Ane & Ed Kolaczyk

Valetul si stăpâna lui

Camilla Ross se simţea groaznic. O durea

capul, gâtul o ustura şi tot corpul îi ardea. De
fiecare dată când tuşea, pieptul i se crispa de
durere.
— De ce nu te duci acasă? o întrebase şeful ei
la începutul după-amiezii.
— Mă simt bine, mulţumesc, insistase ea. Şi
trebuie să mă apuc şi de hârtiile pentru contractul
cu Tilden Lake. Cumpărători care să comande
echipamente de birou de două milioane de dolari
nu sunt pe toate drumurile. Vreau să văd actele
semnate cât mai curând posibil.
— O să dureze cel puţin cinci zile până să
perfectezi contractul, îi atrase el atenţia, învaţ-o
pe Jessica ce are de făcut cu hârtiile şi pe urmă
du-te acasă. Dacă-ţi mai împrăştii mult viruşii pe-
aici, o să contaminezi tot biroul.
— Fireşte că n-aş vrea să fac asta.
Un acces de tuse o împiedică să spună mai
mult şi o făcu să se simtă ameţită şi fără vlagă. O
fi fost porecla ei Dusty - „Prăfuita" - dar acum nu i
se potrivea deloc. „Prăbuşita" ar fi fost mai
aproape de realitate. Sau „Ameţita". „Decrepita".
„Deprimata".
Hotărârea fiind luată înainte ca ea să-şi fi dat
măcar seama, Dusty se ridică în picioare şi
scotoci la repezeală printre hârtiile de pe biroul
ei. Pe cele mai multe le puse deoparte ca să le
rezolve mai târziu; restul fură îndesate în geanta
ei diplomat. Imaginea unui castronaş cu supă îi
încolţi în minte în timp ce traversa pardoseala
acoperită cu gresie a biroului. Supă fierbinte, cu
aburii jucând deasupra, care să-i transmită
căldura ei reconfortantă. Se agăţă de această
imagine liniştitoare, în timp ce cobora cu liftul şi
traversa holul spre uşa de ieşire, de unde îi făcu
semn unui taxi. Era sfârşit de februarie, iar
vremea era o combinaţie mizerabilă de ploaie şi
ninsoare. Trupul lui Dusty se înfiora, dar mintea ei
continua să şoptească: supă, supă, supă!
Abia când taxiul începu să gonească spre
nord, pe malul lacului Michigan, imaginea supei
fierbinţi se risipi şi se preschimbă în gheaţă.
Bucătăria ei era goală-goluţă, îşi aminti ea cu un
geamăt interior. Avusese de gând să facă
cumpărături în week-end-ul trecut, dar, cine ştie
de ce, nu reuşise să-şi găsească timp pentru asta.
Când virară pe Lake Shore Drive, Dusty se
aplecă în faţă.
— În parcarea băcăniei de colo, te rog.
Trebuie să iau câte ceva.
Şoferul cu păr cărunt o privi lung prin oglinda
retrovizoare, arătând spre aparat.
— Ceasul de marcat trebuie să meargă.
Căldura soarelui caraibian din intonaţia moale
a bărbatului nu avu nici un efect asupra cerului
înnegurat sau asupra dispoziţiei lui Dusty.
— Da, ştiu.
— S-ar putea să meargă mult.
— Nu-mi pasă. O să-ți plătesc chiar dacă stau
înăuntru o săptămână.
Coborî din taxi şi se îndreptă spre magazin.
 — Hei, doamnă! Vocea taximetristului o
ajunse din urmă. Îmi iei şi mie o ciocolată?
Hershey cu alune. Una mare, O.K.? Ea încuviinţă
din cap şi păşi în căldura relativă a prăvăliei.
Probabil că era singura persoană din Chicago
căreia un şofer de taxi îi cerea să-i cumpere
ciocolată. Oare ce anume, în făptura ei măruntă,
îi făcea pe oameni să presupună că ar fi fericită
să le facă un serviciu? Sau poate socoteau că e
prea timidă ca să refuze? Oare nu era ăsta şi
motivul pentru care nu reuşea să-şi găsească o
menajeră? Toată lumea, în afară de clienţii ei,
părea s-o considere o neajutorată.
Îşi făcu cumpărăturile şi apoi le cără până la
taxi. Aerul rece îi pătrundea prin haină, i se
strecura până sub pulover şi i se lipea, umed, de
piele. Se simţea groaznic.
— Mi-ai luat ciocolata, doamnă?
Dusty i-o întinse fără nici o vorbă.
— Mii de mulţumiri! Îşi rupse o bucată pentru
el şi îi întinse pachetul. Vrei o bucăţică, doamnă?
Mirosul ciocolatei o făcu să se simtă şi mai
rău, dacă aşa ceva era cu putinţă.
— Nu, mulţumesc, răspunse ea pe un ton
apăsat. Vreau numai să mă duci acasă.
— Desigur, doamnă!
Şoferul acceleră şi ţâşni în stradă, fără să se
uite la pietoni sau la alte maşini. Dusty închise
ochii şi începu să se roage, simţind cum taxiul
face piruete la cotituri şi auzind scrâşnetul
strident ai cauciucurilor. Apoi, taxiul opri brusc şi
ea îşi încleştă mâinile pe sacoşa cu cumpărături,
pentru ca acestea să nu se risipească. Poşeta îi
căzu. Taxiul parcase în fata casei sale din
cărămidă brună, cu două etaje.
— A fost destul de repede, doamnă?
Ea îi întinse o bancnotă de zece dolari şi
deschise portiera, ieşind în ploaia rece ca gheaţa.
— Păstrează restul!
Omul făcu un salt împrejurul maşinii ca să-i ia
sacoşa şi i-o duse până la uşa din față.
— Vreţi să le duc înăuntru?
— Nu, mulţumesc.
Îi luă sacoşa din mână şi intră. Poate ar fi fost
dispus să se angajeze la ea, pentru menaj. Din
păcate, probabil că el câştiga mai bine ca şofer
de taxi.
După ce răsturnă conţinutul cutiei poştale în
sacoşa de la magazin, urcă treptele proaspăt
mochetate spre apartamentul ei de la etajul al
doilea. Clădirea, prima ei investiţie personală în
domeniul imobiliar, o făcea să simtă că nu stă
prea rău pentru o fostă secretară de douăzeci şi
nouă de ani, care se afla abia la jumătatea
drumului până la licenţă. Apartamentul ei era mai
mare decât întreaga căsuţă din Canaryville unde
copilărise, iar, în plus, clădirea mai avea două
garsoniere la etajul întâi şi un apartament cu
grădină la parterul englezesc.
Dusty cumpăni sacoşa într-o mână şi descuie
cele două broaşte de la uşă. Pe urmă, stând o
clipă în loc, îşi forţă ochii să cerceteze ceea ce se
putea vedea prin apartament. Era harababură,
dar nu era decât aceeaşi harababură pe care o
lăsase de dimineaţă. Dădu aerul afară cu un
suspin adânc şi paşi înăuntru, trântind şi apoi
ferecând uşa grea de metal din spatele ei.
Preţul scăzut la care cumpărase clădirea era
un avantaj, dar amplasamentul era încă un
element oarecum negativ. Se afla la numai
câteva blocuri dincolo de limita exterioară a zonei
aflate în curs de renovare.
Ştiuse care sunt riscurile, atunci când o
cumpărase, dar nu era pregătită pentru trauma
emoţională a unei spargeri. Crimele şi tâlhăriile
erau ceva ce se întâmplă numai la televizor sau
altora, i se întâmplase cu mai bine de trei luni în
urmă, dar încă mai era cuprinsă de teamă, de
câte ori se întorcea în apartamentul mare şi gol.
Măcar dacă ar putea găsi o menajeră care să
locuiască la ea!
Dusty duse cumpărăturile în bucătărie şi
dădu la o parte teancul de plicuri primite în
ultimele două săptămâni şi o cutie goală de fulgi
de cereale, ca să facă loc pe tejghea pentru
sacoşă. Dintr-odată, efortul de a-şi pregăti cina i
se păru mai mare decât merita. La naiba cu supa!
Înghiţi două aspirine cu un pahar cu suc de
portocale şi se duse în dormitor, unde se întinse
pe pat desfăcut. Era atât de bine să stai întinsă,
îşi aruncă pantofii din picioare şi se înveli cu un
colţ de pled, cuibărindu-se în perne.
Nu căuta imposibilul - doar pe cineva care să-
i facă curăţenie, să-i pregătească micul dejun şi
cina şi să meargă la cumpărături. Cel mai mult,
de fapt, simţea nevoia să aibă pe cineva care să
umple cât de cât spaţiul gol al apartamentului,
dar ultima femeie pe care i-o trimiseseră de la
agenţie avea pe puţin optzeci de ani şi abia-şi
trăgea sufletul pe scări. Celor mai tinere nu le
plăcuse cartierul, coloritul bucătăriei sau salariul.
Dusty se acoperi mai bine cu pledul, iar
durerile şi frisoanele se mai potoliră. Aspirina
începuse să-şi facă efectul, dar, pe măsură ce
răul care-i cuprindea trupul începuse să
slăbească, golul din stomac creştea. Revolta
intestinelor îi aduse aminte că nu mâncase nimic
toată ziua, în afară de aspirină şi cafea.
Peste câteva minute, o să se ridice şi-o să-şi
facă supa aceea fierbinte, dar perna o învăluia
atât de seducător şi o atrăgea spre un ţinut atât
de plăcut şi liniştit, spre o pajişte caldă şi însorită,
plină de spiriduşi, care-i făgăduiau că-i vor lua cu
ei toate necazurile, dându-i în schimb veselie şi
vigoare...
Apelul telefonului dădu semnalul expulzării ei
din acel ţinut de basm. Spiriduşii trântiră poarta
în urma ei, azvârlind-o pe Dusty înapoi:
— La dracu! mormăi ea bâjbâind după
telefon.
— Dusty! O voce dezgustător de voioasă îi
răsună în urechi din receptor. Aici e Maggie Lucas
de la Agenţia Ascot. Am găsit candidatul ideal
pentru postul tău de menajeră, Candidat? Ce
făcea, angaja un ajutor pentru menaj sau îl
alegea în vreo funcţie? Dusty scutură din cap ca
să se dezmeticească.
— Candidatul vorbeşte englezeşte?
—Şi încă cu distincţie, râse Maggie, singura
problemă este că...
— Ai discutat salariul pe care i-l pot oferi?
 — Nici o problemă.
— Dar cartierul?
Femeia râse din toată inima.
— Pat Mahoney nu-şi face griji pentru atâta
lucru...
— Perfect.
Poziţia verticală nu era tocmai cea mai
plăcută pentru Dusty în clipa aceea, iar
conversaţia nu era talentul ei de căpetenie.
Camera se clătina în jurul ei.
— Ar putea veni aici într-o oră pentru o
întrevedere? întrebă ea.
Râsul greu de suportat al lui Maggie Lucas
izbucni din nou.
— Nu-i nici o problemă, Dusty, numai că…
— Bine.
Dusty trânti telefonul şi se cuibări la loc în
pernă, strângând din ochi ca să-şi alunge
ameţeala.
Când capul încetă să i se mai învârtă, Dusty
îşi pironi, uimită, ochii pe ceasul electronic de pe
noptieră. Dormise trei ore. Durerea care-i revenea
în cap şi junghiurile îi spuneau că aspirina îşi
încheiase efectul. Se ridică şi constată că greaţa
luase locul ameţelii. Mai bine că nu mâncase
supă.
Ignorând seducţia pernei şi promisiunile de
somn dulce şi vise plăcute, Dusty se smulse din
pat. N-avea să se lase ea doborâtă de o
nenorocită de gripă.
Intrând în acţiune, făcu patul, cochetând
pentru puţină vreme cu ideea de a schimba
cearceafurile. Totuşi, atunci când termină, toată
energia o părăsi şi se hotărî să-şi cheltuiască
ultimele puteri în camera de zi.
Vizita ei în bucătărie nu dură mult. O privire
aruncată în sacoşa cu cumpărături fu de ajuns ca
să-i amintească de stomacul gol, aşa că se
răzgândi şi porni spre sufragerie. În living,
dezordinea era şi mai mare, aşa că se prăbuşi pe
canapea, dând la o parte un papuc de piele
neagră.
Ce-o apucase? În definitiv, ea era cea care
angaja pe cineva şi nu invers. Dacă ar fi avut
timpul şi energia necesare, nu i-ar mai fi trebuit
ajutor la menaj. Muncea din greu vânzând imobile
cu destinaţie comercială şi merita să se
odihnească după ce ajungea acasă. Nu exista nici
un motiv să se simtă vinovată sau intimidată.
De-a lungul ultimilor nouă ani, îşi făcuse din
plin datoria la Putney şi Bowkers, începând ca
funcţionară şi urcând, treaptă cu treaptă, până la
o poziţie de vârf în departamentul lor de vânzări.
Obţinuse succesul muncind din greu, cu ambiţie
înverşunată, nicidecum datorită diplomelor sau
relaţiilor de rudenie. Acum începea să culeagă
roadele acestui succes şi trebuia să înveţe să se
relaxeze şi să se bucure de el. Chiar dacă era
nevoie să-şi impună asta.
Dezordinea din jur părea să-şi bată joc de ea
pe tăcute, aşa că se apucă iarăşi să strângă, cu
un sentiment de răzbunare. Nu era cazul s-o
sperie pe domnişoara Mahoney chiar din clipa
când intra pe uşă. Apartamentul, odată curăţat,
nu era greu de întreţinut. Era numai dezordine,
nu era murdărie.
 Dusty roboti prin cameră, adunând pantofi,
ciorapi şi cordoane, papuci, eşarfe şi un pulover.
Totul fu aruncat în debaraua din dormitor, unde
avea să se ocupe de ele când va fi mai în putere.
Cu puţin noroc, domnişoara Mahoney putea
începe lucrul lunea viitoare, aşa că lui Dusty îi
rămânea la dispoziţie week-end-ul ca să pună
totul la punct.
După ce reuşi să ascundă dezordinea, trecu
cu o cârpă peste suprafeţele cele mai prăfuite.
Cerul înnorat era, în definitiv, o binecuvântare.
Dacă soarele ar fi strălucit prin fereastra largă, ar
fi scos în evidenţă tot praful. Aşa, totul era
mascat cu discreţie.
Pe la patru fără un sfert, apartamentul era
destul de prezentabil. Dusty făcuse un duş rapid
şi se îmbrăcase într-o pereche de blugi şi un
pulover roz. Nu era o costumaţie care s-o arate
prea autoritară, dar era oricum mai bine decât cu
pijamaua de flanel după care tânjea. Îşi legă cu o
panglică verde părul brun-roşcat, lung până la
umeri, şi exersă o privire de oţel, cercetătoare.
Satisfăcută de faptul că arăta pregătită să ia
hăţurile în mână chiar de la început, se duse în
living. Podeaua părea să încline puţin spre stânga
şi trebui să se ţină de pereţi ca să se târască
până la canapea. Era pe punctul de a se aşeza,
când se auzi soneria. Până ajunse la interfon,
vuietul din urechile ei deveni mai puternic decât
orice sonerie.
— Domnişoara Ross? Sunt Pat Mahoney.
 Ori era de vină ţiuitul din urechi ori
domnişoara Mahoney era răguşită zdravăn. Poate
făceau un schimb de viruşi.
— Poftiţi sus, spuse Dusty.
I se păru că nu merită efortul să mai
traverseze camera o dată, aşa că se sprijini de
perete, cu ochii închişi, până când se auzi la uşă o
bătaie uşoară. Deschise uşa larg.
— Intraţi, domnişoară Mano...
Salutul îi îngheţă în gât, când îl văzu pe
bărbatul înalt şi oacheş care stătea în cadrul uşii.
Părea să aibă între 35 şi 40 de ani şi un zâmbet
diabolic îi juca pe figură în momentul când păşi în
cameră.
— Dumneata nu eşti domnişoara Mahoney,
scrâşni Dusty.
— Într-adevăr, cel puţin de când m-am
controlat ultima oară.
Vocea îi era profundă, cu o anumită
muzicalitate, care aproape că îi masca puterea.
Rânjetul lui larg părea să devină tot mai
ameninţător. Dusty simţi cum degetele îngheţate
ale spaimei îi încleştează gâtul. De ce licăreau
ochii aceia albaştri? Ce gânduri îngrozitoare
cocea mintea lui în ceea ce-o privea pe ea?
— Dacă pleci în clipa asta, n-o să chem
poliţia.
Încercă să dea o oarecare fermitate vocii sale,
dar podeaua îşi alesese anume acea clipă ca să
se clatine şi fu nevoită să apuce marginea unui
bufet, ca să nu cadă.
— Ce-ai spus?
 El nu mai zâmbea şi unicul pas pe care-l făcu
spre ea intensifică la maximum spaima do gheaţă
care-i strivea plămânii. Nu putea să respire.
Simţea cum mişcă gura, dar nu ieşea nici un
sunet. Dusty se prăbuşi într-un vârtej de beznă
deplină.
Pat prinse femeia, înainte ca aceasta să cadă
pe podea şi o duse în living. Părea o mică fiinţă,
uşoară ca fulgul, atât la trup, cât şi la minte. De
ce-i dăduse drumul în casă şi pe urmă începuse
să vorbească despre chemarea poliției? O aşeză
pe canapea, îi scoase pantofii lărgi cureaua de la
pantaloni.
Fir-ar să fie! Sperase că de data asta va fi
bine, i se spusese la agenţie, slujba i se potrivea
ca o mănuşă. O femeie ce avea o carieră şi care
avea nevoie de un menaj uşor şi de cineva care
să-i poarte de grijă. Casă, întreţinere, ceva bani
cât să aibă de-o bere din când în când şi o
grămadă de timp liber, încât să pună pe picioare
propriul său proiect.
Privi o clipă la faţa palidă a femeii. Genele ei,
abia vizibile în umbra cearcănelor de sub ochi, nu
se mişcară. Cu un suspin de resemnare pentru
după-amiaza pierdută, el îşi scoase trenciul şi-l
puse pe un scaun, apoi porni în căutarea
bucătăriei. Din fericire, nu se pierdea prea uşor cu
firea. Bucătăria arăta ca un câmp de luptă. Mama
lui obişnuia să spună că a privi bucătăria unei
femei era ca şi cum i te-ai fi uitat în creier. Asta
nu era un semn prea bun pentru starea mentală a
domnişoarei Ross.
 După un timp de căutări, descoperi o bucată
de cârpă pe care o umezi şi se duse să-i şteargă
faţa. Dar ea nu dădu nici un semn că şi-ar reveni.
Spera ca măcar să nu fi luat cine ştie ce
substanţă ciudată. Americanilor le plăcea teribil
să facă tot felul de experienţe, în vreme ce
oamenii din ţara lui erau mulţumiţi să ia aceleaşi
leacuri din vremea când îl întâlniseră pe sfântul
Patrick.
— Fir-ar să fie! se gândi el cu glas tare, dar
blând, căci tocmai îi trecuse prin minte ideea că
s-ar putea ca ea să fie cu adevărat foarte
bolnavă.
Pat umezi din nou cârpa, de data asta cu apă
rece. Avea de gând să mai încerce o dată s-o
trezească, apoi avea să cheme salvarea. Nu-şi
putea permite să se vâre în complicaţiile unei
femei străine.
Când agenţia îi spusese despre slujbă, şi-o
imaginase pe domnişoara Ross drept o femeie
autoritară, de treizeci şi ceva de ani, ambiţioasă
şi energică. Gata să-şi ia răspunderi sau să-i
conducă pe alţii. Nu şi-o închipuise nicidecum ca
pe cineva care avea nevoie de-o fată-n casă care
să facă pe infirmiera! Îi puse cârpa udă pe frunte
şi ea deschise ochii. Cu expresia aceea de
teroare, arăta ca o căprioară cu ochi mari,
încolţită de câini de vânătoare.
— De ce mai eşti aici?
— Aşa m-a învăţat mama, Dumnezeu să-i
odihnească sufletul, răspunse el cu blândeţe,
sperând s-o liniştească destul încât să poată
pleca. A făcut din mine un asemenea gentleman,
încât nu pot niciodată să părăsesc o doamnă
aflată în necaz.
Pat se trase încetişor înapoi până la un scaun
şi se aşeză, în timp ce femeia se ridică brusc, fără
să observe cârpa umedă care căzu pe canapea în
timp ce ea îşi duse mâinile la talie. Spaima din
ochii ei se înteţi.
— Ce mi-ai făcut?
— Ai leşinat...
— Pantofii mei, şopti ea răguşită, privindu-şi
picioarele goale. Unde-mi sunt pantofii?
— Ţi i-am scos eu. Ai...
— Am un dulap plin cu pantofi. Dacă-mi
promiţi că pleci imediat, te las să-i iei pe toţi.
Pat se ridică în picioare şi porni spre uşă. Să
fii cavaler era una, dar cucoana asta era din cale-
afară de smintită. Faţa nu-i mai era palidă, ci de o
roşeaţă suspect de intensă ca să fie sănătoasă,
iar ochii îi străluceau.
— Vrei să chem salvarea? întrebă el. Sau ai
vreun medic de familie pe care-l preferi?
— De ce? Vocea îi suna de parcă stătea să
izbucnească în plâns. Ce mi-ai făcut?
Era limpede. Văzuse încă din bucătărie;
mintea ei nu raţiona deloc.
— Doamnă - pocni el din degete - dacă ţi-aş fi
făcut ceva, plăcuta amintire te-ar urmări o viaţă.
Poate chiar două vieţi.
Privirea ei deveni nedumerită.
— Eşti un om ciudat. Ce doreşti, de fapt?
— Eu sunt ciudat? Paharul se umpluse şi el îşi
ieşi din fire. Dumneata vorbeşti? Vin aici pentru
angajare şi mă tratezi de parcă aş fi de-a lui
Gingis Han!
— Angajare?
Ea îl privi consternată şi încercă să se ridice
în picioare. Roşeața îi dispăru din obraji, lăsându-
o fără urmă de culoare.
Amintirea mamei lui îi tăie calea spre uşă. Ea
nu i-ar fi îngăduit s-o lase pe femeia asta în
starea în care era.
— N-arăţi prea bine!
— Nimeni n-arată prea grozav când are gripă.
O parte din iritarea lui se risipi, fiind repede
înlocuită de remuşcarea pentru faptul că o
judecase greşit. Biata de ea, nu era de mirare că
se purtase aşa de ciudat. Un alt soi de iritare îl
năpădi. De când îl interesa aşa de mult să facă pe
cloşca?
— N-ai pe nimeni care să vină aici să stea cu
dumneata?
— N-am nevoie de nimeni şi pot să-mi port
singură de grijă.
Încăpăţânarea ei de a face pe independenta îl
făcu să rămână.
- Aşa e! Totuşi, am să mă duc să cercetez
bucătăria. Arăţi de parcă n-ai mâncat de trei zile.
Să văd ce pot încropi.
Încercând să facă abstracţie de războiul care
se purtase între curăţenie şi dezordine, se uită în
frigider şi prin dulăpioare. Nu prea era de
mâncare, iar ceea ce găsea, totuşi, era groaznic.
Nu-i de mirare că era bolnavă, dacă mânca toate
porcăriile astea.
 Pat refuză să ia în seamă semnalul de alarmă
care-i suna în minte. O să încropească el ceva de
pus în gură, o să pună vrăbiuţa pe picioare şi apoi
o să-şi ia tălpăşiţa, mai iute decât vulpea în
sezonul de vânătoare.
— Mănânci adesea în oraş, nu-i aşa? strigă el.
— Asta aşa e.
În vocea ei se simţea oboseala. Cel mai bun
lucru pentru ea ar fi fost o supă fierbinte şi să se
ducă la culcare.
— Uite ce e, domnule Mahoney. Am venit
devreme de la serviciu ca să mă odihnesc şi pe
urmă au sunat de la agenţie în legătură cu
dumneata. Doamna Lucas a spus că te cheamă
Pat şi am crezut că... sunt într-adevăr foarte
obosită. Eşti bun să pleci, te rog?
El nu dădu atenţie slabelor ei proteste şi
apăru în uşă cu un plic de supă concentrată în
mână.
— Mănânci, într-adevăr, aşa ceva?
— Se face repede.
Şi cu arsenic se face repede treaba! Încearcă
să nu greşească, gândindu-se că e mai bine decât
nimic. Găsi o oală şi încălzi nişte apă. Chestia aia
nu prea mirosea a supă, dar cel puţin avea s-o
încălzească, îl duse o cană în living.
— Chestia asta o să te facă să te simţi ceva
mai bine, până când aduc eu nişte mâncare
adevărată în casa asta. O să cumpăr ce-mi
trebuie ca să-ţi fac un grog ca lumea. E cel mai
bun lucru ca să vindeci gripa şi răceala.
— Pot să-mi fac şi singură. Am whisky, zahăr
şi apă.
 — Zahăr! pufni Pat. Moartea albă. Îţi trebuie
miere şi lămâie. Lămâie adevărată, nu zeama aia
care zace în sticlă pe un raft de băcănie.
— Nu doresc decât să pleci, domnule
Mahoney. Toată povestea asta nu-i decât o mare
greşeală.
— Nu-ţi face griji pentru asta, cu toţii facem
greşeli.
— Dar...
Vocea ei nu era destul de puternică ca să
străbată până în holul prin care pornise el, pe
lângă bucătărie. Găsi dormitorul, luă pernele din
pat şi le duse în living ca să i le pună sub cap.
Apoi se duse iarăşi în dormitor, luă o pătură din
debara, observând grămada de pantofi de pe
podea. Mama lui nu-i dăduse nici un sfat cu
privire la debarale.
— Ai mult spaţiu aici. Mi-a trebuit ceva timp
până să găsesc pătura.
Ea zăcea acolo cu ochii închişi, arătând ca o
fetiţă care se întorsese de la şcoală.
Biata de ea, de bună seamă că era terminată.
El se ridică şi se duse din nou în bucătărie, unde-i
zărise poşeta. Scormoni prin ea până găsi un rând
de chei şi apoi se întoarse în living.
— Astea sunt cheile de la casă?
— Domnule Mahoney, începu ea...
— Mai bine spune-mi Pat. Sunt cheile de la
casă sau nu?
Ea încuviinţă în tăcere.
— O.K., zise el şi îşi puse trenciul. Am de făcut
o grămadă de cumpărături, aşa că stai şi
odihneşte-te.
 Ea îl privi lung şi Pat nu se putu abţine să nu
zâmbească. Era aşa de nostimă şi de neajutorată
în acelaşi timp.
— Uite! Am să-ţi pun ceva drăguţ!
Porni televizorul şi trecu prin mai multe
canale pe care se difuzau desenele animate de la
orele după-amiezii.
— Doamne fereşte! Şoricelul ăla scuipă
pisica! Astea-s prea violente.
Continuă să schimbe canalele.
— Ah, Mr. Rogers! Asta-i bun pentru
dumneata.
Pat se întoarse, încântat de alegerea lui, dar
domnişoara Ross se încrunta la fel de rău ca
pisica din desenul animat. Dacă ar fi fost un
personaj de desen animat, precis că i-ar fi ieşit
fum din urechi. Probabil că era din cauza febrei.
— Acum ai grijă, nu mai lăsa pe nimeni
înăuntru, dacă nu-l cunoşti. Pari cam neglijentă în
privinţa asta. Închise apoi uşa cu grijă în urma lui
şi o încuie cu cheia.
Până la urmă, s-ar putea ca slujba asta să
meargă, se gândi el, neluând în seamă semnalul
de alarmă care-l avertiză că deja era prea tare
atras de vulnerabilitatea acestei femei.
Domnişoara Ross părea destul de rezonabilă,
apartamentul nu era greu de întreţinut, iar
cartierul chiar îi plăcea, îi aducea aminte de
partea aceea din Liverpool unde trăise împreună
cu familia lui în vremurile bune. Aici, casele nu
aveau aceeaşi vârstă şi aceeaşi istorie în urma
lor, dar aveau farmec, iar diversitatea locatarilor.
le dădea personalitate. Se simţea deja ca acasă.
 ”Uriaşul cu muşchi puternici o ridică pe Dusty
în braţe. Ea se ţinu strâns, încolăcindu-şi o mână
pe după gâtul lui, agăţându-se cu cealaltă de
umărul lui lat. Trupul lui era făcut din fibre dure
de oţel acoperite cu piele aspră; o energie
animalică, vibrantă, pulsa în toată făptura lui. Era
un sălbatic războinic irlandez, iar ea era prada lui.
O purta prin pădurea deasă spre bârlogul lui, iar
ea ştia că el o doreşte şi că o va face să fie a lui.
O dorinţă de răspuns se înfiripă înăuntrul ei.
Intensitatea privirilor lui, de un albastru profund,
spori şi ea înţelese că se apropiau. Se apropiau
de extaz. Ea începu să se agite, atunci când
braţele lui puternice se strânseră mai tare în jurul
ei, dar cu cât se agita mai mult, cu atât
strânsoarea devenea mai puternică şi începu s-o
cuprindă panica. O strângea prea tare. Nu voia să
fie ţinută în felul ăsta. Avea nevoie de libertate
pentru a-şi dărui pe deplin dragostea. Se zbătu
mai tare, gemând de dorinţă, dar şi de nevoia de
a se elibera.”
— Domnişoară Ross, te simţi bine?
Dusty deschise brusc ochii. Uriaşul cu muşchi
puternici o scutura uşurel şi un geamăt de
dezamăgire scăpă de pe buzele ei. Acum era
îmbrăcat.
— Te simţi bine? Ai tot ţipat şi m-am temut că
ți-e rău, spuse Pat. Poate că ai visat urât.
Mintea lui Dusty reintră, încet, în funcţiune.
— Da, a fost numai un vis urât.
Se eliberă din învălmăşeala de cearceafuri şi
pături care o ţineau prizonieră, cu trupul încă
fremătând de pasiunea imaginară. Nu-i rămânea
decât să spere că nu strigase prin somn ceva
inteligibil. Obrajii i se înroşiră la un asemenea
gând.
— Acum, că tot te-ai trezit, vrei să-ţi
pregătesc micul dejun? Ceva uşor, poate nişte
ochiuri fierte şi nişte biscuiţi?
— Da, perfect. Coborâse deja din pat pe 1
jumătate, când se uită la ceas.
Doamne, am întârziat! N-o să am timp să iau
micul dejun.
— Ba o să ai în mod sigur. Pat era pe punctul
de a ieşi pe uşa dinspre hol, dar cuvintele lui i se
adresau ei. Azi, nu te duci la lucru.
— Ce vrei să spui, cum să nu mă duc la lucru?
Nici un răspuns.
— Pat!
Se repezi pe urmele lui şi se izbi de un zid de
virilitate irlandeză aflat în cadrul uşii. Brațele lui
se deschiseră ca s-o împiedice să cadă, dar chiar
şi după ce ea îşi recapătă echilibrul, o cuprinseră
în continuare.
— Da, doamnă!
Dusty respiră adânc ca să se calmeze şi făcu
un pas înapoi. Se desprinse din braţele iui.
— Ce vrei să spui cu nedusul la lucru?
— Ah, a sunat secretara şi i-am spus că încă
mai eşti bolnavă. Adineauri, tocmai a sunat din
nou şi a spus că toate întâlnirile de astăzi au fost
reprogramate.
— Înţeleg.
Fu nevoită să recunoască că nu era încă în
formă, dar dacă să meargă sau nu la lucru asta
era o chestiune pe care trebuia s-o hotărască ea
însăşi. Ei îi trebuia un ajutor la menaj sau un valet
şi nu un tată. Lucrurile n-aveau să rămână aşa.
— Trebuie să-ţi mai mărturisesc că am
provocat şi o mică neînţelegere aseară, continuă
el. Un domn, pe nume Ron, a cerut să vorbească
cu Dusty şi, din păcate, a trebuit să revină cu
telefonul de mai multe ori, până când i-a dat prin
minte să-mi spună că era vorba despre tine.
Privirea lui Pat deveni uşor dojenitoare. De la
agenţie, îmi spuseseră că te cheamă Camilla.
Ron! Uitase complet de el!
— De ce nu m-ai trezit?
— Nu sunt sigur c-aş fi reuşit. Erai plecată în
vizită la îngeri.
Dacă fusese într-adevăr aşa, era numai din
pricina grogurilor lui fierbinţi. Se duse înapoi în
dormitor. Oare cum de se convinsese singură
aseară că un valet o să fie mai potrivit decât o
menajeră? Numai ochii lui albaştri şi jucăuşi erau
de vină şi grogul acela care aluneca aşa de bine
pe gât.
—Micul dejun peste o jumătate de oră? strigă
Pat în urma ei.
—Bine.
Apucă telefonul şi formă în grabă numărul.
— Ron, spuse ea, înainte ca el să-şi termine
salutul, sunt Dusty. Îmi pare sincer rău de seara
de ieri. M-am îmbolnăvit şi, pur şi simplu, am
uitat că aveam întâlnire.
Vocea lui Ron nu era prea prietenoasă.
— Cine era bărbatul cu care am vorbit?
— Valetul meu.
 — Valet? Avea o voce care aducea mai mult
cu a unui bătăuş din barurile din West Side.
Simţi cum dezaprobarea din tonul lui Ron o
împresoară ia fel ca ploaia rece de ieri şi înţelese
că făcuse încă o greşeală. Ron ştia din instinct pe
cine trebuie şi pe cine nu trebuie să angajezi, în
vreme ce ea era recunoscătoare că se găsise
cineva dispus să lucreze pentru ea. Aşa că, ce
conta dacă Pat era puternic, blând şi fabulos?
Asta nu-l făcea să fie nepotrivit cu nevoile ei.
Încercă să ignore amintirea care o învălui. Un vis
provocat de febră nu era nici el, câtuşi de puţin,
un motiv ca să urăşti pe cineva.
— Ei, n-o să mai stea pe-aici multă vreme, îi
linişti ea pe Ron. Nu corespunde deloc ideii pe
care mi-am făcut-o despre persoana potrivită
pentru slujba asta. Făcu o pauză. Ce-ar fi să vii
aici vineri la cină?
— Găteşti tu?
— Pot să frig nişte cotlete.
— Poate ar fi mat bine să ţii valetul până
vineri la cină. Am un meci de tenis important
sâmbătă dimineaţă şi n-ar fi cel mai bine să joc
după o intoxicaţie.
— Doar nu te-am otrăvit niciodată.
— Chestie de noroc, presupun. Ne vedem
vineri.
Dusty închise telefonul cu un oftat. Dintre toţi
bărbaţii cu care se întâlnise de-a lungul anilor,
Ron era cel mai grozav. O ducea în cluburi
exclusiviste, o prezenta unor oameni influenţi, dar
lucrul cel mai bun dintre toate era că avea un
program compatibil cu ai ei. Cursurile la care
mergea ea în serile de marţi şi joi nu ridicau
pentru el nici o problemă, căci erau serile când
avea antrenament la tenis, iar lunea putea lucra
până târziu, întrucât şi el făcea la fel. Se
înţelegeau perfect.
Satisfăcută că reuşise să repare câte ceva din
ceea ce stricase Pat, făcu o baie prelungită, cu
multă spumă, după care intră sub duş ca să-şi
spele părul şi să se elibereze de toate tensiunile.
Se îmbrăcă în pantaloni şi într-un tricou flauşat.
N-avea experienţa lui Ron în privinţa personalului
de serviciu, dar îşi imagina că nu se face să
concediezi pe cineva îmbrăcată numai în pijama
de flanel.
— În două minute!
Dusty auzi chemarea din bucătărie, chiar în
clipa când opri uscătorul de păr şi-şi legă repede
părul la spate cu o fundă, îşi vârî picioarele în
papuci fără să-şi mai pună şosete şi se privi în
oglinda înaltă din cabinetul de toaletă. Arăta
exact cum trebuie, se gândi ea, fără pretenţii, dar
totuşi oarecum severă, numai bine ca să se vadă
clar cine-i şeful.
Privi nervoasă la ceas. Cele două minute erau
pe sfârşite, aşa că ieşi în grabă din dormitor.
Odată ajunsă în hol, se opri. Ce-o apucase să se
grăbească aşa, la comanda lui? O să-l
concedieze, îşi potrivi un pas măsurat şi demn şi
intră în bucătărie.

