Stocurile sunt cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile unităţilor

economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, cu un

anumit scop.

Functia vitala a stocurilor :

• cumpărarea
• aducerea (transportul)
• recepţia-depozitarea
• pregătirea pentru consum - utilizare a materialelor
• trecerea acestora prin fazele de prelucrare până la magazia de produse finite
• expedierea sau livrarea produselor la clienţi, în magazinele proprii sau ale distribuitorilor
specializaţi pentru desfacere- vânzare

Deţinerea de stocuri necesită:

 spaţii special amenajate şi dotate,

 cheltuieli de depozitare-păstrare,
 taxe de asigurare,
 dobânzi pentru credite
 resurse umane, s.a.
La această situaţie se adaugă
 efectele negative ale uzurii morale a resurselor materiale sau produselor stocate

Necesitatea detinerii de stocuri este cauzata:

 sub forma rezervei naţionale;

 periodicitatea producţiei la furnizori sau a transportului
( stocuri curente)
 eventuala apariţie a unor dereglări, perturbaţii în livrările de la furnizori sau în transport (stocuri
de siguranţă);
 întreruperea exploatării sau a transportului ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă sau
sezonalitatea producţiei (stocurilor sezoniere - de iarnă);
 necesitatea condiţionării materialelor înaintea trecerii lor în consum (stocurilor de pregătire sau
condiţionare - la resursele la care proprietăţile fizice şi chimice impun acţiunea chiar dacă
aceasta s-a realizat la producător).
 în vedere minimizarea cheltuielilor de cumpărare, aducere, depozitare şi administrare a
resurselor materiale.

Obiectivele in domeniul gestiunii stocurilor

 Asigurarea continuităţii procesului de producţie.
 Maximizarea vânzărilor.
 Investiţiile minime în stocuri.
 Furnizarea de informaţii de către compartimentul de aprovizionare conducerii întreprinderii.
 Menţinerea stocurilor de producţie a întreprinderii la nivelurile planificate.
  Satisfacerea necesităţilor de consum ale unităţii economice şi a subdiviziunilor sale în resurse
materiale necesare.
 Păstrarea caracteristicilor calitative a materiilor prime şi materialelor pe timpul depozitării.
 Prevenirea apariţiei lipselor de stoc sau suprastocării de resurse materiale.

Efortul de stocare Es = Eds + Eids

 Efortul direct (Eds) care cuprinde cheltuielile pentru deţinerea stocurilor de materiale;

 Efortul indirect (Eids) determinat de mărimea investiţiei financiare efectuate pentru cumpărarea
şi stocarea unor cantităţi de materiale sau produse pe o anumită perioadă de timp.

Efortul direct de stocare

 cheltuielile cu salariile muncitorilor şi ale personalului administrativ din depozite, inclusiv cotele
pentru impozitul pe salarii şi asigurările sociale aferente (Cs);
 cheltuielile pentru energie electrică, combustibili, lubrifianţi, abur etc., destinate desfăşurării
proceselor de manipulare, depozitare-conservare (Ct);
 cheltuielile cu amortismentele mijloacelor fixe ale depozitelor (construcţii, utilaje, mecanisme şi
alte mijloace de inventar) – (Ca);
 cheltuielile pentru întreţinerea şi repararea echipamentelor (Cr);
 cheltuielile pentru iluminat, încălzit şi pentru climatizarea unor spaţii de depozitare (Ci);
 cheltuielile pentru materialele auxiliare, de întreţinere necesare activităţii depozitului (Cma);
 cheltuielile determinate de pierderile prin perisabilităţile sau scăzămintele admise (Cp).
𝑬𝒅𝒔 = 𝑪𝒔 + 𝑪𝒕 + 𝑪𝒂 + 𝑪𝒓 + 𝑪𝒊 + 𝑪𝒎𝒂 + 𝑪𝒑

Coeficientul de calcul (a) care arată cât reprezintă cheltuielile aferente efortului direct de stocare în
raport cu valoarea medie anuală a materialelor stocate (Spv).

În acest context efortul direct de stocare (Eds) se calculează : 𝑬𝒅𝒔 = 𝒂 ∗ 𝑺𝒑𝒗

Efortul Indirect de stocare

Este determinat de efectele evitării finanţării pentru achiziţionarea şi stocarea materialelor care se pot
înregistra în ipoteza nestocării şi folosirii fondurilor financiar-valutare, astfel disponibilizate, la
dezvoltarea capacităţilor de producţie, efectuarea unor noi investiţii, crearea condiţiilor pentru
dezvoltarea producţiei şi pentru obţinerea unui spor de profit.

Efortul indirect de stocare, Eids, se poate calcula cu ajutorul relaţiei:

𝑬𝒊𝒅𝒔 = (𝒂 ∗ 𝑺𝒑𝒗 + 𝑺𝒑𝒗) ∗ 𝒆𝒊 , în care

ei – reprezintă eficiența investiției pentru dezvoltarea producției care se calculează

𝒆𝒊=𝑷𝒓 , unde
𝑰

Pr – profitul suplimentar obţinut prin punerea în valoare a rezultatelor investiţiei "I" finanţată prin
evitarea formării stocurilor ( a x Spv + Spv ).
Tema 2. Elementele funcţionale de caracterizare a stocurilor

Stabilirea "politicii de gestiune a stocurilor" este nemijlocit legată de cunoaşterea "elementelor

funcţionale" care asigură caracterizarea proceselor de stocare şi care contribuie la dimensionarea
stocurilor; între acestea amintim:

1) Cererea pentru consum (r)

2) Cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune (Na)
3) Lotul de livrare (n)
4) Parametrii de timp
• perioada de gestiune (0)
• intervalul de timp dintre două aprovizionări succesive (I)
• durata de comandă-aprovizionare (t)
• momentul calendaristic de declanşare a acţiunii de aprovizionare (ti),
5) Costurile
• costul cumpărării (de achiziţie)
• costul de lansare a comenzii (Cl)
• costul de stocare (Cs)
• costul suplimentar aferent lipsei materialelor în stoc, de penalizare sau de penurie (Cp)

1) Cererea pentru consum (r)

- element de bază care condiţionează nivelul şi ritmul eliberărilor de materiale din stocuri şi
implicit volumul şi ritmul aprovizionărilor care asigură reîntregirea lor.

Tipuri de cereri de consum

• Cerere cunoscută pe toată perioada de gestiune
• Cerere necunoscută dar previzibilă (comenzi imprevizibile; resurse destinate efectuării unor
reparaţii accidentale; etc;)
In acest caz metodelele economico-matematice de calcul sunt de natură probabilistică: natura şi
caracteristicile cererii se stabilesc pe bază de observaţii, prin studii de prognoză, serii de date
statistice etc.; masa datelor culese se prelucrează cu ajutorul statisticii matematice, acestea
reprezentând "informaţia iniţială" care conduce atât la alegerea modelului de calcul cât şi la
procedeele de optimizare.

2) Cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune (Na) luată în calcul pentru
formarea stocurilor, care exprimă volumul de resurse ce urmează a fi asigurat de la terţi furnizori.

3) Lotul de livrare (n) reprezintă cantitatea de materiale care se aduce la un moment dat de la furnizor.
Baza de calcul este necesarul de aprovizionat Na; aceasta înseamnă că, de cantitatea de materiale care
se prevede sau se comandă să se aducă de la furnizor, cu ocazia unei reaprovizionări, depinde mărimea
lotului de livrare.

4) Parametrii de timp:

 perioada de gestiune (0)

- de obicei, se consideră a fi de un an (convenţional 360 zile); ea poate fi delimitată şi la nivel de
semestru sau trimestru, în funcţie de specificul activităţii unităţii economice (cu producţia continuă sau
sezonieră), de natura cererii pentru consum, de caracteristicile surselor de furnizare sau de condiţiile de
transport etc.

 intervalul de timp dintre două aprovizionări succesive (I)

reprezintă perioada de timp care se scurge între o intrare anterioară de resursă materială în unitatea
economică şi cea imediat următoare, sau între două reîntregiri succesive ale stocului curent cu resurse
de la furnizor sau între două livrări succesive ale acestui factor către un client sau consumator.

 durata de comandă-aprovizionare (t)

reprezintă timpul care se scurge din momentul calendaristic la care s-a emis comanda de aprovizionare
(sau s-a iniţiat acţiunea de aprovizionare) până la sosirea partidei de materiale livrate de furnizor în
depozitele unităţii cumpărătoare (consumatoare), inclusiv recepţia acesteia.

 momentul calendaristic de declanşare a acţiunii de aprovizionare (ti)

reprezintă data la care se emit comenzile de aprovizionare sau se ia legătura cu furnizorul pentru
efectuarea livrărilor următoare programate (se poate denumi şi data de aprovizionare). Acesta poate fi
programat sau neprogramat (caz în care este dependent de evoluţia cererii şi durata de comandă-
aprovizionare).

5) Costurile legate de comandarea-cumpărarea resurselor materiale şi derularea procesului de

aprovizionare-stocare:

 costul cumpărării (de achiziţie)

prin care se exprimă valoarea cantităţii de resursă prevăzută pentru achiziţionare la un moment dat sau
pe întreaga perioadă de gestiune; este rezultatul produsului dintre cantitatea fizică achiziţionată şi
preţul (negociat) de vânzare al furnizorului, stabilit în funcţie de condiţia "franco" acceptată de cei doi
parteneri, după caz.

Este un cost care nu influenţează calculele de optimizare a comenzilor de aprovizionare-stocare (cu

excepţia situaţiilor în care, pentru anumite niveluri ale cantităţilor fizice achiziţionate furnizorii acordă
rabaturi comerciale sau bonificaţii);

 costul de lansare a comenzii (Cl)

include toate cheltuielile ce se fac începând cu întocmirea comenzii si trimiterea acesteia la furnizor,
cheltuielile de transport al lotului de livrare, inclusiv cu deplasările de delegaţi ai cumpărătorului la
furnizor. În general, aceste cheltuieli se precizează ca o sumă globală pe un lot "n" comandat sau pentru
o comandă. În acest caz se includ numai acele cheltuieli pe care le face cumpărătorul din momentul
iniţierii acţiunii de comandă - aprovizionare (emitere şi transmitere comandă, telex, fax, telefon etc.) şi
până la sosirea lotului comandat la destinaţie (exclusiv costul cumpărării);

 costul de stocare (Cs),

cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie suportate pe timpul staţionării resurselor materiale în stoc, şi
anume: cheltuieli cu primirea-recepţia, transportul în interiorul depozitului, de manipulare, depozitare
propriu-zisă, conservare, pază, evidenţă, eventuale perisabilităţi normale, efectul stocării resurselor
materiale (al imobilizării astfel a fondurilor financiare aferente - dobânzi, taxe, impozite etc.); cheltuielile
cu amortizarea spaţiilor de depozitare, a dotărilor aferente, a celor cu plata salariilor lucrătorilor care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul depozitelor; cheltuielile cu uzura morală a resurselor materiale.

 costul suplimentar aferent lipsei materialelor în stoc, de penalizare sau de penurie (Cp)

acesta apare la un moment dat când cererea este mai mare decât stocul şi, deci, nu poate fi acoperită; în
acest caz, se fac cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea operativă a cererii pe alte căi
(reaprovizionări suplimentare de la terţi deţinători, urgentarea sosirii mai devreme a loturilor
programate, folosirea de materii prime de altă calitate sau dimensiune-configuraţie) sau se acceptă lipsa
de stoc, suportându-se pierderile de profit, penalizările sau alte cheltuieli neeconomice ca urmare a
nerealizării sau realizării cu întârziere a programelor de fabricaţie, a contractelor sau comenzilor etc.

Întotdeauna, epuizarea stocului înainte de sosirea unui nou lot de materiale conduce la asemenea
cheltuieli suplimentare, care cresc proporţional cu partea din cererea nesatisfăcută şi cu durata lipsei
resursei respective.

Tema 3. Modalităţi de exprimare și factori de influență a stocurilor

3.1. Modalităţi de exprimare a stocurilor

 unități naturale (tone, kg, buc., m2) – care permit determinarea potențialului de producție care
poate fi realizat și, de asemenea, determină necesarul de spații pentru depozitare;
 unitățile valorice (lei, mii de lei) – asigură evaluarea resurselor financiare și determinarea
capitalului circulant;
 zile – arată perioada de timp în care stocul format acoperă necesitatea pentru consum.

3.2. Corelaţii şi factorii de influentă a nivelului stocurilor de producţie

Stocul de producţie este un "indicator" important al activităţii economice a întreprinderii.

De volumul şi structura stocurilor depind eforturile investiţionale pe care trebuie să le facă firma
industrială pentru achiziţionarea, aducerea, depozitarea şi păstrarea resurselor materiale stocate.

Făcând parte din "sistemul general de indicatori" prin care se apreciază activitatea economică şi
financiară de ansamblu a agentului economic, stocul de producţie intră într-un sistem complex de
corelaţii directe de determinare şi fundamentare, de condiţionare şi cauzalitate cu mai mulţi indicatori
ai activităţii economice.

Sistemul de corelaţii dintre stocul de producție și indicatorii activității întreprinderii

1) Corelaţia cu capitalul social al întreprinderii, stocurile materiale fiind, în anumite condiţii, parte
componentă a acestuia; pe măsură ce sunt trecute în consum, materialele din stoc sunt
transformate în produse sau încorporate în lucrări, servicii destinate vânzării sau contractate de
clienţi.

