă neobosit pe pământ, să întâlnească
durerea în toate satele şi să plângă deasupra unor sicrie stră-
ine. Dar a fost oprit de alte obiecte de făcut : primarul i‑a dat să
repare un ceas de perete, iar preotul – să acordeze pianul. Zahar
Pavlovici nu auzise în viaţa lui niciun fel de muzică, văzuse la
judeţ odată un gramofon, dar ţăranii începuseră să tragă de el
şi nu mai cânta : gramofonul se afla într‑o cârciumă, cutia avea
pereţii rupţi, ca să vadă oamenii înşelătoria şi pe cel care cânta
acolo, iar în membrană era înfipt un ac de stopat. Acordarea
pianului îi luase o lună, tot încercase sunetele triste şi exami-
nase mecanismul ce producea asemenea lucruri delicate. Zahar
Pavlovici a atins clapele  – cântecul trist s‑a ridicat, luându‑şi
zborul. Zahar Pavlovici a privit în sus, aşteptând revenirea sune-
tului – era mult prea frumos pentru a se pierde fără urmă. Preotul
se săturase să‑l tot aştepte pe acordor ; i‑a spus : „Tu, unchiaşule,
nu mai scoate aiurea sunete, încearcă să‑ţi apropii treaba de sfâr-
şit şi nu mai căuta sensuri pe care nu le pricepi.“ Zahar Pavlovici
se supărase până‑n măduva meşteşugului său şi făcuse o cap-
cană secretă în mecanism, care putea fi înlăturată într‑o secundă,
dar, fără a şti de ea, nu putea fi găsită. După aceea popa îl chema
pe Zahar Pavlovici în fiecare săptămână : „Vino, prietene, vino,
din nou a dispărut forţa muzicii, cea care producea taine.“ Zahar
Pavlovici nu din cauza popii făcuse capcana, şi nici pentru ca el
să se ducă mai des să se delecteze cu muzica : altceva îl impresi-
onase pe el – cum era alcătuit produsul care tulbură orice inimă,
care‑l face pe om bun ; de aceea îşi chibzuise secretul capabil să
interfereze cu frumuseţea sunetului şi s‑o acopere cu un muget.
Când, după zece reparaţii, Zahar Pavlovici pricepuse taina com-
binării sunetelor şi alcătuirea tăbliei principale tremurătoare, a
scos secretul din pian şi a încetat pentru totdeauna să mai fie
interesat de sunete.
Acum Zahar Pavlovici îşi aminti din mers de viaţa trecută
şi nu‑i păru rău de ea. Multe dispozitive şi obiecte dibuise el
în anii care trecuseră şi putea să le reproducă întocmai, dacă
16
avea material şi instrumente potrivite. Mergea prin sat bucuros
de întâlnirea cu maşinile şi obiectele necunoscute care se aflau
dincolo de linia aceea unde cerul puternic se uneşte cu terenurile
nemişcate ale satelor. Mergea într‑acolo cu inima cu care ţăranii
se duc la Kiev, când li se epuizează credinţa şi viaţa se trans-
formă în subzistenţă.
Pe uliţele satului mirosea a ars – era cenuşa de pe drum, în
care găinile nu mai scormoneau, căci fuseseră mâncate. Casele
erau pline de o linişte fără copii ; brusturii sălbăticiţi, care‑şi
depăşiseră măsura, aşteptau stăpânii lângă porţi, pe cărări şi în
toate locurile bătătorite, pline de viaţă cândva, în care mai îna-
inte nu putea creşte niciun fir de iarbă, legănându‑se ca nişte
copaci. În lipsa oamenilor, gardurile de nuiele începuseră şi ele
să înflorească : le năpădiseră hameiul şi volbura, iar nişte pari şi
vreascuri promiteau să devină crânguri, dacă oamenii nu se întor-
ceau. Fântânile din curţi secaseră ; libere, traversând ghizdurile,
dădeau fuga în ele şopârle, să se odihnească departe de arşiţă şi
să se‑nmulţească. Zahar Pavlovici mai fu uimit şi de întâmplarea
aşa de lipsită de sens că pe câmpuri grânele muriseră deja, iar pe
acoperişurile de paie ale caselor se vedeau verzi secara, ovăzul,
meiul, foşnea în vânt loboda : crescuseră din seminţele aflate
în acoperişurile caselor. În sat se mutaseră de asemenea nişte
păsări galben‑verzui, de câmp, care trăiau în podurile caselor ; în
schimb vrăbiile se ridicau ca norii de pe praguri şi‑şi rosteau prin
vântul aripilor cântecele lor preocupate, familiare.
După ce trecu de sat, Zahar Pavlovici văzu o opincă ; prin-
sese viaţă1 în lipsa oamenilor şi‑şi găsise şi ea destinul – o parte
a cojii ei dăduse un vlăstar, restul trupului putrezind în praf şi
făcând umbră sub rădăcina mică a viitorului tufiş. Sub opincă
probabil pământul era mai umed, pentru că prin ea se chinu-
iau să răzbată numeroase firişoare mici şi palide. Dintre toate
lucrurile de la ţară, lui Zahar Pavlovici îi plăceau în mod deose-
bit opincile şi potcoavele, iar dintre dispozitive – fântânile. Pe
hornul ultimei case stătea o rândunică ; când îl văzu pe Zahar

1
  La ruşi opincile se făceau din împletituri din scoarţă de tei – mai bine zis,
din fâşii subţiri prelevate din partea interioară a cojii.

17
Pavlovici, se strecură în interiorul hornului şi acolo, în întuneri-
cul coşului, îşi înveli cu aripile urmaşii.
În dreapta rămăsese biserica şi, dincolo de ea, binecunoscuta
câmpie curată, netedă, ca un vânt întins la pământ. Clopotul
mic – isonarul – începu să bată, anunţând amiaza : de douăspre-
zece ori. Volbura înconjura biserica şi cuteza să se ridice până
la cruce. Mormintele preoţilor, înşirate lângă zidurile bisericii,
fuseseră invadate de buruieni, iar crucile scunde dispăruseră în
hăţişuri. Paznicul, după ce‑şi făcuse treaba, încă mai stătea lângă
pridvor, urmărind crugul verii ; deşteptătorul lui se încurcase în
număratul anilor mulţi ai timpului, însă paznicul, de bătrâneţe,
începuse să simtă timpul la fel de acut şi precis ca şi durerea şi
fericirea ; orice ar fi făcut, chiar şi când dormea (deşi la bătrâ-
neţe viaţa e mai puternică decât somnul – este vigilentă clipă de
clipă), cum trecea o oră, simţea o anumită nelinişte sau poftă
neînfrânată, şi atunci suna ora şi din nou se liniştea.
