Cuprins

Tentativa ................................................................................................................................. 2
Noţiuni introductive: .............................................................................................................. 2
Formele tentativei ................................................................................................................... 4
Incriminarea şi sancţionarea tentativei ................................................................................... 6
Cauzele de nepedepsire a tentativei ........................................................................................ 7
Desistarea................................................................................................................................ 8
Împiedicarea producerii rezultatului ....................................................................................... 8
Actele de pregătire .................................................................................................................. 9
Acte de pregătire relevante penal prin asimilare cu tentativa ............................................... 10
Actele de pregătire incriminate ca infracţiuni autonome...................................................... 10
Actele de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul infracţiunii .......................... 11
Bibliografie...........................................................................................................................12

1
 TENTATIVA

Noţiuni introductive

Tentativa este prevăzută în Codul penal, partea generală, Titlul II, Capitol IV, art. 32-
34.În concepţia legii, „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea,executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”.1 Formularea din
art. 32 noul Codpenal – dispoziţie de debut în materia afectată tentativei – redă definiţia,
deopotrivă şi conţinutul tentativei (totalitatea condiţiilor obiective şi subiective ce o
caracterizează drept infracţiune –formă atipică), după cum rezultă şi formele sub care se
prezintă (cele relevante penal,pedepsibile).
Concepţia codului în vigoare privind incriminarea (limitată) a tentativei şi sistemul de
sancţionare (diversificarea de pedeapsă – regula), rezultă din dispoziţiile art. 33 noul Cod
penal.În articolul imediat următor se consacră cele două cauze generale de nepedepsire a
tentativei:desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 34 noul Cod penal).
În lumina definiţiei legale, tentativa este acea formă (atipică, imperfectă) a
infracţiunii,care constă în punerea în executare a hotărârii infracţionale intenţionate, care a fost
însă întreruptă sau, deşi actul de executare a fost realizat integral, acesta nu şi-a produs
efectul,nefiind astfel atrasă consumarea infracţiunii. Fiind o formă a infracţiunii, la nivelul
elementelor analitice (obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă) sunt de sesizat
următoarele particularităţi:2
 Obiectul şi subiecţii – Obiectul tentativei este acelaşi cu al faptei consumate, cu
deosebirea că, în situaţia tentativei se creează un pericol direct pentru existenţa sa. Cât
priveşte subiecţii tentativei, există identitate cu situaţia infracţiunii fapt consumat.
 Latura obiectivă – cuprinde şi în cazul tentativei aceleaşi (trei) componente obligatorii,
însă cu diferenţe notabile faţă de faptul consumat, atât în ceea ce priveşte elementul
material, cât şi urmarea imediată. Astfel, elementul material (actul de executare) se
realizează exclusiv prin acţiunea care – potrivit gradaţiilor indicate în art. 32 alin. 1 noul
Cod penal – după caz, se întrerupe sau se realizează integral, fără însă a se produce
urmarea (rezultatul) faptei tipice; spre ex.: o persoană vizează să lovească cu un corp
tăios – de pildă, cu un topor – asupra capului victimei, însă este întreruptă acţiunea de
ucidere prin intervenţia unui terţ, sau, deşi chiar s-a aplicat lovitura respectivă înspre
capul victimei, aceasta nu a fost însă nimerită, astfel încât nu a mai decedat (sau, deşi
lovită chiar, victima a reuşit totuşi să supravieţuiască). În primul caz se ilustrează o
tentativă – de omor – întreruptă (imperfectă), iar în al doilea caz o tentativă – de omor
– terminată (perfectă). Întreruperea executării sau executarea integrală fără efectul faptei
tipice se poate datora unor cauze variate, acestea putând fi: survenite sau preexistente;
neînsufleţite sau animate (umane sau non-umane); independente sau dependente de
voinţa făptuitorului. Rezultatul (urmarea) tentativei constă în pericolul direct creat
asupra obiectului juridic al infracţiunii; spre ex.: în cazul tentativei de omor, se creează
o stare de pericol asupra vieţii persoanei. Raportul de cauzalitate se stabileşte între

