Dezvoltarea muzicii romanești in sec.

XIX
( Studiu de caz)
În domeniul artelor plastice apar diferite centre de pictura, care
cultiva interesul pentru portret si în care sînt evidente tendintele
de a zugravii aspiratiile sociale cât si ale maselor populare.

Nici cultura noastra muzicala nu ramîne în afara acestei miscari

artistice înnoitoare. Paralel cu patrunderea unor manifestari
artistice europene, se intensifica si procesul de raspândire a muzicii
profesioniste, viata muzicala începe sa se organizeze, iar
frumusetea si bogatia cântecului popular atrag atentia
muzicienilor. Din aceasta perioada dateaza si primele încercari de
compozitie, primele creatii muzicale profesioniste inspirate din
folclor.Dezvoltarea muzicii culte din Transilvania in ultimile decenii
ai sec. XIX, a fost inconjurata , tot asa ca si teatrul, de unele
societati anume organizate in acest scop , precum Harmonia si
Asociatia Muzicala Romaneasca de la
Sibiu. O personalitate vasta in aceasta
perioada , care a participat la viata
muzicala a Bucovinei, a fost Ciprian
Porumbescu (1853-1883), care in afara
de operele de larga circulatie in mediul
romanesc Balade si Crai Nou , a lasat o
multime de alte lucrari muzicale. În prima
jumătate a veacului, cultura noastră
muzicală cunoaşte remarcabile prefaceri.

Se extinde influenţa artei apusene în

domeniul învăţământului, vieţii de
concert, spectacolelor teatrale însoţite de
muzică şi se făuresc primele creaţii
româneşti de tip european. Treptat se
introduce şi muzica instrumentală, iar
după 1860 aşezământul devine “Şcoală
de bel-canto”, unde se va studia pianul,
vioara, violoncelul şi contrabasul. Din
1860 a funcţionat “Şcoala de Muzică şi Declamaţiune”, pentru ca
în urma Decretului din 1864 al domnitorului Al. I. Cuza să ia fiinţă
”Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune”, cu cele două şcoli de
la Iaşi şi Bucureşti. Această instituţie artistică era menită a forma
interpreţi români în muzica bisericească, instrumentală, vocală şi
în arta dramatică. Dezvoltarea vertiginoasă a vieţii muzicale se
datorează perfecţionării instrumentelor, pianul ocupând primul loc
datorită pătrunderii sale în muzica de casă şi în instituţiile de
educaţie muzicală. Pentru cererile crescânde de partituri, apar şi
se dezvoltă editurile muzicale, care comercializează cele mai
variate transcripţii pentru pian ale marilor creaţii simfonice şi de
operă, înlesnind astfel cunoaşterea lor de către cercuri cât mai
mari de oameni.

Unul dintre reprezentanţii culturii muzicale ieşene din jumătatea a

doua a secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea
este Gavriil Musicescu (1847-1903), compozitor, muzicolog,
folclorist, dirijor şi pedagog. Gavriil Musicescu, ca şi Carol Miculi,
Ciprian Porumbescu, a contribuit la dezvoltarea muzicii
profesioniste din Moldova. El a acordat o atenţie deosebită
folclorului muzical, menţionând, insistent, importanţa muzicii
populare.În anul 1885 Musicescu publică în
revista Arta articolul Naţionalism sau cântece populare, în care
pledează pentru necesitatea propagării cântecului popular. În
acelaşi număr al revistei apar primele trei prelucrări ale melodiilor
populare: Văleanca, Vine ştiuca de la
baltă şi Moşulică, armonizate prin utilizarea modurilor muzicii
populare şi aranjate pentru pian.

Partea melodică este imprimată cu caractere mai mari, iar cea de

acompaniament armonic – cu unele mai mici.În anul 1903, în
paginile revistei Arta, au mai apărut patru melodii populare în
armonizarea lui Musicescu: cunoscutul joc de
nuntă Corăbiereasca, De te-ar prinde neica-n crâng, Arde-mă,
frige-mă şi Răsai lună. La fiecare dintre acestea, ca şi la cele trei
publicate anterior, Musicescu indică sursa concretă. El a îmbogăţit
mijloacele de expresie ale limbajului muzical existent în acea
vreme, mai ales din punct de vedere melodic, modal şi ritmic,
lărgind în acelaşi timp şi spectrul armonic; a fost primul
compozitor român care a reuşit să descifreze şi să valorifice
potenţele armonice latente din cântecul popular monodic.