Au fost fabricate trenuri in masa pentru a transporta proviziile.

Mobilizarea a necesitat modificarea

intregii economii. Relatia dintre stat si producatorii privati s-a schimbat radical. Statul a preluat
controlul direct al unor sectoare economice. S-a produs un proces de birocratie, statul avand nevoie
de zeci de mii de functionari pentru a gestiona cauza. Ministerul Munitiei din Marea Britanie a avut
de exemplu 25 000 de birocrati. Initial, statele se confruntau cu doua probleme: produsele si armele.
Producatorii de saci de iuta au primit mai multe comenzi. Statul trebuia sa gestioneze un echilibru
dintre sectorul civil si cel militar, balanta dintre nevoile frontului intern si cel externe. Erau necesare
produse de larg consum. Era necesara o forta de munca masiva si o armata imensa pentru a
sustine echilibrul intre ecomomie si razboi. Economia pe timp de razboi devine rudimentara fata de
cea sotisficata pe timp de pace. S-a pus problema finantarii. Statele aveau la dispozitie instrumente
limitate. Anul 1914 vine pe traditia liberala, statul minimalist taxand putin. Modalitatile de taxare si
finantare a efortului de razboi erau putine: taxarea, imprumutul si inflatia-tiparirea de bani.
Taxarea a fost problema cea mai spinoasa caci ridicau probleme privind relatiile dintre diferite
categorii sociale. Averile mari erau cele mai taxate. De aceea, taxarea nu era o optiune populara.
Statul era victima a doua optiuni divergente. Toti locuitorii trebuiau sa plateasca participarea la
razboi. Statul evita sa taxeze categoriile instarite. Se punea problema reparatiilor postbelice si
costurile acestora. Taxele erau mentinute la nivel acceptabil. Pe parcursul razboiului , statul acopera
din veniturile curente 26-27% din cheltuieli. Marea Britanie acoperea 26% din cheltuieli cu venituri
din taxe, Germania-17%. Cheltuielile fiecarui an de razboi urma sa fie decontat de invinsi si de
generatiile viitoare.
Inflatia a devenit o modalitate neoficiala prin care costurile razboiului erau distribuite. Multe categorii
sesizau ca din veniturile lor cumparau din ce i nce mai putin. S-a incercat sa se impuna un control
strict al preturilor, producatorii nemaifiind stimulati sa produca. Daca pretul la grau era mai mic,
taranii nu-l vor mai vinde si il vor pastra pentru a-si hrani vitele. Intr-un stat bogat, preturile oferite
agricultorilor erau generoase si erau astfel stimulati sa produca. Statele cu un deficit alimentar
substantial reusesc sa produca, pe cand cele cu surplus erau paralizate.
O modalitate de iesire din impas era piata neagra, statul fiind nevoit sa o tolereze ca singura
modalitate prin care orasenii isi procurau toate necesitatile. La ea insa aveau acces doar cei bogati.
A treia modalitate oficiala era imprumutul. A crescut de 11 ori in Marea Britanie si de 5 ori in Franta.
Principala sursa depindea de la stat la stat. Germania si Austro-Ungaria efectuau imprumuturi
interne. Cetatenii loiali statului achizitionasera titluri de stat in numar mare. In Rusia, imprumuturile
erau imposibil de realizat datorita saraciei populatiei si lipsei increderii in stat.
Germania nu avea de unde sa se imprumute pe plan extern, dar imprumuta Austro-Ungaria si
Bulgaria. Armata era beneficiara unui circuit financiar extraordinar fără precedent. Pana in august
1916, Marea Britanie era finantatoarea Antantei, din vara 1917 fiind inlocuita de SUA. Resursele
masive ale SUA au decis succesul Antantei. Cantitatile masive de resurse ofereau posibilitati
crescute de a gresi, de a invata din esec.
Relatiile din interiorul Antantei erau desfasurate intr-o maniera diferita fata de Puterile Centrale.
Germania era un furnizor reticent, orice concesie fiind facuta si sustinuta de acuzatii si
contraacuzatii.
Franta se afla in prag de colaps economic in 1917, nemaiputand sa se sustina. Dar treptat, devine
principalul producator al Antantei datorita transportului maritim asigurat, repartizarii sarcinilor si
lasand Marea Britanie sa preia o parte a unitatilor de control. Marea Britanie cheltuia echivalentul a
