c

Mecanismul esenţial care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor este cuvântul. El asigură
structurarea lăuntrică a elementelor reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le fixează în
conştiinţa individului, contribuie la creşterea caracterului lor generalizat, ceea ce permite ca
reprezentarea să fie purtătoarea unui sens.

Natura contradictorie a reprezentărilor provine gi din faptul că, deşi fac parte din categoria
mecanismelor cognitiv-senzoriale, ele se amplasează între senzorial şi logic, permiţând trecerea, de
fapt saltul de la senzorial la logic. Tocmai de aceea au şi fost denumite „staţii intermediare" între
senzorial şi logic. Consecinţa acestui fapt este că în structura lor vom întâlni, pe de o parte,
caracteristici ale proceselor senzoriale de cunoaştere, iar pe de altă parte, o serie de caracteristici
care, fără a fi ale proceselor logice, raţionale de cunoaştere, le vor anticipa şi prefigura pe acestea.
Faptul că reprezentarea reproduce însuşirile concrete şi că imaginea are un caracter intuitiv arată că
ea este un proces senzorial. Faptul că reproduce, după cum vom vedea imediat, însuşirile
caracteristice, îmbibate de esenţă şi că imaginea are un caracter generalizat arată că ea prefigurează
unele particularităţi ale proceselor logice.

Informaţia elaborată ad-hoc avea o mare importanţă în activitatea adaptativă, ea era însă limitată din
perspectiva solicitărilor mai complexe. Realitatea şi acţiunea ei asupra organismului trebuiau
reexprimatc nu doar într-o formă adecvată, ci într-una avantajoasă, operativă, productivă. Un
asemenea fapt angajează noi capacităţi cognitive care le depăşesc pe cele perceptive. Este vorba
despre capacitatea organismului de a avea o experienţă psihică în lipsa contactului actual cu obiectul.
Noul mecanism psihic care permite reflectarea şi cunoaşterea obiectului în absenţa lui, dar cu
condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra organelor de simţ, poartă denumirea de reprezentare.
Dacă sistemul perceptiv operează cu imagini primare, care se formează în prezenţa şi prin contactul
nemijlocit cu obiectul, sistemul reprezentativ operează cu imagini secundare care, cel puţin actual,
sunt independente de obiect.

„Reprezentarea este o entitate de natură cognitivă care reflectă in sistemul mintal al individului o
fracţiune de univers exterior acestui sistem" (Denis , pp. 667, 1108)

Reprezentare și gândire

Vauclair (1987) definește reprezentarea ca fiind "capacitatea organismului de a produce un răspuns

în absenţa unui stimul exterior". Altfel spus, organismul este capabil de a-şi reprezenta o proprietate
a unei experienţe anterioare, care îi serveşte drept indiciu pentru a alege răspunsul adecvat. Le Ny
(1987) preferă o definire psihologică, cognitivă a reprezentărilor. Acestea sunt considerate a fi "un
fragment de informaţii structurate, stocate, existente, în principiu, în memoria subiectului;
perceptele, semnificaţiile cuvintelor, noţiunile sau conceptele, cunoştinţele fiind clase de
reprezentări".

Aceste neconcordanţe se datorează naturii contradictorii a reprezentării. Într-adevăr, ea îşi are

începutul în percepţie, dar se extinde până la nivelul conceptelor abstracte (proprii gândirii). Sub
raportul conţinutului, ea se apropie de percepţie (reflectă însuşirile concrete ale obiectelor şi
fenomenelor), iar prin mecanismul operaţional, ea se apropie de gândire. Prin nivelul ei de
organizare, depăşeşte percepţia, situându-se pe o treaptă superioară pe scara dintre sursă şi modelul
informaţional.

