1.

DETERMINAREA DENSITĂȚII

1.1 NOȚIUNI TEORETICE

Densitatea ( ) într-un punct din interiorul unui fluid se definește ca fiind

limita raportului dintre masa ( ) unui element de volum din jurul punctului
considerat și volumul elementului ( ), când acesta tinde către zero

(1.1)

În cazul unui fluid omogen, densitatea este egală cu raportul dintre masa
unui volum determinat de fluid și respectivul volum (masa unității de volum) și
are aceeași valoare în orice punct al fluidului

(1.2)

Relația anterioară este utilizată și în cazul definirii densității medii a unui

fluid. Termenii sinonimi ai densității sunt masă specifică și masă volumică.
Inversul densității se numește volum specific: volumul ocupat de unitatea
de masă

(1.3)

În general, densitatea unui fluid este funcție de poziția punctului de

măsurare, de presiunea ( ) și de temperatura ( ) la momentul efectuării
măsurătorii. Această observație este valabilă cu precădere în cazul gazelor (fluide
compresibile) a căror densitate depinde atât de temperatură cât și de presiune.
Se poate determina din ecuația de stare aplicată pentru două stări, dintre care
una de referință ai cărei parametri sunt cunoscuți

(1.4)

unde termenii cu indice sunt parametrii gazului în starea de referință.

Densitatea lichidelor nu depinde de presiune, iar variațiile acesteia cu
temperatura sunt semnificativ mai mici. În practică sunt tratate cel mai adesea ca
fluide de densitate constantă (incompresibile).

7
 Valorile densității apei pentru diferite valori ale temperaturii în intervalul
sunt prezentate în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1 - Variația densității apei cu temperatura

0 5 10 20 30 40 60 80 100

999.9 1000 999.7 998.2 995.7 992.2 983.2 971.8 958.4

Densitatea definită conform relației ( .2) se mai numește și densitate

absolută. În practică, pentru a ușura măsurarea densității fluidelor se utilizează
uneori densitatea relativă, definită de raportul dintre densitatea fluidului
considerat și densitatea unui fluid de referință în condiții standard

(1.5)

Pentru lichide, fluidul de referință este apa distilată,

la presiunea atmosferică normală și temperatura .
Pentru gaze, fluidul de referință este aerul în stare normală,
, la presiunea atmosferică normală (
) și temperatura ( ).
Pentru un amestec de mai multe fluide, ,
densitatea amestecului ( ) se poate calcula cu relația

care mai poate fi rescrisă sub forma

(1.6)

unde reprezintă participațiile volumice ale constituienților amestecului.

Legat de densitatea unui fluid se definește greutatea specifică sau
greutatea unității de volum ( )
g
g. (1.7)

8
1.2 DETERMINAREA DENSITAȚII CU AJUTORUL AREOMETRULUI

Unul dintre procedeele utilizate în practică pentru determinarea densității

lichidelor se referă la utilizarea unui areometru (densimetru).
Principiul de măsurare se bazează pe legea lui Arhimede și este prezentat
în figura 1.1.

Fig. 1.1 - Principiul de măsurare utilizând areometrul

Instrumentul este compus dintr-un corp plutitor lestat, la care este atașătă
o tijă calibrată de diametru . Unitatea (1.00) corespunde densității fluidului de
referință ( ). Valorile subunitare corespund unor lichide de densitate mai
mică decât a fluidului de referință, fiind evidențiate de adâncimi de scufundare
mai mari ale tijei areometrului.
Ecuațiile pentru două situații de echilibru, dintre care una
corespunzătoare fluidului de referință (apă distilată) sunt

(1.8)

(1.9)

unde reprezintă masa areometrului, volumul de apă dislocat de instrument,

G este greutatea areometrului și forța Arhimedică.

9
 Relația anterioară se poate utiliza și la stabilirea scalei areometrului. De
asemenea, astfel de instrumente pot fi utilizate și pentru determinarea altor
mărimi dependente de densitate, precum greutatea specifică sau concentrația.

1.2.1 Desfășurarea experimentului

Pentru determinarea densității lichidelor:
 se determină (prin cântărire) masa areometrului ( ) și se măsoară
diametrul ( ) pentru partea de secțiune constantă;
 se determină poziția de zero a scalei areometrului, în apă distilată;
 se fac măsurători pentru alte lichide, determinându-se densitățile
acestora ( ), absolute (prin cântărirea unui volum cunoscut) cu relația
(1.2) și relative cu relația (1.9), utilizând areometrul;
 se compară rezultatele obținute.
Pentru determinarea densității aerului
 se măsoară presiunea atmosferică ( ) și temperatura și se
calculează densitatea aerului ( ) la momentul desfășurării
experimentului, cu relația (1.4).

TABELE DE DATE

[mmHg] [°K] [kg/m3]

Lichid
[ ] [kg] [m] [kg/m3] [-] [m] [kg/m3]

Apă 1 0

10
1.3 DETERMINAREA DENSITĂȚII UTILIZÂND METODA LUI HARE

Utilizarea areometrelor este practică pentru lichidele a căror densitatea

nu diferă foarte mult față de cea de referință. Pentru situațiile în care există
diferențe semnificative în raport cu densitatea fluidului de referință, un procedeu
util pentru determinarea acestei proprietăți este cel propus de Robert Hare.
Principiul acestei metode este prezentat în figura 1.2. Se bazează pe
măsurarea înălțimilor manometrice pe brațele unui tub U inversat în interiorul
căruia se realizează o depresiune ( ) și ale cărui capete libere sunt
introduse în două vase conținând lichidul de refrință cu densitate cunoscută
( ), respectiv lichidul a cărui densitate ( ) urmează să fie determinată.

Fig. 1.2 - Principiul de măsurare utilizând metoda lui Hare

Din ecuația de echilibru hidrostatic aplicată pentru cele două fluide

rezultă

(1.10)

11
1.2.1 Desfășurarea experimentului
Pentru determinarea densității utilizănd metoda lui Hare:
 se umplu cele doua vase cu lichidul de referință (apă distilată) și cu
lichidul a cărui densitate urmează să fie determinată;
 se creează o depresiune la capătul superior al tubului U (cu ajutorul unei
pompe de vacuum);
 se măsoară înălțimile coloanelor și pe brațele manometrului,
pentru mai multe încercări, determinându-se densitatea lichidului testat
cu relația (1.10).
 se compară rezultatul cu valoarea obținută prin cântărirea directă a unui
volum cunoscut de fluid.

TABEL DE DATE

Apă
Nr. t
crt.
[ ] [m] [kg/m3] [m] [kg/m3] [-]
1000

12
 2. DETERMINAREA VÂSCOZITĂȚII

2.1 NOȚIUNI TEORETICE

Vâscozitatea ( ) reprezintă proprietatea fluidelor de a se opune

deformațiilor atunci când straturile alăturate sunt supuse la lunecare relativă (de
a opune rezistență la modificarea formei). Această proprietate se manifestă doar
la fluidele în mișcare prin apariția unor eforturi tangențiale datorită frecării
dintre straturile alăturate de fluid, care se deplasează unele față de altele.
Stă la baza mecanismului de transmitere a mișcării într-un fluid.
Constatarea a fost făcută de Newton ( 687) pornind de la modelarea
curgerii unui fluid între două plăci plane, paralele, dintre care una fixă și cealaltă
în mișcare uniformă cu viteza v sub acțiunea forței , după cum este ilustrat în
figura 2. . Tot el a stabilit și expresia efortului tangențial unitar de vâscozitate.

Fig. 2.1 – Modelul lui Newton pentru curgerea unui fluid între două plăci plane

Dacă aria ( ) plăcii mobile este suficient de mare încât să poată fi

neglijate efectele de capăt ale curgerii, mișcarea unui lichid între cele două plăci
poate fi descrisă conform următorului mecanism, considerând că fluidul este
format din mai multe straturi paralele. Astfel, primul strat, aderent la placa
mobilă, se va deplasa cu aceeași viteză ca a plăcii (v). După un interval scurt de
timp se pune în mișcare și al doilea strat, dar cu o viteză mai mică, v - v, …,
descreșterea vitezei având loc până la ultimul strat de fluid, aderent la placa fixă,
care va avea viteza egală cu zero.
Variația vitezei pe direcția normală curgerii se datorează eforturilor
tangențiale ( ) care se exercită între straturile alăturate de fluid. Conform
13
ipotezei lui Newton, valoarea acestor eforturi este direct proporțională cu
variația vitezei pe direcția normală curgerii (gradientul vitezei), prin intermediul
unui coeficient de proporționalitate ( )
v
(2.1)

unde v reprezintă variația vitezei pe direcția normală la cea de mișcare a

fluidului (gradientul vitezei), pe direcția axei pentru cazul ilustrat în figura 2.1.
Mărimea caracterizează proprietatea de vâscozitate a fluidului. Se
numește coeficient de vâscozitate dinamică, sau vâscozitate dinamică, deoarece
este o mărime care exprimă dependența dintre efortulul tangențial (forță
raportată la unitatea de suprafață) care se dezvoltă în interiorul unui fluid în
mișcare și variația vitezei fluidului pe direcția normală curgerii.
Dacă viteza variază doar pe direcția normală curgerii, liniar precum în
figura 2.1, atunci relația anterioară devine
v v
(2.2)

cunoscută și ca legea lui Newton pentru efortul tangențial unitar de vâscozitate.