—  Tot mai trăieşti, uncheşule ? îi spuse Zahar Pavlovici
paznicului. Pentru cine mai ţii tu socoteala zilelor şi nopţilor ?
Paznicul voia să nu răspundă : în cei şaptezeci de ani de viaţă
se convinsese că jumătate din treburi le făcuse degeaba, iar trei
sferturi dintre toate cuvintele le spusese aiurea : din cauza preo-
cupărilor lui nu supravieţuiseră nici copiii, nici soţia, iar cuvin-
tele le uitase, ca pe un zgomot străin. „O să‑i spun un cuvânt
omului ăstuia“, îşi spuse paznicul, „omul o să meargă o verstă şi
n‑o să mă păstreze în memoria sa veşnică : cine‑i sunt eu – nici
rudă, nici ajutor !“
—  Degeaba munceşti ! îi spuse cu reproş Zahar Pavlovici.
Paznicul răspunse la prostia asta :
—  Cum aşa – degeaba ? Din ce ţin minte satul nostru de zece
ori a plecat, iar mai apoi s‑a întors din nou. Şi acum o să se‑ntoarcă :
multă vreme fără oameni nu se poate.
—  Şi clopotul… pentru ce‑l mai tragi ?
Paznicul îl ştia pe Zahar Pavlovici ca pe un om care‑şi dă
frâu liber mâinilor pentru orice fel de muncă, dar nu cunoaşte
valoarea timpului.
—  Ia te uită  – pentru ce bătaia de clopot ! Cu clopotul eu
scurtez timpul şi cânt cântece...
18
 —  Ei, cântă, zise Zahar Pavlovici şi ieşi din sat.
La marginea satului stătea zgribulită o casă fără curte, era
clar că cineva se căsătorise pe fugă, se certase cu tatăl şi plecase
de acolo. Şi casa era goală, înăuntru era înfricoşător. Un singur
lucru îl bucură pe Zahar Pavlovici la plecare – din coşul acestei
case crescuse la lumină o floarea‑soarelui, deja ajunsese la vâr-
sta maturităţii şi‑şi apleca spre răsărit capul care dădea în copt.
Drumul era năpădit de ierburi uscate, veştede din cauza pra­
fului. Când Zahar Pavlovici se lăsă pe vine să fumeze, văzu pe
pământ nişte păduri plăcute, unde iarba închipuia copacii : o
întreagă lume micuţă şi vie, cu drumurile sale, cu propria căldură
şi cu toate cele trebuincioase pentru nevoile cotidiene ale mici-
lor vietăţi pline de griji. După ce privi în voie furnicile, Zahar
Pavlovici le mai ţinu minte încă vreo patru verste în drumul său,
iar în cele din urmă îşi spuse : „Dacă am primi noi mintea furni-
cilor sau a ţânţarilor, pe loc am putea să ne facem o viaţă îndes-
tulată : piticaniile astea – mari maeştri ai unei vieţi armonioase ;
departe mai e omul de priceputa furnică.“
Apăru Zahar Pavlovici la marginea oraşului, îşi închirie o
cămăruţă la un tâmplar văduv cu mulţi copii, ieşi în faţă şi căzu
pe gânduri : ce să facă el acum ?
Veni de la muncă tâmplarul, gazda lui, şi se aşeză alături de
Zahar Pavlovici.
—  Cât să‑ţi plătesc pentru încăpere ? întrebă Zahar Pavlovici.
Tâmplarul hârâi, de parcă ar fi dorit să râdă ; în glas i se sim-
ţea lipsa de speranţă şi o anumită disperare ce îndurase multe,
aşa cum se întâmplă cu oamenii mâhniţi pentru totdeauna.
—  Dar tu cu ce te ocupi ? Cu nimic ? Ei, stai şi tu aşa, până
ce copiii mei o să‑ţi rupă capul...
Avusese dreptate : chiar în prima noapte fiii tâmplarului  –
copii de la zece la douăzeci de ani – îl stropiră cu urina lor pe
Zahar Pavlovici cel adormit, iar uşa de la cămară o blocară cu
furcoiul. Dar era greu să‑l superi pe Zahar Pavlovici, nicio-
dată nu‑l interesaseră oamenii. Ştia că există maşini şi lucruri
fabricate puternice, sofisticate, şi pe baza lor preţuia nobleţea
omului, nu după măgăriile astea întâmplătoare. Şi într‑adevăr,
dimineaţă Zahar Pavlovici văzu cum fiul cel mare al tâmplarului
19
făcea cu îndemânare şi seriozitate o toporişcă – deci la el lucrul
cel mai important nu era urina, ci priceperea mâinilor.
Peste o săptămână Zahar Pavlovici începu să sufere aşa de
tare de inactivitate că, fără să fie rugat, se porni să repare casa
tâmplarului. Repară îmbinările slabe ale acoperişului, făcu din
nou pridvorul de la tindă şi curăţă funinginea din hornuri. La
vreme de seară Zahar Pavlovici cioplea nişte ţepuşe.
—  Ce faci ? îl întrebă tâmplarul cu mustăţile pline de coajă
de pâine ; tocmai terminase de mâncat – cartofi şi castraveţi.
—  Poate folosesc la ceva, răspunse Zahar Pavlovici.
Tâmplarul rodea coaja de pâine şi se gândea : „O să folo-
sească să îngrădeşti morminte ! Copiii mei au pângărit înadins
toate mormintele de la cimitir.“
Mâhnirea care‑l cuprinsese pe Zahar Pavlovici era mai puter-
nică decât conştiinţa inutilităţii muncii, şi continuă să ascută
ţepuşe până ce‑l răpuse oboseala. Fără lucrul său, sângele i se
ridica din mâini în cap, şi începu să se gândească aşa de profund
la toate dintr‑odată, că nu‑i ieşi decât un delir, iar în inimă îi
apăru o groază melancolică. Hoinărind ziua prin curtea însorită,
nu putea să treacă de gândul că omul se trage din râmă, iar râma
e pur şi simplu o ţeavă groaznică în interiorul căreia nu se află
nimic, doar un întuneric gol, urât mirositor. Studiind casele din
oraş, Zahar Pavlovici descoperi că seamănă întocmai cu nişte
sicrie închise şi se temu să înnopteze în casa tâmplarului. Forţa
animalică de muncă, negăsindu‑şi loc, îi rodea sufletul, iar el nu
se mai stăpânea şi era chinuit de tot felul de sentimente care nu‑i
apăreau niciodată când lucra. Începu să viseze : parcă îi murea
tatăl, miner, iar mama îl stropea cu lapte de la piept, ca să tră-
iască ; dar tatăl îi spunea supărat „Măcar lasă‑mă să mă chinui în
voia mea, pacosteo“, apoi zăcea multă vreme culcat şi se smul-
gea din ghearele morţii ; mama se apleca deasupra lui şi întreba :
„În curând ?“ ; tatăl scuipa cu o cruzime de mucenic, se întindea
cu faţa în jos şi‑i reamintea : „Să mă îngropi cu pantalonii cei
vechi, pe ăştia să‑i dai lui Zaharka !“
Singurul lucru care‑i făcea plăcere lui Zahar Pavlovici era
să stea pe acoperiş şi să privească în depărtare, unde, la două
verste de oraş, treceau uneori trenuri ce goneau nebuneşte. De la
20
învârteala roţilor locomotivei şi de la respiraţia ei iute, pe Zahar
Pavlovici începea să‑l mănânce trupul, iar ochii i se umpleau de
lacrimi uşoare de compătimire pentru locomotivă.
