Ierusalimul canaanit

Originea istorică a orașului Ierusalim nu poate fi stabilită. Descoperirile arheologice indică

faptul că prima fundație urcă până la începutul celui de-al treilea mileniu Î.Hr., indicând,
astfel, un oraș vechi de peste cinci mii de ani (Abrudan 88). S-a descoperit că cetatea lui
David a fost construită pe urmele unei vechi așezări canaanită, ridicată în jurul anului 3000
Î.Hr. (Abrudan 13).
Țara Canaanului, aflată în mijlocul regiunii dintre Eufrat și Nil, Babilon și Egipt,
reprezintă locul în care se va naște poporul lui Israel în secolele XX-XVIII Î.Hr. . În cărțile
Pentateuhului, denumirea de canaaneeni cuprinde toate popoarele care locuiau în ținuturile
Canaanului înainte de cele douasprezece triburi ale lui Israel.
În timp ce principalele centre ala vechii civilizații orientale, Egiptul și Babilonia, alcătuiau
state puternice,organizate sub formă de regate sau imperii, populația nomadă sau stabilă a
Canaanului era divizată într-o mulțime de orașe state reprezentând așezări modeste. Din
această cauză, cele două puteri care flancau Canaanul erau interesate de cucerirea acestei țări,
alcătiuită din orașe state fără apărare, dar extrem de importată pentru relațiile comerciale
dintre Asia, Africa și Europa (Muntean 47).
În textele egiptene Canaanul apare sub numele de „Retinu” și faraonii dominau țara din
punct de vedere politic și economic (Muntean 49). Cunoaștem foarte puțin despre viața din
Canaan în această perioadă. Nu exista o conducere centrală a țării. Fiecare oraș era autonom,
conducându-se după legi propii și dominând aria din jurul cetății. În pustiul Iudeii sau pe
valea Iordanului, al cărui curs nu era navigabil, populația era restrânsă. Comunicarea se făcea
greu pentru că oamenii nu călătoreau dintr-o parte în alta a țării. Drumul ce unea Egiptul de
Damasc mergea de-a lungul coastei de la Gaza spre Iafo și Marea Galileii. Această regiune a
rămas cea mai populată (Armstrong 4).
Locul unde este așezat orașul, în partea de sud a munților Iudeii, este departe de teritoriile
de interes pentru populația din perioada fondării așezărilor în regiune. Zonele de interes erau
cele prielnice pentru agricultură sau comerț - zona de coastă a Mării Mediterane sau câmpiile
fertile ale Iordanului și Izreelului (Armstrong 5 ).
Primi locuitori ai zonei rămân înfășurați în mister. Pe dealul Ofel, la sud de actualul zid al
Orașului Vechi au fost găsite vase de ceramică care au fost datate în jurul anului 3200 Î.Hr. .
Aceasta nu este totuși o dovadă că în Ierusalim ar fi existat atunci o populație stabilă
(Armstrong 5).
 Numele ofel înseamnă în limba ebraică „colină”. Zona aceasta este considerată partea cea
mai veche a Ierusalimului, situată într-un triunghi delimitat de zidul templului la nord, de
valea Tiropaeonului la vest, de valea Kedronului la est, închizându-se la sud în bazinul Siloam
(Muntean 52).
Cele mai timpurii dovezi ale existenței omului în zona Ierusalimului sunt din perioadele
preistorice. Bucăți de unelete din cremene din Acheuleanul superior ale palaeoliticului inferior
au fost găsite lângă Baqa’ şi valea Refaim, mai ales topoare de mână și fragmente de cremene
în partea de sud-vest a orașuluiși în Sheikh Jarrah pe Muntele Scopus, în nordul orașului.
Unelte din epi-palaeolithic au fost găsite și în „Cetatea lui David”. De asemenea, se cunosc
situri neolitice din împrejurimile Ierusalimului, din care demne de menționat ar fi cele de la
Abu Ghosh și Motza, din vest. Ceramică din calcolitic a fost găsită în timpul excavațiilor din
„Cetatea lui David”, ceea ce atestă importanța izvorului de apă Ghihon încă din timpuri
înaintate. Situri calcolitice se cunosc în vecinătatea Ierusalimului, la fel în Deșertul Iudeii și în
apropiere de Betleem, dar prima excavare serioasă a unui sit calcolitic a fost făcută la Sataf, la
vest de Ierusalim, în 1989 (Avi-Yonah, Gibson 145).