— Bună dimineaţa, domnişoară Ross.

Cuvintele i se rostogoliră din piept ca o melodie.
"Bine că florile n-au început încă să răsară. Numai
o clipă dacă v-ar fi privit, s-ar fi tras înapoi în
pământ de ruşine”.
— Mulţumesc, Pat.
Îşi strânse buzele până ce le transformă într-o
linie subţire şi dreaptă. Probabil că sărutul buzelor
lui ar fi putut da viaţă şi stâncilor.
El îi ţinu scaunul ca să se aşeze la masa în
mijlocul căreia se afla un singur trandafir roşu,
într-o vază, iar un exemplar din Wall Street
Journal o aştepta lângă şerveţel.
— Am cumpărat un pepene galben azi
dimineaţă, îi spuse el, punându-i în faţă jumătate
din fruct, garnisit cu căpşuni proaspete. Sper să-ţi
placă.
— Sunt convinsă că-i bun.
Pepenele avea un miros proaspăt şi dulce şi-i
amintea de vară. Îl scobi cu o lingură şi mestecă
îndelung, savurându-i aroma. Era delicios.
Pat veni lângă ea, o prezenţă masivă,
îmbrăcat cum era în pantalonii lui de culoare
închisă, cu cămaşă aibă şi papion negru.
Bucătăria ei, înainte atât de spătoasă, părea că
intrase la apă în jurul lui.
— Mă tem că încă nu-ţi cunosc gusturile,
doamnă. Preferi marmeladă de piersici sau de
portocale?
Dusty tăcu o clipă, privind insistent un titlu
din Wall Street Journal. De ce stătea atât de
aproape? Frânturi din visul ei reîncepură să-i
joace în minte.
— De portocale, răspunse ea în cele din
urmă, fără să-l privească.
 El se îndepărtă şi ea reîncepu să respire şi să
mănânce din pepene. Poate ar fi bine să-l mai
ţină câteva zile, măcar ca să înveţe cum să se
poarte cu un valet, încleşta falca. Nu. Avea să-l
expedieze, îndată după micul dejun. Dar o să-l
plătească pentru toată săptămâna.
Încercă să citească ziarul în timp ce mânca,
dar gândurile îi tot fugeau la noaptea dinainte, ca
o bucăţică de plută care se tot întoarce la mal pe
coama fiecărui vai. De fapt, când îl angajase pe
Pat? Care fuseseră condiţiile?
Îşi aduse aminte cum se întorsese el de la
cumpărături, o prezenţă puternică, reconfortantă,
care umplea de căldură apartamentul mare şi gol.
Aţipise fericită, trezindu-se în faţa unui grog
fierbinte, făcut cu miere şi suc de lămâie
proaspăt stors. Puţin mai târziu, mâncase supa de
pui pregătită de el: deasă, gustoasă, plină de
legume şi de carne. Avea un gust atât de bun, era
tocmai lucrul de care avea nevoie organismul ei
slăbit. O să-i dea salariul pe două săptămâni,
atunci când îl va concedia.
După cină, el îi mai pregătise grog fierbinte.
Nu. Asta suna de parcă ar fi băut mai multe, îi
mai făcuse un grog.
— Aţi terminat, doamnă?
Ea ridică privirea şi zâmbi. Ochii lui albaştri
erau plini de căldură, vocea lui avea ceva
liniştitor şi ea simţi din nou puterea grogurilor
băute în ajun.
— Da, mulţumesc.
Poate că, în definitiv, băuse două.
 — Ochiurile fierte, doamnă, și îi aşeză farfuria
în faţă.
După al doilea grog fierbinte, el îi pregătise
baia. Fusese numai bună şi ea zăcu în apa
fierbinte, transpirând şi simţind cum toţi viruşii
sunt parcă alungaţi. Apoi o ajutase să se
pregătească de culcare.
Obrajii ei se încălziră la amintirea momentului
când el o dezbrăcase. Adică, de fapt, n-o ajutase.
Pur şi simplu, îi pusese pe pat pijamaua de flanel
şi-i aşternuse patul, în timp ce ea se schimba, el
făcuse ordine în baie.
Atacă ouăle. Probabil că ar fi meritat salariul
pe o lună întreagă, dar nu asta o frământa pe ea
acum.
— Cafea, doamnă?
Ea începu.
— Da, te rog! Apoi îşi drese vocea cu
greutate. Sunt câteva lucruri pe care trebuie să le
discutăm, Pat.
— Da, ştiu: salariul şi care va fi ziua liberă. El
înclină capul cu un zâmbet blând. Dar de ce nu
mergi mai bine în living să te relaxezi? O să-ţi
aduc cafeaua acolo. Până termin eu de spălat
vasele şi de schimbat patul, tu termini de citit
ziarul.
Dusty îşi termină ouăle şi se duse în living.
Când Pat îşi termină treburile, Dusty era gata cu
ziarul şi apucase să repete de patru ori în minte
discursul de concediere. Avea să fie delicată,
amabilă şi plină de înţelegere. Şi fermă. Când el
intră în cameră, ea îi indică scaunul din fata ei. A
fost o mişcare greşită, în felul acesta, părea mai
mare şi mai aproape decât plănuise ea, iar
sclipirea din privirea lui nu făcea parte din
scenariu. Dar nu conta. O să se descurce ea.
— Ţi-a plăcut supa aseară? întrebă el, înainte
ca ea să apuce să vorbească. M-am gândit că ţi-
ar plăcea să mănânci ce-a mai rămas la prânz, iar
felul doi, o salată.
— Supa a fost delicioasă, Pat, dar mă tem că
toată treaba asta n-o să meargă.
Sclipirea din ochii lui dispăru.
— Ce n-o să meargă?
Avea tot dreptul să-l concedieze. N-avea nici
un motiv să se simtă vinovată.
— Când am rugat-o pe doamna Lucas să-mi
găsească un ajutor pentru menaj, n-aveam deloc
în minte o persoană ca dumneata.
El înclină încet capul, având aerul unui băieţel
care şi-a pierdut bicicleta, câinele şi pe cel mai
bun prieten.
— Îţi dai seama cât e de nepotrivit să locuim
amândoi singuri, aici.
Se simţi deodată mai rău decât un ucigaş.
Dacă el avea, într-adevăr, nevoie de slujba asta?
Poate că avea de întreţinut o mamă bolnavă sau
vreo soră văduvă cu trei patru copii.
Sclipirea reapăru în privirile lui.
— În curând se face primăvară. O să fie
destul de cald ca să pot dormi pe acoperiş.
— Sau, dacă se face prea frig, spuse el, pot
să dorm pe casa scării. Promit să nu-ţi molestez
chiriaşii, decât dacă or să mă roage ei.
Sclipirea din priviri i se transformase într-un
râs în toată legea.
 N-avea de gând să se lase înduplecată de
umorul lui. Aici ea era şefa şi ea lua hotărâri.
— Lumea o să-şi facă idei greşite despre noi.
El zâmbi cu înţelegere şi cu o undă de
simpatie.
— Acel Ron care a dat telefon? E prietenul
dumneavoastră?
— El n-are nimic de-a face cu discuţia noastră
de acum.
— N-am avut impresia că-i face prea multă
plăcere să mă audă aseară, comentă Pat. Aţi mai
avut şi alţi valeţi tineri şi arătoşi?
Zâmbetul de pe chipul lui transferă arşiţa din
obrajii lui Dusty în comportamentul ei. Respiră
adânc şi dădu drumul aerului încet, lăsându-şi
timp ca să-şi recapete stăpânirea de sine.
— Ron se simte în perfectă siguranţă în
relaţia noastră, spuse ea. Avem prea multe
interese intelectuale comune, ca să se simtă
ameninţat de prezenţa fizică a altcuiva.
Ochii ei, călăuziţi parcă de o voinţă a lor,
proprie, zăboviră pe bicepşii lui încordaţi. Făcu
eforturi ca să se uite în altă parte. Ochii lui erau
acum serioşi şi liniştiţi. O mustră conştiinţa.
— Iartă-mă dacă te-am jignit, spuse ea. N-am
vrut să spun că ai fi numai muşchi, fără minte
deloc. Sunt sigură că...
— Nu, deloc, o asigură el prompt. Nu mă
gândeam deloc la mine. Eram îngrijorat în
privinţa ta. Tot intelectualismul ăsta fără nici un
pic de activitate fizică nu face bine deloc. Trupul
are nevoie să fie stimulat, la fel ca şi mintea.
 — Stimularea trupului meu e o treabă care nu
te priveşte, replică ea. Zâmbetul lui se lărgi, dar
ea refuză să reacţioneze şi continuă: N-am vrut
decât să precizez de ce Ron n-are motive să fie
îngrijorat.
— Atunci, nu văd care-i problema, spuse Pat.
Eşti fericită cu Ron şi el nu se va simţi
ameninţat de prezenţa mea. Dacă eşti îngrijorată
în privinţa mea, n-ai nici un motiv. Un valet nu se
implică în astfel de relaţii.
Dusty îşi strânse buzele. El îi anihilase în doi
timpi şi trei mişcări toate argumentele. Ar fi părut
nebună sau mincinoasă dacă ar fi insistat în
continuare asupra caracterului nepotrivit al
aranjamentului.
— Mie, cel puţin, mi se pare că suntem în
siguranţă, preciza Pat.
— Da, aşa s-ar părea, acceptă ea cu prudenţă
şi puse din nou mâna pe ziar, în timp ce el ieşea
din cameră. Hotărâse să-l concedieze şi avea
s-o facă. Dar nu chiar în clipa asta.
După ce Pat ieşi, ea renunţă să se mai
prefacă a citi ziarul şi îşi căută o poziţie mai
comodă. Ar fi fost destul de în putere ca să
meargă la birou, dar dacă tot rămăsese acasă,
mai bine trăgea un pui de somn ca să-şi
grăbească refacerea. O să se ocupe mai târziu de
soarta lui Pat.

Plutea pe un nor călduţ şi liniştit, când

deodată se crispa de spaimă şi ochii i se
deschiseră brusc. Ce se întâmplase? Se ridică în
capul oaselor, încercând să-şi alunge ameţeala.
Oare spaima făcea parte din visul ei? Un murmur
de voci se auzi dinspre uşa din faţă şi auzi
zăngănitul unor chei care încercau broasca. O
jefuiau din nou.
— Pat! strigă ea, sărind în picioare.
Să cheme oare poliţia? Să caute o armă? Să
se ascundă?
Pat veni în goană din bucătărie, tocmai în
clipa când uşa se deschise larg. Trupul lui voinic
luă o poziție de luptă, iar mâinile i se încovoiară,
strângând pumnii.
— Ce naiba vrei? mârâi el.
— Ba ce naiba vrei tu? Bărbatul scund,
îndesat şi cărunt care stătea în uşă îşi potrivi
tonul după cel al lui Pat; o ţigară încă neaprinsă îi
atârna ameninţător în colţul gurii.
Dusty îi recunoscu vocea şi veni în grabă.
— Tată, iartă-mă. Am uitat că trebuia să vii azi
dimineaţă ca să repari lampa aceea.
— Tata? Chipul lui Pat se îmblânzi într-un
zâmbet. Mii de scuze, domnule. Era cât pe-aci să
vă arunc pe scări.
— Aproape că ai şi încercat, spuse calm tatăl
lui Dusty, în timp ce-i strângea mâna. Sunt
George Ross, dar toată lumea îmi spune Dusty.
— Eu sunt Pat Mahoney, spuse Pat. Numele
de Dusty vi se potriveşte mai bine decât fiicei,
dumneavoastră. Tatăl ei se aplecă să-şi ia trusa
cu scule şi o aduse în apartament.
— Ce poţi să faci? întrebă el, ridicând din
umeri, îmi fură numele, glumele şi chiar şi
lenjeria!
Pat închise uşa şi luă haina domnului Ross.
 — În privinţa asta, nu trebuie să vă faceţi
griji, domnule. Camilla umblă încă în roz şi
dantele.
Dusty fu atât de uimită, încât aproape că-şi
pierdu graiul. Privirea grijulie a tatălui ei o obliga
la o explicaţie.
— Pat e ajutorul meu pentru menaj, tată.
— O, aşa li se spune acuma?
— Nu tată, nu-i vorba de asta. Râse nervos. Îl
plătesc. Treaba lui este să-mi poarte de grijă.
— Acesta-i un lucru bun. Îşi duse trusa cu
scule în living şi se opri în faţa unei lămpi de
alamă aflate pe o măsuţă. Asta e cea care s-a
stricat?
Ea încuviinţă din cap şi el vorbi înainte ca ea
să apuce să spună ceva:
— Mă bucur că ai găsit pe cineva care să stea
cu tine. Nu mi-a plăcut niciodată să te ştiu
singură aici.
Scoase abajurul de pe lampă şi ştecherul din
priză, apoi zâmbi către Pat:
— De ani de zile mă ţin de capul ei să se
mărite sau măcar să-şi găsească un prieten care
să stea cu ea, ca să pot dormi liniştit nopţile.
— Tată, Pat nu este prietenul meu. El se
ocupă de curăţenie, de gătit şi de chestii de genul
ăsta.
Tatăl ei îl măsură pe Pat, de la capul frumos
până la picioarele lungi.
— Mă bucur că l-ai găsit pe el în locul lui Ron,
spuse tatăl. Nu te supăra, n-am nimic cu tipul. E
destul de drăguţ, numai că e prea...
— Intelectual? sugeră Pat.
 — A, deci l-ai cunoscut, comentă domnul
Ross.
— Nu încă, recunoscu Pat, răspunzând privirii
lui Dusty cu un zâmbet nevinovat, înainte de a se
întoarce în bucătărie.

Când tatăl ei plecă, îndată după prânz, Dusty

era în stare să facă haz de toată neînţelegerea,
iar după un somn bun, care o ajută să-şi recapete
puterile, recunoscu că tatăl ei avea dreptate. Era
o idee bună să-l aibă pe Pat prin preajmă. Se
simţea mult mai în siguranţă, atâta vreme cât îl
ştia în casă. Ăsta era motivul pentru care o
atrăgeau umerii lui laţi şi îi plăcea să se uite la
braţele lui musculoase — din pricina
sentimentului de siguranţă pe care i-l dădeau.
Soneria îi întrerupse firul gândurilor tocmai când
valul de căldură al visului ei părea să revină.
— Sunt eu, Jessica, domnişoară Ross. Vocea
ei se auzi în interfon, puţin nesigură şi foarte
tinerească. V-am adus câteva hârtii de la birou pe
care m-am gândit c-o să vreţi să le vedeţi.
Dusty căută să nu pară surprinsă. Să facă
Jessica ceva peste program?
— Foarte drăguţ din partea ta, Jessica. Adu-le
sus.
— Poate să urce şi Debbie?
— Debbie?
— Secretara domnului Millela. M-a ajutat să
vă aduc lucrările.
— Fireşte.
 — Şi Sue ne-a adus cu maşina, continuă să
explice Jessica. Lucrează la administraţia
proprietăţilor.
— Bine. De ce nu urcaţi toate trei? Dusty
apăsă butonul ca să lase uşa să se deschidă şi le
aşteptă în capul scărilor. Dacă le-ar mai fi lăsat să
aştepte în holul de la intrare, Jessica era în stare
să mai cheme şi ceva oameni de pe stradă.
Jessica urcă prima, urmată de o blondă
scundă şi de o brunetă înaltă care i se păru vag
cunoscută. Jessica avea mâinile libere, dar
celelalte două cărau câte un teanc de dosare.
— Mi-aţi făcut o surpriză. Nu mă aşteptam să
veniţi.
— Am vorbit cu valetul dumneavoastră, spuse
Jessica. Ne-a spus că putem aduce hârtiile la
orice oră, după program. A spus că-l găsim aici.
Ştiţi, după voce, nu prea aduce cu un valet
obişnuit.
Dusty luă dosarele şi zâmbi.
— Din cauză că are accent irlandez?
— După voce pare tânăr şi... voinic.
Vocea Jessicăi se topi într-un oftat şi Dusty se
luptă să-şi înfrângă pornirea de moment de a
trimite fetele la plimbare, în loc de asta, se dădu
la o parte din uşă şi le pofti înăuntru.
— Vreţi să vedeţi apartamentul?
Acordul lor prompt suna mai degrabă a
nerăbdare. Aşa că, punând dosarele pe dulăpiorul
din vestibul, Dusty le conduse înăuntru. Făcură
comentarii politicoase despre fereastra mare a
livingului, cu vedere spre stradă, despre rafturile
lucrate manual pe care se înşirau cărți de o parte
şi de alta a şemineului şi despre mobila din
sufragerie. Dar când ajunseră în bucătărie,
interesul lor deveni, din politicos, de-a dreptul
arzător.
— Vă salut, doamnelor, răsună o voce
profundă şi cuceritoare.
Pat se întoarse cu spatele la bufet, ca să le
întâmpine. Purta nişte pantaloni albastru închis şi
o cămaşă bleu cu mâneci scurte, descheiată la
gât. Şorţuleţul alb şi scurt nu-i atenua câtuşi de
puţin masculinitatea. Dar cu umerii lui laţi,
pieptul alungit şi talia îngustă, nici măcar un şorţ
de dantelă n-ar fi putut schimba nimic.
— Salut. Un sunet, care aducea cu un blând
suspin, ieşi la unison din toate cele trei gâtlejuri
feminine. Straşnic. Exact ce-i lipsea unui
asemenea zeu galic: puţină adoraţie.
Dusty îşi drese vocea cu ostentaţie.
— Acesta este Pat Mahoney. El este valetul
meu.
— Eu sunt Jessica. Am vorbit cu dumneata azi
după-amiază. De două ori.
— Eu sunt Debbie.
— Eu sunt Sue.
De ce ezitase atâta? Se purta ca o şcolăriţă.
Sigur, la fel se purtau şi celelalte trei, dar ele
aveau o scuză. Ele chiar că erau nişte şcolăriţe.
— Hmm, ce bine miroase, spuse Jessica,
adulmecând apreciativ. Ce pregăteşti?
— Viţel Orloff.
— Pare delicios, spuse Sue. Aş vrea şi eu
reţeta.
 Pat râse uşurel şi un zâmbet larg i se aşternu
pe chip. Oare era obişnuit ca femeile să moară
toate după ei? se întrebă Dusty.
— E nevoie de mai mult. O demonstraţie ar fi
mai eficientă.
Cele trei fete se priviră întrebător.
— Sunt sigură, domnişoarelor, că n-aveţi timp
pentru aşa ceva, interveni Dusty repede.
— Aşa e, adăugă Pat. Şi, în plus, contractul
meu cu domnişoara Ross nu include folosirea
locuinţei sale drept şcoală de artă culinară.
Fetele încuviinţară cu părere de rău.
— Am putea-o face acasă la mine, se oferi
Sue şi toate privirile se întoarseră spre ea. Mama
pleacă pentru o săptămână. Tata şi fratele meu
rămân acasă, dar pot să-i expediez când facem
demonstraţia.
Trei perechi de ochi se îndreptară, pline de
speranţă, spre Pat. Doamne Dumnezeule, se
gândi Dusty. Oare la fel fusese şi ea cândva?
Pat arăta complet nestingherit, ca şi când
acest gen de adoraţie era cel mai firesc lucru din
lume. Ridică din umeri.
— O să mai vedem.
Nu părea să aibă neapărat nevoie de un colac
de salvare, dar Dusty i-l aruncă, pentru orice
eventualitate, — încă n-am stabilit care va fi ziua
liberă a lui Pat. În plus, voi avea în curând nişte
invitaţi, aşa că o să fie cam ocupat.
Dezamăgirea era evidentă. Pat ridică din ori.
— Ea este şeful!
Dusty observă că, de câte ori ridica din umeri,
umerii lui păreau că vor rupe cusăturile cămăşii.
 - Ei, spuse Dusty brusc, întorcându-se spre
fete, apreciez sincer efortul pe care l-aţi făcut ca
să-mi aduceţi hârtiile acasă.
— Nu-i nici un efort. Plănuisem oricum să
luăm masa împreună, în apropiere.
— Da, adăugă Debbie. Ne-a făcut plăcere.
Sue încuviinţă numai din cap.
Apoi interveni Pat.
— Dacă doamnele apreciază mâncarea
grecească, le-aş recomanda Unicornul de aur. Se
află la trei blocuri spre sud.
Fetele se arătară interesate.
— E aproape de locul unde am parcat, spuse
Sue.
— Ce ne recomandaţi? întrebă Jessica.
— Întrebaţi de Gus, spuse Pat. Spuneţi-i că v-
am trimis eu şi o să aibă el grijă de voi.
Chipurile fetelor se iluminară, de parcă ar fi
primit un dar minunat. Se mişcară nerăbdătoare
în lungul holului, iar Pat le conduse până la uşă.
După ce plecară, el zâmbi şi spuse:
— Drăguţe puştoaice.
— Da, sunt fete drăguţe, spuse Dusty pe un
ton absent.
Cea mai mică mişcare a lui făcea să i se
încordeze toţi muşchii. Ca, de pildă, acum, când
ştergându-şi mâna pe şorţ, o mişcare a muşchilor
porni de pe antebraţ şi se transmise până pe
piept.
O expresie nedumerită se aşternu pe faţa lui
Pat şi ei se privi de sus în jos, apoi o privi pe
Dusty.
 — Te deranjează cumva costumaţia asta mai
puţin regulamentară? întrebă el, arătând spre
pantaloni şi cămaşă. M-am gândit că, dacă
suntem numai noi doi, aş putea să mă îmbrac mai
puţin formal.
Dusty se scutură din visare cu o tresărire.
— Sigur că poţi. De ce întrebi?
— Te-ai uitat lung la mine. Am crezut că nu-ţi
place cum sunt îmbrăcat.
— Nu mă uitam la tine, spuse ea apăsat. Am
o mulţime de lucruri pe cap.
— Oh!
— Acum te-aş ruga să mă scuzi, domnule
Mahoney. Am lipsit de la birou o zi întreagă şi am
de recuperat.
- Foarte bine, doamnă, E bine dacă servesc
cina într-o oră?
— E cât se poate de bine, mulţumesc.
Se îndreptă spre living, scoţând hârtiile dintr-
unul din dosare în timp ce mergea, apoi se
încruntă privindu-le: ”De ce Dumnezeu le-o fi
socotit Jessica atât de importante, încât trebuia
să le vadă acum şi nu puteau aştepta până mâine
dimineaţă?” Răsfoi în grabă şi celelalte dosare.
Erau toate la fel, materiale importante, desigur,
dar nu urgente.
Încruntarea lui Dusty se accentua. Ce-o fi fost
în mintea Jessicăi? Sunetul înfundat al uşii
cuptorului, care se închidea, îi dădu răspunsul la
întrebare.