2) Corelaţia cu veniturile întreprinderii

are o semnificaţie economică deosebită :"veniturile firmei" reprezintă sursa de finanţare a stocurilor;

O situaţie economico-financiară favorabilă este caracterizată printr-un "raport continuu

descrescător" între volumul de stocuri de resurse materiale şi veniturile firmei industriale; aceasta
înseamnă că, de la o etapă la alta, se alocă o parte mai mică din venituri pentru formarea stocurilor de
producţie şi o parte mai mare pentru fondurile destinate dezvoltării unităţii, extinderii activităţii
productive a acesteia şi sporirii astfel a cifrei de afaceri.

În acelaşi mod se interpretează şi "raportul" dintre volumul de stocuri şi "profitul unităţii", întrucât
creşterea stocurilor se finanţează pe seama acestuia.

3) Corelaţia cu viteza de rotaţie a capitalului circulant al întreprinderii,

fiind determinată de faptul că stocul mediu de producţie reprezintă element de calcul şi fundamentare a
acestui indicator de eficienţă.

Ca urmare, orice diminuare a "nivelului stocurilor" înseamnă, în acelaşi timp, accelerarea vitezei de
rotaţie a capitalului circulant şi implicit sporirea eficienţei economice în utilizarea resurselor materiale şi
financiar-valutare.

Sistemul de relaţii care exprimă această corelaţie se prezintă astfel:

Viteza de rotaţie a capitalului circulant
̅̅̅̅̅
𝑆𝑝𝑣 ̅̅̅̅̅
𝑆𝑝𝑣
𝑉𝑟𝑧 = 𝑁𝑣
*360 sau 𝐶𝑚𝑧 (zile/rotație)
𝑣
360 𝑁𝑣
si 𝑁𝑟 = 𝑠𝑎𝑢 ̅̅̅̅̅ (număr rotații/an), în care:
𝑉𝑟𝑧 𝑆𝑝𝑣
Spv – stocul mediu de producţie în expresie valorică (lei, mii lei, mil.lei);
Vrz –viteza de rotaţie în zile (durata unei rotaţii);
Nv - necesarul valoric (mii lei, mil.lei);
Nr - numărul de rotaţii în perioada de gestiune (anul, trim., sem.);
Cmzv - consumul mediu zilnic în expresie valorică (lei, mii lei, mil.lei)
Deci, diminuându-se Spv se reduce numărul de zile ale unei rotaţii; corespunzător, va creşte numărul
de rotaţii pe parcursul aceleiaşi perioade de gestiune luate în calcul.
4) Corelatia cu "indicatorii din planul de aprovizionare”:

 pe de o parte, stocul de producţie, indicator distinct al planului de aprovizionare sub denumirea

de stoc la sfârşit de an într-o anumită structură şi mărime, asigură continuitatea alimentării
consumului productiv atât în cursul perioadei de gestiune, cât şi în primele zile ale anului
următor, până la prima intrare de materiale (stocul de producţie, ca stoc la sfârşit de an
reprezintă suportul material de formare a stocului de la începutul anului următor);

 pe de altă parte, necesarul de materiale pentru îndeplinirea programului de producţie îmbracă,

în perioada dintre primirea-recepţia resurselor materiale şi consumul acestora, forma stocului
curent; de cantităţile în care se asigură necesarul depinde direct nivelul de constituire a stocului
curent. Rezultă că volumul fizic şi valoric al necesarului de materiale pentru îndeplinirea
planului determină direct nivelul de formare a stocului curent, implicit a celui de producţie, ca
şi a volumului capitalului circulant aferent.

5) Corelaţia între stocul de producţie şi volumul producţiei al întreprinderii

 prin aceasta se evidenţiază potenţialul de producţie realizabil pe seama stocurilor de resurse
materiale constituite sau existente în unitatea economică la un moment dat.

Totodată, volumul de producţie condiţionează, prin necesarul pentru îndeplinirea planului şi

consumului mediu zilnic, nivelul şi structura stocurilor care trebuie formate în depozitele unităţii
economice.

În esenţă, această corelaţie cere ca, în unităţile economice, să se constituie stocuri asortate, în
cantităţile minim-necesare care asigură desfăşurarea în bune condiţiuni a fabricaţiei produselor,
realizarea integrală şi la termenele stabilite a programelor de fabricaţie, şi prin aceasta a
contractelor economice.

6) Corelaţia între stocul de producţie şi normele de consumuri specifice de materiale.

Corelaţia are în vedere consumurile specifice din documentaţia tehnico-economică (care se mai
numesc consumuri standard sau norme de consum), care, prin necesarul pentru îndeplinirea
programului de producţie şi consumul mediu zilnic, se folosesc la fundamentarea nivelului
stocurilor.

Ca urmare, reducerea acestor consumuri standard specifice, prin revizuirea lor sistematică în raport
cu perfecţionările de ordin tehnic, tehnologic şi organizatoric, va conduce, în mod firesc, la
micşorarea stocurilor pentru producţie.

7) Corelaţia între stocul de producţie şi costurile de producţie

prin care se reflectă cheltuielile ocazionate de formarea şi deţinerea stocurilor respective (taxe de
asigurare, dobânzi pentru credite, impozite, cheltuieli de conservare etc.).

Ca urmare, orice cheltuieli neeconomicoase legate de stocuri (penalizări, cheltuieli suplimentare de

întreţinere generate de deţinerea unui stoc de producţie mai mare decât nivelul economic, ca şi cele
rezultate din uzura morală sau degradarea materialelor stocate pe durate de timp prea mari sau în
condiţii improprii) vor determina diminuarea eficienţei economice a activităţii unităţii în cauză.

3.3. Factorii de influentă a nivelului stocurilor de producţie

1) Frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori

Strategiile care pot fi aplicate de furnizor în organizarea şi derularea livrărilor către clienţii săi sunt:

 Livrarea alternativă (duce la formarea la clienţi a unor stocuri mai mari pentru perioade de timp
mai lungi.)

 Livrarea simultană. (acţionează invers, fiind mai eficientă pentru clienţi, dar necesită însă
organizarea mai complexă şi mai amplă a activităţii de desfacere implicând un efort suplimentar
din partea furnizorului, ceea ce nu întotdeauna îi este favorabil.)
2)Cantitatea minimă care poate fi comandată

3) Capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în corelaţie cu

distanţa de transport;

4) Condiţiile naturale şi de climă

determină, de regulă, formarea stocurilor de iarnă la resursele materiale a căror exploatare sau
transport se întrerupe, ca urmare a influenţei nefavorabile specifice sezonului de iarnă. Nivelul de
constituire a stocurilor sezoniere de acest tip va depinde direct de durata perioadei de sezon şi de
mărimea probabilă a consumului aferent acesteia.