1
Codul Penal, art. 32-34
2
C. Butiuc, Instituţii de drept penal,Vol II,Ed. Lumina Lex 2003, pg 96

2
 elementul material al tentativei şi pericolul creat pentru valoarea socială ocrotită de
norma de incriminare. Cerinţele suplimentare ce pot exista uneori pe latura obiectivă
(loc, timp, mod, mijloace), interesează şi în cazul tentativei, dacă reprezintă elemente
ale tipicâtăţii respectivei fapte incriminate.
 Latura subiectivă –forma de vinovăţie ce caracterizează tentativa este întotdeauna
intenţia, directă sau indirectă (ceea ce decurge din însăşi definiţia legală). Dacă legea
solicită verificarea unui anumit scop sau mobil în cadrul tipicităţii subiective a
respectivei fapte incriminate, acestea trebuie constate şi în cazul tentativei.3
În doctrină, într-o altă modalitate de tratare a materiei, particularităţile mai sus
surprinse sunt prezentate atunci când se analizează condiţiile de existenţă cerute tentativei.
Pornind de la aceste particularităţi ce ţin de specificul tentativei, doctrina este unanimă în
aprecierea potrivit căreia tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
 Infracţiuni omisive proprii. În cazul infracţiunilor comisiv-omisive tentativa este, însă,
posibilă; spre ex.: tentativa de omor comisă de mamă asupra copilului de vârstă foarte
fragedă, prin înfometarea acestuia, în condiţiile în care situaţia este descoperită şi copilul
este salvat.
 Infracţiuni de obicei.
 Infracţiuni de executare promptă (ex.: ameninţarea comisă prin viu grai).
 Infracţiuni comise din culpă.
 Infracţiuni praeterintenţionate propriu-zise (forma tip).
 Infracţiuni de consumare anticipată (ex.: luarea de mită).
În cazul altor categorii de infracţiuni – spre ex.: infracţiuni continue, continuate,
complexe pe conţinut calificat praeterintenţionate etc. – în literatura juridică se manifestă opinii
contradictorii, în sensul dacă acestea sunt sau nu susceptibile de tentativă.
Cunoaşterea particularităţilor / condiţiilor tentativei şi a categoriilor de infracţiuni la care nu
este posibilă, impune delimitarea acesteia – graţie poziţiei ocupate în desfăşurarea activităţii
infracţionale – atât faţă de actele preparatorii, cât şi de faptul consumat.
În ceea ce priveşte delimitarea tentativei faţă de actele preparatorii, în doctrina penală
au fost formulate mai multe teorii (subiective, obiective, formale şi mixte), promovând diferite
criterii de departajare (sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei). Dintre acestea, s-au
impus teoriile mixte, ajungându-se la următoarele concluzii: se consideră acte de executare
toate actele care se încadrează în acţiunea tipică descrisă în norma de incriminare, precum şi
acele activităţi care, fără să se încadreze expres în acţiunea indicată în normă, sunt legate
nemijlocit de aceasta, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii.
Sub acest aspect, în teoria şi practica penală se consideră că există tentativă de omor
săvârşită în coautorat, de pildă, în cazul în care o persoană imobilizează victima, iar cealaltă
aplică lovitura tanatogeneratoare într-o regiune vitală a corpului. Imobilizarea e un act ce
excede normei de incriminare a omorului, dar care atunci când, prin modul de înfăptuire şi
poziţia în comiterea faptei, probează caracter necesar, determinant în apariţia pe caz concret a
rezultatului, semnifică act de executare. În alte cazuri, activitatea efectuată, deşi la o distanţă
mai mare de producerea rezultatului în poziţia sa pe drumul săvârşirii faptei (iter criminis) nu
poate fi considerată numai ca un act de pregătire, ci dobândeşte valoare de act de executare.