Mileniul trei înseamnă deja în termeni arheologici epoca bronzului timpuriu, iar
descoperirile arheologice indică această perioadă ca una în care au apărut și alte orașe în zona
Canaanului, cum ar fi Meghido, Ierihon, Ai, Lachiș sau Bet-Sean. Ierusalimul ar fi fost unul
dintr-o serie de mai multe orașe apărute de-a lungul rutei nord-sud constituită din dealurile
centrale, loc de origine a multor râuri. Avantajele sale naturale erau limitate și probabil că
așezarea se întindea pe o arie restrânsă, fiind mai degrabă un sat sau cătun ( Avi-Yonah,
Gibson 145).
Este sigur că în epoca bronzului timpuriu a existat un anumit fel de așezare în această
zonă. Excavațiile conduse de Kathleen M. Kenyon între anii 1961-67 au confirmat o prezență,
dar nu au clarificat în ce măsură zona a fost locuită. În afară de o arie mică, pe o pantă,
identificată în mod clar ca aparținând epocii timpurii a bronzului, restul obiectelor au fost
găsite în peșteri. Oamenii din această perioadă, adică mare parte din mileniul al treilea, erau
doar în trecere prin Ierusalim sau locuiau la periferia orașului în peșteri sau în case de pământ.
Așezarea principală, destul de restrânsă, se afla, cel mai probabil, pe platoul din vrârful
crestei, dar unde distrugerile din perioada irodiană, romană și excavațiile moderne au
îndepărtat toate posibilele dovezi (Kenyon 78).
De fapt, este de așteptat să fi existat o civilizație urbană la Ierusalim în epoca bronzului
timpuriu. Aceasta este o perioadă a orașelor state în Palestina, deși aici nu s-au dezvoltat
imperii sau regate precum în Egipt și Mesopotamia. Dovezile arheologice, cu puțin suport din
partea sureselor literare egiptene și mesopotamiene, indică faptul că orașele din Palestina, deși
de o importanță modestă, exercitau un control asupra așezărilor din vecinătatea lor. Despre
Ierusalim nu există vre-o dovadă că ar fi avut control asupra vecinilor. Ce se poate spune este
că exista un Ierusalim în mileniul al treilea și că mormintele datate în mileniul patru arată că
existau oameni în zonă și în aceea perioadă. Așadar, Ierusalimul a existat în mileniul al treilea,
dar el era un oraș de importanță medie (Kenyon 79).
La sfârșitul epocii timpurii a bronzului se pare că multe orașe din Palestina sunt
abandonate și cultura urbană suferă un colaps. Cauzele exacte ale acestei crize rămân
necunoscute până astăzi. Se pare că aceast declin al orașelor a fost brusc. Excavațiile la
Meghido, Beth-Yerah, Ai, Yarmuth și alte situri de la sfârșitul epocii timpurii a bronzului
arată ca acestea au fost distruse sau au fost abandonate la apogeul dezvoltării lor. Unii
cercetători pun acest declin în legătură cu raidurile Egiptene din perioada dinastiei a cincea și
a șasea, pentru care stau mărturie un imn găsit în mormântul generalului egiptean Uni, care a
servit în armata faraonului Pepi I (al treilea faraon din dinastia a șasea) în jurul anului 2300 Î.
Hr., sau basorelieful găsit la Dashasheh în Egiptul de Sus – datat la sfârșitul celei de-a cincea
dinastii – care înfățișează un asediu egiptean asupra unui oraș asiatic. O altă versiune pune în
legătură declinul cu o invazie ipotetică a unor triburi vest semitice „amorite” din Siria, care ar
explica și caracterul nomad al perioadei care urmează. O a treia versiune propune schimbarea
condițiilor climatice ca și cauză. Acestea ar fi reprezentate de o scădere a precipitațiilor și un
climat mai uscat, combinate cu o secetă prelungită care ar putea conduce, în timp, la lipsă de
hrană și boli, condiții cărora cu foarte mare greutate li s-ar fi putut face față în epoca
bronzului. Totuși, această explicație poate cădea în fața descoperirii continuării vieții urbane
în Transiornadia, la estul Mării Moarte. Acest fapt face ca cel mai probabil factorul cauzator
să fi fost unul uman, lupte interne sau raiduri egiptene. De asemenea, ar putea fi luați în calcul
toți factorii: o deteriorare a condițiilor climatice care să fi condus la o criză economică și
socială. În aceste timpuri de secetă triburi nomade ar fi putut ataca așezările stabile și
terenurile lor. Conflictele dintre orașe legate de apă și resurse ar fi înrăutățit situația,
pregătind-o pentru lovitura finală, dată de raidurile egiptene (Mazar 141-3).
