CURS 7

TERAPIA DE FAMILIE

Cuprins
1. Conceptul de familie
2. Schema de evaluare
3. Ipoteze și diagnostic
4. Întrebările de clarificare ale terapeutului
5. Tipuri de probleme de familie
6. Obiective generale în terapia de familie
6.1. Obiective intermediare
6.2.Obiective finale
7. Strategii și tehnici comune în terapia de cuplu și familie
8. Intervenția

Obiectiv general

Înțelegerea elementelor specifice ale terapiei de familie

Obiective specifice

Înțelegerea etapelor specifice în intervenția de familie

Înțelegerea tipurilor de probleme de familie

Înțelegerea și achiziționarea tehnicilor comune cu cele folosite în terapia de cuplu sau

specifice terapiei de familie

1. Conceptul de familie
Familia este mai mult decât o colecţie de indivizi separaţi, ea este un sistem, un tot
organic ale cărui părţi funcţionează într-un fel care transcede carecteristicile individuale. Dar,
chiar dacă avem calitatea de membri ai unui sistem de familie, nu încetăm să fim indivizi cu
inimi, minţi şi dorinţe numai ale noastre. Chiar dacă nu este posibil să înţelegem oamenii fără
să luăm în considerare contextul lor social, în special familia, am greşi dacă ne-am limita numai
la suprafaţa interacţiunilor, adică la comportamentul social separat de experienţa internă. Ideea

1
este că, pentru a pune la dispoziţie un ajutor psihologic eficient şi de lungă durată,
psihoterapeutul are nevoie să înţeleagă şi să motiveze indivizii şi să influenţeze interacţiunile
lor.

Indiferent de controversele actuale legate de definirea conceptului de familie, putem

considera din punct de vedere terapeutic ca familia se referă la sistemul creat din interactiunea
tuturor indivizilor uniți prin legături de sânge sau prin alianță. În accepțiunea comună vorbim
despre familie în momentul în care apar și copiii (naturali sau adoptați) alături de cuplul de
bază. Putem defini astfel familia ca fiind cea mai veche forma de asociere umana, grup de
persoane unite prin casatorie sau rudenie, grup social al carui membrii sunt legati prin raporturi
de varsta, casatorie sau adoptie, traiesc impreuna, coopereaza si cresc copii.

2. Schema de evaluare
I. Colectarea datelor de identificare și stabilirea fazei actuale a ciclului de viață a familiei;
II. Colectarea de date cu ajutorul interviului:
a. Care este problema de familie actuală?
b. De ce a venit familia pentru tratament acum?
 Evenimentele recente de familie și stresuri importante
c. Care este istoria problemei de familie?
d. Care este istoria încercărilor trecute de tratament sau modalități de a rezolva
problema? Ce alte probleme de familie au avut?
e. Care sunt obiectivele și așteptările familiei de la terapie?
f. Care sunt punctele sale forte, motivațiile, și rezistențele?
III. Formularea și înțelegerea zonelor cu probleme de familie:
a. Evaluare dimensiunilor importante ale funcționării familiei
1) Comunicare;
2) Rezolvare a problemelor;
3) Roluri și coaliții;
4) Reacții afective și implicare;
5) Controlul comportamental;
6) Credințe și povești de familie care încă mai funcționează.
b. Clasificarea familiei și diagnostic
IV. Planificarea abordării terapeutice
V. Contract terapeutic

2
 3. Ipoteze si diagnostic

În formularea ipotezelor și stabilirea diagnosticului pentru terapeutul de familie, sunt

importante mai multe dimensiuni ale familiei cum ar fi:

1) localizarea și tipul de problemă (de exemplu conflictul marital este problema de familie
sau un conflict părinte-copil cu violență);
2) severitatea problemei identificate;
3) severitatea disfuncției generale de familie;
4) descrierea sistemului problematic care include atât istorie și modelele actuale de
comunicare, rolul, afecte și așa mai departe.

Este extrem de important să se determine dacă problema de familie este de fapt problema
unuia dintre membrii care conduce la disfuncții în familie (de exemplu, un copil cu schizofrenie
într-o destul de bună funcționare a familiei) sau este o problemă de familie (de exemplu,
probleme de relaționare în cuplu, soldate cu violență și aflați în mijlocul unui divorț).