Tot uitându‑se la chiriaşul său, tâmplarul începu să‑i dea de
mâncare gratis, de la masa lui. Prima dată fiii tâmplarului îşi
suflară mucii în cana lui Zahar Pavlovici, dar tatăl se ridică şi,
hotărât, fără o vorbă, îi umflă falca fiului cel mare.
—  Eu om mai sunt cum mai sunt, spuse liniştit tâmplarul,
aşezându‑se la locul său, dar, înţelegi tu, aşa ticăloşi am făcut,
că în curând o să‑mi vină de hac. Uite‑l pe Fedka ! Forţă – ca de
drac ! De unde s‑a căptuşit cu ea n‑am idee, că din copilărie stă
numai pe mâncare ieftină...
Începură primele ploi de toamnă – târzii şi fără folos : oame-
nii dispăruseră de mult în ţinuturi străine, iar mulţi pieriseră pe
drumuri, fără să mai ajungă la minele şi la grânarele din sud.
Zahar Pavlovici se duse cu tâmplarul la gară, să se angajeze :
tâmplarul cunoştea acolo un mecanic.
Îl găsiră pe mecanic în camera de serviciu, unde dormeau
brigăzile de pe locomotive. Mecanicul le spuse că sunt mulţi
oameni, dar că nu e nimic de lucru ; cei rămaşi prin satele din
apropiere trăiesc cu toţii la gară şi fac orice se nimereşte pe
o plată de nimic. Tâmplarul ieşi şi aduse o sticlă de vodcă şi
un cârnat încovrigat. După ce bău puţină vodcă, mecanicul le
povesti lui Zahar Pavlovici şi tâmplarului despre locomotiva cu
aburi şi despre frâna Westinghouse.
—  Ştii ce inerţie există în pante, cu cele şaizeci de osii ale
garniturii ? zise mecanicul indignat de incultura ascultătorilor
şi arătând elastic cu mâinile puterea inerţiei. Oho ! Împingi
manivela de frână : sub tender, de sub saboţi te loveşte o fla-
cără albastră, vagoanele te apasă în ceafă, locomotiva suflă cu
presiunea oprită – şi dintr‑odată coşul clocoteşte ! Uh, mama ei
astăzi şi mâine !... Toarnă ! Păcat că n‑ai luat castraveţi : cârnatul
îţi strânge stomacul...
Zahar Pavlovici şedea şi tăcea : ştia dinainte că nu va ajunge
să lucreze pe locomotivă, cum să se descurce el aici după tigăile
lui din lemn ?
21
 După cele spuse de mecanic, interesul pentru dispozitivele
mecanice deveni mai ascuns şi mai trist, ca o dragoste neîmpăr-
tăşită.
—  Şi tu ce te‑ai pleoştit aşa ? observă mecanicul durerea lui
Zahar Pavlovici. Vino mâine la depou, o să vorbesc cu maistrul,
poate intri ca spălător ! Nu‑ţi fie ruşine, dracu’ să te ia, odată ce
vrei să mănânci...
Mecanicul se opri fără să‑şi termine vorba : începu să râgâie.
—  Ei, diavole : cârnatul tău îmi vine‑napoi ! De‑o grivnă
pudul ai cumpărat, sărăntocule, mai bine aş fi mâncat cârpele de
şters... Dar, se întoarse din nou mecanicul spre Zahar Pavlovici,
dar să‑mi faci locomotiva lună, să‑i pot pipăi orice parte cu
mănuşi albe ! Locomotivei nu‑i place niciun fir de praf : maşina,
frate, e o domnişoară... Femeia aici nu e bună – maşina nu va
porni cu o deschizătură în plus...
Mecanicul mai bălmăji nişte cuvinte abstracte despre anu-
mite femei. Zahar Pavlovici ascultă ce ascultă şi nu înţelese
nimic : nu ştia că femeile pot fi iubite în mod special, şi din
depărtare ; ştia că un om ca ăsta trebuie să se însoare. Poate vorbi
cu interes despre facerea lumii şi despre dispozitive necunos-
cute, dar să vorbeşti despre o femeie aşa cum vorbeşti şi despre
bărbaţi este de neînţeles şi plictisitor. Avusese Zahar Pavlovici
odată nevastă ; ea îl iubise, el n‑o tratase prost, însă nici nu avu-
sese din partea ei prea multă bucurie. Omul e înzestrat cu multe
calităţi ; dacă te gândeşti cu patimă la ele, atunci poţi necheza
de încântare chiar şi la gândul că respiri în fiecare secundă. Dar
atunci ce se va întâmpla ? Toată distracţia, tot jocul e în trupul
tău, nu în existenţa exterioară serioasă.
Lui Zahar Pavlovici nu‑i plăceau defel asemenea discuţii.
Peste o oră mecanicul îşi aduse aminte de tura lui. Zahar
Pavlovici şi tâmplarul îl conduseră până la locomotiva care
ieşise de la depou. Mecanicul îi strigă încă de la distanţă ajuto-
rului său, cu o voce de bas, profesională :
—  Cum e presiunea acolo ?
—  Şapte atmosfere, răspunse fără să zâmbească ajutorul,
aplecându‑se pe fereastră.
—  Apa ?
22
 —  Nivelul e normal.
—  Focarul ?
—  Îi dau drumul încet.
—  Minunat.
A doua zi Zahar Pavlovici se duse la depou. Maistrul meca-
nic, un bătrânel suspicios faţă de toţi oamenii în carne şi oase,
îl examină multă vreme. Îi plăceau aşa de dureros locomotivele
şi cu atâta gelozie, încât le privea cu groază când circulau. Dacă
ar fi fost după vrerea lui, ar fi pus toate locomotivele la odihnă
veşnică, pentru a nu fi stricate de mâinile grosolane ale neprice-
puţilor. Considera că sunt oameni mulţi şi maşini puţine ; oame-
nii sunt vii şi au grijă singuri de ei, dar maşina e o fiinţă delicată,
lipsită de apărare, care se poate strica : dacă vrei să mergi bine cu
ea trebuie mai întâi să‑ţi părăseşti nevasta, să‑ţi scoţi din minte
toate grijile, să‑ţi înmoi pâinea în vaselină  – uite, abia atunci
omul se poate apropia de maşină, şi asta numai după zece ani
de răbdare !