Dusty descuie uşa şi intră în apartament,

fredonând. Se simţea puţin obosită, dar în rest
era bine. Ba chiar foarte bine, dacă te gândeşti că
era vineri seara. Odihna şi mâncarea gătită de Pat
îi reîncărcaseră bateriile până la nivelul maxim.
Se uită în fugă prin corespondenţa sortată cu
grijă, dar nu găsi nimic interesant aşa că o lasă la
loc pe dulăpior. După ce-şi atârnă trenciul în
debara, intră în living. Liniştea apartamentului
părea că o apasă şi un fior rece îi cuprinse pieptul
şi îi tăie respiraţia. Unde-o fi Pat? Obişnuia să facă
cumpărături dimineaţa, iar ziua lui liberă era
marţea. Ar fi trebuit să fie aici.
— Pat?
Strigătul ei speriat părea să se izbească de
ziduri, revenind ca un ecou.
— Sunt în camera mea.
Dusty lăsă să-i scape, un suspin de uşurare,
în timp ce se îndreptă spre camera lui, situată
dincolo de bucătărie. Era plăcut să-l găsească
acolo când venea acasă. Se încruntă o clipă şi se
corectă. Era plăcut să găsească pe cineva, când
ajungea acasă. Nu neapărat pe Pat. Se
întâmplase doar să fie el.
Uşa de la camera lui era uşor întredeschisă şi
ea ciocăni.
— Eşti decent?
— Întotdeauna.
— Vroiam să spun, pot să intru?
— Poţi intra unde pofteşti. Eşti proprietara
întregii clădiri, ai uitat?
— Pat, nu te mai prosti, se răsti ea. Eşti
îmbrăcat ca să primeşti oaspeţi? Capul lui brun se
ivi de după uşă. Avea stropi de apă pe frunte, iar
părul îi era ud.
 — Depinde ce oaspeţi. Pe dumneata te-aş
primi în orice clipă.
Dusty îşi încleşta fălcile.
— Mă întrebam doar cât din trupul tău gol o
să văd dacă intru.
— Cât de mult ai vrea să vezi?
Oare de ce n-avea şi ea un câine de pază, aşa
cum aveau unii dintre vecini? Pat ieşi din spatele
uşii.
— Atâta e suficient?
Avea nişte chiloţi de sport şi nimic altceva.
Dusty se luptă să-şi smulgă privirea de la el.
Corpul ud şi strălucitor al lui Pat arăta magnific.
— Nu-i destul? Îşi duse el mâinile la talie.
Dusty îşi recapătă graiul.
— E destul. Făceai duş?
— Tocmai am terminat. O invită cu un gest al
mâinii să intre în cameră şi luă un prosop mare de
pe un scaun. Cu ce-ţi pot fi de folos? în timp ce se
ştergea cu prosopul, muşchii îi jucau întruna.
Dusty se sili iar să-şi mute privirea de la el. O
fi Pat primul valet pe care-l angajase în viaţa ei
dar, de bunăseamă, nu era frumos să-l măsoare,
chiar dacă era un specimen cu un fizic magnific.
Se prefăcu, în schimb, interesată de toate
aparatele de sport răspândite prin cameră, de
suprafeţele lucioase care îi reflectau trupul şi
fluturarea albastră a prosopului.
— Ţi-ai montat repede instalaţiile, spuse ea.
— N-am avut încotro. Zăceau într-un depozit
de două săptămâni. E groaznic să stai atâta fără
să te antrenezi, începusem să devin molatic.
 Ea nu observase aşa ceva. Dintr-odată îşi
simţi gura uscată, incapabilă să articuleze vreun
cuvânt. Îşi drese glasul.
— De fapt, am venit să discutăm despre cina
din seara asta.
— O.K. Aşteaptă să-mi iau ceva pe mine şi
discutăm imediat.
Ea încuviinţă, în timp ce el trecea în
încăperea alăturată. Cât timp lipsi, ea observă o
mare varietate de greutăţi şi echipamente. Se
părea că până şi un zeu galic trebuia să
muncească din greu ca să se menţină în formă.
El se întoarse repede, îmbrăcat în alt şort şi
cu un tricou cu mâneci lungi. Avea picioarele
goale. Tricoul îi acoperea braţele, dar privirea ei
fu atrasă de picioarele lui lungi. Muşchii îi ieşeau
în evidenţă, de parcă ar fi fost dăltuiţi în piatră.
Nu, piatră nu era cuvântul potrivit. Piatra n-ar fi
putut să joace aşa.
— De ce nu stai jos? Pat îi indică unicul scaun
din cameră, în timp ce el se aşeză pe bancul de
forță.
— Ai o grămadă de aparate aici, spuse Dusty.
— Îmi place diversitatea.
”În materie de slujbe? În materie de femei?”
— Vorbeam despre diversitatea aparatelor
pentru exerciţii fizice, o lămuri el.
Oare era un vrăjitor care-i citea gândurile?
Era timpul să schimbe subiectul.
— E totul pregătit pentru cina de diseară?
— O să fie perfect. Creveţi cu sos remoutade.
Supă-cremă de spanac. Turnedo înăbuşit cu sos
bernez. Sparanghel la cuptor în stil italian. Şi un
tort la desert.
— Pare să fie multă mâncare.
— Poate ar trebui să încerci să ridici greutăţile
mele, ca să capeţi poftă de mâncare, îi sugeră el.
— Nu, mulţumesc. Muşchii tăi arată bine la
tine, dar mie nu mi s-ar potrivi.
— Nu faci muşchii mari numai dintr-atâta.
— Oricum, mă lipsesc. Ea se ridică în picioare
şi aproape că ajunsese la uşă, când vocea lui o
opri.
— Domnişoară Ross?
Ea se întoarse.
— Cât de special este acest domn Ron?
Privirea ei surprinsă îl făcu să se simtă
încurcat şi încercă să-şi ascundă stânjeneala sub
un torent de vorbe.
— Adică, voiam să spun, cum să aranjez
lucrurile pentru astă seară? Muzică discretă?
Lumină puţină? Doriţi să plec la film după ce
servesc cina sau să rămân prin preajmă, în caz că
aveţi nevoie de un arbitru?
Îşi bătea joc de ea? Ridicându-se cât putu de
sus pe vârfurile picioarelor ei numărul 36, încercă
să-l privească de sus. Îşi adăugă vocii o doză
dublă de demnitate glacială.
— Ron şi cu mine nu ne lansăm în activităţi
care să necesite un arbitru!
— Aha, bun, spuse el înclinând din cap.
Sunteţi specializaţi în activităţi intelectuale.
— Printre altele, adăugă ea pe un ton înţepat,
convinsă acum că el o ironizează. Care nu te
privesc!
 — Încerc numai să înţeleg ce aşteptaţi de la
mine în seara asta, spuse el, cu o privire
nevinovată de copil cu ochii albaştri.
Ea nu se lăsă prostită.
— Aştept o cină perfectă, iar în ce te priveşte
— să te topeşti în fundal, în afară de cazul în care
te voi chema eu.
— Foarte bine, doamnă. Se ridică în picioare
şi se înclină uşor, dar ea nu mai stătu să asiste la
încercarea lui de a se topi în fundal. Cineva care
arăta ca el nu s-ar fi putut topi în fundal nici cu
tot echipamentul de camuflaj al armatei. Ron nu
fusese prea entuziasmat când auzise că a angajat
un valet; îi era teribil de teamă de reacţia lui când
îl va vedea pe Pat în carne şi oase.
Dusty se duse în baia ei, se dezbrăcă şi intră
sub duş. Erau tot felul de bărbaţi pe lumea asta,
şi diferite moduri de a le măsura atractivitatea.
Deci, ce conta dacă Pat era mai puternic decât
Ron? Ei bine, şi mai înalt. Şi mai arătos. Vinovăţia
i se revărsa mai repede decât apa de la duş. Erau
şi lucruri mai importante. Ca, de pildă,
sensibilitatea lui Ron. Pat fusese foarte grijuliu,
când ea fusese bolnavă, şi preocupat să-i facă pe
plac. Dar el era plătit pentru asta.
Întâlnirile cu Ron erau o experienţă minunată;
el îi deschidea uşi ferecate, o prezenta unor
persoane pe care, altfel, n-ar fi avut niciodată
ocazia să le cunoască. Închise robinetele şi se
frecă energic cu prosopul. Barele nichelate
răsfrângeau mişcarea prosopului vişiniu, întocmai
cum aparatele lui Pat reflectaseră imaginea lui şi
a prosopului albastru. Renunţă să mai încerce a-şi
explica atracţia ei pentru Ron şi, înfăşurându-se
în prosop, se duse în dormitor. În fond, nu trebuia
să se justifice în fața nimănui. Ea şi Ron se
potriveau. Asta era tot.
Când, în sfârşit, fu gata îmbrăcată într-o
pereche de pantaloni negri şi strimţi, o bluză
crem de satin, fardată şi cu părul pieptănat în
bucle moi care-i atingeau umerii, se privi
cercetător în oglindă. Arăta bine, dar era oare
răpitoare? Ar fi preferat astă seară să-i atragă
atenţia lui Ron de la vaietul ei. Dar, cum era deja
şapte fără zece, trebuia să se mulţumească cu
acest rezultat.
Cercetă în grabă sufrageria. Şervetele,
paharele de cristal, argintăria, florile proaspete,
toate erau la locul lor. Bun, perfect. Dădu fuga în
bucătărie. Acolo domneau pacea şi ordinea şi
ceva din această atmosferă se infiltra în trupul ei,
risipindu-i neliniştea.
— Pat!
— Da, doamnă, răspunse el, în timp ce se
întoarse cu faţa la ea.
Pat îi aduse un pahar cu vin.
— Doamnă! spuse el, înclinându-se cu un
zâmbet plăcut.
— Mulţumesc, amabile domn.
Pat plecă, dar strălucirea pe care o adusese
cu el continuă s-o învăluie. Sorbi din vin. Se
bucura că avea să vină Ron şi din cauza asta se
simţea atât de bine, îşi spuse ea. Îi fusese dor de
el. Mai luă o înghiţitură de vin, adulmecând o
urmă discretă a coloniei cu aromă de pin pe care
o folosea Pat. Ron era, desigur, singurul motiv
pentru care se simţea atât de bine. Bău restul de
vin.
Acorduri muzicale se auziră în bucătărie,
unde Pat tăia salata. Camilla dăduse probabil
drumul la casetofon, în aşteptarea acestui individ
pe nume Ron Samuels, care — Pat aruncă o
privire la ceasul de deasupra sobei —întârziase
deja douăzeci de minute. Simţi cum o cută
dezaprobatoare îi încreţea fruntea. Ah, doamna
Samuels ar putea fi decepționată de lipsa de
maniere a fiului ei!
O nimfă zâmbitoare, îmbrăcată în pantaloni
negri, splendid de incitanţi, şi într-o bluză de
culoarea fildeşului, pluti în imaginaţia lui. Pat
scutură din cap şi, cu o privire aspră, expedie
imaginea nimfei înapoi în living, unde-i era locul.
Mulţumit cercetă creveţii puşi la marinat. Ce
făcea domnişoara Ross şi cu cine se întâlnea, nu-l
privea pe el. El nu era decât valetul ei, plătit ca s-
o servească. Transferă creveţii într-o
strecurătoare. Slujba asta era tocmai ce-i trebuia.
Uşoară, cu ore flexibile, care îi lăsau timp destul
să lucreze împreună cu partenerii lui pentru
complexul de cârciumioare şi magazine de
specialităţi pe care plănuiau să-l deschidă şi, în
plus, avea o stăpână fără pretenţii. El sărise cam
mult peste cal azi după-amiază cu aluziile
sexuale, iar remarcile lui îl surprinseseră chiar şi
pe el, dar o să fie mai atent pe viitor. Democraţia
dintre servitor şi cel servit era făcută ca să-i
protejeze pe amândoi. Membrii familiei sale
stătuseră şi de o parte şi de cealaltă a acestei linii
şi o cunoşteau bine.
 Era bucuros că venea acest Ron astă seară: O
să le arate el, Pat Mahoney, ce valet perfect era,
deloc indiscret, dar totodată veşnic gata să
servească.
O s-o trateze pe Camilla la fel ca pe orice alt
stăpân. Deşi era evident că, spre deosebire de
toţii stăpânii la care lucrase în Europa, ea nu mai
avusese servitori înainte. Aşa că ea avea nevoie
de puţin ajutor suplimentar. Ca un valet perfect şi
maleabil cum era, se va adapta cerinţelor
situaţiei.
Se auzi soneria şi Pat îşi şterse mâinile cu un
prosop, înainte de a fugi în hol ca să-i deschidă
uşa marelui intelectual. Alungând din minte
ironia, îşi compuse o expresie pasivă şi
impersonală. Obligaţia lui nu era să judece, ci să
servească. Iar Camilla n-avea decât să invite şi o
armată de broaşte râioase; curtoazia lui avea să
rămână ireproşabilă.
Cu demnitate aparentă, Pat deschise uşa şi îl
pofti pe prietenul Camillei înăuntru. Nu-şi îngădui
decât o privire fugară spre umerii înguşti ai
individului, spre ochii decoloraţi şi spre colţul
strâmb al unei batiste care ieşea din buzunarul de
la piept, îşi concentra, în schimb, toată atenţia
pentru a trage haina de pe braţele neputincioase
ale domnului Samuels.
Camilla se ivi şi ea şi-l sărută pe Ron pe
obraz.
— Începusem să mă-ngrijorez, spuse ea. N-ai
mai întârziat niciodată atât.
Ron îi întoarse formal sărutul, dar nu şi
substanţa acestuia.
 — Am aşteptat să se elibereze un loc de
parcare în apropierea casei tale. După colţ stătea
o gaşcă de golani şi n-aveam nici un chef să
devin ţinta lor.
Dacă nu s-ar fi resemnat cu rolul valetului
perfect, care nu judecă pe nimeni şi nimic, Pat s-
ar fi gândit că o societate de doamne în vârstă,
înşirând mătănii, era mult mai potrivită cu stilul
domnului Samuels. Dar cum situaţia îi impunea
să fie rezervat, Pat nici nu lăsă o astfel de idee
să-i fluture prin minte.
— Acesta e Pat Mahoney, Ron. Menajerul şi
valetul meu, spuse Camilla, dar Ron se mulţumi
să salute scurt, din cap, după care intră în living.
— Am avut noroc că am ochit unul chiar la
capătul blocului. Nu ştiu ce să zic, Dusty, dar
cartierul ăsta parcă arată tot mai rău, în loc să se
vadă vreo îmbunătăţire.
Pat încercă să nu se strâmbe la auzul poreclei
atât de lipsite de rafinament. Numele de Camilla i
se potrivea de-o mie de ori mai bine. Suna ca un
nume de floare — fragilă, delicată şi parfumată.
Dar, desigur, nu-i păsa lui cum îi spuneau ei
prietenii, după cum nu-i păsa nici de părerea
acestui tip privind rapida deteriorare a cartierului
în decursul ultimelor cincisprezece minute.
Seara se derula cu toată viteza şi exuberanţa
unei broaşte ţestoase amorţite — ar fi observat
Pat, dacă ar fi fost înclinat s-o facă. Din
conversaţie, înţelese că Ron e un avocat cu
relaţii. Omul scotea pe gură atâtea nume, încât
Pat trebuia să păşească cu greu ca să nu se
împiedice de ele.
 Tristeţea şi mila îşi făcură loc spre inima lui
Pat. Observase câtă osteneală îşi dăduse Camilla
să fie gata, văzuse licărul din ochii ei când îi
adusese paharul cu vin, dar, în loc de priviri
tandre şi vorbe de iubire, discutau afaceri şi
politică, în locul unei mâini care s-ar fi întins
peste masă ca s-o atingă pe-a ei, strângea în
mână numai şervetul. Aerul ar fi trebuit să
vibreze de tensiunea iubirii şi a dorinţei; în loc de
asta, era încărcat cu nori grei de plictiseală. Pat
debarasa în tăcere bolurile de supă şi fu răsplătit
cu un zâmbet al Camillei. Se întoarse, făcându-i
cu ochiul, atunci când servi salata. La drept
vorbind, nu era treaba lui să întreţină o atmosferă
veselă la petrecere, dar cei din familia Mahoney
nu se dădeau niciodată în lături de la sarcini mai
neobişnuite, cum spunea taică-său, dacă iei banul
regelui, îngropi părerile personale şi te duci după
el, făcându-ți datoria. De altfel, nici n-ar fi fost
cine ştie ce corvoadă să-i zâmbească Camillei.
Observă cu plăcere că ea atacase felul
principal cu poftă, în timp ce tipul gusta
mâncarea cu placiditatea cuiva care renunţase nu
numai la plăcerea, dar chiar la însăşi esenţa
vieţii, împungea şi desfăcea fibrele cu furculiţa,
de parcă ar fi trebuit întâi să omoare viţelul. Pat îl
aşteptă încă mult timp după ce Camilla
terminase, apoi strânse farfuriile, înainte de a
aduce desertul. Ochii Camillei se încălziră şi ea
murmură: Ce bine arată.
Ron privi absent şi clipi o singură data, ca un
crap leneş.
 Camilla continua să atace cu însufleţire. Ron
părea că n-are încredere în forţele lui şi încercă
mai întâi să dea gata tortul. Oftând, Pat îşi făcu
de lucru la bucătărie câtăva vreme, înainte de a
reveni în sufragerie.
— Pot să iau farfuria, doamnă?
Ea mâncase frumos până la sfârşit. Supă,
salată, antreu, legume, desert. Toată seara
strânsese de la ea numai farfurii curate. Mamei
lui tare i-ar fi plăcut fetişcana asta.
— Da, mulţumesc, răspunse ea. Totul a fost
absolut delicios.
— Mulţumesc, doamnă. Doriţi să beţi ceva
după masă? Poate un lichior?
— De ce nu? spuse ea, încântată.
— Şi dumneavoastră, domnule?
Bărbatul înclină din cap.
Pat îi luă farfuria. Desertul fusese abia atins.
— Nu v-a plăcut tortul, domnule?
— Am un meci de tenis mâine, spuse Ron. N-
aş vrea să fiu prea greoi.
— Meciul e abia la unsprezece, îl dojeni
Camilla.
— Genul ăsta de mâncăruri se depune, insistă
Ron. Mai bine ai fi şi tu atentă. Mănânci toate
sosurile astea consistente şi dulciuri şi deodată te
trezeşti că te umfli ca un butoi.
— Pat o să conceapă un program special de
gimnastică pentru mine ca să-mi menţin silueta,
spuse ea râzând şi făcându-i cu ochiul lui Pat.
— Uitasem, spuse Ron. Valetul care face
servicii complete.
 — Corespunde întocmai nevoilor mele,
răspunse Camilla, în timp ce-şi sorbea ultimii
stropi de vin din pahar.
— O să vă aduc băutura în salon, doamnă.

Dusty privi lung în josul străzii. Maşina lui Ron

se îndepărtase demult, dar ea nu se uita cu
regret în direcţia spre care acesta pornise.
Privirea pur şi simplu în gol, la luminile străzii.
Serii acesteia îi lipsise ceva, dar n-ar fi fost în
stare să spună exact ce anume.
— Domnul Samuels a plecat, doamnă?
— Da.
Ea se întoarse numai după ce cuvântul pluti o
clipă în aer, apoi se îndepărtă încet de fereastră.
Ochii i se opriră pe canapea — nici un ecou al
pasiunii nu zăbovea în pernele corect umflate —
şi pe măsuţa joasă pe care se aflau două pahare
goale. Privirea ei ezitantă descoperi pieptul lui Pat
— jacheta şi papionul lui dispăruseră, iar gulerul
de la cămaşă era deschis — apoi se ridică până-i
întâlni ochii. Ironia pe care se temuse că o va citi
acolo lipsea, dar lipsea totodată şi căldura. El era
valetul formal şi corect care servise toată seara.
Era întocmai aşa cum era plătit să fie şi atunci de
ce să fie dezamăgită?
— Sper că totul a fost cum trebuie.
El ridică paharele şi şterse o urmă udă de pe
tăblia mesei.
— Da, a fost perfect. Masa a fost delicioasă.
— Mai ai nevoie de ceva, doamnă?
Ea clătină din cap şi îl privi cum se
îndepărtează spre hol. Nu-i era prea somn, dar se
gândea să se ducă la culcare. Sau ar putea să
mai citească puţin. Deşi, tare i-ar fi plăcut să mai
stea de vorbă cu cineva.
— Pat! Vocea ei îl opri în uşa bucătăriei. De ce
nu? La urma urmelor, era angajatul ei. A mai
rămas tort? Parcă aş avea chef de o gustare de
miezul nopţii, chiar dacă-i abia ora unsprezece.
— Foarte bine, doamnă.
Ea îl urmă în bucătărie. Spatele lui lat era
întors în timp ce acţiona cu mişcări precise şi
rapide. Era atât de mare, atât de masculin, încât
te-ai fi aşteptat să arate ciudat într-o bucătărie, şi
totuşi nu era aşa. Cum ar fi arătat Ron acolo,
despachetând tortul de căpşuni...?
Imaginea îi aduse pe buze un zâmbet, care
însă păli repede. Ron.
Poate că asta îl schimbase pe Pat cel de
după-amiază. Se aşeză la masa din bucătărie
azvârlindu-şi pantofii şi adunându-şi picioarele
sub ea. Cuvintele îi ieşiră din gură cu greutate,
făcând ca vocea ei să pară sonoră în bucătăria
strimtă.
— Îmi pare rău de felul cum s-a purtat Ron. În
realitate, e foarte drăguţ...
Vocea îi pieri, neştiind ce să mai spună ca să
scuze grosolănia lui faţă de Pat.
— Ce-ai spus, te rog? Cu un cuţit oprit în aer
deasupra tortului, Pat încremenise într-o uimire
totală. De ce îl scuzi în faţa mea?
Ea îşi pironi privirea pe cârpa de vase, dar
limba ei era liberă s-o zbârcească din nou.
— Păi... A fost aşa de nepoliticos nespunând
nimic atunci când te-am prezentat şi...
 Râsul lui Pat o făcu să-şi dezlipească ochii de
la cârpă.
— Majoritatea oamenilor nu-şi prezintă
servitorii, atunci când au oaspeţi, preciza el.
Domnul Samuels ştie care ne este locul în
această lume. Iritarea o făcu să-şi îndrepte
spatele şi îi risipi sentimentul de jenă.
— Faptul că lucrezi pentru mine nu te face
deloc să fii o persoană neînsemnată.
— Ştiu.
Privirile albastre îi jucau deasupra zâmbetului
larg. La naiba, îşi bătea joc de ea, pricepu ea
deodată.
— Atunci, de ce nu te-aş prezenta oaspeţilor
mei? întrebă ea cu aprindere.
El îi puse bucata de tort în faţă.
— Dacă nu ştii de ce, poate ar fi bine să-l
întrebi pe domnul Samuels.
Ăsta da, răspuns respectuos! Luă o linguriţă
de tort, îndulcindu-se cu aroma de căpşuni a
cremei, fapt care-i schimbă starea de iritare într-o
dispoziţie diabolică, în timp ce-l privea pe Pat
cum împachetează tortul la loc.
— De ce nu-mi ţii companie? întrebă ea.
Nu reuşi să hotărască dacă expresia din ochii
lui era sau nu ironică, atunci când îi răspunse:
— Este un ordin de la stăpână către valetul
său?
— Da.
De data asta, ironia juca în ochii ei, dar nu-şi
luă privirea de la el. Fără să se uite în farfurie,
mai luă o linguriţă de tort şi zâmbi satisfăcută.
 — Nu vreau să te îndop cu calorii cu de-a sila,
adăugă ea, dar cel puţin vreau să-mi ți companie.
Făcu semn cu capul spre scaunul de alături.
— Sunt sigur că domnul Samuels n-ar aproba
aşa ceva. Îşi tăie o bucată de tort şi se aşeză. Dar
îndatorirea unui servitor e să asculte.
Cuvintele fură rostite cu simplitate, dar
zâmbetul lui era pe jumătate batjocoritor. Dusty
îşi coborî pentru o clipă privirea, ca să se
concentreze.
Scaunul lui era aşezat după colţul mesei, nu
chiar atât de aproape, dar nici tocmai departe. El
îşi suflecase mânecile şi-şi lăsase la vedere
braţele solide, acoperite cu fire de păr negru,
puternice şi aspre ca vocea lui. Şi totuşi, mâinile
acelea erau capabile de munci delicate, cum era
pregătirea acestui desert fabulos. Dacă s-ar fi
mişcat puţin, braţele lor s-ar fi atins. Oare pielea
lui era la fel de caldă ca şi privirea, sau râsul lui
ironic?
Ea se mişcă, dar în direcţie opusă,
concentrându-se să ia în linguriţă o căpşună
mare. O vârî în gură.
— Cum se face că ai devenit valet? Ţi-ai dorit
asta dintotdeauna? El zâmbi.
— În realitate, contam pe avere şi celebritate,
iar a fi valet era lucrul care mă apropia cel mai
mult de amândouă.
— Hai fii serios!
— O, aşadar vrei sa afli povestea vieţii mele,
aşa-i? Cuvintele lui căpătară un accent irlandez.
Şi, ca un sclav ce sunt, trebuie să mă supun.
 — Întocmai. Ea termină ceea ce mai
rămăsese din felia de tort şi împinse farfuria în
mijlocul mesei. Din ce parte a Irlandei eşti?
— Din partea care-i bogată în frumuseţi.
Oare era râs sau durere, umor sau batjocură
în expresia lui? Ea n-ar fi putut spune. Poate câte
puţin din fiecare.
— Un ţinut plin de hrană pentru suflet dar
aproape deloc pentru trup. Termină şi el tortul şi
strânse ambele farfurii. Vrei să fac puţină cafea?
Sau poate un coniac te-ar ajuta să dormi mai
bine?
— Beau unul, dacă bei cu mine.
Ochii lui nu-i dădură nici un indiciu despre
gândurile care îi dansau în minte. El scoase două
pahare.
— De fapt nu-mi aduc aminte deloc să fi trăit
în Irlanda. Ne-am mutat la Liverpool când abia
începusem să merg în picioare. Tata a găsit o
slujbă la docuri, mama a lucrat într-o fabrică între
două naşteri, apoi s-a apucat de cusut.
Turnă licoarea întunecată în pahare şi le
aduse lângă ea.
— Întotdeauna mi-a plăcut sportul mai mult
decât şcoala, aşa că, atunci când un club de
fotbal — soccer, cum spuneţi voi, americanii mi-a
oferit un contract ca să joc pentru echipa lor de
juniori, n-am stat pe gânduri şi am părăsit casa
părintească pentru a locui şi a mă antrena
împreună cu ei.
— Câți ani aveai?
— Paisprezece.
 — Frumos. Ea sorbi din coniac şi se gândi la
adolescenţa ei. Când eu aveam paisprezece ani,
singura slujbă pe care am găsit-o a fost să am
grijă de gemenii Staskias.
— Totuşi, calea n-a fost chiar aşa de netedă.
Credeam că am terminat-o cu şcoala, când mi-au
spus că trebuie să mai învăţ şi-o altă meserie în
afară de a da cu piciorul în minge. Notele mele,
pe vremea aceea, nu erau de natură să mă
îndrepte spre studii serioase, aşa că mi-au dat
să aleg între a deveni bucătar sau instalator,
întrucât mintea îmi era tot timpul numai la
mâncare, m-am dus la şcoala de bucătari şi am
făcut ucenicie cu şefii bucătari din oraş, în
sezonul mort pentru fotbal. Am continuat să învăţ
şi să lucrez şi după ce am fost transferat la
Manchesier United, iar, după câţiva ani, la o
echipă franceză, apoi la un club australian, la
unul spaniol şi, în cele din urmă, la o echipă
americană.
— Dar acasă la tine? Te întorci vreodată
acolo?
— La Liverpool? El clătină din cap şi sorbi
restul de coniac. Nu, părinţii mei au murit
amândoi, iar fraţii mei s-au risipit care încotro. Pe
deasupra, am învăţat demult că acasă este locul
unde-mi agăţ pălăria.
— Te invidiez pentru toate călătoriile pe care
le-ai făcut.
— Am fost norocos că am avut ocazia asta. El
tăcu o clipă. Din păcate, probabil că fiii mei nu
vor putea să se adape din atâta diversitate.
 Progresul înghite toate individualităţile din
lume şi scuipă în loc reproduceri trase la indigo.
— Atunci, poate că ai soţie şi o familie?
Gândul acesta n-ar fi trebuit să-i stârnească
valul de singurătate care o învălui.
— Nu. Ochii lui râdeau, chiar dacă buzele
rămâneau nemişcate. Vorbeam despre viitor,
presupunând că s-o găsi undeva pe lume vreo
fetişcană care să mă vrea şi pe mine.
O fetişcană? Ar fi fost cu sutele, cu miile
chiar, care l-ar fi luat numai pentru cum arăta,
de-ar fi ştiut numai că e disponibil. Dacă mai pui
la socoteală şi purtarea lui blândă şi protectoare,
ar fi trebuit ca ea să le alunge cu băţul.
Ea? De unde i-o fi venit ideea asta, că ar vrea
să ţină alte femei la distanţă de ei? El era valetul
ei şi atâta tot. Nu era cineva de care să fi fost
îndrăgostită. Nici cineva pe care l-ar fi apărat cu
gelozie. Se ridică în picioare, simţindu-se obosită,
copleşită, în sfârşit, de toate întâmplările acelei
săptămâni.
— Cred c-am să mă retrag, spuse ea. Îţi
mulţumesc pentru gustare.
El se ridică şi se duse la chiuvetă.
— Am să aprind luminile în celelalte camere,
îmi place să las casa în ordine, înainte de a mă
duce la culcare, strigă el peste umăr. Căpătase
deja o anume rutină: aveau orare precise,
compatibile, cum erau ale ei şi-ale lui Ron. Avea
toate motivele să fie mulţumită.