Așadar, eforturile tangențiale sunt direct proporționale cu viteza de
deplasare a plăcii mobile și invers proporționale cu distanța dintre plăci. De
asemenea, pentru cazul ilustrat anterior .
Unitatea de măsură a vâscozității dinamice în sistemul internațional este

În numeroase probleme tehnice se utilizează vâscozitatea dinamică

raportată la masa specifică (densitate), parametru cunoscut ca vâscozitate
cinematică ( ), deoarece din punct de vedere dimensional este definită de mărimi
specifice cinematicii, lungime ( ) și timp ( )

(2.3)

În sistemul tehnic, unitățile de măsură pentru cele două mărimi sunt

numită astfel în onoarea fizicianului francez Jean Louis Poiseuille (1797 – 1869),

14
după numele fizicianului britanic George Gabriel Stokes ( 8 9 – 1903).
În cazul gazelor și vaporilor, vâscozitatea depinde de parametrii de stare
ai mediului. Dependența vâscozității gazelor de temperatură poate fi exprimată
cu o bună aproximație utilizând formula lui William Sutherland ( 859 – 1911)

(2.4)

unde reprezintă vâscozitatea dinamică în condiții fizice normale de

presiune și temperatură, și ,
constantă de variație a vâscozității dinamice cu temperatura.
Pentru aer , respectiv .
La presiuni uzuale, vâscozitatea lichidelor variază doar cu temperatura.
Pentru apă, vâscozitatea cinematică se poate calcula cu relația lui Poiseuille

(2.5)

unde reprezintă vâscozitatea apei în condițiile

atmosferei fizice normale, și ,
temperatura apei.

Fig. 2.2 – Variația vâscozității dinamice pentru apă și aer în funcție de temperatură

15
 În funcție de dependența v , redată grafic în figura 2.3, se
poate face următoarea clasificare a materialelor
1- solide rigide, caracterizate de faptul că nu există deplasări între punctele care
definesc solidul sub acțiunea unor eforturi tangențiale (sau normale), deci
(teoretic) ,
2- solide deformabile,
3- fluide de tip Bingham ideale, sunt materiale vâscoplastice, cu prag de curgere
; sub pragul de curgere se comportă precum solidele, iar peste pot fi tratate
precum fluidele Newtoniene, v dacă , respectiv
v dacă .
4- fluide pseudoplastice, pentru care vâscozitatea descrește cu v , precum
în cazul unor produse petroliere, sau a plasmei sanguine.

Fig. 2.3 – Clasificarea fluidelor în funcție de dependența v

5- fluidele dilatante, pentru care vâscozitatea crește cu v , precum în cazul

suspensiilor foarte concentrate, în care faza lichidă ocupă practic doar spațiul
dintre particulele solide;
6- fluide Newtoniene, pentru care valoarea tensiunilor tangențiale este
proporțională cu gradientul de viteză, conform legii lui Newton;
7- fluide ideale (perfecte), reprezintă un model teoretic de fluid, fără vâscozitate,
caracterizat de valori mari ale gradientului de viteză și tensiunilor tangențiale
nule, .
Cele mai multe dintre fluidele uzuale, cu structuri moleculare simple,
precum apa și aerul, pot fi tratate ca fluide Newtoniene. Celelalte, cu stucturi
moleculare complexe și caracterizate de variații neliniare v se
numesc fluide ne-Newtoniene.
16
2.2 DETERMINAREA VÂSCOZITĂȚII

În cele ce urmează este prezentată una dintre metodele practice de

determinare a vâscozității fluidelor grele (lichidelor) utilizând un vâscozimetru
cu corp căzător.
Are la bază legea lui Stokes, cu ajutorul căreia se determină rezistența la
înaintare a unui corp sferic, de rază și densitate omogenă , ce se deplasează
cu viteză constantă într-un fluid de densitate și vâscozitate , figura 2.4.

Fig. 2.4 – Principiul vâscozimetrului cu corp căzător

Asupra sferei acționează greutatea acesteia ( ), forța arhimedică ( ) și

forța de rezistență datorită frecării ( ), iar echilibrul dinamic al acesteia în
mișcare uniformă este exprimat de relația

(2.6)

unde

(2.7)

(2.8)

(2.9)

determinată de G. G. Stokes, pentru cazul mișcărilor în regim laminar.

Cronometrând timpul (t) în care sfera parcurge distanța (h) dintre două
puncte, viteza de deplasare a bilei este
17
 (2.10)

Înlocuind (2.7) – (2. ) în (2.6) se obține următoarea relație de calcul a

vâscozității dinamice a lichidului

(2.11)

(2.12)
unde
(2.13)

reprezintă constanta vâscozimetrului (pentru o sferă de rază cunoscută).

Aparatele de determinare a vâscoizității fluidelor, a căror principiu de
funcționare se bazează pe metoda prezentată anterior, se numesc vâscozimetre
(Fritz) Höppler. Acestea pot fi întrebuințate pentru diferite uleiuri, păcuri, sau
alte lichide transparente, care au vâscozitatea cuprinsă în intervalul (
). Aparatul dispune de termostat cu ajutorul căruia se poate varia și
temperatura fluidului.

2.3 DESFĂȘURAREA EXPERIMENTULUI

 se determină (prin măsurare) raza ( ) și masa sferei ( ) și se
calculează densitatea materialului din care este făcută această ( );
 se determină densitatea lichidului ( ) cu ajutorul unui densimetru, sau
determinând masa unei volum cunoscut de lichid;
 se aduce fluidul la temperatura de lucru ( );
 se lasă liberă sfera în fluid, iar când aceasta ajunge în dreptul primului
reper, se pornește cronometrul și se înregistrează timpul ( ) în care
aceasta parcurge distanța ( ) dintre cele două repere, ( ) și (2);
 se fac măsurători pentru diferite temperaturi ale fluidului și diferite
sfere; mărimea și densitatea acestora se alege astfel încât timpul minim
de cădere între repere să fie de 3 secunde și maxim de 3 secunde;
 se calculează constanta vâscozimetrului ( ) cu relația (2. 3),
vâscozitatea dinamică ( ) cu relația (2. 2) și vâscozitatea cinematică
( ) cu relația (2.3);
 se reprezintă grafic dependența dintre vâscozitatea dinamică și
temperatură, aspectul acesteia fiind prezentat în figura 2.5 pentru
diferite fluide;

18
  se calculează viteza sferei v cu relația (2. ) și numărul Reynolds (Re)
corespunzător mișcării acesteia

(2.14)

Fig. 2.5 – Variația vâscozității cu temperatura

TABELE DE DATE

Nr. h
Crt. [m] [kg] [kg/m3] [kg/m3] [°C] [m]

Nr.
Crt. [s] [m/s] [ ] [kg/m s] [m2/s] [-]

19
 3. DETERMINAREA TENSIUNII SUPERFICIALE

3.1 NOȚIUNI TEORETICE

Tensiunea superficială ( ) este o proprietate specifică lichidelor. Este
definită prin forța care se exercită tangențial pe unitatea de lungime de pe
suprafața de separație a unui lichid, datorită interacțiunii dintre moleculele de
lichid din stratul superficial și moleculele din interiorul lichidului

(3.1)

Tensiunea superficială intervine în

calculul diferenței de presiune într-un
punct al unei suprafețe curbe de contact
dintre două lichide imiscibile sau la nivelul
suprafeței de separație dintre un lichid și
un gaz, datorită acțiunii forțelor
intermoleculare. Astfel, dacă în interiorul
lichidului forțele de atracție dintre
molecule se echilibrează reciproc, Fig. 3.1 - Acțiunea forțelor
moleculele din stratul corespunzător intermoleculare
suprafaței de separație suferă o atracție
spre interiorul lichidului, în sfera de acțiune a forțelor intermoleculare, după cum
este prezentat în figura 3.1.
Dacă se notează cu și razele de curbură principale ale unui element
de suprafață, precum în figura 3.2 și cu tensiunea superficială pe contur, atunci
pe laturile de lungime și vor acționa forțele , respectiv , ale căror
rezultante (orientate înspre centrele de curbură, pe direcția normalei la
suprafață) sunt

Suma acestor forțe este echilibrată de forța rezultantă de presiune (pe

direcția normalei la suprafață). Astfel, rezulta următoarea relație cunoscută și ca
formula lui Laplace (Pierre Simone de Laplace, 1749-1827)

(3.2)

20
 Fig. 3.2 – Acțiunea forțelor de tensiune superficială
asupra unui element de suprafață

Astfel, sub acțiunea forțelor de tensiune superficială, suprafața liberă (sau

de separație) a unui lichid tinde să devină minimă, precum în cazul bulelor de
gaz, a căror formă tinde să devină sferică, , caz în care diferența
dintre presiunea din interiorul bulei și presiunea din exteriorul acesteia este
.
Așadar, tensiunea superficială poate fi definită și ca energie specifică
unității de suprafață, situație în care relația (3. ) devine

(3.1')

3.2 DETERMINAREA TENSIUNII SUPERFICIALE CU INELUL DU NOÜY

Una dintre metodele practice de determinare a tensiunii superficiale a
lichidelor este cea elaborată de Pierre Lecomte du Noüy ( 883- 972), a cărui
principiu este prezentat în figura 3.3.
Astfel, tensiunea superficială ( ) este determinată măsurând forța
maximă ( ) de interacțiune dintre suprafața lichidului și un inel de diametru
cunoscut ( ), executat uzual din fir de platină cu rază constantă ( ).