5) Proprietăţile fizico-chimice

influenţează în sensul că limitează durata de stocare în timp a resurselor materiale perisabile, a celor cu
termene de garanţie scurte sau a celor care, prin compoziţia şi structura specifică, se degradează, dacă
sunt staţionate în stocuri pe o perioadă mai mare de timp decât cea admisă de caracteristicile specifice.

6) Capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată

limitează cantitatea maximă de material ce poate fi stocată la un moment dat.

Stocarea peste această limită nu se poate face normal decât prin extinderea spaţiilor de depozitare şi
amenajarea corespunzătoare a acestora. Se are în vedere şi eventualitatea închirierii de spaţii
suplimentare de la terţi dacă efortul investiţional pentru plata chiriilor şi a altor cheltuieli se justifică
economic.

7) Volumul şi structura producţiei

condiţionează direct structura materială a stocurilor şi indirect (prin necesarul de resurse pentru
realizarea programelor de producţie şi consumul mediu zilnic) nivelul de formare a acestora.

8) Normele de consum sau consumurile standard

influenţează indirect (prin acelaşi necesar şi consumurile medii zilnice) nivelul de constituire a stocurilor.

Volumul pe structură al producţiei şi normele de consum fac parte din categoria de "indicatori" care:

 pe de o parte, intră în corelaţie cu stocul de producţie privit ca un indicator folosibil în

aprecierea activităţii economice a întreprinderilor;

 pe de altă parte, se transpun în factori de influenţă indirectă sau, după caz, directă a nivelului şi
structurii stocurilor prevăzute pentru constituire.

9) Durata de comandă-aprovizionare condiţionează nivelul de formare a stocurilor de siguranţă.

10)Durata de condiţionare-pregătire a resurselor materiale influenţează nivelul de formare a stocurilor

de această natură.

12) Cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare, ca şi cele de stocare impun formarea

stocurilor pe criterii economice.

13) Periodicitatea fabricaţiei la producători

condiţionează intervalul minim la care se pot aproviziona resursele materiale de la sursa directă, în
sensul că acesta nu poate fi mai mic faţă de intervalul de reluare a producţiei sau de ciclul de fabricaţie
al produselor la asemenea unităţi.

Deci, intervalul dintre două reaprovizionări succesive, care stă la baza dimensionării stocului, "nu poate
fi mai mic" decât intervalul de reluare a producţiei. Factorul nu influenţează acei consumatori care se
aprovizionează de la unităţi en gros, care îşi pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permite furnizarea
continuă, indiferent de intervalul de reîntregire a acestora.

14) Amplasamentul stocurilor de resurse materiale

influenţează volumul stocurilor care se formează la nivelul subunităţilor de consum ale întreprinderii
sub forma de "stocuri pentru transport intern". Acţiunea este mai accentuată în cazul unităţilor
economice care au subunităţi de consum dispersate pe amplasamente diferite, aflate la distanţe
apreciabile. Pentru "minimizarea" stocurilor de acest gen este necesară, alături de alte măsuri, aplicarea
strategiei de "servire simultană" a punctelor de consum de la stocul central sau comun.

Interpretarea acestor "factori" se face diferenţiat, prin corelarea influenţei lor în funcţie de natura şi
caracterul resursei, de sursa de furnizare şi forma de asigurare, de condiţiile de economicitate impuse,
de conjunctura de pe piaţa internă şi internaţională de resurse materiale ş.a.

3.4. Indici de apreciere a furnizorilor

Indicile de creștere a calității (Iq)
𝒒
𝑰𝒒𝒊 = 𝒊 , unde:
𝒒𝟎
q0 – nivelul de calitate a producței inițiale
qi – nivelul de calitate a producței posibile ”i”

Indicile de creștere a costurilor (Ict)

𝑪𝒕
𝑰𝒄𝒕𝒊 = 𝑪𝒕 𝒊 , unde:
𝟎
Ct0 – nivelul costurilor totale de aprovizionare inițiale
Cti – nivelul costurilor totale de aprovizionare de la furnizorii potențiali ”i”

4.1. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie

Tipologia stocurilor

La nivelul unităţilor economice, in mod clasic, se prevede constituirea obişnuită urmatoarelor tipuri de
stocuri:
 a stocului curent,
 în curs de transport (după caz) ,
 stocurile de siguranţă,
 de condiţionare,
 de transport intern (sau de secţie),
  de iarnă (sezonier).

Stocul curent este cantitatea de materii prime şi materiale noi şi refolosibile, de combustibili şi
lubrifianţi, de piese de schimb, subansamble etc. care se acumulează în depozitele şi magaziile unei
unităţi economice în scopul acoperirii cererilor pentru consum în volumul, structura şi ritmicitatea
specifice, în intervalul dintre două aprovizionări succesive.

Nivelurile stocului curent :

 Nivelul maxim se înregistrează în momentul intrării, recepţiei şi trecerii în gestiune a unui lot
nou de materiale (produse, componente etc.) sosit de la furnizori.
 Nivelul mediu estimat va fi nivelul maxim împărţit la doi.
 Nivelul minim estimat este teoretic egal cu zero.
Stocul în curs de transport

reprezintă cantitatea de resurse materiale care se găseşte în mijloacele de transport pe timpul deplasării
acestora de la sursele de furnizare la depozitele destinatarilor.

Acest stoc, care se mai numeşte "de tranzit", poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de distanţa de
transport şi de mijlocul de transport folosit în deplasarea materialelor

Stocul în curs de transport este sursa materială de reîntregire a celui curent; mărimea lui este, de
regulă, la nivelul cantităţii de materiale comandate (Fig.4.3 si Fig 4.4)

reprezintă cantitatea de resurse materiale care se găseşte în mijloacele de transport pe timpul deplasării
acestora de la sursele de furnizare la depozitele destinatarilor.

Acest stoc, care se mai numeşte "de tranzit", poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de distanţa de
transport şi de mijlocul de transport folosit în deplasarea materialelor

Stocul în curs de transport este sursa materială de reîntregire a celui curent; mărimea lui este, de
regulă, la nivelul cantităţii de materiale comandate (Fig.4.3 si Fig 4.4)

Includerea stocului în curs de transport în cel de producţie al consumatorului este normală numai în
cazul achitării anticipate a contravalorii resurselor materiale livrate de furnizor, situaţie în care
angajamentul financiar (şi deci imobilizarea ca atare a acestuia) este suportat de primul factor.

Stocul de siguranţă

reprezintă cantitatea de materiale acumulată în depozitul consumatorului, fiind destinată asigurării

continuităţii consumului când stocul curent a fost epuizat şi întârzie reîntregirea lui, ca urmare a unor
dereglări în livrările de la furnizori, în transport sau creşterii ritmului consumului pe parcursul perioadei
de gestiune peste limitele estimate.

Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse materiale în stoc şi

implicit o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate la cumpărarea acestora - situaţie care
amplifică fenomenul economic negativ specific stocării în general.
Stocul de siguranta este un stoc considerat intangibil, consumul din cadrul acestuia presupune
reîntregirea imediată, din loturile următoare primite de la furnizori, în scopul reluării funcţiei specifice.

Stocul de pregătire (condiţionare)

reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează şi este staţionată o perioadă de timp în spaţii
special amenajate, în vederea aducerii resurselor respective, prin operaţii de condiţionare, la parametrii
fizico - chimici care să permită prelucrarea lor corespunzător condiţiilor impuse de normele tehnologice.

Stocul pentru transport intern

reprezintă cantitatea de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile subunităţilor de

consum (secţii sau ateliere de fabricaţie) în scopul acoperirii cererilor pentru consum pe durata eliberării
şi transportului materialelor de la depozitul central (comun) la destinaţiile de folosire.

Situaţia este specifică :

 unităţilor care au în structură mai multe subunităţi care consumă aceleaşi resurse şi sunt
alimentate alternativ de la un depozit central
 unităţilor economice care au subunităţile de consum amplasate dispersat în teritoriu şi la
distanţe relativ mari faţă de depozitul central care le alimentează cu materiale.
Dimensionarea la nivel "minim" a acestor stocuri este posibilă prin aplicarea mai multor măsuri:
• servire simultană,
• accelerarea vitezei de circulaţie a mijloacelor de transport,
• mecanizarea complexă a operaţilor de primire-recepţie a materialelor, de încărcare, descărcare,
manipulare, distribuţia loturilor programate pentru sosire de la furnizori direct pe destinaţiile de
consum,
• amplasarea raţională în teritoriu a stocurilor comune mai multor subunităţi de consum ş.a.

Stocul de iarnă (sezonier)

reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează în depozitele unităţilor în scopul alimentării

continue a consumului pe perioada de întrerupere a exploatării şi/sau transportului unor resurse, ca
urmare a condiţiilor naturale şi de climă.

Formarea stocurilor de iarnă, sau în general a celor sezoniere, se realizează în perioadele de

presezon prin acumulări eşalonate în limitele necesarului de aprovizionat prestabilit pentru sezonul
de iarnă.

Consumul din stocul de iarnă se realizează în cadrul perioadei de sezon luate în calcul, în
concordanţă cu ritmul, volumul şi natura cererilor pentru consum.

4.2. Clasificarea stocurilor

Stocurile strategice, sunt stocuri formate la resurse materiale achiziţionate în volum mare în
momentul în care se consideră că preţul de achiziţie este cel mai favorabil, iar în viitor acesta va
avea o tendinţă de creştere. Eficienţa acestor stocuri este dată de diferenţa (marja) dintre preţul de
achiziţie şi cel în vigoare în momentul consumului acestor resurse materiale.
 Stocul de conjunctură (speculative) sau anticipate este constituit în scopul evitării lipsei de resurse la
consumatori pe perioada când este prevăzută încetarea livrării acestora de la furnizor, ca urmare a
intrării în modernizare, reparație etc.
Clasificarea stocurilor
În funcţie de gradul lor de prelucrare:
a) Materiile prime
b) Semifabricate
c) Produsele finite
În funcţie de abordarea lor temporală stocurile se clasifică:
a) iniţiale
b) finale
În funcţie de participarea la procesul de producţie:
a) stoc activ
b) stoc pasiv
Modalități de calcul a stocurilor

Tema 5. Tipuri si metode de gestiune a stocurilor

5.1. Tipuri de gestiune a stocurilor

1. Gestiunea cu cerere constantă la intervale egale

prevede ca reaprovizionările pentru reîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale din punct de
vedere cantitativ. Acest tip de gestiune, are în vedere şi posibilitatea epuizării stocului curent şi
întârzierii reîntregirii lui în cadrul unor cicluri de aprovizionare, fapt pentru care se prevede formarea şi
utilizarea stocului de siguranţă; dimensiunea acestuia va reprezenta şi nivelul de alarmă cu rolul de
declanşator al acţiunilor de urgentare a reîntregirii stocului curent.

Fiind considerat "tipul clasic de gestiune", Gestiunea cu cerere constantă la intervale egale, este
utilizabil cu eficienţă mare în cazul întreprinderilor cu un nomenclator constant de fabricaţie şi cu un
necesar de aprovizionat eşalonat uniform în timp.

Exemplu: unităţile constructoare de maşini sau producătoare de piese de asamblare, de scule şi unelte,
unităţi cu tipul de producţie în masă sau de serie mare.

Este tipul de gestiune "ideal", dar mai greu de aplicat datorită situaţiilor limitate care îndeplinesc
condiţiile impuse de natura lui.

2. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale

- implică reaprovizionarea cu loturi variabile ca mărime care trebuie estimate la momentele

calendaristice "ti", când se are în vedere desfăşurarea acţiunilor de comandă-reaprovizionare; cantitatea
de materiale care a mai rămas în stoc la momentele “ti” va fi folosită pentru acoperirea cererii de
consum pe durata de reaprovizionare - t.

Deci, se cunosc cu certitudine momentele calendaristice de lansare a comenzilor, durata de

reaprovizionare fiind de fiecare dată aceeaşi. Cantitatea cu care urmează a se face reaprovizionarea se
determină prin extrapolare, pe bază de calcul probabilistic.

Este un "tip de gestiune" dificil de condus şi nu exclude posibilitatea apariţiei fenomenului de "lipsă de
stoc"; deci, presupune formarea stocului de siguranţă şi stabilirea unui nivel de alarmă, sau de
aprovizionare, de data aceasta, în cadrul stocului curent, în scopul declanşării la momentul atingerii, a
acţiunilor care se impun: urgentarea aducerii partizii următoare, solicitarea aprobării pentru consumul
din stocul de siguranţă etc.

Acest "tip de gestiune" este specific pentru ţesătorii, unităţile de confecţii şi tricotaje, cele producătoare
de mobilă etc., care au un nomenclator relativ constant de fabricaţie, dar care, ţinând seama de
comenzile clienţilor, trebuie să adapteze pe parcurs cererea de materiale în funcţie de culori, contexturi,
linia modei ş.a.; aceasta pentru a putea produce şi constitui loturi asortate de produse ce urmează a fi
livrate.

3. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale neegale

-nu se cunosc momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor, ele trebuind determinate prin
extrapolare; ca şi în cazul tipului de gestiune anterior, problema estimării este dificilă, fiind în funcţie de
modul în care se manifestă cererea în cadrul duratei de aprovizionare (dar pentru care se poate
cunoaşte distribuţia statistică). Reaprovizionările se fac în loturi constante ca nivel, stabilite la începutul
perioadei de gestiune.

