Sunteți pe pagina 1din 6

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU

DIABET ZAHARAT TIP II


Argument

Diabetul zaharat este o boală metabolică cu evoluție cronică și stadială,


transmisă genetic sau câştigată în timpul vieții, în care absența sau insuficiența
cantitativă sau calitativă de insulină antrenează inițial perturbarea metabolismului
glucidic, apoi protidic şi lipidic cuprinzând întreg organismul.
Diabetul zaharat este o afecțiune serioasă, care netratată poate crea
complicații majore ce pot pune viața în pericol.
Diabetul zaharat apărut în cursul sarcinii este numit diabet gestațional. După
sarcină toleranța la glucoză se poate normaliza, de multe ori. În aceste cazuri
recomandările cuprind: menținerea greutății corporale recomandate, alimentație
echilibrată cu excluderea glucidelor simple și activitate fizică regulată. În cazul
diabetului gestațional precauțiile față de mamă și făt sunt necesare deoarece
femeile cu diabet gestațional se află la un risc crescut de accidente obstetricale, iar
fătul poate suferi moarte intrauterină.
Mi-am ales ca temă pentru examenul de absolvire ÎNGRIJIREA
PACIENTULUI CU DIABET TIP II din dorinţa de a dobândi cât mai multe
cunoştinţe despre această afecţiune.Totodată şi statisticile arată că diagnosticarea
persoanelor cu diabet zaharat este din ce în ce mai întâlnită. Prin această lucrare am
vrut să evidenţiez responsabilităţile ce îmi revin mie, ca viitoare asistentă medicală,
în cazul îngrijirilor, depistării şi analizării rezultatelor obţinute în urma
investigaţiilor.
Orice afecţiune reprezintă o urgenţă medicală, pacientul necesitând internare
şi asistenţă medicală de specialitate.
Introducere

Boala este cunoscută de peste 3 milenii, iar denumirea ei vine de la cuvântul


grecesc care înseamnă "sifon" făcând analogie cu poliuria care sugerează scurgerea
dintr-un sifon. Primele referințe asupra bolii se găsesc înscrise în papirusul "Erbes"
din Delta Nilului în urmă cu trei mii cinci sute de ani. Golen, indianul Ayur Veda
de Susruta și chinezul Tchong King au observat că bolnavii au urină lipicioasă și
dulce ca mierea, atrăgând furnicile și linsă de câini.
Avicena descrie în jurul anului 1000 unele dintre complicațiile diabetului,
cum ar fi: gangrena diabetică, tuberculoza pulmonară și impotența sexuală. Mai
târziu, Thomas Willis constă gustând urina bolnavilor de diabet că aceasta este
dulce ca mierea, făcând diferențierea diabetului zaharat de diabetul insipid, la care
urina nu are gust. Dobson a observat prezența glicozuriei, iar Wollatson în anul
1809 a făcut prima determinare a glicemiei. În 1856 Chauveau constă creșterea
glicemiei în sângele diabeticilor. Ulterior, Peters a constatat mirosul de acetonă a
respirației şi urinei diabeticilor determinând prezența corpilor cetonici în urină.
În 1869 Langerhans descrie în pancreas existența unor celule cu aspect
particular față de restul țesutului pancreatic denumite ulterior insulele lui
Langerhans. În 1885, Von Mehring și Minkovsky descriu apariția diabetului după
extirparea totală a pancreasului la animale. Ulterior Minkovsky demonstrează prin
ligatura canalelor excretoare ale pancreasului, deși acesta distrus, diabetul nu apare
atât timp cât insulele lui Langerhans rămân intacte. În 1921, savantul român
N.Paulescu, extrage din pancreas o substanță numită de el "pancreină" care scade
glicemia în sângele câinilor fără pancreas. Nu l-a folosi la om din cauza iritației
locale care apărea la câinele pe care îl folosea pentru experiențe.
În ianuarie 1922, canadienii Banting și Best extrag și ei din pancreasul
animalelor o substanță tot hipoglicemiantă, numită insulină. Ei sunt primii care
folosesc această substanță la om prin injectarea făcută unui copil în comă diabetică,
salvându-l de la moarte. Lui Banting şi lui Mac Leod li se decernează premiul
Nobel, făcându-i-se o mare nedreptate lui Paulescu şi Best.
Țara noastră se situează pe primele locuri în Europa în ceea ce privește
numărul de îmbolnăviri. În România există în jur de 60000 de persoane înregistrate
care suferă de diabet, dar se estimează că numărul real al bolnavilor depășește un
milion. La mijlocul anului 2003, în România erau înregistrate circa 420000 de
persoane diabetice, dintre care 75000 aveau nevoie de tratament cu insulină. Anual
se înregistrează 50000 de noi cazuri de diabet. Diabetul de tip 1, cât și cel de tip 2,
pot apărea practic la orice vârstă, doar diabetul primar insulino-dependent apare în
mod tipic înaintea vârstei de 20 ani. Timp de generații, diagnosticarea și tratarea
diabetului și a sindromului hipoglicemic au fost scufundate în mlaștina erorii
uneori de cei care se cred și se pretind experți în domeniu. Pionerii în cercetarea
diabetului și a hipoglicemiei au prezentat teorii despre aceste boli care păreau
logice și fără greșeală. Eliberarea erorilor presupune respectarea principiilor
științifice aplicate tuturor observațiilor întâlnite. Păstrarea sănătăţii şi lupta
împotriva bolilor se înscriu printre cele mai vechi preocupări ale omului.