21
 Aplicând relația (3. ) pentru cazul prezentat în figura (3.3), unde
contactul dintre fluid și inel se realizează atât pe cercul definit de diametrul
exterior, cât și pe cel definit de diametrul interior, rezultă

(3.3)

Fig. 3.3 – Principiul de măsurare cu inelul du Noüy

O metodă similară ca principiu este cea elaborată de Ludwig Wilhelmy

(1812- 864), în care inelul este înlocuit cu o placă plană, precum în figura 3.4.

Fig. 3.4 – Principiul de măsurare cu placa Wilhelmy

În această situație, relația (3. ) devine

22
 (3.4)

întrucât valorile unghiului de contact sunt foarte mici pentru valorile maxime ale
forței .
Deoarece forțele care trebuie măsurate sunt mici, sunt necesare balanțe
cu precizie ridicată.

3.3 DESFĂȘURAREA EXPERIMENTULUI

Pentru desfășurarea experimentului, se parcurg următoarele etape:
 se determină (prin măsurare) dimensiunile caracteristice instrumentului
utilizat: raza ( ) firului și diametrul ( ) în cazul inelului du Noüy,
respectiv lungimea ( ) și grosimea plăcii ( );
 se fixează instrumentul în balanța de măsurare, după care aceasta se
reechilibrează;
 se imersează instrumentul în lichidul a cărui tensiune superficială
urmează să fie determinată, complet în cazul inelului și parțial în cazul
plăcii (umezită complet);
 se ridică ușor instrumentul astfel încât se se formeze un menisc la
suprafața lichidului și se determină forța ( ) maximă de interacțiune
dintre inel placă cu suprafața lichidului;
 se calculează valoarea tensiunii suferficiale ( ) cu relația (3.3) sau cu
(3.4), în funcție de instrumentul utilizat;
 procedura poate fi aplicată pentru diferite valori ale temperaturii ( )
lichidului testat, determinându-se dependența .

TABEL DE DATE

Nr.
F
Crt.
[m] [m] [m] [m] [°C] [N] [N/m]

23
 4. DETERMINAREA DEBITELOR CU
AJUTORUL DIAFRAGMELOR

4.1 NOȚIUNI TEORETICE

Diafragma este un dispozitiv de măsurare a debitelor prin varierea

controlată a secțiunii curentului, pentru conducte cu diametre mai mari de 50
mm. Principiul de lucru al acestora este prezentat în figura 4.1. Astfel, la
modificarea secțiunii curentului apare o diferență de presiune între secțiunea din
amonte și cea din aval de diafragmă, care depinde de viteza medie a curentului,
deci și de debit. În consecință, debitul poate fi exprimat în funcție de această
diferență de presiune (cădere de presiune pe diafragmă).

Fig. 4.1 – Principiul de funcționare al diafragmelor

Notând cu aria secțiunii curentului neperturbat (aria secțiunii

conductei) și cu aria secțiunii minime a curentului, debitul volumic Q se poate
determina din ecuația de continuitate aplicată în cazul fluidelor incompresibile

(4.1)

24
unde și sunt vitezele medii ale fluidului prin secțiunile considerate.
Pentru calculul vitezei se aplică curentului de fluid ecuația lui
Bernoulli între secțiunile ( ) și (2)

(4.2)

unde , sunt coeficienții Coriolis de corecție ai vitezelor medii din cele

două secțiuni,
reprezintă coeficientul pierderilor energetice corespunzător
modificării secțiunii de curgere (pentru detalii vezi lucrarea
Determinarea pierderilor energetice la curgerea forțată a
fluidelor).
Notând cu

(4.3)

coeficientul de contracție, raportul dintre aria secțiunii minime a curentului și

aria secțiunii diafragmei, din ecuația continuității (4. ) se obține

(4.4)

unde reprezintă diametrul orificiului diafragmei,

este diametrul secțiunii conductei ( ).
Înlocuind viteza conform relației (4.4) în ecuația (4.2), se obține pentru
viteza fluidului în secțiunea minimă a curgerii următoarea expresie

(4.5)

Așadar, relația (4. ) de calcul a debitului devine

(4.6)

Fracția care urmează după coeficientul de contracție se numește

coeficient de debit al diafragmei și se notează cu (este funcție de și de numărul
Reynolds ( ) al curgerii stabilizate în conductă).

25
 Relațiile de calcul pentru debitul volumic , respectiv pentru debitul
masic , recomandate în standarde (STAS 7374-83) sunt

(4.7)

(4.8)

întrucât la calculul debitelor se ține cont de faptul că în practică se măsoară

diferența de presiune .

4.2 ETALONAREA DIAFRAGMELOR UTILIZÂND TUBURILE PITÔT-PRANDTL

În cele ce urmează sunt prezentate:

 o metodă de etalonare a diafragmelor,
 măsurarea vitezelor locale cu ajutorul tuburilor Pitôt-Prandtl, la curgerea
unui fluid printr-o conductă (clasificarea, construcția și utilizarea
tuburilor Pitôt-Prandtl ca instrumente de măsură a vitezelor este
reglementată conform STAS 6562-84, respectiv STAS 6563-83).

4.2.1 Descrierea instalației. Principiul experimentului

Experimentul urmărește calculul debitului de aer refulat prin conducta 6,
figura 4.2, de către ventilatorul axial 7 și stabilirea unei dependențe între
valoarea acestuia și căderea de presiune pe diafragma 1. Totul se realizează
pentru mai multe regimuri staționare de curgere, adică pentru mai multe debite
pe conducta de refulare, debite obținute prin poziționări diferite ale clapetei 5.
Ulterior, pentru fiecare regim de curgere al conductei se calculează valoarea
coeficientului de debit al diafragmei , propriu acestui dispozitiv, determinându-
se dependența acestuia de regimul de curgere, .
Obținerea pe cale experimentală a vitezei medii se bazează pe metoda
determinării câmpului de viteze. Astfel, într-o secțiune din amonte în raport cu
poziția diafragmei, se determină vitezele locale cu ajutorul a două tuburi Pitôt-
Prandtl 2, unul poziționat în planul de simetrie orizontal, celălalt în planul de

26
27
simetrie vertical al conductei de refulare (ambele cu posibilitatea de culisare în
lungul diametrelor corespunzătoare).
Determinarea vitezei locale a aerului prin conductă, la o poziționare
prestabilită (măsurată cu ajutorul unei rigle gradate 3) a unui tub Pitôt-Prandtl
se face conform relației

(4.9)

unde următoarele reprezintă

densitatea lichidului piezometric,
densitatea aerului, fluidul de lucru în acest caz,
diferența de nivel de lichid piezometric indicată de micro-
manometrul 4 conectat la respectivul tub Pitôt-Prandtl,

(4.10)

constanta de etalonare a micromanometrului, dependentă de

înclinarea brațului acestuia,
lungimea de lichid piezometric citită pe brațul manometrului.
Pentru determinarea vitezei medii se împarte secțiunea conductei în
sectoare inelare de arii egale (vezi figura 4.3).

Fig. 4.3 –Stabilirea punctelor pentru determinare

vitezelor locale

Pentru efectuarea acestei lucrări se consideră . Măsurând vitezele

locale în centrul acestor secțiuni, viteza medie se obține ca medie aritmetică a
vitezelor locale

28
 (4.11)

Cunoscând valoarea vitezei medii de curgere a fluidului prin conductă și

valoarea diametrului ( ) secțiunii acesteia, relația (4. ) de calcul a debitului
volumic ( ) devine

(4.12)

iar debitul masic ( )

(4.13)

Pe fețele diafragmei (amonte și aval) este conectat un alt micro-

manometru cu braț înclinat (4), care, pentru un regim de curgere (debit) dat, va
înregistra o cădere de presiune ( ) evidențiată de o diferență de nivel
( ) a lichidului piezometric, conform relației

(4.14)

Precum în cazul manometrelor conectate la tuburile Pitôt-Prandtl

(4.15)

fiind constanta de etalonare a micromanometrului și

lungimea de lichid piezometric citită pe brațul manometrului
conectat la diafragmă.
Introducând (4. 4) în expresia debitului masic, relația (4.8), se obține

(4.16)

Deoarece vitezele de curgere sunt relativ mici putem considera .

Egalând cele două formule ale debitului masic, (4. 3) și (4. 6), se obține
următoarea relație pentru coeficientului de debit al diafragmei

(4.17)

29
 Pentru fiecare regim de curgere luat în considerare se va calcula o valoare
a coeficientului de debit ( ) și a numărului Reynolds ( ), a cărui relație de calcul
în acest caz este

(4.18)

unde , reprezintă vâscozitatea dinamică, respectiv vâscozitatea

cinematică

(4.19)

Vâscozitatea dinamică, dependentă de temperatură, se calculează cu

relația lui Sutherland

(4.20)

unde termenii cu indice sunt parametrii aerului în starea de referință.

Calculul densității aerului ( ) la momentul efectuării lucrării se face
conform relației

(4.21)

4.2.2 Desfășurarea experimentului

 se verifică micromanometrele din punct de vedere al orizontalității
planului de așezare (se aduc la zero dacă e necesar);
 se înregistrează valorile presiunii ( ) și temperaturii atmosferice
( ) și se calculează valorile densității ( ) și vâscozității ( )
pentru condițiile concrete de efectuare a experimentului, cu relațiile
(4.21), (4.20), respectiv (4.19);
 se stabilește un regim de curgere prin poziționarea clapetei de reglare a
debitului și se pornește instalația;
 se fac citiri la cele două micromanometre atașate tuburilor Pitôt-Prandtl
( ), câte zece măsurători pentru fiecare dintre sonde la cotele ( )
indicate în tabelul de date;
 se citește lungimea de lichid piezometric ( ) pe brațul micro-
manometrului conectat la diafragmă;
30
  se calculează cu relația (4. ), cu relația (4. 5), vitrezele locale
( ) cu relația (4.9), viteza medie ( ) cu relația (4. ), debitul masic
( ) cu relația (4. 3), coeficientul de debit al diafragmei ( ) cu relația
(4. 7), numărul Reynolds caracteristic curgerii ( ) cu relația (4. 8) și se
trec valorile obținute în tabelul de date;
 se repetă operațiile anterioare pentru cel puțin încă două regimuri de
curgere, centralizându-se apoi datele;
 se reprezintă grafic (pe hârtie milimetrică) curba de etalonare a
diafragmei ) și variația ; aspectul acestor
dependențe este prezentat în figura 4.4.