Maistrul îl studia pe Zahar Pavlovici şi se chinuia : probabil
e un slugoi – unde trebuie să apeşi cu degetul, el, vita, trosneşte
cu barosul, iar unde trebuie să ştergi numai niţeluş gemuleţul de
la manometru, el o să apese aşa de tare, că o să facă praf aparatul
cu tot cu tub –, oare e admisibil să‑i dai voie să se apropie de
mecanism unui ţăran ca ăsta ?! „Doamne, Dumnezeule, Doamne,
Dumnezeule“, se enerva în tăcere, dar pătimaş maistrul, „unde
sunteţi voi, mecanici, ajutoare, fochişti, lustruitori de odinioară !
Înainte vreme oamenii tremurau pe lângă locomotivă, iar acum
fiecare crede că e mai deştept decât maşina ! Nemernicii, hulito-
rii, ticăloşii, lingăii dracului ! Normal ar fi să se oprească chiar
acum circulaţia ! Ce mecanici ? Ăştia‑s catastrofe ! Vagabonzii
ăştia, călăreţii ăştia, birjarii  – nu poţi să le dai nici măcar un
şurub în mână, şi ei deja manipulează regulatorul ! Eu unul, când
abia‑abia se auzea un ciocănit de prisos în locomotivă, din mers,
când începea ceva să cânte în mecanismul principal, atunci cău-
tam cu vârful unghiei, fără să fac un pas, tremuram tot de sufe-
rinţă, la prima staţie căutam defectul cu buzele, lingeam acolo,
sugeam, ungeam cu sânge, dar nu plecam aşa ca orbetele... iar
ăsta, chiar din lanul de secară vrea să urce în locomotivă !“
23
 —  Du‑te acasă, mai întâi spală‑te pe bot, şi după aia să te
apropii de locomotivă, îi spuse maistrul lui Zahar Pavlovici.
După ce se spălă, a doua zi, Zahar Pavlovici apăru din nou.
Maistrul era culcat sub locomotivă şi‑i atingea cu grijă resortu-
rile, ciocănindu‑le uşurel cu un ciocănel şi lipindu‑şi urechea de
fierul răsunător.
—  Motia ! îl chemă maistrul pe un lăcătuş. Strânge aici piu-
liţa, numai puţintel !
Motia atinse piuliţa cu cheia franceză o jumătate de pas.
Maistrul se supără deodată aşa de tare, că lui Zahar Pavlovici i
se făcu milă de el.
—  Motiuşka ! spuse maistrul cu o tristeţe liniştită, apăsă-
toare, dar scrâşnind din dinţi. Ce‑ai făcut, ticălosule blestemat ?
Doar ţi‑am spus, piuliţa !! Care piuliţă ? Principala ! Şi tu mi‑ai
răsucit contrapiuliţa şi m‑ai făcut să‑mi ies din minţi ! Şi tu‑mi
desfaci contrapiuliţa ! Şi din nou îmi atingi contrapiuliţa ! Ei, ce
să mă fac eu cu voi, jivine blestemate ? Pleacă de‑aci, vită !
—  Lăsaţi‑mă pe mine, domnule mecanic, o să dau eu înapoi
contrapiuliţa o jumătate de pas, iar pe cea principală o s‑o strâng
puţinel ! îl rugă Zahar Pavlovici.
Maistrul remarcă vocea paşnică, mişcată, apreciind compăti-
mirea unui om străin faţă de îndreptăţirea cuvintelor sale.
—  Ce ? Ai văzut, da ? Păi el... păi el... e un tăietor de lemne,
nu lăcătuş ! Nici măcar piuliţa, piuliţa n‑o ştie după nume ! A ?
Ei, şi ce‑o să faci ? Se poartă aici cu locomotiva de parc‑ar fi o
muiere, o târfuliţă ! Doamne, Dumnezeul meu !... Ei, vino, vino
aici, pune‑mi piuliţa cum vreau eu...
Zahar Pavlovici se strecură sub locomotivă şi făcu totul pre-
cis, cum trebuia. După aceea maistrul fu prins până seara cu
lo­comotivele şi cu certurile cu mecanicii. Când aprinseră lumina,
Zahar Pavlovici îi aminti maistrului că mai există şi el. Acela se
opri din nou în faţa lui, gândindu‑se la ale lui.
—  Tatăl maşinii este maneta, iar mama  – suprafaţa încli-
nată ! începu să vorbească blând maistrul, aducându‑şi aminte
de ceva drag, care‑l liniştea noaptea. Să încerci mâine să cureţi
cazanele, să vii la timp. Dar nu ştiu, nu promit, o să încercăm, o
24
să vedem... Este o treabă mult prea serioasă ! Înţelegi, cazanul !
Nu altceva, cazanul !... Ei, pleacă, pleacă de‑aici !
Zahar Pavlovici mai dormi o noapte în cămăruţa tâmplarului,
iar în zori, cu trei ore înainte de începerea lucrului, merse la
depou. Erau acolo şinele răstocite, vagoane de marfă cu inscrip-
ţii din ţări îndepărtate : căile ferate transcaspice, transcaucazi-
ene, ussurite. Pe linii mergeau nişte oameni extrem de ciudaţi :
inteligenţi şi concentraţi  – acari, mecanici, revizori şi alţii.
Pretutindeni erau clădiri, maşini, produse şi dispozitive.
Lui Zahar Pavlovici i se prezenta o lume nouă, pricepută –
iubită de aşa de multă vreme, de parcă ar fi cunoscut‑o de când
lumea –, şi se hotărî să rămână acolo pentru totdeauna.

Cu un an înainte de recolta proastă, Mavra Fetisovna rămă-

sese însărcinată pentru a şaptesprezecea oară. Omul ei, Prohor
Abramovici Dvanov, se bucurase mai puţin decât se cuvenea.
Contemplând în fiecare zi câmpiile, stelele, aerul uriaş ce se
revărsa în jur, îşi spunea : „Ajunge pentru toţi !“ Şi trăia liniş-
tit în casa lui, care colcăia de omuleţi – urmaşii lui. Deşi soţia
născuse şaisprezece oameni, rămăseseră în viaţă numai şapte, al
optulea fiind un copil de pripas, fiul pescarului care se înecase
din propria dorinţă. Când soţia îl adusese pe orfan ţinându‑l de
mână, Prohor Abramovici nu se împotrivise.
