Proiect

la disciplina
Finanțe și credit

Structura financiară a întreprinderii

Profesor:
Lector Dr. Ciurariu Gabriela
Studenți:
Cojocaru Bianca Mariana
Creangă Maria Mădălina
Ilie Ramona
Cuciureanu Viorel
Grigoraș Cosmin Theodor
Moraru Adrian
Pricope Adriana Iuliana
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Cuprins

1. Conţinutul structurii financiare a întreprinderii………………………...3

2. Premise de fundamentare şi criterii de alegere a structurii financiare a

întreprinderii………………………………………………………………6

3. Constituirea capitalului social al întreprinderii………………………...14

4. Majorarea capitalului social al întreprinderii…………………………..20

5. Structura financiară a întreprinderii şi fuziunile……………………….23

6. Bibliografie…………………………………………………………….25

2
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Conţinutul structurii financiare a întreprinderii

Structura financiară a întreprinderii: reprezintă, ansamblul complex şi

coordonat al diverselor surse de finanţare folosite de managerul financiar pentru
acoperirea necesarului de finanţat. Se consideră că structura financiară exprimă
raportul existent între finanţările pe termen scurt şi cele pe termen lung. La
nivelul întreprinderii, structura financiară reflectă compoziţia capitalurilor
acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din acest motiv structura
financiară mai poartă numele de structura capitalurilor întreprinderii.
Capitalurile pe termen scurt sunt destinate cu predilecţie ciclului de
exploatare şi, în mare parte, se acordă gratuit pe termene rezonabile,
determinate de nevoile exploatării. Cu toate acestea, dacă necesarul de finanţat
nu este acoperit integral din fondul de rulment, se va recurge la credite pe
termen scurt ale căror costuri se vor lua în calculul capitalurilor investite.
Structura capitalului permanent şi a resurselor de trezorerie (capitaluri pe
termen scurt) este prezentată în figura de mai jos:

După cum se observă din figura anterioară, capitalul permanent se

compune din capitaluri proprii şi împrumuturi pe termen mediu şi lung (CP =
CPR + DAT).
Capitalurile proprii cuprind:

3
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

❖ capital social (sume puse la dispoziţia întreprinderii cu caracter

permanent de asociaţi / acţionari, sub forma aportului în numerar /
natură);
❖ creşteri ulterioare de capital;
❖ diferenţe pozitive din reevaluări;
❖ beneficii nedistribuite;
❖ rezultate pozitive ale exerciţiului curent înainte de repartizări;
❖ subvenţii primite.
Dacă din capitalul propriu se deduc subvenţiile primite pentru
echipamente şi rezervele reglementate, se obţine situaţia netă a capitalului
propriu, care reprezintă măsura contabilă a patrimoniului juridic al
întreprinderii.
Sub aspect financiar, capitalul propriu indică dacă întreprinderea a fost
rentabilă până la un moment dat.
Sub aspect juridic, o întreprindere care înregistrează pierderi de 50% din
capitalul social trebuie să se dizolve sau, în cadrul unui termen, de obicei până
la bilanţul următor, să reconstituie capitalul social pe măsura pierderilor ce n-au
putut fi acoperite din rezerve.
Capitalul propriu nu este rambursabil, remuneraţia lui depinde de
performanţele întreprinderii şi nu este garantată în nici un fel.
Resursele de trezorerie cuprind credite bancare pe termen scurt, precum
şi credite comerciale, adică datorii faţă de furnizori.
Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o importantă decizie
financiară a întreprinderi. Astfel, finanţarea prin obligaţii pe termen scurt
conferă o anumită supleţe pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte
sau să reducă operativ volumul activităţii; spre deosebire de aceasta, finanţarea

4
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare şi, deci, mai avantajoasă.
Deşi criteriul rentabilităţii este foarte important, decizia privind structura
financiară ţine seama şi de alte elemente ca suma totală a nevoilor de finanţat şi
natura diverselor trebuinţe.
Decizia privind structura capitalului implică o opţiune între risc şi profit
(venit); utilizând într-o proporţie mai mare datoriile pentru finanţare, cresc
riscurile legate de fluxul profiturilor firmei, dar un indice ridicat al datoriilor,
conduce la o rată ridicată a rentabilităţii. Riscul ridicat asociat cu mari datorii,
tinde să scadă preţul acţiunilor, în schimb rata aşteptată a rentabilităţii creşte.
Aşadar, structura optimă a capitalului este acea structură care asigură un
echilibru optim între risc şi venit (profit) şi, astfel, maximizează valoarea
acţiunilor (şi a firmei).
Deciziile luate de firmă în privinţa structurii capitalului sunt influenţate de
factori precum:
❖ riscul afacerilor;
❖ situaţia impozitării;
❖ flexibilitatea financiară etc.

