Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune ale UniuniiEuropene,

fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei comunitare (favorizareaconsumului de

produse originare din Uniunea Europeană) şi al solidarităţii financiare (măsurilecomune sunt finanţate dintr-un
buget comun).PAC este constituită din doi piloni – pilonul organizaţiilor comune de piaţă
(măsurilecomune de reglementare a funcţionării pieţelor produselor agricole) şi cel al dezvoltării rurale
– măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor
rurale.PAC a cunoscut o serie de reforme succesive, influenţate de evoluţia agricultur
iieuropene (gestionarea costurilor bugetare mari şi a stocurilor excedentare de produse agricole),de procesul de
extindere a UE şi de negocierile comerciale multilaterale din cadrul GATT(runda Uruguay) şi a
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (runda Doha) privind liberalizareacomerţului mondial cu
produse agricole. Reformele au vizat in principal simplificarea
moduluide acordare a subvenţiilor, eficientizarea politicii şi reducerea costurilor buge
tare, PACevoluând de la o politică care se concentra pe sprijinirea directă a producţiei, la o
politicăorientată către cerinţele pieţei, axată pe parametri calitativi, ecologici, de siguranţa alimentelor şi
utilizarea eficientă şi durabilă a resurselor. Cea mai recentă reformă (2003 – 2008)
s-afinalizat prin aşa-numitul « control de sănătatate al PAC » şi a vizat o simplificare mai
radicalăa sistemului de acordare a subvenţiilor directe, eliminarea sau ajustarea unor
măsuri desprijinire a pieţei, realocarea progresivă a fondurilor UE către măsurile de dezvoltare
rurală pentru a răspunde noilor provocări
(schimbările climatice, asigurarea securităţii alimentare, protecţia bio-diversităţii, bio-energia).În
contextul negocierii viitorului cadru financiar al UE pentru perioada 2014-2020, esteaşteptată o dezbatere
asupra structurii cheltuielilor în UE. Ponderea importantă deţinută decheltuielile agricole în cadrul
bugetului comunitar pot determina ca tema reformării bugetuluialocat PAC să devină una din mizele dezbaterii pe
tema bugetului
UE.Având un potenţial agricol semnificativ, România consideră că PAC trebuie să se
fundamenteze în viitor pe un buget consistent, în contextul actual caracterizat de
dificultăţifinanciare şi economice la nivel global, şi pe mecanisme adaptate la necesităţile specifice
alenoilor state membre, pentru a asigura securitatea alimentară, a satisface cerinţele
pieţeieuropene şi a atenua impactul posibilei liberalizări a comerţului agricol mondi
al asupraagriculturii comunitare.

CAPITOLUL IPOLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂI.1. Obiectivele şi principiile P.A.C.

Liberacirculaţieabunuriloradebutatcuproduseleagricole,
PiaţaComunăfiindînfăptuităpentru prima oară în agricultură
. La sfârşitul anului 1962, politica agricolă a fost aceea caredădeasemnaluldemarăriivasteiîntreprinderipecareoreprezintă
elaborareapoliticilorcomuneeconomiceşimonetare,laturăesenţialăaprocesuluideintegrareinter-statală.D e la început, produsele
agricole au beneficiat de un regim aparte în comparaţie cu produsele industriale. În timp
ce faţă de producţia şi comerţul cu produse industriale se
aplică principiul liberei concurenţe, neintervenindu-
se pentru sprijinirea competitivităţii acestora şiaplicându-se o protecţie redusă la importurile din ţările terţe,
producţia agricolă comunitară s-a bucurat de susţinere pe toate planurile.Diferenţele de tratament
ridică un mare semn de întrebare: cum se explică faptul că
ţări puternic industrializate (la început în formula „celor şase”) au ales să dea prioritateagriculturii
?Imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi chiar şi după aceea, Germania,ţara cu cele mai vechi
tradiţii industriale, a avut o poziţie politică dezavantajată de statutul ei deţară învinsă
1
. Franţa, în schimb, se prezenta la masa tratativelor CEE de pe poziţia de ţarăînvingătoare. În
aceste condiţii, ea s-a folosit de avantajul ei comparativ politic, pentru a-şiimpunepunctuldevedere.
Dintreceleşaseţăricareantamaserăprocesuldeintegrare,Franţaaveaceamaimarepondereînproducţiaagricolăcomună.Îndemersulei,
FranţaamaifostsprijinitădeOlanda şi Belgia, care, deşi ţări mici, au o agricultură foarte specializată şi productivă.
Aşadar,factorulpoliticexplicăînceamaimaremăsură,stareadefaptdescrisămaisus.Desigur că au contat şi alţi factori
specifici perioadei din primii ani de după război. Înţările Europei occidentale, care fuseseră teatrul
principalelor operaţiuni militare, se manifestau,din această cauză, fenomene de penurie alimentară, iar dependenţa
de importurile agricole extraeuropene, mai ales din SUA, era mare.Este una dintre cele mai
importante politici ale UE, care urmăreşte, pe de o
parte,asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatorii Uniunii, iar pe de altă
parte, remuneraţiiechitabile
pentru agricultorii europeni. Aproximativ 45% din totalul bugetului comunitar reprezintă
cheltuieli cu agricultura. În cadrul P.A.C. competenţa UE este împărţită cu statelemembre,
pieţele agricole sunt organizate în comun şi sunt respectate următoarele principii:
preţuri unice, solidaritate financiară şi preferinţa comunitară.
Deşi garantarea autosuficienţeialimentare a Comunităţii Europene, principalul obiectiv al P.A.C., a
fost îndeplinit, pentru acorecta dezechilibrele şi excedentele de producţie care rezultă din P.A.C. s-au impus o
serie dereforme de-a lungul timpului. Acestea vizează reducerea preţurilor de producţie şi implicit
agradului de subvenţionare a agriculturii, iar sprijinul fermierilor să se facă direct (prin
plăţidirecte) şi nu indirect prin susţinerea preţurilor P.A.C. Susţinerea şi orientarea agriculturii
va beneficia de circa 400 mld. Euro, în perioada 2007–2014
2
.
Principiile
f u n d a m e n t a l e c a r e s t a u l a b a z a p o l i t i c i i a g r i c o l e c o m u n i t a r e s u n t ur
mătoarele:
1
Chiar dacă Adenauer, cancelarul ei, a fost un partener fidel al generalului De Gaulle.
2
Niţa Ion, Voicu Iulica, Scărlătescu Iuliana, Sima Isabella-Cristiana,
„Dicţionar explicativ al Uniunii Europene”,
Ed. Irecson, Bucureşti, 2009
2

1.
Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi c o m e r c i a l i z a
rea lor la preţuri unice
3
, comunitare
: în principiu, s-a stabilit ca preţurilecomunitare să reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale
din ţările membre ale CEE;2.
Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii
.Acele ţări care ar dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara
comunităţii,vor suporta diferenţa de preţ prin instituirea unor taxe de prelevare;3.
Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produse
l o r a g r i c o l e disponibile ale ţărilor membre în afara Comunităţii Economice
Europene
în cazul în careaceste exporturi s-ar realiza la preţuri mai mici decât cele comunitare;
compensarea
acestor preţuri se realizează prin sistemul aşa numitelor taxe de restituire (acestea fiind. subvenţi
idirecte la export);4.
Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extra-comunitară
printr-unsistem foarte amplu de măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi
restructurareaacesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;5.
Finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin
i n t e r m e d i u l unui organism comunitar specializat denumit Fondul European de
Orientare şi Garanţie Agricolă(FEOGA).
Principalele
obiective
ale politicii agricole comune, aşa cum sunt ele menţionate înTratatul de la Roma (art. 139)
sunt:a)
Creşterea productivităţii
agriculturii prin promovarea progresului tehnic şi asigurareadezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi a
utilizării optime a factorilor de producţie,în special a forţei de muncă. b)
Asigurarea unui nivel de trai pentru populaţia agricolă, la paritate cu alte sectoarede
activitate
.
c)
Stabilizarea pieţelor produselor agricole
.
d)
Garantarea securităţii aprovizionării
.
În acelaşi articol se precizează luarea în considerare la elaborarea P.A.C. a următoarelor elemente:a)
Caracterulspecial
alactivităţiloragricolecaredecurgedinstructurasocialăaagriculturiişidindiferenţelestructuraleîntreregiunileagricole. b)Necesitatea
de a opera gradual
adaptările necesare.c ) F a p t u l c ă , î n s t a t e l e m e m b r e ,
agricultura constituie un sector strâns legat deansamblul economiei
.Orientările de mai sus au fost cu timpul precizate şi chiar extinse, la ele adăugându-se şialtele ca:- frânarea
exodului rural;- dezvoltarea regiunilor agrare rămase în urmă;- protecţia mediului înconjurător prin activitatea
agricolă;- protejarea sănătăţii consumatorilor prin realizarea de produse agro-
alimentare încondiţii cât mai ecologice;-dezvoltareaactivităţiloragro-industrialeînzonelerurale;- dezvoltarea agroturismului etc.
I.2. Etape, instrumente şi mecanisme de implementarea) Etape de realizare
-
1958-1968 a fost perioada realizării pieţei comune a produselor agricole;
primele produse supuse reglementărilor au fost stabilite în 1962, iar preţurile comune au intrat înv
igoare din 1968; în aceeaşi perioadă s-
a aplicat principiul preferinţei comunitare prinintroducerea taxelor de prelevare la importul
de produse agricole provenind din terţe ţări.
3
Fixate de Consiliul de Miniştri European, aceste preţuri dau naştere, anual, unor negocieri
dificile
3