Fig. 4.4 – Aspectul curbei de etalonare ) și variația

Constante fizice utilizate și dimensiuni caracteristice

densitatea în condiții fizice normale de

presiune și temperatură: și ,
vâscozitatea dinamică pentru și ,
, sau ,
]
constantă de variație a vâscozității
dinamice cu temperatura pentru aer,
în cazul utilizării apei ca lichid piezometric,
în cazul utilizării alcoolului ca lichid
piezometric,
diametrul interior al conductei de refulare,
diametrul orificiului diafragmei.

31
 TABEL DE DATE
REGIM 1 2 3

[mm] [mm] [m] [m/s] [mm] [m] [m/s] [mm] [m] [m/s]
Tub Pitôt-Prandtl vertical

7.20
22.6
40.3
60.3
94.3
181.5
213.5
235.5
253.5
268.5

[mm] [mm] [m] [m/s] [mm] [m] [m/s] [mm] [m] [m/s]
Tub Pitôt-Prandtl orizontal

7.20
22.6
40.3
60.3
94.3
181.5
213.5
235.5
253.5
268.5

32
 5. DETERMINAREA FORȚELOR HIDRODINAMICE

5.1 INTRODUCERE

Forțele hidrodinamice reprezintă acțiunile pe care curenții de fluid le

exercită asupra solidelor cu care vin în contact. Pot fi determinate analitic
aplicând teorema impulsului unui volum de fluid delimitat de suprafețe în care
sunt cunoscuți parametrii fluidului, înainte și după interacțiunea cu corpul solid.

5.1.1 Teorema impulsului în formă integrală

În mecanica generală impulsul ( ) unui punct material de masă ( ) care

se deplasează cu viteza (v) se definește ca fiind produsul v. Pentru un
element de masă ( ) dintr-un volum ( ) delimitat de o suprafață ( ), precum în
figura 5.1

Fig. 5.1 – Volumul material de fluid și forțele care acționează

asupra particulelor de fluid (masice și de suprafață)

impulsul are expresia

(5.1)

iar impulsul total

(5.2)
( )

33
 Teorema impulsului

(5.3)
( )

exprimă faptul că derivata în raport cu timpul a impulsului unui sistem este egală
cu rezultanta forțelor exterioare care acționează asupra respectivului sistem.
Calculul integralei din primul membru se face conform teoremei de transport a
lui Reynolds. Pentru un volum material de fluid precum în figura 5.1

(5.4)
( ) ( ) ( )

Astfel, relația (5.3) este echivalentă cu

(5.5)
( ) ( )

care în cazul mișcărilor permanente are forma

(5.6)
( )

Așadar, pentru a putea aplica teorema impulsului este suficientă

cunoașterea fenomenelor care au loc pe suprafața de control ( ), nu și a celor
care se petrec în interiorul ei. Concret, este vorba de cunoașterea presiunilor și
vitezelor pe această suprafață.

5.1.2 Teorema impulsului la curgerea prin tuburi de curent

Rezultate mai simple, aplicabile în practica curentă, se obțin pentru
cazurile în care domeniul ocupat de fluid poate fi asimilat cu un tub de curent.
Astfel, fie un fluid incompresibil de densitate ( ) în mișcare permanentă
printr-un tub de curent, care la un moment dat ocupă un volum mărginit de o
suprafața ( ), precum în figura 5.2. Secțiunile laterale ( ) și ( ) sunt
considerate normale (perpendiculare pe direcția de curgere). Masa de fluid
conținută în această suprafață va ocupa la două momente succesive ( ) și ( )
pozițiile ( ), respectiv ( ).
În această situație variația impulsului ( ) în intervalul de timp ( ) se
poate exprima ca diferența impulsului masei de fluid la cele două momente,
.
34
 Fig. 5.2 – Teorema impulsului pentru un tub de curent

Deoarece am considerat că mișcarea este permanentă, impulsul masei de

fluid conținută între secțiunile ( ) și ( ) rămâne constant în timp. Așadar,
variația impulsului în intervalul ( ) este dată de diferența dintre impulsul masei
de fluid conținută în suprafața ( ) și impulsul masei de fluid conținută în
suprafața ( ). Așadar,

(5.7)

unde reprezintă debitul masic de fluid,

v ,v sunt vitezele medii ale fluidului prin cele două secțiuni de calcul,
, respevtiv .
Neglijând forțele de frecare cu suprafața laterală, mici în raport cu cele de
presiune, forțele exterioare sunt forța de greutate ( ) a fluidului din tubul de
curent, forțele de presiune pe suprafețele de intrare ( ) și ieșire ( ) și forța
de presiune exercitată de suprafața laterala a tubului de curent ( ) asupra
fluidului

(5.8)

Observații

 și sunt forțele de presiune cu care fluidul din tubul de curent, în

exteriorul volumului de control, acționează asupra fluidului din interiorul
acestuia prin intermediul suprafeței de intrare ( ), respectiv al

35
 suprafeței de ieșire ( ). Sunt normale pe aceste suprafețe și orientate
înspre fluidul din interiorul volumului de control. Astfel, este
orientată în același sens cu v , iar și v au sensuri contrare.
 În multe din situațiile practice, prezintă interes forța , cu care
fluidul din interiorul volumului de control acționează asupra suprafeței
laterale, astfel încât relația (5.8) este echivalentă cu

(5.9)

și (5.7) devine

v v (5.10)

iar pentru situațiile în care

v v (5.11)

 Relația care exprimă teorema impulsului este o ecuație vectorială, pentru

rezolvarea ei fiind necesară raportarea la un sistem de referință.

5.1.3 Forțe hidrodinamice pe suprafețe plane

Se consideră un jet de fluid de secțiune circulară care acționează sub
unghiul asupra unei plăci plane având suprafața mult mai mare ca cea a
secțiunii jetului.
După cum se poate observa și din figura 5.3, jetul este deflectat radial pe
suprafața plană față de punctul de impact. Neglijând efectele gravitaționale se
poate considera că secțiunea de ieșire este una cilindrică.

Fig. 5.3 - Acțiunea unui jet asupra unei suprafețe plane de mari dimensiuni

36
 Pentru a aplica teorema impulsului, se alege un volum de control
delimitat (cu linie întreruptă) de secțiunile (intrare) și (ieșire) astfel
încât în secțiunea de intrare curgerea jetului nu este perturbată de prezența
plăcii (v ), iar în secțiunea de ieșire traiectoriile particulelor de fluid devin
paralele cu suprafața plăcii (v ). Pentru fluidul din volumul de control
considerat, teorema impulsului este exprimată de relația (5. ).
Deoarece acțiunea are loc într-un mediu având presiunea constantă în
toate punctele (în atmosferă), rezultanta forțelor de presiune ce acționează
asupra fluidului din volumul de control considerat este nulă, .
Neglijând greutatea fluidului din volumul de control ( ), situație valabilă
pentru jeturi de fluide ușoare, sau de mici dimensiuni, rezultă

v v (5.12)

unde este debitul masic al fluidului,

v ,v sunt vitezele jetului în secțiunile de intrare, respectiv de ieșire,
reprezintă forța cu care jetul acționează asupra plăcii.
Raportând curgerea fluidului la un sistem de axe precum în figura 5.3, se
obține
v (5.13)
Exprimând debitul de fluid în funcție de viteză inițială a jetului și aria
secțiunii jetului

forța de acțiune a jetului devine

v (5.14)

Dacă aria secțiunii jetului este comparabilă cu cea a plăcii, situație

prezentată în figura 5.4, forța hidrodinamică se calculează cu relația

v (5.15)

unde reprezintă unghiul sub care este deviat jetul.

Relația (5. 5) este aplicabilă și pentru alte tipuri de suprafețe, inclusiv
curbe.

37
 Fig. 5.4 - Acțiunea unui jet asupra unei suprafețe plane mici

Pentru a putea caracteriza diferite tipuri de suprafețe din punct de vedere

al formei, în funcție de forța hidrodinamică pe care o exercită un jet de fluid
asupra acestora, se definește un coeficient de formă ( ) ca raportul între forța
hidrodinamică ( ) ce se exercită asupra suprafeței și forța hidrodinamică ideală
( ) egală cu produsul dintre presiunea dinamică ( ) și aria secțiunii jetului
( )

(5.16)

unde

(5.17)

5.2 APLICAȚII PRACTICE

I. DETERMINAREA FORȚELOR HIDRODINAMICE CU CARE UN JET

ACȚIONEAZĂ ASUPRA UNOR SUPRAFEȚE SOLIDE CU FORME DIFERITE

II. STUDIUL INFLUENȚEI UNGHIULUI DE IMPACT

LA ACȚIUNEA UNUI JET PE SUPRAFEȚE PLANE

Experimentele urmăresc ilustrarea teoremei impulsului, care stă la baza

funcționării unui important număr de mașini hidraulice. În mod direct,
concluziile acestor experimente sunt utile în construcția turbinelor cu acțiune, tip
Pelton, a turbinelor eoliene Savonius, a anemometrelor cu cupe ș.a.