Această perioadă de 300 de ani care urmează este caraterizată de o cultură pastorală și de
sate. Ea se întinde între c. 2300-2000 Î.Hr. (Mazar 151).
Populația din Palestina din această perioadă avea o organizare tribală, care e reflectată în
variațiile regionale ale obiceiurilor de îngropare. La Ierusalim sunt dovezi ale unui asemenea
grup, identificate atât după modul de îngropare, cât și dup ceramica caracteristică acestei
perioade. Este justificată, astfel, părerea că a existat un gol între modesta așezare urbană
Ierusalim din epoca bronzului timpuriu și Ierusalimul din mileniul doi Î.Hr., gol umplut de o
populație nomadă care a distrus cetatea anterioară sau i-a distrus mijloacele economice de
care era dependentă, dar care nu au lăsat nici o urmă (Kenyon 81).
Printre descoperirile făcute în Egipt, datate în epoca medie a bronzului, care au
importanță pentru istoria Ierusalimului, se numără vasele de blestem din secolele XIX-XVIII
Î.Hr. și tăblițele de la Tell el Amarna. Aici se afla reședința faraonului Amenofis IV (1379-
1362), numit și Akhenaten, Ich-en-Aton, Chu-en-aton. Pe tăblițele scrise cu caractere
cuneiforme în limba accadiană, alături de numele a conducători babilonieni, asirieni,
mitanieni, canaanei, se află și pricipele cetății Urusalim care împreună cu alți conducători de
cetăți-stat din orientul antic se plângeau de pericolul asedierii din partea celor numiți
„habiru”. Chiar dacă termenul este apropiat de ebraicul „evreu” majoritatea specialiștilor
plasează cucerirea Canaanului de către israeliți în secolul XIII. Astfel, acest nume poate
desemna un popor străin, semit sau nesemit, dar nu un descendent din cei 12 fii ai patriarhului
Iacob (Abrudan 23).
Vasele de blestem egiptene menționate mai sus, datate din secolul al XIX-XVIII-lea Î.Hr.
arată un interes egiptean pentru Ierusalim, pe care se pare că au și reușit să îl materializeze
printr-o cucerire, ori măcar au reușit să aducă orașul într-o oarecare formă de supunere,
dovedită de „Scrisorile de la Amarna” în care Abdi-Heba, domnitorul Ierusalimului,
mărturisește că a ajuns la putere cu ajutorul „brațului puternic al faraonului”. De asemenea,
Abdi-Heba solicită și ajutor în fața atacatorilor orașului, pe care îl și primește sub forma unei
companii de 50 de arcași care au staționat în Ierusalim (Cline 18). Aceasta arată, din nou,
interesul pentru cetate înaintea cuceririi ei de către David.
Nu se poate spune cu exactitate când iebusiții au preluat controlul Ierusalimului de la
canaaniți sau amoriți, estimările sunt cuprinse între 2000 Î.Hr. și 1200 Î.Hr. . Un lucru este
sigur, conform textului biblic, ei erau în controlul orașului în vremea lui David, în jurul
secolului al XI-lea Î.Hr. (Cline 17).
Topografia Ierusalimului este strabatută de trei văi care împart orașul. Prin mijlocul său
trecea valea Tiropeonului, înfundată astăzi de moloz , la est se află valea Kedronului, iar la
vest valea Hinnomului. Încă de la primele expediții în Ierusalim a fost subliniată importanța
acestei împărțiri între zona de est, mărginită de Kedron și Tiropeon, și cea de vest, aflată între
Tiropeon și Hinnom. Zona de vest pare mai atractivă, fiind mai înaltă și cu o suprafață mai
mare. Ea fost considerată mult timp ca fiind locul Ierusalimului original. Faptul că primul
Ierusalim era pe partea de Vest o întâlnim și la Iosephus, care scrie în secolul I A.D. și o
numește „muntele Sion”, atrubuind-o, deci, lui David. Dovezile arheologice arată însă că
această presupunere e greșită și că Ierusalimul lui David se află, de fapt, pe partea estică.