5
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Premise de fundamentare şi criterii de alegere a structurii

financiare a întreprinderii

1. Premise de fundamentare a structurii financiare a întreprinderii:

Structura financiară a întreprinderii se fundamentează pe premise ce se
condiţionează în mod reciproc, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi
calitativ.
Premisa prioritară o reprezintă devizul financiar brut al întreprinderii
(necesarul de finanţat) a cărui valoare este consecinţa activităţii desfăşurate, dar
şi a modului în care se gestionează volumul investiţiilor. În acest caz este
necesar să se stabilească dimensiunea necesarului de finanţat care poate fi
acoperită prin intermediul autofinanţării, respectiv prin apelarea la surse
externe.
O altă premisă a structurii financiare este dimensiunea întreprinderii
considerată, fie sub aspect fizic, fie sub aspect economic – patrimonial (volumul
şi valoarea producţiei realizate, valoarea patrimoniului, numărul de personal
utilizat, productivitatea pe salariat etc).
Implicaţiile pe care dimensiunea întreprinderii le are asupra structurii
financiare sunt diverse. Se poate preciza că dimensiunea face posibilă sau
exclude recurgerea la surse de finanţare care cer un suport patrimonial şi
garanţii reale (ca în cazul împrumuturilor pe termen mediu şi scurt) sau impun
existenţa unor forme juridice specifice întreprinderii, adică tipuri specifice de
societăţi.
Dimensiunea întreprinderii influenţează şi eventuala cotare a titlurilor la
bursa de valori sau pe piaţa extrabursieră. Prezenţa întreprinderii pe piaţa de
capital condiţionează din punct de vedere tehnic structura financiară, deoarece

6
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

face posibilă recurgerea la această oportunitate de procurare a capitalului; în

plus, titlurile care sunt emise (acţiuni, obligaţiuni) pot fi vândute fără
intermedieri oneroase.
A treia premisă a structurii financiare o constituie durata ciclului
productiv. În cazul în care procesul productiv este mai îndelungat (ca în
construcţiile de maşini), ritmul de realizare al fluxurilor financiare reprezentând
profiturile este devansat de cel al fluxurilor financiare reprezentate de costuri.
Astfel, apare necesitatea unui sprijin financiar temporar (sub forma datoriilor pe
termen lung), care solicită structuri financiare optime.
Importanţa acţionarilor majoritari reprezintă o altă premisă a structurii
financiare a întreprinderii, deoarece capacitatea tehnică şi financiară a acestora
facilitează recurgerea la surse externe în condiţii mai avantajoase şi pe termene
mai lungi. Practic se poate afirma că orice tip de întreprindere, în funcţie de
caracteristicile sale particulare şi de specificul său, adoptă o structură financiară
personalizată, determinată de capacitatea profesională a echipei sale
manageriale.
Structura financiară depinde, nu numai de voinţa managerilor şi
acţionarilor săi, ci şi de mediul în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea,
sub impactul cadrului juridic reglementat prin decizia autorităţilor publice.

2. Criterii de alegere a structurii financiare a întreprinderii:

a) Riscul afacerilor (economic):
În general, firmele au un anumit grad de risc, inerent activităţilor pe care
le desfăşoară. Acesta este riscul afacerilor (risc economic) şi se defineşte ca
“schimbarea intervenită în proiecţiile (previziunile) veniturilor viitoare aferente

