Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică

Aplicată

Proiect
la disciplina
Bazele Economiei

Economia naturală, economia de schimb și

economia de piață

Profesor:
Lector Dr. Ciurariu Gabriela
Studenți:
Creangă Maria-Mădălina
Cojocaru Bianca-Mariana
Pricope Adriana-Iuliana
Dodon Mihaela
 Cuprins

1. Noțiuni generale de economie………………..2

2. Economia naturală…………………………....4

3. Economia de schimb……………………....….7

4. Economia de piață……………………...…....12

5. Bibliografie…………………………………..26

1
 Noțiuni generale de economie

Economia este o știință socială ce studiază producția și desfacerea, comerțul și

consumul de bunuri și servicii. Potrivit definiției date de Lionel Robbins în 1932,
economia este știința ce studiază modul alocării mijloacelor rare în scopuri alternative.
Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o știință socială.
Economia este știința deciziilor ce au ca scop îmbunatățirea condițiilor de viață.
Știința economică se străduiește să determine gradul de raritate a resurselor și
să găsească cea mai eficientă modalitate de folosire a acestora atât la nivelul
individului cât și al societății.

Se spune că economia este pozitivă atunci când încearcă să prezică în mod

obiectiv și să explice consecințele anumitor opțiuni, date fiind un set de supoziții sau
de observații. Alegerea unei supoziții ce trebuie făcută atunci când se construiește un
model, la fel ca și observațiile ce trebuie stabilite sunt alegeri normative.

Se spune că economia este normativă atunci când recomandă o alegere în

detrimentul altei alegeri sau când este făcută o apreciere subiectivă asupra valorii.

Trebuie subliniat că, economia – ca disciplină științifică ce-și dorește să

înțeleagă lumea reală și evoluția ei – nu poate fi decât pozitivă. Acest lucru nu trebuie
să-i împiedice pe economiști să utilizeze gândirea normativă pentru a-și formula
propria opinie asupra diverselor alternative pe care le poate cunoaște decizia de
politică economică.

Economia studiază trei tipuri de relații sociale de interdependență între subiecții

economici. Primul tip este acela al relațiilor structurale în cazul cărora agenții
economici consideră că acțiunile lor sunt independente și neinfluențabile de acțiunile
celorlalți. Ei privesc cadrul instituțional în care activează ca fiind invariabil și de
neschimbat, obligația lor fiind aceea de a respecta cu strictețe regulile de funcționare a
sistemului în care se află. Al doilea tip este acela al relațiilor strategice în cazul cărora
acțiunile fiecărui individ sunt condiționate și dependente de acțiunile celorlalți

2
indivizi. Al treilea tip este acela al relațiilor evolutive în cazul cărora acțiunile
indivizilor conduc la modificarea sau chiar schimbarea radicală a structurii
instituționale în care ei activează. Problemele economice nu se bazează doar pe
deciziile de alocare a unor resurselor limitate sau alternative ci și pe deciziile de
adoptare a unor obiective alternative.

Economia centrată pe variabile măsurabile se divide în două domenii

principale: microeconomia care se ocupă de agenți individuali, cum ar fi bugetele și
afacerile și macroeconomia care ia în considerare economia ca pe un întreg, cererea și
oferta agregată, capitalul și materiile prime.

O atenție deosebită se acordă și alocării resurselor, producției, desfacerii,

comerțului și concurenței. Logica economică este aplicată tot mai des în cazul
problemelor legate de opțiuni în cazul lipsurilor sau atunci când trebuie stabilită
valoarea economică. Preocuparea principală în economie se centrează pe modul în
care prețurile reflectă cererea și oferta, iar ecuațiile sunt folosite pentru a prezice
consecințele anumitor decizii.

3
 Capitolul I

Economia naturală

Economia naturală reprezintă acel sistem economic în care bunurile produse

au ca destinație consumul propriu al producătorilor, iar nevoile oamenilor sunt
satisfăcute în mod direct prin autoconsum. Autoconsumul vizează utilizarea de către
producător a bunurilor produse pentru satisfacerea propriilor lui nevoi (sau ale familiei
sale). El se diferențiază ca autoconsum final (pentru nevoile de trai) și ca autoconsum
intermediar (pentru nevoile producerii altor produse).

Economia naturală a fost prima formă de organizare a economiei cunoscută de

societatea omenească. Ea a fost atotcuprinzătoare în societățile primitive. Acest fapt s-
a datorat nivelului scăzut de dezvoltare a tehnicii și tehnologiei reflectat și în eficiența
economica redusă. În aceste condiții, pentru satisfacerea trebuințelor, fiecare
comunitate producea aproape tot ce-i făcea trebuința. Economia naturală, așadar, s-a
bazat pe autoconsum, fapt ce a determinat sa fie denumită și economie închisă.