Revoluţia industrială, revoluţia americană,

revoluţia franceză. Dusty închise cu zgomot
cartea de istorie, declanşând propria ei revoluţie,
îndrumătorul ei de la cursurile serale o sfătuise să
se înscrie şi ia alte cursuri decât cele economice,
dacă doreşte să obţină o licenţă, dar Dusty nu-şi
imaginase cât îi va fi de greu să studieze, cu
dimineţile astea fabuloase de primăvară din
fiecare sâmbătă şi cu valetul masiv care îi
distrăgea mereu atenţia. Dacă a studia în
asemenea condiţii nu era de-a dreptul un păcat,
trebuie să fi fost cel puţin în afara legii.
— Aţi terminat cu studiul, doamnă?
Pat îi punea la loc în raft ultimele cărţi, după
ce le ştersese de praf.
— Oarecum.
În ultima jumătate de oră, ea îl urmărise cum
lucrează, prefăcându-se doar că studiază. Ce rost
mai avea să se prefacă? Dădu cartea la o parte
din faţa ochilor şi zâmbi.
— M-am tot gândit la programul acela de
gimnastică de întreţinere pe care te-ai oferit să-l
creezi pentru mine. Are şi elemente care ar
presupune activităţi în aer liber?
Ochii lui Pat se îndreptară doar o clipă spre
razele de soare care se revărsau prin fereastră.
— Mersul pe bicicletă este un exerciţiu
minunat. Şi sunt o grămadă de standuri de
închiriat în tot parcul Lincoln.
— Mi-ar părea rău să-ţi modific programul,
dar simt efectiv nevoia să începem imediat.
Ochii lui reuşiră să rămână aproape serioşi!
— Îţi stau la dispoziţie, doamnă. Dă-mi voie
doar să mă duc să mă schimb în ceva mai
potrivit.
 Dusty îl urmări cu privirea până ieşi din
cameră şi apoi de-a lungul holului, după care
raţiunea o împiedică să se-ntindă ca să-i mai
prindă imaginea pentru câteva clipe. Se sculă în
picioare şi o porni agale spre camera ei. Doar nu
era vreo adolescentă avidă de sex, care n-are
altceva mai bun de făcut decât să tragă cu ochiul
la valet. Locuia la ea de mai bine de o săptămână
şi se obişnuise să-l vadă prin casă. N-o
impresiona mai mult decât poştaşul, închise uşa
încruntată, refuzând să se mai gândească la asta.
Peste cincisprezece minute, îmbrăcaţi în
jeanşi şi jachete uşoare, ea şi Pat ieşeau din casă
şi se îndreptau spre est, spre parcul Lincoln şi
lacul Michigan. Temperatura nu era prea ridicată,
dar simţea înăuntrul ei o căldură care era la
unison cu strălucirea soarelui. Respiră adânc şi-i
zâmbi uriaşului de lângă ea.
— Cum se face că un bărbat aşa de atletic ca
tine, nu face jogging?
— Nu pot, răspunse el. Gleznele astea m-au
purtat în prea multe meciuri. Au obosit.
Răspunzând parcă privirii ei critice, el
continuă:
Glezna dreaptă mi-a fost ruptă de două ori,
iar la piciorul drept am avut de trei ori diverse
oase rupte.
— De ce ai continuat să joci?
— Asta-i regula jocului, spuse el, dând din
umeri. Totul pe lumea asta are un preţ.
Ea se duse cu gândul la cursul de istorie pe
care-l abandonase pentru această dimineaţă
însorită. Oare merita preţul?
 — Am avut mai mult decât am sperat
vreodată când eram băieţandru. Am călătorit pe
toate continentele, în afară de Antarctica. Am
strâns mâinile unor preşedinţi, ale unor şefi de
triburi africane, ale unor şeici din deşert şi ale
cerşetorilor din Calcutta. Am amintiri să-mi
ajungă pentru o veşnicie. Nu-i tocmai rău pentru
un băiat sărac din Liverpool.
Dusty continuă să privească trotuarul în timp
ce mergeau unul lângă altul, dar i se părea că
spiritele lor ies din trupuri şi se ţin de mână.
Plecarea lui din Liverpool era aidoma fugii ei din
partea de sud a cartierului Canaryvile, unde
copilărise. Erau două spirite înrudite, care fugeau
de șanţurile trecutului lor. Dar semănau oare? Ei
era mulţumit să trăiască din amintiri, mereu la
cheremul altcuiva. Ea lupta întruna să devină
propriul ei stăpân.
Aerul călduţ şi primăvăratic îi alungă din
minte astfel de gânduri deprimante, iar când
ajunseră la centrul de închiriat biciclete, nu-i mai
păsa de nimic. Era aşa de bucuroasă că soarele
străluceşte şi că briza adie, călduţă. Se simţea
plină de viaţă şi fericită, iar faptul că Pat râdea de
pasul ei zglobiu nu făcea decât să-i sporească
această senzaţie.
Centrul de închiriat era ticsit de alte perechi
care voiau să întâmpine primăvara rulând pe
aleile pentru biciclişti ale parcului şi Dusty se
simţi deodată încurcată. Ei nu erau pereche; ei
erau un angajat cu patronul lui. Era cazul să se
ofere să plătească ea pentru biciclete? De ce nu
se afla aici cu Ron, la întâlnire, ca toate celelalte
fete? Nu că şi-ar fi dorit atât de mult asta. Zilele
plesnind de-atâta primăvară şi prospeţime nu
erau tocmai genul lui Ron. Oare conta chiar atât
de mult că îi plătea lui Pat un salariu? Se putea
bucura, oricum, să petreacă ziua cu el.
Le veni rândul şi Pat comandă bicicletele,
înainte ca Dusty să apuce să deschidă măcar
gura, făcând-o să se simtă o caraghioasă. Sigur
că Pat mai trecuse şi înainte prin astfel de situaţii.
O să plătească el şi-i va da banii înapoi, mai
târziu. Avea ea un dar de a inventa probleme
acolo unde nu erau. Relaţia lor nu era nici atât de
complicată şi nici atât de jenanta cum părea să
creadă ea.
Îşi luară bicicletele şi aleseră o rută care
şerpuia prin partea de nord a parcului Lincoln, pe
alei pavate, trecând pe lângă plimbăreţi şi
oameni care alergau sau înălţau zmei. Vântul îi
răsfira părul, desprinzându-l din coada de cal şi
făcându-l să-i fluture în jurul feţei. Cauciucurile
scârțâiau când intrau în câte o baltă, apoi lăsau
dâre ude în urma lor. Se simţea minunat — liberă
şi fericită şi atât de vie.
Pat mergea puţin mai în faţă şi ochii ei găsiră
priveliştea pe placul lor. Bluzonul lui albastru îi
stătea întins pe umeri, iar blugii uzaţi păreau să-i
mângâie cu tandreţe formele. O capsă din colţul
unuia din buzunarele de la spate reflecta lumina
soarelui şi parcă îi făcea ei cu ochiul.
Pat făcea parte din primăvară, intrând în viaţa
ei odată cu soarele cald. Râsul lui era ca adierea
primăverii, încălzindu-i sufletul şi trezind-o la
viaţă. Ochii lui erau ca ploile blânde care spălau
natura, făcând ca totul să pară nou. Ea zâmbi din
prea-plinul acestei curate fericiri şi, scurtând
drumul prin iarbă, trecu în faţa lui.
— Oho, deci ne-am înviorat, aşa-i?
Vocea lui purta în ea veselie, aşa cum vântul
poartă căldura razelor de soare.
Ea pedală pe întinderea curată a aleii,
simţindu-l aproape în spatele ei. Prezenţa lui o
atingea ca nişte degete întinse să apuce, o
prindere pe care o dorea şi n-o dorea. Accelerând,
reuşi să se menţină în frunte. Vedea cu coada
ochiului roata din faţă a bicicletei lui, dar n-ar fi
avut nevoie s-o vadă ca să ştie că el e acolo. O
dulce încordare îi cuprindea şira spinării,
trimiţându-i fiori până în degetele de la picioare şi
făcându-i sângele să circule mai repede.
Ea mări viteza pe o pantă uşoară; picioarele îi
lucrau mai tare decât ar fi vrut, mai tare decât
erau obişnuite, dar era prea prinsă în vârtejul
cursei ca să încetinească. Trebuia să rămână în
frunte până la aleea din faţă. De ce, asta n-ar fi
putut spune. Făcea parte din ziua aceasta, din
vraja strălucirii razelor de soare. Voia să gonească
şi să râdă şi să se simtă iarăşi ca un copil, deşi, în
acelaşi timp, avea foarte intens conştiinţa faptului
că era cât se poate de femeie.
De pe o potecă lăturalnică, ascunsă de
tufişuri, ţâşniră doi tineri alergând drept spre ea.
După un moment în care pedală buimăcită înapoi,
Dusty strânse cu putere frânele de mână.
Bicicleta se opri, balansând o clipă înainte şi
apoi clătinându-se ameninţător.
 — Ţine-te bine, râse Pat şi întinse mâna ca s-
o prindă. Atingerea braţului său în jurul umerilor
ei îi provocă o căldură pe care nici un valet nu s-
ar fi cuvenit s-o provoace. Respiraţia stătea să i
se oprească şi ea se înclină spre el, trăgând aerul
adânc în plămâni, în încercarea de a-şi potoli
bătăile inimii.
— Cred că eu am câștigat, spuse ea.
Numai după ce râsul îşi trimise ecoul în tot
trupul şi-o ajută să-şi recapete stăpânirea de sine,
îndrăzni să se întoarcă uşor şi să-l privească.
Ochii lui luminoşi păreau s-o absoarbă; gura lui
era caldă şi era aproape şi părea s-o cheme.
— Nu-mi amintesc să se fi anunţat vreo
întrecere, o tachina el. Doar doamna nu încearcă
să trişeze, nu-i aşa?
— Niciodată, strigă ea, recunoscătoare pentru
această trezire la realitate.
Se îndepărtă de el uşor, nu ca şi cum
atingerea lui ar fi început s-o doară, ci ca şi cum
era gata să pornească din nou. Şi chiar era. Cu
capul limpede, cu simţurile sub control, cu
vederea netulburată. Pat era valetul, era
angajatul ei. Nu era ea aşa de snoabă ca Ron în
ce priveşte chestiile astea, dar exista o problemă
pe care trebuia s-o privească în faţă. Ea îi plătea
un salariu. El era drăguţ cu ea pentru că era plătit
să fie drăguţ. Era plătit să zâmbească, să râdă, să
meargă pe bicicletă împreună cu ea. Ar fi fost
bine să nu piardă din vedere acest lucru, oricâtă
plăcere i-ar fi făcut compania lui.
Se urcă la loc în şa.
Trecem prin grădina zoologică sau o ocolim?
 — Cum doreşti.
Desigur, cum putuse să uite!
— Atunci, hai mai bine s-o ocolim. Talentele
mele în materie de ciclism nu sunt tocmai la
înălţime.
Aleile din partea de est a parcului, dincolo de
micuţa grădină zoologică, erau mai puţin
aglomerate, aşa că Pat şi Dusty putură să meargă
unul lângă altul. Au vorbit puţin, dar s-au bucurat
de ziua frumoasă şi de mişcare.
La extremitatea nordică a parcului, au luat-o
spre răsărit, traversând pe sub pasarela de la
Lake Shore Drive, până ce ajunseră chiar pe
malul lacului Michigan. Aici erau şi mai puţini
oameni, iar vântul care bătea dinspre lac era
destul de rece. Coborâră de pe biciclete şi se
aşezară pe nisipul plajei, urmărind în tăcere
valurile care se rostogoleau spre ţărm. Pat se
ridică primul.
— Haide! spuse el. Dacă stai prea mult în loc,
îţi înţepenesc muşchii.
Dusty se agăţă de mâna lui şi se ridică.
— Mă tem că s-a făcut prea târziu.
— Nu suntem plecaţi de prea multă vreme,
protestă el. Urcă pe bicicletă şi ne întoarcem.
— Exploatatorule! strigă ea, urmărindu-i
spatele lat care se şi îndepărtase deja.
În loc să se întoarcă prin parc, rulară în lungul
aleii de beton care mărginea plaja. Aerul era mai
răcoros aici, din pricina vântului care sufla direct
dinspre lac, pe ţărmul pustiu, fără copaci care să-i
slăbească forţa. Ca să se încălzească, ea pedală
cu înverşunare, dar asta nu i se mai părea un
efort.
În faţa lor, se înălţau blocurile înalte, cu
apartamente elegante, de pe Coasta de Aur,
adevăraţi stupi care-i adăposteau pe cei bogaţi şi
celebri.
— Nu-i aşa că-s fenomenale? spuse ea către
pat, arătând cu capul spre clădiri. El ridică din
umeri.
— Unele sunt interesante, recunoscu el. Dar
cartierul tău îmi place mai mult.
— Cred că glumeşti! Porcării scrise cu spray-
ul de vopsea pe ziduri, ferestre zăbrelite şi
gunoaie pe alei! Chiar te-ai uitat bine în jurul tău?
— Are personalitate.
— Dar e complet degradat!
Traversară până în partea de sud a parcului și
se îndreptară spre centrul de închirieri, întocmai
cum îşi închipuise, Pat plăti pentru biciclete, dar
ea luă chitanţa şi o îndesă în buzunar.
— Acum ce facem, domnule antrenor?
El o luă de braţ, dar ea reuşi să ignore faptul
că asta îi trezea cu totul alte senzaţii decât cele
stârnite de Ron. De fapt, stârnea el vreodată
ceva? în ultima vreme, lucrul pe care îl simţise cel
mai des în compania lui fusese oboseala.
— O plimbare în pas de voie până acasă, spre
un prânz uşor şi sănătos, spuse Pat.
În loc s-o apuce de-a dreptul spre vest,
merseră câteva sute de metri spre nord, trecând
pe lângă magazinele şi restaurantele şic din zona
parcului Lincoln. Dusty se uită cu mult interes la
vitrinele pe lângă care trecură, bineînţeles nu
pentru a-şi distrage gândurile de la bărbatul de
lângă ea, ci pentru că erau într-adevăr foarte
amuzante.
Magazinul cu animale de casa oferea hăinuţe
din blană veritabilă pentru căţei, precum şi o
mâncare pentru pisici, preparată după o reţetă
proprie. Un hamster expus în vitrină dispunea de
un sistem complicat de tuneluri şi încăperi prin
care să se caţere, având mai mult spaţiu pe
kilogram de locuitor decât îi revenea ei în propriul
ei apartament. Un magazin cu haine pentru copii
oferea costume autentice de indieni americani —
Siux, Apaşi sau Navajo. Chiar şi magazinul cu
mâncare dietetică anunţa reduceri de preţuri.
— Hai s-o cotim pe aici, sugeră Pat.
— Cum se face că ştii cartierul atât de bine?
se miră Dusty. Locuieşti aici de atât de puţină
vreme!
— De fapt, am stat în zonă aproape un an,
spuse Pat. În plus, m-am tot plimbat pe-aici
atunci când am fost cu echipa mea de fotbal să
jucăm cu Chicago Sting.
— Ce-ai făcut înainte de a te angaja la mine?
întrebă ea.
— Oh, ba una, ba alta, spuse el, nefiind
dispus să vorbească despre lunile petrecute în
căutare de investitori pentru proiectul său, în
căutare de localuri sau rugându-se pe la bănci
pentru împrumuturi. Apoi, un zâmbet larg îi
lumină faţa: Pe urmă, am început să dau de
fundul sacului şi m-am gândit că unui om bătrân
ca mine îi trebuie o slujbă stabilă.
— Ei, nu eşti chiar atât de bătrân.
 — Poate că nu în ce priveşte anii, spuse el cu
un zâmbet care mai îmblânzea, cât de cât, cele
spuse. Dar, dacă socotesc vârsta în kilometrii
parcurşi... Noi, sportivii internaţionali, ne trăim
viaţa într-un ritm intens.
— Înţeleg, murmură ea.
Dar, de fapt, nu înţelegea deloc. Dusty nu
putea înţelege niciodată lipsa de ambiţie. Cum
putea oare cineva să se lase doborât, bătut de
soartă, ca un puf de păpădie în bătaia vântului?
Azi aici, mâine purtat în alte locuri.
Se plimbară în tăcere. Vitrinele erau tot mai
rare, aşa că Dusty era nevoită fie să ia în seamă
gândurile care dădeau năvală, fie să înceapă să
flecărească. Găsea că Pat e atrăgător. Era o
companie plăcută, era spiritual, era amuzant să
fii în preajma lui. Dar o implicare personală era
exclusă. Oricum, era prea ocupată pentru aşa
ceva, cu slujba şi cursurile serale, şi cu Ron pe
deasupra. Doamne, dacă era vorba să se lege de
cineva, ar fi trebuit să înceapă cu Ron, nu cu un
nomad de la care te puteai aştepta s-o ia din loc,
odată cu viitoarea lună plină.
Dădură colţul şi Dusty privi în jurul ei.
— Nu-mi vine să cred că vorbeşti serios când
spui că preferi aceste locuri Coastei de Aur.
— Ba bine că nu! Arătă spre o casă din piatră
maronie de pe cealaltă parte a străzii. Priveşte la
lucrătura pietrarilor pentru clădirea aceea. Este
făcută cu orgoliu şi măiestrie, nu cu o matriţă
pentru prefabricate.
 Ea ridică din umeri, observând pentru prima
dată graţioasa simetrie ascunsă sub anii grei de
murdărie şi fum.
— Dar e imposibil să treci pe stradă fără să-ţi
fie frică de faptul că vei fi jefuit.
— Asta se va schimba. Când vor locui aici
destui oameni cărora să le fie drag cartierul,
acesta va fi un fapt sigur, îi luă braţul şi îi arătă
un atelier de cizmărie prin dreptul căruia tocmai
treceau. Proprietarul acestui atelier a învăţat
meseria de la tatăl lui, în Europa, cu multă vreme
în urmă. Ştiai că se pricepe să facă pantofi de
comandă, superbi, şi pentru mai puţin decât cei
două sute de dolari pe care oamenii îi plătesc la
Florsheim pentru exact aceiaşi pantofi? Cu toate
astea, oamenii vin la el şi îi cer doar să le
schimbe flecurile.
Un bătrân, care se zărea prin vitrina
magazinului, ridică privirea. Faţa lui ridată se
încreţi într-un zâmbet şi făcu semn cu mâna. Pat îi
făcu semn, la rândul lui, iar Dusty îl imită.
— Iar la câteva case mai încolo, continuă Pat,
există o bătrână care dă lecţii de pian. Pe vremuri
a cântat în Filarmonica austriacă, dar acum e
aproape oarbă şi, prin împrejurimi, nu sunt prea
mulţi copii, aşa că lecţiile ei sunt tot mai rare.
Cum poţi să spui că locurile astea n-au
personalitate?
Ea privi în jur stânjenită, ca şi când cartierul
pe care îşi închipuise că-l cunoaşte, se întorcea
împotriva ei. Îi ascunsese atâtea lucruri!
— O să arate mai bine după ce va fi renovat,
spuse ea. Va fi mai sigur.
 El clătină din cap:
— Chiria lui Thomas va urca atât de mult,
încât n-o să mai poată s-o plătească, iar doamna
Hildenburg va fi nevoită să vândă casa, întrucât
nu-şi va putea permite s-o renoveze.
— Mă îndoiesc că ei sunt fericiţi cu bandele
de golani, îi atrase atenţia Dusty.
— Nu sunt. Pat îşi coborî vocea. Dar ar trebui
să existe o cale de mijloc.
— Eu ştiu c-o să fiu fericită, atunci când n-o
să mai trebuiască să mă tem de alte spargeri.
Mândria lui reapăru, odată cu zâmbetul.
— Ce? Tot mai tremuri de frică şi acum când
Paddy cel mare şi puternic se află alături de tine?
Ah, înseamnă că am început să-mi pierd
puterea...
El continuă să glumească pe tema asta, până
ajunseră acasă.

