Academia de Studii Economice din Moldova

Facultatea Business si Administrarea afacerilor

Specialitatea “Achizitii”

REFERAT
Tema: “Democraţia ca formă de organizare a societăţii. Principiile,
caracteristicile,modelele şi tipurile de democraţie.”

A efectuat: Gaidarji Ion

Profesor: Simion Rosca

Chişinău - 2019
 Democraţia: model şi realitate.
Noțiuni generale despre democrație
Termenul „democraţie”, din punct de vedere etimologic, provine de la cuvintele
greceşti demos şi cratos care semnifică popor şi putere, ceea ce s-ar traduce prin„puterea
poporului”. Prima democraţie, înţeleasă ca un sistem de guvernare şi exercitare a puterii, a
apărut în perioada antichităţii în Grecia. Filosoful Aristotel a fost cel care a prezentat în
lucrările sale regimurile politice şi a analizat pentru prima dată regimul democratic, luând în
considerare două aspecte: numărul conducătorilor şi mijloacele conducerii.
În concepţia sa, democraţia era o formă de guvernământ impură: „Ceea ce distinge în
mod esenţial democraţia de oligarhie este sărăcia şi bogăţia; oriunde puterea este în mâna
bogaţilor este oligarhie; oriunde puterea este în mâna săracilor este demagogie”. Indiferent de
limitele caracteristice democraţiei ateniene (se aplica în cadrul unei comunităţi restrânse, se
baza pe egalitatea reală a cetăţenilor conferită de proprietate,avea o sferă de cuprindere
socială îngustă etc), aceasta a fost reprezentativă pentru acea perioadă istorică şi a contribuit
la conservarea unor principii de bază pentru conturarea democraţiei moderne, cum ar fi:
egalitatea tuturor cetăţenilor în exercitarea puterii, alegerea reprezentanţilor puterii sau
posibilitatea revocării lor din funcţii.
În perioada feudală, democraţia a cunoscut o perioadă de regres datorită dominării
curentului absolutist monarhic şi abia în secolul al XVII-lea, odată cu apariţia
reprezentanţilor şi teoriilor dreptului natural, aceasta cunoaşte o perioadă de dezvoltare pe
plan teoretic. Următorul moment în evoluţia sa istorică îl constituie teoria contractualistă,care
prin viziunea pe care o promova asupra constituirii statului (un contract între cetăţeni şi
autoritate pe baza bunei înţelegeri şi a delegării), dar şi asupra posibilităţii înlăturării celor ce
guvernează dacă nu îşi exercită obligaţiile din contractul social, face ca democraţia să fie
văzută acum şi ca o formă de guvernare practică care poate fi impusă de popor.
Democraţia, ca formă de guvernare, a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, atât pe plan
conceptual, cât şi în plan practic, în perioada societăţii capitaliste moderne. Definirea şi
înţelegerea modului de funcţionare al democraţiei a suscitat un mare interes pentru o
multitudine de gânditori şi teoreticieni politici, şi tocmai din acest motiv există o varietate
foarte largă de definiţii, principii, valori, modele de funcţionare ale acestei forme de
guvernare, dar, din toată literatura de specialitate se pot extrage câteva principii şi valori care
s-au dovedit a fi vitale pentru ca un regim să poată fi catalogat drept democratic. În primul
rând, elementul central al oricărui sistem politic, statul,trebuie să se bazeze şi să funcţioneze
conform legii, adică să fie un stat de drept.Existenţa pluralismului şi pluripartidismului politic
şi ideologic constituie şi ea un principiu sine qua non al democraţiei. Orice regim democratic
trebuie să aibă la bază o Constituţie care să stipuleze şi să garanteze drepturile şi obligaţiile
cetăţenilor, principiile deţinerii şi exercitării puterii (principiul separaţiei puterilor în stat fiind
de o majoră importanţă) etc. De asemenea, democraţia nu poate fi concepută într-un mod
abstract,tocmai de aceea ea trebuie să cuprindă toate sferele societăţii, de la nivel micro la
nivel macro social. Instituţiile locale şi centrale trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să
acţioneze în conformitate cu acestea, respectând în egală măsură drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.
După cum afirma şi Robert Dahl, atunci când se discută despre democraţie, ceea ce
produce cea mai mare confuzie în rândul oamenilor, este faptul că democraţia reprezintă atât
un ideal, cât şi o realitate. În concepţia sa, democraţia este un proces încadrul căruia cetăţenii
obişnuiţi exercită un control relativ mare asupra liderilor lor. Tocmai pentru a clarifica
viziunea asupra acestui sistem de guvernare, autorul schiţează câteva criterii care ar trebui
îndeplinite de o formă de conducere, pentru ca aceasta să poată fi numită democraţie:
1.Participare efectivă – toţi cetăţenii ar trebui să aibă posibilităţi egale şi reale de
exprimare şi statuare a părerilor pe care le au privind politica care ar trebui urmată.
2.Egalitatea la vot – fiecare membru al societăţii trebuie să aibă dreptul la vot,iar
voturile trebuie să aibă aceeaşi pondere, indiferent de persoana care l-a acordat, adică să fie
considerate egale.
3.Înţelegerea luminată – trebuie să se acorde şanse egale şi o perioadă de timp
rezonabilă cetăţenilor pentru a se informa asupra unor posibile politici alternative şi asupra
consecinţelor lor, pentru a putea decide în cunoştiinţă decauză.