Stabilirea unui diagnostic, presupune o formulare atât sistemică cât și dinamică, ambele
formulări fiind făcute atât pentru individ cât și pentru familie.

4. Intrebarile de clarificare ale terapeutului

• Cum poate fi explicată cel mai bine problema?

• Care este nivelul de funcționare al familiei, și care este funcția familiei (probleme și
procese de familie)?
• Există unul sau mai mulți membri de familie cu diagnostic pe Axa I, II, sau III
conform DSM-IV?
• Dacă există o boală gravă psihiatrică la unul sau mai mulți membrii, cum se implică
sau cum este implicată familia?

5. Tipuri de probleme de familie

I. Tulburări relaționale în cadrul unei singure generații:

a. tulburări relaționale severe în cupluri:
i. tulburare conflictuală, cu sau fără agresiuni fizice;

3
 ii. disfuncție sexuală;
iii. abuz sexual;
iv. divorțul;
v. tulburări psihotice induse de o substanță.
b. Tulburări relaționale severe între frați:
i. probleme conflictuale;
ii. agresivitate fizică și / sau abuz sexual;
iii. induse de tulburări psihotice.
II. Tulburări relaționale intergeneraționale:
a. Probleme referitoare la sugari, copii și adolescenți:
i. Cu abuz fizic deschis sau neglijare:
1. Cu abuz sexual asupra copiilor din familie;
2. Fără abuz sexual.
ii. Cu probleme de angajament:
1. Supraimplicare;
a. Implicare intruzivă;
b. Abuz emoțional;
c. Tulburări de separare a familiei:
i. de preadolescenți;
ii. de adolescenți;
2. Neimplicare:
a. Tulburare reactivă de atașament;
b. Imposibilitatea de a se dezvolta.
III. Probleme de control:
a. Deficit de control;
b. Supracontrol;
c. Inconsecvență de control;
IV. Probleme de comunicare:
a. Comunicarea deficitară (de exemplu, exprimare emoției în exces);
b. Lipsa comunicării afective;
V. Problemele între adulți și părinții lor:
i. abuzul fizic sau neglijare;
ii. probleme de angajament:
1. părinți povară;

4
 2. supraimplicare;
iii. probleme de comunicare:
1. întreruperi;
2. conflict verbal sever.

6. Obiective generale in terapia de familie

Un mod convenabil de a conceptualiza obiectivele de tratament este de a distinge

scopurile finale (rezultatele finale dorite).

Există obiective generale în terapia de familie care pot fi adaptate fiecărei familii în
parte în funcție de specificul și unicitatea fiecăreia. Acestea cuprind domenii largi, care permit
o flexibilitate considerabilă în funcție la specificul fiecărei familii. Strategia terapeutică ar
trebui să fie stabilită în funcție de obiective specifice. Terapia de multe ori începe cu probleme
care par a fi cel mai importante pentru familie (situațiile de criză). Numai după o anumită
stabilitate a familiei este posibil ca terapeutul să înceapă să intervină față de familie în zonele
în care va fi, de asemenea, nevoie.

6.1. Obiective intermediare

1) Stabilirea unei alianțe de lucru. Legătura de început între terapeut și fiecare membru
de familie este crucială pentru rezultatul final al muncii.
2) Specificarea problemei sau problemelor. Specificarea include delimitarea detaliată a
sentimentelor membrilor familiei și comportamentele din jurul valorii de simptome sau
probleme care au adus familia la tratament.
3) Clarificarea soluțiilor încercate. Multe familii au încercat soluții la problemele lor,
înainte de a concluziona că au nevoie de intervenție. Deoarece, aproape invariabil, aceste
soluții au eșuat, terapeutul trebuie să determine ce nu a funcționat.
4) Clarificarea și specificarea de dorințele individuale și a nevoile. Dorințele fiecărui
membru al familiei și nevoile acestora trebuie să fie clarificate și specificate.
Neexprimarea acestora, lipsa de claritate în jurul nevoilor conduce familia la conflicte
și patologie.
5) Modificarea așteptărilor individuale sau a nevoilor. Terapeutul trebuie să ajute fiecare
membru al familiei să înțeleagă că fiecare persoană se poate schimba și că schimbări
individuale mici conduc la schimbări majore în familie.