-
1972
a fost anul când a început
introducerea unor măsuri structurale
menite săîncurajezemodernizareaunităţiloragricole,aufostsprijiniţifermieriisă-şiperfecţionezepregătirea,iartineriisăîmbrăţişezeactivitateaagricolă.De
asemenea,aufostajutaţiagricultoriidinzoneledemuntesaumaiizolate,inclusivprinlivrareaşicomercializareaproduselorrealizate.
-
1979,
s-au iniţiat
m ă s u r i d e c o p a r t i c i p a r e a a g r i c u l t o r i l o r l a f i n a n ţ a r e a excedentelor
pe care le provocau. Astfel s-a introdus o taxă de coresponsabilitate la producţiade lapte, cu
scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şidin subvenţiile
necesare exportării excedentelor acumulate;
-
1984-1987
a fost perioada când
s-au contingentat producţiile la unele produseexcedentare
şi s-au adoptat o serie de programe de distribuţie a unor alimente persoanelor aflate în dificultate.
Pentru a apropia cât mai mult oferta de nivelul cererii (consum intern +export) a fost introdus
sistemul cotelor de producţie la lapte, iar pentru a plafona cheltuielileP.A.C. s-a stabilit ca acestea să
crească într-un ritm inferior PIB –ului comunitar(74% din rataacestuia);
-
1988
este anul când s-au luat
noi măsuri de raţionalizare a cheltuielilor PAC
şi destabilizare a producţiei pentru a reduce stocurile şi excedentele. În acest scop s-au
stabilitcantităţile maxime ce beneficiază de ajutoare garantate. În ce priveşte cheltuielile s-a introdus onouă
concepţie de măsuri structurale în sensul realizării unei coordonări mai strânse întrecomponenta
“orientare” a PAC şi cea de dezvoltare socială şi regională a UE. S-a conturat ostrategie globală mai
eficientă pentru zonele rurale şi cele defavorizate.
-
1992 a marcat demararea unei reforme radicale a PAC,
reformă impusă deevoluţiile celor 30 de ani parcurşi de această politică şi anume:
•
Garantarea unor preţuri minime ridicate i-a determinat pe producători să practice oagricultură
superintensivă pentru a creşte cât mai mult producţia şi implicit profiturile. S-a ajunsastfel la o utilizare
excesivă a terenurilor, degradându-se mediul şi realizând
produse cucalităţi îndoielnice
pentru sănătatea omului. Aceasta explică măsura ca, din 2007, marilor ferme să li se reducă sprijinul
financiar din partea PAC.
•
producţiile mari au condus la realizarea unor
excedente gigantice
(„munţi de unt”,„mări de vin”) şi deci la stocuri a căror întreţinere a costat din ce în ce mai mult.
În medie producţia agricolă a crescut în cei 30 de ani de PAC cu 2%/an, în timp ce consumul
cu numai0,5%.
b) Instrumente şi mecanisme de implementare a PAC
Pentru asigurarea securităţii aprovizionării populaţiei comunitare cu produse agro-alimentare
necesare, inclusiv prin stabilizarea preţurilor produselor agricole de bază, în vedereagarantăriiunorvenituriechitabile
producătoriloragricoli,PACfoloseşteurmătoareleinstrumenteşimecanisme:Pentru reglementarea pieţei interne se
foloseşte
mecanismul preţurilor indicative
lamajoritatea produselor agricole; acestea se stabilesc anual de către miniştrii agriculturii.
Lafixarea lor se are în vedere asigurarea unui venit echitabil agricultorilor din UE care realizeazăun volum dat de
produse şi de o calitate predeterminată.În cazul că preţul pieţei la un produs scade sub cel de intervenţie, atunci se
achiziţioneazăde către organismele comunitare produsul respectiv şi se trece pe stoc. În
unele cazuri selansează cereri de ofertă pentru plasarea unor produse şi în stocuri private.Pentrupiaţaexternă
reglementărilePACprevădposibilitateacaanumiteexporturicătreţărileterţesăbeneficiezederestituireadiferenţeicareexistăîntrepreţurilecomunitareşicele
obţinute
pe piaţa mondială. De asemenea, la importul de produse agricole din ţările terţe se prevede platadi
ferenţei dintre preţurile comunitare şi preţurile mondiale (cele de import) prin mecanismulaplicăriitaxelordeprelevareşiacelor
vamale.La unele produse agricultorii primesc direct contribuţii financiare pentru a-şi păstranivelul de
venituri. Acestea sunt în general plăţi efectuate în cadrul politicii socio-structurale şivizează compensarea
handicapului situării agricultorului într-o zonă defavorizată.4

Categoriile de preţuri în jurul cărora pivotează mecanismul PAC sunt

:
•
Preţul orientativ
, cel în jurul căruia sunt menţinute preţurile produselor agricole înîntreaga comunitate şi este situat la
un nivel care să-i remunereze pe producătorii comunitari,chiar dacă nu sunt eficienţi. Preţurile trebuie să fie
uniforme, inclusiv pentru toţi consumatoriicomunitari.Acestepreţurisuntmaimaridecâtcelepracticatepepiaţainternaţională;
•
preţul prag
,
care constituie baza pentru calcularea prelevărilor la importul de produseagricole din terţe ţări, astfel încât să
existe siguranţa că aceste produse extracomunitare
nu pătrund în UE la un nivel de preţ situat sub acest prag şi deci să anuleze preferinţa pentru prod
usele comunitare;
•
preţul de ecluză
, respectiv preţul minim la care se poate importa un produs în UE;
•
preţul de intervenţie
, cel la care organismele comunitare sau naţionale trebuie săcumpere de la producători
produsele ce le sunt oferite. Acestea se stabilesc simultan cu celeindicative şi sunt la un nivel
inferior acestora cu câteva procente. Ele sunt de fapt preţurilegarantate pentru producătorii comunitari.
Mecanismul cotelor
(introduse la zahăr, lapte şi la alte produse) a fost completat cualte limitări denumite

stabilizatoare
,
destinate să controleze cheltuielile comunitare pentruorganizarea comună a pieţei. Acesta funcţionează
pe baza principiului: dacă producţia depăşeşteun nivel determinat (cantitatea maximă garantată) atunci
sprijinul acordat agricultorilor sereduce automat, iar reducerea se aplică ansamblului producţiei
şi nu numai părţii ce depăşeacantitatea maximă garantată. Pentru cereale cantitatea respectivă a fost fixată la
160 milioanetone anual, iar, dacă se depăşea acest plafon, preţul se reducea cu 3% în
anul următor.Reducerile sunt cumulative, orice depăşire conduce la o nouă reducere.
Stabilizatorii au avutînsă efect limitat, excedentele la carnea de bovine şi lapte au continuat să crească, iar la
cereale,datorită devalorizării dolarului, au crescut subvenţiile şi s-au pierdut pieţe tradiţionale în Est şiOrientul
Mijlociu.Î n v e d e r e a m o d e r n i z ă r i i ş i r e s t r u c t u r ă r i i s e c t o r u l u i a g r i c o l ş i î n g e n
e r a l p e n t r u dezvoltarea rurală a UE, instrumentul folosit a fost

Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA)

constituit din 1972. Începând cu 1988, acest fond a fost alăturat

Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) şi Fondului Socia
l E u r o p e a n (FSE)

creându-se astfel o structură integrată pentru dezvoltarea rurală comunitară. Obiectivulacestei noi structuri este
diversificarea activităţilor economice din zonele rurale şi dezvoltareainfrastructurii aferente acestora, în
scopul susţinerii agriculturii ce va continua să reprezintetemelia Europei rurale.FEOGA încurajează
investiţiile destinate ameliorării competitivităţii unităţilor agricole prin finanţarea proiectelor
de modernizare, instalarea tinerilor fermieri, pensionarea anticipată,ajutorarea agricultorilor din zona
montană şi alte regiuni defavorizate etc.Din fondurile comunitare se finanţează şi proiecte menite să conducă la:
-
reducerea producţiilor excedentare;- ameliorarea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi silvice;-
îmbunătăţirea folosirii neagricole a terenurilor arabile;- protecţia mediului înconjurător;- mărirea suprafeţelor
împădurite etc.În 1991, a fost lansat programul
“LEADER”
de asistenţă a regiunilor agrare perifericesau colectivităţilor rurale care au între 5 000 şi 10 000
de locuitori. În cadrul acestui programsunt finanţate
proiectele diversificării bazei economice a zonelor rurale, cele de asistenţătehnică şi consultanţă de
specialitate etc.În 1992 mecanismul şi instrumentele de intervenţie au fost completate cu noi măsuri cevizau
reducerea preţurilor şi scoaterea din cultură a terenurilor. A avut loc trecerea de
lasistemul de garantare a preţurilor la sprijinirea directă a veniturilor agricultorilor.Cea mai importantă sursă
de finanţare a PAC o reprezintă contribuţia ţărilor membre(circa 50%), urmată de TVA şi taxele de
prelevare la importurile agricole.5