Formele democrației
Democraţia îmbracă două forme: directă şi reprezentativă. Cea directă, presupune
ca toţi membrii unei societăţi să participe la luarea deciziilor de interes public, pe când cea
reprezentativă presupune delegarea unei persoane sau a unui grup restrâns de persoane alese
din cadrul societăţii care să se ocupe de problemele publice şi să reprezinte în mod legal
interesele cetăţenilor, adică „guvernarea se face prin reprezentare,nu persoanl”.
Democraţia antică putea fi considerată o democraţie directă, dar nu în sensul strict al
conceptului, deoarece existau şi atunci guvernanţi şi guvernaţi, dar, cu toate acestea,era un
sistem în care conducătorii şi cei conduşi se aflau într-o relaţie directă. Sartori afirmă că, o
democraţie directă, aşa cum o practicau grecii, ar necesita implicarea politică totală din partea
cetăţenilor, ceea ce ar duce inevitabil la producerea unor dezechilibre în viaţa socială.
Procesul decizional în cadrul sistemului indirect se desfăşoară pe mai multe nivele,
ceea ce determină un anumit control asupra deciziilor, spre deosebire de forma de guvernare
directă. În ceea ce priveşte, aplicabilitatea democraţiei directe, acelaşi autor mai sus
menţionat, susţine că ar fi posibilă aplicarea acestei forme, cu respectarea anumitor condiţii:
● un număr relativ restrâns de persoane,
● spaţiul geografic în cadrul căruia se aplică democraţia directă să fie şi el
restrâns,
● participarea reală şi eficientă a cetăţenilor la viaţa publică şi politică, cu riscul
neglijării celorlalte aspecte ale vieţii sociale.
Trebuie menţionat faptul că elemente ale democraţiei directe se regăsesc înformele de
guvernare contemporane, cum ar fi: referendumul, adunările locale sau generale,
scrutinele pentru alegerile prezidenţiale sau pentru demiterea preşedintelui unui stat (de
exemplu, referendumul care a avut loc în România pentru demiterea preşedintelui Traian
Băsescu).
 Modele ale democrației
Arend Lijphart a fost cel care a dezvoltat modelul democraţiei consensualiste
(consociaţionistă, consociaţională) în opoziţie cu cel al democraţiei majoritare. Esenţa
modelului majoritarist este aceea că guvernarea este realizată de majoritatea poporului şi în
concordanţă cu interesele şi dorinţele acestei majorităţi. Modelul consensualist presupune ca
puterea guvernamentală să fie deţinută de un cartel al elitelor politice care să aibă drept
obiectiv construirea unei democraţii stabile în condiţiile unei culturi politice segmentate şi ale
unei societăţi plurale, adică „societăţi care sunt puternic divizate de-alungul unor linii
religioase, ideologice, lingvistice, culturale, etnice sau rasiale în subsocietăţi virtual separate,
cu propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canale de comunicare”. Când se
întâlnesc astfel de societăţi, guvernarea conform modelului majoritar este nedemocratică şi
periculoasă, deoarece minorităţile care nu au acces la putere, se vor simţi excluse şi treptat îşi
vor pierde încrederea în regimul politic. În aceste condiţii, este necesar să se construiască o
formă de guvernare care să fie bazată pe consens, negocieri, compromisuri. Elveţia este statul
care încorporează cel mai bine caracteristicile unui regim democratic consensualist, dar şi
Belgia se încadrează în această categorie.
În viziunea lui Lijphart, există nouă condiţii care favorizează stabilirea într-o societate
a unei democraţii consensualiste şi care ajută la funcţionarea acestui sistem:

1. Absenţa unei majorităţi solide care nu este interesată de împărţirea puterii, ci

dimpotrivă doreşte adoptarea modelului majoritar
2. Absenţa unor diferenţe pronunţate de status socio-economic între membrii grupurilor
subculturale
3. Existenţa unui număr redus al segmentelor
4. Existenţa unui echilibru de puteri între aceste segmente
5. Populaţia redusă a ţării
6. Prezenţa unui pericol sa a unei ameninţări externe care practic forţează grupurile să
coopereze
7. Prezenţa unei loialităţi cuprinzătoare predominante în comparaţie cu loialităţile
particulariste
8. Concentrarea geografică a grupurilor ca element ce facilitează federalizarea
9. Existenţa tradiţiei concilierii dublată de disponibilitatea de a încheia compromisuri
politice

Modelul consensualist are ca obiectiv să împartă, să disperseze puterea, iar aceasta se

poate realiza cu ajutorul mai multor metode, enunţate tot de către Arend Lijphart. Prima
metodă constă în împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie care oferă posibilitatea
tuturor sau majorităţii partidelor importante să deţină puterea executivă(„power-sharing”).
Crearea unui echilibru între puterea executivă şi cea legislativă este cea de-a doua
cale care permite unui sistem să funcţioneze pe bază de consens (de exemplu, legislativul, pe
perioada cât executivul a fost ales, să nu poată acorda vot de neîncredere guvernului).
Existenţa unui sistem multipartidist în cadrul căruia nici un partid politic să nu se
aproprie de deţinerea unei majorităţi, este o condiţie care participă în mod pozitiv la
funcţionarea acestui tip de guvernare, deoarece este esenţial să seformeze coaliţii bazate pe
compromis şi negocieri pentru a putea guverna. Principiul reprezentării proporţionale este
esenţial pentru emergenţa unui sistem multipartidist,deoarece asigură locurile în Parlament
tuturor partidelor în funcţie de interesele pe care le reprezintă la nivelul populaţiei.
Pentru o democraţie consociaţională funcţională este necesar să existe un corporatism
al grupurilor de interese, care se împarte în corporatism social în care predomină sindicatele
şi corporatism liberal în care asociaţiile patronale sunt forţa cea mai puternică. De asemenea,
existenţa unei guvernări federale şi descentralizate asigură autonomia şi independenţa
grupurilor din care este formată societatea, dar garantează, în acelaşi timp, coeziunea şi
coerenţa acestor grupuri în cadrul statului federal. Organizarea puterii legislative conform
unui bicameralism puternic oferă posibilitatea unei mai bune reprezentări a minorităţilor, dar
pentru ca această construcţie parlamentară să fie şi eficientă trebuie să îndeplinească două
condiţii:
1) modalitatea de alegere a camerelor Parlamentului să fie diferită pentru camera
superioară şi cea inferioară, iar prima să deţină puteri reale şi aproximativ
egale cu cea de-a doua.Rigiditatea constituţională este o altă cale prin care se
poate asigura funcţionalitatea guvernării consensualiste;
2) modificarea principiilor constituţionale poate fi înfăptuită doar cu majorităţi
speciale. În completare, controlul constituţional, practicat în general de un
Tribunal Federal, asigură un plus de siguranţă şi stabilitate statului de drept.
Nu în ultimul rând, existenţa unei Bănci centrale independente la nivelul
statului federal, constituie ocondiţie care oferă o garanţie în plus stabilităţii
unui regim bazat pe consens şi colaborare.