5
 6) Recunoașterea contribuțiilor mutuale la problemă(e). Formatul de intervenție implică
recunoașterea reciprocă a contribuției la problemă sau cel puțin recunoașterea reciprocă
a aportului pentru soluții.
7) Redefinire a problemei(lor). Redefinirea problemei complet sau redefinirea în părți
diferite, dintre care unele sunt problematice și altele nu, sunt măsurile necesare pentru
soluții posibile.
8) Îmbunătățirea abilităților de comunicare.
9) Schimbarea rolurile inflexibile și perturbante și a coalițiilor. Schimbarea rolurilor și a
coalițiilor pot include ajutarea la îmbunătățirea autonomiei și individualizarea unor
membrii ai familiei, promovarea unui stil mai flexibil în conducere de către anumiți
membrii ai familiei în special când circumstanțele o cer, facilitarea îndeplinirii sarcinii
sau obiectivelor de către unul sau mai mulți membri.
10) Îmbunătățirea cunoștințelor de familie cu privire la boli psihice. În familiile care au
unul sau mai mulți membri cu patologie gravă, cum ar fi schizofrenie sau boli recurente
afective, un obiectiv comun este de a îmbunătății informațiile despre boala de familie,
cursul său, reacția la mediu, inclusiv la familie.
11) Ajutarea familiei să facă asocieri între factorii istorici și probleme curente sau între
modelele actuale de interacțiune.

6.2. Obiective finale

1) Reducerea sau eliminarea simptomelor sau a comportamentului simptomatic la unul

sau mai mulți membrii ai familiei;
2) Creșterea intimității în cuplul marital;
3) Flexibilizarea și adaptarea în matricea de familie;
4) Creșterea toleranței față de dificultăți în funcție de nivelul de dezvoltare al fiecăruia;
5) Echilibrarea balanței în cuplul marital în ceea ce privește împărțirea sarcinilor față
copii;
6) Creșterea stimei de sine;
7) Formarea abilității de a comunica adecvat, clar.

6
 7. Strategii și tehnici comune în terapia de cuplu și familie

1. Îmbunătățirea mecanismelor de adaptare prin ascultare activă, suport, psihoeducație.

Ajutarea familiei să folosească strategii existente și să dezvolte noi strategii pentru a face față.
Exemplele includ furnizarea de informații în legătură cu problema care generează stres în
familie (psihoeducație) despre bolile unui membru al familiei și despre abilitățile parentale.

O tehnică se referă la „starea de martor”: recunoașterea și înțelegerea experienței familiei sau

a durerii emoționale sau traumatice prin care familia trece.

2. Recadrarea. Fiecare individ vede realitatea din propria lui perspectivă unică. Atunci când
terapeutul înțelege cadrul de referință al familiei și îl înlocuiește cu o altă perspectivă, acest
lucru se numește recadrare.

3. Focalizarea: terapeutul de familie este inundat cu o multitudine de date de la pacienți, astfel

că terapeutul trebuie să selecteze informațiile și temele importante pentru progresul terapiei.

4. Stabilirea limitelor se referă la modificarea distanței psihologice între doi sau mai mulți
membrii.

5. Dezechilibrarea: Terapeutul de familie utilizează tehnici de dezechilibrare pentru a schimba

relația ierarhică a membrilor unui sistem de familie sau subsistem. Există trei moduri de bază
de dezechilibrarea a ierarhiei familiei și distribuirea puterii:
a) afilierea cu anumiți membrii de familie;
b) ignorând unii membrii ai familiei;
c) intrarea într-o coaliție cu unii membri ai familiei împotriva altora.

Dezechilibrarea poate avea consecințe nedorite și ar trebui să fie efectuată cu un scop clar
pentru a se asigura că funcționează.