3
I.Pascu, Dr. Penal.Parte generală, Ed. Hamangiu 2009, pg 169

3
Sub acest aspect, în teoria şi practica penală s-a apreciat că există tentativă de omor, de pildă,
atunci când inculpatul i-a trimis, prin poştă, victimei, un colet conţinând material exploziv şi
un dispozitiv de declanşare a exploziei, iar atunci când victima a deschis coletul s-a produs o
explozie puternică, aceasta fiind rănită.
În ceea ce priveşte delimitarea tentativei de faptul consumat, semnalăm problemele de
delimitare care se ridică în cazul unor infracţiuni, cum ar fi, spre ex.:
 delimitarea tentativei de omor de vătămarea corporală – sub acest aspect, în teoria şi
practica penală s-a considerat că există tentativă de omor, iar nu vătămare corporală, de
pildă, dacă victima a fost lovită cu intensitate, cu un corp apt să producă decesul, într-o
regiune considerată a fi zonă vitală a corpului – de ex.: lovitură cu parul în cap,
provocând o fractură de boltă, punându-se viaţa în pericol.
 delimitarea tentativei de furt de infracţiunea consumată; în acest caz, în doctrina penală
s-au emis mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al fortului, legiuitorul
român adoptând teoria apropriaţiunii, conform căreia infracţiunea de furt se consumă în
momentul în care bunul, odată sustras (deposedare) a trecut în stăpânirea, ilegitimă, de
fapt, a făptuitorului (imposedare) – spre ex.: făptuitorul este surprins, într-un mijloc de
transport în comun, cu mâna în poşeta victimei, de unde nu apucase încă să extragă
niciun bun mobil (căci, în măsura în care ar fi preluat deja bunul, chiar dacă ar fi fost
descoperită imediat faptă, furtul ar trebui considerat drept consumat).

Formele tentativei

Din reglementarea cuprinsă în art. 32 alin. 1 noul Cod penal rezultă că tentativa se
poate manifesta sub următoarele forme:4
 Tentativă imperfectă – tentativă perfectă (o primă clasificare având în vedere gradul de
realizare a executării, criteriu relevat de lege).
 Tentativa proprie – tentativa improprie (criteriu de clasificare indicat de doctrină).
 Tentativa idonee – tentativa neidonee (criteriu de clasificare indicat de doctrină în
considerarea dispoziţiilor legale).
Tentativa imperfectă, întreruptă sau neterminată, prevăzută în art. 32 alin. 1 teza I noul
Cod penal, constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a
fost însă întreruptă, astfel încât nu a mai avut loc consumarea.
Tentativa perfectă, terminată sau fără efect, prevăzută în art. 32 alin. 2 teza a II-a noul
Cod penal, constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care
nu şi-a produs însă efectul, caracterizată prin executarea integrală a activităţii infracţionale, fără
a se produce însă urmarea faptei tipice, ceea ce înseamnă lipsa consumării.
Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile de pericol, cât şi la cele de
rezultat, spre deosebire de tentativa perfectă, care este posibilă, de regulă, doar la infracţiunile
de rezultat (spre ex.: tentativă perfectă de omor; furt, viol, infracţiuni de rezultat care suportă
însă numai tentativa imperfectă). În cazul infracţiunilor de pericol tentativa perfectă nu este
posibilă, deoarece odată cu executarea în întregime a faptei (acţiune), faptă se consumă.