7
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

activelor sau acţiunilor, dacă firma nu utilizează datorii pentru finanţarea

activităţii sale”.
Riscul afacerilor variază de la o ramură de activitate la alta şi de la o
firmă la alta, în cadrul aceleaşi ramuri de activitate. În plus, riscul afacerilor
poate fi schimbător în timp.
În general, firmele mici şi cu un singur produs, au un grad ridicat al
riscului afacerilor.
În literatura de specialitate se apreciază că riscul economic depinde de
următorii factori:
❖ variabilitatea cererii; cu cât cererea pentru produsele unei firme este mai
instabilă, cu atât riscul economic este mai mare;
❖ variabilitatea preţului de vânzare; firmele ale căror produse sunt vândute
pe pieţe caracterizate de fluctuaţii însemnate, sunt expuse unui risc
economic mai ridicat, decât firmele ale căror produse sunt vândute pe
pieţe stabile;
❖ variabilitatea costurilor intrărilor (aprovizionărilor), în sensul că firmele
care se aprovizionează la costuri incerte, sunt expuse unui risc economic
ridicat;
❖ capacitatea de a ajusta preţurile produselor la costurile intrărilor; astfel,
cu cât capacitatea firmei de a ajusta preţul produselor la modificarea
costului de producţie este mai mare, cu atât nivelul riscului economic este
mai scăzut;
❖ ponderea cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor firmei; dacă cheltuielile
fixe deţin o pondere însemnată în valoarea cheltuielilor totale şi nu se pot
diminua pe măsură ce scade cererea pentru produsele firmei, riscul
economic este mai ridicat.

8
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Riscul economic depinde şi de structura cheltuielilor, respectiv de

comportamentul acestora faţă de volumul de activitate.
Cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei
(materii prime şi materiale directe, salariile personalului direct productiv etc).
Cheltuielile fixe, independente de nivelul activităţii, sunt angajate în
scopul funcţionării normale a întreprinderii, fiind plătite chiar în absenţa cifrei
de afaceri (apă, electricitate, întreţinere, personal administrativ, cheltuieli cu
amortizarea etc). Această grupare trebuie abordată prin prisma timpului,
deoarece pe termen lung, practic toate cheltuielile sunt considerate variabile. În
plus, unele dintre aceste costuri pot varia într-o anumită măsură.
Totuşi, întreprinderile nu sunt dispuse, de regulă, să reducă aceste
cheltuieli, ca răspuns la fluctuaţiile cifrei de afaceri. Astfel de costuri sunt
denumite adesea, costuri semivariabile.
Riscul de exploatare depinde în special de nivelul cheltuielilor fixe,
acelaşi nivel al cheltuielilor fixe fiind mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai
mare.
Structura cheltuielilor, în special repartiţia între cheltuielile fixe şi
cheltuielile variabile în raport cu cifra de afaceri, exercită o influenţă
semnificativă asupra rentabilităţii. Acesta indică influenţa cheltuielilor fixe de
exploatare asupra profitului din exploatare (profit înainte de plata impozitelor şi
dobânzii).
În mod concret, pentru un produs dat, problema este aceea de a şti care
trebuie să fie cantitatea produsă şi respectiv vândută, astfel încât volumul
vânzărilor (cifra de afaceri) să acopere cheltuielile totale (fixe şi variabile).
Altfel spus, punctul “mort” denumit şi prag de rentabilitate evidenţiază nivelul
minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra

9
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

în pierdere. Depăşind acest nivel, activitatea întreprinderii devine rentabilă.

Riscul economic va fi cu atât mai mic, cu cât nivelul punctului mort va fi mai
redus.
Determinarea pragului de rentabilitate se face, după caz, în unităţi
fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga
activitate a întreprinderii.
La întreprinderile monoproductive (care fabrică un singur produs)
pragul de rentabilitate în unităţi fizice se determină pornind de la ipoteza unui
cost variabil unitar constant în raport cu creşterea volumului producţiei.
Aceasta înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Q),
cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind în schimb
volumul total al acestora (CV). De asemenea, se porneşte de la ipoteza că preţul
unitar de vânzare (P) este constant, indiferent de volumul produselor fizice
vândute (Q). Altfel spus, piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.

b) Criteriul rentabilităţii în alegerea structurii financiare:

Atât capitalul propriu, cât şi cel împrumutat implică costuri. Diferenţa
fundamentală dintre costul capitalului propriu şi cel al capitalului împrumutat,
constă în faptul că, fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul în care
întreprinderea obţine beneficii; în timp ce capitalul împrumutat trebuie
remunerat, oricare ar fi rentabilitatea întreprinderii.
O întreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare
mari (împrumutul plus dobânda), ceea ce micşorează posibilităţile de
autofinanţare. Prin urmare, întreprinderea respectivă trebuie să recurgă la noi
credite pentru a-şi acoperi nevoile de finanţare care, la rândul lor, vor contribui
la creşterea cheltuielilor financiare.