—  Ei, ce să facem : cu cât sunt mai mulţi copii, cu atât mai mult
pot bătrânii să moară mai liniştiţi... Dă‑i de mâncare, Mavruşa !
Orfanul mâncă nişte pâine cu lapte, apoi se trase la o parte
şi începu să‑i privească printre gene pe străini. Marfa Fetisovna
îl privi şi oftă :
—  O nouă durere ne‑a trimis Domnul... O să moară mic,
precum se vede : după ochi se vede că nu o duce mult, numai
pâinea o s‑o mănânce de pomană...
Dar în doi ani băiatul nu murise şi chiar niciodată nu fusese
bolnav. Mânca puţin şi Mavra Fetisovna începuse să se împace
cu orfanul.
25
 —  Mănâncă, mănâncă, drăguţule, spunea ea, dacă nu iei de
la noi, de la alţii nu mai apuci...
Prohor Abramovici de mult nu se mai speria de nevoi şi de
copii şi nu trata nimic cu prea mare atenţie – dacă sunt bolnavi
copiii sau se nasc unii noi, dacă recolta e proastă sau suporta-
bilă –, ceea ce în ochii tuturor îl făcea să pară un om bun. Doar
sarcina aproape anuală a nevestei îl mai bucura puţin : copiii
erau singurul sentiment de trăinicie a vieţii  – ei, cu mânuţele
lor mici, îl obligau să are, să se ocupe de gospodărie şi să aibă
grijă de toate. Umbla, trăia şi trudea ca adormit, fără prisos de
putere pentru fericirea interioară şi fără să‑şi dea seama de ceva
anume. Prohor Abramovici se ruga la Dumnezeu, dar nu avea
faţă de El o înclinaţie sufletească ; patimile tinereţii, cum ar fi
dragostea pentru femei, dorinţa de a avea o mâncare bună şi aşa
mai departe, nu duraseră la el, pentru că nevasta era urâtă, iar
mâncarea era aceeaşi, tot mai puţin hrănitoare, de la an la an.
Înmulţirea copiilor îi reducea lui Prohor Abramovici interesul
pentru propria persoană ; îl făcea să simtă răcoare şi uşurare. Cu
cât trăia mai mult, cu atât se purta mai răbdător şi mai indife-
rent faţă de evenimentele din sat. Dacă toţi copiii lui ar fi murit
într‑o zi, în ziua următoare ar fi adunat tot atâţia copii de pripas,
iar dacă şi aceştia ar fi murit, Prohor Abramovici ar fi renunţat
într‑o clipită la viaţa lui de ţăran, i‑ar fi redat nevestei libertatea
şi el ar fi plecat desculţ încotro ar fi văzut cu ochii, acolo unde
sunt atraşi mereu oamenii, unde poate inima simte la fel de trist,
dar măcar picioarele se bucură.
Cea de‑a şaptesprezecea sarcină a soţiei îl amărî pe Prohor
Abramovici din pricini gospodăreşti : în toamna aceea în sat se
născuseră mai puţini copii decât în anul dinainte, şi lucrul cel
mai important era că nu născuse lelea Maria, cea care făcuse
copii douăzeci de ani la rând, cu excepţia anilor care se vesti-
seră secetoşi. Asta observase tot satul şi, dacă lelea Maria umbla
uşoară, ţăranii spuneau : „Ei, azi Maria umblă ca o fecioară, la
vară o să fie foamete.“
În anul ăla Maria umbla slăbuţă şi liberă.
—  Huzureşti, Mari Matveevna ? o întrebau cu respect băr-
baţii de pe drum.
26
 —  Păi cum aşa ? spunea Maria şi se ruşina, nefiind obişnuită
să umble în starea aceea.
—  Ei, nu‑i nimic, o linişteau. Nici una, nici două şi o să ai
din nou un fiu : că doar te pricepi la asta...
—  Păi de ce să trăieşti aşa, degeaba ! îndrăznea Maria. Numai
pâine să fie.
—  Asta e adevărat, încuviinţau bărbaţii. Muierii nu‑i e greu
să nască, dar grânele nu apucă să ţină pasul cu ea... Da’ şi tu eşti
o vrăjitoare : ştii când e timpul...
Prohor Abramovici îi spuse soţiei că a rămas grea într‑un
moment nepotrivit.
—  Oof, Proşa, îi răspunse Mavra Fetisovna, o să nasc, şi eu
o să mă duc cu traista pentru ei, doar nu tu !
Prohor Abramovici tăcu vreme îndelungată.
Veni decembrie, dar zăpadă ioc, grâul de toamnă îngheţă.
Mavra Fetisovna născu gemeni.
—  Te‑ai uşurat, spuse Prohor Abramovici lângă patul ei. Ei,
slavă Domnului ; ce să facem acum ! Probabil că o să trăiască –
doar au zbârcituri pe frunte şi‑şi arată pumnişorii.
Pripăşitul stătea şi el alături şi se uita la lucrurile de neînţe-
les cu o feţişoară îmbătrânită, desfigurată. În el creştea căldura
acră a ruşinii pentru adulţi, imediat pierdu iubirea faţă de ei şi‑şi
simţi singurătatea – ar fi vrut să fugă şi să se ascundă în râpă. Se
simţise la fel de singur, de plictisit şi de înfricoşat când văzuse
nişte câini încleştaţi  – atunci nu mâncase două zile şi‑şi sco-
sese de la inimă toţi câinii, pentru totdeauna. Lângă patul lăuzei
mirosea a carne de vită şi a viţel de lapte, iar Mavra Fetisovna
nu simţea nimic din cauza slăbiciunii, se sufoca sub plapuma
multicoloră din petice  – îşi dezvelise un picior plin, ridat de
bătrâneţe şi de grăsimea maternă ; pe picior se vedeau petele
negre ale unor suferinţe mortificate şi venele groase, albastre, cu
sânge îngheţat, strâns crescute sub piele, gata s‑o sfâşie pentru a
ieşi la suprafaţă ; numai după o venă care semăna cu un copac se
putea simţi cum îi bate undeva inima, gonind cu putere sângele
prin cărăruile înguste revărsate în trup.
—  Ce‑i, Saş, ce ai rămas aşa, holbat ? îl întrebă Prohor
Abramovici pe copilul de pripas, care stătea fără vlagă. Ţi s‑au
27
născut doi fraţi. Taie‑ţi un colţ de pâine şi du‑te şi tu afară, să
alergi puţin, acum s‑a mai încălzit...
Saşa plecă fără să ia pâinea. Mavra Fetisovna îşi deschise
ochii albi, umezi, şi‑l chemă pe soţ :
—  Proşa ! Cu orfanul avem zece, tu eşti al doişpelea...