Baza economiei naturale a fost proprietatea obștească și nivelul scăzut de

dezvoltare a tehnicii și tehnologiei. Aceste condiții au determinat, în special în
societățile primitive, ca toți membrii societății apți de muncă să participe la producție
(într-un fel sau altul), produsele intrând în consum în mod direct, printr-o repartizare
echitabilă între aceștia, fără a fi necesar schimbul de produse. Acesta din urmă apărea
în mod întâmplator, fără o semnificație economică și socială deosebită. Existența și
supraviețuirea individului și a colectivității, în aceste condiții, a determinat în mod
obiectiv o asemenea organizare a economiei.

Caracteristici ale sistemului economiei naturale:

La începuturile existenței sale, activitatea economică a luat forma economiei

naturale. S-a mai numit și "economie autarhică", "economie casnică închisă", sau
"non economie".

4
 Economia naturală reprezintă acel sistem economic prin care fiecare
comunitate își satisface necesitățile din rezultatele propriei activități, fără a apela la
schimb.

Principalii factori de producție disponibili în etapa respectivă și la nivelul

acelei comunități și anume, resursele naturale, bunurile de capital, precum și resursele
umane, erau alocați la nivelul acestui sistem închis, urmărindu-se doar satisfacerea
nevoilor în limita propriei producții obținute. Ea a fost preponderentă până la prima
revoluție industrială.

Fiecare gospodărie individuală execută toate activitățile, de la obținerea

diferitelor materii prime, până la pregătirea lor în formă definitivă pentru consum.

Astfel, după Fernand Braudel, în secolul al XIV-lea, din populația regiunii

mediteraniene (care era centrul activității economice, sociale și politice - n.n.), de
aproximativ 60-70 milioane locuitori, cca 90% trăiau din munca câmpului, iar 60-70%
din producția regiunii nu ajungea pe piață. În celelalte regiuni ale planetei,
dimensiunile economiei naturale erau și mai extinse.

În cadrul economiei naturale activitatea economică se realiza, în principal, la

nivelul gospodăriei individuale, care era independentă una de alta, inițiativa acesteia
aparținând membrilor grupului respectiv.

Motivația principală a deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate

autoconsumului, care putea lua două forme:

❖ autoconsum final - ce permitea satisfacerea directă a nevoilor de viață ale

oamenilor;
❖ autoconsum intermediar - destinat producerii altor bunuri.

Instituția cheie o reprezintă gospodăria familială, izolată din punct de vedere

economic, în care "producția și consumul erau îmbinate într-o singură funcție
dătătoare de viață". Fiecare avea o activitate economică diversificată, având drept
rezultat producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuințelor, în special, cele
elementare (biologice), limitate de nivelul scăzut de dezvoltare existent.

5
Alvin Toffler considera economia naturală drept "civilizația primului val", ce se
caracteriza prin:

❖ "pământul constituia principalul factor de producție;

❖ baza economiei constă în cules, vânătoare și cultivarea pământului;
❖ diviziunea simplă a muncii;
❖ economie descentralizată, în care fiecare comunitate producea aproape tot ce-i
făcea trebuința".

În timp, economia naturală a cunoscut o evidentă tendință de restrângere

relativă. În fapt, încă din comuna primitivă, treptat, unele bunuri materiale, mai ales
uneltele, pe care fiecare producător izolat nu le putea produce singur sau erau produse,
dar numai cu mari dificultăți, au început sa fie procurate prin schimb.

Prin urmare, marfa, ca obiect al economiei de schimb, a apărut cu mult înaintea

producției de mărfuri. Însă, înainte de apariția diviziunii muncii, schimbul de activități
avea loc numai cu totul întâmplator. Abia după aceea el și-a lărgit treptat sfera de
cuprindere și a devenit relativ stabil.

Cu toate acestea, până la apariția și a celei de-a doua condiții a existenței

economiei de schimb - autonomia, independentă producătorilor - schimbul de
mărfuri era legat doar de surplusul care putea apărea întâmplator la o comunitate sau
alta și continuă sa dețină o pondere mică în totalul activității economice.

6
 Capitolul II

Economia de schimb

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare și funcționare a

economiei în care, bunurile economice sunt produse pentru a fi destinate schimbului,
prin vânzare-cumpărare.

Schimbul înseamnă așadar, înstrăinarea rezultatului propriei activități sau a

altor bunuri economice deținute, pentru a primi în contra prestație alte bunuri
economice necesare sau moneda, considerate echivalente.

Economia de schimb a apărut pe o treaptă superioară de dezvoltare a activității

economice, pe baza a doua condiții esențiale: diviziunea socială a muncii și
autonomia, independența agenților economici producători. .

Prin diviziunea muncii, agenții economici se specializează în producerea unei

game restrânse de bunuri, în cantități mari, astfel încât pentru satisfacerea propriilor
nevoi de consum, apelează la schimb.

Aceasta crează o puternică rețea de dependențe și interdependențe între agenții

economici și premisele creșterii eficienței.

Autonomia, independența producătorilor impune libera inițiativă a agentului

economic, necesitatea ca schimbul să fie realizat pe criterii economice, bazându-se de
fiecare dată pe o anumită formă de proprietate.