10
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a

întreprinderii cu rata dobânzii( costul capitalului împrumutat).
Dacă rentabilitatea economică > rata dobânzii, rezultă un efect de
îndatorare pozitiv / favorabil.
Dacă rentabilitatea economică < rata dobânzii, rezultă un efect de
îndatorare negativ / nefavorabil.
Rentabilitatea financiară este proporţională cu structura financiară
(Datorii / Capital propriu) şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice
(Rc) şi rata dobânzii (Rd).

Rf = Re + E

c) Criteriul destinaţiei resurselor în alegerea structurii financiare:

Activele imobilizate reprezintă nevoi cu caracter permanent şi de aceea
este eficient să fie acoperite cu capital permanent.
Structura financiară a unei întreprinderi se exprimă, nu numai ca un
raport între datorii şi capital propriu, ci şi ca raport între finanţările pe termen
scurt şi finanţările pe termen lung:

d) Capacitatea de îndatorare:
Stabilirea structurii financiare este importantă pentru fiecare societate
comercială, în vederea aprecierii propriei situaţii şi edificării în raporturile cu
banca. Este util să se procedeze, în cazul unor analize financiare, la stabilirea
unor indicatori care să marcheze gradul în care sunt utilizate capitalurile

11
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

proprii, în comparaţie cu împrumuturile pe termen mediu şi lung sau cu totalul

împrumuturilor.
Considerăm următoarea situaţie:
❖ activul unei întreprinderi cuprinde: active imobilizate, stocuri de mărfuri
şi alte valori materiale, soldul clienţilor şi alte lichidităţi;
❖ pasivul unei întreprinderi cuprinde: capitalul permanent (fonduri proprii,
datorii pe termen mediu şi lung) şi datorii pe termen scurt (furnizori şi
credite de trezorerie).
Putem folosi ca instrumente de analiză a structurii financiare următorii
indicatori:
❖ coeficientul de îndatorare globală (CIG);
❖ coeficientul îndatorării la termen (CIT).

Datoriile totale de la numărător cuprind, atât împrumuturile pe termen

(mediu şi lung), cât şi cele pe termen scurt. Indicatorul CIG exprimă în
maniera cea mai largă, situaţia structurii financiare. Deşi indicatorul este
prezentat în două variante, este suficientă doar una dintre ele (de regulă a doua,
conform căreia datoriile totale nu trebuie să fie de două ori mai mari decât
capitalul propriu). Temporar aceste norme se pot reconsidera de către bănci.
Când se ating aceste limite de îndatorare ale indicatorilor, capacitatea de
îndatorare se consideră, în principiu, saturată.
Un alt indicator cu o mare expresivitate financiară se numeşte coeficient
de îndatorare la termen (CIT), care se exprimă astfel:

12
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Indicatorii prezentaţi anterior exprimă elemente esenţiale care

caracterizează situaţia financiară a întreprinderii. Însă, pentru desfăşurarea unor
relaţii normale cu băncile, acestea se preocupă de situaţia clienţilor şi sub
aspectul posibilităţilor lor de achitare a obligaţiilor asumate, în cuantumul şi la
termenele stabilite.
Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile unei societăţi comerciale
de a primi credite care să fie garantate şi a căror rambursare, inclusiv plata
dobânzilor, să nu creeze greutăţi financiare de nesuportat.
În determinarea capacităţii de îndatorare sunt interesate atât
întreprinderea, cât şi banca. Astfel, întreprinderea care doreşte să se împrumute
pentru finanţarea unui proiect, trebuie să-şi comensureze atât garanţiile
disponibile, cât şi fluxurile financiare pozitive viitoare, astfel încât rambursarea
la scadenţă a creditelor şi plata dobânzilor aferente, să se poată realiza fără
dificultăţi. La rândul său, creditorul / banca, întrucât acordă credite, îşi asumă
anumite riscuri (de nerambursare, de neplată a dobânzilor, de imobilizaze, de
devalorizare a monedei).