Din punctul de vedere al discursului, reprezentarea este inferioară discursivităţii, nedispunând de

capacitatea de departajare secvenţială şi de integrare a secvenţelor în flux. În aceste condiţii, nu este
greu să înţelegem de ce ea a fost definită ca fiind" conţinutul mintal al unui act de gândire care
restituie simbolic un lucru absent, care apropie un lucru depărtat, particularitate importantă care îi
asigură aptitudinea de a fuziona perceptul şi conceptul şi caracterul său figural" (Jodelet, 1988).
Reprezentările nu vor mai reflecta toate însuşirile obiectului (ca în percepţie), ci pe cele mai
importante. Ele presupun o prelucrare a informaţiilor furnizate de obiecte, o selectare a informaţiilor
cu un grad mai mare de generalitate, o închegare a lor în structuri şi sisteme stabile de imagini.
Putem spune că reprezentarea nu este o percepţie trecută şi reprodusă, ci una trecută prelucrată,
îmbogăţită şi chiar reelaborată şi abia apoi reprodusă. În sfărşit, natura contradictorie a
reprezentărilor provine şi din faptul că deşi se încadrează în categoria proceselor cognitiv-senzoriale,
ele fac trecerea dintre senzorial şi logic. Tocmai de aceea au şi fost denumite "staţii intermediare
între senzorial şi logic".

Reprezentare și motivație. Cercetările au probat că dacă reprezentările corespund unor motivaţii

puternice, unui scop fundamental al individului, atunci ele pot fi neobişnuit de strălucitoare, bogate
şi stabile, ajungând la fixaţie obsesională. Imaginile palide şi fugitive îşi depăşesc acest statut de
îndată ce sunt încadrate în structurile psihocomportamentale complexe ale individului, dintre care
cele motivaţionale sunt esenţiale. Iată de ce Paul Popescu-Neveanu, opinează că descrierea şi
caracterizarea reprezentărilor prin raportarea lor la percepţie este neconcludentă. Concomitent cu
această raportare trebuie relevată şi ascendenţa ei spre gândire şi simbolizare, trebuie luate în
considerare şi alte funcţii specifice reprezentării.

Generalizarea în reprezentare este prezentă chiar de la nivelul psihicului animal care generalizează
experienţa repetată şi reuşită, conservând, în imagini, acele proprietăţi ale obiectelor care se leagă
direct de satisfacerea trebuinţelor biologice.

La om, generalizarea este determinată de legile vieţii sociale, în imagine pătrunzând însuşirile care au
importanţă pentru practica socială, care servesc ca model al funcţiei sociale a obiectului. Fixarea
semnificaţiei sociale a obiectelor în cuvinte, în semne constituie o nouă etapă în generalizarea
reprezentărilor. Semnificaţia socială este semnalizată nu numai de situaţia obiectului, ci de însuşi
semnul care denumeşte această situaţie.

Reprezentare și limbaj. Faptul că reprezentarea este fixată în cuvinte, permite:

1) conştientizarea ei, ca urmare organizarea şi sintetizarea ei în sisteme stabile închegate;

2) apariţia unor reprezentări comune pentru mai mulţi oameni;

3) abstragerea ei de situaţia concretă, fapt care o plasează ca o verigă de legătură şi de trecere spre
logic.

La fel de interesantă este şi corelaţia dintre diferitele tipuri de reprezentare şi limbaj: pe de o parte,
reprezentările se organizează în jurul unor categorii semantice (obiect, stare, eveniment, acţiune,
relaţie), pe de altă parte, limbajul constituie mijlocul privilegiat al accesului la reprezentările
cognitive, el fiind, în acelaşi timp, vectorul care permite cunoaşterea „teoriei naive"a subiectului
asupra lumii, „teorie" care, ea însăşi, ghidează achiziţia noilor informaţii. „A reprezenta şi a zice
constituie două activităţi cognitive intim corelate" {Cordier, 1994, p. 5).

Mecanisme. Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din trecut,
reproduceri pasive ale acestora, ci rezultatul unor prelucrări şi sintetizări, ale unor combinări şi
recombinări, ale însuşirilor senzoriale, fapt care permite reţinerea şi amplificarea anumitor însuşiri,
estomparea şi eliminarea altora. Secenov le definea ca fiind ansambluri medii de percepţii
diferenţiate, deoarece nu se reţin toate însuşirile obiectelor, ci doar cele care se repetă şi sunt
comune pentru mai multe obiecte şi fenomene. Selecţia însuşirilor nu se realizează întâmplător, ci
reflectă semnificaţia acordată de subiect acestor însuşiri sau semnificaţia obiectivă pe care o au ele în
raport cu practica socială.

Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este cuvântul. El asigură
structurarea internă a elementelor reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le fixează în
conştiinţa individului, contribuie la creşterea caracterului generalizat, ceea ce face ca reprezentarea
să fie purtătoarea unui sens. Mecanismele la care s-a făcut referire anterior (prelucrarea percepţiilor
anterioare, selecţia însuşirilor, cuvântul) nu acţionează în vid ci în consens cu activitatea individului
uman. Cu cât omul acţionează mai mult cu obiectele, cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la
necesităţile lui, ca urmare probabilitatea formării unor reprezentări clare, corecte, intense creşte.

Acţiunea este cea care fixează şi face posibilă evocarea reprezentărilor. De altfel, s-a demonstrat că
reprezentarea mintală a unei mişcări este însoţită de micromişcări, iar dacă mâna este împiedicată să
execute aceste mişcări (prin anestezie locală sau prin antrenarea ei în alte tipuri de mişcări, cum ar fi,
de pildă, efectuarea unor mişcări sacadate), se împiedică şi apariţia reprezentărilor. Tot acţiunea este
cea care obligă la accentuarea selectivităţii, ceea cea echivalează cu un proces primar de abstracţie.
În sfârşit, acţiunea determină o condensare congruentă a informaţiei, fapt echivalent unei
generalizări intuitive; prin construcţiile sale mintale, subiectul se poate apropia de toate situaţiile
analoage posibile, depăşind astfel situaţiile singulare. Că aşa stau lucrurile ne este pus în evidenţă de
faptul că reprezentările nu sunt posibile decât dacă acţiunile senzorio-motorii şi acţiunile verbale au
fost interiorizate, prin intermediul lor fixându-se schemele de evocare şi facilitându-se reglarea
conştientă. Tocmai de aceea acţiunea a fost denumită "mediul de incubaţie al reprezentărilor"
(Popescu-Neveanu, 1977).

A. O primă diviziune este aceea după care există:

- imagini ale memoriei, când ne reprezentăm obiecte sau fenomene percepute anterior (mai mult sau
mai puţin exact) şi

- imagini ale imaginaţiei, când ne apar în minte plăsmuiri ale minţii, neîntâlnite niciodată în realitate.
Reprezentările imaginaţiei au la bază fragmente, părţi, elemente sau aspecte ale unor realităţi
observate în cursul experienţei, dar fantezia intervine din plin, încât uneori nici nu ne putem da
seama de originea lor.

B. Rolul de punct de plecare în evoluţia gândirii. Imaginea, schematizând datele percepţiei, înlesneşte
operaţiile gândirii, în special abstractizarea, fiind un intermediar între cunoaşterea senzorială şi
concepte. Mai mult, progresul raţionamentului presupune o trecere de la acţiuni reale cu obiectele,
la acţiuni imaginate, acestea organizându-se treptat în operaţii mentale, reversibile. Deci nu atât
reprezentarea obiectelor, cât cea a acţiunilor efectuate cu acestea, influenţează dezvoltarea gândirii.

1) Reprezentări cognitive

Din punctul de vedere al psihologiei cognitive, reprezentările sunt expresii simbolice (descripţii) în
sistemul cognitiv al realităţii înconjurătoare din prelucrarea cărora se extrage informaţia despre
această realitate. Deci noţiunea de reprezentare trebuie înţeleasă mult mai larg, ca orice descripţie
mentală, simbolică a obiectelor din realitate. Principalele tipuri de reprezentări in opinia lui Miclea
sunt: imaginile sau reprezentările imagistice, expresiile lingvistice si continuturile semantice
denumite reprezentări lingvistice.