6. Crearea unui sistem realist prin utilizarea tehnicilor cognitive de familie: intervenții prin
care se încearcă să ajute persoanele din familie să perceapă și să înțeleagă funcționarea
reciprocă, în interdependență și apartenența la o entitate (de familie), care este mai mare decât
ei înșiși. Membrii unei familii în general se percep pe ei ca indivizi care acționează și
reacționează la un membru din familie fără a vedea imaginea mai mare a familiei și
consecințele comportamentului asupra familiei.

7
7. Formarea unor abilități de exprimare emoțională. Competențe de bază sunt de ascultare,
activă precum și încurajarea răspunsului de susținere afectivă la emoțiile unui membru.
Tehnici: validarea și normalizarea emoțiilor.

8. Dezvoltarea abilităților interpersonale. Reorganizarea structurii familiei prin:

 reformularea problemelor prezentate;
 stabilirea granițelor;
 tehnici paradoxale;

9. Provocarea insight-ului prin: tehnici psihodinamice cum ar fi clarificarea, confruntarea,

interpretarea.

10. Ajutarea familiei să înțeleagă și să modifice narațiunea ei prin tehnici ce implică ajutarea
familiei de a spune povestea lor și de a găsi alternative și soluții (înțelegere și redefinire a
poveștii de familie).

8. Intervenția

Mulți terapeuți de familie pornesc de la premisa că nu individul ci familia reprezintă

problema, așa că întreaga familie ar trebui să o rezolve.

Terapeuții behavioriști, pe de altă parte, acceptă punctul de vedere al părinților – copilul

reprezintă problema, și în general se întâlnesc cu un singur părinte, și copilul (sunt terapeuți
care se întâlnesc cu ambii părinți și chiar cu ceilalți frați). Părinții sunt învățați cum să aplice
teoria învățării pentru a-și putea controla copiii, cuplurile sunt ajutate să substituie controlul
adversiv cu cel pozitiv, partenerii cu probleme sexuale sunt ajutați să decondiționeze
anxietatea.

În cele ce urmează vom prezenta o serie de tehnici utilizate în terapia de familie,

provenite din diverse curente terapeutice.

Putem vorbi despre tehnicile de schimbare a comportamentelor – tehnici terapeutice

folosite pentru a modifica comportamentul observabil, fie de la nivelul individului sau al diadei.

Condiționarea operantă: foarte mult utilizată, deoarece întăririle folosite pot fi

tangibile sau sociale (zâmbetul, mândria, atenția). Tehnicile operante sunt: modelarea, „token
economies” sau acumularea de economii, legătura condiționată, managementul condiționării și
"time out".

8
 Modelarea sau configurarea (Schwitzgebel si Kolb, 1964) constă în întărirea schimbării
produsă cu pași mici îndreptați spre scopul final.

Strângerea de economii (Baer si Sherman, 1969) se folosește de un sistem de puncte și

steluțe recompensatoare care sunt primite de copil atunci când îndeplinește un comportament
de succes. La strângerea unui anumit număr de puncte copilul este răsplătit cu o recompensă
stabilită împreună cu el anterior programului. Kristin Robinson a dezvoltat un program de
reducere a agresivității în fratrie, pornind de la această teorie (A group contingency program,
2000).

Managementul condiționării (Schwitzgebel, 1967) constă în a da și a retrage

recompense sau pedepse, în funcție de comportamentul copilului.

„Time out” (Rimm si Masters, 1974) reprezintă o pedeapsă prin care copilul este pus la
colț sau trimis în camera lui.

Condiționarea clasică implică modificarea răspunsurilor fiziologice. Mai comune sunt

desensibilizarea sistematică (Wolpe), antrenamentul asertiv (Lazarus), terapii adversive
(Risley, 1968), terapii sexuale (Master și Johson). Majoritatea acestor terapii sunt aplicate
adulților în primul rând și aceștia la rândul lor, le pot aplica pe copiii lor.