I.3.ReformelePoliticiiAgricoleComune
 I.3 .1. Reforma McSharry
Reforma McShary este considerată cea mai radicală pe care agricultura europeană acunoscut-o
până în momentul respectiv.
Obiectivele
sale esenţiale erau în număr de cinci:
-
Creşterea competitivităţii agricultorilor proprii;
-
reducerea ofertei la nivelul cererii;
-
concentrarea ajutorului pentru susţinerea celor mai defavorizaţi;
-
încurajarea restrângerii terenurilor agricole;
-
protecţia mediului şi creşterea potenţialului natural al statelor
4
.
Elementul cheie
alacesteireformeestereducereapreţurilorlaproduseleagricoledebazăşiscoatereadinculturăaunorterenuriarabileprincompensarea
pierderilordeveniturialecelor
cecontribuie la realizarea acestui obiectiv (compensaţii directe). Culturile vizate erau: cerealele,oleaginoasele,plantele
proteiceşicarneadebovină.Astfel,preţurileminimegarantatelacereales-aureduscu29%îndecursde3ani,începândcucampaniaagricolă1993/1994,şiîn
felulacestas-auapropiatdecelexistentpepiaţamondială.Pentru păstrarea preferinţei comunitare (de cca. 40%)
s-a menţinut un preţ minim deimport
. În funcţie de cererea estimată,
s-a stabilit şi suprafaţa arabilă retrasă din cultură
(în primul an reprezenta 15% din suprafaţa cerealieră a UE), care însă nu se aplică şi micilor pro
ducători de cereale, respectiv celor cu mai puţin de 20 ha, cât reprezintă media
comunitară.Producătorilor de cereale li
se compensează direct şi integral pierderea de venit rezultată dinreducerea preţurilor
garantate
, cu condiţia retragerii din cultură a 15% din suprafaţa cultivatăcu cereale, oleaginoase şi plante proteice.
Toate plăţile compensatorii sunt calculate pe bazarandamentelor medii ale fiecărei regiuni
agricole a UE. De menţionat că, acest sistem
desprijinire directă a veniturilor producătorilor de cereale se aplica deja celor de leg
ume prelucrate, ulei de măsline şi tutun.O altă măsură a reformei a fost
reducerea preţurilor garantate
la carnea de bovine cu15% în decursul aceloraşi 3 ani.Pentru crescătorii de vite această reducere era
compensată în două moduri: agricultorii cefolosesc păşunatul liber primesc primă suplimentară pe cap de animal
peste pierderea propriu-zisă, iar cei care le cresc în sistem industrial beneficiază doar de
compensarea pierderilor rezultate din utilizarea cerealelor furajere comunitare.Reformaurmăreşteschimbareaşia
altorcomponentealemecanismuluidesusţinereaPACsaucompletarealorcumăsurideacompaniereadiacente,destinatesăîncurajezemetodelede
culturăecologice,bazatepeutilizareaîntr-omaimicămăsurăaîngrăşămintelorchimiceşiapesticidelor,finanţăriiprogramelordeîmpăduririşi
degestionareaterenurilorscoasedincircuitulagricol.Deasemenea,vizează
cofinanţarea regimului de pensionare anticipată a agricultorilor cu vârsta de peste 55 de ani
.Această reformă nu poate fi interpretată drept o abandonare a obiectivelor şi principiilor PAC, deoarece şi în
condiţiile preţurilor mai scăzute veniturile agricultorilor sunt garantate, preferinţa pentru
produsele comunitare respectată, piaţa unică a produselor agricole şi preţurileunificate, menţinute.În
linimari,reformadeclanşatăîn1992afostunsuccesdeoarece:
4

„Agricultura în UE – în pas cu timpul”

, Delegaţia Comisiei Europene în România, Bucureşti august 1996
6

- ponderea agriculturii în bugetul comunitar s-a redus (de la 54,4% în 1993 la 49,0% în1997, cu perspectiva de a
ajunge la 40,1% în 2006);- la majoritatea produselor stocurile au scăzut;- agricultorii şi-au adaptat mai bine
producţia nevoilor consumatorilor;- piaţa comunitară a devenit mai deschisă.
I.3 .2. Reforma Fishler
Analizele detaliate
5
ale reformei Fischler din 2003 (numită iniial neutru
ț
Mid Term Review
) scot în evidenă următorii factori:
ț
- extinderea spre est a UE;- negocierile din cadrul Organizaiei Mondiale a Comerului (OMC);
țț
- nemulumirile legate de ponderea prea mare a PAC în bugetul comun;
ț
- îngrijorările legate de mediu şi de sigurana alimentelor.
ț
Într-o mare măsură aceşti factori continuă să fie şi astăzi motorul reformei PAC.Reforma Fischler a produs
câteva mutaii radicale:
ț
a) decizia de decuplare a sprijinului acordat fermelor de producia obinută;
țț
b) trecerea de la o politică orientată spre cantitate şi controlul pieelor către o politică
ț
orientată spre calitate, libertatea pieei şi dezvoltare rurală.
ț
Desigur, reforma Fischler nu a fost atât de radicală cum doreau unii, iar pentru a
fiacceptată, unele elemente conservatoare au rămas:a) sprijinul total acordat fermelor a rămas în principiu la
acelaşi nivel, iar schimbările îndistribuia beneficilor PAC între ări şi între categorii de ferme au fost foarte mici;
țț
b) reforma nu a avut efect asupra proteciei vamale a UE, Europa îi protejează încă
țș
agricultura faă de exterior.
ț
c) accentul mai mare pus pe politica de dezvoltare rurală nu a fost însoit de o finanare
țț
corespunzătoare a Pilonului
II;d) acceptarea unor compromisuri, printre care cererea britanică pentru
renunarea la
ț
limitarea plăilor către fermele mari şi cererea germană pentru implementa
rea plăilor
țț
decuplate după modelul regional şi nu după cel istoric (decizia nu ine cont de plăile istorice,
țț
ci fiecare regiune stabilete un nivel adaptat realităilor locale).
șț
Mid Term Review
a fost considerat de cei mai muli dintre protagonişti, aşa cum îi spune
ț
şi numele, o simplă evaluare a Agendei 2000, la jumătatea perioadei de implementare (2000-2006),
aşteptându-se doar propunerea coreciilor necesare din perspectiva extinderii spre est.
ț
De aceea propunerea lui Fischler, făcută în 2002, a şocat statele membre, care se opuneau în ceamai mare parte
unei reforme radicale. Surpriza a fost posibilă datorită modului de organizare alucrului la propunerea de reformă:
aceasta fusese pregătită de un cerc restrâns de înali oficiali,
ț
iar analizele de impact, realizate de administraie (DG Agri) au evaluat diferitele efecte ale
ț
propunerilor, fără a da posibilitatea formării unei imagini de ansamblu asupra schimbărilor pro
puse. Dei comisarul Fischler a prezentat anumite elemente cheie ale reformei în unele
ș
discursuri şi articole, acestea nu fuseseră luate în serios de oponenii reformei.
ț
După obinerea aprobării propunerii de reformă de către Comisie (cu două
voturi
ț
împotrivă, dintre care unul al comisarului francez), urma obinerea sprijinului Consi
liului
ț
(guvernele ărilor din UE). Iniial propunerea a fost sprijinită numai de Marea Britanie şi de
țț
Suedia. După un timp li s-au alăturat Olanda şi Danemarca, formând grupul pro-reforma PAC.Grupul anti-
reformă cuprindea Frana, Spania, Germania, Portugalia şi Irlanda. Celelalte ări,
țț
în general mai mici, nu se opuneau reformei, dar aveau diferite probleme specifice pe
careComisia ştia că le poate rezolva pentru a le convinge să sprijine reformele.
5
Swinnen, J.F.M.,
“The Perfect Storm. The Political Economy of the Fishler Reforms of the Common Agricultural Policy”
, CEPS, Brussels
,
2008
7

Grupul anti-reformă, cuprinzând trei ări mari (Frana, Spania şi Germania), putea realiza
țț
minoritatea de blocare a votului. Chiar se considera în mod tradiional că
dacă Frana şi
țț
Germania au o poziie comună în indiferent ce
problemă, aceasta este suficientă pentru a
ț
considera decizia ca şi luată. Poziia comună a celor două ări faă de
războiul din Irak a
țțț
funcionat o perioadă ca un liant al poziiei anti-reformă PAC, dar după trecerea
Spaniei în
țț
tabăra susinătorilor reformei (cu contribuia decisivă a lui Tony Blair, pe fondul
afinităii în
țțț
privina aceleiaşi intervenii în Irak), Germania a revenit la o poziie mai aproape de interesele
țțț
sale naionale şi, în schimbul acordării unor concesii, a trecut şi ea de partea reformiştilor. Până
ț
la urmă şi Irlanda şi-a schimbat poziia, iar Frana nemaiputând bloca
adoptarea deciziei de
țț
reformă a încercat să obină unele concesii pentru a vota propunerea. Negociind însă de pe o
ț
poziie slabă nu a obinut foarte mult.
țț
Rezultatul acestei reforme, dincolo de radicalismul adus de decuplare – care a fost dintotdeauna
susinut de economişti, cu argumente centrate pe eficienă şi reducerea distorsiunilor
țț
– este paradoxal din perspectiva bugetului UE. Deşi la începutul mandatului Comisiei Prodiexis
ta aproape un consens asupra reducerii bugetului agriculturii cu circa 30%, aprobareareformei a
făcut ca reducerea să fie mult mai mică, reforma Fischler putând fi astfel consideratănu ca un instrument al
reducerii importanei PAC, ci ca o modalitate de salvare a acesteia.
ț
Introducând un cadru conceptual cu o denumire metaforică, „the perfect storm”, Swinnen
6
sintetizează mai multe modele şi teorii care argumentează că
acceptarea reformei Fishler a fost facilitată de trei factori:

1
a) efectul reformelor instituionale
ț
Tratatele succesive au dus până în 2003 la introducerea votului cu majoritate
calificată pentru anumite decizii care până atunci erau luate în unanimitate. Deşi după 1990 votul c
umajoritate calificată a fost folosit în multe decizii de mai mică importană, marile d
ecizii
ț
referitoare la PAC erau în continuare luate prin unanimitate. Votul din 1999 asupra Agendei2000
a fost primul în care o reformă a PAC a fost adoptată fără a fi votată de o ară importantă
ț
(Frana). În ce priveşte MTR, comisarul Fishler a depus eforturi pentru
a forma o coaliie
țț
învingătoare şi pentru a rupe o coaliie minoritară de blocare. Renunarea
la unanimitate a
țț
făcut ca decizia în sine să se ia mai uor, dar a schimbat i regulile de negociere: înainte, statele
șș
care doreau meninerea status-quo-ului erau avantajate, în regula majorităii fiecare
stat este
țț
interesat să prevadă poziiile de negocieri i să facă concesii, astfel încât conservatorii trebuie
țș
să fie activi în a căuta sprijin, nu se mai pot baza pe o eventuală blocare.
1 b ) o C o m i s i e c u o o r i e n t a r e p r o - r e f o r m ă
Dacă regulile de decizie favorizează schimbarea, iar presiunile externe sunt suficient
de puternice, atunci rezultatul final depinde mult de poziia Comisiei, cea care propune agenda.
ț
Tradiional, Comisia nu este organul de decizie în UE pentru marile reforme, ci doar propune.
ț
O Comisie eficientă prevede încotro merge opiunea majoritară i va pune pe masă o propunere
țș
care urmează trendul. Astfel, în cazul în care Comisia are o puternică preferină pro-reformă, ea
ț
va face propunerea cea mai reformistă posibil pentru care va putea obine acordul ărilor pro-
țț
reformă. Astfel, preferinele pro-reforma PAC sau dimpotrivă pro-status quo ale Comisiei, şi în
ț
cadrul acesteia ale Comisarului pentru agricultură, pot face
diferena între o propunere de
ț
 reformă acceptată sau respinsă. Cazul Comisarului Fischler, care a reuşit să-şi impună propriaviziune asupra PAC
este relevant. Ulterior, despre realizările comisarului Fischer-Boel, care
îşiî n c h e i e î n a c e s t a n m a n d a t u l , s e p o a t e s p u n e c ă p o a r t ă a m p r e n t a p r e f e r i n
ei sale spre
ț
liberalizarea sectorului agricol, chiar dacă poziiile sale de la Bruxelles nu au mai fost la fel de
ț
liberale ca acelea susinute pe când era ministru danez al agriculturii.
ț
1
c) schimbările în ce privete decidenii politici implicai
șțț
Acest factor ia în considerare o conjunctură politică de moment prin care
comisarul pentru Agricultură Fischler a găsit parteneri pro-
reformă în statele membre (de exemplu,
6

Swinnen, J.F.M.,
“The Political Economy of the Fishler Reforms of the EU’s Common Agricultural Policy: The Perfect Storm?”
, în
”The Perfect Storm. The
Political Economy of the Fischler Reforms of the Common Agricultural Policy”
, CEPS, Brussels, 2008

prezena la putere a Partidului Verzilor din Germania sau disponibilitatea la dialog a

ț
sindicatelor franceze).
I.3 .3. Viitoarea reformă post 2013
La Paris, producătorii francezi de cereale au protestat din cauza scăderii veniturilor, dar şiîmpotriva preconizatei
modificări a Politicii Agricole Comune. În mod concret, cei circa 10.000de agricultori, dintre care unii la volanul a
aproximativ 1.300 de tractoare, au reclamat scădereacu 51% a veniturilor în 2009, pe fondul căderii
cursului cerealelor cu 24%. Agricultorii suntnemulţumiţi şi faţă de redistribuirea ajutoarelor europene în
favoarea în special a crescătorilor de animale, dar şi faţă de perspectiva modificării Politicii Agricole Comune
europene, ceea cear expune agricultura legilor pieţei. După cum a transmis corespondentul Radio
România laParis, ministrul francez al agriculturii, Bruno Le Maire, şi-a manifestat
susţinerea faţă de protestatari, cerând Comisiei Europene să intervină pentru regularizarea
acelor preţuri care aufost extrem de volatile în ultimii ani. De altfel, la începutul acestei luni, şi preşedintele
NicolasSarkozy se angajase să-i susţină pe agricultori.În răspunsul său, Roger Waite, purtătorul de cuvânt
al comisarului pentru agricultură şidezvoltare rurală Dacian Cioloş, a reamintit că, în 2009, în
timpul crizei laptelui, ComisiaEuropeană a reacţionat cu măsuri de piaţă adiţionale, în valoare de
600 de milioane de
euro, pentru că piaţa avea nevoie. El a adăugat că reuniunea comitetului însărcinat cu gestionarea
chestiunilor legate de producţia de cereale este prevăzută chiar pentru astăzi, iar acest comitetexaminează, în cadrul
fiecărei reuniuni, evoluţiile cotaţiilor bursiere.În cadrul reformei Politicii Agricole Comune, ajutoarele pentru
export ar urma să
dispară până în 2013, însă până atunci ele rămân un instrument legal. În februarie, după cumreami
nteşte Agenţia France Presse, comisarul pentru agricultură Dacian Cioloş a declarat căeste
conştient de dificultăţile de pe piaţa de cereale furajere, în special cea a orzului, dar aadăugat că se
aşteaptă la o ameliorare reală a situaţiei.Pe de altă parte, la o conferinţă desfăşurată la Copenhaga,
Dacian Cioloş a precizat
căhaosul provocat de norul de cenuşă generat de erupţia vulcanului islandez demons
treazănecesitatea unei Politici Agricole Comune puternice, care să permită statelor europene să facăfaţă unor
probleme neprevăzute, precum cele care ar putea apărea în aprovizionarea cu legumeşi fructe a Europei. Evocând
reforma Politicii Agricole Comune, Cioloş a estimat că subvenţiiletrebuie repartizate într-
o manieră echitabilă şi transparent. El a adăugat că trebuie pusă problema repartizării
mai echitabile a fondurilor între statele membre, între regiuni şi diferiteletipuri de agricultori.
"Nu trebuie permis ca această criză să distrugă mari părţi ale agriculturiieuropene, în numele realităţii
pieţei", a spus el, cerând să se ţină cont de veniturile din 2009 alefermierilor.La sfârşitul lunii martie, preşedinţia
spaniolă a UE a prezentat miniştrilor europeni douătexte privind aspectele cele mai importante ale reformei
Politicii Agricole Comune după 2013,respectiv măsuri de gestionare a pieţelor şi îmbunătăţirea funcţionării reţelei
de aprovizionarecu alimente. Iar un grup mic de state susţinătoare ale unei liberalizări mai mari a
sectoruluiagricol, în frunte cu Marea Britanie, Suedia, Danemarca şi Cehia, au refuza
t
să susţină proiectele.După cum a estimat la Bucureşti comisarul Dacian Cioloş, pache
tul legislativ dereformare a Politicii Agricole Comune ar putea fi adoptat până la sfârşitul
anului 2012. El aspus că a lansat o dezbatere publică la nivelul Uniunii Europene, inclusiv în România, iar
pânăla sfârşitul lunii iunie aşteaptă opiniile celor interesaţi.În raportul său privind viitorul PAC după 2013, George
Lyon (Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, regatul Unit) a identificat cinci puncte cheie:
•
Securitatea alimentară şi comerţul echitabil;
•
Agricultura în toată Europa;
•
Biodiversitatea şi protecţia mediului;9