13
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Constituirea capitalului social al întreprinderii

Constituirea capitalului social: reprezintă prima fază de finanţare a unei

societăţi comerciale. Capitalul social provine din surse proprii şi surse
împrumutate.
La rândul lor, sursele proprii sunt de două feluri:
❖ interne: autofinanţarea, vânzarea de active fizice şi financiare;
❖ externe: aporturi (în numerar/natură), subvenţii de la bugetul statului.
Autofinanţarea: reprezintă modalitatea fundamentală de finanţare a
întreprinderii şi corespunde primelor forme istorice ale avansării de capital.
Celelalte moduri de finanţare (directă, indirectă şi intermediară) funcţionează în
mod normal ca simple anticipări ale unei autofinanţări viitoare. Altfel spus, o
întreprindere nu poate avea acces la finanţarea externă decât dacă, pe baza
autofinanţării viitoare, îşi va putea reconstitui avansurile acordate de terţi.
Astfel, o întreprindere care primeşte un credit bancar va trebui să-l ramburseze
pe baza rezultatelor sale viitoare, deci din autofinanţare.
Prin urmare, autofinanţarea reprezintă pivotul fundamental pe care se
sprijină finanţarea întreprinderii şi contribuie la dezvoltarea cu forţe proprii. Ea
reflectă bogăţia reţinută de întreprindere şi constituie o resursă internă destinată
acoperirii nevoilor de finanţare ale exerciţiului viitor.
Autofinanţarea este determinată de creşterea resurselor obţinute din
activitatea proprie şi care vor rămâne permanent la dispoziţia întreprinderii în
scopul finanţării acţiunilor viitoare; aşadar, autofinanţarea reprezintă
principala resursă de finanţare pe termen lung din fonduri proprii, fapt
reflectat şi de figura de mai jos:

14
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Structura resurselor de finanţare pe termen lung a întreprinderii de

menţinere şi de expansiune (netă). Autofinanţarea de menţinere împreună cu
cea de expansiune formează autofinanţarea globală (totală).
Autofinanţarea de menţinere include sursele din care urmează să se
realizeze în viitor cheltuieli destinate menţinerii potenţialului productiv, deci a
nivelului atins de patrimoniu, respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de
producţie şi acoperirea riscurilor de exploatare.
Sursele de constituire a autofinanţării de menţinere sunt:
❖ amortizările normale corespunzătoare pierderii reale din valoarea
imobilizărilor;
❖ provizioanele.
Autofinanţarea de expansiune (netă) este partea din autofinanţarea
brută din care se formează sursele proprii ale întreprinderii peste necesarul cerut
de refacerea capitalurilor investite. Autofinanţarea netă are ca efect
îmbogăţirea, creşterea patrimoniului întreprinderii în viitor.
Autofinanţarea netă se obţine scăzând din autofinanţarea brută,
cheltuielile pentru menţinerea potenţialului productiv.
Sursele pe baza cărora se constituie autofinanţarea netă sunt:

15
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

❖ profitul net repartizat pentru fondurile proprii, adică din profitul care
rămâne după participarea angajaţilor la profit precum şi remunerarea
asociaţilor sau acţionarilor;
❖ partea din fondul de amortizare care depăşeşte deprecierea reală a
imobilizărilor.
Autofinanţarea este cea mai răspândită metodă de finanţare şi crează
avantaje atât pentru acţionari, cât şi pentru societatea comercială ca persoană
juridică. Acţionarii sunt avantajaţi deoarece, capitalizând o parte a profitului,
creşte valoarea bursieră a întreprinderii, creşte cursul acţiunilor şi, implicit,
propria avuţie. Totodată, profitul reinvestit este scutit de la plata impozitului pe
profit sau se aplică reduceri substanţiale de impozit, creând posibilităţi mai mari
pentru reinvestire.
La rândul său, întreprinderea, ca persoană juridică, nu mai este nevoită să
apeleze nici la acţionari, nici la piaţa financiară pentru a obţine fondurile
necesare dezvoltării.