4
A. Boroi, Dr. Penal, Parte generală, E. C.H Beck, pg 146
4
 În literatura penală sunt prezentate şi alte forme ale tentativei, reţinându-se: tentativa
proprie – tentativa improprie. „Atunci când, din punct de vedere al mijloacelor folosite şi al
existenţei obiectului material al infracţiunii, activitatea făptuitorului are toate şansele de a se
realiza consumarea infracţiunii, ne aflăm în prezenţa tentativei proprii, respectiv tentativa este
improprie atunci când fie datorită unor condiţii obiective care nu depind de făptuitor, ţinând de
insuficienţa sau defectuozitatea mijloacelor folosite sau lipsa obiectului material din locul în
care credea făptuitorul că este, sau dimpotrivă, datorită unor condiţii subiective, ţinând de
modul în care a fost concepută acţiunea, rezultatul nu s-a produs”.5
În raport de aceste forme se impun unele precizări:
 Când mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectul aptitudinii de a produce rezultatul
(spre ex.: intenţie de ucidere a victimei, căreia i se administrează o cantitate suficientă
de otravă,dar căreia viaţa îi este totuşi salvată), sau obiectul material se află la locul
unde şi l-a reprezentat făptuitorul (spre ex.: punere în executare a intenţiei de a sustrage
un bun asupra căruia făptuitorul se îndreaptă, dar care este surprins înainte de a şi-l
însuşi), există tentativă, fiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa
acesteia (art. 32 alin. 1 noul Cod penal). S-a încetăţenit în doctrină denumirea de
tentativă proprie.
 Când mijloacele folosite sunt insuficiente sau defectuoase, dar, prin natura lor sunt apte,
idonee a produce rezultatul, însă, au devenit, în anumite condiţii, în cazul dat,
insuficiente sau defectuoase (spre ex.: folosirea unei cantităţi insuficiente de otravă, sau
a unei arme de foc cu mecanismul defect), ori atunci când obiectul există în
materialitatea sa însă făptuitorul este în eroare asupra locului în care se află în acel
moment (spre ex.: se trage un foc de armă într-o încăpere în care făptuitorul crede că se
afla o persoană care, în acel moment, se afla în altă parte), există tentativa, fiind
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa acesteia (art. 32 alin. 1 noul Cod
penal), existând o imposibilitate relativă de consumare a infracţiunii Sa încetăţenit în
doctrină denumirea de tentativă relativ improprie.
„Faptul că, în mod accidental, rezultatul infracţiunii nu s-a putut produce, nu înseamnă
că prin faptă astfel săvârşită nu s-a creat o stare de pericol real pentru valoarea socială vizată şi
că nu s-a săvârşit tentativa infracţiunii respective. Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea constituie tentativă oricare ar fi cauzele din cauza cărora nu s-a ajuns, în concret,
la consumarea infracţiunii, adică la producerea rezultatului, cu excepţia cazului când aceasta s-
a datorat caracterului absurd, vădit neraţional, al modului cum a fost concepută executarea”.
Din cele ce preced şi în acord cu actuala reglementare, doctrina impune o nouă
clasificare, care distinge între tentativă idonee şi tentativă neidonee. „Tentativa idonee
presupune acte ce creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la
momentul comiterii lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor”.
Tentativa neidonee (art. 32 alin. 2 noul Cod penal), există atunci când „datorită modului cum a
fost concepută executarea, nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru
valoarea socială ocrotită, fiind evident pentru orice observator de factură medie că acţiunea
comisă nu are nicio şansă să producă rezultatul”.

5
A. Boroi, Dr. Penal, Parte generală, E. C.H Beck, pg 146
5
 Potrivit art. 32 alin. 2 noul Cod penal, „nu există tentativă atunci când imposibilitatea
de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea”. „Modul
iraţional în care este concepută executarea unor infracţiuni se referă la mijloacele care sunt
absolut inapte să producă rezultatul urmărit, la inexistenţa în realitate a obiectului material
asupra căruia ar urma să se îndrepte acţiunea, la modul absurd în care este concepută executarea.
Nu poate exista tentativă atunci când se încearcă uciderea unei persoane prin farmece, vrăji sau
blesteme, ori dându-i să bea un pahar cu apă ... Faptele astfel săvârşite nu pot ameninţa sau
vătăma valori sociale şi deci sunt irelevante din punct de vedere juridic.
S-a încetăţenit în doctrină denumirea de tentativă absolut improprie sau tentativă
absurdă.Pe drept cuvânt, în doctrina penală se nuanţează aspectele semnalate în rândurile de
mai sus, considerându-se că, un act în principiu neidoneu, poate să îşi schimbe valenţele în
anumite situaţii concrete, date fiind circumstanţele speciale în care se comite, spre ex.:
administrarea unei substanţe de regulă inofensive, precum zahărul, unei persoane suferind de
diabet, sau cauzarea unei răni superficiale unei persoane care suferă de hemofilie, sau uciderea
patului prin împuşcare etc.