Cele două forme de organizare au coexistat și s-au intercondiționat o foarte

lungă perioadă de timp. De aceea, delimitarea lor se face pe baza criteriului
preponderenței pe care o formă sau alta o deține în ansamblul activității economice.

După cum s-a arătat, de-a lungul timpului economia naturală a înregistrat o
tendință continuă de restrângere. În prezent, elementele sale se întâlnesc în

7
gospodăriile agrare tradiționale, economia de schimb reprezentând forma universală
de organizare și funcționare a economiei.

Deși a cunoscut și cunoaște numeroase aspecte specifice, de la o perioadă la

alta, se observă o serie de trăsături generale:

❖ diviziunea socială a muncii, autonomia, independența agenților economici

producători;
❖ activitatea economică gravitează în jurul pieței;
❖ legăturile economice dintre agenți se desfășoară sub forma tranzacțiilor
bilaterale;
❖ bunurile produse îmbracă forma de marfă;
❖ schimbul se desfășoară prin intermediul banilor.

O componentă intrinsecă și o trăsătură fundamentală a economiei de schimb

este piața adică, ansamblul relațiilor de vânzare-cumpărare de mărfuri dintre agenții
economici, fiecare având interese proprii și reprezentând centre de decizie și acțiune
economică. Pe măsura extinderii economiei de schimb, a generalizării acesteia, piața
devine sursa principală de informații pentru deciziile agenților economici, instituția
centrală în jurul căreia gravitează întreaga viață economică.

În condițiile economiei de schimb, bunurile economice îmbracă forma de

marfă.

Marfa reprezintă un bun economic util, care servește producției sau satisface
nevoile de consum ale oamenilor și este destinat schimbului prin tranzacțiile bilaterale
de piață. Schimbul de bunuri între agenții economici poate avea loc direct – un bun
contra altui bun (trocul) – sau prin intermediul banilor. În prezent partea covârșitoare a
schimburilor dintre agenții economici se realizează prin mijlocirea banilor, ceea ce
face ca economia de schimb contemporană să funcționeze ca o economie monetară.

Fac obiect al vânzării-cumpărării, adică sunt mărfuri, mai întâi bunurile

materiale ce servesc ca factori de producție sau la satisfacerea nevoilor de consum.

Totodată, cunosc o mare extindere și bunurile marfare nemateriale, respectiv

serviciile și informațiile (rezultate ale activității de creație tehnico-științifică,

8
managerială și cultural-artistice: licențe și brevete de invenție, studii, mărci de fabrică
și de produs, drepturi de autor). De asemenea, sunt supuse schimbului prin intermediul
monedei simbolurile avuției și ale capitalului real aflate în circulație: acțiuni,
obligațiuni și alte titluri de valoare.

În prezent, sub formă de mărfuri se găsește marea majoritate a bunurilor și

serviciilor care se consumă într-o anumită țară. Dacă sistematizam structural, bunurile
ce fac obiectul vânzării-cumpărării, distingem următoarele grupări: factori de
producție – materiali și umani – bunuri corporale destinate consumului personal,
serviciile, banii, alte hârtii de valoare etc. În concordanță cu aceste grupări putem
stabili și anumite categorii de mărfuri după cum urmează:

❖ mărfuri corporale de consum personal, curent – alimente, îmbrăcăminte,

medicamente, bunuri de igienă personală etc.;
❖ mărfuri corporale de consum îndelungat – locuința, mobila, obiecte de uz
casnic de lunga folosință etc.;
❖ mărfuri necorporale de uz personal – servicii prestate de mijloace mass-media,
servicii telefonice, poștale etc.;
❖ mărfuri incorporale de consum social – de instrucție în școli particulare,
salubritate, iluminat, încălzit etc.;
❖ mărfuri – capital reprezentând mașini, utilaje, echipamente tehnice, instalații,
clădiri, construcții speciale etc.;
❖ mărfuri din sfera resurselor naturale – terenuri agricole, păduri, bogății ale
subsolului etc.;
❖ marfa – forța de muncă;
❖ mărfuri corporale și incorporale produse ale cercetării științifice – cărți,
brevete, licențe, programe de calculator etc., cât și cele ale creației literar
artistice cum sunt: cărți, opere din domeniul artelor plastice, muzicii, etc.;
❖ mărfuri sub forma serviciilor manageriale de marketing și management;
❖ marfa reprezentată prin bani și alte hârtii de valoare. Putem spune că într-o
economie avansată, bazată pe regulile pieței, în sfera mărfurilor se regăsesc
aproape toate bunurile și serviciile necesare vieții complexe a omului.

9
 Având rol primordial în contextul economiei de piață, marfa se bucură de cea
mai mare atenție atât în plan teoretic cât și în cel practic.