Prohor Abramovici ştia şi el socoteala :
—  Las’ să trăiască, pentru o gură în plus se găseşte şi pâine
în plus.
—  Oamenii spun că o să fie foamete, să nu dea Domnul aşa
un necaz : unde să mergem noi cu copiii de ţâţă şi cu ceilalţi
mici ?
—  N‑o să fie foamete, se hotărî Prohor Abramovici să‑i
spună pentru a o linişti. Dacă nu iese grâul de toamnă, ne apu-
căm de cel de primăvară.
Într‑adevăr, grâul de toamnă nu ieşi : îngheţase de cu toamnă,
iar primăvara îşi dădu definitiv duhul sub poleiul de pe câmp.
Grâul de primăvară când le aducea bucurie, când îi speria, dar,
cum‑necum se făcu, dăruindu‑le zece puduri la deseatină. Fiul
cel mare al lui Prohor Abramovici avea vreo unsprezece ani, iar
cel de pripas cam tot atât : unul dintre ei trebuia să se ducă să
cerşească, pentru a aduce familiei în ajutor nişte pâine uscată.
Prohor Abramovici tăcea : îi era milă să‑l trimită pe al său, dar şi
să‑l trimită pe orfan îi era ruşine.
—  Ce tot stai aşa tăcut ? spuse înverşunată Mavra Fetisovna.
Agapka l‑a trimis pe cel de şapte ani, Mişka Duvaşkin a pregă-
tit‑o pe fetiţă, iar tu stai aşa mereu, păgân fără nicio grijă ! Că
doar grâul nu ajunge până la Crăciun, iar alte cereale nu vedem
până la Ispas !...
Toată seara Prohor Abramovici cusu un sac comod, încăpă-
tor, dintr‑o pânză groasă de in, veche. De vreo două ori îl chemă
pe Saşa şi îl potrivi pe umerii lui.
—  E bine ? Nu te ţine aici ?
—  E bine, răspunse Saşa.
Proşka cel de şapte ani stătea alături de taică‑său şi băga aţa
groasă în ac, când ieşea de acolo, pentru că Prohor Abramovici
nu vedea prea bine.
28
 —  Tăticule, mâine o să‑l trimiţi pe Saşka să cerşească ? în-
trebă Proşka.
—  Ce stai şi tu aici şi trăncăneşti ? se supără tatăl. Uite, când
o să mai creşti puţin, o să te duci şi tu să cerşeşti.
—  Eu n‑o să mă duc, refuză Proşka, eu o să fur ! Mai ţii
minte, spuneai că au luat iapa lui nenea Grişa ! Ei au luat‑o, lor
le e bine, iar nenea Grişa a cumpărat din nou un jugan. Iar eu,
când o să cresc, o să fur juganul.
Seara Mavra Fetisovna îi dădu lui Saşa să mănânce mai bine
decât copiilor ei buni – îi dădu separat, după ceilalţi, caşă cu unt
şi lapte, să mănânce cât poate. Prohor Abramovici aduse din
şură o jordie şi, când toţi dormeau, făcu din ea un toiegel. Saşa
nu dormea şi asculta cum Prohor Abramovici ciopleşte băţul cu
cuţitul de pâine.
Proşka începu să scâncească şi să se zgribulească din cauza
unui gândac care‑i alerga pe gât. Saşa îi dădu jos gândacul, dar
se temu să‑l omoare şi‑l aruncă jos de pe sobă.
—  Tu, Saş, nu dormi ? întrebă Prohor Abramovici. Hai, dormi,
ce faci ?
Copiii se trezeau dimineaţă, începeau să se înghiontească în
întuneric, pe când cocoşii încă mai moţăiau, iar bătrânii după
ei, scărpinându‑se. În sat încă nu scârţâia nicio portiţă şi nu se
auzea nici musca pe câmp. La o oră ca asta Prohor Abramovici
îl conduse pe copilul de pripas în afara satului. Băiatul mergea
adormit, ţinându‑l cu încredere de mână pe Prohor Abramovici.
Afară era răcoare, umezeală ; paznicul de la biserică suna orele
şi din cauza sunetului trist al clopotului băiatul începu să se tul-
bure. Prohor Abramovici se aplecă spre orfan.
—  Saşa, priveşte acolo. Uite, vezi, drumul din sat a luat‑o
peste deal, să mergi aşa mereu numai pe el. O să vezi mai apoi
un sat foarte mare şi un turn pe o movilă – să nu te sperii, mergi
drept înainte, aşa te întâmpină oraşul, iar acolo, la silozuri, e
multă pâine. Cum umpli traista, vino acasă să te odihneşti... Ei,
rămâi cu bine, băiatul meu !
Saşa îl ţinea de mână pe Prohor Abramovici şi privea toamna
sărăcăcioasă care se vedea dimineaţa pe câmpuri.
—  Acolo au fost ploi ? întrebă Saşa despre oraşul îndepărtat.
29
 —  Puternice ! confirmă Prohor Abramovici.
Atunci băiatul îi lăsă mâna şi, fără să se mai uite la Prohor
Abramovici, porni încet singur  – cu traista şi toiagul, privind
drumul spre deal, pentru a nu‑şi pierde direcţia. Băiatul dispăru
după biserică şi cimitir şi multă vreme nu se mai văzu.
Prohor Abramovici stătea în acelaşi loc şi aştepta ca băiatul
să apară de partea cealaltă a vâlcelei. Nişte vrăbii singuratice
începuseră să se scalde devreme în praful drumului şi, probabil,
îngheţaseră. „Tot orfane şi ele“, îşi spuse Prohor Abramovici.
„Cine să le arunce şi lor ceva !“
Saşa intră în cimitir fără să‑şi dea seama ce face. Pentru
prima dată se gândi la el şi‑şi atinse pieptul : „uite, eu sunt aici“ ;
iar peste tot erau numai lucruri străine şi diferite de el. Casa în
care locuise, unde îi iubise pe Prohor Abramovici, pe Mavra
Fetisovna şi pe Proşka, se dovedise a nu fi casa lui  – fusese
scos de acolo dimineaţa, pe drumul rece. În sufletul lui trist, pe
jumătate de copil, nediluat de apa liniştitoare a conştiinţei, se
strânsese multă obidă, veche – o simţea până în gât.
Cimitirul era acoperit de frunze moarte, pe liniştea lor pi­cioa­
rele imediat amuţeau şi călcau încetişor. Pretutindeni se aflau
cruci ale ţăranilor, multe dintre ele fără nume şi fără o amintire
despre răposat. Pe Saşa îl interesau crucile care erau cele mai
vechi, care se pregăteau şi ele să cadă şi să moară în pământ.