Incriminarea şi sancţionarea tentativei

În privinţa incriminării tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale sunt

consacrate două sisteme, respectiv cel al incriminării limitate (potrivit căruia tentativa trebuie
incriminată la toate infracţiunile indiferent de gravitatea acestora) şi cel al incriminării limitate
(sistem dominant, care implică o incriminare limitată, respectiv incriminarea tentativei numai
în cazuri grave). Acest din urmă sistem, al incriminării limitate, este consacrat şi de legiuitorul
penal român şi rezultă din prevederile art. 33 noul Cod penal, potrivit căruia: „Tentativa se
pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”.
Ca tehnică legislativă, se folosesc două modalităţi de incriminare: fie incriminarea (şi
pedepsirea) în chiar textul care consacră faptă-tip (spre ex.: art. 188, 189, 205, 218 noul Cod
penal ş.a.); fie prevederea unui articol comun la sfârşitul unui titlu sau capitol din partea specială
a noul Cod penal, care indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni sau la unele
infracţiuni, anume şi expres indicate, dintr-o anumită grupă de infracţiuni (spre ex.: art. 412,
393 noul Cod penal sau art. 232, 237 noul Cod penal ş.a.).
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale
se remarcă, de asemenea, două sisteme, respectiv: cel al parificării de pedeapsă (care presupune
sancţionarea tentativei cu pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul consumat - pedeapsă
deaceeaşi specie şi cu aceleaşi limite); cel al diversificării de pedeapsă (presupune pentru
tentativă o pedeapsă diferită de aceea incidentă pentru infracţiunea fapt-consumat – pedeapsă
de altă specie sau de aceeaşi specie, dar situată între limite reduse).
Noul Cod penal român consacră sistemul diversificării de pedeapsă potrivit art. 33 alin.
2,care prevede: „Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate” (teza I); diversificarea are loc, în sistemul
nostru penal, prin înjumătăţirea limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau amenzii,
plecânduse de la limitele pedepsei prevăzute pentru infracţiunea consumată. În continuare,
potrivit tezei a II-a din art. 33 alin. 2 noul Cod penal, se dispune: „Când pentru infracţiunea
consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta,
tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani”.
6
 „În literatura şi în practica judiciară, s-a opinat cu îndreptăţire că atunci când legea
prevede pentru faptă comisă pedepse alternative (detenţiune pe viaţă şi închisoare sau
închisoare şi amendă), instanţa va decide mai întâi asupra speciei de pedeapsă pe care ar fi
aplicat-o (în raport de criteriile de individualizare) dacă faptă era consumată, iar apoi va face
aplicarea dispoziţiilor privind tentativa, în raport de pedeapsa aleasă”.
Atenuarea răspunderii penale conform dispoziţiilor art. 33 noul Cod penal are în
vedere în mod direct cazul persoanei fizice, infractor major, cu privire la pedeapsa principală
aplicabilă. În cazul infracţiunilor comise în timpul minorităţii, cauzele de atenuare – deci
inclusiv tentativa (care, sub aspectul naturii juridice, este o stare generală de atenuare a
răspunderii penale) – sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte între
limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă (art. 128 noul Cod penal).
Sancţionarea tentativei prin diversificarea de pedeapsă apreciem că se impune ca
regulă în materie, sistemul consacrat de lege aplicându-se tuturor formelor tentativei, ca
tentativă idonee, perfectă sau imperfectă. În cazul anumitor fapte penale – infracţiuni complexe
pe conţinut calificat sau forma agravată –prin excepţie de la dispoziţiile cuprinse în art. 33 alin.
2 noul Cod penal, tentativa se pedepseşte potrivit sistemului parificării de pedeapsă, prin
sancţionare între limitele de pedeapsă ale infracţiunii complexe consumate, dacă s-a
produsnnumai rezultatul mai grav al acţiunii secundare (corespunzător prevederilor din art. 36
alin. 3 noul Cod penal).