Modelul elvețian de domocrație directă

Modelul elveţian de democraţie directă este un caz special, dar care poate reprezenta o
sursă de inspiraţie şi de învăţătură. În contextul internaţional, democraţia directă este, cu
siguranţă, cea mai evidentă particularitate a sistemului politic elveţian,chiar dacă şi în alte
state există instituţii bazate pe democraţie directă, în nici un alt stat cetăţenii nu sunt chemaţi
la vot atât de des.
Din punct de vedere practic, Elveţia este o democraţie semi-directă, deoarece vocea
poporului nu se face auzită în mod direct cu privire la toate problemele publice, dar
consultarea are loc pentru cele care prezintă o importanţă deosebită. Concret, această
democraţia semi-directă presupune votul care se organizează periodic în comunităţi, cantoane
şi la nivel naţional. În principal, democraţia directă are cinci funcţii centrale, care se pot
suprapune pe alocuri:
● Integrare – Democraţia elveţiană nu este o invenţie întâmplătoare, nu a apărut din
neant, ci s-a construit în urma unui proces social şi multiplu de învăţare care a durat
decenii şi chiar secole. După ce a fost înfiinţat, principala provocare a statului federal
a fost aceea de a crea o coeziune în societatea elveţiană, care era divizată politic şi
social. Drepturile populare caracteristice democraţiei directe au permis integrarea
grupurilor minoritare în sistemul politic şi social, oferindu-le posibilitatea de a-şi
exprima interesele.
 ● Legitimare – Referitor la democraţia semi-directă, legitimarea se manifestă prin
existenţa unui dialog permanent între guvern şi populaţie cu scopul de a exprima cât
mai bine interesele acesteia.
● Inovare – Unii critici consideră că democraţia directă împiedică inovarea, acest lucru
fiind, într-o oarecare măsură valabil în cazul referendumului, despre care s-a afirmat
că acţionează ca o „frână” în cadrul sistemului politic elveţian. Este însă, greşit să se
afirme că Guvernul şi Parlamentul ar fi întotdeauna mai deschişi spre reformă decât
populaţia. Pe de altă parte, iniţiativa poate fi considerată o pedală de accelaraţie,
deoarece prin intermediul acesteia se introduc, des, idei noi în dezbaterile politice,
acesta fiind un lucru pozitiv, deoarece democraţia se bazează pe dialog şi diversitate a
opiniilor.
● Politizare – Democraţia directă are o contribuţie esenţială la animarea societăţii civile
şi a vieţii politice. Poporul elveţian nu este chemat la vot doar o dată la patru ani, ci de
mai multe ori pe an şi de aceea dezbaterea publică pe teme politice este de cele mai
multe ori mult mai cuprinzătoare şi mai amplă decât în alte societăţi democratice.
● Control – O altă funcţie importantă este delimitarea puterii politicienilor.

Democraţia directă este un mecanism de control, un instrument de veto la adresa elitei