Marfa, adică bunul economic destinat schimbului, are o dubla însușire, și

anume: utilitatea și valoarea economică. Dacă primul factor reprezintă latura
calitativă a mărfurilor, valoarea definește latura cantitativă, comună tuturor
mărfurilor, ce permite măsurarea și schimbul de echivalențe.

Pentru analizele microeconomice, cel mai indicat termen este cel de utilitate
economică, care exprimă capacitatea de a se crea satisfacție prin folosirea bunurilor.
În economia de piață principiul maximizării satisfacției consumatorului se transformă
în principiul al maximizării utilității.

În teoria economică se întâlnesc două optici diferite de abordare a utilității

economice, și anume: concepția obiectivă clasică (abordarea cardinală) și concepția
subiectivă neoclasică (abordarea ordinală).

Prin bun economic se înțelege un obiect sau un serviciu, care prin proprietățile
lui poate să satisfacă o trebuință umană.

Bunurile economice presupun următoarele condiții:

a) Existența unei nevoi care trebuie satisfăcută, întrucât bunul economic se

manifestă numai în legătură cu o cerință umană;

b) Proprietățile corporale și acorporale atribuite bunului care satisface nevoia;

c) Disponibilitatea și accesibilitatea;

d) Raritatea relativă a bunurilor economice.

Bunurile se clasifică astfel:

a) După proveniența lor, bunurile se grupează în două categorii, și anume:

❖ bunuri libere (un dar al naturii) se găsesc în cantități nelimitate și oricine le

poate consuma după nevoi (aerul, căldura solară, apa izvoarelor etc.);

10
 ❖ bunuri economice sunt produse în cantități limitate și ocazionează cheltuieli.
Accesul la aceste bunuri necesită eforturi și organizarea producției, iar pentru
dobândirea lor este necesară o contra-prestație economică. Bunurile economice,
la rândul lor, se clasifică astfel: bunuri naturale și bunuri produse;

b) După gradul de prelucrare sunt:

❖ primare (obținute direct din natură),

❖ intermediare (aflate în diferite faze de prelucrare);
❖ finale (care nu necesită alte operații de prelucrare).

c) După modul de consumare bunurile sunt:

❖ satisfăcători, adică bunuri de consum personal și social (hrană, îmbrăcăminte,

sănătate, etc.;
❖ prodfactori, adică bunuri consumate pentru producție (capital, resurse naturale,
de muncă etc.).

Bunurile rezultate din activitatea de producție sunt destinate satisfacerii

nevoilor consumatorilor. Producerea bunurilor materiale reprezintă scopul organizării
oricărei activități economico-sociale. Ele circulă, de la producător la consumator, prin
intermediul actului de vânzare-cumpărare, în scopul recuperării cheltuielilor efectuate
și crearea condițiilor de reluare a procesului de producție.

Urmare acestui act, bunurile devin mărfuri.

11
 Capitolul III

Economia de piață

Economia de piață este sistemul economic în care deciziile ce privesc

producția și distribuția de bunuri se bazează pe interacțiunea dintre cerere și ofertă,
care determină prețurile bunurilor și serviciilor. Principala caracteristică definitorie a
economiei de piață este că deciziile de investiții, sunt în mare parte realizate prin
intermediul piețelor financiare și de capital. Acest lucru este în contrast cu o economie
planificată, unde investițiile și deciziile de producție sunt cuprinse într-un plan integrat
de producție stabilit de către un stat sau de un alt organism care controlează factorii de
producție.

Economiile de piață pot varia de la sisteme de piață liberă la diverse sisteme de

piețe reglementate sau variante protecționiste. În realitate, piețele libere nu există în
formă pură, deoarece toate societățile și guvernele le reglementează într-o oarecare
măsură. Momentan există diferite păreri legate de cât de puternic ar trebui să fie rolul
guvernului atât în ghidarea economiilor de piață, cât și în reglarea inegalităților pe
care piața le produce în mod natural. În majoritatea economiilor de piață guvernul
intervine într-o oarecare măsură în direcționarea și planificarea activității economice,
și sunt așadar clasificate ca fiind economii mixte. Termenul de piață liberă este uneori
folosit ca sinonim cu economie de piață.

Economia de piață nu presupune în mod direct existența în mâini private a

mijloacelor de producție. O economie de piață poate de asemenea să includă diferite
tipuri de cooperative, colective, sau agenții autonome de stat care achiziționează și
schimbă diverse bunuri pe piața economică. Toate acestea utilizează un preț liber ce
este determinat de piață pentru a aloca bunuri de capital și forță de muncă. În plus,
există mai multe variante de socialism de piață, dintre care unele implică întreprinderi
deținute de angajați ce sunt bazate pe un sistem de auto-gestionare, precum și modele

12
care implică o combinație de proprietate publică a mijloacelor de producție cu factori
de piață.