Cauzele de nepedepsire a tentativei

În materia tentativei pedepsibile (relevante penal), legiuitorul penal înscrie două cauze
legale, generale şi personale de nepedepsire a autorului unei fapte tentate, reprezentate de
desistare şi de împiedicarea producerii rezultatului, corespunzător art. 34 alin. 1 noul Cod penal,
precum şi regimul actelor îndeplinite până în momentul desistării sau al împiedicării producerii
rezultatului, acte încetăţenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificată /
calificate – art. 34 alin. 2 noul Cod penal.
Aspectele comune acestor două cauze au în vedere nepedepsirea persoanei (autor) care
înainte de descoperirea faptei, din motive dependente de voinţa sa (deci, în mod voluntar),
adoptă o anumită atitudine în raport de conduita sa infracţională, anume: fie aflându-se în cursul
executării faptei, renunţă să ducă până la capăt executarea (desistarea), fie realizând în
întregime actul de executare, împiedică el însuşi sau încunoştinţând autorităţile, producerea
rezultatului faptei (împiedicarea producerii rezultatului). „Atunci când vorbim de cauzele de
nepedepsire a tentativei, nu avem în vedere ipotezele în care aceasta nu este incriminată, ci
situaţiile în care, deşi posibilă şi incriminată, ea nu atrage o sancţiune penală. În dreptul nostru,
ca de altfel în majoritatea sistemelor de drept, ele reprezintă cauze de nepedepsire, ceea ce
înseamnă că nu afectează existenţa tentativei”.
Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie acte voluntare,
întemeiate pe voinţa liberă a persoanei (nu interesează motivele ce au stat la baza unei atari
atitudini) şi trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei, respectiv înainte ca faptă să fie
cunoscută de autorităţi sau orice altă persoană care le-ar putea sesiza pe acestea, cu anumite
excepţii indicate în doctrină. Dincolo de aceste asemănări, implicând şi condiţii comune de
existenţă, cele două cauze prezintă deosebiri, chiar dacă atrag acelaşi efect, al nepedepsirii
autorului tentativei comise.
7
 Desistarea

Desistarea implică adoptarea unei anumite atitudini (de regulă, pasivă), de renunţare
la comiterea unei acţiuni în curs, de abandonare a executării, deşi persoana avea posibilitatea
să o continue. De ex., persoana îndreaptă arma spre victimă, dar nu (mai) trage, sau pătrunde
întrun anumit loc cu intenţia de a sustrage un bun, dar se răzgândeşte şi pleacă fără a mai lua
obiectul în cauză. În cazul desistării nu se pune problema unei simple renunţări ex ante la
hotărârea infracţională (care este deja pusă în executare), ci intervine o renunţare doar la
finalizarea actului de executare care a debutat în baza respectivei hotărâri infracţionale, ceea ce
înseamnă că forma de tentativă care se realizează este cea imperfectă (întreruptă), desistarea
fiind posibilă atât în cazul infracţiunilor de rezultat cât şi al celor de pericol.6

Împiedicarea producerii rezultatului

Împiedicarea producerii rezultatului constă în atitudinea activă a persoanei care a

executat în întregime actul infracţional de executare, de a împiedica efectiv producerea urmării
faptei tipice, deci, consumarea infracţiunii. „Împiedicarea producerii rezultatului nu trebuie
confundată cu acţiunea de înlăturare a consecinţelor infracţiunii, acţiune ulterioară consumării
infracţiunii şi care poate avea doar semnificaţia unei circumstanţe atenuante. Nu constituie,
astfel, împiedicarea producerii rezultatului, restituirea bunurilor furate”.
Conform prevederilor legale, autorul care împiedică producerea rezultatului are două
posibilităţi:
 Una dintre posibilităţi constă în acţiunea de a aduce la cunoştinţa autorităţilor acţiunea
comisă până în acel moment, astfel încât acestea să intervină în timp util pentru a
împiedica apariţia consumării infracţiunii (ex.: duce şi-a lovit soţia pe care o învinuise
de infidelitate, iar aceasta a căzut în stare de inconştienţă, cuprins de remuşcări, a
telefonat la 112, anunţând faptă, astfel încât soţia a fost salvată de la moarte.
 Cealaltă posibilitate constă în a împiedica nemijlocit, el însuşi, consumarea infracţiunii
(după ce i-a pus concubinei otravă în mâncare, iar aceasta a început să acuze dureri mari
de stomac, i-a administrat o cană de lapte, a urcat-o în maşină şi urgent a dus-o la spital,
unde, personalul medical, prin proceduri specifice, a înlăturat pericolul decesului.
În cazul în care autorităţile anunţate nu vor acţiona la timp pentru împiedicarea
producerii rezultatului, s-au conturat, în doctrină, două soluţii:
- Autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anunţat în timp util autorităţile.
- Autorul va fi pedepsit – putându-se trage la răspundere penală şi persoana vinovată, din cadrul
autorităţii, pentru infracţiunea de sine-stătătoare comisă de aceasta – legea condiţionând
nepedepsirea autorului de neproducerea rezultatului (însăşi denumirea instituţiei indicând
necesitatea verificării caracterului efectiv al împiedicării producerii rezultatului), iar nu doar de
simpla punere în mişcare a procesului cauzal de împiedicare a producerii rezultatului.
Împiedicarea producerii rezultatului este legată numai de tentativa perfectă şi poate interveni
numai (de aceea) numai în cazul infracţiunilor de rezultat.