Mormintele fără cruci erau şi mai bune  – în adâncul lor se
aflau oameni care deveniseră pe vecie orfani : şi lor le muriseră
mamele, iar taţii unora se înecaseră în râuri şi lacuri. Movila de
pe mormântul tatălui său era aproape călcată în picioare – peste
ea se afla o cărare pe care erau duse sicriele noi în adâncul cimi-
tirului.
Tatăl stătea acolo apropiat, răbdător, fără să se plângă că‑i e
aşa de rău, de frică să rămână singur iarna. Ce e acolo ? Acolo e
rău, acolo e linişte şi e înghesuială, de acolo nu se vede băiatul
cu toiegelul şi traista de cerşetor.
—  Tată, m‑au trimis să cerşesc, acum o să mor şi‑o să vin la
tine, doar acolo ţi‑e urât singur, şi mie mi‑e urât.
Băiatul îşi puse toiegelul pe mormânt şi‑l acoperi cu frunze,
ca să se păstreze şi să‑l aştepte.
30
 Saşa se hotărî să vină repede din oraş, cum va umple traista
cu coji de pâine ; atunci îşi va scobi un bordei alături de mormânt
şi o să locuiască acolo, din moment ce nu mai are casă.
Prohor Abramovici îl aşteptă multă vreme pe copilul de pri-
pas şi vru să plece. Dar Saşa trecu peste pâraiele din vale şi
începu să urce pe movila lutoasă. Mergea încet şi obosise deja,
dar se bucura că în curând va avea casa lui şi pe tatăl său ; ce dacă
tatăl e mort şi nu spune nimic, să fie mereu aproape, îmbrăcat
cu cămaşa încă pătată de sudoarea caldă, să aibă mâinile care‑l
îmbrăţişau pe Saşa când se culcau amândoi pe malul lacului ; ce
dacă tatăl e mort, doar e întreg, identic, la fel.
„Ce‑o fi făcut cu toiagul ?“ se întrebă Prohor Abramovici.
Dimineaţa era tot mai umedă, băiatul se chinuia să urce pe
pământul alunecos, prinzându‑se de el cu mâinile.
Traista i se tot bălăngănea înainte şi înapoi, ca o haină stră-
ină.
—  Uite cum am mai cusut‑o şi eu : parcă nu e a unui sărac,
ci a unui om lacom, îşi reproşă târziu Prohor Abramovici. Dacă
mai e şi plină cu pâine, nici nu poate s‑o ducă... Acum tot aia e :
lasă, se descurcă el cumva...
În locul înalt din care drumul o cotea spre partea nevăzută
a câmpului băiatul se opri. În zorii zilei care venea, pe linia
orizontului satului, stătea deasupra râpei adânci, pe marginea
lacului ceresc. Saşa privi speriat în pustietatea stepei  – înălţi-
mea, depărtarea, pământul mort erau pline de umezeală şi mari,
aşa încât totul părea străin şi înfricoşător. Dar pentru Saşa era
important să reziste şi să se întoarcă în valea satului, în cimitir –
acolo era tata, acolo totul era înghesuit şi mic, trist şi ferit de
vânt din cauza pământului şi a copacilor. De aceea porni el în
oraş după cojile de pâine.
Lui Prohor Abramovici i se făcu milă de orfanul care dispă-
ruse acum dincolo de panta drumului : „O să‑i ia vântul puterile,
o să se culce într‑o groapă de la marginea drumului şi o să moară
acolo – lumea mare nu e izba ta de‑acasă.“
Vru să‑l ajungă din urmă şi să‑l întoarcă din drum pe orfan,
pentru a muri cu toţii la un loc, în linişte, dar acasă erau copiii lui
de sânge, muierea şi ultimele resturi ale grânelor de primăvară.
31
„Toţi suntem nişte ticăloşi şi nişte nemernici !“ se caracteriză
foarte bine Prohor Abramovici şi, după acest verdict corect, se
mai linişti. Acasă tăcu o zi întreagă, făcându‑şi de lucru cu ches-
tii inutile – cioplitul în lemn. Mereu, când era la mare necaz, mai
uita de el sculptând un brădet sau nişte păduri inexistente – mai
departe arta lui nu se dezvoltase, pentru că avea un cuţit bont.
Mavra Fetisovna plângea din când în când după pripăşitul care
plecase. Îi muriseră opt copii şi pe fiecare îl plânsese lângă sobă,
câte trei zile, cu pauze. Asta însemna că pentru ea era acelaşi
lucru ca cioplitul în lemn pentru Prohor Abramovici. Prohor
Abramovici ştia deja cât mai are de plâns Mavra Fetisovna şi cât
timp va mai ciopli el în lemnul strâmb : o zi şi jumătate.
Proşka se tot uita şi începea să fie gelos pe părinţi :
—  Ce plângeţi aşa, Saşka o să se întoarcă. Tată, mai bine
mi‑ai face şi mie nişte cizme de pâslă, că doar Saşka nu e fiul
tău, e un orfan. Şi tu tot stai acolo şi toceşti cuţitul, om bătrân.
—  Dragii mei ! se opri prin plâns Mavra Fetisovna uimită.
Trăncăneşte ca un om mare – e cât o boabă, dar uite ce se mai
ridică împotriva tatălui !
Proşka avea însă dreptate : orfanul se întoarse după două săp-
tămâni. Aduse atât de multe coji de pâine şi chifle uscate, de
parcă el n‑ar fi mâncat nimic. Din cele aduse nu apucă să guste
şi el, pentru că spre seară Saşka se întinse pe sobă şi nu putu să
se mai încălzească – toată căldura trupului i‑o scoseseră vântu-
rile de pe drum. Aiurând, bolborosea despre toiegel, frunze şi
tată : tata să‑i păzească toiegelul şi să‑l aştepte în bordeiul de pe
lac, unde cresc şi cad crucile.
Peste trei săptămâni, când pripăşitul se înzdrăveni, Prohor
Abramovici luă biciuşca şi se duse pe jos în oraş  – să stea în
pieţe şi să se angajeze.
Proşka îl urmări de două ori pe Saşa la cimitir. Văzu cum
orfanul scormonea cu mâinile mormântul şi nu prea avea spor.
Atunci îi aduse lopata lui Prohor Abramovici şi‑i spuse că e mai
uşor să sape cu lopata, toţi oamenii cu ea sapă.
—  Oricum o să te alunge de acasă, îl informă Proşka despre
viitor. Tata toamna nu a semănat nimic, iar mama e însărcinată
32
din vară, nu cumva să facă acum trei dintr‑odată. Adevărat îţi
spun !
Saşka apucă lopata, dar nu era pentru statura lui, şi în curând
îl lăsară puterile.