38
39
 De asemenea, calculele efectuate în ipoteza unui fluid ideal, ușor (ipoteze
simplificatoare), pun în evidență diferențele dintre valorile teoretice și cele
obținute pe cale experimentală.

5.2.1 Descrierea instalației. Principiul experimentului

Instalația pe care se efectuează lucrările practice este un stand
multifuncțional (pe această instalație se efectuează și studiul pompelor
centrifuge) și după cum se poate observa din figura 5.5, se compune din
rezervorul de apă 1, pompele centrifuge 2 și 4 acționate de motoarele electrice 3
și 5, rețeua de conducte 6, ajutajul de evacuare 7, dispozitivul (balanța) 8 de
măsurare a forțelor hidrodinamice, protejat de cuva transparentă 9 și
piezometrul diferențial 10.
Balanța, prezentată în detaliu în figura 5.6, se compune la rândul ei din
brațul 11, pe care se fixează contragreutatea de echilibrare 12 ( ) și rigla
gradată 13, cu ajutorul căreia se poate stabili poziția contragreutății de măsurare
14 ( ); întregul ansamblu este fixat rigid pe axul de oscilație 15 al balanței prin
intermediul unei bucșe de care se prinde și tija 16, în care se fixează prin
intermediul șurubului de blocare 17, suprafețele studiate 18, prezentate în
detaliu în figura 5.7 pentru prima lucrare.

Fig. 5.6 - Vedere axonometrică a balanței

40
 Pentru a doua se utilizează suprafețe plane, pentru care unghiul de
impact are valorile: , , și .
Poziția de echilibru este indicată de acul indicator 19.

Fig. 5.7 - Suprafețe studiate: plană (S1), concavă (S2),

dublu concavă (S3), convexă (S4)

Determinarea forțelor hidrodinamice pe care le exercită jetul de apă

asupra suprafețelor studiate se face conform principiului balanței. Cele două
situații de echilibru sunt prezentate în figurile 5.8 (a) și (b).

Fig. 5.8 - Echilibrul balanței

Conform cazului de echilibru ilustrat în figura 5.8 (b)

(5.18)
Pentru situația prezentată în figura 5.8 (a) rezultă
(5.19)
Înlocuind relația (5. 9) în (5. 8) se obține

41
 (5.20)

5.2.2 Desfășurarea experimentului

Pentru desfășurarea experimentelor
 se reglează robinetele de pe rețeaua de conducte în funcție de pompa
utilizată; de exemplu, în cazul utilizării pompei 2: R1, R2, R4, R6 trebuie să
fie închise iar R3 și R5 deschise complet; în cazul utilizării pompei 4: R2,
R3, R4, R6 trebuie să fie închise iar R1 și R5 deschise complet;
 se ridică suportul balanței (20) și se fixează suprafața ce urmează să fie
studiată în bucșa de prindere, cu ajutorul șurubului de blocare; se
readuce suportul în poziția inițială;
 se echilibrează balanța printr-o poziționare corespunzătoare a
contragreutății de măsurare ( ); valoarea cotei măsurată cu ajutorul
riglei gradate se trece în tabelul de înscriere a rezultatelor;
 se pornește instalația și se deschide robinetul R4 până la o valoare a
debitului determinată din curba de etalonare a ajutajului
, figura 5. ; valoarea denivelării indicată de
piezometru și valoarea corespunzătoare debitului se trec în tabel;
 se reechilibrează balanța, notându-se valoarea cotei și se închide
robinetul R5;
 se schimbă suprafața și se deschide robinetul R5 (complet), repetându-se
operațiile anterioare pentru fiecare suprafață în parte.
Pentru ca forțele de acțiune determinate pentru fiecare suprafață studiată
să fie comparabile, se va menține cota constantă (debit constant).

După centralizarea datelor se calculează

 viteza jetului ( ) în secțiunea de ieșire a ajutajului, din ecuația debitului
(5.2 ) pentru un diametru inițial al jetului

(5.21)

 forța hidrodinamică (de impact) ideală ( ), cu relația (5. 7)

 forța hidrodinamică teoretică ( ) cu relația (5. 4);
 forțele reale de acțiune ale jetului asupra suprafețelor conform relației
(5.20), unde și ;
 coeficientul de formă, , conform relației (5. 6);
42
 Din punct de vedere al eficienței energetice se poate defini un coeficient
( ) cu ajutorul căruia se poate stabili care dintre suprafețele studiate preia mai
mult din energia jetului, luând ca referință discul plan pentru care unghiul de
impact este

(5.22)

Așadar, pentru suprafața plană, valoarea acestui coeficient va fi egală cu

unitatea.
Pentru a doua aplicație practică se vor trasa dependențele
și . Aspectul acestora este prezentat în figura 5.9.

Fig. 5.9 - Aspectul dependențelor

Funcția polinomială care exprimă variația debitului în raport

cu denivelarea indicată de piezometru pentru intervalul are
forma
(5.24)
unde , , ,
, .

43
 Fig. 5.10 - Curba de etalonare a ajutajului

TABELE DE DATE

[mm] [m3/s] [m/s] [N]

Suprafață
[mm] [mm] [N] [N] [-] [-]

44
 6. PIERDERI ENERGETICE LA CURGEREA
FORȚATĂ A FLUIDELOR

6.1 INTRODUCERE

Ca orice fenomen fizic real și transportul fluidelor se realizează cu

pierderi de energie, hidraulică în cazul lichidelor, sau energie pneumatică în cazul
gazelor. Calculul acestor pierderi se face pornind de la ecuația conservării
energiei ( ) pentru cazul mișcării permanente a fluidelor incompresibile în
câmp gravitațional (ecuația lui Bernoulli), scrisă pentru două secțiuni de calcul

(coloana luid)
(6.1)

Termenul din ecuația anterioară reprezintă tocmai pierderile

energetice care apar la curgerea fluidului între secțiunile ( ) și ( ). Sunt
denumite și pierderi hidraulice sau pierderi de sarcină (hidraulică), uneori și
rezistențe hidraulice.
Deși din punct de vedere fizic pierderile hidraulice în orice element al
unei rețele sunt indivizibile, pentru ușurința calculelor, acestea sunt adesea
împărțite (convențional) pentru aceeași secțiune de calcul în
 pierderi liniare, numite și distribuite,
 pierderi locale, .
Ambele tipuri de pierderi se însumează după principiul suprapunerii
pierderilor, pentru care se ia suma aritmetică a pierderilor distribuite și a
pierderilor locale, deci
(6.2)
Practic, valoarea pierderilor liniare este luată în considerare doar pentru
componentele de lungime relativ mare sau atunci când este apropiată de valoarea
pierderilor locale. De asemenea, în calculele moderne ale rețelelor hidraulice e
mai convenabil să se opereaze cu coeficienți adimensionali ai pierderilor
energetice deoarece, în curenții dinamic și geometric asemenea, valoarea acestor
coeficienți este independentă de natura fluidului, de viteza curentului precum și

45
de dimensiunile componentelor calculate pentru care se respectă asemănarea
geometrică, egalitatea numerelor Reynolds și sau a altor criterii de similitudine,
dacă ele sunt importante.
În general, pierderile de energie hidraulică se exprimă în raport cu
termenul cinetic din ecuația lui Bernoulli, în forma generală

(6.3)

unde reprezintă coeficientul pierderilor energetice, denumit și

coeficientul pierderilor hidraulice, coeficientul pierderilor de
sarcină sau coeficient de rezistență hidraulică,
este viteza medie pe secțiunea de calcul.
În funcție de coeficienții adimensionali caracteristici, relația (6.2) se poate
scrie

(6.4)

unde - reprezintă coeficientul de rezistență liniară,

- reprezintă coeficientul de rezistență locală.
Principiul însumării pierderilor se aplică nu numai la calculul unui
element separat al unei rețele hidraulice, dar și la calculul hidraulic al întregului
ansamblu, adică suma aritmetică a pierderilor în diferitele elemente de pe traseu
este egală cu rezistența totală a rețelei. În acest caz se iau în considerare și
influențele reciproce ale elementelor ce compun rețeaua hidraulică, situate la
distanțe mici unele față de altele.

6.1.1 Piederi liniare (distribuite) de sarcină

Pierderile liniare (sau distribuite) sunt provocate de vâscozitatea
fluidului și constituie rezultatul schimbului de impuls între molecule (în cazul
mișcării laminare), precum și între particulele aflate în straturi învecinate ale
fluidului, care se mișcă cu viteze diferite.
Valoarea acestor piederi de energie hidraulică este direct proporțională
cu lungimea traseului parcurs și invers proporțională cu diametrul (echivalent
hidraulic) al secțiunii de curgere. Se calculează cu relația

(6.5)

unde
46
 - este coeficientului Darçy-Weisbach de frecare vâscoasă, după
numele celor doi oameni de știință Henry Darçy (1803- 858) și
Julius Weisbach (1806-1871) care au contribuit la formularea
relației anterioare, cunoscută și ca relația Darçy-Weissbach,
este lungimea traseului de secțiune constantă, pentru care se
calculează pierderile liniare
reprezintă diametrul hidraulic al secțiunii traseului parcurs de
fluid

(6.6)

Din relațiile (6.4) și (6.5) rezultă

(6.7)

Când raportul ( ) este constant și fluidul este incompresibil,

coeficientul de frecare vâscoasă ( ) depinde de regimul de curgere (numărul
Reynolds) și de rugozitatea relativă ( ) a pereților elementelor hidrulice

(6.8)

unde este rugozitatea absolută: reprezintă înălțimea medie a asperităților

exprimată în unități absolute de lungime, figura 6. .