politice, iar în lipsa acestui control, politicienii se pot abate, adesea, de la voinţa poporului
pentru a crea beneficii şi avantaje pentru ei înşişi. Constituţia elveţiană, intrată în vigoare pe
data de 1 ianuarie 2000, prevede trei instrumente principale prin intermediul cărora populaţia
poate participa direct la viaţa publică şi politică a statului federal.
1. Referendumul obligatoriu se organizează în cazul în care se doreşte revizuirea
Constituţiei Federale, în situaţia în care trebuie să se decidă intrarea statului în
organizaţii sau comunităţi internaţionale. Acestea trebuie supuse votului populaţiei şi
este necesar să se obţină majoritatea voturilor cetăţenilor şi cantoanelor pentru a fi
validate. De exemplu,în anul 1999 cantoanele şi populaţia au aprobat o nouă
constituţie federală, dar în 1992 au respins propunerea Guvernului ca Elveţia să
devină membră a Pieţei Unice.
2. Referendumul opţional se poate aplica în cazul tuturor legilor obişnuite, dacă în
termen de trei luni 50 000 de cetăţeni solicită organizarea unui referendum pentru
votarea unei legi. Astfel, populaţia a aprobat, spre exemplu, încheierea de tratate
bilaterale cu UE,dar a respins propunerea de privatizare şi liberalizare a industriei
producătoare de energie electrică.
3. Iniţiativa populară. Un număr de 100.000 de cetăţeni pot semna o propunere de
revizuire totală a Constituţiei federale. Consiliul Federal (guvernul) şi Parlamentul pot
propune aprobarea sau respingerea acestui tip de iniţiativă. În cazul în care resping
propunerea, pot iniţia un contraproiect, dar nu li se permite să modifice formularea
iniţiativei populare. Iniţiativa trebuie să obţină majoritatea voturilor populaţiei şi
cantoanelor pentru a fi validată. De exemplu, în 2002, printr-o iniţiativă populară s-a
solicitat aderarea Elveţiei la ONU, care a fost susţinută şi de către Guvern şi
Parlament, precum şi de votul popular.
 Articolul al treilea din Constituţiei Elveției stipulează faptul că toate noile îndatoriri şi
obligaţii ale Guvernului şi Parlamentului trebuie aprobate de către cantoane şi de populaţie.
Astfel,cursul evoluţiei constituţionale în Elveţia a fost şi este în continuare supus controlului
democraţiei directe.
Cantoanele sunt de fapt statele care până în 1848 erau independente, dar care s-au unit
pentru a forma Confederaţia Elveţiană. Conform Constituţiei Federale, toate cantoanele au
drepturi egale, şi în comparaţie cu alte state federale, ele au un înalt grad de independenţă.
Sănătate, educaţie, cultură, finanţe, justiţie, servicii sociale, securitate,construcţii sunt
domenii în care cantoanele se bucură de o mare putere de decizie. Fiecare canton are
constituţia sa, Parlament propriu, guvern şi curţi de justiţie. Democraţia directă în forma sa
originală funcţionează doar în Appenzell Innerhoden şi în Glarus. În restul cantoanelor,
populaţia votează la cutia cu voturi. Guvernele sunt alese în mod direct, pe o perioadă de
patru ani, de către populaţie şi de aceea au o importanţă majoră în politica cantonală.
Comunele sunt cele mai mici unităţi politice din Elveţia, existând în prezent 2715 de
comune, dar numărul lor este în scădere, deoarece există tendinţa ca acestea să fuzioneze cu
scopul de a-şi îndeplini sarcinile mai eficient. O cincime dintre comune au propriul
Parlament, mai ales comunele care sunt oraşe, iar patru cincimi dintre acestea,încă practică
luarea deciziilor prin democraţie directă prin intermediul adunărilor comunale, la care pot
participa toţi cetăţenii cu drept de vot. Deci, cetăţenii nu sunt reprezentaţi, ci iau decizii
singuri şi aleg Parlamentul comunal. Autonomia comunelor este determinată de cantoanele
din care fac parte, şi de aceea aceasta poate varia. Ele au personalitate juridică proprie şi deţin
puteri în diferite domenii, precum: administrarea bugetului, decizii în cadrul politicilor
publice, structurarea organizării lor interne potrivit propriilor criterii, responsabilităţi în
domeniul şcolilor, serviciilor sociale, planificării locale, taxelor, utilităţilor publice.
Majoritatea gânditorilor politici (de exemplu Sartori) priveşte democraţia directă ca pe
un obiectiv imposibil de realizat, dar şi nepractic. În viziunea lor, cetăţeanul mediu are cel
mult capacitatea de a aprecia calităţile politicienilor nu şi de a lua decizii politice,dar
elveţienii au realizat un tip de democraţie care în orice altă parte a lumii este considerată
utopică. Conform unor studii efectuate, populaţia elveţiană are mai multă încredere în
Parlament, Guvern şi în puterea judecătorească decât cetăţenii din majoritatea celorlalte state
europene. De asemenea, sunt mai înclinaţi să creadă că votul lor poate contribui la
schimbarea politicilor, dar nu sunt mai dispuşi să participe la vot decât alţi europeni, fapt
dovedit de o rată relativ redusă de participare la scrutin(aproximativ 45%).