— Nu cred că-i frumos din partea Camillei să

te lase singur acasă! rosti Dusty senior, mai
sorbind o înghiţitură din paharul cu bere.
Pat îşi ascunse zâmbetul, în timp ce amesteca
în cratiţa cu chili pe care o pregătea.
— Asta face parte din meseria mea.
S-o aştepte şi s-o întâmpine pe Camilla când
venea acasă nu era un efort, deşi ar fi preferat
să-şi petreacă altfel timpul. Întâlnirile ulterioare
cu domnul Samuels nu-i îmbunătăţiseră cu nimic
părerea despre el şi-i venea greu să se abţină să
nu-i arate Camillei numeroasele lui defecte.
Pat gustă din chili şi mai adăugă boia, apoi se
întoarse la masă şi la propriul lui pahar cu bere.
Tatăl Camillei picase tocmai după ce ea şi cu Ron
plecaseră la o petrecere, dar bătrânul acceptase
invitaţia lui Pat să ia cina cu el.
— Eu sunt valetul, nu prietenul ei, îi reaminti
Pat.
— Ăsta e un alt lucru pe care nu-l înţeleg.
Domnul Ross îşi scoase ţigara încă neaprinsă
din gură şi ridică mâinile în aer. Acuma, ştiu că
eşti mai tânăr decât mine şi că ai pe tine numai
muşchi, în timp ce ai mei sunt fleşcăiţi, dar tot
trebuie să te întreb, chiar dacă o să mă omori în
bătaie. Se opri o clipă ca să soarbă o înghiţitură
de bere. Ce naiba caută un bărbat înalt şi voinic
ca tine, într-o bucătărie?
Pat nu se simţi deloc jignit.
— Majoritatea marilor bucătari din lume sunt
bărbaţi.
Dusty senior îndepărtă cuvintele cu o mişcare
a mâinii în care ţinea ţigara.
— Eu mă refer în mod expres la tine. Te-am
văzut jucând cu echipa Tea Men cu ani în urmă şi
cu cei de la Sockers. Ai putea găsi o slujbă ca
lumea, dacă ţi-ai da osteneala.
— Asta este o slujbă ca lumea, îmi place şi
mă pricep s-o fac.
— Dar asta e ceva să-ţi doreşti să faci toată
viaţa, pentru totdeauna?
Expresia „pentru totdeauna" nu făcea parte
din planurile lui de viitor, încă. Se ridică în
picioare, gata să pună masa, cu tacâmurile într-o
mână şi cu paharele în cealaltă. A fi valet era
ceva ce-i cădea bine în momentul acela, îi asigura
un loc unde să locuiască, fără să consume din
capitalul de care avea nevoie pentru investiţia lui.
Şi îi lăsa o mulţime de timp liber peste zi, ca să se
ocupe de proiectul său.
Desigur, acest serviciu anume părea să ridice
unele probleme mai neobişnuite. El devenise
expert în a evita încurcăturile şi a face sacrificii în
prezent, astfel încât visurile lui să poată căpăta
realitate în viitor. Dar, în timpul din urmă, visurile
începuseră să-l cam înghiontească. O siluetă
vagă, cu şuviţele fluturând, îi invada nopţile,
râzând cu râsul Camillei din momentele când ea îl
tachina, îndemnându-l să caute pe cineva de care
să se agate. Cineva alături de care să fie, alături
de care să spere şi să făurească planuri. O fiinţa
pe care s-o iubească cu atâta înverşunare, încât
viaţa însăşi să nu mai aibă sens fără acea
persoană. O să aibă toate astea în curând, cu
puţin noroc, dar nu i se părea prea înţelept să
lase doar norocul să-i vegheze toate speranţele.
— Este munca pentru care m-am pregătit,
spuse el în cele din urmă.
Domnul Ross păru bucuros să abandoneze
subiectul, îşi termină berea şi se lăsă pe spate.
— M-am dus astăzi să-mi repar pantofii. Mi se
uzase tocul de tot.
Pat nu se gândi că ar fi cazul să-i arate
simpatie sau respect pentru asta. În schimb, mai
scoase din frigider o bere, o deschise şi o puse în
faţa tatălui Camillei.
— Thomas mi-a spus o istorie ciudată despre
valetul fiicei mele. S-ar părea că are o investiţie
destul de serioasă în nişte clădiri în curs de
realizare.
 Pat se încruntă mai mult pentru sine. Oare să-
şi asume riscul de a fi nepoliticos sau să se bizuie
pe faptul că soarta adormise?
— Nu-i cine ştie ce, spuse el încet. Puse
cratiţa cu chili în mijlocul mesei. E doar un proiect
pe care mă zbat de câtva timp să-l pun pe
picioare.
— E cumva secret?
— Nu chiar. Pat puse câte o porţie de chili în
farfurii. Eu şi încă câțiva prieteni încercăm să
punem pe picioare un centru comercial aici în
oraş. O treime restaurante, iar restul magazine.
Unităţi mici, specializate, cu produse de înaltă
calitate, cu sprijinul câtorva meseriaşi bătrâni şi
foarte pricepuţi. Ni s-au alăturat câțiva negustori,
dar avem greutăţi cu găsirea amplasamentului
potrivit la un preţ convenabil.
— I-ai vorbit Camillei despre asta? Cred că ar
putea să te ajute.
Silueta ceţoasă din visul lui îi dansă în minte.
Avea ochi albaştri — adânci, întunecaţi şi reci. Ca
nişte lacuri de munte ale căror adâncuri
ascundeau multe taine.
— Nu se cade s-o întreb.
Domnul Ross ridică din umeri.
— Asta-i doar slujba ei. Dacă-ţi găseşte ceva
bun, primeşte un comision. Nu văd unde-i
problema.
— Nu vreau s-o bat la cap cu problemele
mele, insistă Pat.
Era o chestiune de principiu. Un bărbat
trebuia să-şi poarte singur de grijă, nu să aştepte
asta de la alţii.
 Dusty se lăsă pe spate în scaun şi încercă să-
şi țină ochii deschişi. Ron stătuse lângă ea tot
timpul petrecerii, dar nu pentru că l-ar fi interesat
să stea de vorbă cu ea. O făcuse să se simtă ca
un accesoriu decorativ, în timp ce el se învârtise
şi discutase cu ceilalţi oaspeţi. Ea nu era în
dispoziţia potrivită pentru a stabili contacte de
afaceri, aşa că îşi găsise un tovarăş în vin. Iar
primul pahar atrăsese după sine altele, mult prea
multe.
Străduindu-se să-şi ţină ochii deschişi, Dusty
întinse leneş un picior, apoi pe celălalt, în
ungherele întunecate ale BMW-ului lui Ron.
Începuse s-o cuprindă febra musculară după
raidul pe bicicletă din dimineaţa aceea. Pleoapele
îi căzură din nou. Poate că Pat ştia vreun remediu
pentru febra musculară.
— A fost o seară de excepţie.
Ea se forţă să deschidă ochii, luptându-se cu
imaginea mâinilor lui Pat care-i alungau durerea,
şi privi către Ron. Acesta se uita ţintă înainte, în
lungul străzii, aşa că ea închise din nou ochii,
recunoscătoare, percepând entuziasmul din tonul
lui numai după voce şi după felul în care îşi
încleşta mâinile pe volan.
— O seară plăcută, cu oameni potriviţi,
continuă el. Şi cu perspectiva de a deveni
profitabilă în cel mai înalt grad.
Ea murmură aprobator.
Tăcerea care urmă se prelungi supărător de
mult şi Dusty simţi cum ochii lui Ron o iscodesc.
Se prefăcu că nu observă, încercând să-şi aducă
din nou în minte imaginea mâinilor lui Pat. Nu
reuşea.
— Credeam că tu vei fi mai entuziasmată
decât mine, spuse el. Atât din punct de vedere
personal, cât şi profesional.
Durerea de cap, care stătuse la pândă toată
seara, se hotărî s-o lovească tocmai acum, iar
amorţeala din picioare începu să urce mai sus. Ca
de obicei, locul de parcare perfect pe care-l
alesese Ron se dovedise a fi plasat la mai multe
blocuri distanţă de locul unde avea loc
petrecerea. Cerul acoperit îşi ţinuse promisiunea,
revărsând un potop tocmai în clipa când ei
plecau. Cine ştie cum, picioarele ei nimeriseră în
cele mai nenorocite locuri, iar acum erau şi ude,
şi reci. Încercă să facă abstracţie de toate aceste
inconveniente şi să se întoarcă la mâinile din vis.
— Contactele pe care le-ai stabilit astă seară
ar putea face minuni pentru cariera ta, spuse
Ron. Ar fi trebuit să le dai mai multă atenţie.
— Am râs de glumele lor, am dat din cap la
remarcile lor înţelepte şi i-am privit fascinată,
chiar atunci când eram plictisită. Ce-aş fi putut
face mai mult, să le sărut picioarele?
— Nu mi-am dat seama că pentru tine totul a
însemnat un asemenea efort.
Dusty era prea obosită ca să mai continue
discuţia. Ochii i se închiseră din nou şi îşi repetă
iarăşi şi iarăşi că picioarele nu-i erau reci. Dacă
măcar mâinile acelea s-ar întoarce, atunci i-ar fi
din nou cald. Sau măcar dacă Ron n-ar mai vorbi.
Ce se întâmpla cu ea? Deschise brusc ochii,
uitând de picioare, în timp ce privirea încerca să
pătrundă prin noaptea ploioasă. Cu numai câteva
săptămâni în urmă, şi-ar fi dat toată osteneala ca
să-i facă pe plac lui Ron, şi-ar fi schimbat
părerile ca să se potrivească cu ale lui.
Săptămâna trecută, s-ar fi prefăcut, cel puţin, că
e de acord cu el. Săptămâna asta, pur şi simplu,
nu-i mai păsa. Nu era numai din pricina oboselii.
Întorcând capul, privi trotuarele ude pe lângă
care treceau. Singura schimbare petrecută recent
în viaţa ei era Pat. Îşi pierdea interesul pentru Ron
din cauza lui Pat şi ăsta era cel mai riscant lucru
care i se putea întâmpla. Mai bine ar fi fost s-o
doboare iarăşi gripa.
— Vrei să te las la colţ sau să te duc până în
faţa clădirii? întrebă Ron.
— Nu contează. Ea încercă să se convingă,
fără prea mult succes, că zâmbetul lui Pat n-avea
nimic de-a face cu nemulţumirea care o cuprinse
brusc. Cum ţi-e mai bine, adăugă.
— Am să te las în faţa uşii. Circulaţia nu-i prea
intensă, aşa că o să pot opri o clipă în stradă.
El opri, cu o trombă de apă, în faţa casei ei,
scoase din viteză şi trase frâna de mână.
Desprinzându-se din centura de siguranţă, el se
aplecă şi o sărută pe obraz.
— Te sun luni seara la opt, spuse el, după
care îşi prinse din nou centura.
Era la fel ca întotdeauna. Suna lunea la opt;
se întâlneau să bea ceva miercurea, după lucru;
vinerea luau cina. Fără surprize, fără pasiune,
fără distracţie.
— Nu mai suna.
— Ce?
 Fu surprinsă ea însăşi şi îl surprinse şi pe Ron,
atunci când rosti cuvintele cu glas tare, dar,
odată ce se pornise, se descarcă de tot ce ţinuse
în ea.
— Ca relaţie de afaceri, a fost minunată, dar
ca îndrăgostiţi nu avem nimic comun.
— Poftim?
Vocea lui suna de parcă i-ar fi fost milă de ei
însuşi, doar că ea se simţi deodată prea
deprimată ca să mai aibă grija lui.
— Nu simt nici o vrajă. Nici o scânteie. Nici o
vâlvătaie sălbatică.
— Nu mi-am dat seama că asta e ceea ce
cauţi.
— Nu?
Asta spunea de la sine ceva. Ea deschise
portiera.
— Cu bine, Ron. Îţi mulţumesc pentru tot.
Păşi în stradă, iar ploaia care se revărsa îi
spori sentimentul de deprimare. Nu era din
pricină că se gândea la Ron. Era numai din cauză
că avea douăzeci şi nouă de ani şi era încă la fel
de singură cum fusese la douăzeci. Unicul lucru
cu care se putea lăuda la vârsta ei era cariera,
dar asta nu-i aducea veselie şi nici nu-i ţinea de
cald noaptea.
O siluetă înaltă, cu o umbrelă în mână, o
întâmpină în timp ce se strecura printre două
maşini parcate.
— Nu era nevoie să mă aştepţi, îi spuse ea lui
Pat.
— Nu ţi-ai luat umbrela, aşa cum ți-am spus.
 El îi puse braţul pe după umeri, ca s-o tragă
mai aproape sub adăpost. De ce oare trebuia ca
braţul sportivului ei să fie mai protector decât
fusese braţul lui Ron? Oare nu putea obţine acest
sentiment de confort decât cumpărându-l cu
bani? BMW-ul scrâşni în spatele lor, împrăştiind
parfumul morţii acestei relaţii inutile.
— E o ploaie teribil de rece, continuă s-o
protejeze Pat, în timp ce o trăgea, peste trotuarul
îngust, spre uşă. O să te îmbolnăveşti din nou.
Era deja bolnavă. Bolnavă de atâta
singurătate. Bolnavă de cât îi aşteptase pe Făt-
Frumos. Nu i-ar fi păsat dacă ar fi aflat că eroul ei
are picioare de lut, dar măcar restul trebuia să se
potrivească dorinţelor ei. Nu putea să găsească
pe cineva cu un pic de inimă, cu un pic de
dragoste de dăruit? Urcă scările în grabă, înaintea
lui Pat.
— Picioarele îţi sunt complet ude. Ce
Dumnezeu ai făcut, te-ai jucat în ploaie? Pat
deschise uşa apartamentului şi o grăbi să intre
înăuntru, interpretând greşit zâmbetul ei trist. Nu-
i nici un motiv de râs, continuă el, încruntându-şi
sprâncenele groase şi coborându-şi colţurile gurii.
Treci în pat, fără multă vorbă!
— Asta-i o ameninţare sau o promisiune?
Ecoul cuvintelor ei pluti în aer, gluma
nevinovată şi tristă păru deodată serioasă. Oare-i
era sortit să fie de-a pururi singură, să nu aibă
decât perna ca s-o strângă noaptea în braţe?
Promisiunea iubirii, a pasiunii şi a căldurii avea să
fugă întotdeauna de ea?
 Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Pat. Surpriza
provocată de întrebarea ei i se citea pe chip, dar
era singurul lucru care se putea citi. Oare îl
şocase? Îşi închipuia oare că ea îi face avansuri?
Oare chiar îi făcea? Căldura îi năvăli în obraji, lava
topită îi aprinse simţurile. Buzele lui, ochii lui,
respiraţia lui blândă trezeau în ea o foame
teribilă, chiar dacă arşiţa care o cuprinsese îi
împietrise buzele şi corzile vocale, iar ruşinea o
copleşea.
— Ar fi bine să-ţi scoţi hainele astea ude.
Pat fu primul care întoarse privirea; era un
semn de forţă sau de lipsă de interes? Vocea lui
suna blând, atunci când o ajută să-şi scoată
haina.
— O să duc asta în spălătorie, s-o pun la
uscat. Scoate-ţi şi celelalte haine şi-o să mă ocup
eu de ele.
Ea făcu un efort ca să aducă în propria ei
minte blânda detaşare din vocea lui. Doar Ron nu
fusese unicul ei prieten; mai avusese şi înaintea
lui dezamăgiri din dragoste şi nu o dată. Asta nu
însemna că nu exista speranţă. O să găsească,
într-o zi, pe cineva. Cineva care să-i răspundă la
dragoste.
— Celelalte sunt destul de uscate, spuse ea,
dar Pat se îndrepta deja spre hol. Pat...
Ea îl urmă până în dormitorul ei, unde el o
îmbrăcă în halatul galben şi îi puse papucii
asortaţi din debara. Halatul gros o făcea să arate
ca un urs galben de invidie. Oare aşa o vedeau
ceilalţi? Lipsită de farmec şi atracţie?
 — Urăsc halatul ăsta, strigă ea, cu o voce în
care se simţea tremurul lacrimilor. Mă face urâtă!
— Doamnă!?
Ea îi smulse lucrurile pe care le ţinea în mână
şi se prăbuşi pe marginea patului, înfundându-şi
capul în pernă şi luptând să-şi înăbuşe lacrimile.
— Sunt şi eu femeie, să ştii. N-oi fi eu prea
atletică şi nici Miss America, dar n-arăt chiar atât
de rău.
Îşi trase nasul cu zgomot, neelegant — Ron ar
fi fost şocat s-o audă — şi privi la picioarele lui
Pat. Avea pantofii umezi.
— Te simţi bine, domnişoară Ross? Pantofii lui
Pat veniră mai aproape şi patul se mişcă, atunci
când el se aşeză alături de ea.
Ea îşi şterse lacrimile de pe obraz cu mâneca
halatului, dar Pat i-o trase la o parte şi-i puse în
mână propria lui batistă albă.
— Batista e mai uşor de spălat decât halatul,
îi explică el cu blândeţe.
Ea încercă să zâmbească, simţindu-se de
parcă ar fi fost cea din urmă proastă, dar
constată că muşchii feţei refuză să răspundă
acestei comenzi.
— Eşti întotdeauna practic, nu-i aşa?
Ochii îi erau aţintiţi pe podea.
— Nu chiar întotdeauna.
Braţul lui o cuprinse pe după umeri. Era
reconfortant, fratern. Totuşi, se gândi ea, trebuia
să se mulţumească cu ce se putea.
— Care-i necazul?
 Ea suspină şi se sprijini de umărul lui. Nu-i
putea vedea faţa — şi nici nu dorea s-o vadă —
dar puterea lui era acolo, întreagă.
— I-am spus lui Ron să se arunce în lac.
— Ăsta pare mai degrabă un motiv să te
bucuri, nu să plângi.
Vocea lui era prietenoasă, ca o ploaie blândă
care purifica străzile oraşului.
— Ştiu. Era un nenorocit.
— Dar ţineai la el.
— Nu cine ştie ce.
De ce oare îşi deschidea inima în fața lui? Era
un străin.
— Numai că...
Nu reuşi să dea glas gândurilor care o
frământau.
Braţul lui se încorda, trăgând-o mai aproape
şi sugerându-i că nu e singură. Pentru o clipă, ea
uită că el nu era decât angajatul ei, că îi plătea
un salariu ca să aibă grijă de ea.
— Numai că ce?
Ea îşi lăsă capul pe umărul lui şi închise ochii.
Se purtase deja ca o idioată. Deci ce-şi mai făcea
atâtea probleme, n-avea de ce să se mai jeneze
dacă mai adăuga un pic de sare şi piper?
— Am douăzeci şi nouă de ani, izbucni ea.
Vreau să fiu îndrăgostită. Vreau să mă
iubească cineva. Nu pot continua să-mi pierd luni
şi ani din viaţă cu egoişti dintr-ăştia nenorociţi
care nu sunt în stare nici să mă conducă până la
uşă. Ea îşi înghiţi nodul de lacrimi care voia să-i
răpească vocea. Tu eşti singurul căruia pare să-i
pese de mine, dar pe tine te plătesc pentru asta!
 Pat nu răspunse, dar Dusty simţi un plus de
ocrotire care o învăluia. Mâna lui se roti în mişcări
circulare, reconfortante, pe spatele ei. Ea se topi
şi mai mult în braţele lui. Cu toate că ştia că
numai efectul vinului era acela care-i relaxa
trupul, se lăsă cu plăcere în voia valului.
— Probabil că-ţi închipui că sunt tare proastă,
spuse ea cu un suspin. Şi mă tem că ai dreptate.
— Cred că eşti una din cele mai drăguţe şi
mai agreabile doamne din câte cunosc, spuse el.
Şi mai cred că eşti şi foarte obosită. După o
noapte de somn bun, o să-ţi dai seama că e mult
mai bine fără domnul Samuels.
— Nu-i vorba de el.
Degetul lui îi apăsă buzele ca s-o tacă să
tacă.
— Şi mâine-poimâine ai să vezi c-o să apară
cineva care o să te facă să-ţi ieşi din fire, cineva
care o să descopere femeia deosebită pe care o
văd eu, şi-atunci o să uiţi toate zilele de
singurătate pe care le-ai trăit în viaţa ta.
Era prea obosită ca să se mai mişte; lacrimile
storseseră din ea şi ultimii stropi de forţă. Căldura
braţului lui era atât de reconfortantă.
— Cum ai devenit atât de înţelept, Pat?
El nu-i răspunse la întrebare, ci se ridică încet
în picioare şi îi întinse pijamaua flauşată pe care o
scosese din dulap.
- Schimbă-te şi treci în pat, spuse el. O să-ţi
fac un ceai şi ai să vezi c-o să te simţi mult mai
bine.
Era cu neputinţă să mai protesteze. Ea înclină
din cap şi se conformă ordinelor, de îndată ce el
ieşi din cameră. Ştia că ar fi trebuit să-i fie ruşine,
înţelese asta mai ales atunci când îşi văzu în
oglinda din baie faţa brăzdată de lacrimi şi dâre
de fard, dar întoarse capul şi intră în grabă sub
duş. Era obosită, deprimată şi incapabilă să
gândească şi să se mişte în acelaşi timp. Pat îi
spusese să se bage în pat, aşa că asta trebuia să
facă. Când ieşi din baie, cu părul umed atârnând
pe umeri, cu picioarele goale, el o aştepta.
— În pat, spuse el şi dădu la o parte
cuvertura.
Ea îşi sprijini spatele în perne şi îl lăsă s-o
învelească, dorindu-şi ca el să mai rămână lângă
ea. I-ar fi plăcut să fie ţinută în braţe, l-ar fi plăcut
ca braţele lui s-o apere, mâinile lui s-o
încălzească, iar buzele lui să-i spună că era
demnă de a fi iubită, l-ar fi plăcut să rămână în
braţele lui toată noaptea.
Alungă visul nebunesc şi luă cana cu ceai din
mâna lui.
— Iartă-mă că am fost atât de idioată. Poate
că nu mi-am revenit încă pe deplin, după gripă.
Ochii lui îi risipiră sentimentul de jenă.
— Probabil că vinul e cel care vorbeşte prin
gura ta. Mâine o să te simţi mult mai bine. Bea-ţi
ceaiul repede. Ea se conformă. Şi, spuse el, poate
că o să pun la cale un program special de exerciţii
pentru mâine.
— Vai!
El zâmbi şi luă cana goală, din mâinile ei.
— Acum, fără mofturi, îngerii să-ţi legene
somnul.
Oare el era unul din îngeri?
 — Da, să trăiţi.
Ea alunecă mai adânc în pat şi se înfofoli în
cuvertură. Pleoapele i se închideau deja şi simţea
cum căldura ceaiului i se răspândeşte în corp,
liniştindu-i toate tensiunile, îşi imagină o atingere
blândă pe frunte. Atingerea unei mâini, poate,
deşi era moale ca o sărutare. Apoi lumina se
stinse şi paşi tăcuţi părăsiră camera. El spusese
despre ea că-i deosebită. Un zâmbet îi înflori pe
buze şi se cuibări mai bine în aşternuturi.
Dusty dormi ca un copil, înlocuind braţul real
al lui Pat cu vise despre el, dar dimineaţa veni
mult prea repede, aducând cu ea toată ruşinea
ignorată în ajun. Faptul că-i dăduse papucii lui
Ron nu-i dădea nici o bătaie de cap, dar plânsul în
braţele lui Pat nu se numărase printre acţiunile ei
cele mai mature. Se cufundă într-un studiu pentru
cursurile de istorie, dorind să evite privirea lui Pat
şi chiar pe el însuşi până când fascinaţia ei
bolnavă pentru el va dispărea. Nu-i fu prea greu
să se ferească din drumul lui Pat; luni, când lucră
până târziu, iar marţi, după slujbă, se duse direct
la cursuri. Dar când se întoarse acasă, Pat o
aştepta.
— Credeam că te-ai dus să sărbătoreşti ziua
sfântului Patrick, spuse ea.
— Eram prea îngrijorat din pricina ta, ca să-mi
ardă de distracţie, spuse el. Trebuie să fie destul
de greu pentru tine să vii şi să stai acasă de una
singură în asemenea clipe.
Ea îşi puse cărţile pe comodă şi-l lăsă s-o
ajute să-şi scoată haina.
— Asta fac de cinci ani încoace.
 — Atunci nu trebuie să ţi-o mai spun eu.
Ea îşi mută cărţile pe biroul din living. Casa
era plină de un miros cald şi îmbietor, parcă de
supă caldă şi de pâine proaspătă, iar oboseala o
făcu să-şi coboare puţin umerii.
— E destul de rău să ai de lucru până târziu,
din când în când, dar să mai faci şi cursuri la ora
asta, de două ori pe săptămână, e nebunie
curată.
El se ţinu pe urmele ei, furios şi bombănind
posesiv ca un vătaf irlandez.
— La ce-o să-ţi folosească toate studiile
astea, dacă într-o seară bagă unul cuţitul în tine
pe o stradă întunecoasă?
— Nu-mi stă în obicei să zăbovesc pe străzi
întunecoase.
Ea îşi azvârli pantofii din picioare şi-şi cufundă
degetele de la picioare în mocheta pufoasă. Se
aplecă să-şi ridice pantofii, dar descoperi ca Pat
îi ridicase deja.
— Ce-o fi aşa de nemaipomenit cu diploma
asta pentru care te zbaţi, încât să merite să
munceşti până ce-o să cazi din picioare?
De când devenise aşa de protector? îşi luă
pantofii din mâna lui Pat şi porni spre camera ei.
— O să obţii o slujbă mai bună? întrebă el.
— Nu.
Ea îşi aruncă pantofii într-un colţ al
dormitorului şi se trânti pe pat.
— O să câştigi mai mulţi bani?
El ridică pantofii şi îi puse în debara. Ea era
prea obosită ca să se simtă vinovată că îi
aruncase.
 — Nu. Ea se întinse peste cuvertură, cu ochii
gata să se închidă. Dar o să dovedesc că sunt la
fel de bună ca toţi nenorociţii din birou.
Îl simţi cum se apropie.
— Dar toate succesele astea pe care le obţii
în domeniul vânzărilor nu dovedesc acelaşi lucru?
Un ochi avu puterea să se deschidă şi privi
către el.
— Ai ceva împotriva cuiva care vrea să se
realizeze? Care încearcă să se perfecţioneze?
— Nu, dacă o face pentru un motiv temeinic.
Privirea lui era mai puternică decât a ei, aşa
că ochiul ei se dădu bătut.
— Să-ţi dovedeşti ceva ţie însăţi, e foarte
bine, spuse el. Dar să dovedeşti ceva altora e o
pierdere de timp. Rar se întâmplă ca acestora să
le pese destul de mult ca să-ţi dea atenţie sau ca
să-şi schimbe părerile.
Undeva, adânc ascuns sub toată oboseala, ea
nutrea sentimentul că el are dreptate, dar
totodată bănuia că lucrurile nu erau chiar atât de
simple pe cât le făcea el să pară. Nu era vorba
numai să-i impresioneze pe colegii ei de serviciu,
era vorba de toţi cei care întotdeauna îi favorizau
pe oamenii cu colegiul terminat, şi de toată
lumea, în general, care măsura capacitatea cuiva
după şcolile absolvite.
Pat îi apucă mâna şi o ridică în poziţie
verticală. Surprinderea pe care i-o produse
atingerea lui o făcu să deschidă ochii.
— Haide, o chemă el cu un ton din care
asprimea se topise. Ţi-am făcut nişte supă. O să
te-ajute să te relaxezi.
 — Am mâncat deja, protestă ea.
— Ce anume? Un sandviş de plastic şi o cafea
făcută din noroi? El îi aduse halatul — făcut dintr-
un pluş albastru închis care se potrivea cu ochii ei
— şi cămaşa de noapte din debara şi i le puse în
braţe.
— Schimbă-ţi hainele până încălzesc eu supa.
El porni spre uşă, apoi se întoarse şi se
încruntă spre silueta ei nemişcată. Ai la dispoziţie
cinci minute, după care vin şi te-ajut eu să te
schimbi!
Zâmbetul lui rămase parcă să plutească în
aer în urma sa.
Dusty oftă şi începu să-şi descheie bluza. Era
în stare să ţină piept atracţiei fizice pe care o
exercita el sau purtării sale protectoare. Dar nu
ambelor deodată!

— Parcă spuneai că vrei să începi un program

de exerciţii, îi aminti ea duminică după-amiază.
— Credeam c-o să putem ieşi în aer liber.
Ea pedalase pe bicicleta fixă un timp care i se
părea a fi durat ore întregi, zile, chiar săptămâni
şi ajunsese la concluzia că el n-o mai atrăgea. Ba
chiar îl ura. Era un conducător de sclavi, un
demon, un tiran. Ea ridică puţin capul, atât cât
să-l poată privi, dar ochii ei nu prinseră decât
imaginea picioarelor ferme, a stomacului plat, a
umerilor laţi. Poate că, totuşi, ură nu era tocmai
cuvântul potrivit.
— Plouă afară.
El ţinea capul aplecat, cu ochii aţintiţi pe
cronometrul din mână.
 — Într-o bună zi, o să se oprească.
Privi în sus, iar ochii lui albaştri şi jucăuşi îi
întâlniră pe ai ei, trimiţându-i curen ți calzi prin
trup.
— Ai pierdut deja prea mult cu toate cursurile
tale serale, săptămâna asta. Nu-ți poţi permite să-
ţi iroseşti şi week-end-ul.
Dusty se mulţumi să mormăie şi îşi plecă
privirea. Se hotărâse să nu-şi mai petreacă încă o
săptămâna evitându-l pe Pat cu tot dinadinsul,
alegând în schimb calea de a încerca să-l elimine
din mintea ei. O să petreacă alături de el cât mai
mult timp cu putinţă, chiar dacă era nevoie să
recurgă la masochismul exerciţiilor fizice. Dar
avea să supravieţuiască oare acestor ore
suplimentare împreună cu el?
— O.K.! o opri Pat. Ai mers pe bicicletă cât de-
aici până la Dublin şi înapoi. Poţi să te odihneşti.
— Ce? Atât de repede?
Vocea ei suna mai degrabă pierită decât
sarcastică, atunci când coborî de pe bicicletă.
Picioarele îi tremurau prea rău ca să se poată
apropia de Pat să se răzbune. Avea să se
odihnească, în timp ce-şi făcea socoteala cum să
i-o plătească mai bine. Se târî până la un scaun şi
se prăbuşi pe el.
— Nu, nu! strigă Pat, trecând în spatele ei şi
ridicând-o în picioare. Nu-i bine aşa. Trebuie să-ţi
răceşti muşchii lent.
- Sunt aproape moartă, protestă Dusty. Nu
cred că poate fi o fază mai rea.
Pat apucă un prosop mare de baie şi-i înveli
umerii.
 — Haide, fă câțiva paşi şi pe urmă întinde-te.
— Pat! se rugă ea. Îmi tremură picioarele.
— Plimbarea o să-ţi ajute, iar pe urmă trebuie
să-ţi destinzi muşchii.
— Fir-ar să fie, bombăni ea. Toţi anii ăştia de
muncă grea în domeniul vânzărilor imobiliare au
făcut din mine un cauciuc dezumflat.
Braţul lui o ţinea strâns de talie, plimbând-o
prin cameră. Era reconfortant să se sprijine de
trupul lui, deşi picioarele ei nu păreau hotărâte
să-şi recapete forța. Ce rost avea tot efortul, dacă
în cele din urmă ar fi însemnat să piardă sprijinul
lui?
Se învârtiră în tăcere prin cameră, amândoi în
picioarele goale şi îmbrăcaţi în şorturi şi tricouri.
Costumaţia lui era de un gri obişnuit, dar Dusty
şi-o cumpărase pe a ei chiar în săptămâna aceea
de la Lord and Taylor. Consta dintr-un şort
albastru închis, un tricou roz cu mâneci scurte şi
o bandă albă, iată, care să-i ţină părul. Atunci
când începuse să lucreze, se gândise că arată
bine în costumul ăsta, dar acum se îndoia că
impresia mai e valabilă. Se îndoia şi de faptul că
asta ar fi avut vreo importanţă. Licărirea aceea
probabil că fusese implantată în ochii lui Pat prin
procedee chirurgicale şi că avea să rămână acolo,
indiferent ce ar fi făcut sau n-ar fi făcut ea.
— După o şedinţă dură de ciclism, spuse Pat,
întotdeauna trebuie să te plimbi puţin ca să-ţi
relaxezi muşchii, în felul ăsta, picioarele n-or să ţi
se crispeze.
Ea încuviinţă fără prea multă convingere, în
vreme ce braţul ei stâng îi înconjură talia lui Pat.
Era ca şi când s-ar fi agăţat de trunchiul unui
copac. Ba nu, un trunchi n-ar fi respirat. Cum ar fi
să simtă tăria aceea lipită de ea şi nu doar
atingându-i partea laterală a corpului? Ochii ei
abandonară realitatea în favoarea unor scene pe
care i le alcătuia imaginaţia, îşi închipuia mâinile
lui Pat cuprinzând-o, trăgând-o mai aproape de
pieptul lui. Îşi imagina propriile ei mâini
mângâindu-i spatele, pipăindu-i muşchii tari ca
piatra, apoi coborând mai jos.
— O.K.! Bruscheţea lui o descumpăni, întinde-
te puţin şi pe urmă facem nişte exerciţii. Dusty se
simţea foarte bine aşa cum era. Îşi strânse puţin
mai tare braţul în jurul taliei lui Pat.
— Fă tu exerciţii. Eu stau doar să mă uit.
— Întinde muşchii, ordonă el, desprinzându-şi
braţul de talia ei.
— Am auzit că poţi avea probleme mari dacă
nu faci exerciţiile cum trebuie.
Chipul lui Pat se transformă într-o mască
împietrită.
— Domnişoară Ross, mi-ai încredinţat deplina
răspundere, şi încă în scris, pentru programul
dumitale de exerciţii fizice. A mai fost precizat,
tot în scris, că nu trebuie să mă las înduplecat de
nici un fel de rugăminţi sau plânsete.
— Nu-ţi face griji pentru atâta lucru, spuse
Dusty. Îmi iau eu întreaga răspundere.
Chipul lui de piatră nu se îmblânzi.
— Eu nu sunt făcut ca să accept
compromisuri. Din moment ce mi-am asumat
responsabilitatea, o să-mi fac datoria.
 Ea se întinse, fără prea mult chef, apoi se
apucă de exerciţiile pe care i le impusese el,
folosind o pereche de greutăţi de un kilogram şi
jumătate, pe care el le comandase special pentru
ea.
Greutăţile erau tocmai ce-i trebuia! Ea privi în
sus la greutăţile albăstrui, în timp ce stătea pe
spate, ridicând braţele de la podea până
deasupra capului. Oare de ce se îndrăgostise de
un bărbat care nu va răspunde niciodată
sentimentelor ei?
Greutăţile sus!
— Cum se face că nu te-ai căsătorit niciodată,
Pat?
Greutăţile jos!
— Cu un salariu de valet?
Greutăţile sus!
— N-ai fost întotdeauna valet. Sunt sigură că
ai câștigat mai mult când jucai fotbal.
Greutăţile jos!
— Şi niciodată nu aveam o casă a mea. Nu
eram destul de aşezat ca să-mi întemeiez o
familie.
Sus!
— Ei, asta-i! Asta nu i-a împiedicat pe alţii s-o
facă. E plină lumea de jucători de fotbal însuraţi.
Jos!
— Eu nu sunt ca alţii, preciza el. Eu n-am să
mă însor, până ce n-am să câştig destul ca să
întreţin o soţie.
Sus!
— Poate că ar putea ea să te întreţină pe tine.
Jos!
 — Nu. Un bărbat trebuie să se poată întreţine
singur.
El se aplecă şi îi luă greutăţile din mână.
— Destul cu astea. Acum, flotări!
Ea se întoarse. Poate că tocmai mentalitatea
asta demodată îl făcea pe Pat atât de plăcut:
curtoazia lui discretă, aerul lui protector, felul în
care o răsfăţa. Gândul acesta aproape că o făcu
să râdă cu glas tare. Şedinţa asta de exerciţii
fizice nu era tocmai un răsfăţ, dar trebuia să
recunoască totuşi că gimnastica o făcea să se
simtă grozav. O făcea parcă să vibreze, plină de
energie.
Mâna lui Pat îi coborî pe spate.
— Nu, aici trebuie să te ţii mai dreaptă. Lasă
braţele şi umerii să facă tot efortul.
Punctul pe care îl atinsese el părea să ardă
încă multă vreme după ce el îşi retrăsese mâna.
Poate că nu atât exerciţiile, cât antrenorul era
acela care o influenţa, îşi făcu ridicările de
trunchi, apoi rămase întinsă pe spate, cu ochii
închişi, cu braţele şi picioarele relaxate. Oare în
ce măsură reuşise să-i atragă atenţia?
— Bună treabă, domnişoară Ross, spuse Pat.
Ce-ar fi să faci un duş? Eu mă apuc în curând să
pregătesc cina.
Dusty nici nu clipi. Un antrenor ca lumea
trebuie să aibă grijă ca ea să facă un duş bun. Şi
să se ofere s-o spele pe spate, dacă ea era prea
obosită.
— Domnişoară Ross?
Ea nu zâmbi, deşi îngrijorarea din vocea lui
aproape că îi zdruncinase hotărârea. Un
sentiment de satisfacţie îi răspândi un balsam
reconfortant în membrele ostenite. Dar şi alte
senzaţii le năpădeau.
— Camilla!
Vocea lui se auzi dintr-odată mult mai
aproape şi ea întredeschise o pleoapă, atât cât
să-l vadă cum îngenunchează lângă ea, cu faţa
îngrijorată, aproape de a ei. Chicotul, pe care şi-l
înăbuşise până în clipa aceea, îi scăpă,
descătuşat, de pe buze.
— Asta n-a fost frumos, o dojeni el. M-ai
speriat.
— Asta-i bine, spuse ea. M-ai muncit, până ce
era cât pe-aci să mă omori.
De data asta, mai multe chicote se uniră în
râs.
Încruntarea copilărească a sprâncenelor lui
stârni în ea o nevoie diabolică de a juca în
continuare jocul, mânată de o dorinţă arzătoare
de apropiere. El stătea în genunchi, aplecat
deasupra ei, cu braţele de o parte şi de alta a
corpului ei. Degetele ei se mişcară fugar pe
coastele lui şi cuvintele „te gâdili?" i se
rostogoliră de pe buze.
Atingerea ei îl făcu să se crispeze şi să se
prăbuşească, cu pieptul peste al ei, cu greutatea
lui imensă, dar minunată. Mâinile lui le căutară pe
ale ei, ca să le imobilizeze.
— Eşti tare neastâmpărată, spuse el. Să nu
răceşti!
El se întoarse şi dispăru.
Să răcească? Puţin probabil. Focurile care o
răvăşeau erau prea încinse pentru aşa ceva.
 — Eşti un ticălos clasa întâi, mormăi Pat
printre dinţi către faţa lată, irlandeză, care-l
privea din oglindă. Accentua fiecare cuvânt,
accentuându-l cu o mişcare viguroasă de perie
peste coama dezordonată de păr care-i stătea pe
creştet.
Aruncă peria pe marginea chiuvetei. Nu
reuşea să facă mai mult. Părul îi creştea prea
repede, îşi fixă şuviţa rebelă cu o mişcare
apăsată. Luni o să se ducă să se tundă.
Părul nu era singurul lucru care trebuia
ajustat pe măsură, o ştia prea bine. Ce naiba-i
apucase, pentru numele lui Dumnezeu? El era
angajatul ei şi uite că acum îi dădea târcoale ca
un băiat sfios care pândeşte o sărutare la ieşirea
din biserică. Idiotule! Cămaşa cu gulerul desfăcut
şi cu mânecile scurte care-i strângeau bicepşii, îi
atrase privirea. Ce naiba făcea acum? Era
îmbrăcat ca pentru a ieşi la popice şi la un
păhărel cu băieții. Îşi sfâşie cămaşa şi intră în
baie. Nu era decât un valet, iar un valet trebuia
să se-mbrace întotdeauna cum se cuvine.
Îşi puse o cămaşă cu mâneci lungi şi un
papion. Slujba asta era de-a dreptul o invitație la
bucluc. O femeie tânără şi drăguţă, cu ochi
sclipitori, şi cu el, care avea o condiție fizică
excelentă. Uneori, gleznele îi deveneau puţin cam
şubrede, dar asta nu părea să-i afecteze
hormonii. Numai necazuri, fir-ar să fie! Era o cale
sigură spre dezastru.
Cămaşa cu mâneci lungi arăta destul de bine,
dar, pentru orice eventualitate, o acoperi cu un
veston scurt până-n talie, de culoare albă. Îşi
schimbă blugii cu pantaloni negri, lucioşi, cu
dungile călcate impecabil.
Învârtindu-se în fața oglinzii, Pat îşi examina
costumaţia.
— Asta o să stingă puţin focul, se gândi el.
Imaginea lui din oglindă nu făcu nici un
comentariu, dar nemulţumirea încă i se mai citea
pe muşchii feţei. Schimbarea stilului
îmbrăcămintei era un început, dar numai atât.
Adevărata problemă rămânea în cap — şi în alte
părţi ale trupului său. Camilla era stăpâna lui şi
nu o oarecare fetişcană drăguţă, cu buze ce se
cereau sărutate. Trebuia să înceteze să-i mai
vadă zâmbetul în vis. Trebuia să înceteze să mai
încerce să sugrume balaurii care o ameninţau şi
să-şi concentreze mintea la treabă. Ca să se
convingă de faptul că trebuia să facă asta şi
numai asta, păşi cu hotărâre în bucătărie, ca să
pregătească masa.
— Fir-ar să fie, bombăni el ca pentru sine
atunci când privi la ceas. Toată fâţâiala asta cu
schimbatul uniformei îl făcuse sa întârzie. Băgă
repede puiul în cuptor şi scoase din frigider
verdeţurile pentru salată.
Melodia fredonată uşor, care se auzea din
camera Camillei, îl făcu să-şi încordeze umerii,
dar se sili să se relaxeze. N-avea decât să
fredoneze cât îi place. Ce-i păsa lui? Nici nu băgă
în seamă cântecul.
Scoase farfuriile din bufet şi aşeză masa
pentru o persoană, în bucătărie. Nu, nu aşa
trebuie să fie. Luă farfuriile şi le duse pe masa din
sufragerie. Camilla nu trebuia să mănânce în
locul unde lucra el. Ea merita să se bucure de o
anumită consideraţie. Aşa se cuvenea.
Controlă puiul, puse la foc o garnitură de orez
picantă şi apoi puse pe fundul de pe tejghea nişte
salată, roşii, o ţelină şi un castravete. Desfăcuse
salata şi tocmai pusese mâna pe cuţit, când
prezenţa Camillei invada bucătăria. El nu se
întoarse. Era doar un valet, nu un admirator
îndrăgostit. Căldura care-i invada brusc se datora,
de bunăseamă faptului că stătea lângă cuptorul
încins.
— O! exclamă ea. Aştept oare nişte musafiri
de care habar n-am?
— Bineînţeles că nu, doamnă.
Roşia fu tăiată în felii egale.
El auzi zgomotul uşor al tălpilor pe gresie.
Camilla nu-şi dăduse osteneala să se încalţe, nu
că asta ar fi avut cine ştie ce importanţă. Mai
văzuse el picioare goale, atât ca valet, cât şi ca
bărbat. Pat îşi încleşta brusc dinţii şi scrâşnetul lor
îi răsună în cap ca un ecou. Nu trebuia acum
decât să se concentreze asupra jumătăţii: valet.
Valeţii vedeau multe lucruri, dar nu se implicau
niciodată, în asta consta tăria lor. Puse roşiile la
locul lor, în salată.
Se întinse după castravete şi-o zări cu coada
ochiului pe Camilla care stătea lângă el. Era
îmbrăcată într-o pijama de casă comodă, de un
albastru închis, care îi punea în valoare de safir al
ochilor. Materialul moale şi mătăsos îi copia
formele cu gingăşie, aşa cum zăpada învăluie o
ramură, cum stropii de ploaie se prind de o
petală. Aşa cum un valet înţelept se agaţă de
principiile sale. Îşi concentra atenţia asupra
castravetelui.
— Ieşi undeva în seara asta? întrebă cu vocea
lui.
— Nu. Ea se întinse peste masă să fure o felie
de castravete şi o băga în gură, liberă ca o
pasăre.
— Vrei să pun eu masa? întrebă ea.
— Nu, murmură el, am aşezat deja masa în
living.
— Ce prostie, spuse ea.
Ea ieşi din cameră şi el răsturnă castravete
peste roşii. Apoi respiră adânc. Uşurel, uşurel!
Camilla se întoarse cu farfuriile şi le puse pe
masa din bucătărie.
— Vrei să pun un tacâm şi pentru tine?
— Nu, mulţumesc, doamnă.
Pat dădu încet aerul afară din plămâni. Acum
totul era sub control.
Ea se aşeză, dar era prea aproape. El trase
uşurel de gulerul cămăşii. O să fie fericit, când va
putea stinge afurisitul ăla de cuptor.
— Eşti sigur că nu vrei să te ajut? întrebă ea.
— Absolut sigur.
El puse salata într-un bol mic de sticlă şi i-o
aşeză în faţă.
— Ce fel de sos ar dori doamna la salată?
— Nu ştiu. Găsesc eu ceva, zise ea, ducându-
se la frigider şi, deschizând uşa, scotoci cu
privirea.
Buzele i se rulaseră într-o expresie de fetiţă
curioasă şi el se surprinse privind la ea şi la
pijamaua ei fluidă. Mare păcat să laşi în seama
unor cârpe de mătase toată această mângâiere.
El s-ar fi descurcat mai bine în treaba asta, chiar
şi cu o mână legată la spate.
De două, de trei, de patru ori mai bine, fir-ar
să fie! Ea nu ştia nici cel mai elementar lucru pe
care trebuia să-l ştii când angajai un valet. Era
prea tânără ca să mai fi avut vreunul. Ceasul
cuptorului zbârnâi şi Pat se duse nervos să scoată
puiul, înainte ca ea s-o facă şi pe asta. Puse tigaia
pe tejghea să se răcorească puţin.
— O să mănânc sos italian cu smântână.
— Prea bine, doamnă. El încercă să-i ia sticla
din mână, dar ea îi fugi din cale râzând.
— Nu, lasă-mă pe mine. Vreau să văd dacă
tot antrenamentul ăsta cu greutăți ajută la ceva.
Destupă sticla şi ridică braţele într-un gest de
triumf.
— Victorie! exclamă ea. Cum ți se pare, sunt
puternică?
Pat îi puse o lingură de orez în farfurie şi apoi
aşeză pieptul de pui deasupra. Nu era puternică
deloc. Era o fetiţă fragilă ca o albinuţă, gata să ia
lumea în piept. Era o pisicuţă mică, închipuindu-şi
că gheruţele îi asigură protecţie. El se foi prin
bucătărie încurcat; aşteptând ca ea să termine
salata.
— Tu când mănânci? întrebă ea.
El găsi o pată de grăsime pe tejghea şi o
îndepărtă cu grijă.
— După ce termini, spuse el în cele din urmă.
— Ai pierde mai puţin timp, dacă ai mânca
împreună cu mine.
 — Nu mă simt în largul meu să mănânc în
timp ce muncesc.
— Fă cum doreşti!
El puse puiul pe masă în faţa ei, iar farfuria îi
scăpă din mână şi lovi masa cu un zgomot
înfundat. Doamne, nu putea face asta. Să facă ce
doreşte ar fi însemnat s-o ia în braţe şi s-o
strivească de corpul lui, până ce ea ar fi gemut în
extaz. Dacă ar fi făcut asta, ar fi ajuns la
închisoare sau ar fi trebuit să-şi schimbe
categoria de clasificare din cea de valet în aceea
de gigolo. Nici una, nici alta nu-i conveneau. Nu
se născuse încă femeia care să bage un Mahoney
în puşcărie sau să-l vâre în laţ.
Camilla întoarse butonul televizorului,
înlăturând imaginea chipurilor vesele de pe
ecran. După scurta străfulgerare de azi dimineață
în care zărise raiul, îşi imaginase că până la ora
asta aveau să plutească deasupra norilor. Dar Pat
nu coopera deloc.
Puse mâna pe o carte pe care o cumpărase,
dar nu trecu mai departe de pasajul în care
războinicul irlandez depunea prima sărutare pe
buzele tremurătoare ale eroinei şi lăsă cartea
deoparte, dezgustată. I se păru că aude paşi
apropiindu-se şi apucă în grabă un exemplar din
Business Week.
— Ai ceva preferinţe pentru micul dejun sau
pentru cina de mâine, domnişoară Ross?
Dusty lăsă revista deoparte şi privi pe
deasupra ramelor de la ochelarii pentru citit către
bărbatul fabulos din faţa ei. Războinicul irlandez
pentru care buzele ei tremurau. Totuşi, el nu
părea să tremure pentru ea cu aceeaşi
nerăbdare. Ce-ar zice dacă i-ar spune că-l vrea pe
el la micul dejun?
— Nu, mi-e indiferent,!
— Ce-ai zice atunci de un peşte la prânz şi
ouă Benedict la micul dejun?
— Sună bine.
— Prea bine, doamnă.
El se întoarse să plece, fără să fi domolit
vreuna din dorinţele care luptau înăuntrul ei.
— Pat, eşti cumva supărat pe mine?
El se opri, cu umerii ţepeni, cu trupul încordat
şi ochii aţintiţi în podea.
— Nu, doamnă, nu sunt. Îşi înălţă din nou
faţa, înăsprită, de parcă vânturi puternice ar fi
bătut împrejurul lui sau înăuntrul lui. Sunt furios
pe mine însumi, îmi pare rău dacă asta s-a
răsfrânt şi asupra dumitale.
Părul îi căzu pe frunte. Mâinile lui ar fi vrut să-
l dea pe spate şi să-i mai ciufulească din nou.
— Mi-a făcut plăcere şedinţa de exerciţii de
azi, spuse ea.
— Îmi cer scuze pentru lipsa mea de
delicateţe, doamnă. Cuvintele fură rostite la
repezeală, era o treabă neplăcută, de care era
bine să scapi cât mai repede.
— N-ai pentru ce să-ţi ceri scuze. A fost ceva
ce-am dorit amândoi.
Panica îi cuprinse inima lui Dusty şi ea rosti
cuvintele pe negândite, înainte ca el să apuce să-
i replice.
 — Uite ce e, s-a întâmplat şi gata. Suntem
amândoi adulţi, hai să ne purtăm ca nişte oameni
mari.
Ochii lui nu păreau că pot sau că vor să-i
întâlnească pe ai ei. Atâta pagubă, căci ea
reflecta asupra variatelor moduri în care se pot
purta adulţii.
— Cum doriţi, doamnă.
Cum dorea? Nu, nu era tocmai cum dorea,
dar va trebui să se mulţumească deocamdată cu
asta, până ce-i va veni în minte o modalitate de a
topi iarăşi rezerva lui.
— Doamna mai doreşte ceva?
— Nu, noapte bună, Pat.
— Noapte bună, doamnă.
Ochii lui rămaseră distanţi şi ei ieşi din
cameră.
Dusty privi locul gol pe care îl lăsase el şi
urmări cum aerul capătă forma războinicului
irlandez din visele ei.
— Ah, mamă! murmură ea, în timp ce se
ridică în picioare şi se duse să-şi ia din nou
cartea.
Poate că era timpul să vadă ce se mai
întâmplă după sărutarea care făcuse să se
cutremure pământul. Era bine să fie pregătită,
pentru orice eventualitate.