Caracteristicile economiei de piață:

Economia de piață este sistemul social al diviziunii muncii bazat pe

proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Este un sistem cooperativ în care
fiecare individ se integrează din și în vederea propriului interes. Statul nu intervine în
acțiunile ce fac obiectul pieței. În viziunea lui Ludwig von Mises, virtuțile economiei
de piață sunt:

1. Se sprijină pe proprietatea privată;

2. suveranitatea consumatorului (esența capitalismului este dată de punerea
producției economice la dispoziția consumatorului);
3. capitalismul, prin sistemul concurenței sociale își asigură proprii stimuli
(concurența catalactică);
4. așază libertatea la baza edificiului economic și social (individul este în măsură
să aleagă felul în care dorește să se integreze în ansamblul societății, libertatea
economică include și libertatea de a greși);
5. face din profit și urmărirea acestuia de către întreprinzător o forță motrice
perpetuă;
6. își asigură dinamica și vitalitatea printr-un permanent proces de selecție.
7. Libera inițiativă a agenților economici care asigură libertatea economică de
asociere, organizare și desfășurare a activităților economice în conformitate cu
reglementările legale.
8. Acțiunea liberă a legii economice obiective a cererii și a ofertei.
9. Acțiunea nestingherită a legii economice obiective a concurenței.
10. Stabilirea liberă pe piață a prețurilor.
11. Organizarea eficientă și nepoluantă a activităților economice.

Piața nu înseamnă un loc, ci “un proces, modul în care, prin vânzare și

cumpărare, prin producție și consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al
societății” (Ludwig von Mises, "Capitalismul și dușmanii săi").

13
 În condițiile actuale, pentru funcționarea eficientă a economiei de piață trebuie
avută în vedere existența cumulativă a următoarelor condiții:
 piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce, cât și pentru cine să se
producă în condițiile libertății de acțiune a agenților economici;
 deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme, din
interacțiunea acestora rezultând producția globală și consumul;
 concurența între agenții economiei și obținerea unui profit cât mai mare
reprezintă obiectivul major al activității și criteriul esențial în evaluarea
eficientei acestuia;
 indivizii acționează pe baza intereselor personale şi a principiului eficienţei
maxime, ,atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul preţurilor,
numai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţele
celorlalţi;
 formarea liberă a preţurilor bunurilor economice pe baza cunoaşterii de către
agenţii economici, a cererii şi a ofertei;
 proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a agenţilor
economici;
 instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;
 intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei de
piaţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia, prin folosirea cadrului
legal şi a pârghiilor economice;
 existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producţie, mod
de combinare a acestora, sistem financiar-bancar etc.) ca o condiţie a
satisfacerii decenței nevoilor fundamentale ale tuturor cetățenilor.

Modele şi tipuri ale economiei de piaţă:

Tipologia economiei de piaţă se face după criteriul mecanismului de stabilire a

echilibrului economic, adică, modul în care sistemul economic tinde spre punctul de
echilibru când se produce o dezechilibrare. După acest criteriu există două mari
modele ale economiei de piaţă:

14
1. Modelul neoclasic ce se caracterizează prin:

 sistemul economic se autoreglează, statul având o intervenţie minimă în

economie;
 forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului economic, care, datorită
raportului cerere-ofertă va gravita în jurul punctului de echilibru;
 rolul statului constă în asigurarea unei mase monetare în concordanţă cu nivelul
producţie şi necesităţile circulaţiei;
 variabila de comandă a sistemului economic este considerată a fi oferta, acest
model vizând în special nivelul macroeconomic.

2. Modelul Keynesian care presupune:

 sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină ci poate exista un

punct de echilibru la o anumită rată a șomajului;
 statul trebuie să aibă rol activ în administrarea echilibrului astfel încât între
şomaj şi inflaţie să existe un raport optim în diferite momente;
 variabila de comandă a sistemului economic este cererea agregată, acest model
considerând că este greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului
microeconomiei la nivel macroeconomic, care trebuie modelat conform
propriilor legităţi.

Michel Albert, în lucrarea „Capitalism contra capitalism”, apreciază că în

sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele:

1. Modelul neoamerican care se caracterizează prin următoarele trăsături:

 sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil şi

are tendinţe de reducere;
 piaţa are rol determinant în circulaţia bunurilor de la producător la consumator;
 preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de condiţiile aleatorii ale
pieţei;
 fiscalitatea este redusă, iar implicarea statului în economie este neglijabilă;

15
  întreprinderea privită ca centru al deciziilor economice este considerată ca fiind
un bun comercial;
 piaţa financiară şi în primul rând bursa, are rol decisiv în viaţa economică în
raport cu alte forme de piaţă;
 pe termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico-
socială;
 un sistem de învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;
 grad redus de securitate economică faţă de riscuri, protecţia fiind o problemă
individuală.