Proşka stătea în picioare, udat de picăturile rare ale unei ploi
târzii, muşcătoare, şi‑l sfătuia :
—  Nu săpa prea mult, ce rost mai are să cumpere sicriu, te
întinzi aşa. Hai, fă‑o mai repede, că acum o să nască mama şi‑o
să fii gură în plus.
—  Sap bordeiul şi o să trăiesc aici, spuse Saşka.
—  Fără mâncarea noastră ? se interesă Proşka.
—  Ei, da, fără nimic. O să culeg vara pe săturate asmăţui şi
o să mănânc.
—  Atunci trăieşte, se linişti Proşka. Dar să nu vii pe la noi
să cerşeşti : n‑avem ce să‑ţi dăm.
Prohor Abramovici câştigă în oraş cinci puduri de făină, veni
cu cineva cu căruţa şi se întinse pe sobă. Când se termină jumă-
tate din făină, Proşka deja se gândea ce va fi mai departe.
—  Puturosule, îi spuse odată lui Prohor Abramovici, care‑i
privea de pe sobă pe gemenii care ţipau la fel. O să halim făina,
iar mai apoi o să murim de foame ! Dacă ne‑ai făcut, acum dă‑ne
de mâncare !
—  Uite şi osul ăsta de drac ! ocărî Prohor Abramovici de
sus. Uite, tu ar fi trebuit să fii tată, nu eu, mucosule !
Proşka stătea cu o mare satisfacţie pe faţă, gândindu‑se cum
ar trebui să se facă tată.
Ştia deja cum ies copiii din burta mamei – burta ei e plină
de tăieturi şi zbârcituri, dar atunci de unde vin orfanii ? Proşka
văzuse de două ori noaptea, când se trezise, că tata însuşi îi fră-
mântă pântecele mamei, şi după aceea pântecele se umflă şi se
nasc copiii‑paraziţi. Şi asta îi pomeni tatălui :
—  Şi tu nu te mai culca pe mama, stai şi tu alături şi dormi.
Uite, baba Paraşka nu are niciun copil mic, nenea Fedot nu i‑a
frământat pântecele...
Prohor Abramovici se dădu jos de pe sobă, îşi puse cizmele
de pâslă şi începu să caute ceva. Nu era nimic de prisos în casă,
aşa că luă mătura şi‑l trosni pe Proşka peste faţă. Proşka nu
33
începu să ţipe, ci imediat se culcă pe laviţă cu faţa în jos. Prohor
Abramovici începu să‑l pocnească în tăcere, încercând să adune
mânie în el.
—  Nu mă doare, nu mă doare, oricum nu mă doare ! strigă
Proşka, fără să‑şi arate faţa.
După ce fu bătut, Proşka se ridică şi spuse dintr‑o suflare :
—  Atunci goneşte‑l pe Saşka, să nu mai fie o gură în plus.
Prohor Abramovici se minună şi mai mult de Proşka şi stătu
abătut lângă leagănul în care gemenii tăcuseră. Îl trosnise pe
Proşka pentru că avea dreptate : Mavra Fetisovna rămăsese din
nou grea, nu mai avea cu ce să semene grâul de toamnă. Prohor
Abramovici trăia în lume cum trăiesc ierburile pe fundul văii :
deasupra lor primăvara se năpusteşte apa din zăpada topită,
vara, ploile torenţiale, iar dacă e vânt  – sunt pline de nisip şi
praf. Iarna sunt apăsate greu, înăbuşitor, de zăpadă ; mereu, în
orice clipă, trăiesc sub loviturile şi povara greutăţilor, de aceea
ierburile din văi cresc strâmbe, sunt gata să se plece şi să lase
să treacă pe deasupra lor toate nenorocirile. Aşa îl apăsau şi pe
Prohor Abramovici copiii  – mai greu decât dacă ar fi născut
el şi mai des ca recoltele. De‑ar fi născut câmpul aşa cum o
făcea nevasta lui, iar nevasta nu s‑ar fi grăbit cu rodul ei, Prohor
Abramovici ar fi fost de mult un gospodar sătul şi mulţumit. Dar
toată viaţa copiii veneau cum vine apa şi, ca noroiul din vale, îi
îngropau sufletul sub straturile de pământ ale grijilor – din pri-
cina asta Prohor Abramovici aproape că nu‑şi mai simţea viaţa
şi propriile interese ; oamenii liberi, fără copii, numeau „lene“
starea de uitare de sine a lui Prohor Abramovici.
—  Proş, hei, Proş ! îl chemă Prohor Abramovici.
—  Ce‑i ? răspunse posac Proşka. Mă baţi şi mai apoi îmi zici
„Proş“...
—  Proş, dă fuga la lelea Maria, ia uită‑te, pântecele ei e sec
sau umflat ? Nu ştiu de ce, nu am văzut‑o de mult, nu s‑o fi
îmbolnăvit cumva ?
Proşka nu era supărăcios şi era preocupat de familia lui.
—  Eu ar fi trebuit să fiu tata, iar tu, Proşka ! îşi jigni el tatăl.
Ce să te tot uiţi la pântecele ei : nu ai semănat grâul de toamnă,
oricum să te aştepţi la foamete !
34
 După ce‑şi puse cojocelul mamei, Proşka bombăni mai departe
ca un stăpân :
—  Vorbesc aiurea oamenii. Doar astă‑vară lelea Maria era
uşoară, şi au fost ploi. Uite că a dat şi ea greş – ar trebui să mai
nască un linge‑blide, dar ea – nici vorbă.
—  Grâul de toamnă a îngheţat, ea a simţit, spuse încet tatăl.
—  Toţi copiii sug la mamele lor, nu mănâncă deloc pâine,
protestă Proşka. Iar mama las’ să mănânce grâu de primăvară...
Nu mă duc la Maria asta a ta. Dacă‑i borţoasă, nu te mai dai jos
de pe sobă : o să spui că o să fie bune ierburile şi grâul de pri-
măvară. Dar noi ne‑am săturat să tot facem foamea : tu şi mama
ne‑aţi făcut atâţia !
Prohor Abramovici tăcea. Nici Saşa nu vorbea, dacă nu era
întrebat. Nici măcar Prohor Abramovici, care, în comparaţie cu
Proşka, părea un orfan în propria casă, nu ştia cum este Saşka :
bun sau nu ; poate la cerşit mergea de frică, dar ce‑i trecea prin
minte nu spunea. Saşka însă se gândea puţin, pentru că el credea
că toţi adulţii şi copiii sunt mai deştepţi decât el, şi de aceea se
temea de ei. Mai mult decât de Prohor Abramovici se temea
de Proşka, cel care număra fiecare îmbucătură şi nu iubea pe
nimeni din afara ogrăzii.

35