Fig. 6.1 – Definirea rugozității

Relațiile uzuale de calcul ale coeficientului de frecare vâscoasă și variația

acestuia pentru principalele regimuri de curgere și diverse rugozități sunt
prezentate în figura 6.8.
Pentru situațiile în care traseul hidraulic este format din mai mai multe
tronsoane cu secțiuni diferite pierderile liniare totale se obțin prin însumarea
pierderilor pe fiecare tronson. Pentru situația ilustrată în figura 6.2, pierderea
totală de energie distribuită este

47
 (6.9)

Fig. 6.2 – Calculul pierderilor liniare pentru un traseu hidraulic format din
tronsoane cu secțiuni diferite

4.1.2 Piederi locale de sarcină

Pierderile locale apar pe porțiuni scurte ale curgerii (numite uneori și
singularități) unde are loc o perturbare a curgerii normale, respectiv o variație a
vectorului viteză medie ca modul și sau direcție. Apar în locurile cu schimbări
ale configurației traseului (difuzoare, confuzoare, coturi, filtre, armături etc.), la
întâlnirea și ocolirea obstacolelor, sau la desprinderea curentului de pe suprafața
pereților conductelor.
Relația generală de calcul a acestor pierderi este de forma (6.3)

(6.10)

Coeficientul rezistenței locale ( ) depinde în special de caracteristicile

geometrice ale elementului hidraulic considerat, dar și de alți parametri ai
mișcării precum
 profilul vitezei la intrarea fluidului în elementul hidraulic examinat; la
rândul ei, distribuția de viteze depinde de regimul de curgere, de forma
intrării în element, de lungimea porțiunii drepte ce precede intrarea, de
distanța până la diferitele părți prelucrate ale tronsonului sau obstacole
etc.,
 numărul Reynolds (regimul de curgere),
 numărul Mach (pentru curgeri cu variații ale densității).
Coeficienții pierderilor locale se determină în majoritatea situațiilor pe
cale experimentală, dar sunt situații în care se pot stabili și expresii analitice,
precum în cazul curgerii cu variație bruscă a secțiunii ( ), figura 6.3

48
 Fig. 6.3 – Curgerea cu variație bruscă de secțiune

v v v
(6.11)
v
Acest rezultat este cunoscut și ca relația Borda-Carnot, după numele celor
doi oameni de știință Jean de Borda ( 733- 899) și Lazare Carnot ( 753–1823)
care au dedus-o.
Și în practică, precum în cazul anterior, pierderile locale de sarcină se
exprimă în funcție de viteza mai mare pe tronsonul pentru care se calculează.
După cum se observă, relația nu cuantifică și influența regimului de curgere,
astfel încât în calculele curente se introduce un factor de corecție ( ). Astfel,
utilizând relația anterioară, coeficientul rezistenței locale datorită modificării
secțiunii ( ) se calculează cu relația

(6.12)

Pierderea de energie pentru cazul descris anterior se datorează în

principal desprinderii curentului de pe suprafața conductei de secțiune care
conduce la formarea unei zone turbionare (de recirculare) în zona joncțiunii.

6.2 APLICAȚII PRACTICE

6.2.1 Descrierea instalației. Principiul experimentului
Scopul acestor experimente este de a pune în evidență pierderile
energetice, liniare și locale, care apar la curgerea forțată (sub presiune) a apei
prin conducte. Concret, se vor determina valorile coeficienților ce caracterizează
aceste pierderi pentru unele dintre cele mai întâlnite rezistențe hidraulice
utilizând instalația prezentată în figura 6.4.
Aceasta este compusă din motorul electric ( ) de acționare a pompei (2),
contorul de volum (3), rezervorul de apă (4) și rețeua de conducte (5) care
49
împreună cu conductele de admisie (7) și de refulare (8) formează un circuit
închis. Debitul de apă vehiculat prin conductele instalației poate fi reglat cu
ajutorul robinetelor R1, R2, R3 și R4. De asemenea, variațiile de presiune pe cele
trei ramuri ale rețelei pot fi măsurate cu piezometrele diferențiale directe (6),
PD1, PD2, PD3, PD4, sau cu ajutorul manometrelor M1, M2, M3, M4.

Fig. 6.4 – Instalația experimentală

Conform relației (6. ), pentru calculul pierderilor energetice la curgerea

unui fluid între două secțiuni este necesar să se cunoască parametrii fluidului în
cele două puncte de calcul: viteze, presiuni, cote de poziție în raport cu un nivel
de referință (convenabil ales)

50
 (6.13)

Pentru determinarea acestora

 se calculează vitezele medii ( ) ale apei prin secțiunile de calcul, după
determinarea debitului ( ) de apă circulat prin instalație utilizând
contorul de volum

(6.14)

(6.15)

unde este timpul (cronometrat) necesar trecerii unui volum

(prestabilit) de fluid prin contorul de volum;
 se măsoară căderile de presiune pe conducte cu ajutorul piezometrelor
diferențiale directe

(6.16)

sau cu ajutorul manometrelor.

Pentru conducte orizontale (precum în cazul acestei lucrări) cotele de
nivel ale celor două secțiuni de calcul sunt egale, în consecință .

6.2.2 Determinarea rezistențelor hidraulice pe prima ramură

Prima ramură a rețelei hidraulice (vezi figura 6.5) este o conductă de
diametru constant .

Fig. 6.5 – Determinarea rezistențelor hidraulice pe prima ramură

51
 În consecință, viteza medie ( ) a fluidului pe această ramură va fi
constantă conform ecuației continuității. Deoarece nu există perturbații ale
curgerii între cele două secțiuni de calcul, și , aflate la o distanță una de
cealaltă, singurele pierderi energetice sunt cele liniare. Așadar, relația (6. 3)
capătă forma

(6.17)

6.2.3 Determinarea rezistențelor hidraulice pe a doua ramură

A doua ramură a rețelei hidraulice, figura 6.6, este formată din două
conducte (în paralel) de diametre egale .

Fig. 6.6 – Determinarea rezistențelor hidraulice pe a doua ramură

Pe lângă pierderile liniare pe tronsoanele de secțiune constantă, pe

această ramură apar și pierderi locale în cele două ramificații (modificarea
secțiunii și schimbarea direcției de curgere) și coturi.
Aplicată între secțiunile și pentru calculul pierdelor totale pe a
doua ramura ( ), relația (6. 3) este echivalentă cu

(6.18)

52
 Pentru cele două porțiuni liniare de lungime se poate determina
coeficientul pierderilor liniare ( ), similar ca pentru prima ramură

(6.19)

Pentru calculul vitezei se ține cont de faptul că debitele pe cele două

conducte ale tronsonului sunt egale, iar suma lor reprezintă debitul pe
tronson

(6.20)

6.2.4 Determinarea rezistențelor hidraulice pe a treia ramură

Și pe această ramură, vezi figura 6.7, există variații ale secțiunii de
curgere, deci pe lângă pierderile distribuite există și pierderi locale: în robinet
( ) și la schimbarea de secțiune ( ).

Fig. 6.7 – Determinarea rezistențelor hidraulice pe a treia ramură

Coeficientul pierderii locale de energie la schimbarea de secțiune se

determină aplicând relația (6. 3) între secțiunile și

53
 (6.21)

Coeficienții și se pot considera ca fiind egali cu (pentru un calcul

rapid) sau se pot determina din diagrama Moody (vezi figura 6.8).
Pentru calculul coeficientului de rezistență caracteristic robinetului se
aplică relația (6. 3) între secțiunile și , rezultând

(6.22)

întrucât pierderile liniare pe această porțiune sunt foarte mici raport cu cele
datorate căderii de presiune pe robinet.

6.2.5 Desfășurarea experimentului

Pentru desfășurarea experimentelor
 se verifică dacă nivelul apei din bazinul 4 depășește nivelul secțiunii de
evacuare al conductei de retur (se completează dacă e cazul); se verifică
dacă robineții R1, R2, R3 sunt închiși, iar R4 deschis (se fac reglajele
necesare, dacă e cazul);
 se pornește motorul de antrenare al pompei;
 se deschide robinetul R1 și se efectuează citiri la piezometrul diferențial
PD1: și ; se cronometrează timpul necesar trecerii unui volum
de apă (prestabilit) prin contorul de volum (3), în vederea
determinării debitului ; se închide robinetul R1;
 se deschide robinetul R2 și se fac citiri la piezometrele diferențiale PD2 și
PD3: și , respectiv și ; se cronometrează timpul necesar
trecerii unui volum de apă (prestabilit) prin contorul de volum, în
vederea determinării debitului ; se închide robinetul R2;
 se deschide robinetul R3 și se efectuează citirile la manometrele M , M2 și
la piezometrul diferențial PD4: și , respectiv și ; se
cronometrează timpul necesar trecerii unui volum de apă prin
contorul de volum, în vederea determinării debitului ; se închide
robinetul R3 și se oprește motorul de antrenare al pompei;
 se calculează debitele de apă circulate prin instalație: , , conform
relației (6. 5), iar debitul conform relației (6.2 );
 se calculează vitezele , , , și corespunzătoare acestor debite,
cu relația (6. 4);
54
 se calculeză numerele Reynolds ( ) corespunzătoare

(6.23)

determinând în prealabil vâscozitatea cinematică a apei cu relația lui

Poisseuille

(6.24)

unde reprezintă vâscozitatea apei în condițiile

atmosferei fizice normale ( și ), iar
este temperatura apei.
 se determină coeficienții de frecare vâscoasă și din diagrama Moody
(figura 6.8) pentru o rugozitate a conductelor , sau se pot
considera ca fiind egali cu (pentru un calcul rapid);
 se calculează coeficienții pierderilor energetice cu relația (6. 7), cu
relația (6. 8), cu relația (6. 9), cu relația (6.2 ) și cu relația
(6.22); valorile obținute se trec în tabelul de înscriere al rezultatelor.