44 miliarde in dolari americani. Statele Unite cheltuiau 35 miliarde dolari, 11 miliarde fiind acordate
ca imprumut aliatilor. Franta cheltuia 28 miliarde, Italia-15 miliarde, Rusia-15 miliarde. Din randul
puterilor centrale, Germania cheltuia 47 de miliarde, iar Austro-Ungaria -13 miliarde.
Se ajunsese la ideea ca reparatiile de razboi nu vor fi suficient finantate si ca costul va ramane
pentru generatiile urmatoare. Germania era prima pusa in fata problemelor de mobilizare si
gestionare economica. Marea Britanie intelese din 1905 ca blocada era o solutie. In 1914, s-a
produs militarizarea razboiului naval, confruntarile navale devenind afaceri complicate, permitand
accesul sau blocarea in anumite zone-cheie. Marea Britanie dispunea de o flota imensa. Germania
nu cladise institutii care sa guverneze o economie pe timp de razboi. Planul lui Hindenburg prevedea
inclinarea spre mobilizare in favoarea productiei de armament si dublarea acestuia. Germanai s-a
lovit insa cu problema mobilizarii dupa ce in 1915 s-a lovit cu o criza alimentara. Lumea agrara era
lipsita de forta de munca, preturile fiind scazute extrem de mult si foametea cuprindea marile orase.
Ratia a scazut, iar mentinerea industriei devenise o preocupare prioritara pentru statul german.
Femeile aveau o ratie mai mica. Angajatii in industrie lucrau ca in armata, iar pedepsele erau severe
pentru incalcarea regulilor.
Austro-Ungaria era o comedie a neintelegerilor, neavand o baza industriala care isi propuse.
Sectorul agrar era lipsit de forta de munca. Infrastructura era deplorabila, iar transportul de trupe si
de hrana era problematic. Se ajunsese sa se recruteze fermieri din lumea rurala. Ungaria profita de
resursele sale bogate pentru a beneficia de renegocierea acordurilor dualiste, santajand Austria.
Relatia dintre cei doi poli parea ca se zdruncina. In 1915, Austro-Ungaria cumparase surplusul de
cereale din Romania in urma crizei de distributie si logistica.
In Imperiul Rus, in 1916, erau blocate 150 000 de vagoane incarcate cu marfa. Imperiul Rus avea
mari dificultati economice. In 1914, armata rusa avea doar 4,5 miliarde de pusti. Industria era
precara. 20% din industria grea si 50% din caile ferate au fost devastate de distrugerile razboiului. S-
a impus interzicerea bauturilor alcoolice ca votca pentru a limita scaderea dramatica a bugetului
statului. Rusia era practic in colaps in 1915. In 1916 se inregistreaza o mica revenire in productia de
armament, dar cu pretul unei debalansari a economiei. In 1917 urma escaladarea si in final, colapsul
Imperiului Rus si anarhia sociala.
Italia era industrializata, reusind sa stimuleze industria grea si sa taxeze populatia. In 1917
satisfacea toate necesitatile militare. Franta reusea sa produca mai multe avioane decat Marea
Britanie si Germania la un loc si inarma corpul expeditionar american. 130 000 de copii, 100 000 de
straini, 60 000 din colonii, prizonieri de razboi, 500 000 de barbati si 450 000 de femei au fost
mobilizati in cadrul industriei de armament. Activitatea in industrie era strict reglementata.
Marea Britanie care avea anterior o armata bazata pe voluntariat si avand ceva unitati coloniale,
neimplicandu-se extraordinar pe continent, si-a crescut productia si intensifica mobilizarea, aducand
trupe din Canada, India si Australia, aducand in joc si SUA, si introducand inrolarea si serviciul
militar obligatoriu in pofida liberalismului. Desi a infruntat un val neintrerupt de greve, Marea Britanie
a putut face fata. Universitatile au fost inchise, orice individ cu varsta cuprinsa intre 18-60 de ani
trebuia sa depuna efortul in ducerea razboiului, toate zilele saptamanii erau dedicate muncii, pana si
femeile fiind incurajate sa faca parte din corpuri auxiliare si sa se implice in activitati de voluntariat,
precum si in industrie si in agricultura. Apare legea munitiei, grevele au fost interzise, intreprinderile
esentiale au fost preluate sub controlul guvernului, drepturile au fost suspendate.Sunt impuse marje
de profit. Statul devenise proprietarul direct.

