Hagi Tudose

~ rezumat ~
Barbu Stefanescu Delavrancea

I. La biserica “Sfânta Troiţa”, pe partea stângă a Şoselei Vitan, erau câţiva bătrâni
nelipsiţi de pe acolo, mândri tare de biserica lor şi de zugrăvelile ei de pe dinăuntru şi pe
dinafară. Când apărea câte cineva care nu era de-al locului, începeau să-i ceară părerea
despre biserica lor.

Dacă pe trecător îl împingea păcatul să zică ceva de sfinţii uscaţi şi drepţi de pe ziduri, pe
dată răspundeau în vârful limbii că numai sfinţii lor sunt sfinţi adevăraţi, nu ca aceia de
astăzi, cu ochi de om, cu mâini şi picioare tot de om obişnuit.II. Autorul îşi aminteşte cum
l-au judecat şi pe el, ctitorul şi alti trei dintre bătrânii credincioşi bisericii. Intre aceştia se
afla şi jupân Hagiul, îmbrăcat într-o scurteică spălăcită şi pătată, pe când ceilalţi erau
îmbrăcaţi cu giubele lungi. Ctitorul lăuda de zor picturile bisericii, capul mucenicului
Mina, capul archiereului Nicolae…Autorul tăcea şi asculta. Ctitorul continuă, lăudând
zugrăveala “Judecăţii de Apoi”, arătând bogaţii nemilostivi care se duc din zgârcenie în
focul iadului cu sacii lor cu aur cu tot.

La aceste cuvinte, jupân Hagiul întâi lăsă capul în jos, apoi o şterse binişor de acolo. Cei
trei bătrâni rămaşi începură a cleveti despre zgârcenia lui Că e plin de galbeni, dar nu dă
un sfanţ la cutia milei. Că îşi astâmpără foamea şi setea gustând pe la băcănii câte o
măslină, o feliuţă de pastramă, o gură de bragă şi spunând apoi că sunt scumpe şi că sunt
vremuri grele, n-are cine să plătească. Apoi se năpustiră să râdă de hainele şi cizmele lui
jerpelite, de obiceiul de a-şi cârpi hainele cu bucăţi din ele însele sau de a fuma numai
tutun de la alţii.

III. Hagiul nu făcea foc în sobă nici pe cel mai mare ger, nu cumpăra şi el un porc la
Crăciun sau un miel la Paşte, oricât i-ar fi zis nepoată-sa, Leana. Era săracă şi nu avea pe
nimeni altcineva, trăia aciolată pe lângă unchiul său cel zgârcit.

De mic copil el fusese tare strângător şi păstrător. Când era şcolar aduna banii pe care îi
dădea mama lui ca să-şi ia covrigi. Devenit calfă la găitănărie strângea banii, nu bea, nu
se uita şi el după fete, mânca pâine şi bea bragă, de ajunsese slab, galben şi bătrânicios la
treizeci de ani. Noroc cu fostul stăpân că îl mai lua la masă ca să-l mai îndrepte. Jupânul
îl luase tovarăş, asociat cu el la prăvălie şi se ţinuse de capul lui să se însoare, dar Tudose
nu vrusese nicicum, nevasta şi copii însemnau cheltuială: mâncare, haine, şcoală,
plimbări…el nu avea de unde…

IV. Când i s-a izbândit visul de a rămâne singur stăpân pe prăvălie, nu a mai ştiut de el de
fericire. În prima seară, la închidere, s-a ţinut după ucenici, să nu trântească uşile, să nu
spargă geamurile, să umble încet cu lacătele. Ajuns la căsuţa lui, cu pereţii cojiţi, prăfuită
şi rece, Tudose stătea pe întuneric mulţumind lui Dumnezeu că a făcut soarele, altfel cât
ar fi cheltuit el pe lumânări să lumineze prăvălia ! Apoi se gândea numai la bani, câţi are,
unde i-a ascuns, să nu-i fure hoţii…

V. Şi aşa a trăit Hagiul până la bătrâneţe. La şaizeci de ani vându prăvălia şi, muncit
totuşi de gândul că e bogat şi nu a dat nimic la săraci, că nu a avut şi el o femeie şi un
copil, plecă în hagialâc, în pelerinaj, la locurile sfinte, la Ierusalim. Nu s-a putut stăpâni,
însă, să nu facă şi o afacere, a adus lemn sfânt şi l-a vândut bătrânilor, babelor şi
văduvelor. Şi-a scos şi paralele cheltuite cu hagialâcul, a mai şi câştigat ceva pe deasupra.
Dar bătrâneţile nu l-au iertat, tuşea tot mai tare, îl cam lăsase auzul, vorbea de unul singur
şi uita.

VI. Până la optzeci de ani tot a mai rezistat el, dar în anul acela se pusese o iarnă grea.
Biata Leana sufla de zor să facă ochiuri pe geam şi îi zicea să-i dea bani de lemne, dar el
nu se îndura, că pe frigul ăla lemnele erau scumpe…

A doua zi, pe jumătate îngheţat, îi dădu nepoatei un galben să facă foc, că simţea că
moare. Apoi, după ce zăcu trei zile, fără a o lăsa să cheme doctorul, ceru o ciorbă de
găină. Seara, Leana întinse pe pat un ştergar şi puse pe acesta o strachină cu ciorbă caldă,
aburindă, cu steluţe de grăsime deasupra. Gustă puţin, dar pe gât avea gustul aurului , i se
părea că gustase din carnea copiilor lui. Leana râvnise şi ea la ciorbă şi ieşise din odaie
înghiţind în sec. Când intră iar, Hagiul începu să strige, ba să stingă focul şi să ducă
cenuşa şi cărbunii înapoi, ba să ducă fulgii şi bucăţile de carne , ca să-i dea banii înapoi
măcar pe jumătate, ba să-i taie coada cotoiului, că stă uşa prea mult deschisă când intră şi
se răceşte odaia. Apoi căzu pe pat, iar Leana, speriată, fugi afară. Îl mai auzi în mijlocul
nopţii numărând galbenii şi îl compătimi “Săracu’, ce bogat este !”.

Dimineaţă îl găsi trântit pe un purcoi de galbeni. O văzu că îl priveşte şi bolborosi cu

greu să nu se uite, să închidă ochii, că ochii fură, apoi adormi pe veci, cu mâinile înfipte
în bani.

Leana îi făcu o înmormântare cu mare fast, spre admiraţia privitorilor. Bătrânii şi ctitorul,
la vestea că lăsase în urma lui o avere uriaşă, spuseră că, dacă ar fi văzut ce cheltuială se
face cu înmormântarea lui…ar fi murit !