- Bună, tată. Ai vrea trei bilete la un meci de

fotbal în sală, pentru astă seară? întrebă Dusty în
receptorul telefonului în timp ce construia,
absentă, un lanţ din agrafe de birou. Cineva le-a
luat pentru un client, dar, nu ştiu din ce motiv,
acesta nu se mai poate duce.
— Vinerea e o seară potrivită ca să ieşi
undeva. Am putea să ne distrăm de minune.
— Noi doi? Credeam că vrei să inviţi nişte
prieteni.
— Nu eşti tu prietenul meu cel mai bun?
— Tată!protestă Dusty.
— Care-i problema, Camilla? Ai întâlnire sau
pur şi simplu nu vrei să ieşi cu bătrânul tău tată?
— Dar sunt trei bilete, tată. Pe cine mai vrei
să inviţi?
— Adu-l pe valetul tău. E mare amator de
fotbal, a jucat şi în sală şi pe teren, el însuşi.
Pentru clubul San Diego sau cam aşa ceva.
Nu era nici o garanţie că Pat o să vrea să
petreacă o seară împreună cu ea. Trecuseră
treisprezece zile de când o sărutase şi ea încă nu
reuşise să găsească vreo fisură în armura lui, o
crăpătură în zid, o verigă slabă în lanţ. Se
încruntă şi aruncă lanţul din agrafe.
— Nu sunt sigură că o să vrea să vină.
— Nu ţi-am spus să-l rogi. Ce naiba? Lucrează
pentru tine sau nu? Dă-i ordin. Spune-i că trebuie
să vină ca să-ţi ţină haina şi să-ţi deschidă uşa
sau ceva de genul ăsta.
Ea nu fu în stare decât să ofteze. Continuase
să-şi facă programul de exerciţii, dar putea ea să
se îmbrace şi-n palton în locul jambierelor şi al
şortului celui nou, că Pat tot n-ar fi observat.
Devenise o statuie de gheaţă, iar ochii lui rareori
îi întâlneau pe ai ei, darămite să mai observe
foamea din ei. La naiba! Trăia în casă cu cei mai
grozav tip pe care-l întâlnise vreodată. Dar oare
era o mişcare bună să-i ceară să meargă
împreună cu ea la un meci de fotbal?
— Mergem cu maşina mea şi conduc eu,
continuă tatăl ei. Mi-a spus un prieten de un local
polonez nou pe Central Avenue. Mâncare extra,
preţuri mici. Trec să vă iau la cinci.
Dusty rămase cu gura căscată în faţa
telefonului amuţit. Analiză ambele variante şi
ridică receptorul să-l sune pe Pat.

— Nu-l înghesui pe şofer, Camilla spuse tatăl

ei, aflat la volan.
— Eu o să-mi pun braţul aici, se oferi Pat și-şi
aşeză braţul pe spătarul banchetei, îşi roti puţin
silueta masivă, sprijinindu-se de uşă. Aşa e mai
mult loc.
— Iartă-mă! murmură Camilla. Nu-i părea rău
că trebuie să stea mai aproape de Pat, ci pentru
că i se părea că lui nu-i făcea plăcere.
Ea îşi aţinti privirea înainte, în peisajul
monoton al oraşului. Nici chiar primăvara nu
reuşea să dea un pic de culoare clădirilor obosite
care se înşiruiau de-a lungul străzilor prost
întreţinute. Dar, în definitiv, primăvara nu putea
face minuni, în orice caz, n-avea nici un efect
asupra stării de spirit a lui Pat. Când venise, la
început, să se angajeze la ea, era voios şi cu
inima uşoară. Acum nu era mai vesel decât un
viscol în aprilie. Azi arăta a cer acoperit, cu
probabilitate ridicată de ploaie şi îngheţ.
Cina fusese un calvar. Rulada de viţel umplut,
pe care-o comandase ea, fusese, delicioasă, dar
nu putuse mânca prea mult. Apetitul lui Pat nu
părea să fie afectat, dar purtarea lui era ţeapănă
şi formală. Tatăl ei fusese nevoit nu numai să
pornească conversaţia, ci şi s-o reînvie din minut
în minut. N-ar fi trebuit să-l silească pe Pat să
vină.
— Tare-aş vrea să vă liniştiţi, bombăni tatăl ei,
sfâșiind tăcerea. E destul de greu să conduci în
aglomeraţia asta chiar şi fără să vă foiţi tot
timpul.
Dusty simţi cum îi ard obrajii. Tonul tatălui ei
era exact ca atunci când o adusese împreună cu
micul Jimmy Shea de la repetiţiile la cor. Numai că
atunci se bucuraseră de luxul de a avea întreaga
banchetă din spate la dispoziţie, fiecare la câte
un geam. În seara asta, bancheta din spate a
maşinii era plină de cutii. Erau nişte pachete pe
care din cine ştie ce pricină tot uita să le ducă la
Armata Salvării. Pat îşi drese glasul.
— Ar trebui să fie un meci tare.
— Da, aprobă tatăl lui Dusty.
— Cele două echipe luptă pentru locul întâi.
Dasty îşi studiase bine tema şi citise asta în
ziar.
După un minut de tăcere, Pat îşi drese glasul
din nou.
— Niciodată nu puteam suferi să jucăm cu
Stings la ei acasă.
— Îmi închipui, spuse tatăl ei, întorcându-se
să privească pe deasupra lui Dusty către Pat. Nu i
se întâmplă să piardă prea multe meciuri pe
vechiul stadion.
 — Pot să fie complet epuizaţi, spuse Pat. Dar
vin ultimele cincisprezece minute, zece sau
cincisprezece mii de oameni încep să ţipe şi
deodată, te trezeşti că vin în forţă, ca o echipă
proaspătă.
— Oare galerie înseamnă chiar atât de mult
pentru nişte jucători profesionişti? întrebă Dusty.
— O, bineînţeles. Orice profesionist — din
orice domeniu — joacă mai bine cu un public
care-l iubeşte. Poţi simţi cum ajunge emoţia până
la tine.
Nu putea oare să simtă şi emoţia ei ajungând
până la el? Privi înainte, dorindu-şi să fie publicul
lui iubitor, dacă el ar fi lăsat-o.
Găsiră un loc de parcare şi merseră pe jos
puţin până la uşa stadionului, în jurul lor se aflau
perechi tinere, părinţi cu copii şi tot felul de
suporteri, toţi cu un aer fericit şi emoţionat. Chiar
şi faţa lui Pat se lumină şi vocea i se învioră, când
începu să discute cu tatăl ei calităţile celor două
echipe. Oare să fi fost ea singura căreia nu-i păsa
cine câștigă jocul? Cum ar fi putut măcar să se
concentreze la meci, când Pat părea orb la faptul
că ea e femeie?
Locurile lor erau grozave, destul de aproape
de teren, dar în acelaşi timp destul de sus ca să
poată vedea desfăşurarea acţiunii. Se aşezară ca
să privească un meci demonstrativ, de
deschidere, între două echipe de fete de la două
licee. Braţul lui Pat îl atinse pe al ei, dar ea nu-şi
dezlipi privirea de pe teren. Ştia destul de puţin
despre fotbal şi aproape nimic despre regulile
jocului de pe teren, dar asta n-avea nici o
importanţă. Ochii ei priveau jocul de pe teren, dar
corpul ei nu ştia decât că Pat era aproape. Că
braţul lui îl atingea pe al ei, că vocea lui o
învăluia atunci când el vorbea cu tatăl ei, că ar fi
vrut să-şi mişte mâna uşor ca s-o atingă pe a ei.
— Ai mai văzut vreodată un meci de fotbal în
sală?
Aproape că tresări, atât fu de uimită când îi
simţi respiraţia aproape de urechea ei. Fireşte,
stadionul era zgomotos. El trebuia să se aplece
spre ea ca să se facă auzit. Ea se întoarse cu faţa
spre el. Ochii lui erau adânci şi erau aproape, iar
în ei ardea un foc pe care vocea nu-l dezvăluia.
Rămase descumpănită şi hotărî să-i răspundă pur
şi simplu la întrebare.
— N-am văzut în viaţa mea nici măcar un
meci de fotbal în aer liber.
Zâmbetul lui aruncă în aer scântei care
aterizară pe obrajii ei şi-i aprinseră.
— Atunci înseamnă că te-aşteaptă o
adevărată încântare.
El se întoarse cu faţa spre teren, rămânând
încă aplecat spre ea şi începu să-i arate diferite
zone ale spaţiului de joc. Ea ştia că entuziasmul
lui se datora jocului pe care-l iubea şi nu faptului
că era ea alături, dar era cu neputinţă să nu te
molipseşti de această febră.
El îi luă mâna într-a lui, dar ea era sigură că o
face fără să fie conştient de asta. Încercă să nu-şi
încleşteze degetele şi nu-i rămase decât să spere
că răspunsurile ei vor fi cât de cât inteligibile. Nu
pricepea o iotă din tot ce îi spunea el, dar Pat
continua să vorbească, de unde trase concluzia
că vorbele acelea trebuie să fi avut totuşi un
sens.
Jocul fetelor se termină, luminile se stinseră,
cu excepţia unui reflector care urmărea un
bărzăune uriaş care se zbenguia pe teren. Pat
dădu drumul mâinii ei ca să poată aplauda şi ea i
se alătură, lui şi miilor de suporteri.
— Vezi, nu-ţi pare bine că te-ai hotărât să vii?
o întrebă tatăl ei, aplecându-se spre ea.
— Da, tată, e grozav. Cel puţin în următoarele
două ore, Pat avea să fie alături de ea. N-avea
unde să fugă, n-avea cum să se ascundă în
spatele unui chip rece. Ea va împărtăşi din
entuziasmul lui pentru joc şi va împărţi cu el
braţul scaunului. Poate că focul care o răvăşea
avea să se extindă.
— Ah, mă simt minunat! exclamă Dusty după
ce sorbi o jumătate de cutie de bere. Lichidul rece
îi unse ca un balsam coardele vocale
suprasolicitate. Mâine o să vorbesc ca din butoi.
Asta în cazul în care n-o să-mi pierd de tot vocea.
— Roagă-te cerului, Pat, spuse tatăl ei din
colţul gurii. Poate ai noroc şi-şi pierde vocea.
— Nu face pe deşteptul, ripostă ea.
Încercă să-i dea tatălui ei un ghiont peste
umăr, dar era strivită între cei doi bărbaţi, în
taverna strâmtă, şi era greu să-şi ia elan.
— Iar pe tine te poftesc nici măcar să nu
zâmbeşti, i se adresă ea lui Pat.
— Sunt solemn ca un episcop, doamnă.
Ea îi zâmbi, bucuroasă că ironia lor blândă
revenise la stadiul în care fusese la început. Mai
sorbi o înghiţitură mare de bere şi se sprijini de
spătarul tare al banchetei de lemn, simţindu-se
relaxată între cei doi bărbaţi musculoşi. Avea o
senzaţie de intimitate, se simţea protejată şi
fericită.
— Nici acum nu-mi vine să cred cât am putut
să strig.
— Întreabă-mi urechea dreaptă, spuse Pat.
— Dar aveau nevoie de mine. Chiar tu ai spus
că suporterii sunt foarte importanţi.
— Aici nu te pot contrazice, consimţi Pat. Au
câștigat.
— Au zdrobit cealaltă echipă, îl corectă ea. I-
au anihilat pur şi simplu. Zece la patru înseamnă
mai mult decât a câștiga.
Pat se întoarse şi întrebă peste capul ei:
— Întotdeauna a fost aşa de pătimaşă?
— Totdeauna, răspunse tatăl ei.
— Protestez, îl dojeni Dusty. Sunt şi am fost
întotdeauna o doamnă drăguţă şi blândă.
— De asta nici nu mai ies în lume cu ea, turnă
tatăl ei gaz peste foc. Era bine când eram tânăr.
Am fost întotdeauna puţin cam prea greoi ca să
pot alerga repede, dar reuşeam totuşi să fac faţă
scandalurilor pe care le stârneau ea şi cu maică-
sa.
— Am fost întotdeauna nişte adevărate
doamne, pufni Dusty.
— Dar acum, continuă el, pe lângă faptul că
sunt prea gras ca să alerg, sunt şi prea bătrân ca
să mă bat. Trase o duşcă zdravănă din berea lui.
Nu mi-a mai rămas decât să fiu amabil, iar inima
mea e prea slabă ca să se împace cu o schimbare
atât de radicală.
 — Erai scandalagiu pentru că aşa aveai tu
chef, bombăni Dusty. Nu da acum vina pe mine.

Ea îşi termină berea şi rămase relaxată în

căuşul pe care-l formau trupurile celor doi bărbaţi
masivi, aşezaţi de o parte şi de cealaltă.
Zgomotul tavernei era puternic, dar nu supărător.
Privi leneş spre paharul gol. Oare să cheme
chelneriţa? Şi paharul lui Pat era aproape gol.
Poate că ar mai fi băut şi el unul şi atunci i l-ar fi
umplut şi pe al ei.
— Hei Pat! îl chemă tatăl ei. Îmi faci un
serviciu?
— Du-o pe Camilla pe ringul de dans. Blonda
aia cu bluză verde de la capătul dinspre noi al
barului îmi face cu ochiul de zece minute. Am
semnul de răspuns gata pregătit, dar prezenţa
Camillei o derutează.
— Ce? zise Dusty şi privi prin încăperea slab
luminată către bar. Abia putea distinge barul,
darămite o femeie îmbrăcată în bluză verde.
— Hai să dansăm, Camilla, spuse Pat şi o
trase în picioare, fără să mai aştepte răspuns.
— Pat! dar era numai un protest de
complezenţă şi ea îl lasă s-o tragă aproape, de
îndată ce ajunseră pe ringul de dans, care era şi
mai slab luminat decât restul localului.
Difurzoarele revărsau o muzică senzuală care o
împingea şi mai aproape de el. N-avea altă
dorinţă decât să se lipească de el. Trupul lui era
voinic şi puternic, braţele lui o ţineau într-o
captivitate la care s-ar fi supus bucuroasă. Îşi
sprijini capul de pieptul lui, simţindu-i şi auzindu-i
bătăile inimii.
Ea respiră adânc, aproape fremătând de
simpla plăcere de a fi aproape de el. Braţele lui îi
dădeau o minunată senzaţie de pace şi siguranţă,
creau o intimitate pe care o împărţeau numai ei
doi, un paradis departe de restul lumii.
Era adevărat, stătuse lângă el şi în maşină şi
pe stadion, dar apropierea asta era diferită, într-
un fel atât de minunat. Aici, braţele lui o
cuprindeau pentru că aşa voiau. Ce contează că
fusese sugestia tatălui ei? Tatăl ei nu dictase
gradul de apropiere, nu hotărâse el ca inimile lor
să bată la unison.
Mâinile lui Pat se lipiră de spatele ei, trăgând-
o mai aproape cu o certă pornire posesivă, deşi
trupurile lor păreau deja topite unul într-altul. Ea
îşi ţinea ochii închişi, dar simţurile îi erau pline de
prezenţa lui. Mirosul săpunului pe care îi folosea
el o învăluia, părul aspru de pe piept îi gâdila
obrazul prin cămaşă, iar zgomotul respiraţiei sale
neregulate se amesteca cu bătăile inimilor lor.
Mintea ei amesteca imagini confuze despre loc şi
timp, dar nimic nu conta, atâta vreme cât braţele
lor refuzau să rupă îmbrăţişarea, trupurile lor se
mişcau de parcă ar fi fost unul singur, ca şi când
ar fi dansat împreună de-o veşnicie şi poate chiar
aşa şi era. Ca spirite, dacă nu ca trupuri.
Comuniunea lor fu curmată prea curând.
Dusty se simţi derutată şi însingurată, când braţul
lui Pat îi dădu drumul, îi trebuiră câteva clipe ca
să-şi dea seama că muzica se oprise. Să fi fost
numai asta? Oare melodiile sufletului care-şi
înfiripaseră murmurul între ei doi fuseseră numai
în închipuirea ei?
Muzica reîncepu.
— Acum, că tot ne-am antrenat la dans, ar fi
bine să profităm şi de asta, îi şopti Pat.
— Să profităm, consimţi Dusty, topindu-se din
nou în îmbrăţişarea lui.
Ea pierdu socoteala melodiilor, ştiind doar un
lucru, că ea şi Pat se aflau aproape, mişcându-se
în ritmuri senzuale după foamea sufletelor lor,
care numai printr-o coincidenţă se potriveau cu
ritmurile exterioare ale muzicii. Respiraţia lui Pat
era blândă şi caldă, iar buzele lui păreau să-i
atingă creştetul. Oare era doar o închipuire? Era
parte din visurile ei? Oare faptul că îl dorea atât
de mult îi provoca iluzii?
Nu-i mai păsa dacă era iluzie sau realitate. Tot
ce-şi dorea era ca dansurile şi pauzele să
continue la nesfârşit. Dans şi pauză. Dans şi
pauză. Se simţea ca în rai să fie ţinută de acele
braţe şi să poată privi în sus în ochii aceia în care
flăcările străluceau chiar şi pe întuneric. Era pe
punctul de a-şi da tot restul vieţii pentru ritmul
acela, când fu trezită de un ghiont. Dusty îşi
ridică privirea şi dădu peste ochii tatălui ei, care
zâmbeau. Înainte ca ea să apuce să spună ceva,
el dispăru.
— Vrei să mai bei o bere? întrebă Pat.
— Sigur. Parcă-i era frig fără braţele lui
împrejur şi se simţea prost pentru că ţesuse o
vrajă care o fermecase numai pe ea. Cred că te-ai
ocupat destul de mine ca să-i dai tatei o şansă cu
blonda.
 — Oho, la asta mă pricep, spuse el râzând şi
o conduse prin mulţime. Oricând sunt gata să mă
sacrific şi să ţin o frumoasă doamnă în braţe,
numai ca să pot ajuta un prieten. Parte din
îngrijorarea şi amărăciunea ei se risipiră odată cu
râsul lui. Se opriră la bar şi mai comandară două
beri, iar Pat le duse până la masă.
— Puteam să mi-o aduc şi singură, spuse ea,
prăbuşindu-se în intimitatea umbroasă a
separeului. El îi puse berea în faţă şi apoi se
aşeză pe latura mesei aflată după colţ.
— De ce? Doar sunt valetul tău!
Ea hotărâse să ignore acest lucru toată seara.
El de ce nu putea face la fel?
— N-am putea să ne prefacem că nu eşti?
Cum ar fi dacă ţi-aş da în seara asta liber?
El clătină încet din cap, dar nu ca răspuns la
întrebarea ei.
— Tot valetul tău sunt, chiar şi în seara mea
liberă.
Ea îl privi, iar privirea ei îi atingea buzele,
muşchii fermi ai obrazului, şi zăbovea în adâncul
tristeţii din ochii lui. El îi întoarse privirea pentru o
clipă.
— Oare contează chiar atât de mult? întrebă
ea. Mâna lui era atât de aproape, degetele ei se
întinseră ca să atingă firele negre de păr de pe
dosul ei.
El rezistă atingerii ei un moment, apoi îi
acoperi mâna cu a lui. Presiunea era puternică şi
caldă, şi tristă, o strângea pentru că nu putea
face altfel. Dar în acelaşi timp nu putea nici să
continue.
 — Cum ar putea să nu conteze? întrebă el.
Ea vru să protesteze şi el îl acoperi buzele cu
degetul. Cuprinsă de o dorință prea puternică ca
să se lase ignorată şi temându-se de protestele
lui, ea sărută acel deget şi îi zâmbi. El îi întoarse
zâmbetul.
— Eşti o doamnă nemaipomenită, îi spuse el.
Şi te respect tot pe atât pe cât îmi placi. Dar nu e
înţelept să lăsăm să se înfiripe ceva între noi.
— Poate e prea târziu ca să ne mai oprim.
Zâmbetul aproape că îi cuprinse și privirea.
— Înţeleg acum de ce eşti aşa de bună în
munca ta. Nu te dai bătută niciodată, aşa-i?
— Nu. Ce-i atât de groaznic în faptul că ne
place să fim împreună? Dacă eşti valetul meu,
înseamnă că nu mai putem râde amândoi?
— Am visat la ceva mai mult decât la a râde
împreună cu tine, mărturisi el.
Ea simţi forţa care creştea în ea. Se aplecă
spre el, acoperindu-i cu mâna liberă, mâna.
— Şi eu.
Mâinile lui se retraseră brusc, apucând cutia
de bere.
— Tu ai uitat care-i scopul jocului şi te
gândeşti numai să marchezi goluri.
El nu-şi ridică privirea, aşa că rată zâmbetul
ei.
— Nu sunt decât un valet şi tu ştii mai bine
decât oricine cât câștig. Nu-i destul pentru viitor.
Nu-i destul pentru mai mult decât câteva întâlniri
ocazionale. Privirea lui era îndârjită şi sălbatică. Şi
să nu-ncerci să-mi propui o mărire de salariu!
 Problemele pe care ea nu le văzuse erau
acum perfect limpezi!
— Pat, îmi placi, îmi place compania ta. Nu
putem să fim liniştiţi şi să lăsăm viitorul să-şi
poarte singur de grijă?
Chipul lui încruntat părea dăltuit în piatră.
— Cred că e mai bine să-mi dau demisia.
— Nu!
— Oi fi eu valet, dar sunt în acelaşi timp şi
bărbat, continuă el. Vocea lui se transformase
într-o şoaptă aspră. Acolo, în Europa, toate cele
care m-au angajat erau femei mai în vârstă.
Femei drăguţe, cu familii. Nu femei care să fie
obiectul viselor mele, aşa cum ai devenit tu. Mă
gândesc, spre binele tău, că mai bine ar fi să-mi
dau demisia.
— Spre binele meu?
Asta era mai rău decât se aşteptase.
— A fost prea plăcut acolo, pe ringul de dans,
cu tine în braţe. Ce-o să se întâmple dacă într-o
bună zi mă las luat de val, aşa cum stau întruna
singur cu tine?
Ei nu-i venea să creadă ceea ce-l auzi
spunând.
— Pat, nu se poate să-ţi dai demisia! N-am să
te las.
Înainte ca el să apuce să răspundă, tatăl ei se
întoarse la masă. Dusty fu pe jumătate bucuroasă
şi pe jumătate furioasă pentru această
întrerupere. Poate că era mai bine aşa. Îi dădea
un răgaz pentru a se gândi la o modalitate prin
care să răzbată până la inima lui Pat. El se simţea
atras de ea; cel puţin de asta era acum sigură. N-
ar trebui să fie chiar atât de greu să-l facă să
treacă la acţiune, bizuindu-se pe această atracţie.