https://bogdantatavura.wordpress.com/2015/09/18/economia-mondiala-in-1914/

Consecințele socio-economice

Lucratoare in fabrica de armament

Ruinele din orasul Dinant

Femei cultivand pamantul in Franta

Fabrica de munitie

Numai în Franța au fost distruse 300 000 de case, 3 milioane de hectare de sol fertile, iar producția
industrială a înregistrat o scădere de 35%. Germania și-a redus producția de carbine cu 45%, iar
producția agricolă-50%. La scară continentală, potențialul agricol s-a diminuat cu 35%, și cel industrial-40
%. Deficitul bugetar a crescut de 10-20 de ori față de nivelul antebelic. În 1914, Franța și Anglia erau
marii creditori ai lumii. În 1918, Franța și Anglia datorau miliarde de dolari SUA. O estimare globală arată
că Primul Război Mondial a costat 338 de miliarde de dolari.

Distrugerile materiale au fost considerabile, mai ales că au fost afectate unele dintre cele mai prospere
regiuni din Europa de dinainte de război: Belgia, nordul Italiei, Polonia, vestul Ucrainei. Dacă înainte de
război, Europei i se datorau milioane de dolari de către SUA, după război ,Europa le datorau 11-12
miliarde $ americanilor, iar cei care s-au împrumutat cel mai mult fiind britanicii. Monedele de aur și
argint au dispărut.

Lipsa monedelor, alimentelor și bunurilor de consum au dus la creșterea inflației și a prețurilor, precum
și la deprecierea monedelor europene, francul pierzând 50% din valoarea sa, lira sterlină-10 % , iar
marca germană-90%. Prețurile au crescut de 5 ori în Franța și de 12 ori în Germania. Au fost înființate
ministere speciale care acordau o mare parte din bugetul național văduvelor, orfanilor de război și
veteranilor. S-a pus problema reparațiilor, și s-a considerat că Germania va fi cea care va plăti sume
uriașe. A urmat o criză financiară ce a destabilizat monedele europene și a crescut prețurile.

S-a creat un tip social nou-"veteranul", ce cuprindea milioane de europeni individualiști deveniți solitari,
educați sau analfabeți, întorși din război, marcați de traume. Războiul i-a învățat camaraderia, unitatea,
ierarhia și ascultarea față de superiori, dezvoltând însă o ostilitate față de clasa politică și instituțiile
parlamentare considerate vinovate pentru izbucnirea războiului. Unii, idealizați și transformați în eroi de
război, au căutat aceleași valori în viață cotidiană pe care le învățaseră în război , dezvoltând grupări
paramilitare ca Crucea de Foc în Franța sau Căștile de Oțel în Germania, iar tinerii alienați de
transformările sociale și politice, au îngroșat rândurile adepților partidelor extremiste ca cel nazist sau
fascist.

S-au creat relații sociale tensionate, iar averile producătorilor și intermediarilor, a fabricanților de arme
și marilor comercianți au sporit, devenind noii îmbogățiți. Francezii producători de artilerie și vehicule ca
Schneider, Citroen și Renault sau italieni ca Ansaldo sau Fiat ori patronii siderugiei germane din Ruhr au
avut mult de câștigat pe urmă războiului, alături de micii negustori. La polul opus erau sărăciții, victimele
războiului și a inflației, având venituri fixe pe care nu le-au putut reevalua, suferind de pe urma
deprecierii monetare și îndurând loviturile din exterior. Mici depunători au ajuns ruinați în urmă
loviturilor de stat în Rusia sau în urma desființării caselor regale. Clasa de mijloc a fost pauperizată
agresiv. Puterea de cumpărare a salariaților s-a depreciate masiv: Franța-15%, Marea Britanie-20%,
Germania-25%. Foarte mult de suferit au avut agricultorii în urma inflației . Războiul chiar a accelerat
exodul rural provocat de necesitatea forței de muncă în industria de armament, producând o populație
dezrădăcinată, îndepărtată de viață tradițională. În Europa de Est au fost aplicate reforme agrare și au
apărut partide politice țărănești.

Războiul a produs disocierea structurilor tradiționale, antrenând extinderea muncii femeilor, care până
atunci, erau angajate în sarcini domestice și în sectorul serviciilor, lucrau în uzine, ocupând 35% din
locurile de muncă industriale. Din război a rezultat milioane de văduve sau divorțate, doar în Germania
și Franța, numărul divorțurilor dublându-se, în Marea Britanie crescând de 4 ori. Transformările sociale
au dus la amploarea agitațiilor sociale și nemulțumirilor sociale ceea ce au dus la accesiunea și
extinderea mișcărilor extremiste, dar și la mișcări sindicale create în urma grevelor ca cea din 1920 din
Franța care a paralizat transportul. Muncitorii puteau să lucreze doar 8 ore pe zi, obținând și alte
avantaje, însă pe termen mediu, agitațiile sociale și compromisurile s-au dovedit a fi grave.

http://florinfrunza.com/wp-content/uploads/2017/11/TENDIN%C5%A2E-%C3%8EN-EVOLU%C5%A2IA-
ECONOMIEI-MONDIALE-%C3%8EN-PERIOADA-INTERBELIC%C4%82.pdf