Reprezentările externe sunt constituite din orice semn, orice set de simboluri care reprezintă ceva în
absenţa acelui ceva. Semnul, simbolul, obiectul fizic pot fi re-prezentate (în sens de redate din nou)
fie sub forma unui desen sau a unei diagrame şi atunci vorbim despre reprezentări picturale fie sub
forma unor cuvinte si atunci ne referim la reprezentări lingvistice.

Reprezentările imagistice. O imagine reprezintă informaţia despre o configuraţie spaţială (configural

information) nu şi mărimea absolută a acestei configuraţii. De exemplu, figuri geometrice de mărimi
diferite sunt considerate asemenea. Un pătrat cu latura de un centimetru este reprezentat imagistic
asemenea unui patrat cu latura de 1 metru. Se codează poziţia relativă a obiectelor într-o
configuraţie nu şi mărimea lor. În general se consideră că această reprezentare surprinde dispunerea
relativă a cel mult 5 obiecte. Codarea imagistică conţine în mod implicit pe lângă informaţia figurală
si informaţia categorială. Și informaţii despre atributele ei (are laturile egale şi unghiurile drepte).
Aceste informaţii sunt extrase din şi pe baza prelucrării imaginilor. Deşi reprezintă direct ceea ce se
află în lume, imaginile mentale nu sunt picturale. Diferenţa rezidă din organizarea ierarhică a
imaginilor mentale (o imagine poate fi compusă din mai multe subimagini). Această ierarhizare
determină aglutinarea subimaginilor: de exemplu avem imaginea unei zebre dar nu surprindem
concomitent numărul exact al dungilor sale negre. Dimpotrivă, într-o pictură o subimagine are
aceeaşi importanţă şi este concomitentă cu imaginea de ansamblu.

Reprezentarea lingvistică
Eficienţa codajului (reprezentării lexicale) ca şi a codajului (reprezentării imagistice) este context
specifică în funcţie de scopul urmărit. Uneori e mai eficient să codăm informaţia printr-un cuvânt
alteori printr-o imagine. Să ne închipuim de exemplu că avem în faţă o hartă şi în paralel o carte cu
distanţele şi formele de relief dintre oraşe. Identificăm reprezentări diferite din punct de vedere al
formatului (lexical sau imagistic) dar echivalente sub aspectul informaţiei codate.

Reprezentările diferite generează prelucrări diferite. De exemplu harta privilegiază opreaţii

geometrice, cartea cu distanţele facilitează operaţiile artimetice. Dacă vrem să aflăm că două oraşe
se află pe acelaşi meridian este mai eficient să apelăm la hartă decât la codajul lexical. Invers, când
vrem să aflăm distanţa dintre două oraşe e mult mai indicat să deschidem cartea decât să măsurăm
pe hartă. Deci eficacitatea reprezentărilor este în funcţie de scopul urmărit.

O grupare a reprezentărilor dintr-o perspectivă psihocognitivistă o întâlnim şi la Eysenck si Keane

(1992) si este redată schematic în figura de mai jos.

Reprezentările externe redau deci ceva în afara noastră şi pot fi percepute. Între cele două tipuri de
reprezentări externe există unele asemănări. Astfel ele reprezintă realitatea foarte schematizat şi
nicidecum în aspectele ei particulare. Totodată există şi deosebiri.

Principala caracteristică a imaginii mintale vizează capacitatea sa de a reprezenta relaţiile topologice

dintre elemente. Într-un experiment de recunoaştere a configuraţiilor, Santa (1977) utilizează două
tipuri de reprezentări ale uneia şi aceleiaşi configuraţii: o reprezentare imagistică şi o reprezentare
lingvistică. Mai întâi, subiecţii sunt solicitaţi să inspecteze o configuraţie de trei elemente - triunghi,
cerc, pătrat. După memorarea acestei configuraţii, subiecţilor respectivi le erau prezentate o serie de
figuri-test, sarcina lor fiind de a răspunde, cât mai rapid posibil, dacă aceste figuri sunt alcătuite din
aceleaşi elemente ca şi figura iniţială.