Largind cadrul, putem vorbi despre tehnicile orientate spre insight – tehnicile care
conduc la schimbari in ceea ce priveste nivelul de intelegere sau constientizare si poate la
nivelul experientei emotionale, fara a se realiza schimbari automate la nivelul
comportamentului manifest. Spre deosebire de terapia individuala traditionala, in care se
presupune faptul ca insight-ul precede schimbarile terapeutice, secventa opusa este preferata
in majoritatea terapiilor de cuplu. Terapeutii de cuplu tind sa fie mai bidirectionali in gandire
– considerand ca schimbarea poate fi initiata in orice domeniu al organizarii psihosociale.

O altă categorie importantă implică tehnici focalizate pe experienta din cadrul

sedintei sau din afara acesteia care presupun valorizarea schimbărilor care au loc in mediul
natural al indivizilor.

Putem vorbi despre tehnici focalizate pe dimensiunile cognitive ale experientei, cum
ar fi cautarea de sens si atribuirea si cele focalizate pe actiune – care pun accentul pe incercarile
terapeutului de a schimba intelesul, de a-l descoperi sau de al co-crea. Exemple: reformularea
pozitiva, explicatii alternative. Unele tehnici de interventie orientate spre sens presupun faptul
ca sensul dat de terapeut este cel corect si ca el reflecta realitatea care poate fi cunoscuta si

9
adevarul psihologic. Altii au o pozitie diametral opusa si cred ca este vorba mai degraba de o
constructie decat de o descoperire a realitatii; pentru aceste orientari „adevarul” este pragmatic
si consituie un cadru explicativ care conduce la schimbare semnificativa din punct de vedere
clinic.

Tehnicile orientate spre actiune pot fi la randul lor dihotomizate in tehnici care
presupun ca partenerii au deja in repertoriul lor comportamental prerechizitele si cele care
prespun ca le lipsesc astfel de deprinderi sau cunostinte. Tehnicile orientate spre actiune
implica fie directivare terapeutica sau trainingul deprinderilor. Directivele pot implica
realizarea unor actiuni in cadrul sedintei sau in afara acesteia.

Tehnicile cognitiv-afective includ stoparea gândurilor, terapia rațional-emotivă (Ellis),

modelarea (Bandura), reatribuirea (Kanfer si Philips) și auto-monitorizarea (Rimm si Masters).

Stoparea gândurilor presupune identificarea gândurilor disfuncționale, repetitive și

utlizarea unei comenzi ferme de ”Stop!”pentru oprirea acestora.

Modelul explicativ al terapiei rațional-emotive aplicat în terapia de familie explică

faptul că membrii acesteia pun problemele lor (consecințele C) pe seama evenimentului
activator A, și nu pe seama gândurilor iraționale B. Rolul terapeutul este acela de a-i ajuta pe
clienți să adreseze provocări pentru a infirma veridicitatea gândurilor negative iraționale care,
în cele din urmă, vor fi înlocuite cu unele alternative, raționale (rB). Terapeutul va explica
familiei, privită ca un tot unitar, într-o manieră activă și directivă, faptul că sursele problemelor
de natură emoțională sunt cognițiile cu caracter irațional. Odată cu modificarea gândurilor și
convingerilor disfuncționale, membrii familiei vor reuși să amelioreze calitativ interrelațiile
lor.

În volumul Social learning and Personality Development, Bandura expune concepția sa

despre învățarea socială. O mare parte a procesului se realizează prin expunerea la modele din
viața reală care produc, în mod intenționat sau neintenționat, structuri de comportament care
pot fi imitate de către alții. Imitația se referă la apariția unei similitudini între comportamentul
unui model și cel al unui subiect, în condițile în care comportamentul primului a servit drept
indice pentru comportamentul celui din urmă. Bandura delimitează două faze ale procesului de
imitație: faza de achiziție, în care subiectul învața comportamentul unui model și faza de
performanță, în care subiectul manifestă un comportament ce reproduce comportamentul
modelului. În acest proces sunt importante o serie de capacități: capacitatea de simbolizare-
permite individului transformarea experiențelor în modele interne, în structuri cognitive ce vor