6
A. Boroi, Dr. Penal, Parte generală, E. C.H Beck, pg 152
8
 Dacă activitatea efectuată până în momentul desistării / împiedicării producerii
rezultatului constituie o altă infracţiune, există acte de executare calificată(e), aplicându-se
pedeapsa pentru acea infracţiune, conform prevederilor din art. 34 alin. 2 noul Cod penal În
astfel de situaţii, ceea ce s-a comis reprezintă o tentativă care, pe caz concret, nu va atrage
pedeapsa (tentativă imperfectă în cazul desistării, respectiv perfectă în caz de împiedicare a
producerii rezultatului),urmând însă să se aplice pedeapsa pentru infracţiunea care s-a săvârşit
până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Spre ex.: „În cazul
împiedicării produceriirezultatului la infracţiunea de omor, făptuitorul va fi exonerat de
pedeapsă pentru tentativa laaceastă infracţiune, dar va fi antrenată răspunderea sa penală pentru
infracţiunea consumată de vătămare corporală. În cazul infracţiunii de furt calificat prin efracţie,
dacă făptuitorul se desistă, nu va fi pedepsit pentru tentativă de furt, dar va putea fi pedepsit
pentru distrugerea cauzată prin efracţie”.

Actele de pregătire

Actele de pregătire, ca fază în procesul săvârşirii infracţiunii, nu sunt definite prin

dispoziţiile părţii generale a noului Cod penal, doctrina penală apreciindu-le, în mod unanim,
ca fiind acele activităţi care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor
de săvârşire a infracţiunii, ori în crearea de condiţii favorabile comiterii acesteia. Faza actelor
preparatorii poate lipsi, atunci când făptuitorul trece direct la comiterea infracţiunii. Pregătirea
în vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă, variată, de acte ce se pot efectua,
constând – după caz – în acte de natură materială sau morală, prin care se facilitează săvârşirea
faptei, care creează condiţii necesare trecerii la executare, spre ex.: culegere de informaţii
privind victima, sau locul / timpul săvârşirii faptei, ori procurarea / confecţionarea
instrumentelor ce vor servi la comiterea acesteia etc.
Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracţiunii, activităţile desfăşurate trebuie
să îndeplinească mai multe condiţii:
- să aibă o existenţă obiectivă, să îmbrace o formă concretă, capabilă să creeze condiţii
favorabile trecerii la executarea faptei;
- activităţile efectuate să nu facă parte din elementul material al infracţiunii proiectate, sau să
nu constituie un început de executare (tentativă);
- să aibă la bază intenţia (directă) în sensul urmăririi producerii rezultatului prevăzut.
Problema dacă actele de pregătire trebuie să fie incriminate ca o formă a infracţiunii,
sau nu, este controversată în literatura juridică şi este soluţionată diferit în legislaţiile penale,
conturându-se două teze, respectiv cea a neincriminării şi cea a incriminării limitate sau
nelimitate a acestora. Reamintim că orice fapt incriminat este o infracţiune, iar pentru orice
infracţiune legea prevede o pedeapsă.
În lumina legislaţiei noastre penale şi având în vedere aprecierile doctrinei, se poate
observa existenţa mai multor ipoteze distincte în cazul cărora se acordă relevanţă penală unor
acte de pregătire, anume:
- asimilarea actelor de pregătire tentativei;
- acte de pregătire incriminate ca infracţiuni autonome;
- acte de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul.