După cum se poate observa, există mai multe variante ale figurilor-test, unele fiind formate din
elemente identice, altele din elemente diferite. Pentru a rezolva sarcina în cauză, subiecţii trebuie să
compare figurile-test cu imaginea mintală, din memorie, a configuraţiei iniţiale. Dacă imaginea
mintală reprezintă relaţiile topologice sau spaţiale dintre obiecte, atunci subiectul va răspunde mai
rapid în cazul primei figuri-test decât în cazul celei de-a doua. În ambele situaţii răspunsul e pozitiv,
dar timpul de latenţă va fi diferit dacă imaginea mintală codează relaţiile topologice, căci în prima
figură-test se conservă şi relaţiile topologice, iar în a doua se conservă numai elementele figurii.

Recunoaşterea cea mai rapidă are loc în condiţiile conservării relaţiilor topologice pentru figuri-test
imagistice şi în cazul ordonării seriale pentru figuri-test lingvistice. Aceasta înseamnă că imaginile
mintale sunt o reprezentare topologică a unei situaţii, iar cuvintele - o reprezentare serială.

a) cod imagistic; b) cod verbal.

Această ipoteză a fost confirmată de datele experimentale înregistrate. Rezultatele devin şi mai
relevante dacă le comparăm cu datele obţinute din inspectarea aceleiaşi figuri reprezentată în cod
lingvistic (figura b). Se observă că figurile geometrice au fost înlocuite cu numele lor, dispuse în
aceleaşi configuraţii ca şi în (figura a). Dacă reprezentarea relaţiilor topologice constituie o
caracteristică specifică a reprezentărilor imagistice, atunci conservarea configuraţiei iniţiale în
condiţiile utilizării codului verbal nu va reduce timpul de reacţie. Reprezentarea lingvistică
favorizează prezentarea serială a stimulilor. Ca atare, o prezentare lineară a stimulilor din
configuraţia de memorat va fi recunoscută mai uşor decât o prezentare care conservă distribuţia
topologică iniţială. Datele experimentale au validat această ipoteză.

Timpul de reacţie la a doua figură-test este mai scurt decât timpul necesar recunoaşterii pentru
prima figură-test din b. Coroborând cele două variante ale prezentării stimulilor - una spaţială,
imagistică, cealaltă serială, lingvistică - devine evidentă proprietatea imaginilor mintale de a
reprezenta relaţiile spaţiale. Dacă figurile-test utilizate în experiment conţin alte elemente decât cele
prezente în configuraţia iniţială, deci răspunsul corect e negativ, se obţine acelaşi tip de rezultate:
timpul de reacţie e mai scurt în cazul reprezentărilor imagistice dacă se conservă configuraţia iniţială.
Dimpotrivă, în cazul utilizării codului verbal, timpul de reacţie e mai scurt dacă prezentarea e serială,
decât dacă e izomorfă cu configuraţia iniţială. Conchidem că reprezentarea relaţiilor topologice este
una dintre proprietăţile de bază ale imaginilor mintale.

Putem concluziona că toate aceste forme de reprezentare sunt utilizate de indivizi în construirea
hărţilor mentale. Hărţile mintale constituie un tip caracteristic de cunoastere, stocată în memorie sub
forma reprezentărilor spaţiale. Ele ne ajută să ne orientăm nu doar de la un punct la altul, într-un
mediu determinat, de regulă cunoscut ci şi în medii necunoscute, în care obiectele se raportează
unele la altele nu numai după traiectele dintre ele, ci şi după poziţia lor în raport cu altele, cu
orientarea şi distanţele dintre ele. Diferite studii au arătat că asemenea hărţi mentale se elaborează
în timp. Harta mentală a unui oraş are o mare semnificaţie nu numai pentru fiecare locuitor în parte
ci şi pentru diferite categorii socio-profesionale cum ar fi soferii de taxi. În formarea hărţilor mentale
sunt utilizate atât reprezentări imagistice picturale cât şi reprezentări lingvistice.

În concluzie, reprezentările pot fi considerate instrumente de bază ale arhitecturii cognitive a

individului care facilitează adaptarea cognitivă la realitate.