•
Durabilitate;
•
Creştere ecologicăCreşterea costului energiei şi necesitatea reducerii emisiilor de gaze cu efect de
serăreprezenta constrângeri majore pentru creşterea producţiei. „Impactul schimbării climatice vaelimina
opţiunea de a exploata mari porţiuni de teren suplimentar. Schimbarea climatică vacauza, de
asemenea, penurii de apă şi secete, care vor acţiona la rândul lor ca o piedicăîmpotriva
creşterii producţiei", a declarat domnul Lyon.Agricultura europeană şi de pretutindeni va trebui să producă mai
multă hrană, utilizândmai puţine terenuri, apă şi energie. „Fermierii europeni şi PAC trebuie să
demonstreze că aurăspunsuri la provocările secolului 21 şi că ei înşişi reprezintă o parte din soluţie, nu o
cauză".Raportul privind viitorul politicii agricole comune va fi dezbătut în cadrul Comisiei PE îniunie şi votat
în iulie.10
CAPITOLUL IIPOLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ LA NIVELUL ROMÂNIEIII.1.
Prevederile Tratatului de Aderare refer itoare la agricultură
Adoptarea unei Politici Agricole Comune – P.A.C. – a fost stabilită de Tratatul de laRoma
(1957) şi s-a realizat rapid prin cele 3122 de reglementări (cca. 40% din aquis-
ulcomunitar). Principiile acestei politici sunt: unicităţii pieţei şi a preţurilor, preferinţei
pentru produsele comunitare, solidarităţii financiare în susţinerea acestei politici
şi coresponsabilităţiiîn finanţarea stocurilor.Până în prezent principalul instrument de susţinere a P.A.C. a fost
sistemul de garantare
a preţurilor prin Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii – F.E.O.G.A. – înfiinţat
în 1962, însă, în viitor, plăţile directe către agricultori vor ocupa locul principal şi se vaacorda o atenţie sporită
dezvoltării rurale.
Principalele recomandări
în cadrul
criteriilor de aderare
s-au referit la:
pregătireastructurilor administrative necesare elaborării, implementării, coordonării,
monitorizării,controlului şi evaluării programelor de dezvoltare rurală finanţate de Uniunea
Europeană;întărirea structurilor administrative în vederea îmbunătăţirii capacităţii de formulare a politicilor şi de
analiză economică; aplicarea mecanismelor de coordonare specifice Politicii agricolecomune, în
special a sistemului integrat de administrare şi control, inclusiv a sistemului deidentificare şi
înregistrare a animalelor şi a sistemului de identificare a parcelelor de pământ;constituirea
registrului viticol şi a unui sistem de control în sectorul viti-vinicol; alinierealegislaţiei în domeniul
veterinar şi fitosanitar şi modernizarea inspecţiei, în special la viitoarelefrontiere externe.Pentru România
negocierile la acest capitol au fost dificile, dovadă că au început în 2002şi s-au încheiat în 2004 cu o serie de
exceptări şi perioade de tranziţie prevăzute în Tratatul deaderare.Articolul 41 al Tratatului
prevede că
„În cazul în care sunt necesare măsuri
tranzitorii pentru a sprijini tranziţia la P.A.C., (organizarea comună a pieţei, aplicarea normelor c
omunitare în materie veterinară, fito-sanitară şi siguranţă a alimentelor etc.), Comisia le poatelua după
procedura stabilită de Regulamentul 1784 / 2003, într-un termen de 3 ani de la dataaderării, iar
aplicarea lor este limitată la acest termen.În anexa a III – a Tratatului există următoarele
prevederi
7
:
•
denumirea „Rachiu de fructe” poate fi înlocuită de „Palincă” numai pentru băuturaspirtoasă produsă
în România
•
pentru „Vinars” sunt recunoscute următoarele denumiri geografice de origine: Târnave,Vaslui,
Murfatlar, Vrancea şi Segarcea;
•
la băuturile aromatice este recunoscută denumirea „Pelin”
•
la tutunul brut sunt recunoscute denumirile de origine: Molovata, Ghimpaţi şi Bărăgan;
•
 pragurile de procesare (greutatea netă a produselor proaspete) sunt: 50,390 to la roşii şi523 to la
piersici. La pere cantitatea este fără relevanţă;
•
pragul de garantare pentru grupurile de producători de tutun brut este de 2%;
•
se acordă, de la data aderării, drepturi de plantare nou create pentru viticultură de 2830,5Ha;
•
cantitatea naţională garantată la fibrele de in lungi este de 42 to, la fibrele de in scurte şifibre de cânepă 921 to;
•
valoarea medie a ajutorului comunitar este de 120,75 euro care se înmulţeşte
cusuprafaţa naţională garantată;
7
Niţă, I., „
Integrarea României în Uniunea Europeană”,
Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007
11

•
plăţile directe către agricultori vor fi introduse din 2007 exprimate în procente dinnivelul
comunitar: 25% în 2007, 30% în 2008, 35% în 2009, 40% în 2010, 50% în 2011, 60% în2012, 70% în 2013, 80%
în 2014, 90% în 2015 şi 100% începând cu 2016. Aceste plăţi
directe pot fi completate din fonduri naţionale încât sprijinul să reprezinte cel mult 55%
din nivelul plăţilor directe din UE stabilite la 30.04.2004, în 2007; 60% în 2008 şi 65% în 2009, i
ar începând cu 2010 până la 30% peste nivelul menţionat
•
schema unică de plată pe suprafaţă a fost valabilă până la finele lui 2009, urmând să setreacă la schema unică de
plată pe fermă;
•
plafoanele naţionale pentru plăţile directe, calculate după procentele stabilite (25% în2007, 30%
2008 etc. – până la 100% în 2016), sunt: 440,0 mil. Euro în 2007, 527,9 în 2008,618,1 în 2009,
706,4 în 2010, 883,0 în 2011, 1059,6, în 2012, 1236,2 în 2013, 1412,8 în 2014,1589,4 în 2015 şi 1766,0 începând
cu 2016;
•
suprafeţele de culturi arabile de bază naţionale şi producţiile de referinţă sunt: 7.012.666ha cu 2650 kg/ha;
•
în măsura în care consumul de lapte şi produse lactate pentru gospodăria proprie vascade în
favoarea producţiei pentru piaţă se constituie o rezervă ce va completa cota
de producţie stabilită, ce s-
a eliberat la 01.04.2009 şi este de 188400 to (rezervă specială derestructurare);
•
cantitatea de referinţă naţională (cota de producţie) este la lapte de vacă de 3.057.000 to,iar conţinutul de referinţă la
grăsime g/kg de 35,93;
•
cota de zahăr este stabilită la 109.164 t, cea de izoglucoză la 9981 to, iar importurile dezahăr brut la 329.636 to.
•
plafoanele ajutoarelor comunitare pentru seminţe vor fi de 0,19 mil.
€
în 2007, 0,23 în2008, 0,26 în 2009, 0,30 în 2010, 0,38 în 2011, 0,45 în 2012, 0,53 în 2013, 0,60 în 2014, 0,68
în2015 şi 0,75 începând din 2016 şi anii următori. Cantitatea naţională maximă de seminţe pentrucare se plăteşte
sprijinul fiind de 100 t la orez şi 2294 t la celelalte seminţe;
•
pragul naţional al garanţiei pentru tutun la care se acordă sprijinul este stabilit la 12312to ;
•
stocurile publice deţinute la data aderării sunt preluate de Comisie dacă îndeplinesccerinţele
comunitare iar cele care depăşesc cantitatea unui stoc normal de report se elimină pecheltuiala României;În anexa
VII, la punctul 5 „Agricultura”,
se completează prevederile din acest domeniucu următoarele
:
•
Dreptul de replantare (înlocuire) prin defrişarea varietăţilor hibride este
de 30.000 ha, poate fi utilizat până la 31 XII 2014
şi exclusiv pentru „vitis vinifera” (viţă nobilă). Aceastăreconversie nu primeşte ajutor comunitar iar cel
de stat nu poate depăşi 75% din costul total pe plantaţie.
•
Normele speciale de igienă a alimentelor de origine animală (Regulamentul 852 şi853/2004) pot fi
amânate până la 31.12.2009 în condiţiile următoare:

Produsele din unităţile care nu întrunesc aceste norme sunt destinate exclusiv pentru piaţa
naţională şi trebuie să poarte o marcă de salubritate diferită, iar fermele care produc şimanipulează
lapte crud în afara acestor norme, să figureze pe o listă întocmită de autorităţi;

Se vor înainta rapoarte cu privire la modernizarea fiecărei unităţi în parte şi din 31 XII2009 vor funcţiona numai
cele care respectă cerinţele comunitare;

Lista acestor unităţi cuprinde 25 de prelucrare a cărnii, 2 a cărnii de pasăre şi 27 de prelucrarea

laptelui şi produselor lactate.
•
Poate fi amânată până la 31 XII 2009 furnizarea informaţiilor privind produsele de uzfitosanitar, utilizate exclusiv
pe teritoriul românesc care cuprind compuşi de cupru, sulf, clorurăde acetil, etc.12