Prevede formarea şi a stocului de siguranţă al cărui nivel de formare îl va reprezenta şi pe cel de alarmă.
Acest tip de gestiune este caracteristic întreprinderilor cu un volum mare de producţie nenominalizată
sau prestatoare de servicii, de reparaţii care produc bunuri de larg consum la cerere etc.

4. Gestiunea de tip (S,s) sau cu două depozite

se caracterizează prin următoarele:

• intervalele şi cererile sunt variabile,

• lotul de aprovizionare (S) este constant,

• lansarea comenzilor de reaprovizionare se declanşează în momentul când se atinge, în procesul

mişcării stocului curent (prin consumul său), un "nivel de aprovizionare" (Nr=s) prin care se
defineşte de fapt momentul de reaprovizionare.

Denumirea de "gestiune tip (S,s)", exprimă esenţa procesului de lucru, "s" fiind nivelul de
reaprovizionare, iar "S" cantitatea (lotul) de aprovizionat. În afară de acest nivel "s" declanşator al
reaprovizionărilor, se poate stabili şi nivelul de alarmă peste cel al stocului de siguranţă (a cărei
constituire se prevede pentru evitarea lipsei de resurse materiale prin epuizarea eventuală a stocului
curent).

Gestiunea de tip (S,s) prezintă interes fiind mai uşor de aplicat datorită asemănării în cea mai mare
măsură cu procesele de stocare reale din unităţile economice. Optimizarea unei gestiuni de acest gen
implică stabilirea celor două niveluri "s" şi "S" în aşa fel încât procesul de formare-detinere a stocurilor
să se realizeze cu cheltuieli minime.

Metode de urmărire şi control al dinamicii stocurilor

Metoda minim-maxim

prevede ca urmărirea existenţei şi mişcării stocurilor efective în depozitele întreprinderilor să se

realizeze cu aceeaşi exigenţă pentru toate materialele, indiferent de importanţa acestora în procesul de
producţie.

Metoda constă în desfăşurarea acţiunii de urmărire a evoluţiei stocurilor efective pe parcursul a

trei etape, respectiv:

a) Stabilirea limitelor economice maxime şi minime ale stocurilor de producţie pe elemente

componente (curent, de siguranţă)

b) Semnalizarea de către gestionar a compartimentului de aprovizionare asupra situaţiei stocurilor la

un moment dat (în cazul când limitele de alarmă sau de aprovizionare sunt atinse sau depăşite);

c) Stabilirea de către compartimentul de aprovizionare a măsurilor menite să asigure prevenirea

situaţiilor nefavorabile care se întrevăd.

METODA ABC

Pentru activitatea de urmărire şi control se aplică principiul "tratării diferenţiate” care stă şi la baza
dimensionării stocurilor.

Stocurile din zona de importanţă A vor fi urmărite zilnic, la câteva zile (de exemplu, săptămânal sau de
mai multe ori pe săptămână, lună) manifestându-se maximă exigenţă în aprecierea stadiului în care se
află procesul de stocare, nivelul stocului, tendinţele care se întrevăd pentru consum în raport cu ritmul şi
volumul intrărilor de materiale.
Pentru stocurile de materiale care sunt cuprinse în a doua grupă de importanţă (zona B), procesul de
urmărire şi control urmează a se desfăşura la intervale mai mari de timp (de două-trei ori pe lună sau o
dată pe lună).

Stocurile materiale repartizate în grupa a treia de importanţă (zona C) pot fi controlate la intervale mai
mari de timp, respectiv trimestrial sau cu prilejul efectuării operaţiilor de intrare sau ieşire (eliberare a
unor cantităţi de materiale pentru consum).

Desi consumul anual si valoare sunt cele doua criterii folosite cel mai des in sistemele de clasificare a
articolelor de inventar, pot fi luate in considerare si altele, pentru a se face clasificari mai amanunte:

 Consecintele epuizarii stocului la un anumit articol - se acorda prioritate acelor articole care,
daca ar lipsi, ar perturba serios operatiunile sau i-ar nemultumi serios pe clienti.

 Incertitudinea aprovizionarii cu un anumit articol –unele articole pot primi mai multa atentie,
chear daca au valoare scazuta, daca aprovizionarea cu ele este nesigura sau dificila.

 Risc mare de perimare sau deteriorare – articole care isi pot pierde valoarea prin perimare sau
deteriorare necesita atentie de monitorizare speciala.

Unele sisteme mai complexe pot folosi aceste criterii intr-o clasificare tip ABC. Exemplu: un aprticol
poate fi clasificat ca A/B/C, insemnand ca face parte din categoria A ca valoare, B –in privinta
consecintelor lipsei din stoc a articolului si din clasa C ca risc de perimare.

Tema 7. Organizarea depozitelor in cadrul intreprinderilor

Depozitul este o cladire, o construcţie sau o suprafaţa special amenajata cu instalaţii necesare efectuarii
operaţiilor legate de manipularea şi pastrarea materialelor sau a produselor finite.

Existenţa depozitelor permite asigurarea continuitaţii procesului de producţie in secţiile de baza precum
şi satisfacerea operativa a cererii.

Principalele obiective ale activităti̧ i depozitelor sunt:

 pastrarea in condiţii optime a materialelor şi produselor finite;

 reducerea cheltuielilor de depozitare, manipulare, transport;

 folosirea deplina a spaţiilor de depozitare;

 asigurarea unei evidenţe a situaţiei stocurilor de materii prime, materiale, produse finite, etc.

In proiectarea depozitelor exista doua optiuni:

• Depozitarea centralizata (un singur depozit la nivel de intreprindere)

• Depozitarea descentralizata (fiecare sectie este deservita de catre un depozit)

Principalele avantaje ale depozitarii centralizate:

 • timp redus in deplasarea materialelor de la depozit la punctele de consum, ceea ce duce la
satisfacerea mai rapida a cerinţelor consumatorilor;

• posibilitatea pastrarii impreuna a mai multor tipuri de materiale necesare fiecarei subunitaţi.

Avantajele depozitarii descentralizate:

• cheltuieli administrative mai reduse;

• o utilizare mai buna a personalului depozitului;

• evitarea dublarii spaţiului pentru articole similare;

• stocuri mai reduse;

• toate evidenţele se ţin in acelaşi loc.

CLASIFICAREA DEPOZITELOR

1)Dupa tipul constructiei tehnice:

• depozite deschise ( sub cerul liber), pentru resursele materiale care nu se degradează sub
acţiunea agenţilor naturali, iar suprafeţele unde sunt amplasate aceste depozite trebuie
împrejmuite, iar materialele depozitate protejate cu folie de polietilenă impermeabilă (de
exemplu, pentru mijloace tehnice, carburanţi, furaje etc.);

• depozite semideschise: şoproane formate din acoperiş cu o pantă sau două pante susţinute de
un anumit număr de stâlpi (pentru lemne, cărămizi, furaje etc.);

• depozite închise constituite din construcţii cu unul sau mai multe nivele influenţate mult de
natura materialelor ce urmează a fi depozitate.