Alte avantaje ale autofinanţării sunt următoarele:

❖ constituie un mijloc sigur de finanţare, o sursă independentă şi stabilă,
deoarece în anumite situaţii conjuncturale întreprinderea întâmpină
dificultăţi în colectarea capitalurilor de pe piaţa financiară;
❖ apără libertatea de acţiune a întreprinderii, în sensul că autonomia
financiară dobândită prin autofinanţare îngăduie acesteia independenţă de
gestionare faţă de organismele financiare şi de credit;
❖ conferă întreprinderii un mare grad de libertate privind alegerea
investiţiilor, pe criterii de optim economic şi nu de irosire a resurselor;

16
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

❖ permite frânarea îndatorării şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare.

Importanţa autofinanţării condiţionează recurgerea la noi capitaluri
împrumutate. Indicatorul care furnizează informaţii, în acest sens, este
capacitatea de îndatorare (prezentată anterior). Deoarece autofinanţarea
este baza capacităţii de rambursare, nivelul său actual şi tendinţele sale de
evoluţie sunt analizate cu multă atenţie de creditorii şi investitorii
potenţiali.
❖ reprezintă factorul hotărâtor în deschiderea accesului la piaţa de capital şi
atragerea capitalului extern.
Mărimea autofinanţării degajate joacă rolul de barometru de apreciere
a performanţelor întreprinderii. Ea indică potenţialilor investitori că
întreprinderea este capabilă să utilizeze eficient capitalurile încredinţate şi să le
asigure o remunerare atractivă. Pentru creditori, mărimea absolută şi relativă a
autofinanţării certifică nivelul capacităţii de rambursare, ca şi nivelul riscului de
neplată.
Autofinanţarea totală (de menţinere şi netă) la care se adaugă partea din
profit destinată plăţii dividendelor formează capacitatea de autofinanţare.
În practica financiară a ţărilor cu economie de piaţă, capacitatea de
autofinanţare poartă numele de “cash-flow” sau marja brută de autofinanţare.
Ea exprimă capacitatea întreprinderii de a mobiliza, alături de amortizare,
întregul profit net pentru dezvoltare. Această relaţie este valabilă pentru ţările
apusene unde repartizarea profitului îmbracă forma rezervelor şi dividendelor,
participarea salariaţilor la profit fiind considerată ca o cheltuială deductibilă
fiscal şi nu ca o destinaţie de repartizare a profitului, aşa cum este reglementată
în ţara noastră.

17
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Din acest motiv, pentru determinarea autofinanţării globale se vor avea în

vedere, alături de dividendele distribuite şi partea din profitul net repartizată
pentru participarea angajaţilor la profit (salariaţi şi manageri).
Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de
activitatea rentabilă a întreprinderii la sfârşitul exerciţiului financiar, având ca
destinaţie, atât remunerarea capitalurilor proprii, cât şi finanţarea investiţiilor.
Acţiunile unei societăţi comerciale sunt înscrisuri în cont care certifică
proprietarului deţinerea unei părţi din acea societate, egală cu raportul între
numărul de acţiuni deţinute şi numărul total de acţiuni emise de societate.
Acţiunile conferă celor care le deţin următoarele drepturi:
❖ dreptul de a participa la luarea deciziilor. O acţiune dă dreptul de a
participa prin vot la adoptarea hotărârilor importante ale Adunării
Generale a Acţionarilor (A.G.A.);
❖ dreptul la informare, conform căruia acţionarul are dreptul să fie informat
despre activitatea societăţii conform legilor existente;
❖ dreptul la dividende. Deţinătorul acţiunii are dreptul la o cotă procentuală
corespunzătoare din dividendele distribuite anual de societate;
❖ dreptul de a vinde acţiunile. Acest drept nu poate fi restricţionat în nici un
fel de societăţile deschise (tranzacţionate, pe o piaţă organizată), dar pot
exista condiţii de vânzare la societăţile închise;
❖ dreptul final la o parte din valoarea rămasă în cazul lichidării societăţii.
Acest drept se exercită după ce creditorii societăţii îşi recuperează
creanţele, conform reglementărilor stabilite prin Legea falimentului.
Acţiunile se pot clasifica, în general, după două criterii şi anume:
a) în raport cu modul de dispoziţie asupra drepturilor acţionarilor
prezentate anterior, acţiunile pot fi:

18
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

❖ acţiuni comune, ordinare provenite din aport în numerar sau în

natură. Acestea conferă, în mod egal, atât drepturi sociale, cât şi
patrimoniale, proporţional cu numărul de acţiuni deţinute;
❖ acţiuni privilegiate, fie asupra drepturilor sociale, fie asupra celor
patrimoniale. Astfel, acţiunile cu vot dublu deţinute de acţionarii
importanţi (fondatori, vip-uri etc) dau putere de vot corespunzător
mai mare în raport cu acţiunile comune.
b) după modul de transmitere, acţiunile pot fi:
❖ acţiuni nominative care nu sunt transferabile prin acte de
vânzare-cumpărare decât cu acordul A.G.A. Sunt acţiuni prin care
se păstrează controlul gestionar al firmei. Ele se transmit prin
declaraţia făcută în registrul acţionarilor emitentului, subscrisă de
cedent şi de cesionar şi prin menţinerea făcută pe acţiune sau prin
alte modalităţi prevăzute în actul constitutiv;
❖ acţiuni la purtător, în care nu se precizează numele deţinătorului,
ele fiind liber tranzacţionabile în operaţiuni private sau publice (la
bursă) de transfer al dreptului de proprietate.

19
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Majorarea capitalului social al întreprinderii

Creşterea capitalului social marchează viabilitatea întreprinderii, având

un efect pozitiv asupra partenerilor de afaceri, a căror încredere în activitatea
agentului economic sporeşte.
Majorarea de capital poate îmbrăca forme diferite şi anume:
❖ aporturi noi în numerar şi în natură;
❖ încorporarea de rezerve;
❖ convertirea creanţelor;
❖ fuziune şi absorbţie.
Majorarea de capital prin emiterea de noi acţiuni se poate realiza
concomitent cu cea de încorporare a rezervelor. Aportul în natură, precum şi
majorarea ce rezultă din fuziune sau absorbţie reprezintă operaţiuni indirecte de
finanţare.
În ţara noastră , majorarea capitalului se poate efectua prin:
❖ aporturi noi în numerar şi în natură;
❖ încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune;
❖ compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni
ale acesteia.
Majorarea capitalului prin aporturi noi în numerar se poate realiza pe două
căi şi anume prin:
❖ aport suplimentar de numerar numai de la vechii acţionari, caz în care se
procedează la o majorare a valorii nominale a acţiunilor deja existente.
Această soluţie întâmpină obstacole, deoarece nu toţi acţionarii consimt
să-şi aducă aportul la majorarea de capital;

20
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

❖ emiterea de noi acţiuni la care să poată subscrie, atât vechii acţionari, cât
şi alţii noi. Această variantă este mai des practicată şi impune fixarea unui
preţ de emisiune şi plasarea noilor acţiuni, precum şi protejarea vechilor
acţionari.
Raportul dintre cererea şi oferta de drepturi de subscriere este influenţat, în
general, de următorii factori:
❖ preţul de emisiune, a cărui limită inferioară este valoarea nominală, iar a
celei superioare este cursul la bursă;
❖ preţul (cursul) la bursă al acţiunilor vechi, cu menţiunea că, cu cât
diferenţa dintre acesta şi preţul de emisiune al noilor acţiuni este mai
mare, cu atât mai mare va fi şi cursul dreptului de subscriere;
❖ raportul de subscriere, respectiv câte acţiuni vechi trebuie deţinute,
pentru a achiziţiona o acţiune nouă;
❖ situaţia generală de pe piaţa capitalurilor şi tendinţa bursieră, cu
precizarea că existenţa unor lichidităţi mari pe piaţa capitalurilor şi
manifestarea unei tendinţe bursiere în creştere vor influenţa în sensul
sporirii cererii de acţiuni şi invers;
❖ modul de impunere a sumei obţinute din vânzarea drepturilor de
subscriere, întrucât dacă această sumă este considerată un venit,
impozitul este mai redus decât atunci când ea apare ca un câştig de
capital.
Majorarea de capital prin încorporarea de rezerve este o operaţiune fără
fluxuri financiare, neaducând resurse noi, deoarece fondurile de rezervă s-au
constituit de-a lungul anilor, din beneficiile nerepartizate ca dividende. În
momentul aplicării metodei, aceste resurse financiare deja există şi sunt angajate
în procesele economice ale întreprinderii.