9
 Acte de pregătire relevante penal prin asimilare cu tentativa

Legea penală română acordă relevanţă penală în cazul unor infracţiuni de gravitate
aparte, asimilându-le tentativei. De ex., în noul Cod penal, art. 412 alin. 2, se dispune: „Se
consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi
luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor ...” (urmând enumerarea limitativă a unor
infracţiuni contra securităţii naţionale).
În legătură cu această primă ipoteză legală, în doctrina penală s-au conturat două
puncte de vedere:
- Incriminarea actelor de pregătire pe cale de excepţie (excepţie de la teza neincriminării,
adoptată de noul Cod penal). Prevăzând că se pedepsesc, legea face o caracterizare a activităţii
ce constituie acte de pregătire, pentru a releva trăsăturile acestora şi a le deosebi de actele de
executare. Altfel spus, prin transpunerea lor în legea penală, legiuitorul acordă relevanţă penală
actelor de pregătire, ca şi tentativei, stabilind acelaşi tratament juridic pentru cele două etape de
desfăşurare a activităţii materiale, fără ca prin acest mod de sancţionare să se lase impresia unei
identificări a lor. Deci, are loc o asimilare doar din punct de vedere sancţionator! Astfel, dacă
o persoană efectuează acte de pregătire sancţionate de lege şi apoi depăşeşte această fază,
ajungând în faza superioară, a executării, respectiv în aceea a consumării infracţiunii, actele de
pregătire se absorb în faptul tentat sau în faptul consumat, urmând a se angaja răspunderea
penală pentru o singură infracţiune.
- Incriminarea limitată a actelor de pregătire, ca fiind acte de executare, prin voinţa legii actele
de pregătire devenind tentative pedepsibile, „altminteri sancţionarea lor ca acte preparatorii ar
contraveni principiului legalităţii incriminării”. Altfel spus, actele de pregătire nu sunt
incriminate şi sancţionate ca atare, ci sunt transformate în acte de executare, acte tentate
(tentativă), cu regimul corespunzător tentativei, ceea ce ar implica o modificare în natura
juridică a acestor acte preparatorii, care ar deveni, astfel, infracţiune în formă imperfectă –
tentativă.

Actele de pregătire incriminate ca infracţiuni autonome

În alte cazuri, actele de pregătire sunt incriminate ca infracţiuni autonome, de

sinestătătoare; de ex.: deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 noul
Cod penal). În legătură cu această a doua ipoteză legală, există unanimitate de păreri în doctrină
în aprecierea că faptă descrisă în norma de incriminare se prezintă sub formă de infracţiune-tip,
consumată. Dacă scopul comiterii faptei este realizat (săvârşirea faptei pregătită prin comiterea
actului preparator incriminat în mod de sine-stătător), atunci răspunderea penală se angajează
pentru un concurs de infracţiuni!7

7
I.Pascu, Dr. Penal.Parte generală, Ed. Hamangiu 2009, pg 162

10
 Actele de pregătire săvârşite de o altă persoană decât autorul
infracţiunii

În raport de ipoteza legală cuprinsă în art. 48 noul Cod penal. În literatura juridică s-a
exprimat opinia că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decât cea care va trece la
săvârşirea faptei, devin acte de participaţie sub forma complicităţii anterioare, atunci când
autorul va trece la săvârşirea acesteia, comiţând cel puţin o tentativă pedepsibilă, opinie respinsă
de alţi autori, care consideră că în această ipoteză nu este vorba despre acte de pregătire
propriuzise, căci persoana care le efectuează nu acţionează pentru punerea în executare a unei
hotărâri proprii, ci pentru punerea în executare a unei hotărâri luată de o altă persoană.

11
 Bibliografie

Alexandru Boroi, Dr. Penal, Parte generală, E. C.H Beck,

Constantin Butiuc, Instituţii de drept penal, Vol II,Ed. Lumina Lex 2003
Apetrei M. – Drept penal. Partea generala, Editura Victor, Bucureşti, 2006
Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi Nova, Bucureşti,
1999
Nistoreanu Gh., Boroi Al. – Drept Penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
Pascu I. – Drept penal . Partea Generala, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007
Simensky Th. – Un dicţionar al înţelepciunii, Editura Junimea, Iaşi, 1979
Toader Dalia – Drept Penal Român, Note de curs, Bucureşti, 2005
Ungureanu Augustin – Drept Penal Roman. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1995

12