2)In functie de gradul de specializare:

• depozite universale (in care se pastreaza o gama variata de resurse materiale sau produse
finite),

• depozite specializate (in care se pastreaza doar anumite resurse materiale sau produse finite).

3) În funcţie de categoria nomenclatorului materialelor şi al produselor depozitate:

• depozite de materii prime şi de materiale de natură industrială;

• depozite de piese de schimb;

• depozite pentru materiale de construcţii;

• depozite pentru produsele agricole; depozite pentru produsele alimentare etc.

4) In funcţie de volumul activitaţii:

• depozite centrale (la nivelul intreprinderii),

• depozite de secţie (care deservesc o singura secţie),

 • depozite de ateliere (care deservesc un atelier);

5) După funcţia pe care o îndeplinesc depozitele in circuitul economic:

• depozite de aprovizionare;

• depozite de desfacere;

• depozite de păstrare.

6)În funcţie de locul pe care îl ocupă în cadrul proceselor economice ce se desfăşoară la nivel de
unitate economică:

• depozite din sfera producţiei, în cadrul cărora intră depozitele de aprovizionare din unităţile
economice;

• depozite din sfera circulaţiei,

• depozite mixte în cadrul cărora sunt cuprinse depozitele de produse finite din unităţile agricole
(sau alte unităţi economice).

7)După destinaţia în consum a materialelor şi produselor finite:

• depozite de materiale pentru producţie;

• depozite de materiale pentru investiţii (construcţii şi reparaţii capitale);

• depozite de produse pentru fondul pieţei (pentru consumul final al producţiei).

8) După gradul de mecanizare:

• depozite nemecanizate (cu operaţiuni manuale);

• depozite semimecanizate;

• depozite mecanizate şi automatizate.

9) După gradul de apropiere de principalele căi de comunicaţii:

• depozite apropiate de căile publice de comunicaţie;

• depozite depărtate de căile publice de comunicaţie.

Principii de amplasare şi aşezare a materialelor în depozite

1)Cel mai important principiu se referă la repartizarea pe depozite şi amplasare în cadrul aceluiaşi
depozit a materialelor în funcţie de caracteristicile asociative ale acestora.

În conformitate cu acest principiu repartizarea pe depozite şi amplasarea în interiorul depozitului a

diferitelor materiale se face în funcţie de condiţiile comune de păstrare impuse de:

 cerinţele de microclimat ce trebuie asigurate;

 proprietăţi fizico-chimice; condiţiile de formă şi ambalaj în care se prezintă;

  modul de manipulare la care se pretează.

 2)Amplasarea materialelor în depozit după frecvenţa intrărilor şi ieşirilor.

 Raţiunea care stă la baza acestui principiu porneşte de la faptul că nu toate materialele
intrate în depozit au acelaşi ritm de solicitare, aceeaşi frecvenţă de mişcare.

 În vederea realizării acestui principiu este necesară gruparea tuturor materialelor cuprinse în
nomenclatorul depozitului în funcţie de ritmul de solicitare în 3-4 grupe.

 De exemplu, se alcătuiesc trei grupe în prima vor fi incluse materialele cu frecvenţa cea
mai mare; în grupa a doua materialele cu frecvenţa moderată (4-10 zile); în grupa a treia
materialele cu frecvenţa cea mai redusă.

 Se trece apoi la sectorizarea suprafeţelor de depozitare având în vedere ca materialele

din grupa I să fie amplasate cât mai aproape de zona de evacuare, cele din grupa a II în zona de
mijloc, iar cele din grupa III în zona cea mai îndepărtată de locul de ieşire a materialelor, aşa cum
se poate urmări în tabelul urmator.

3) Amplasarea materialelor în depozit după volumul şi greutatea lor

Aceasta presupune aşezarea materialelor grele şi cu volum mare către baza raftului, stelajului sau
instalaţiei de depozitare, realizându-se în acest fel:

• stabilitate mai mare a instalaţiei de depozitare;

• reducerea efortului necesar cu alegerea şi scoaterea materialelor din rafturi;

• echilibrarea rafturilor pe toate nivelele de depozitare.

4) Primul intrat - primul ieşit

Este un principiu conform căruia ieşirea materialelor din depozit trebuie făcută în ordinea intrării lor în
gestiune, astfel încât să se evite situaţia în care unele cantităţi dintr-un anumit material, rămân
nemişcate un timp îndelungat, deşi, în aceeaşi perioadă s-au rulat prin depozit alte loturi proaspete din
acelaşi material.

Importanţa respectării acestui principiu creşte la materialele cu valabilitate şi termen de garanţie

limitate.

Transpunerea în practică a acestui principiu presupune o evidenţă riguroasă a fiecărui lot de materiale
intrat în gestiune, a termenelor de garanţie şi scadentă a acestora, astfel încât să se cunoască
momentele la care trebuie să se intervină operaţii pentru punerea materialelor în cauză în circuitul
economic, conservarea, reconservarea sau reîmprospătarea cantităţilor.

Calcularea suprafeţei de depozitare

La determinarea suprafeţei de depozitare a materialelor se ţine seama de normele de stoc maxime de

producţie.

La depozitele care servesc desfacerea se ţine seama de norma de stoc de desfacere sau de produse
finite.
Suprafaţa totală a oricărui fel de depozit este formată din mai multe elemente:

• suprafaţa principală (utilă) de păstrare efectiv folosită pentru depozitarea nemijlocită a

materialelor (Sp);

• suprafaţa auxiliară ocupată de: culoarele sau coridoarele depozitului, locurile de recepţie şi de
livrare a materialelor, birouri (Sa);

• suprafaţa de pregătire a materialelor, sortare, calibrare etc. (Ss);

• suprafaţa ocupată de elemente de construcţii şi clădiri cum sunt: stâlpi, coloane, lifturi pentru
transportul materialelor etc. (Sc).

Pe baza acestor elemente se poate calcula suprafaţa totala a depozitului cu ajutorul relaţiei de
calcul:

St=Sp+Sa+Ss+Sc

Pentru determinarea suprafeţei principale de păstrare efectivă (Sp), la sistemul de depozitare cu

vrac, se foloseşte următoarea formulă:

Sp=Smn/Qmp ,

în care:

Smn - Stocul maxim normat pentru depozitare;

Qmn - Cantitatea de materiale ce se poate depozita pe o unitate de suprafaţă de depozitare (adică

pe un m2).