10
servi apoi drept ghid pentru acțiunile viitoare, capacitatea de învățare prin modelare socială
care va permite omului să învețe cunoștințe, comportamente, valori și emoții prin observarea
celorlalți, capacitatea de anticipare prin intermediul căreia omul poate să prevadă consecințele
unor acțiuni, iar acest lucru îl ajută să-și fixeze scopurile, să-și planifice acțiunile, să se
orienteze și să fie motivat în derularea acțiunilor, capacitatea autoreflexivă care îi permite
individului să examineze funcționarea cognitivă, afectivă și comportamentală ca și gradul de
adecvare a gândirii la realitate și capacitatea de autoreglare care presupune că individul este
capabil de reglare cognitivă, motivațională, afectivă și comportamentală.
Autoreglarea se realizează prin trei procese: autoobservație, evaluarea performanței și
retroacțiunile personale.

Auto-monitorizarea presupune înregistrarea diferitelor gânduri sau comportamente

disfuncționale pentru ca doar cunoscând și conștientizând exact starea actuală se poate defini
o strategie operațională pentru a se putea ajunge la starea dezirabilă, la obiectivele familiei.

O serie de tehnici extrem de importante se referă la stabilirea limitelor. Limitele

presupun definirea cadrelor în care se desfășoară orice demers iar o stabilire precară sau lipsa
acestora are consecințe grave asupra funcționării sistemului. O parte importantă în psihoterapia
de familie presupune psihoeducația în direcția construirii unor limite sănătoase în special
pentru copiii. În cele ce urmează vom enumera problemele cele mai importante ca și posibilele
rezolvări.

1. Absenţa unor limite comportamentale, a unor reguli de minimă conduită prin care
se stabilește ce este şi ce nu este permis, ce aşteptări are părintele de la copil şi ce consecinţe
apar când sunt încălcate. Rolul acestora este de a securiza copilul. Este important ca regulile să
fie autentice (adică în acord cu principiile şi valorile după care se ghidează părinţii), clare (să
fie transmise cât mai accesibil copilului), flexibile, respectate întotdeauna şi în primul rând de
către părinţi deoarece învăţarea specifică copilului este imitaţia. De asemenea, ele trebuie
abordate şi aplicate în mod unitar de către părinţi, altfel bulverseazaă copilul şi nu au efectul
scontat.

2. Raportarea greşită a părinţilor la nevoia de independenţă a copilului. Recomandabil

pentru părinţi este să acorde copiilor atâta independenţă câtă au nevoie pentru a învăţa despre
şi din mediul în care trăiesc în baza nivelului de dezvoltare şi a vârstei pe care o are. Nici prea
multă independență deoarece ceea ce depăşeşte posibilităţile de înţelegere şi capacităţile proprii
devine stresant psihic şi dezorganizant comportamental, nici prea puţină deoarece riscul este

11
de a substimula copilul şi astfel el să devină nesigur și neîncrezător deoarece nu ştie ce poate
şi ce nu poate să facă.

3. Comportamentele compensatorii. Acestea se referă la compensarea lipsei de timp

acordat copilului cu beneficii materiale, ceea ce va duce la o serie de comportamente ulterioare
disfuncționale, inclusiv pretenții nerealiste.

4. Folosirea inadecvată a disciplinării fie prin absenţa acesteia, adică absenţa unor
consecinţe pentru comportamentele indezirabile, fie prin transformarea disciplinării în pedepse
fizice, ori reacţii verbale pline de insulte, jigniri, ţipete, care afectează stima de sine a copilului
şi rănesc profund emoţional.

5. Nediferenţierea între nevoile părintelui şi cele ale copilului, adultul atribuind

copilului propriile nevoi, ceea ce impiedică părintele să vadă nevoile reale ale copilului și să se
raporteze corect la ele.

6. Alimentaţia în exces mai ales când sunt diferențe între ce afirmă părintele și acțiunile
acestuia. Accesul foarte facil la tot felul de produse poate introduce o serie de substanțe
nenecesare sau chiar periculoase în alimentația copiiilor și chiar un surplus caloric cu o serie
de consecințe negative pe termen lung.