21
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Când rezervele devin importante, întreprinderea procedează adesea la

încorporarea lor în capitalul social. Creşterea capitalului social se realizează
prin reducerea cu aceeaşi sumă a rezervelor, rezultatelor şi fondurilor proprii.
Metoda se poate aplica pe două căi şi anume prin:
❖ creşterea valorii nominale a acţiunilor existente. În această situaţie se
modifică rata dividendului pe acţiune şi nu dividendul ca atare;
❖ emisiunea de acţiuni noi care se împart gratuit vechilor acţionari şi care
poate determina scăderea cursului acţiunilor.
Diferenţa dintre valoarea la bursă (preţul) unei acţiuni înainte de emisiune
şi valoarea acesteia după emisiune reprezintă teoretic, valoarea dreptului de
atribuire egală cu pierderea pe care o suferă acţionarul prin emisiunea de acţiuni
gratuite.
Consolidarea datoriilor întreprinderii este o metodă de creştere a
capitalului social prin încorporarea de către acesta a datoriilor pe care firma în
cauză le are faţă de diverşi parteneri de afaceri. Metoda se întâlneşte şi atunci
când are loc transformarea datoriilor pe termen scurt în datorii pe termen mediu
şi lung, situaţie în care sporeşte capitalul permanent.

22
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Structura financiară a întreprinderii şi fuziunile

Din punct de vedere tehnic, o fuziune “este o combinaţie care crează o

unitate economică din două sau mai multe unităţi independente”; conducerile
companiilor participante aprobă acest aranjament. O achiziţie presupune acelaşi
rezultat, dar conducerea unuia sau mai multora dintre participanţi poate fi ostilă
acestei schimbări.
Economiştii clasifică fuziunile în patru categorii:
❖ orizontale;
❖ verticale;
❖ congenerice;
❖ conglomerate.
O fuziune orizontală are loc atunci când o firmă se combină cu altă
firmă fostă concurentă din acelaşi domeniu de activitate. O asemenea fuziune
poate fi blocată dacă ea ameninţă concurenţa sau crează prea multă putere pe
piaţă, prin legea antitrust.
O fuziune verticală are loc atunci când o companie achiziţionează un
furnizor/utilizator al produselor sale; de exemplu, un producător de oţel poate
achiziţiona o mină de fier sau de cărbune, un producător de petrol poate
achiziţiona o companie petrochimică.
O fuziune congenerică implică întreprinderi înrudite, dar care nu sunt
producători ai aceluiaşi produs (ca la fuziunea orizontală) şi nici nu au o relaţie
furnizor-cumpărător (ca în fuziunea verticală).
O fuziune conglomerat are loc prin combinaţia unor întreprinderi
neînrudite.

23
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Fuziunile verticale şi orizontale asigură, de regulă, cele mai mari beneficii

de exploatare, dar acestea au şi cele mai mari şanse de a fi atacate de Biroul de
Politică a Concurenţei (Oficiul pentru Protecţia Concurenţei).
O fuziune se poate realiza prin următoarele tehnici:
❖ achiziţionarea activelor. Activele firmei achiziţionate (fixe şi circulante)
sunt cumpărate cu numerar sau acţiuni. Ca urmare a achiziţiei, compania
achiziţionată nu dispare, ci rămâne cu o cantitate importantă de numerar,
ca fiind singurul activ. Compania poate decide ulterior, să plătească
acţionarilor un dividend de lichidare şi să îşi întrerupă activitatea sau să
utilizeze numerarul pentru a cumpăra acţiuni în alte firme, devenind astfel
un holding.
❖ achiziţionarea acţiunilor reprezintă cea mai utilizată tehnică de realizare
a unei fuziuni. Modalitatea de plată a acestor acţiuni poate fi în numerar,
în acţiuni ale companiei achizitoare sau o combinaţie a acestora. La
cumpărarea acţiunilor, compania achizitoare nu obţine numai activele, ci
şi toate datoriile;
❖ amalgamarea, presupune combinarea celor două variante anterioare.

24
 Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată

Bibliografie

1. Georgeta Vintila, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura:

Didactică și pedagogică.

2. Cornelia Nitu, Strategii de optimizare a structurii financiare a

întreprinderii, Editura: Universitaria, Craiova 2013.

25