Motivul pentru care primul Ierusalim era pe partea estică este simplu. Numai o așezare în
această zonă ar fi avut acces permanent la o sursă de apă. În Palestina ploile sunt numai
sezoniale, iar din Aprilie până în Noiembrie nu plouă deloc. În lunile de iarnă în schimb, mai
ales în zona dealurilor, plouă abundent. Dar pentru a păstra această apă pentru restul lunilor
este nevoie de rezervoare. Un material bun pentru căptușirea și protejarea rezervoarelor, cum
ar fi mortarul de calcar, apare, în dovezile arheologice, numai din jurul anului 1000 Î.Hr..
Înainte de perioada aceasta, orice așezare stabilă trebuia să se afle în apropierea unei surse
pemanente de apă.
Singurele surse de apă din vecinătatea Ierusalimului sunt valea Kedron, Hinnom și
Tiropeon, ultimul înainte de a fi înfundat cu moloz Dar și acestea curg numai în timpul iernii.
Însă Kedron se mai alimentează din două pârâuri: Ghihon, menționat în I Regi 1:33 și II
Cronici 32:33, și Bir Eyub. Cel de-al doilea se află la sud față de poziția defensibilă a
Ierusalimului. Astfel, Ghihonul e singurul pârâu care putea să creeze condițiile atractive
pentru prima așezare permanentă în zonă. Acest pârâu este elementul principal în existența
Ierusalimului timpuriu (Kenyon 38-39).
Numele Ghihon înseamnă „care țâșnește” și se potrivește izvorului, pentru că pe baza
efectului de sifon, apa țâșnește timp de o jumătate de oră, după care încetează să mai
izvorască timp de până la zece ore. El putea aproviziona cu apă până la 2500 de oameni
(Muntean 51).
Încă din perioada de început s-au luat măsuri pentru a asigura apa în Ierusalim. Un tunel a
fost săpat, ocolind și coborând treptat în direcția izvorului Ghihon, pentru a aduce apa în oraș.
O primă încercare de a săpa un puț direct în jos către nivelul apei a eșuat, pentru că stratul de
piatră s-a dovedit a fi prea tare pentru uneltele primitive de bronz. Pentru a putea aproviziona
cetatea cu apă și în cazul unui asediu, a fost tăiat în stâncă un coridor secret care ducea din
cetate la un puț adânc spre care apa izvorului era deturnată prin închiderea ieșirii naturale a
izvorului. În caz de asediu, această ieșire era camuflată, iar locuitorii scoteau din puț apa cu
ajutorul unor recipiente legate de funii, din interiorul cetății (Muntean 49-51).Totuși, deși
atribuit inițial Ierusalimului iebusit, cercetări mai recente au arătat că acest puț a fost săpat în
secolele VIII-VII Î.Hr. .
Arheologii israelieni Roni Reich și Eli Shukron au publicat dovezi conform cărora tunelul
subteran care lega Ierusalimul de sursa sa de apa, pârâul Ghihon, este dinaintea timpului lui
David cu opt secole, fiind deci o construcție canaanită aproximativ de pe vreme când orașul
era blestemat în textele egiptene. Pe lângă asta, Reich și Shukron au identificat rămășițele
unor turnuri masive și fortificate care împrejmuiau și protejau pârâul Ghihon, datate, de
asemenea, în secolul al XVII-lea Î.Hr. . Ei au arătat și că ceea ce se numește „ puțul lui
Warren” (cel secret menționat mai sus) nu a fost probabil integrat în sistemul de aprovizionare
cu apă până la cel puțin două sute de ani domnia regelui David (Cline 25; Avi-Yonah, Gibson
145).
Excavațiile arată o legătură între poziționarea zidului de est și accesul la pârâul Ghihon, de
la secolul al XVIII-lea Î.Hr. înainte. Plasarea acestuia pe o pantă nu prea „prietenoasă” pentru
o dezvoltare urbană poate fi explicată doar prin nevoia de a proteja pârâul. Totuși, nu
încorporează pârâul, ci numai ruta de acces către el, ceea ce are sens din punct de vedere
militar: dacă zidul ar fi fost construit prea jos, astfel încât să cuprindă și izvorul, ar fi fost mult
prea accesibil de pe panta opusă a Văii Siloam, chiar și pentru armele vremii - arcuri și praștii.