7. Hiperprotecţie. Pentru părinţi, responsabilitatea este uriaşă şi situaţiile considerate de

limită se ivesc la fiecare pas, indiferent de vârsta copilului. În primii ani există tendinţa unei
hiperprotecţii mai ales în ceea ce priveşte ferirea copilului de infecţii. Este recomandat ca
părinţii să nu-şi sufoce copiii cu excesiv de multă atenţie. Copii au nevoie să înveţe să se simtă
natural între cei de vârsta lor, să-şi formeze grupuri de prieteni. Pornirile de independenţă şi
nevoia de intimitate, apărute mai ales în perioada pubertăţii, reprimate prin intervenţiile
repetate ale mamei sau ale tatălui sunt de natură să sufoce psihic copilul, care ar putea deveni
un „rebel fără cauză“.

8. Lipsa de fermitate. La extrema opusă hiperprotecţiei se află lipsa de fermitate,

recomandată în ultimii ani de unele cercuri de psihologi ca variantă la educaţia strictă şi ostilă.
Nu este insă recomandat nici ca părinţii să devină prieteni de joacă ai copilului și nici sa ajungă
să nu-i refuze nimic. Lipsa de fermitate şi permisiunea de a încălca reguli de neîncălcat îl va
duce pe copil într-o zonă în care va fi tentat să ignore inclusiv rigorile legale şi să nu fie dispus
să dea explicaţii în faţa nimănui. Copilul este foarte important să fie capabil să facă diferenţa
clară între bine şi rău.

12
 9. Informare din surse nepotrivite Apariţia internetului a dus la creşterea semnificativă
a interesului părinţilor pentru informare dar este posibil ca sursele să nu fie de încredere.

10. Timp excesiv în faţa calculatorului şi a televizorului ceea ce încurajează

sedentarismul şi obezitatea dar este și asociat cu probleme de comportament, agresivitate,
deficit de atenţie şi alte efecte secundare grave.

11. Compararea copiilor poate avea efecte negative pe termen lung pentru că, indiferent
dacă aceştia au aceeaşi vârstă, ritmul de dezvoltare atât staturo-ponderal, cât şi psiho-motor
este diferit, condiţionat în primul rând genetic şi apoi influenţat de factori externi (alimentaţie,
boli asociate, stimulare senzitivo-senzorială) și copiii înțeleg că ar trebui să fie responsabili de
ceva ce nu pot controla.

12. Instituirea fricilor induse şi întreţinute pe părinţi şi de cei din anturajul apropiat
poate avea ca efect destructurarea și mai mare a unei structuri anxioase.

13. Minciunile, mesajele duble pe care uneori părinții le furnizează pentru a proteja sau
pentru a se proteja. Pe termen lung, această „strategie” educaţională determină confuzie și
anxietate.

Teme pentru studiul individual

Stilurile de atașament

Intrebări recapitulative

Ce presupune schema de evaluare a familiei?

Care sunt obiectivele intermediare în terapia de familie?

Care sunt obiectivele finale în terapia de familie?

Ce presupune modelarea?

Care sunt consecințele mesajelor duble?

13
Bibliografie selectivă:

1. Beck, Aaron T. 2012. Iubirea nu e de ajuns. Editura Trei, București.

2. Ellis, Albert. 2015. Evoluția unei revoluții. Bazele psihoterapiei rațional-
emotive. Editura Trei, București.
3. Gottman, John M. Silver, Nan. 2016. Cele șapte principii ale unei căsnicii
fericite – Ghid practic elaborat de cel mai renumit expert în relațiile de cuplu.
Editura ASCR, Cluj-Napoca.
4. Holdevici, Irina. 2009. Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală.
Editura Trei, București.
5. Holdevici, Irina. 2011. Psihoterapii de scurtă durată. Editura Trei, București.
6. Levine, Amir. Heller, Rachel S.F. 2015. Stilurile de atașament. Editura ASCR,
Cluj-Napoca.
7. Richter, Horst-Eberhard. 2016. Familia ca pacient. Terapia conflictelor în cuplu
și familie. Editura Trei, București.
8. Satir, Virginia. 2010. Arta de a făuri oameni. Editura Trei, București.
9. Satir, Virginia. 2011. Terapia familiei. Editura Trei, București.

14