În anexa VIII există următoarele prevederi referitoare la dezvoltarea rurală

8
:
•
Se acordă un sprijin pentru fermele de semi-subzistenţă (care produc în primul rând pentru
consumul propriu, dar comercializează o parte din producţie), dacă prezintă un plan deafaceri (de
viabilitate cu necesar de investiţii, obiective şi etape). Analiza acestui plan se facedupă 3 ani şi dacă nu a fost
îndeplinit nu se restituie ajutorul dar nici un sprijin suplimentar nuse primeşte. Sprijinul se acordă anual sub forma
unei sume forfetare, nu poate fi pe un termenmai mare de 5 ani şi este de 1000 € anual.
•
Idem pentru constituirea şi administrarea grupurilor de producători au condiţia să fierecunoscuţi
oficial între data aderării şi 31.XII.2009. Sprijinul se acordă în tranşe anuale pentru primii 5 ani şi se
calculează pe baza producţiei comercializate anual şi nu va depăşi 5% (primulan), 5% (al doilea an),
4% (al treilea an), 3% (al patrulea an), şi 2% (al cincilea an) din valoareaacesteia în cazul în care este de cel mult
1.000.000 € anual şi 2,5%, 2,5%, 2%, 1,5%, 1,5%, încazul în care depăşeşte această valoare. Sumele ce se pot
acorda sunt descrescătoare, respectiv100.000 € în primul şi al doilea an, apoi 80.000, 60.000 şi 50.000.
•
Se poate acorda sprijin pentru conceperea şi punerea în aplicare a unor strategii localede dezvoltare rurală de
tipul „LEADER”.
•
Se poate acorda sprijin agricultorilor eligibili pentru plăţile directe din partea UE şi plăţidirecte suplimentare cu
condiţia ca sprijinul total pentru 2007,2008 şi 2009 să nu depăşească40% din nivelul plăţilor directe
aplicat în UE la data de 30.04.2004.
•
Se acordă sprijin pentru investiţii exploataţiilor agricole a căror viabilitate economică ladata dării în folosinţă a
investiţiei poate fi demonstrată şi poate reprezenta 50% din valoare,respectiv 60% în zonele
defavorizate şi 55% respectiv 65% dacă investiţiile sunt efectuate defermieri tineri.
•
Pentru perioada 2007-2013 sprijinul UE pentru ansamblul măsurilor de dezvoltare ruralăse va face în conformitate
cu Regulamentul 1260/1999 şi dispoziţiile generale privind Fondurilestructurale, iar în zonele
corespunzătoare Obiectivului nr.1 contribuţia financiară a UE poateajunge la 85% pentru
măsurile agro-ecologice şi privind bunăstarea animalelor, respectiv
la80% pentru alte măsuri, sau la nivelul procentelor prevăzute de regulamentele priv
inddezvoltarea rurală, în vigoare la data aderării, oricare dintre acestea este mai mare.

În declaraţia comună privind dezvoltarea rurală se prevăd la secţiunea garantare aFEOGA,

următoarele alocări de fonduri: 577 mil. € pentru 2007, 770 pentru 2008 şi 961 pentru2009 (în total 2308 mil.
€).Conform unor studii O.C.D.E., România ar avea nevoie de cel puţin opt ani pentru aimplementaacquis-ulcomunitar
agricol,dincare3-4anidupăaderareşiîncondiţiileîncare
va beneficia de o infuzie de fonduri substanţială.A g r i c u l t u r a v a f i p r i n c i p a l u l b e n e f i c i
a r a l a d e r ă r i i l a U . E . , d e o a r e c e s - a b u c u r a t întotdeauna de un sprijin substanţial în
cadrul Politicii Agricole Comune, absorbind aproape50% din bugetul de circa 102 miliarde € la cât s-a
ridicat în 2004. Impactul aderării ne este netfavorabil, chiar dacă sunt şi vor fi multe greutăţi, deci,
dezavantaje.Agricultura românească a pornit pregătirea pentru aderare cu un mare handicap, cel creatde Legea
18/1991 care a făcut să avem în prezent 4,2 milioane de proprietari cu circa
40milioane de parcele agricole, 37% din populaţie să depindă de agricultură (faţă de 4,5% în U.E.- 15 membri)
având în posesie numai 2,5 ha în medie pe gospodărie, faţă de 20 ha în U.E., unrandament ce nu depăşeşte 50%
din media comunitară şi suprafeţe întinse necultivate. Deficitul balanţei comerciale la produsele agricole a
atins cote alarmante – recordul, 2.511 mil. $ în 2002, peste 50% din necesarul intern fiind
acoperit din import.Acesta este contextul în care trebuie apreciată importanţa aderării la U.E. în
privinţaagriculturii.
8
Niţă, I., „
Integrarea României în Uniunea Europeană”,
Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007
13
Avantaje:
•
Fondurile de preaderare prin programul SAPARD
au totalizat pentru întreaga perioadă 1.609 mil. € repartizate astfel: 256 mil. € pentru
îmbunătăţirea procesului de
prelucrareş i c o m e r c i a l i z a r e a p r o d u s e l o r a g r i c o l e ş i p i s c i c o l e , 4 3 9 m i l . € p e
n t r u d e z v o l t a r e a ş i îmbunătăţirea infrastructurii rurale, 226 mil. € pentru investiţii în exploataţii (ferme)
agricole,450 mil. € pentru dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice, 157 mi
l. € petruactivitatea forestieră şi 81 mil. € pentru îmbunătăţirea pregătirii profesionale; 75% din
acestefonduri reprezintă contribuţia U.E. diferenţa revenind statului, iar în funcţie de
domeniu beneficiarul trebuie să contribuie cu cel mult 50% din valoarea (costul) proiectului.
•
Fondurile post-aderare
nu se vor reduce, ci vor creşte, cu deosebire că vor avea un altmecanism de gestiune şi repartizare, respectiv prin
FEOGA.
•
în afara asistenţei financiare şi tehnice primite prin programul SAPARD, România a beneficiat
de importante fonduri şi asistenţă tehnică prin programul PHARE;
•
punerea bazelor unei agriculturi moderne, inclusiv prin reducerea gradului defragmentare a acesteia,
care să răspundă exigenţelor de randament şi calitate existente în U.E.,valorificarea mai bună a avantajelor
pedoclimatice şi a costului redus al forţei de muncă la oserie de culturi şi produse în care România s-ar
putea specializa;
•
costul redus al terenurilor şi abundenţa forţei de muncă vor atrage investitori străini înscopul realizării unor
producţii ecologice pe terenuri ce s-au „odihnit” mai mult de 15 ani;
•
modernizarea infrastructurii rurale şi asigurarea unor venituri decente pentru agricultorivor contribui la
atenuarea diferenţei mari existente în prezent între oraş şi sat şi la reducereamigraţiei;
•
îmbunătăţireabalanţeicomercialelaproduseagro-alimentareprincreştereaexporturilor(datorităcompetitivităţiisporiteşirestituirilorla
exportulînţărileterţe)şiaponderiiproduselorindigenelaasigurareanecesaruluiintern,precumşiurmareareduceriiimporturilordinţărileterţeprinaplicareataxelorde
prelevare(alinierealapreţurileinterneprinplatadiferenţeidintreacstepreţurişiceleinternaţionale).PânăînprezentamfostexcedentariîncomerţulcuU.E.la
animalevii,orz,floareasoareluig,râu,vinp,orumbl,egumeşinuci;
•
pe termen mediu şi lung alături de agricultorii cărora li se va asigura un trai decent( v e n i t u r i s
igure şi cât mai apropiate de media naţională) principalii beneficiari vor f
i consumatorii care vor avea acces la o gamă variată de produse, garantate calitativ şi la preţurirezonabile;
•
pe măsura schimbului de generaţii din agricultură se va realiza şi o nouă mentalitate şi pregătire
profesională a celor care lucrează în acest domeniu;
•
dezvoltareaunoractivităţineagricoleînmediulruralcreândposibilităţisuplimentaredecâştig,noilocuridemuncăşimodernizareasatului.
Dezavantaje:
•
costurile bugetare importante la care obligă cofinanţarea proiectelor ce beneficiază desprijin SAPARD şi
apoi FEOGA.
•
reducerea drastică a numărului de persoane care lucrează în agricultură şi dificultăţilereconversiei
profesionale a acestei populaţii, care nu are calificare şi este îmbătrânită; costurilesociale ale acestei schimbări;
•
liberalizarea pieţei funciare (terenuri agricole şi forestiere) şi în special accesul străinilor (după cei şapte ani de
tranziţie) la această piaţă
•
ar putea conduce la un transfer semnificativ de proprietate, cu avantajele, dar mai alesdezavantajele acestei situaţii;
•
pe termen scurt preţurile la produsele agro-alimentare vor creşte ceea ce va avea unimpact negativ
asupra consumatorilor;14