Experienţa îndelungată a Elveţiei oferă multe date despre mecanismele democraţiei

directe şi despre comportamentul alegătorilor, dar acest tip de guvernare nu se poate exporta,
ea trebuie dezvoltată pe baza moştenirii specifice a culturii politice din fiecare stat. Sistemul
elveţian demonstrează că participarea politică intensă este posibilă şi poate juca un rol
important, iar pe de altă parte, că o proporţie substanţială a populaţiei este dispusă să discute
şi să-şi exprime preferinţele, chiar privind probleme politice complexe. Elveţia este singura
ţară care le permite cetăţenilor să participe la luarea deciziilor la toate nivelurile
administraţiei, de la cea locală la cea naţională. Chiar dacă există dezavantaje ale democraţiei
directe, Elveţia nu a experimentat anarhia sau revoluţia politică, ceea ce dovedeşte că
democraţia directă şi complexitatea societăţii moderne nu se exclud.
 Modelul elvețian de deomcrație consensuală
Cel mai important factor din spatele succesului Elveţiei poate fi faptul că nu a avut
niciodată posibilitatea de a construi un stat bazat numai pe o religie, o cultură sau o limbă.
Neavând nici o altă posibilitate, decât aceea de convieţuire a tuturor minorităţilor,aceasta a
adoptat modelul democraţiei consensualiste bazate pe compromis şi negociere.
Federalismul este un mecanism instituţional important în democraţia elveţiană
deoarece protejează minorităţile şi face faţă cu succes diviziunii culturale. Referendumurile
sunt principalul motiv pentru care Elveţia, cu coabitarea sa, a abordat modelul de democraţie
a consensului. În locul unui model concurenţial, cu alternanţa sa de guverne
majoritare,Elveţia are un guvern format din toate partidele politice, a cărui componenţă nu se
schimbă. Acest tip de guvernare facilitează ajungerea constantă la un compromis cu
minorităţile lingvistice şi culturale din cadrul societăţii. Modelul consensualist elveţian are
următoarele caracteristici:
● Împărţirea puterii executive prin intermediul constituirii unor coaliţii mari
● Separarea puterii formale şi informale
● Existenţa unui bicameralism echilibrat şi a unei reprezentări a minorităţilor
● Un sistem multipartidist
● Un federalism teritorial şi non-teritorial, dar existenţa şi a unei descentralizări
● O Constituţie scrisă şi un drept de vot al minorităţilor.

Consiliul Federal elveţian funcţionează pe baza împărţirii puterii executive (principiul

power-sharing), formând o coaliţie pentru a guverna statul. Este alcătuit din şapte membri
care reprezintă cele trei mari partide (Partidul Creştin Democrat, Partidul Socialist Democrat,
PartidulRadical Democrat) şi Partidul Popular Elveţian, care împart poziţiile executive
conform„formulei 2-2-2-1, stabilită în 1959”.
Elveţia are un sistem multipartidist, fără ca vreun partid să se apropie de statutul de
partid majoritar. Peisajul politic este atât de neschimbat ca formaţiunile ei geografice,atât de
divers ca şi culturile şi oamenii din acest stat. O multitudine de clivaje între clase,religii,
limbi a determinat un sistem multipartidist luxuriant care reprezintă legătura dintre societate
şi autoritatea politică. Acest sistem de partide nu dispune de o opoziţie puternică, ci mai
degrabă de una difuză care nu se manifestă neapărat în Parlament, şi este caracterizat de o
fragmentare foarte mare ceea ce determină existenţa unor „forţecentripetale puternice care
dau naştere la consens şi negociere; aceste forţe condamnă adversarii politici să convieţuiască
împreună”. Remarcabila stabilitate a cabinetelor elveţiene se datorează respectării regulilor,
formale şi informale, cu privire la funcţionarea coaliţiilor. Partidele politice joacă un rol
foarte important: ele formulează alternative la politici publice, informează şi educă publicul,
luptă ca politicile propuse de acestea să fie adoptate în Parlament. Sistemul multipartidist
elveţian are câteva trăsături definitorii:
● Durata mandatului legislativ este fixă, conform prevederilor Constituţiei,
Parlamentul neputând fi suspendat prin nici un mijloc constituţional pe perioada
cât a fost ales, adică pe 4 ani.
● Colegialitatea guvernului de coaliţie se manifestă prin faptul că, în eventualitatea
respingerii unui act guvernamental de camerele Parlamentului Federal, întregul cabinet
trebuie să îşi asume (colegial) responsabilitatea pentru înfrângereasuferită. De aceea, din
cauza faptului că nici un ministru nu îşi pune în joc responsabilitatea sau reputaţia sa în
propunerile legislative, nu au existat niciodată căderi ale guvernelor în timpul mandatului
parlamentar. Pe de altă parte,colegialitatea ministerială, mai implică, ideea că toţi cei şapte
miniştri federali sunt egali, deci funcţia de prim-ministru nu există, iar preşedenţia
Confederaţiei este deţinută prin rotaţie, în fiecare an, de unul dintre membri.
● Regula proporţionalităţii în alegeri şi ajustarea mutuală în procesul legislativ de luare
al deciziilor favorizează ideea „no single winner takes all, everybody winssomething”
(datorită acestui principiu, guvernul elveţian, căruia nu îi este teamă că nu va mai fi reales, nu
îşi ocupă timpul prea mult cu construirea, în prealabil, a unor programe de politici).