— Eşti sigură că nu te deranjează dacă rămân

aici peste noapte?
— Fireşte că nu, tată. E un drum prea lung
până la tine ca să conduci acum, la ora asta
târzie. Ea îi puse un teanc de cearceafuri şi pături
pe canapea. Ai tot ce-ţi trebuie?
— Aşa s-ar părea. Aruncă o parte din pernele
decorative pe un scaun. Numai că n-aş vrea să-ţi
stric planurile, ştii... tu! Râsul izbucni cu uşurinţă,
reuşind să aducă un zâmbet în ochii tatălui ei.
— Nu, tată, nu-mi strici nici un plan.
Cum putea oare s-o întrebe aşa ceva după
toată răceala şi rigiditatea aceea din timpul
drumului spre casă?
— Să ştii că poţi să-mi spui să plec. Aş
înţelege.
Ea îl îmbrăţişa.
— În ciuda codoşlâcului tău de astă seară, Pat
e încă numai valetul meu.
Un val de roşeaţă urcă în obrajii lui.
— Am încercat numai să dau o mână de
ajutor. E un băiat simpatic şi ar fi timpul să te
cam aşezi şi tu cu cineva.
— Da, să trăiţi. Am să-i transmit şi lui. Îi
sărută pe obraz. Somn uşor!
— Noapte bună, Camilla.
Nu minţise. Era bucuroasă că tatăl ei
rămăsese aici în noaptea asta. Pat o să-şi
închipuie că virtutea ei e în deplină siguranţă
dacă taică-său a rămas în apartament, iar până
când acesta o să plece mâine, trăgea speranță că
Pat o să uite de toată prostia aia cu demisia.
Pat se ivi în celălalt capăt al holului.
— Noapte bună, domnişoară Ross. Tatăl
dumitale are tot ce-i trebuie?
— Da, mulţumesc. Cred că se pregăteşte deja
de culcare.
— Şi dumneavoastră doamnă? Pot să vă mai
fiu de folos cu ceva?
Ea se strădui să fie cuminte şi trimise toate
ideile minunate care îi trecură prin cap înapoi în
eter.
— Nu. mulţumesc, Pat. Pe mâine.
— Noapte bună, doamnă.

— Este o clădire mare şi veche, îi spuse

domnul Ross lui Pat a doua zi dimineaţă, la cafea.
Şi are un amplasament superb. Cred că ar fi
perfectă pentru ceea ce-ţi trebuie.
— Sună aproape prea frumos ca să fie
adevărat. Pat privi în ceaşca de cafea, în timp ce
mintea lui începuse deja să studieze posibilităţile
pe care le deschidea oferta lui. Daca ar putea
găsi amplasamentul adecvat, dacă şi-ar putea
pune visul pe picioare, ar putea începe să
trăiască cu adevărat, să termine cu viaţa asta
încorsetată în uniformă şi papion. Să priveşti, dar
să nu vezi. Să vezi, dar să nu atingi. Viaţa alături
de Camilla îl făcea să-i vină să se urce pe pereţi.
— Ce-ai zice să aruncăm o privire la începutul
săptămânii viitoare?
— Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
 — Bună dimineaţa tuturor. Dusty intră în
încăpere arătând proaspătă şi curată, ca un câmp
de margarete. Era îmbrăcată cu o bluză galben
pal, cu mâneci scurte, şi cu jeanşi, ţinută care
topi bruma de hotărâre care mai rămăsese în
mintea lui Pat în ceea ce o privea.
El se ridică în picioare şi strânse vasele de pe
masă, neîngăduindu-le ochilor săi să privească
mai sus de vârfurile picioarelor goale care se
zăreau de sub tivul jeanşilor.
— Bună dimineaţa, domnişoară Ross. Ce-ai
zice de o omletă?
— Ce-i cu toată aiureala asta cu „domnişoară
Ross"? întrebă tatăl ei. După toată giugiuleala aia
dintre voi pe ringul de dans ar fi trebuit să
depăşiţi demult faza asta.
— Bună dimineaţa şi ţie, tată. Ea îl sărută pe
obraz şi se aşeză alături de el. O omletă ar fi
nemaipomenită, Pat.
Vocea ei era uşoară şi vioaie, ca o melodie
veselă care-l chema precum ademenirea anticelor
sirene. Pat puse tigaia direct pe arzător. Nu era el
unul din marinarii lui Ulise! Scoase ouăle din
frigider şi avu grijă să stea tot timpul cu spatele
la Camilla.
— Frumos din partea ta că ai hotărât în
sfârşit să te scoli, bombăni tatăl ei. E aproape ora
prânzului şi noi am mâncat de câteva ore bune.
— Nu văd ce-i aşa de rău în faptul că dorm
târziu sâmbăta. Am ajuns acasă după miezul
nopţii şi eram foarte obosită. Pe deasupra — îl
privi pe Pat cu coada ochiului, în timp ce-i aducea
sucul de portocale — am avut nişte vise aşa de
frumoase, încât nu m-am îndurat să mă trezesc.
Pat se retrase lângă tejghea şi bătu ouăle
până ce fierbinţeala din sângele lui se potoli.
Când afacerea lui avea să fie pusă pe roate, o să
lase slujba asta şi o să se întoarcă pentru a
accepta provocarea care se citea în ochii Camillei.
O să aibă ei grijă să înteţească acea flacără până
ce-o să se prefacă într-un rug.
— Cafea, domnişoară Ross?
— Hei, las-o mai moale, că şi-aşa abia de-i
ajungi cu prăjina la nas, protestă tatăl ei. O
cheamă Camilla. încearcă. Ca-mi-lla.
Ochii ei albaştri îl înfruntară, sclipind ca nişte
lacuri îngheţate de munte. Ea juca un joc la care
se pricepea şi el foarte bine.
— Cafea, Camilla? Numele se rostogoli de pe
buzele lui, dulce ca mierea.
— Da, mulţumesc. Lacurile de munte se
încălziră, în timp ce Camilla şi tatăl ei stăteau de
vorbă, Pat îi pregăti omleta. Camilla, Camilla,
Camilla. Îi plăcea cum sună numele ei atunci
când îl rostea cu glas tare. Răsturnă omleta pe o
farfurie şi i-o puse în față, apoi umplu din nou
ceaşca lui şi pe a domnului Ross.
— Ai destul loc acolo? îl întrebă domnul Ross
pe Pat. Ce-ar fi să ne tragem mai aproape de
Camilla? O făptură mărunţică cum e ea n-are
nevoie de prea mult loc.
— Poate că voi doi v-aţi făcut planul să mă
trimiteţi să stau pe treptele de la intrare!
— Nu, doamnă. Pat îi zâmbi şi apoi se
corectă. Nu, Camilla.
 Îi lungi numele destul de mult, încât să facă
să-i ţâşnească umbre purpurii în obraji, apoi îşi
pironi privirile în ceaşcă. Să-i întoarcă numai puţin
din purtarea ei diabolică şi va deveni ceva mai
respectuoasă.
— Suntem bucuroşi să avem printre noi o
persoană aşa drăgălaşă, o asigură tatăl ei. N-am
dreptate Pat?
El etala un zâmbet larg.
— Ba chiar foarte multă dreptate.
— Apreciez entuziasmul vostru.
— Hai, Camilla, spuse tatăl ei, bătând-o
uşurel pe spate. Fii fată drăguţă.
Ea îi întoarse o privire iritată, dar tatăl ei îi
răspunse cu o expresie de surprindere:
— Doamne, zise el, dar chiar că ai început să
prinzi puteri. Ochii lui îi măsurară umerii. Parcă ţi
s-au îndreptat şi ţi s-au semeţit umerii. Cum ai
reuşit, te-ai apucat de gimnastică?
— Pat a elaborat un program de exerciţii
pentru mine, răspunse ea.
— Bună idee, îi spuse lui Pat tatăl ei. Începuse
să devină cam molatică.
Pat sorbi din cafea.
— Mai degrabă genul firav, aş zice.
— Da, în partea de sus a corpului, îi dădu
dreptate Dusty senior. Dar în zona mijlocului,
moliciune de orăşeancă, cum ar zice băieţelul
nepotului meu.
De data asta, Pat luă o înghiţitură zdravănă
de cafea.
— Nu cât să fie neplăcut, deşi mai e până la
perfecţiune.
 Două perechi de ochi albaştri se îndreptară
spre el, o pereche privind ironic, cealaltă
încruntată şi furtunoasă. Un bărbat mai puţin dârz
ar fi socotit de cuviinţă să strângă pânzele şi să
adăpostească corabia într-un port mai liniştit, dar
cei din neamul Mahoney erau croiţi dintr-o stofă
mai aspră.
— E încă prea devreme ca să se vadă
îmbunătăţirile, spuse Ross, ţinând mâna pe
umărul Camillei. Dar le poţi simţi.
Pat mai sorbi o dată din cafea şi goli ceaşca.
Din nefericire, a se ridica acum ca să şi-o umple
din nou ar fi semănat a abandon, a laşitate. Nu
dădu importanţă acestui pericol care vuia în
depărtare.
— Ei, dar tu poţi? întrebă Camilla.
Vocea ei avea o calitate pe care nu i-o
observase înainte, de a produce ecou, iar ochii îi
erau plini de luminiţe sclipitoare. O privire rapidă
confirmă bănuielile lui. Luminiţele sclipitoare erau
scântei, scântei în toată regula, de la un incendiu
de pădure.
El îşi drese glasul şi încercă să domolească
flăcările cu o doză de profesionalism rece.
— Iartă-mă, ce-ai spus, doamnă?
Buzele ei se ridicară într-un surâs.
— Întrebam dacă tu poţi să simţi
îmbunătățirile!
Provocarea din vocea ei era mai presus de
orice îndoială, ca, de altfel, şi strigătele
strămoşilor săi irlandezi care-i impuneau să ridice
mănuşa. Pentru onoarea clanului Mahoney. Pentru
mândria familiei, pentru generaţiile nenăscute
încă şi care aveau să poarte povara ruşinii dacă el
s-ar fi dovedit laş, inspiră adânc şi se întinse să-i
pipăie umărul.
— Da, încuviinţă ei începe să se simtă u șor.
Serios!
Jăratecul sclipi în privirea Camillei şi Pat îşi
trase uşurel scaunul înapoi, între laşitate şi bun
simţ era totuşi o diferenţă. O să-şi ia cafeaua
acum, înainte ca focul care-l îmboldea să
răspundă, să nu fi stârnit o furtună.
— Mai e ceva ce-ai vrea să controleze, tată?
Întrebarea se adresa tatălui ei, dar ochii
Camillei râmaseră aţintiţi spre Pat.
— Şi pectoralii tăi arată bine, spuse domnul
Ross. Ce părere ai, Pat?
La dracu' cu bunul simţ:
— Cred că …..
— Laşule.
Laş? Îl făcuse cu adevărat pe Mahoney laş?
— Talia ta arată bine!
Pat se întoarse încet până la masă şi strânse
ceștile tuturor, tocmai când Camilla termină
omleta.
— A fost delicioasa. Pat. Vocea era aproape
normală. E clar că te pricepi cu ouăle!
În ochii ei era o ironie, iar pe buze un zâmbet
provocator. Strămoşii ţipau, cerând sa fie
răzbunaţi, îi îngăduiră numai să pună cana de
cafea înapoi pe sobă. Apoi îi înarmară braţul
pentru luptă. Un zâmbet irlandez, pur și
nevinovat, i se aşternu pe buzele neamului
Mahoney îi veni pe limbă, iar farmecul unor
întregi generaţii îi juca în priviri.
 Îşi mişcă scaunul pe după colţul mesei şi îşi
dădu drumul pe el. Ochii Camillei se îngustară,
bănuitori, în clipa când el îşi alunecă braţul peste
mijlocul ei.
— E chiar foarte bine, spuse el, râzând din
toată inima, şi strânse braţul puţin mai tare. Ea se
cuibări lângă el, mireasma ei discretă
îmbălsămând aerul. Perfect, dacă e s-o spunem
cinstit.
— Mă bucur atât de mult, murmură ea,
încercând să se elibereze din strânsoarea lui.
El zâmbi şi refuză să se clintească, în timp ce
mâna cealaltă îi atinse coapsa, pipăind ţesătura
jeanşilor mulaţi.
— Şi coapsele se prezintă destul de bine, o
asigură Pat, mişcând mâna încet în lungul
piciorului ei. În jos, pe coapsă, peste genunchi şi
apoi în jurul gambei. Ochii ei se întunecară. Şi
muşchii ăştia de pe gambe. El clătină trist din
cap. Ar fi în stare să-l ispitească în păcat şi pe
sfântul Patrick în persoană?
Tatăl ei abia se ţinea să nu râdă.
— Ai făcut o treabă al naibii de bună, Pat.
— Mulţumesc, domnule. Fireşte că îmi dau
toată osteneala ca să fie bine. Iubita mea mamă,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul, a insuflat un
sentiment al datoriei şi un ascuţit simţ de
disciplină băieţilor ei.
Se ridică şi dădu drumul, fără tragere de
inimă, taliei Camillei. După ce-şi trase scaunul în
spate, sorbi din cafea. Strămoşii se retraseră în
tărâmul umbrelor. Tăcerea care urmă părea ca şi
explozivă, în ciuda chicotelilor lui Dusty senior.
Pat încă mai simţea atingerea piciorului Camillei
sub mâna lui. I-ar fi plăcut să-i încerce toţi
muşchii din nou, dar de data asta fără bariera
ţesăturii de denim. Mai luă o înghiţitură din cafea,
dar nici chiar lichidul amar şi fierbinte nu reuşi
să-i distragă gândurile.
— Mai vrei cafea; tată? Vocea ei era aproape
normală. Pat se sili să privească în ochii ei şi-i
descoperi înceţoşaţi, ca un foc făcut cu lemne
verzi, dar nu părea furioasă.
Tatăl ei se ridică în picioare şi se aplecă s-o
sărute.
— Limita mea e de două ceşti, scumpo. Am o
mulţime de treburi, aşa că mai bine o iau din loc.
Îţi mulţumesc pentru toate.
Ea se ridică la rândul ei în picioare şi el o
cuprinse, afectuos, cu braţul.
— Ştii ce-i atât de grozav la fetiţa asta? i se
adresă el lui Pat. Întotdeauna se poate glumi cu
ea.
Pat nu-şi îngădui decât o priviră fugară către
Camilla. Încă mai avea privirea aceea ciudată în
ochi. Căută un punct de sprijin, măcar cât să fie
sigur că strămoşii plecaseră de-a binelea. Toţi
dispăruseră, luând cu ei acei farmec vestit ai
neamului Mahorrey şi lăsând în urmă numai focul
care dăduse naştere tuturor generaţiilor de
urmaşi. Era cazul să facă un duş rece sau o
şedinţă de antrenament cu greutăţile cele mai
grele.
Împreună cu Camilla îl conduse pe domnul
Ross până la uşă.
 — Nu face tu singur curăţenie, îi spuse
acesta. Ai putea să pui la treabă muşchii ăştia
proaspăt antrenaţi.
Camilla izbucni în râs, din toata inima, care-l
făcu pe Pat să simtă fiori pe şira spinării. Nu că ar
fi avut ceva împotriva unui râs sănătos din când
în când, dar lui Pat i se părea că strălucirea din
ochii ei nu venea din radiaţia veseliei.
Când uşa se închise în urma domnului Ross,
trupul lui Pat intră în alertă. Era posibil ca
următoarele câteva minute să fie cam delicate.
— Mă duc să fac curat, spuse el.
— Ce drăguț din partea ta!
— Vreau să fii convinsă că merit banii pe
care-i dai.
— Am eu grijă să fie aşa!
Zâmbetul ei periculos îi aduse aminte de
absenţa unor Mahoney micuţi care să-i ducă mai
departe numele si de datoria lui de a remedia
această situaţie, dar picioarele îl purtară totuşi
spre bucătărie. Acolo îşi cufundă mâinile în apa
fierbinte, cu detergent, pentru spălatul vaselor.
Durerea era mare, dar nu reuşea să înăbuşe
batjocura strămoşilor, care, dintr-odată,
reapăruseră.
Dusty nu se grăbi. Dacă era un lucru bun pe
care-l învăţase, în afacerile imobiliare, era acela
că o planificare inspirată a timpului avea un rol
deosebit. O proprietate putea să valoreze câteva
mii într-o săptămână şi milioane săptămâna
viitoare. Totul era să alegi bine momentul. Îl auzi
pe Pat spălând vasele în bucătărie şi se apucă de
lecţiile de contabilitate. Când ajunse la jumătatea
studiului la istorie, îl auzi pe Pat începându-şi
exerciţiile cu ridicări de greutăţi şi zâmbi. Timpul
se apropia. Termină de citit la istorie şi frunzări
romanul pe care-l începuse. Eroina, tremurând de
frică, fusese smulsă din braţele războinicului său
irlandez. Probabil că ei n-o pusese la nici un fel de
exerciţii, altfel ar fi fost în stare de mai mult decât
să se smiorcăie. Dusty ridică ochii din carte. Din
camera lui Pat nu se auzea nici un sunet.
Un delicios sentiment de răutate o învălui, în
timp ce porni în lungul holului. Tatăl ei scăpase de
răzbunarea ei, dar Pat nu. El n-avea nici o şansă
să scape. Avea să-l facă să plătească pentru felul
cum o ironizase, şi încă cum! Azi avea să simtă şi
el aceeaşi foame care-o măcinase pe ea. Auzi
zgomotul duşului şi se aşeză pe bancheta
instalaţiei de forţă. Când zgomotul apei curgând
încetă bătu uşurel la uşa băii.
— Vreau să-ţi spun ceva, dacă nu te superi, îi
strigă ea.
El se opri din fredonat şi, peste numai o clipă,
apăru doar cu un prosop înfăşurat în jurul
mijlocului. Buimăceala şi consternarea îi bântuiau
chipul, ca nişte diavoli răzvrătiţi.
Un sentiment de milă încercă să iasă la
suprafaţă, ca primii ghiocei ai primăverii, dar
Dusty îl studie o clipă şi îl găsi nepotrivit, îl
smulse din rădăcină şi îl azvârli deoparte. El nu
merita să fie cruţat.
— Vin să vorbim într-o clipă, domnişoară
Ross, spuse el. Dă-mi voie numai să mă îmbrac şi
am să vin să te caut eu.
 — Măi, măi, dar ce politicos eşti! Ca o pisică
sălbatică ce se repede la o pradă neajutorată, ea
făcu un pas spre el.
— Întotdeauna sunt politicos, doamnă. Cel
puţin întotdeauna încerc să fiu politicos.
— Întotdeauna? Ea se apropie şi mai mult şi-i
dădu ocol încet, bucurându-se de încercarea lui
evidentă de a fi tot timpul cu ochii pe ea. Atunci,
cum ai califica purtarea de azi dimineaţă de la
micul dejun? Foarte politicoasă, potrivit de
politicoasă sau nu tocmai politicoasă?
Un zâmbet se lărgi pe faţa lui Pat,
înlăturându-i orice urmă de îngrijorare.
— Aceea a fost doar o mostră de umor
prietenesc. N-am intenţionat să dovedesc câtuşi
de puţin lipsă de respect.
— Ei, să ştii că n-a fost tocmai cinstit.
— Cinstit? Intensitatea zâmbetului lui păli
întrucâtva, dar ceea ce se putea citi în ochii lui
era nedumerire şi nu îngrijorare. Taţii îşi
tachinează întotdeauna fetele. Asta-i felul lor de a
le arăta cât de mult le iubesc.
— Din câte ştiu eu, nu am decât un singur
tată.
Pat îşi trecu o mână prin păr; cealaltă mână
era ocupată să ţină bine marginile prosopului, ca
să nu se desfacă.
— Ei, şi fraţii mai mari au tendinţa să facă
acelaşi lucru.
— Eu nu am nici un frate. De fapt, sunt
singurul copil.
Ea se afla acum în spatele lui, iar el fu nevoit
s-o privească peste umăr. Pat ridică din umeri.
 — În fine, termenul poate fi folosit în sens
larg. El îi poate include pe toţi bărbaţii care se
simt apropiaţi de tine într-un mod fratern.
— Deci, dacă e firesc ca un frate să-şi
tachineze sora, s-ar părea că e normal ca şi o
soră să-şi poată tachina fratele, corect?
— Da, încuviinţă el încet. E corect.
— Mă bucur că eşti de acord. Ea zâmbi şi
reveni în faţa lui. Pentru că aş vrea să-ți aplic şi
eu acelaşi tratament. Aş vrea să te ajut la fel cum
m-ai ajutat tu pe mine.
— Cum?
Ea se aştepta ca pe el să-l cuprindă panica,
dar el clipi numai o dată şi parcă îşi transformă
chipul în piatră. Ochii lui erau aţintiţi într-un punct
aflat dincolo de ea. Ea nu lăsă ca dezamăgirea
să-i submineze hotărârea.
— Vreau să spun că poate te antrenezi fără
nici un efect, preciza ea. Ai efectiv nevoie de
cineva care să-ţi spună cât de vizibile sunt
rezultatele.
Bătaia din timpanele ei era atât de puternică,
încât oricum n-ar fi putut auzi replica lui, în caz că
ei ar fi spus ceva, dar îi urmări buzele. Nu se
clintiră. Ea respiră adânc şi-şi adună toată forţa
ca să continue. Ajunsese deja destul de departe.
Nu putea da înapoi tocmai acum. Şi, de fapt, nu
se auzea în sinea ei decât un firicel de voce care
o avertiza să fie prudentă, şi acela era uşor de
trecut cu vederea, îşi puse mâinile pe umerii lui,
strivindu-i uşor.
— Foarte fermi, aprecie ea. Aş spune că sunt
tari ca stânca.
 Mâinile ei coborâră de pe umeri pe braţe, de-
a lungul pielii încă umede.
— Bicepşii sunt superbi.
Îşi aduse aminte de strânsoarea braţelor lui
din seara precedentă, de pe ringul de dans.
Bicepşii erau mai mult decât superbi, erau
perfecţi. Erau aceia pe care şi-i dorea ea ca să fie
strânsă în braţe. Acum. Mâine. Întotdeauna.
Propria ei piele o ardea, în timp ce-şi coborî
mâinile pe antebraţele şi pe mijlocul lui. Nici o
clipire de emoţie nu se zări pe chipul lui.
— N-ai perniţe, spuse ea, ţuguiindu-şi buzele.
Mâinile ei se mişcară uşor în jurul taliei, pe
deasupra prosopului. Dar cred că o femeie ar
putea găsi ceva de care să se agate, totuşi.
— N-am primit până acum nici o reclamaţie în
sensul ăsta, murmură el.
Detaşarea lui o irita, mai ales dacă o compara
cu propria ei febrilitate crescândă. Oare toate
astea nu-l afectau în nici un fel? Îi cuprinse talia
cu braţul.
— E plăcută la mângâiat, spuse ea.
Inima lui o luase şi ea la goană. Ea putea s-o
audă, o simţea deja, dar chipul lui rămânea la fel
de imobil. Era hotărâtă să nu se oprească până
când el nu s-ar fi clintit.
Mâinile ei se despărţiră şi urcară, de la talie,
de-a lungul muşchilor de pe spate.
— Muşchii laterali sunt foarte bine definiţi. Un
zâmbet îi juca pe buze, în timp ce se porni să-i
gâdile, încetişor. Deşi sunt puţin cam sensibili.
Mai multe chicote îi scăpară, atrase de expresia
cruntă de pe chipul lui. De fapt puternici, dar
sensibili, este o combinaţie minunată.
Inima lui Dusty începu să bată din ce în ce
mai repede, îşi simţea capul învârtindu-se cu
putere dar n-ar fi vrut să-şi oprească explorarea.
Mâinile ei plutiră în sus si în jos pe pieptul lui.
Muşchii erau tari şi superb definiţi sub stratul de
păr des şi întunecat. I-ar fi plăcut să simtă acei
cârlionţi şi toată puterea aceea cu buzele dar se
trase înapoi, încercând să-şi păstreze mintea
limpede. În schimb, îşi răsfiră degetele şi-şi lăsă
palmele să se desfete la atingerea pieptului
puternic şi a forţei care se simţea în ei.
— Pieptul e minunat, auzi ea o voce cu
răsuflarea tăiată pe care abia o recunoscu.
Privirea lui se întunecă, până când ajunse
aproape întocmai cu aceea a îndârjitului războinic
irlandez din visurile ei, cei ai cărui trup îl
aprinsese pe al ei noapte de noapte, ca să se
trezească înfometată şi nesatisfacută, dimineaţa.
Dusty hotărî că este timpul să-şi recapete
stăpânirea de sine şi controlul asupra mâinilor
sale. Le trase şi le lăsa în jos, de o parte şi de alta
a corpului.
— Picioarele nu te interesează? întrebă el cu
o voce înceată şi răguşită.
— Picioarele?
Ochii lui parcă muşcau din ea, răsucindu-i
stomacul, storcându-i aerul din plămâni.
— Eu ţi-am controlat picioarele. Ar trebui să le
controlezi şi tu pe ale mele. Aşa ar fi corect.
Dusty privi în jos spre coapsele cu muşchii
frumos cizelaţi, care se zăreau sub prosop. Ar fi
vrut să le atingă, voia să le mângâie şi să le
simtă, să exploreze şi să se joace, nu numai cu
mâinile. Dar şi cu buzele, şi cu picioarele, întregul
ei trup tânjea după al lui. Ca să se stăpânească,
Dusty trebui să facă uz de toată forţa, ba chiar şi
de amintirea Maicii Ida Gammon, diriginta ei din
şcoală.
— Putem lăsa picioarele pentru altă zi, spuse
ea.
Pat clătină din cap şi o privi preţ de două
treimi dintr-o veşnicie.
— Nici unul dintre noi nu poate băga mâna în
foc că apucă ziua de mâine.
Ea nu răspunse; ce-ar fi putut să răspundă?
Totul fusese plănuit a fi numai un joc, o glumă ca
să se răzbune. E drept, visase la Pat, tânjise după
atingerea lui, dar nu intenţionase să intre pur şi
simplu peste el şi să-l seducă. Sau intenţionase?
Ar trebui să fugă acum, înainte ca lucrurile să-i
scape de sub control.
Picioarele ei n-aveau mai multă forţă decât
gheaţa topită şi nu luară în seamă rugăminţile ei
disperate de a o duce de-acolo şi a o scoate în
noi. Rămase pironită locului, în timp ce dorinţa îi
prefăcea toată hotărârea în scrum.
Încet, Pat veni către ea şi o luă în braţe.
Mâinile ei, dintr-odată părăsite de orice urmă de
curaj, se odihniră pe ceafa şi pe umerii lui, în timp
ce mâinile lui i se strecurară sub cămaşă,
masându-i încetişor spatele.
— Lateralii şi deltoizii sunt frumoşi, murmură
el în urechea ei.
 Ea se sprijini de el şi îl lăsă să-i adulmece
gâtul, lăsă respiraţia lui s-o încălzească, să-i
trezească dorinţa mocnită. Cu fiecare blândă
atingere a buzelor lui pe pielea ei, focurile se
aprindeau tot mai amarnic, vâlvătaia ameninţa s-
o înghită. Respiraţia i se acceleră şi închise ochii.
Buzele lui dansau parcă pe gâtul ei şi în jurul
urechii un vals lent şi senzual, transformând
bătăile inimii ei într-un ritm primitiv, răsunător.
Mâinile lui alunecară şi-i prinseră ca într-o cupă
sânii care fuseseră liberi sub cămaşă.
— Ce frumos, şopti el, întreaga ei fiinţă se
topi în el, mişcându-se fără permisiunea ei, dar
avându-i totuşi aprobarea. A fi strânsă în
îmbrăţişarea lui era raiul pe care-l visase. Şi încă
războinicul din închipuire nu era nimic pe lângă
Pat. Pat era adevărat, el era aici. Buzele lui se
desprinseră de pielea ei şi ea strigă, protestând
împotriva acestui abandon.
— Pat, Pat!
Dar chiar în clipa când aceste suspine şoptite
ieşeau de pe buze, Dusty simţi trupul lui Pat
lipindu-se de ea fără acoperământul protector al
prosopului. Puterea lui o învălui într-o dulce
pornire posesivă. Buzele lor se alăturară chemării
pasionate, lipindu-se într-un cântec fără cuvinte,
vibrând de dorinţă, o melodie fără vârstă a nevoii
şi foamei şi unirii.
Totul mergea prea repede. Lumea lui Dusty se
învârtea cu o viteză care ameninţa să-i spulbere
orice control şi o cuprinse frica că vor fi azvârliţi
amândoi de forţa centrifugă. Încercă să-l
avertizeze pe Pat asupra înălţimilor ameţitoare
spre care se îndreptau, dar arşiţa dorinţei îi topi
cuvintele într-un singur geamăt care-i scăpă de
pe buze, fără să fie luat în seamă. Propriile ei
mâini traseră de cămaşă, în vreme ce mâinile lui
Pat se luptau cu jeanşii. Buzele li se încleştară,
despărţindu-se pentru o scurtă clipă, cât să dea
drumul cămăşii să alunece peste cap, apoi se
uniră din nou, aţâțând focul care ardea între ei
până la o intensitate înspăimântătoare.
Trupul lipit de al ei era aspru: îl simţea
alcătuit din muşchi tari, puternici, acoperiţi cu o
pătură de păr des şi sârmos. Senzaţia atingerii lui
o vrăjea şi o încânta, în timp ce mâinile ei îl
cercetau şi-l trăgeau mai aproape. Pieptul şi
spatele lui păreau tăiate în piatră. Oriunde ar fi
cutreierat mâinile ei, întâlneau numai tăria ca de
stâncă a muşchilor lui. Galopul feroce al inimii lui
spunea la fel de mult despre foamea lui ca şi
durerea pe care o simţea ea în trup, despre
dorinţa ei.
Războinicul ei irlandez şi sălbatic puse atunci
stăpânire pe ea. Cu grijă, o coborî pe podea.
Puterea, dârzenia şi dorinţa se topiră toate într-o
singură fiinţă fremătătoare, într-o unică existenţă
palpitândă, în clipa când el pătrunse în ea şi o
copleşi. Picioarele ei îl cuprinseră, trăgându-l în
uimirea, în vibraţia ei.
Mâinile lui o aprindeau şi o linişteau, îi
prindeau sânii în căuşul palmei, îi pârjoleau
coapsele, aţâţau focul care o devora,
transformându-l într-o vâlvătaie incontrolabilă şi
sălbatică.
 Era deasupra ei, în ea şi de jur-înprejurul ei. El
deveni întregul ei univers şi îi umplu fiinţa. Ea
pluti prin univers, legată numai de Pat agăţându-
se de el ca de unica realitate, până când o
explozie violenta o zgudui şi-şi trimise ecoul în
fiinţa lui Pat, lăsându-i epuizaţi. Rămase legată de
el, respirând precipitat şi gâfâit, încă învăluită de
braţele lui. Un caleidoscop de miracole îi juca în
minte, dor şi nevoie, putere şi vie tandreţe şi
posesiune. Ea îl cucerise pe el? Sau el o cucerise
pe ea?
— Camilla!
Şoapta răguşită o făcu să deschidă ochii. Privi
în ochii lui şi văzu în ei lumea întreagă, care o
aştepta. Răspunsul era „da".
— Cum a fost cina? şopti Dusty în urechea lui
Pat.
— Complimentele mele bucătarului şef! Îți
aminteşti cumva telefonul lui?
Dusty îl împinse pe spate, culcându-l pe
covorul din living și se aşeză peste pieptul lui lat.
— Nu face atâta pe deşteptul. Se zice despre
Gino că are cea mai bună pizza din oraş.
— Puteam să pregătesc eu ceva, totuşi, spuse
Pat în timp ce aşternea sărutări delicate ca nişte
petale de trandafiri în lungul gâtului ei.
— Am vrut ca nimic să nu-ţi distragă atenţia.
Degetele lui începură să-i maseze spatele,
încălzindu-l, ca razele soarelui. Dusty s-ar fi
încovrigat şi ar fi tors ca o pisicuţă dacă n-ar fi
fost norii aceia care colindau prin privirile lui.
— Tu eşti şeful, murmură el.
Suspinând, Dusty se ridică în coate.
 — Numai în ce priveşte îndatoririle tale de
valet, spuse ea cu hotărâre. Asta n-are nimic de-a
face cu relaţia dintre un valet şi stăpâna lui.
Îl sărută uşor pe buze. Este strict o relaţie
între un bărbat şi o femeie.
Pat îi mângâie obrazul cu dosul palmei:
— Şi-acum ce ne facem, Camilla?
Cuvintele i se rostogoliseră din piept, făcând-
o să se înfioare de excitare.
— Ce ne facem cu ce? întrebă ea, leneşă.
— Aveam o anumită relaţie de lucru. Într-un
anume fel, lucrurile s-au complicat.
— Amândoi avem cât o slujbă, spuse ea. Şi, în
acelaşi timp, ne-am apropiat unul de celălalt.
Asta nu-i cu nimic diferit de situaţia altor mii de
cupluri din acest oraş sau din lumea întreagă.
Dacă despre asta e vorba.
Faţa lui se crispa, încruntată.
— Nu avem, pur şi simplu, două slujbe
oarecare. În caz că ai uitat, eu lucrez pentru tine.
Cu atâta „şefule" în sus, „şefule" în jos ar fi şi
greu să uit.
— Iartă-mă, câteodată îmi pierd controlul.
Dusty izbucni în râs.
— Asta am observat.
Temperamentul lui irlandez începu să câștige
teren asupra umilinţei.
— Vai, vai, spuse ea, Paddy se înfurie!
— Ba deloc, mormăi el printre dinţi şi o trase
spre el.
Buzele lui le prinseră înfometate pe ale ei şi
Dusty simţi viaţa pulsând în fiecare muşchi ai lui.
Pat o rostogoli pe spate şi îşi reluă locul de
deasupra.
— Vom menţine relaţia noastră de serviciu şi
relaţia noastră personală strict separate, îi şopti
Pat în ureche.
— Toţi irlandezii sunt aşa de poetici?
Buzele lui le pecetluiră pe ale ei, cu surâsul
lui cu tot, iar trupul îi deveni neputincios,
prizonier al plăcerii.