•
în cazul în care oferta internă nu se va îmbunătăţi pentru a acoperi necesarul intern vor creşte şi importurile (în
special din ţările care au aderat la U.E. în 2004) înrăutăţind şi mai mult balanţa comercială agricolă;
•
datorităconcurenţeiimporturilorşiresurselorlimitateuniagenţieconomicidinsectorulagro-alimentararpuetaaveadifcultăţideadaptare,ieşinddepepiaţă;
•
majoritatea micilor producători care practică agricultură de subzistenţă vor părăsi întimp această
activitate prin: vânzarea sau cedarea folosinţei pământului ce-l au în posesie,îmbrăţişarea unei
activităţi neagricole, emigrare sau pensionare/deces.
II.2. Cele două agriculturi ale României şi Politica Agricolă Comună
Ponderea populaţiei ocupate în agricultură în România este cea mai mare din UE, dar esteîn scădere încă din
perioada de pre-aderare. Sursa cea mai importantă a descreşterii pare a fimigraţia externă, mai
ales spre Spania şi Italia, facilitată de libertatea de mişcare în Europa(vezi
Figura 1
in capitolul Anexe).Deşi în România multă lume are o impresie contrară, modelul european de agricultură nuse
bazează pe uriaşe exploataţii agricole, ci pe ferma mijlocie, de obicei familială. E drept căexistă
diferenţe între ţările UE, cu Marea Britanie şi Danemarca, dar şi Cehia având exploataţiimai mari decât media
europeană. România însă nu corespunde acestui model şi are o structurăagricolă bizară pentru un stat european
modern. Exploataţia medie în România are 3,3 hectare,avem o populaţie ocupată în agricultură uriaşă ca
procent, dar şi un număr semnificativ deferme foarte mari care consumă cea mai mare parte din subvenţiile
agricole.De fapt, România are două agriculturi, fără legătură între ele şi cu obiective, interese
şichiar soluţii de dezvoltare divergente:1 I . A g r i c u l t u r a d e s u b z i s t e n ţ ă - f o a r t e m u l t e
m i c r o - e x p l o a t a ţ i i , c a r e n u t r ă i e s c p e n t r u p i a ţ ă ci pentru auto-consum (
2,6 milioane gospodării din România deţin sub 1 hectar de pământ).
1II. Agricultura agro-industrială compusă din exploataţii de sute, dar mai
c u r â n d d e m i i de hectare – o agricultură adaptată la piaţă şi relativ performantă din punct de
vedere tehnic(
9600 de gospodării deţin peste 100 hectare).
Exploataţiile mijlocii (între 10 şi 100 ha) utilizează doar în jur de 12% din suprafaţaagricolă din
România (vezi
Tabelul 1
din capitolul Anexe).În mod paradoxal, agricultura europeană care se bazează masiv pe ferme
mijlocii estePolonia. Dar această structură nu se datorează politiciii europene, Polonia ieşind din comunismcu o
structură bazată pe asemenea ferme. La rândul său, Danemarca este cazul tipic
deagricultură din spaţiul anglo-nordic: ţară puternic industrializată, cu populaţia
ocupată înagricultură insignifiantă (3%) şi cu producţie realizată în ferme foarte mari (vezi
Figura 3
dincapitolul Anexe).Cum este posibil ca cea mai mare populaţie rurală din Europa să lucreze cel
mai marenumăr de ferme neviabile economic şi nici măcar conectate la piaţă? Răspunsul ţine
de structurasocială a mediului rural românesc: agricultura de subzistenţă ascunde de fapt lipsa de
şanse,şomajul ascuns şi sărăcia. Cea mai mare parte a producţiei exploataţiilor agricole
mici estefolosită pentru consumul propriu şi nu pentru realizarea de venituri băneşti. Astfel
veniturile băneşti din agricultură contribuie cu doar 2,8% la formarea veniturilor pe ansamblulgo
spodăriilor şi cu 20,6% în cazul gospodăriilor de agricultori. În 2007 nivelul mediu
alveniturilor băneşti realizate din agricultură era de şapte ori mai mic decât cel realizat în mediede un salariat.
Aceasta face ca unul din doi agricultori să trăiască în gospodării aflate sub pragulsărăciei. În anii ’90 agricultura a
absorbit şocurile economice prin care a trecut România. Astfel populaţia ocupată în agricultură a crescut
de la 28,5% în 1989 la 43,5% în 2001 pentru ca apoisă scadă la 30% în 2008. Dezindustrializarea
forţată din anii `90 a împins mase de orăşenirecenţi înapoi la ţară, unde au supravieţuit cu mici
loturi de pământ care nu le-au oferit nici o15

şansă să realizeze venituri decente, nici măcar pe termen lung. Nu degeaba se

constată ocorelaţie între populaţia ocupată în agricultură şi sărăcia la nivel regional: 13% în
judeţulBraşov, puternic industrializat, faţă de mai mult de jumătate din populaţia ocupată în
judeţe precum Teleorman (55%) sau Giurgiu (53%) – poluri ale sărăciei.Cum se arăta mai sus, cele
două agriculturi româneşti atât de diferite au interese de celemai multe ori divergente şi cer genuri de intervenţie
diferită din partea statului. Din nefericire,marja de manevră a guvernelor naţionale în cadrul PAC nu e foarte mare,
iar PAC este gândităca o politică unitară, indiferent de mărimea exploataţiilor. România se
integrează treptat înmecanismele de aplicare ale PAC şi ar trebui să mediteze serios la
modul în care politicaeuropeană comună afectează structura sa agricolă.Deocamdată, PAC înseamnă
pentru România în principal subvenţii pentru producători şi bani pentru dezvoltare rurală. Doar
că echilibrul dintre cele două este invers faţă de ţările dinOccident, în sensul că în România
dezvoltarea rurală are alocate mai multe fonduri decâtsubvenţionarea fermelor.
Subvenţiile
Ţările din Est care au intrat în UE în 2004 şi 2007 au intrat pe o schemă de plăţi diferităfaţă de membrii vechi ai
Uniunii. Aşa cum am arătat mai sus, reformele succesive ale PAC aufăcut ca fermierii europeni să primească
sume fixe anuale care ţin cont de criteriul istoric (cât au primit în trecut). Estul Europei a aderat după ce
schema fusese deja reformată, fiecare stat nouintrat avusese în trecut propriile politici de
subvenţionare a agriculturii, astfel încât criteriulistoric nu putea fi aplicat. Soluţia a fost găsită în
plata subvenţiei pe suprafaţă: fermierii est-europeni primesc bani în funcţie de suprafaţa deţinută (nu
neapărat şi cultivată, dar menţinută
în bune condiţii agricole). În plus, schema a fost gândită astfel încât subvenţiile din Est să sealinie
ze treptat la cele din Vest, începând de la un nivel de 25% faţă din plăţile din vechile statemembre ( vezi
Tabelul 2
din capitolul Anexe).În ce priveşte România, Bucureştiul a optat în timpul negocierilor pentru o
suprafaţăminimă pentru exploataţiile care pot primi subvenţii de 1 ha – cu alte cuvinte, exploataţiile desub 1 ha nu
primesc subvenţii europene. Teoretic, s-ar fi putut alege o limită minimă de 0,3 ha.A fost o decizie dificilă pentru
că în mod practic asta înseamnă că 2,6 milioane de gospodării desubzistenţă nu primesc subvenţii. Considerăm
totuşi că opţiunea a fost corectă pentru că:
•
sumele primite pentru gospodării de sub 1 ha ar fi fost nesemnificative pentru scopulconectării la
piaţă (pentru a înţelege ordinul de mărime, subvenţia pe 1 ha a fost în jur de 100 euro anual);
•
în schimb, administrarea plăţilor pentru gospodării minuscule ar fi fost un coşmar,oricum
România nu pare a fi capabilă să gestioneze riguros nici măcar plăţile pentrugospodăriile de peste 1
ha.În ce priveşte fermele agro-industriale mari, există o dezbatere aprinsă la nivel
europeanasupra lor. Deşi intenţiile iniţiale ale PAC erau de a proteja fermele mijlocii
familiale,subvenţiile tind să se concentreze spre cele mari. Ecologiştii susţin că acestea distrug
mediul prin agricultura intensivă, cei care militează pentru combaterea sărăciei globale spun că e
nedrept ca din banii contribuabililor europeni să fie subvenţionate firme mari care oricum s-ar descurca fără
aceşti bani, în defavoarea ţăranilor săraci din Africa şi America de Sud, ceiinteresaţi
de bunăstarea animalelor arată cu degetul spre tratamentul acestora în complexeleagro-
industriale. Fermele mari sunt supuse focului încrucişat în toată lumea dezvoltată, chiar mai mult
în SUA, unde dominaţia lor este mai evidentă decât în Europa. Propunerile actualuluicomisar pentru Agricultură
Mariann Fischer Boel privind fixarea unei limite superioare a sumei pe care o exploataţie o poate primi
au fost respinse prin presiunea lobby-ului agricol, dar
cevamijloace timide de limitare au fost introduse. În România, ruptura între agricult
ura desubzistenţă şi fermele foarte mari face ca distribuţia subvenţiilor să fie cea mai inechitabilă dintoată UE
(vezi
Figura 4
din capitolul Anexe).16

Aceasta figura suprinde distribuţia subvenţiilor pe suprafaţă în România în funcţie demărimea