Fig. 6.8 - Diagrama Moody pentru calculul

55
 TABELE DE DATE

Dimensiuni caracteristice pentru instalația utilizată

56
 7. STUDIUL POMPELOR CENTRIFUGE

7.1 INTRODUCERE
7.1.1 Construcția și funcționarea unei pompe centrifuge
Pompele centrifuge, denumite și radiale, sunt mașini care transformă
energia electromecanică preluată de la un motor de antrenare în energie
hidraulică, datorită interacțiunii dintre organele active ale mașinii (paletele
rotorului) și lichidul vehiculat. Denumirea este dată de sensul circulației fluidului
de lucru în timpul procesului de creștere a energiei hidraulice, respectiv în
direcție radială.
În funcție de domeniul de utilizare, există mai multe soluții constructive
ale acestor generatoare hidraulice. În figura 7. (a) este prezentată o secțiune de
principiu printr-o pompă centrifugă monoaspirantă, monoetajată, însoțită de o
vedere în perspectivă a acesteia, figura 7. (b).
După cum se observă, din punct de vedere constructiv, o pompă
centrifugă este compusă din următoarele subansamble principale
Rotorul (1) reprezintă partea mobilă a pompei și este format dintr-o coroană
circulară (9) fixată pe arborele (5), dintr-un inel (10) și mai multe
palete curbate (11), înclinate spre înapoi față de sensul de rotire,
Carcasa (2) este constituită din ajutajul de aspirație (8) racordat la conducta
de aspirație și camera spirală de refulare (6), care se termină prin
difuzorul (7) racordat la conducta de refulare; pentru a evita
curgerea lichidului în exterior și pătrunderea aerului în zona de
aspirație (aceasta fiind principala cauza în funcționarea
necorespunzătoare a pompelor), zona în care arborele trece prin
carcasă este prevăzută cu o etanșare specială (12),
Suport (3) reprezintă totodată batiul pompei, încorporând lagărul în care
este fixat arborele prin intermediul rulmenților (4).
În circulația sa prin pompă, fluidul parcurge două etape din punct de
vedere al transferului de energie. Prima corespunde trecerii prin rotor, unde îi
este mărită energia prin creșterea vitezei. În a doua etapă, lichidul (care la ieșirea
din rotor dispune de o energie cinetică ridicată) este colectat în camera spirală de
secțiune continuu crescătoare și condus apoi prin difuzor spre conducta de
57
refulare. Diminuarea vitezei (implicit si a energiei cinetice) în camera spirală și
difuzor are ca rezultat creșterea energiei potențiale de presiune (statică),
evidențiată de creșterea presiunii lichidului.

Fig. 7.1 - Pompă centrifugă monoaspirantă, monoetajată

7.1.2 Curbele caracteristice unei pompe centrifuge

Pentru a caracteriza modul de funcționare a unei pompe este necesară
cunoașterea dependențelor dintre parametrii funcționali ai acesteia: debit ( ),
sarcină ( ), putere utilă ( ), puterea consumată ( ) și randament ( ).
Sarcina pompei, numită și înălțime de pompare, reprezintă diferența
dintre energia specifică (unității de greutate) lichidului la ieșirea din pompă
(refulare) și energia specifică de la intrarea în pompă (admisie)

(7.1)

58
unde , sunt vitezele medii ale lichidului în secțiunea de refulare,
respectiv în cea de aspirație,
, sunt presiunile lichidului în cele două secțiuni caracteristice,
, reprezintă cotele de nivel ale celor două secțiuni de calcul față
de un plan de referință,
reprezintă densitatea lichidului.
Puterea utilă ( ) reprezintă partea de putere primită la arborele pompei,
valorificată sub formă de putere hidraulică. Se calculează cu relația
(7.2)
unde g reprezită greutatea specifică lichidului, iar reprezintă variația
presiunii totale a fluidului de lucru la trecerea prin pompă.
Puterea consumată ( ) reprezintă puterea furnizată de sursa de energie
motorului de antrenare și convertită în putere mecanică ( ) la arborele pompei,
care se calculează cu relația
(7.3)
unde este momentul transmis la arborele rotorului, ( ) reprezintă
viteza unghiulară a acestuia, iar este turația exprimată în rotații pe secundă.
Randamentul global al pompei se determină ca raport între puterea utilă
și puterea comsumată

(7.4)

Fig. 7.2 - Caracteristicile unei pompe centrifuge

59
 Legăturile funcționale , , și
reprezintă caracteristicile unei pompe. Uzual, acestea sunt exprimate grafic în
forma unor curbe (caracteristice), precum în figura 7.2.
În general, aceste dependențe se determină pe cale experimentală pentru
o turație ( ) constantă. Cu ajutorul curbelor caracteristice se determină punctul
de funcționare optimă, definit de coordonatele ( ce corespund
valorii maxime a randamentului.
Dacă pentru alimentarea unui consumator, debitul furnizat de o singură
pompă este insuficient, sau înălțimea de pompare este mai mică, se pot cupla în
paralel, respectiv în serie, mai multe pompe. Funcționarea unor astfel de cuplaje
este descrisă tot cu ajutorul curbelor caracteristice.
Teoretic, în cazul a două pompe identice legate în paralel, debitul de fluid
vehiculat se va dubla pentru aceeași sarcină, iar în cazul cuplării în serie, sarcina
(înălțimea de pompare) se va dubla pentru același debit.
Formele curbelor caracteristice pompelor centrifugale funcționând în
paralel, respectiv serie, sunt prezentate în figura 7.3.

Fig. 7.3 - Caracteristicile unei cuplaj de pompe centrifuge

60
7.2 APLICAȚII PRACTICE
I. DETERMINAREA CARACTERISTICII INTERIOARE
PENTRU O POMPĂ CENTRIFUGĂ
II. STUDIUL FUNCȚIONĂRII POMPELOR CENTRIFUGE
CUPLATE ÎN SERIE ȘI PARALEL

Prima lucrare urmărește trasarea pe cale experimentală a curbelor

caracteristice (caracteristici interioare) pentru o pompă centrifugă
monoaspirantă, monoetajată, funcționând la turație constantă. În a doua lucrare
se studiază funcționarea pompelor centrifuge cuplate în paralel și în serie.
De asemenea, este prezentat și modul de utilizare a unei punți
wattmetrice, ca instrument de determinare a puterii consumate.

7.2.1 Descrierea instalației. Principiul experimentului.

Instalația pe care se efectuează cele două lucrări parctice este un stand
multifuncțional și după cum se poate observa în figura 7.4 se compune din
rezervorul de apă 1, pompele centrifuge 2 și 4 acționate de motoarele electrice 3
și 5 și rețeua de conducte 6. De asemenea, mai este figurat și suportul (8)
dispozitivului de măsurare a forțelor de acțiune ale unui jet de apă asupra unor
suprafețe solide (pentru detalii vezi lucrarea Determinarea Forțelor
Hidrodinamice).
Pentru efectuarea primei lucrări se va utiliza pompa centrifugă 2, al cărei
motor electric este conectat la rețeaua de curent prin intermediul unei punți
wattmetrice 7.
Conform relației ( ), pentru a calcula sarcina ( ) pompei, este necesar să
fie cunoascuți parametrii fluidului în secțiunea de intrare (aspirație) în pompă,
, și , respectiv în secțiunea de ieșire (refulare) din pompă , și .
Vitezele medii ale apei în cele două secțiuni de calcul se determină din ecuația de
continuitate pentru fluidele incompresibile, conform relației

(7.5)

unde debitul ( ) de apă circulat prin instalație se poate calcula cu relația

(7.6)

cronometrând timpul necesar trecerii unui volum de fluid prin contorul de

volum (9).
61
62
 Pentru pompa utilizată în cazul acestei lucrări practice, cele două
diametre sunt egale ( ), deci și vitezele corespunzătoare celor două
secțiuni sunt egale ( ).
De asemenea, în conformitate cu figura 7.5 se pot considera pentru
presiunile din secțiunile de admisie ( ) și refulare (2) următoarele relații
, (7.7)
unde și sunt presiunile indicate de manometrele M1 și M2, iar
reprezintă cota manometrică a secțiunii 2 de calcul, măsurată în raport cu
planul secțiunii de admisie, considerat de referință, .