Astfel, zidul este plasat astfel încât să protejeze accesul la tunelul care asigură accesul la izvor
pe timp de război, dar nu atât de jos încât să fie în raza posibililor atacatori (Kenyon 89).
Se pare că Ierusalimul canaanit avea forma unui oval alungit, aparent cu patru porți în cele
patru direcții principale. În completarea zidurilor, fundațiilor, apeductelor, rămășițele
arheologice ale Ierusalimului canaanit includ o serie de catacombe datate cu ajutorul vaselor
găsite înăuntru în epoca timpurie a bronzului până în epoca târzie (Muntean 50). În
exacavațiile sale Kathleen M. Kenyon a găsit rămășița unui zid din epoca medie a bronzului,
probabil din jurul anului 1800 Î.Hr. (77-78).
Tot ea trasează contururile Ierusalimului iebusit pe vârful crestei de est, zidul coborând
destul pe panta de est pentru a controla accesul la pârâul Ghihon. Dovezi ale ocupației pe
teritoriul vârfului nu există mai ales datorită distrugerii și folosirea lor ca materiale de
construcței în perioada romană și bizantină (Kenyon 94).
În timpul iebusițiolor este introdus și sistemul teraselor care revoluționează planificarea
orașului. Pe locul construcțiilor de proporții reduse care puteau fi construite de-a lungul
pantei, au fost create o serie de terase pe care puteau fi ridicate case cu o arhitectură mai
avansată. Totuși, aceste terase prezentau un pericol destul de ridicat de prăbușire. Data acestei
operațiuni revoluționare poate fi plasată cu certitudine în epoca târzie a bronzului și atribuită
iebusiților menționați în Biblie. O plasare în secolul al XIV-XIII-lea pare rezonabilă (Kenyon
95).
Astfel, se pare că orașul original era restrâns, ocupând doar aproximativ doisprezece acrii
în partea de sud a crestei estice. Acest Ierusalim este cunoscut în ebraica modernă ca ir David,
„Cetatea lui David”. În imediată apropiere, spre est, se află valea Kedron, în care se află și
pârâul Ghihon care asigură apă pe întreg parcursul anului. Spre vest, valea centrală, Tiropeon,
separa orașul de cea de-a doua creastă. La sud se afla valea Hinom. Așadar, văi adânci
înconjurau orașul din toate părțile, cu excepția părții de nord.
Existența pârâului Ghihon și protecția pe care o asigură văile adânci reprezintă probabil
principalele motive pentru care canaaniții s-au stabilit în acest loc, aproape uitat de lume,
undeva în mileniul al treilea Î.Hr. . La o primă vedere locul nu stârnește prea mare interes. Era
așezat destul de departe de principalele rute comerciale care se întindeau între Egipt, Anatolia
și Mesopotamia. Era o regiune lipsită de resurse naturale și aflat la depărtare de porturile de la
Marea Meditereană (Cline 2-3). Cu toate acestea, el a sârnit un viu interes de-a lungul
timpului.
Cartea lui Iosua afirmă că Iosua l-a înfrânt pe regele Ierusalimului, numit Adonizedek, într-
o luptă dusă la Ghibeon, aflat nu departe de Ierusalim, înspre nord. Aceasta este faimoasa
luptă în care Iosua a ordonat soarelui să se oprească în loc pentru ca israeliții să aibă mai mult
timp pentru a-și urmării dușmanii conduși de cei cinci regi Amoriți. Ni se spune că
Adonizedek era liderul acestei coaliții și că el, împreună cu ceilalți regi au fost omorâți.
Deși se spune că Iosua l-a omorât pe regele Ierusalimului, nu se menționează nimic dacă
Iosua a ocupat sau nu orașul. Cercetătorii au păreri diferite asupra acestui fapt, mai ales
fiindcă multe evenimente descrise în Cartea lui Iosua și a Judecătorilor ridică anumite
probleme din punct de vedere al exactității istorice. Cel mai probabil israeliții au reușit să
ocupe zona din împrejurimi, dar Ierusalimul a rezistat și nu a fost ocupat. Această situație ar fi
asemănătoare cu alte din această perioadă. De exmplu se spune că Iosua i-a omorât pe regii de
la Meghido, Taanach, Shimron, Yoqneam și alte orașe din valea Iezreel, dar nu a reușit să îi
izgonească pe canaaniți (Cline 19).