exploataţiilor. Se vede o concentrare puternică a plăţilor în categoria fermelor foartemari. Astfel
,
în 2008, 0,2% din exploataţii (cele de peste 500 ha) au luat 30% din subvenţiilePAC alocate
României. Dacă includem şi fermele de 100 – 500 ha, rezultă că 0,9% dinexploataţii au
primit 51% din subvenţii. Cifrele pentru 2007 arată o situaţie asemănătoare, iar pentru 2009 centralizarea
cererilor făcută de APIA dă o distribuţie similară. Evident, statistica procentuală este influenţată
de fragmentarea extremă a terenurilor la categoria 1 – 5 ha, dar nutrebuie să uităm că în acelaşi timp
această statistică nu include cele 2,6 milioane de gospodăriicare au mai puţin de 1 ha.
Dezvoltarea rurală
În general la nivelul UE, Pilonul I (subvenţii) are alocată cea mai mare parte a fondurilor PAC. În România însă,
situaţia e inversă. Dacă analizăm suma alocată (nu cheltuită) Românieiîn perioada 2007 – 2013
observăm că Pilonul II ar trebui să absoarbă 55% din fondurileagricole. Cazul
României este tipic pentru statele din est, unde în general dezvoltarea ruralăocupă o pondere mai
mare în alocarea bugetară decât subvenţiile pentru ferme (vezi
Figura 5
din capitolul Anexe).Cum se face că România şi ţările din est în general deţin o atât de
mare pondere afondurilor pentru dezvoltare rurală? Este şi un efect indirect al faptului că subvenţiile nu au
fostîncă aliniate cu cele din Vest (deci ponderea în total e mai mică), dar în principal explicaţia ţinede formula
generoasă pentru Est la care s-a ajuns în precedenta dezbatere asupra PAC: dorindsă reducă fondurile pentru
subvenţii, premierul britanic de atunci Tony Blair a adresat un fel de provocare ţărilor din Occident:
reducem Pilonul I, dar ca să nu fim acuzaţi că dorim să obţinem banii rămaşi, vom mări fondurile
de dezvoltare rurală pentru ţările care au cea mai mare nevoiede ele. Formula de calcul negociată
politic se baza în principal pe suprafaţa agricolă şi pedimensiunea populaţiei rurale. Aşa se face
că România poate accesa sume dintre cele maisemnificative procentual pentru dezvoltare rurală. Va
rămâne însă această formulă în practică şidupă 2013? Guvernele succesive ale României s-au comportat
ca şi cum deja fondurile dedezvoltare rurală apreciabile alocate României sunt un dat natural, care nu poate fi
schimbat,aşa că se concentrează pe creşterea subvenţiilor. Subvenţii care merg, cum am arătat mai sus, înmare
parte spre fermele foarte mari. Nu este exclus un scenariu prin care sumele
alocateRomâniei pentru dezvoltare rurală post- 2013 ar putea să scadă, ca urmare a schimbării formuleide
alocare. Asta ar însemna ca posibilitatea satelor româneşti de a accesa fonduri
pentrucanalizare, apă potabilă, igienizare, de pildă, să fie redusă. Prioritatea guvernelor româneşti ar trebui să fie
păstrarea şi eventual creşterea fondurilor de dezvoltare de care satele au disperatănevoie, mai mult decât creşterea
subvenţiilor, care nu au efect practic asupra peisajului socialrural sau au chiar efecte negative.
II.3. Reforma post 2013 a Politicii Agricole Comune – priorităţile româneşti
Una din priorităţile majore, dacă nu cea mai importantă, atunci când vorbim de reformaagricolă în
România ar trebui să fie rezolvarea problemei structurale a satului românesc. Atâtavreme cât acesta se află într-o
tendinţa continuă de „golire” alimentată de lipsa fundamentală
demijloace economice de supravieţuire, dezvoltarea agriculturii este imposibilă dat fiind căresursa
umană fundamentală cât şi interesul pentru dezvoltarea agricolă lipsesc.Apartenenţa la Uniunea Europeană
ne oferă posibilitatea de a beneficia de o Politicăagricolă comună înzestrată cu un buget generos.
Mai mult decât atât, în contextul reformării post 2013 a PAC, ne putem aduce şi contribuţia
la redefinirea acesteia în funcţie de nevoilenoastre specifice. Iar contrar opiniei publice larg răspândite
potrivit căreia prezenţa lui DacianCiolos în Executivul european este suficientă pentru a rezolva această problemă,
este datoria şiresponsabilitatea României de a veni cu o strategie coerentă şi de a o susţine în
dezbatereareformării PAC care se anunţă deja extrem de aprinsă.17

Până în prezent, însă, România nu doar că pare să fi înţeles exact pe dos

problemeleagriculturii naţionale, ci s-a şi încăpăţânat să meargă într-o direcţieinversă trendului
european,minimizandu-şi astfel şansele de reuşită. Spre exemplu, România a susţinut până în
prezenturmătoarele tipuri de măsuri: mărirea sau păstrarea la aceleaşi proporţii a
subvenţiilor pesuprafaţă deşi marea majoritate a fermelor româneşti sunt prea mici pentru a
putea profita deaceste subvenţii, a fost împotriva modulării progresive care ar aduce mai mulţi
bani pentrudezvoltarea rurală pentru care a şi obţinut de altfel o exceptare până în 2016, s-a opus
plafonăriisumelor pentru fermele foarte mari împiedicând astfel suplimentarea fonduril
or pentrudezvoltarea fermelor mici şi medii.Se observă astfel o tendinţă aautorităţilor românede a-şi concentra
atenţia în special pedezvoltarea macro-
agricolă, de tip industrial, mizând în special pe dezvoltarea de mariexploataţii agricole
care să le permită acestora dobândirea unui acces mai amplu la subvenţiileeuropene din pilonul I al PAC. Trebuie
spus că acest obiectiv este unul legitim dacă se ţine contdefărâmiţarea
extremăa suprafeţelor agricole în România. Pe de altă parte, concentrareasuprafeţelor nu
va putea soluţiona problema structurală a agriculturii care depăşeşte sfera strictagricolă.Aşa cum s-
a spus mai devreme, o problemă esenţială a agriculturii româneşti este"golirea"
satelor şi lipsa cronică de şanse a ţăranului/fermierului român. În acest
context,strategia autorităţilor române ar trebui reechilibrată în mod decisiv şi orientată mai
degrabăcătre dezvoltarea rurală (pilonul II al PAC) decât înspre subvenţionarea marilor suprafeţe.În mod concret,
pilonul II de dezvoltare rurală al PAC ar oferi posibilitatea finanţării de proiecte de infrastructură şi
de devoltare care ar aduce în mediul rural canalizare, igienizare, apă potabilă. În plus, aspectele
de promovare a unei agriculturi „multifuncţionale” incluse în pilonulII al PAC ar putea oferi
României şansa de a-şi prezerva specificitatea cadrului natural,tradiţional şi ecologic şi de
a-l promova şi integra în scheme de eficientizare economica şi denişă precum agricultura organică, turismul
ecologic şi tradiţional, promovarea de produse localeşi regionale etichetate şamd.În plus, această strategie ar fi şi în
acord cu tendinţele generale de reformă a PAC, ceea cene asigură astfel ca nu am mai merge, ca până acum, într-o
direcţie opusă celei majoritare şi ne-am maximiza astfel şi sansele de reuşită.În acest fel, agricultura româneasca ar
putea fi revigorată de la baza ei şi, în plus, ar putearezolva pe termen mediu şi lung problematica
importantă a subdezvoltării şi alienării satuluiromânesc.18

CONCLUZII
Dacă pentru ările care au aderat la UE în 2004, primii cinci ani de aplicare a PAC au
ț
fost considerai în general un succes major, pentru România acest lucru nu este deloc evident.
ț
La aproape trei ani de la aderare situaia sectorului agroalimentar
nu s-a îmbunătăit
țț
substanial din nici un punct de vedere, deşi anumite semne (slabe)
ale unei apropieri de
ț
modelul european de agricultură sunt vizibile. Totuşi, caracteristicile principale ale agriculturiiromâneşti au rămas
aceleaşi din perioada de pre-aderare:a) pondere ridicată a populaiei ocupate în agricultură,
ca urmare a caracterului de
ț
subzistenă al activităii din cea mai mare parte a gospodăriilor individuale;
țț
b) slaba reprezentare a fermelor familiale comerciale, terenul agricol fiind utilizat preponderent
de un mare număr de exploataii individuale mici şi un număr redus de
ț
exploataii foarte mari;
ț
c) sumele mari primite de sectorul agricol de la bugetul UE şi de la bugetul naional au
ț
avut un impact nesemnificativ asupra performanelor tehnice şi economice ale fermelor.
ț
Pe acest fond de subdezvoltare a sectorului agricol românesc, Politica Agricolă
Comunănu poate suplini lipsa unei viziuni naionale cu privire la rolul agriculturii în
modernizarea
ț
economică a României. De altfel, principalele preocupări ale administraiei româneşti în ultimii
ț
 trei ani au fost de a implementa regulamentele europene (destul de sofisticate) cu
scopula b s o r b i e i f o n d u r i l o r c o m u n i t a r e d e s t i n a t e a g r i c u l t u r i i , ş i m a i p u i n d
e a elabora unele
țț
programe de transformare a sectorului agroalimentar şi a spaiului rural.
ț
Avem nevoie de
oviziune proprie asupra agriculturii, care să plece de la realitatea celor două sectoar
e – subzistenă / agro-industrie - i care să se integreze în PAC. De asemenea, România trebuie să
țș
fie un participant activ în dezbaterile privind reforma PAC i să caute aliai pentru propuneri
șț
care servesc cel mai bine structura agriculurii româneti.
ș
BIBLIOGRAFIE:
19

•
Câmpeanu Virginia,
Reforma politicilor comunitare în perspectiva lărgirii UE
, IEM,2003
•
Dumitrescu S., Ciochină I., Niţă I.,
Construcţie europeană. UE
, Ed. IndependenţaEconomică, Piteşti, 2010
•
Luca Lucian, Ghinea Cristian - Centrul Român de Politici Europene,
O ţară şi douăagriculturi
– Policy memo, nr. 4, 2009
•
Niţă I., Integrarea României în Uniunea Europeană, Ed. Independenţa Economică,Piteşti, 2007
•
Niţă Ion, Voicu Iulica, Scărlătescu Iuliana, Sima Isabella-Cristiana,
Dicţionar explicatival Uniunii Europene,
Ed. Irecson, Bucureşti, 2009