Calcularea suprafeţei de depozitare a materialelor în rafturi

In cazul când materialele se păstrează în rafturi (sau stelaje) pentru calculul suprafeţei principale (Sp)
este necesar să se calculeze numărul de despărţituri necesare pentru depozitarea materialelor în rafturi
(Nd), numărul de rafturi necesare (Nr) şi apoi suprafaţa ocupată de rafturi.

Numărul de despărţituri necesare depozitării materialelor (Nd) se calculează:

Nd = Smn / (Vd * Gv * K) , în care:

Vd - Volumul unei despărţituri (exprimat în m3 sau cm3);

Gv - Greutatea volumetrică a materialelor care se depozitează (exprimată în kg/cm3 sau t/m3);

K - Coeficientul de umplere a unei despărţituri (coeficient de folosirea volumului despărţiturii).

Pe baza numărului de despărţituri necesare pentru depozitare se poate determina numărul de rafturi
(sau stelaje) folosind formula:

Nr = Nd/n

în care:
Nr - Numărul de rafturi necesare pentru depozitarea materialelor;

Nd - Numărul de despărţituri necesare pentru depozitarea întregului stoc de materiale;

n - Numărul de despărţituri dintr-un raft.

Calcularea suprafeţei pentru depozitarea efectivă (Sp)

In cazul depozitării în rafturi, suprafaţa efectivă (principală) este reprezentată de suprafaţa ocupată cu
rafturile şi se poate calcula folosind formula:

Sp= L*l*Nr,

în care:

Sp- Suprafaţa de depozitare ocupată de rafturile necesare pentru păstrarea materialelor;

l - Lăţimea rafturilor în metri;

L - Lungimea raftului în metri;

Nr - Numărul de rafturi necesare pentru depozitarea materialelor.

Eficienţa economică a depozitării resurselor materiale

Indicatorii principali utilizaţi pentru aprecierea eficienţei economice a depozitării resurselor materiale
sunt grupaţi astfel:

Un prim grup de indicatori se referă la eficienţa economică a investiţiilor care are în componenţă:

1) Investiţia specifică (Is) pe unitatea de capacitate de depozitare (tona, m2 ,m3 , etc.) care se
determină cu ajutorul următoarei relaţii de calcul:

Is =It / Cd,

în care:

It - investiţia totală;

Cd - capacitatea de depozitare.

2) Termenul de compensare a investiţiei (Tc) se calculează ca un raport între investiţia totală şi

economia anuală de costuri de depozitare, rezultând numărul de ani în care investiţia efectuată pentru o
anumită capacitate de depozitare se recuperează pe baza economiei de costuri. Relaţia de calcul
utilizată este:

Tc = It / Ecd, în care:

It - investiţia pentru realizarea capacităţii de depozitare;

Ecd - economia anuală de costuri de depozitare.

3) Costul depozitării pe unitatea de depozitare constituie un indicator principal în activitatea de

proiectare a depozitării şi cel mai important indicator al eficienţei economice în activitatea curentă de
depozitare a materialelor şi produselor. Se calculează ca un raport între costurile totale de depozitare şi
cantitatea de depozitare (sau capacitatea efectiv depozitată) exprimată în: (vagoane, tone, kg, m , m
etc.)

Cdu = Cdt/ Cp,

în care:

Cdu - costuri de depozitare pe unitatea de depozitare;

Cdt - costuri totale de depozitare;

Cp - capacitatea de depozitare sau cantitatea efectiv depozitată

Un grup important de indicatori economici se referă la eficienţa utilizării diferitelor resurse materiale şi
umane în procesul de depozitare , indicatorii calculaţi în strânsă legătură cu diferitele elemente de
costuri de depozitare cum sunt:

• productivitatea muncii,

• valoarea pierderilor în timpul depozitării,

• consumul şi costul energiei electrice pentru o tonă depozitată etc.

Productivitatea muncii poate fi calculată în unităţi fizice atunci când este vorba de un singur produs sau
produse omogene care pot fi exprimate printr-o unitate fizică convenţională şi în unităţi valorice în cazul
unei diversităţi de produse păstrate în acelaşi depozit.

Nivelul productivităţii muncii pe variante de depozitare este influenţat de factorii cum sunt:

• numărul de muncitori şi de alte categorii de salariaţi care lucrează în depozit;

• structura pe profesii a muncitorilor, nivelul de calificare al muncitorilor;

• ponderea lucrărilor executate mecanizat în totalul lucrărilor;

• dotarea cu mijloace tehnice pentru mecanizarea lucrărilor de încărcare, descărcare, manipulare,

sortare etc; ponderea investiţiilor pentru construcţii montaj în totalul investiţiilor în depozite
etc.

Productivitatea muncii va fi studiată în strânsă legătură şi cu modul de organizare a depozitării, structura

produselor depozitate, ritmicitatea intrărilor şi ieşirilor de produse etc.

Eficienţa utilizării mijloacelor fixe

poate fi apreciată prin indicatori exprimaţi în unităţi fizice sau în unităţi valorice în funcţie de gradul de
omogenitate al produselor depozitate

Em= Q / Ff

sau

Em=V / Ff
Unde

Em- eficienţa utilizării mijloacelor fixe;

Q - cantitatea de produse depozitată anual;

V - valoarea produselor depozitate (rulate) anual;

Ff - valoarea mijloacelor fixe.

Utilizarea spaţiului de depozitare

Un alt grup de indicatori se referă la utilizarea spaţiului de depozitare; aceştia au un caracter tehnico-
economic şi se pot exprima în unităţi fizice sau în unităţii valorice.

Kus = Sf / Sp, unde:

Kus - coeficientul de utilizare a suprafeţei principale de depozitare;

Sf - suprafaţa folosită efectiv;

Sp - suprafaţa principală.

Kup = Cef / Cp, unde:

Kup - coeficientul de utilizare a capacităţii de depozitare;

Cef - cantitatea efectiv depozitată;

Cp - capacitatea principală de depozitare.

Kupv = V / Sp sau Kupv = V / Cp, unde:

Kupv - coeficientul valoric de utilizare a capacităţii de depozitare;

V - valoarea materialelor rulate (depozitate în perioada analizată).

Eficienţa economică a activităţilor depuse de depozite pentru prelucrarea şi condiţionarea unor

produse

este exprimată prin indicatori specifici acestor activităţi:

Pe prim plan se situează

costul unitar al condiţionări produselor, asociat cu indicatorii care se referă la diferitele elemente de
costuri şi resurse utilizate cum sunt:

• productivitatea muncii;

• costuri pentru retribuţii (plată a muncii, remunerație; leafă, salariu);

• consumul de resurse energetice şi costul energiei pe unitatea de produs condiţionat;

• valoarea pierderilor cantitative şi calitative în timpul prelucrării şi condiţionării.