O altă caracteristică a democraţiei consensualiste elveţiene este bicameralismul

puternic. La nivel federal, Parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul
Statelor, ambele camere având o importanţă egală şi aceleaşi drepturi procedurale. Ori ce act
parlamentar necesită acordul celor două camere. Consiliul Naţional este alcătuit din 200 de
membri care reprezintă poporul elveţian. Cantoanele sunt reprezentate proporţional cu
numărul locuitorilor acestora, fiecare având cel puţin un membru. Consiliul statelor este
compus din 46 de reprezentanţi ai cantoanelor. Fiecare unitate cantonală are 2 reprezentanţi,
cu excepţia cantoanelor mai mici, precum: Obwalden, Nidwalden, etc. care au doar câte un
reprezentant.
De asemenea, după cum am menţionat anterior, Elveţia este structurată pe trei nivele
politice: comune, cantoane, confederaţie, element definitoriu pentru un sistem federal de
guvernare, care are drept particularităţi o puternică descentralizare, care semanifestă atât la
nivelul cantoanelor, cât şi la nivelul comunelor. Aceste unităţi politico-administrative se
caracterizează printr-o puternică autonomie şi independenţă faţă de statul federal, având
putere de acţiune şi de decizie în nenumărate domenii, ceea ce le oferă posibilitatea de auto-
guvernare, conform criteriilor proprii.
Un alt element ce defineşte democraţia consociaţională este rigiditatea
constituţională, care se regăseşte şi în statul elveţian. Constituţia Federală poate fi moficată
numai cu îndeplinirea unor majorităţi speciale. În vederea amendării Constituţiei trebuie să se
organizeze un referendum care să obţină votul pozitiv nu numai a majorităţii populaţiei
elveţiene, dar şi a cantoanelor. Această ultimă condiţie,aprobarea şi de către majoritatea
cantoanelor, oferă drept de veto populaţiilor cantoanelor mici din Elveţia, care constituie mai
puţin de 20% din numărul total al cetăţenilor, în ceea ce priveşte o eventuală modificare
constituţională. Aceasta demonstreaza, încă o dată, că funcţionarea sistemului de
guvernământ elveţian, se bazează pe consensul tuturor grupurilor care alcătuiesc statul
federal.
În concluzie, democraţia consensualistă elveţiană este o soluţie viabilă încondiţiile în
care statul este fragmentat de o diversitate de clivaje care determină existenţa unei societăţi
profund divizate, în care convieţuiesc diferite etnii, culturi, religii. Acest model de guvernare
evită adoptarea deciziilor cu majoritate prin intermediul negocierilor şi a compromisului,
elemente esenţiale, mai ales, în probleme ce ţin de minorităţile culturale. Experienţa Elveţiei
a demonstrat că, pe termen lung, rezolvarea paşnică a conflictelor culturale necesită un
respect mutual între grupurile culturale şi dezvoltarea unor valori comune interculturale. De
asemenea, este o formă de guvernământ lentă, care necesită timp pentru a se definitiva şi
pentru a funcţiona, dar tocmai aceste caracteristici evită declanşarea unor conflicte în cadrul
societăţii plurale elveţiene. Într-adevăr,compromisul politic nu este întotdeauna inovativ, dar
aceasta nu reprezintă neapărat un dezavantaj, mai ales în cadrul unor state fragmentate etnic
şi cultural.

Există sau nu democratie?