2. Modelul renan se bazează pe câteva principii de bază:

 piaţa are rol hotărâtor în viaţa economică impunându-se intervenţia statului,

care-trebuie să fie apărătorul protecției sociale și a liberei negocieri;
 cea mai mare parte a bunurilor economice îmbracă forma de marfă;
 fiscalitatea este ridicată fiind impozitate atât veniturile cât şi capitalul;
 se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru reducerea
decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări;
 sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele fiind apt să asigure finanţarea
acestora pe termen lung;
 întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social, nivelul salariilor
depinzând atât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori;
 un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat
de protecţie socială prin grija autorităţilor publice;
 sistemul de învăţământ este mai egalitar;
 clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte puternică.

Întreprinzătorul – principalul agent al economiei:

Întreprinderea – tipologia întreprinderilor:

16
 Întreprinderea sau firma: reprezintă spaţiul în care se reunesc şi se combină
factorii de producţie, se desfăşoară procesul de producţie, se produc bunuri economice
şi se creează valoarea nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii şi a cooperării directe
şi indirecte, între toţi cei care o compun şi o reprezintă. În societate, întreprinderea
îndeplineşte concomitent funcţii economice şi funcţii sociale putând fi privită ca
entitate, cu mai multe dimensiuni:

 dimensiune economică – pentru că aici se creează avuţia;

 o dimensiune socială – pentru că desemnează o comunitate de oameni ce
muncesc împreună şi a căror interacţiune o fac funcţională;
 o dimensiune juridică – pentru că se bucură de autonomie, indiferent de
mărimea sau natura activităţii sale.

Firmele diferă între ele din multe puncte de vedere, dar, există însă patru
diferenţe majore:

1. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de organizare firmele pot fi:

 firmă patronală (familială) – deţinută de un individ care îşi investeşte

capitalul, ia decizii şi încasează întregul profit;
 firme parteneriale – afacerea este deţinută de doi sau mai mulţi copropietari,
care împart între ei profitul, iau decizii împreună şi răspund faţă de datoriile-
asocierii;
 corporaţii(societatea comercială pe acţiuni) – reprezintă o entitate care poate să
facă în numele ei afaceri ca şi o firmă cu un singur patron sau ca un parteneriat.

Capitalismul:

În general, capitalismul se referă la un sistem economic în care mijloacele de

producție sunt în mare măsură sau în întregime în proprietate privată și operate pentru
obținerea de profit, structurat pe procesul de acumulare de capital. În sistemele

17
capitaliste, investițiile, distribuirea veniturilor și prețurile sunt stabilite de către piețe,
care sunt fie reglementate ori libere.

Diferite variante de capitalism există, ale căror piețe au diferite caracteristici. În

variantele de capitalism de tipul laissez-faire și piață liberă, piețele sunt larg utilizate,
având un nivel minim de intervenție al statului asupra prețurilor și furnizării de bunuri
și servicii. În tipurile de capitalism de tip intervenționist, capitalism de bunăstare
socială (eng. welfare capitalism) și economiile mixte, piețele continuă să joace un rol
dominant, dar sunt reglementate într-o anumită măsură de către guvern în scopul de a
corecta eșecurile pieței sau pentru a promova bunăstarea socială. În sisteme de
capitalism de stat, piețele sunt folosite cel mai puțin, iar statul se bazează puternic pe
planificare economică indicativă și întreprinderi de stat pentru a acumula capital.

Socialismul de piață:

Socialismul de piață se referă la diferite tipuri de sisteme economice în care

capacitățile de producție și instituțiile economice dominante sunt deținute de stat sau
sub formă de cooperativă, dar sunt operate conform principiului de cerere și ofertă.
Acest tip de economie de piață își are originea în studiile de economie clasică ale lui
Adam Smith, socialiștii ricardieni și filozofii mutualiști.

Aspectul care distinge între socialism fără piață și socialism de piață este
existența pieței pentru factorii de producție și criteriul profitului pentru întreprinderi.
Profiturile obținute de la companiile deținute de stat pot fi re-investite în mai multă
producție, pot fi folosite pentru a finanța guvernul și programele sociale, sau pot fi
distribuite la publicul larg prin dividende.

Evoluția economiei de piață:

 economia de piață a concurenței perfecte ;
 economia de piață a concurenței imperfecte ;
 economia de piață dirijată de stat ;
 economia de piață ''planificată'' prin intermediul programelor orientative ;

18
  economia de piață modernă.

1. Economia de piață a concurenței perfecte:

Principalele elemente care o definesc sunt :

 atomicitatea, componenta care presupune obținerea bunurilor necesare consumatorilor de