Fig. 7.5 - Secțiunile de calcul (1) și (2) pentu pompa studiată

Așadar, relația (7. ) pentru calculul sarcinii pompei utilizată în această

lucrare devine

(7.8)

7.2.2 Desfășurarea experimentului

Pentru desfășurarea experimentelor
 se verifică dacă nivelul apei din bazinul depășește nivelul secțiunii de
evacuare a conductei de retur;
 se reglează robinetele de pe rețeaua de conducte; în cazul primei lucrări
R1, R2, R4, R5 trebuie să fie închise iar R3 și R6 deschise; în cazul cuplării

63
 pompelor în paralel R2, R4 și R5 trebuie să fie închise iar R1, R3 și R6
deschise; la cuplarea în serie R1, R4 și R5 trebuie să fie închise iar R2, R3
și R6 deschise;
 se pornește instalația; se fac citiri la cele două manometre și la puntea
wattmetrică, trecând valorile în tabel;
 se deschide robinetul R4 stabilindu-se un regim de curgere; se
cronometrează timpul ( ) în care un volum prestabilit de apă ( ) trece
prin contorul de volum; concomitent, se fac citiri la manometre și la
puntea wattmetrică; valorile obținute se înregistrează în tabel;
 se repetă operațiile de la punctul anterior pentru cel puțin alte șase
regimuri de curgere, după care se oprește instalația;
 se calculează valorile debitelor de apă , cu relația (7.6), vitezele
cu relația (7.5) pentru , înălțimea de pompare cu
relația (7.8) pentru și puterea utilă cu relația (7.2);

Fig. 7.6 - Dependența

 se determină puterea consumată în funcție de puterea electrică ,

indicată de wattmetrul trusei QN , prin intermediul căreia este conectat

64
 la rețeaua de energie electrică electromotorul pompei, conform
dependenței prezentată în figura 7.6; se calculează
randamentul pompei (pompelor cuplate) cu relația (7.4);
 se trasează curbele caracteristice de funcționare a pompei (pompelor
cuplate) și se determină (grafic) punctul optim de funcționare,
corespunzător randamentului maxim .

Tabelul 1

Nr.
Crt. [m3] [s] [kgf/cm2] [kgf/cm2] [W]
1. - -
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.

Tabelul 2

Nr. 
Crt. [m3/s] [m/s] [N/m2] [N/m2] [m] [kW] [kW] [-]
1. 0 0 0 0
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.

65
 8. STUDIUL VENTILATOARELOR AXIALE

8.1 INTRODUCERE
Ventilatoarele sunt mașini (generatoare) ce funcționează cu gaze.
Transformă energia mecanică, preluată de la motorul de antrenare, în energie
pneumatică, evidențiată prin creșterea presiunii totale între secțiunile de
aspirație și refulare.
Din punct de vedere constructiv ventilatoarele pot fi radiale, sau axiale.
Denumirea este dată de sensul de circulație al fluidului de lucru, în direcție
radială în raport cu axa rotorului, sau pe direcția axei acestuia. Ventilatoarele
radiale s-au impus în aplicațiile unde este necesară o funcționare silențioasă. Cele
axiale sunt utilizate în aplicațiile pentru care este necesară vehicularea unor
debite mari de fluid.

8.1.1 Parametrii funcționali

Principalii parametri care descriu funcționarea unui ventilator sunt
debitul, presiunea totală și randamentul.
Uzual, în cazul ventilatoarelor se operează cu debitul masic
(8.1)
unde reprezintă densitatea fluidului de lucru,
este viteza medie a fluidului într-o secțiune de arie .
Presiunea totală reprezintă creșterea presiunii gazului la trecerea
prin ventilator, adică diferența dintre presiunea ( ) totală medie în secținea de
evacuare (refulare) și presiunea totală medie la aspirație ( )

(8.2)

Din punct de vedere energetic, reprezintă puterea transferată de

ventilator gazului vehiculat, raportată la debitul volumic, deci puterea utilă ,
adică partea de putere primită la arborele rotorului valorificată sub formă de
putere pneumatică
(8.3)

66
 Randamentul ventilatorului se determină prin raportarea puterii utile la
puterea consumată

(8.4)

Puterea consumată ( ) reprezintă puterea furnizată de sursa de energie

motorului de antrenare și convertită în putere mecanică ( ) la arborele pompei,
care se calculează cu relația
(8.5)
unde este momentul transmis la arborele rotorului, ( ) reprezintă
viteza unghiulară a acestuia, iar este turația exprimată în rotații pe secundă.
Curbele caracteristice reprezintă dependențele dintre parametrii
funcționali ai unui ventilator, , și , reprezentate
în formă grafică. Se obțin în urma încercărilor de laborator și caracterizează
comportamentul ventilatoarelor în exploatare.

8.2 DETERMINAREA CARACTERISTICII UNUI VENTILATOR AXIAL

Această lucrare prezintă modul de determinare a curbei cacteristice
(caracteristica interioară) pentru unui ventilator axial, cu simplu
flux (monoaspirant), monoetajat, pentru o turație și o temperatură constante. De
asemenea, mai sunt prezentate modul de utilizare a unei diafragme etalonate ca
instrument de măsurare a debitelor, precum și măsurarea presiunii totale cu
ajutorul tubului Pitôt.

8.2.1 Descrierea instalației. Principiul experimentului.

Din punct de vedere constructiv, vezi figura 8.1, ventilatorul axial studiat
este constituit din următoarele subansamble:
Carcasa este compusă dintr-un tub cilindric (1) echipat în interior cu un
paletaj statoric fix (2), plasat după rotor, în scopul diminuării
turbulenței aerului la ieșirea din ventilator.
Statorul este plasat în fața rotorului, fiind format din paletele profilate (3),
prinse la un capăt de carcasă, iar la celălalt de un butuc ce
servește și ca suport pentru lagăre. Are rolul de a atenua efectul
de rotație al curentului și de conducere favorabilă a acestuia spre
paletele rotorului.

67
Rotorul este constituit dintr-un arbore și un ansamblu de palete profilate
aerodinamic (4).
Electromotor este fixat în interiorul carcasei prin intermediul suportului (6).
Ajutajul (7) de aspirație, are rolul de a conduce favorabil curentul de aer către
paletele statorice (3).
Ajutajul (8) de refulare, face legatura dintre ventilator și instalația deservită.

Fig. 8.1 - Ventilatorul axial

Pentru determinarea caracteristicii interioare a ventilatorului (9), figura

8.2, se stabilește experimental dependența dintre presiunea totală și debitul
masic pentru aerul refulat de acesta prin conducta (10), pentru mai multe
regimuri de curgere, adică pentru mai multe valori ale debitului, obținute prin
poziționări diferite ale clapetei fluture (14).
Pentru măsurarea debitului masic se utilizează o diafragmă standardizată
(11), a cărei curbă de etalonare este prezentată în figura 8.3 (pentru detalii vezi
lucrarea Determinarea Debitelor cu Ajutorul Diafragmelor). Astfel, din curba de
etalonare a diafragmei se stabilește valoarea corespunzătoare
diferenței de nivel de lichid piezometric determinată conform
indicației micromanometrului cu braț înclinat ( ) conectat la diafragmă
(8.6)
unde reprezintă lungimea de lichid piezometric, citită pe brațul
micromanometrului (13),
este constanta micromanometrului.

68
69
 Pentru debitul volumic se utilizează formula

(8.7)

iar calculul densității aerului la momentul efectuării lucrării ( ) se face cu relația

(8.8)

unde termenii cu indice sunt parametrii aerului în condițiile atmosferei fizice

normale.
Presiunea totală ( ) se măsoară cu ajutorul unui tub Pitôt (12) plasat pe
axa conductei de refulare, conectat la cel de-al doilea micromanometru (13)
(8.9)
unde reprezintă densitatea lichidului piezometric,
este diferența de nivel de lichid piezometric indicată de
micromanometru
(8.10)
reprezintă lungimea de lichid piezometric citită pe brațul
micromanometrului,
este constanta micromanometrului, dependentă de înclinarea
brațului acestuia.

8.2.2 Desfăsurarea experimentului

Pentru desfășurarea experimentului
 se verifică micromanometrele (13) din punct de vedere al orizontalității
planului de așezare; se aduc la zero dacă e necesar;
 deoarece tubul (12) utilizat pentru măsurarea este unul Pitôt-Prandtl,
se va deconecta priza de presiune statică, urmând ca după această
operație, tubul să funcționeze ca unul Pitôt clasic;
 se citesc valorile presiunii și temperaturii atmosferice: , respectiv și
se calculează valoarea densității aerului pentru condițiile concrete de
efectuare a lucrării, cu relația (8.8);
 se stabilește un regim de curgere prin poziționarea clapetei (14) de
reglare a debitului și se pornește instalația;

70
 se fac citiri la cele două micromanometre, la cel atașat diafragmei,
respectiv la cel atașat tubului Pitôt;
 se calculează cu relația (8.6), cu relația (8. ) și se trec valorile
obținute în tabelul de înscriere a rezultatelor;
 pentru valorile calculate se determină valorile din curba de
etalonare a diafragmei (vezi figura 8.3) și se calculează cu relația (8.7);
 se calculează conform relației (8.9);
 se repetă operațiile anterioare pentru cel puțin încă șapte regimuri de
curgere, centralizându-se apoi datele;
 se reprezintă grafic dependența , aspectul acesteia fiind
prezentat în figura 8.4.

Fig. 8.3 - Curba de etalonare a diafragmei

71
 Fig. 8.4 - Aspectul caracteristicii ventilatorului axial

TABELE DE DATE

[mmHg] [°K] [kg/m3]

Nr.
Crt. [-] [mm] [m] [kg/s] [kg/m3] [-] [mm] [m] [N/m2]
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.

Constante fizice utilizate

densitatea aerului în condiții fizice normale de presiune și
temperatură, și ,
în cazul utilizării apei ca lichid piezometric,
în cazul utilizării alcoolului ca lichid piezometric.

72