Ideea de democratie sta la baza societatii moderne, astfel incat oricare alt sistem
politic este cel putin considerat mai “rau”, daca nu este combatut pe fata in numele dreptului
tuturor popoarelor la libertate si la autodeterminare. Putini sunt cei care isi dau seama de
importanta rolului celor ce administreaza informatia, de importanta acestora in formarea
convingerelor si perceptiei opiniei publice asupra realitatii. Daca este evidenta importanta
atribuita propagandei si manipularii informatiei intr-un regim totalitar, ideea de democratie
pare a vrea sa interzica orice forma de dezinformare si minciuna in raportul dintre putere si
cetatean, transformand canalele de informare in locuri idilice unde adevarul este suveran.
Nu este insasi esenta contractului social garantia ca puterea lucreaza in numele binelui
colectiv? Nu face parte din ideea de suveranitate populara convingerea ca cine se ocupa de
administrarea lucrului public trebuie sa o faca “in numele si pentru” cei care au desemnat
respectivii administratorii in respectivele functii? Raspunsul la aceste intrebari ar trebui sa
coincida cu idealurile societatii noastre: nu exista libertate acolo unde nu exista un raport
onest si transparent intre Stat si cetatean, acolo unde Puterea isi justifica comportamentul prin
intermediul minciunii deliberate.
Unul dintre pilonii de baza ai democratiei e fara indoiala libertatea de informatie.
Aceasta din urma reprezinta o valoare absoluta, indiscutabila, o consecinta logica a exigentei
ca fiecare cetatean sa fie in stare sa isi formeze o opinie autonoma asupra realitatii.
Informatia, si in mod special informatia libera, este vazuta in societatea moderna ca un drept,
un simbol al unui presupus rol activ in interiorul Sistemului, ca o garantie a libertatii de
gandire si de participare la viata publica. Intr-un sistem democratic, unde oricare cetatean are
posibilitatea sa participe la viata politica si sociala, informatia libera coincide, sau ar trebui sa
coincida cu esenta insasi a democratiei. Si totusi astazi, informatia nu este asa libera precum
unii dintre noi ar vrea sa creada, sau mai bine spus, cum unii ar vrea ca noi sa credem. Si asta
pentru ca organele de informare, sau mai concret mass-media, decide ceea ce trebuie sa
aflam, ceea ce nu trebuie sa aflam si modul in care trebuie sa aflam.
Desi teoretic libertatea de informatie este un stindard al democratiei, sunt evidente
manipularile asociate transmiterii de informatii de catre media in dorinta lor de a sustine un
sistem, care lepadandu-se de haina sa democratica, este preocupat de a se autoconserva. Un
fapt interesant, caracteristic democratiilor moderne, este ideea conform careia minciuna poate
sa aiba caracter altruist, ca minciuna este utila uneori pentru comunitate. Astfel minciuna este
justificata moral pentru a legitima actiuni de camuflare si manipulare a realitatii, depasind
astfel limitele mandatului oferit de catre cetateni. Minciuna in folosul comunitatii elaborata
de către media, scoate în evidenta natura raportului dintre sistemul democratic, mass-media si
opinia publica. Acest raport, functioneaza intr-un mod nu foarte diferit de cel caracteristic
regimurilor totalitare; scoate in evidenta faptul ca minciuna este folosita si de regimurile
democratice pentru a pastra consensul maselor si pentru a se legitima, dezinformarea opiniei
publice fiind in realitate un mod esclusiv de a pastra anumite forme de control asupra vietii
politice, sociale si economice.
In practica mass-media reprezinta principalul instrument prin care se falsifica
realitatea, se creeaza stereotipuri, conceptii despre lume, stiluri de viata si linii de gandire, asa
incat sa genereze comportamente publice cat mai conforme cu obiectivele sistemului politic,
obiective care nu sunt neaparat in avantajul cetatenilor.
Astazi prin intermediul Internetului, care a cunoscut in ultimii 10 ani o dezvoltare
impresionanta, procesul de dezinformare, manipulare si camuflare in defavoarea omului de
rand a crescut intr-un mod alarmant. In interiorul panoramei informative globale o
multitudine de site-uri care se declara a fi pro sau contra unei cauze, unei idei, nu sunt altceva
decat emanatii ale acelorasi aparate de “intelligence” care “lucreaza” pentru a apara sistemul
“democratic”.