Capitolul I
Noțiuni de anatomie și fiziologie a pancreasului

1.1 Noţiuni de anatomie:


Pancreasul este o glandă a tubului digestiv aşezată în partea superioară a
cavităţii abdominale, la nivelul vertebrelor I şi II lombare. Pancreasul este o glandă
voluminoasă cu dublă secreţie externă şi internă, anexată duodenului. Pancreasul
are structura acinoasă, asemănătoare cu glandele salivare, motiv pentru care i s-a
dat numele de „glanda salivara abdominală”.

Fig.1 Pancreasul
Forma: pancreasului este neregulată. El este alungit în sens transversal şi are
o extremitate dreaptă mai voluminoasă, iar porţiunea stângă mai subţiată, ascuţită.
Direcţia: pancreasului este transversală, uşor ascendentă de la dreaptă spre
stânga. De asemenea, prezintă o curbură cu concavitate posterioară, determinată de
coloană vertebrală.
Culoarea: pancreasului este roz-cenuşie, care devine vişinie în timpul
activităţii.
Dimensiuni: lungimea glandei variază între 15-20 cm, înălţimea de 4-5 cm
(la nivelul capului) şi grosimea de 2 cm. Pancreasul este mai voluminos la bărbat
decât la femeie. Ajunge la dimensiunile cele mai mari la 40 de ani, pentru că după
50 de ani să descrească treptat.
Greutatea: este în medie de 80-120 g şi este constituit dintr-un singur fel de
ţesut, de unde şi denumirea sa: pan = totul, kreas = carne.
Conformaţia exterioară a pancreasului:
Pancreasul este format din două porţiuni perpendiculare una pe alta.
Porţiunea dreaptă orientată vertical e mai voluminoasă şi se numeşte cap. Porţiunea
orizontală, uşor oblică în sus şi spre stânga se numeşte corp; ea se termină
ascuţindu-se prin coadă. Între cap şi corp se găseşte un segment mai îngustat numit
col.

Fig.2 Localizarea pancreasului


Capul: are formă aproximativ circulară şi prezintă două fețe (anterioară şi
posterioară) şi o circumferinţă.
Colul: este un segment mai îngustat, cuprins între două incizuri: una
superioară, alta inferioară.
Corpul: are formă de prismă triunghiulară cu trei feţe şi trei margini.
Coada: se continuă fără o limită netă cu corpul, ea poate avea forme diferite
şi poate fi lungă sau scurtă.
Pancreasul este o glandă cu secreţie dublă, exocrină şi endocrină.
Pancreasul endocrin: este reprezentat de insulele lui Langerhans, fărmate
din grămezi de celule. Celulele sunt de trei tipuri:
Celule alfa, în proporţie de 25-30 %, care secretă glucagon;
Celule beta, în proporţie de 60-70 %, care secretă insulină;
Celule delta, foarte puţine, care secretă gastrină.
Insulina, secretată de celulele beta ale pancreasului endocrin, este un
hormon hipoglicemiant, evidenţiat de N. Paulescu în 1920, determină sinteza
glucagonului în ficat şi prin aceasta scade concentraţia glucozei în sânge
(hiperglicemie) şi eliminarea ei prin urina (glicozurie).
Insulina este activă numai în administrarea parentală (de obicei subcutanat),
când trece bariera capilară şi se repartizează atât în sânge, cât şi în lichidul
interstiţial.
Insulina este atacată şi inactivată de proteaze, de obicei administrată pe cale
digestivă (la bolnavii de diabet), ea este inactivată.
Acţiunea biologică a insulinei:
• Efect hipoglicemiant;
• Măreşte depozitele de glicogen din ficat, sub acţiunea insulinei, funcţia de
glicogeneză a ficatului se intensifică;
• Stimulează metabolizarea glucozei în ţesuturi;
• Stimulează sinteza de proteine şi grăsimi în ficat, reducând concentraţia
plasmatică a aminoacizilor şi a acizilor graşi;
• Facilitează transportul intracelular al glucozei, K+, fosfaţilor, ureei,
creatininei şi a unor aminoacizi;
• Are efect direct asupra sintezei intracelulare de proteine, în condiţii normale,
secreţia de insulină este continuă.
Reglarea secreţiei de insulină se face pe două căi: prin mecanismul umoral,
declanşat de creşterea glicemiei şi prin mecanismul nervos.
Al doilea hormon secretat de celulele pancreatice insulare (celulele alfa) este
glucagonul. Acţiunile lui principale sunt:
• Stimularea glicogenolizei şi eliberarea glucozei în circulaţie;
• Stimularea degradării proteinelor musculare;
• Stimularea lipolizei;
• Stimularea secreţiei de insulină.