către un număr foarte mare de agenți economici, unitățile respective fiind apropiate ca
forță, ca mărime. Deoarece, atât oferta, cat și cerea sunt determinate de activitatea a
numeroase firme și persoane, puterea este divizată, nici una din unități neputând să
impună prețul și să subordoneze piața. Specific acestui cadru este faptul că fiecare
cumpără și vinde o parte atât de mică din cantitatea totală a unei mărfi oarecare, încât, în
ansamblul său, economia nu este influențată decisiv de acțiunile individuale ale nici unuia
din agenții economici;
 omogenitatea este dimensiunea care are în vedere existența unor diferențieri constructiv-
calitative minore, între mărfurile de aceeași speță, produsele respective având, în general,
caracteristici similare ;
 libertatea de intrare și ieșirea din ramura constă în inexistența vreunui gen de restricții
care sa stânjenească pătrunderea pe piață sau părăsirea acesteia de către agenții economici.
Lipsa oricăror bariere economice, tehnice, financiare sau juridice impuse administrativ
asigură manifestarea optimă a liberei inițiative, singura ''condiție'' pentru menținerea pe
piață constituind-o propriile performante realizate. Concret, vor pătrunde și se vor afirma
numai producătorii care obțin mărfuri de bună calitate și cu cheltuieli de producție
scăzute, firmele neperformante fiind ''obligate'' să părăsească piața ;
 transparența totală a pieței este caracteristica care presupune posibilitatea producătorilor
și a cumpărătorilor de a se informa sistematic cu privire la cantitatea, calitatea și prețul
mărfurilor, ''instrumentul'' principal de documentare fiind, chiar nivelul prețurilor;
 mobilitatea perfectă a factorilor de producție se referă la faptul că, teoretic forța de
muncă și capitalul pot fi plasate în orice domeniu de activitate însă practic, aceștia sunt
orientați cu precădere, către ramurile și subramurile care asigură obținerea unor profituri
maxime.

19
 Expresia concentrată a caracteristicilor definitorii ale economiei de piață, în general, cât și
a celei cu concurența perfectă, în special, o reprezintă liberalismul.

2. Economia de piață a concurenței imperfecte:

Aceasta este legată de apariția monopolurilor, a întreprinderilor gigant, proces care a dus
la importante schimbări în mecanismul de funcționare a pieței.

Primul economist care a surprins și studiat legătura dintre progresul economic și apariția
noilor unități a fost J.S.Mill care a arătat ca monopolurile, fiind puține la număr ajung ușor la
anumite înțelegeri, cum este, de exemplu, și aceea privind ieftinirea vremelnică a produselor.

Trăsăturile care definesc și dau conținut acestui tip de economie de piață sunt :

 unicitatea și gigantismul care fac ca o singură firmă sau un număr restrâns de mari firme
să producă o parte importantă sau, chiar întreaga cantitate de bunuri dintr-o anumită
ramură, determinând unitățile respective să influențeze hotărâtor condițiile de vânzare;
 diferențierea semnificativă a produselor de același fel. Fiecare producător cautând să
impună pe piață propriile produse, le va imprima acestora caracteristici calitative
superioare, bine definite;
 bariere la pătrundere pe piață. Admiterea unor producători similari este de multe ori
obstrucționată, micii producători care, în general beneficiază de o legislație stimulativă
fiind obligați să evite obstacolele ridicate de marile firme;
 informarea incompletă a agenților economici mici și mijlocii, fapt ce presupune că
aceștia nu au acces la toate datele cu privire la prețuri, la volumul și structura ofertei,
elementele necesare unei aprecieri corecte a perspectivelor pieței. Faptul că nu beneficiază
de toate elementele necesare desfășurării unei activități corespunzătoare de management
favorizează creșterea numărului deciziilor eronate de unde și tendința de creștere a riscului
de a pierde ;
 capitalul fix și forța de muncă manifestă o anumită rigiditate, sub aspect structural-
calitativ, trăsătură cu atât mai evidentă, cu cât prezența monopolurilor ce pot să atenueze
spiritul concurențial este mai puternică. Această tendință se manifestă, mai ales, în cazul
țărilor cu economii firave, slab implicate în schimburile internaționale.

3. Economia de piață dirijată de stat:

20
 Economia de piață dirijată de stat este caracteristică perioadei cuprinse între anii '30 și
mijlocul anilor '70 și se distinge prin îmbinarea elementelor autoreglatoare ale pieței cu angajarea
masivă a statului în economie, inițiativă particulară împletindu-se cu dirijismul statal.

Expansiunea și creșterea forței monopolurilor, sporirea volumului și importanței

capitalului financiar a băncilor și a burselor, cu deosebire a celor de valori, adâncirea diviziunii
internaționale a muncii, extinderea și diversificarea activităților de comerț exterior sunt procese
care au făcut ca viața economică să devină mai complexă.Trebuie reținut că dirijismul economic
realizat în condițiile economiei de piață nu are, însă, nimic comun cu practicile specifice
economiei centralizate, de comandă, intervenționismul statal modern fiind propriu
neoliberalismului, doctrina cristalizată în anii '30 ai secolului nostru. Criticând teoriile lui
J.B.Say, conform cărora realizarea produsului social ar avea loc fără greutăți, deoarece între
venituri și cheltuieli ar exista un echilibru natural, J. M. Keynes, lider al ''dirijismului de piață''
dovedește caracterul iluzoriu al mecanismelor concurențiale perfect autoreglatoare.