O fundație pătrată (11.2 x 11.2) construită din pietre mari, necioplite a fost descoperită la
Giloh. Era probabil fundația unui turn înalt cu încăperi interioare. Turnurile sunt menționate în
Cartea Judecătorilor ca și o caracteristică frecventă a orașelor din această perioadă (la
Shechem, Penuel,Tebez), dar este surprinzător că o asemenea construcție există într-un sit atât
de restrâns precum cel de la Giloh. Acest turn trebuie să fi avut rolul de a fi fortăreața
israeliților în cazul unui atac, care, în cazul Giloh, aflat deasupra văii Refaim și a
Ierusalimului, putea să vină de la Ierusalimul ocupat de iebusiți, care a rămas necucerit până
în vremea lui David (Mazar 343).
Puține rămășițe arheologice au rămas de la fortăreața și orașul iebusit. Refolosirea
materialelor pentru alte clădiri, eroziunea și construcțiile viitoare au distrus în mare măsură
așezarea antică. Totuși, porțiuni ale orașului din epoca medie a bronzului au fost găsite de
arheologii Yigal Shiloh și Kathleen Kenyon. Kenyon dezgropat și o structură masivă de
piatră, care a fost probabil construită în secolele XIV-XIII și a fost o parte a fortificațiilor
iebusite. Este sigur că fortificații masive protejau atât așezarea, cât și sursa de apă în timpul
epocii bronzului, astfel încât era nevoie de o strategie bine pusă la punct pentru a străpunge
cetatea (Cline 25).
Istoria cetății iebusiților, până la cucerirea ei de către David, este foarte săracă. În
momentul cuceririi Canaanului, comunitatea iebusiților de pe creasta Ofelului era
nesemnificativă, păstrându-și independența până la venirea lui David, probabil și datorită
foarte bunei așezări defensive, care a cucerit-o în preajma anului 997 Î.Hr. (Muntean 52).
Lucru mai demn de luat în considerare este motivul pentru care Ierusalimul a devenit un
oraș atât de important în epoca următoare a fierului. Nu era primtre cele mai vechi așezări din
Palestina. Nu a avut nici o contribuție importantă în procesul de trecere de la o populație
nomadă și semi-nomadă la una sedentară, precum Ierihonul. Nu a avut o însemnătate prea
mare în epoca bronzului în comparație cu alte orașe ca Meghido, Bet-Sean, Lachiș, chiar dacă
a existat o anumită comunitate în zonă în această perioadă. Importanța Ierusalimului vine
odată cu prima încercare de a stabili un control unitar asupra Palestinei. Palestina în timpul
epocii timpuri, medii și târzii a bronzului a fost, din câte se pare din dovezile arheologice și
istorice, o țară a orașelor-state, aflate sub un oarecare control al Egiptului și preocupate de
lupta între ele, cum o arată accentul pus pe apărare (Kenyon 39).
Cele două regate ale triburilor din nord și a celor din sud erau separate, oricare ar fi fost
originile lor. Configurația căilor de comunicție în Palestina este foarte limitată. Văile
cursurilor de apă care se varsă în Mediterană și a celor care se varsă în Iordan sau în Marea
Moartă împart țara de la vest la est, dar sunt foarte înguste și se adâncesc foarte brusc. Zona în
care se află izvoarelor lor poate fi numită coloana vertebrală a regiunii, munții și dealurile
centrale, care asigură una din principale rute nord-sud (cealată, de-a lungul țărmului
Mediteranei, fiind ocupată în timpul epocii târzii a bronzului de filisteni). Ierusalimul se află
chiar pe acesată rută (Kenyon 39-41), iar de aici rezultă și importanța lui în jurul secolului XI
B.C., vreme în care triburile lui Israel erau aproape de a fi unite.
După câte se știu până acum, Ierusalimul dinaintea perioadei lui David are un schelet, dar
foarte puțin din corpul efectiv. Dovezile adunate sugerează că sunt puține șanse de a afla mai
multe informații. Menționarea sa în surse literare, mai ales includerea conducătorul său, Abdi-
Heba, printre cei ce comunicau cu Egiptul din timpul scrisorilor de la Amarna din secolul al
XIV-lea Î.Hr., și, mai presus de toate, nevoia lui David de a-l cuceri pentru a creea un regat
unit reprezintă baza estimării importanței orașului (Kenyon 97).