4. Economia de piață planificată prin intermediul planurilor orientative:

O metoda deosebit de eficientă, la care statul poate recurge în vederea creării și modelării
în cadrul principalelor ramuri ale economiei naționale a unor structuri optime, o constituie
planificarea indicativă. Aceasta pârghie economică, frecvent utilizată în țările dezvoltate se
deosebește radical de planificarea imperativă, forma compromisă, proprie sistemului centralizat,
incapabilă să asigure creșterea și echilibrul.

Necesitatea planificării indicative decurge din imperfecțiunile pieței, din dinamismul vieții
economice, din creșterea interdependenței dintre diferitele centre ale vieții economice interne, dar
mai ales internaționale.

Datorită valențelor sale superioare, de la folosirea sporadică a acestui instrument s-a ajuns
la utilizarea sa sistematică, o atare practică ce îmbină planificarea elastică cu mecanismele pieții
întâlnindu-se în : Franța, Suedia, Austria, Danemarca, Finlanda, Belgia, dar și în țări de pe alte
continente precum : Japonia, Coreea de Sud etc.

5. Economia de piață modernă:

Economia de piață modernă reprezintă acel mod de organizare și funcționare a vieții

economice conceput pe temeiul mecanismelor obiective ale pieței concurențiale și pe

21
valorificarea elementelor subiective pozitive ale tipurilor de economie de piață succedente, a
cărui dinamică are loc în condițiile unui regim juridic care consfințește primatul și
inviolabilitatea proprietății private, exclude orice intervenție restrictivă a statului asupra
activităților normale inițiate de agenții economici și care datorită înaltei sale eficiențe oferă
posibilități materiale reale pentru promovarea sistematică a unor autentice programe de protecție
socială.

Aceasta precizare prezintă o importanță deosebită deoarece permite clasificarea și punerea

în lumină a unor aspecte esențiale legate de conținutul și dinamica economii de piață modernă.

Astfel :

 permite surprinderea elementelor care asigură valorificarea eficientă a factorilor de

producție și crearea volumului de bunuri și servicii necesar atingerii unui nivel de viață
decent, care sunt : proprietatea privată și mecanismele pieței libere;
 înțelegerea faptului că, indiferent de concepțiile pe care le promovează un partid
democratic sau altul, esențial și definitoriu pentru economia de piață este liberalismul;
 în absența economiei moderne și a fundalului sau doctrinar, liberalismul, creștin-
democrația, cât și social-democrația care situează în prim plan, morala creștină și,
respectiv, protecția socială își pierd orice semnificație. Astfel, dacă afirmarea
liberalismului nu este condiționată de prezența creștin-democrației și a social-democrației,
pentru aceste două orientări situația este cu totul alta, ele fiind de neconceput în afara unor
societăți bogate. Ori realitatea a dovedit și dovedește că abundența de produse, ca baza
materială a liniștii și armoniei sociale este asigurată numai de economiile liberale ;
 în timp ce mecanismul pieței concurențiale, dimensiune a liberalismului constituie
motorul vieții economice și izvorul bogăției, creștin-democrația și social-democrația,
componente subiective au, în primul rând în vedere repartizarea cât mai echitabilă a
bunurilor și serviciilor create. Prin îmbinarea celor trei dimensiuni complementare,
economia de piață modernă reușește să atenueze contradicția dintre eficiență și echitate.
Aceasta înseamnă că economia modernă pune în valoare și liberalismul și creștin-
democrația și social-democrația ;
 realitatea ne obligă să acceptăm ca păstrându-și specificitatea, aceste doctrine cât și
partidele politice care le susțin, nu numai că se pot apropia unele de altele,

22
 neoliberalismul, fiind din multe puncte de vedere, chiar expresia acestei intersectări
ideatice, dar făcând parte din același trunchi doctrinar, ele sunt compatibile, și se
completează reciproc.


Tipuri concrete de economie de piață:

1. Tipul Anglo-Saxon - aplicat în S.U.A., Anglia, Canada.

2. Tipul Vest-European - aplicat în Italia și Franța.

3. Economia sociala de piață - aplicată în Austria, Olanda și Germania.

4. Tipul Nordic - aplicat în Suedia, Norvegia și Danemarca.

5. Economia paternalistă - aplicată în Japonia.

6. Economia de piață - orientată și dependentă de exterior - aplicată în statele mici independente,

fostele colonii.

23
 Bibliografie

Ștefan Gheorghe ''Fundamente economice'', vol I, editura Didactică și Pedagogică,

București 1999.

Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu ''Economie Manual Universitar'', editura
Economică, București 2001.

Gabriel Liiceanu ''Despre limită'', editura Humanitas, București 1997.

Madgearu V., Curs de Economie Politica, Edit. Ramuri, Craiova, 1994, p.18.

Braudel F., Jocurile schimbului, vol. 1, Edit. Meridiane, București, 1985, p.12 și
următoarele.

Braudel F., op.cit., p.13.

Toffler A., Al treilea val, Edit. Politica, București, 1983, p.78.

Ibidem, p.56-57.

Ibidem, p.358 și următoarele.

24