— Ei, uite-o acolo. Nu-i aşa că-i o frumuseţe?

Pat privi pe partea cealaltă a străzii spre
vechea fabrică părăsită.
— Pare mare şi solidă. Cum e structura?
Tatăl Camillei îşi mută nelipsitul trabuc în
celălalt colţ al gurii, înainte de a vorbi.
— Are ziduri de cărămidă groase de treizeci
de centimetri. Nu se mai construieşte astăzi aşa
ceva.
Traversară strada ca să privească de aproape
clădirea. Gardul cu lanţuri de fier era deteriorat
pe alocuri, buruienile năpădiseră vechile locuri de
parcare, iar mare parte din ferestre erau
acoperite cu placaj.
— A fost o fabrică pentru asamblat biciclete.
Pat mormăi:
— Şi directorii au mutat operaţiunea asta
peste ocean?
Bărbatul mai în vârstă ridică din umeri, în
timp ce-şi scoase din gură chiştocul rămas din
trabuc.
— Peste ocean. Sau în sud. Sau poate în alt
stat. Ce contează?
 — Pare destul de mare, spuse Pat, în timp ce-i
dădeau ocol.
— În privinţa asta să n-ai nici o îndoială,
spuse domnul Ross. Proprietatea se întinde până
la şosea. Poţi demola magherniţele alea şi vei
avea mai multe locuri de parcare decât o să ai
nevoie.
Pat înclină din cap, dar entuziasmul începea
să prindă aripi în sinea lui. Poate că asta era
tocmai ce căuta. Arăta atât de prost pe dinafară,
încât el şi cu partenerii lui ar putea s-o ia pe
nimica şi le-ar rămâne suficient capital pentru
renovări.
— Eşti la o distanţă care se poate parcurge pe
jos de o zonă cu o sută cincizeci de mii de oameni
care au bani destui de cheltuit, sublinie domnul
Ross. Şi eşti destul de aproape de autostradă şi
de mijloacele de transport public ca să mai
ciupeşti încă trei sute de mii. Vrei să vezi
interiorul?
Domnul Ross îi conduse spre un colţ
îndepărtat ai proprietăţii, ridică o bucată din gard
şi se strecurară înăuntru.
Pat privi în sus la clădire — ferestre sparte
care-şi căscau găurile, mâzgălituri pe ziduri şi un
aer dezolant. Locul îi amintea de fabrica aceea în
care muncea mama lui atunci când plecase el de
acasă, când banii lui veniseră prea târziu ca s-o
mai salveze, într-un anume sens. Era drept ca
tocmai un astfel de loc să-i dea lui şansa de a
trăi, şansa de a fi fericit. Îşi jurase atunci, demult,
că nu se va căsători niciodată până când nu va fi
în stare să întreţină deplin o soţie şi o familie, fără
nici un ban de la nimeni. Poate că această clădire
era biletul lui către asta.
Şi pica tocmai la timp; nu era deloc împăcat
cu aranjamentul ăsta nou cu Camilla. Nu era just,
indiferent cât de bine se potrivea trupul ei lângă
trupul lui. Ar fi trebuit să fie destul de tare ca să-
şi aducă aminte care-i sunt îndatoririle; trebuia să
fie destul de tare ca să-şi amintească faptul că nu
este în situaţia de a putea să aibă grijă de ea, cel
puţin nu în maniera protectoare, ocrotitoare, în
care un bărbat îi poartă de grijă femeii sale. Dar
singurul lucru pe care şi-l amintea atunci când
era lângă ea, era foamea lui mistuitoare de
bărbat şi căldura ei de femeie. Poate că era cam
ciudat, poate era demodat felul lui de a gândi.
Mai avusese şi alte femei înainte, pe care le
sărutase şi le ţinuse în braţe, ştiind bine că nu au
nici un viitor împreună, dar niciodată acelea nu-i
treziseră un asemenea sentiment de vinovăţie.
Trăia acum timpuri moderne. Ar fi trebuit să se
relaxeze numai şi să se bucure de ceea ce i se
oferea. Nimeni nu venea să-l întrebe dacă
intenţiile lui sunt onorabile; nimănui nu-i păsa de
asta. Combinaţiile pe termen lung erau
demodate.
Dădură colţul clădirii şi găsiră şase sau poate
opt oameni strânși în jurul unui foc. O găleată de
tablă atârna deasupra flăcărilor, dar oamenii
priveau către cei doi străini.
— Nu vă deranjaţi din pricina noastră, spuse
Pat. Eu şi prietenul meu vrem numai să aruncăm
o privire.
 Trecu, împreună cu domnul Ross, şi-şi croiră
drum în clădire.
— Femeia de serviciu a fost bolnavă în
ultimele zile, se auzi o voce spartă în urma lor.
Aşa că e puţin cam dezordine.
Urmară nişte şuierături care probabil că voiau
să fie râsete.
Odată intraţi, Pat se concentra asupra clădirii,
alungându-şi-o pe Camilla din minte. Părea o
construcţie solidă, deşi în cele din urmă hotărârea
avea s-o ia partenerul lui, care era arhitect. Era
clar că putea să adăpostească magazinele cu mai
multe nivele pe care le doreau, precum şi
depozitele de diverse mărimi.
— E grozavă, spuse Pat cu simplitate.
Se întoarseră şi făcură pe jos drumul de
aproximativ o milă până la casa Camillei.
— Cine sunt oamenii din grupul ăsta al tău?
întrebă domnul Ross. N-ai nevoie de un bătrân
care a lucrat în construcţii şi are ceva bani de
investit?
— Ai vrea să intri în afacere? întrebă Pat.
— Fireşte, ridică din umeri Dusty senior. Viata
la pensie a început să devină tare plicticoasă şi,
în plus, mi-ar plăcea să revăd locurile vechi
renăscând. Poate ar putea să ne dea şi Camilla o
mână de ajutor.
Nu, ea nu putea. Nu intra în schema lui.
— Va trebui să studiem o mulţime de
alternative.
— Dar ea e agent comercial pentru tranzacţii
imobiliare, ştii doar, insistă tatăl ei.
 Mai era, în acelaşi timp, şefa lui şi amanta lui.
Chiar atât de modern nu putea fi; n-o putea lasă
să facă totul pentru ei.
— Știu în ce constă slujba ei. Dar asta e
afacerea mea şi o să mă ocup singur de ea,
mulţumesc foarte mult.
Tăcerea îi învălui tot restul drumului, aidoma
ceţurilor umede şi pătrunzătoare din Liverpool.
Pat îşi înfundă mâinile în buzunare şi păşi înainte,
simţindu-se încurcat şi prost crescut. Nu avusese
nici un motiv să se răstească aşa la tatăl Camillei.
Ce vină avea el că lui Pat nu-i plăcea deloc
situaţia în care se afla?
Faptul că îi era valet şi amant era deja destul
pentru a-i stârni tot felul de dubii și temeri cu
privire la identitatea lui, la felul de om care
sălăşluia în trupul lui. Aducea toate generaţiile
trecute ale neamului Mahoney în jurul lui, ca sa-l
privească încruntaţi şi dojenitori şi să-i someze
să se poarte ca un bărbat. Nu trebuia, cu nici un
chip, să mai accepte să se bizuie pe ea pentru
nimic altceva.
— N-ați vrea să mâncaţi cu mine? îl întrebă el
pe domnul Ross, atunci când îşi încetiniră paşii în
faţa casei Camillei. Am cumpărat un carton cu
şase sticle de bere.
Bărbatul mai vârstnic ridică din umeri.
— Am trăit deja destul de mult. Îmi pot
permite să-ncerc.
— Cum naiba credeţi că mâncarea mea ar
putea să vă omoare?
 — Am pretenţii foarte mari. Organismul meu
intră în stare de şoc, dacă acestea nu sunt
satisfăcute.
Tăcerea îşi croi din nou drum între ei, cât
urcară scările, dar deveniră amândoi mai
sociabili, de îndată ce se aşezară la o bere. Pat
făcu sandvişuri: un strat de salată tocată pe două
baghete franţuzeşti proaspete, peste care clădi
din belşug mezeluri şi brânză.
— Doriţi maioneză?
Domnul Ross îşi acoperi faţa cu mâinile şi
clătină din cap în tăcere.
— O.K., murmură Pat. Turnă sos italienesc pe
ambele sandvişuri şi le duse la masă.
— Nu-i rău pentru un irlandez, spuse domnul
Ross după prima îmbucătură.
— E greu de spus ce vă place cu adevărat,
bombăni Ross. Sunteţi atât de exuberant când
lăudaţi totul.
Mâncară sandvişuri în tăcere, în cele din
urmă, domnul Ross spuse:
— Camilla pare mult mai fericită în ultima
vreme. Cred că-i face bine prezenţa ta.
Pat se opri, cu o bucăţică de sandviş în gură.
Nu era în uzanţe ca taţii să încuviinţeze
alunecarea valeţilor fiicelor lor spre roluri mai
intime. Ochii lui încercară să pătrundă gândurile
bărbatului din faţa lui.
Dusty senior mânca în continuare, fără să
pară deloc îngrijorat. După încă o înghiţitură,
continuă:
— Am avut impresia că s-a distrat bine la
meciul de vineri seară. A râs mult şi părea cu
adevărat relaxata. Demult n-am văzut-o atât de
lipsită de griji.
Pat înghiţi încet.
— Munceşte din greu, spuse el. Nu se
odihneşte cât ar trebui.
Gândurile îl purtară spre duminica trecută,
când lânceziseră în apartament toată ziua. O
ploaie mizerabilă îi ţinuse în casă, dar nu s-ar
putea spune că fuseseră deprimaţi. Apoi, ieri,
când ea venise de la lucru, o aşteptase cu o cină
specială. Specială, pentru că se păstrase foarte
bine câtă vreme ei se redescoperiră după ce
fuseseră despărţiţi opt ore atât de lungi. El nu-şi
făcuse, atunci, nici un fel de probleme în privinţa
lor. De unde, însă, toate îndoielile astea care-l
năpădeau acum?
Domnul Ross încuviinţă din cap.
— Întotdeauna a făcut totul cu intensitate.
Pat îşi bău berea cu o concentrare
neobişnuită, până ce modul de gândire specific
valetului îşi reluă locul în mintea lui.
— Cred că spargerea aceea, de acum câteva
luni, a îngândurat-o mult. Acum e mai liniştită,
dacă ştie că nu e singură în apartament.
Dacă tatăl ei avea alte teorii, nu lăsă să se
vadă nimic şi nici nu mai aduse vorba despre ea
până la plecare.
— Iartă-mă că am încercat s-o vâr pe Camilla
în afacerea ta, spuse domnul Ross. Îmi părea
numai rău la gândul că pierde comisionul.
— Totul e încă destul de vag acum, răspunse
Pat. Sunt sigur că toţi or să se bucure să
beneficieze de experienţa dumitale, dar nu-mi
place s-o văd pe Camilla pierzându-şi timpul în
faza asta.
Dusty senior încuviinţă din cap şi-i făcu semn
de rămas bun cu mâna, lăsându-l pe Pat privind
lung spre uşa închisă, încă multă vreme înainte
de a se îndrepta spre camera lui. Avea să se
relaxeze şi, bucurându-se de situaţie, va înceta cu
toate frământările astea. Cum suna vorba aceea?
Să se lase în voia curentului? Asta avea să facă el
de-acum înainte.
— Am venit! strigă Dusty, dar abia dacă
aruncă o privire fugară corespondenţei. Oricum,
miercurea n-aducea niciodată nimic
interesant.
Ochii ei cercetară living-ul. Era în perfectă
ordine.
Şi gol.
— Bună! Pat apăru în capătul holului şi ea citi
urarea în ochii lui, la fel de limpede cum se auzea
în voce.
— Bună!
El îi luă haina şi geanta, apoi o luă pe ea în
braţe. Grijile zilei se risipiră sub sărutările lui dulci
şi blânde şi calde. Îi dăduse toate drepturile
asupra inimii ei, din tot sufletul şi fără nici un fel
de rezerve.
— Deci, cum a fost ziua de azi? întrebă el,
îngăduindu-i să rămână cuibărită în braţele lui.
— Aglomerată. Ea îi trase capul în jos, lipindu-
l de al ei, pentru a retrăi acele atingeri tandre şi
blânde care îi regenerau sufletul. Dar pustie, mai
spuse, în timp ce buzele ei le căutară iarăşi pe ale
lui, sorbind pacea şi seninătatea forţei sale. Totul
începu să se limpezească şi ea se relaxa, lipită de
pieptul lui.
— Ai venit devreme acasă, spuse el,
rostogolindu-i cuvintele de-a dreptul în ureche.
Un deget mai îndrăzneţ se ridică şi se
strecură printre nasturii cămăşii lui, ca să-i simtă
asprimea pielii. Mâna lui se închise în jurul
degetului şi i-l duse la gură. O singură sărutare
linişti neastâmpărul degetului, dar stârni o
frenezie adâncă în trupul lui.
— Şi asta-i o problemă? Degetul ei îi desenă
conturul buzelor, până ce fu din nou capturat.
— Păi, cina nu va fi gata decât peste câteva
ore.
Ochii ei surprinseră sclipirea din privirea lui.
— Ore?
— Ei, mă rog, cel puţin o jumătate de oră.
— Aha; înţeleg. Cealaltă mână a ei îi descheie
nasturele de la gât, apoi pe următorul. Presupun,
atunci, că aş putea să mă întorc la lucru.
Mâna lui îi descheie centura din talie.
— Da, cred că ai putea.
Un alt nasture fu descheiat, iar apoi ultimii
doi. Mâna ei lunecă peste pieptul lui.
— Ar fi o ocazie foarte potrivită ca să mai
rezolv câteva dosare.
Fermoarul din faţă al rochiei ei fu desfăcut, ca
un trenuleţ care luneca pe şine.
— Da, foarte potrivită.
— Nu m-am plâns niciodată că am prea multe
deodată de făcut, spuse ea, desfăcându-şi
centura.
El îi coborî rochia de pe umeri.
 — Asta am admirat întotdeauna la tine.
— Zău?
El o trase brusc înapoi în braţe.
— Păi, da. Adică talentul ăsta al tău de a-ţi
ţine tot timpul mâinile ocupate.
— Ciudat lucru că ai adus vorba de mâinile
mele. Unul din braţe îi încercui gâtul, iar mâna
cealaltă îi răsfiră, părul. Mâinile mele ştiu foarte
bine cu ce ar vrea să se îndeletnicească chiar în
clipa asta...

— Ce-au greşit de data asta? întrebă Dusty.

Rămăşiţele cinei lor mexicane zăceau pe
măsuţa joasă din faţa lor, iar Pat urmărea un meci
de fotbal la televizor.
— A folosit mâinile. Ţi-am mai spus, numai
portarul are voie să atingă mingea cu mâna.
— Mi se pare o regulă cam tâmpită. Cum poţi
să joci fără mâini?
— Nu e chiar atât de greu. Hai să-ţi arăt. O
ridică în picioare şi împinse măsuţa deoparte,
apoi aruncă o pernă pe podea. Uite, să zicem că
asta-i mingea de fotbal. Vezi, sunt o mulţime de
lucruri pe care le poţi face cu picioarele.
El începu demonstraţia, driblând încolo şi-
ncoace, ridicând perna în vârful piciorului şi
azvârlind-o în aer. Când perna căzu, ea o calcă cu
piciorul.
— Hei, n-ai voie să stai pe minge! strigă el.
Ea zâmbi.
— Dar n-am folosit mâinile.
El o cuprinse cu braţele şi o ridică de pe
pernă.
 — Nu-i cinstit! protestă ea. Ori nu poţi să
câștigi fără să trişezi?
Ochii lui sclipiră.
— O-ho-ho, asta-i cumva o provocare la
adresa onoarei unui Mahoney? Privi în jurul lui şi
puse mâna pe două reviste pe care le aşeză în
capetele opuse ale camerei. Asta-i poarta mea,
aceea-i poarta ta. Cine bagă primul perna în
poarta adversă câștigă.
— Fără mâini?
— Fără mâini.
Pat strigă „Pornim" şi se concentra asupra
pernei-minge de fotbal, încercând s-o
rostogolească pe podea cu piciorul. Pe Dusty o
interesa în schimb mai mult persoana lui. Îşi
apăsă trupul pe al lui, ţinându-şi cu grijă mâinile
la spate. Sânii i se frecau de pieptul lui, coapsa
era lipită de a lui.
— Hei! strigă el.
— N-am folosit mâinile, răspunse ea cu
gingăşie.
Era uşor şi, în acelaşi timp, mult mai amuzant
să-l privească pe el în loc să se uite după
nenorocita aia de pernă. Picioarele ei dansau în
jurul lui, buzele ei îl chemau, ochii îi provocau.
Legănarea coapselor ei întâlni balansul trupului
lui.
— Văd că am schimbat obiectul jocului,
murmură el, îngustându-şi ochii.
În timp ce ea stătea lipită de el, buzele lui îi
coborâră pa gât, excitându-i urechea şi
insuflându-i flăcări în sânge. Din televizor se
auziră urale.
 — S-ar părea că toată lumea apreciază jocul
cel nou, spuse ea.
— E chiar foarte plăcut.
Buzele lor se topiră unele într-altele şi se
sorbiră cu sete; gurile lor se striviră aşa cum se
striviseră trupurile. Dar, în curând, nici asta nu
mai fu de ajuns. Mâinile ei se prelinseră pe trupul
lui. Braţele ei îl cuprinseră.
— Fault, şopti el. Trebuie să fii trimisă în
careul de pedeapsă.
Mâinile lui uitară şi ele regulile, cutreierându-i
spatele, trăgându-i corpul tot mai aproape.
— Pentru două minute? întrebă ea.
— Pentru o asemenea infracţiune majoră?
Nici zece minute n-ar fi destul. Cel puţin o
oră.
Ba poate chiar toată săptămâna.

— Ai întârziat, sună salutul lui Pat.

Ea trimise suflul unui sărut către chipul lui
încruntat şi-şi trânti cărţile pe cel mai apropiat
scaun.
— Numai pentru că am dat ascultare tuturor
indicaţiilor tale. Am parcat într-un loc luminat.
Am aşteptat pe cineva să mă conducă până
la parcare şi am venit înapoi numai pe străzi
circulate.
Expresia lui se îmblânzi.
— Nu-mi place să te ştiu singură pe străzi, la
ora asta. Poate că ar trebui să încep să te iau de
la cursuri.
— Pat, zău că nu-i nevoie.
 — Nu sunt chiar aşa de sigur, îi luă haina şi o
puse în cuier. Ai mâncat?
Ea ridică o mână ca un martor chemat în faţa
instanţei.
— O masă completă: salată, fasole verde şi
peşte fiert. Zâmbi. Nici pe departe la fel de bune
cum le faci tu.
— Dar măcar ţi-a ţinut de foame.
— Oh, n-aş spune asta.
Ochii lui răspunseră radiaţiei din privirea ei,
gura răspunse ca un ecou râsului ei.
— Înţeleg. El încuie uşa apartamentului şi
păşi încet în living, ca să stingă lumina. Deci încă
îţi mai e foame, aşa-i?
— Mor de foame.
Lumina venea către ei din hol. El o cuprinse
uşurel cu braţele.
— Aş putea să-ţi pregătesc o salată, îi
propuse el. Salată verde de Boston, dulce,
fragedă. Sărutată de razele soarelui şi mângâiată
de un sos vinegretă, făcut cum ştiu numai eu.
Buzele explicară tehnologia; mâinile făcură o
demonstraţie.
— Pare delicioasă, dar nu e tocmai lucrul la
care m-am gândit eu.
Mâinile şi buzele ei încremeniră, gânditoare,
pentru o clipă, apoi el îi smulse bluza din cordonul
fustei, strecurându-şi mâinile dedesubt.
— Ce-ai zice atunci de nişte supă? O supă
bună, aburindă, care să încălzească şi ultimele
colţişoare ascunse care or mai fi rămas reci.
— Nu mi-e frig. Se cuibări lângă el, vârându-şi
mâinile sub cămaşa lui. De fapt, mi-e chiar cald.
 Ard de-a binelea.
— Atunci, un tort Alaska. Dulce şi cu multă
frişca. Reconfortant ca o noapte de iubire furată.
— Pare să îngraşe.
Mâinile lui îi descheiară sutienul şi-i
înconjurară trupul, cuprinzându-i sânii. Atingerea
lui i se păru rece pe pielea ei încinsă.
— Cum să facem atunci ca să-ţi fiu pe plac?
murmură el în părul ei.
— Ţi-ai epuizat toate propunerile?
Vocea ei era gâfâită şi aspră.
— Găsesc eu ceva, îi promise el.
Patul era gol, rece şi însingurat. Dusty se
rostogoli astfel încât să privească spre partea
cealaltă, dar tot mai simţea singurătatea. Nu era
vorba numai de pat; acesta umplea toată
încăperea. Ştiind că somnul n-o să se mai
întoarcă, coborî din pat. Halatul ei zăcea aruncat
pe un scaun, amintindu-i că nu dormise singură
noaptea trecută. Şi-l puse pe umeri şi se duse în
bucătărie. Pat era îmbrăcat în cămaşă aibă,
pantaloni de culoare închisă şi îşi afişase expresia
lui de valet corect.
— Neaţa!
El se întoarse când o auzi şi înclină din cap.
— Bună dimineaţa, doamnă. Pe faţa lui nu se
zarea nici urmă de căldură. Doreşti o ceaşcă de
cafea până te îmbraci?
— Mulţumesc.
Ea se sprijini, abătută, de frigider, în timp ce
el îi turnă cafeaua şi adăugă în ea puţin lapte,
tocmai cât trebuia. Acesta nu putea fi unul şi
aceiaşi bărbat care o înconjurase cu atâta
tandreţe noaptea trecută, ale cărui mâini îi
aţâţaseră simţurile şi îi cuceriseră sufletul. Ce
naiba făcuse? Oare lua câte o pilula care să-l
transforme în valet în fiecare dimineaţă, odată cu
vitaminele?
El îi întinse ceaşca, atent ca mâinile lor să nu
se atingă, apoi se întoarse la ouăle pe care le
bătea pentru omletă sau altceva, părând foarte
concentrat.
— Nu-i nevoie să te scoli atât de devreme
sâmbăta dimineaţa, spuse ea.
Ştia că pe el îl frământa inegalitatea poziţiilor
lor, dar nu ştia cum să-l convingă de faptul că
asta nu conta. Dacă pasiunea lor împărtăşită nu-l
putea convinge de acest lucru, ce-ar fi putut face
cuvintele?
El îi răspunse fără să se întoarcă:
— Trebuie să-ţi pregătesc micul dejun.
— Cât îţi ia să baţi nişte ouă? Aş prefera să
mă trezesc cu tine alături.
El lăsă ouăle şi se apucă să golească maşina
de spălat vase. Pahare, ceşti, farfurii, boluri, toate
fură aliniate cu precizie pe bufet.
— Asta mi-e meseria şi trebuie s-o fac aşa
cum socotesc eu că e mai bine.
— Păi, eu cred că mai bine...
El se prefăcu că nu observă încercarea ei de a
glumi.
— E sarcina mea să am grijă de casă şi de
pregătirea mesei. Pentru asta mă plăteşti.
De ce tot aducea vorba despre asta? Ce-i tot
spunea conştiinţa aia a lui de irlandez
încăpăţânat? Tare ar mai fi vrut să ştie o cale ca
să-i încuie acea conştiinţă într-o casetă depusă în
seif la bancă. Afurisita aia de conştiinţă era cea
care-l hrănea cu pilulele care-l prefăceau în valet
şi ea începuse să se cam plictisească de balansul
ăsta continuu.
— O să fac un duş înainte de a mânca, spuse
ea şi îşi luă cafeaua în cameră.
Dimineţile nu erau cele mai bune momente
ale lor. Pat se trezea întotdeauna cu nevoia
bolnavă de a-i reaminti care le sunt rolurile, în
timp ce ea se trezea flămândă de dragoste.
Micul dejun devenise o masă formală. Cu
fiecare zi, mai adăuga câte ceva: masa pusă în
sufragerie, porţelanuri fine, şerveţele de olandă şi
o faţă de masă fină. Mai apăruse un clopoţel cu
care ea să-l poată chema. Ea aruncase clopoţelul
după el, refuzând masa. Când se întorsese acasă,
nevoia lui de a-şi juca rolul de valet părea să fi
fost smulsă din sistemul de gândire, dar renăştea
în dimineaţa următoare.
Nu-i păsa deloc de faptul că-i plătea un
salariu, se gândi ea în baie. Nu-i modifica în nici
un fel sentimentele pa care le avea pentru el.
Situaţia lor nu se deosebea de cea a multor
cupluri, atâta doar că era mai obişnuit ca bărbaţii
să-şi împartă salariul cu femeia. Totuşi, ăsta nu
era un motiv pentru îmbufnarea lui Pat. Poate că
aveau amândoi nevoie de o diversiune.
Proaspătă, îmbrăcată şi înarmată cu
hotărârea neclintită de a sacrifica fiara-valet care-
l devorase pe Pat al ei, Dusty se întoarse în
bucătărie.
 — Cred că mi-ar face plăcere să ies din oraş
zilele astea.
El îşi făcu de lucru cu ultimele pregătiri
pentru a-i servi micul dejun, aliniind cu precizie
tigaia pe sobă, îndreptând feliile de şuncă. Oare
numărase şi boabele de cafea?
— Foarte bine, doamnă. Sunt sigur că
schimbarea o să-ţi facă bine.
Ea scoase limba în spatele lui, apoi porni spre
sufragerie ca să-şi aducă înapoi tacâmurile
aşezate acolo.
— Mai bine zis, aş vrea să mergem amândoi,
îi spuse ea când reveni în bucătărie.
— Dacă asta este dorinţa doamnei...
— Nu „doamna" doreşte. Eu doresc. Se aşeză
de parcă ar fi fost de trei ori mai grea și îşi
încrucişa braţele. Şi afurisitul ăla de papion să
rămână acasă.
Of, dacă ar putea să-i ordone şi conştiinţei lui
acelaşi lucru.
Dispoziţia lui Pat se însenină, atunci când
ieşiră în oraş, aşa cum ceaţa se risipea sub razele
soarelui. Când goneau pe autostradă spre istorica
localitate Galena, zâmbea deja. Dusty era
convinsă ca fusese o idee bună să plece. Departe
de casă, aveau să fie mai relaxaţi şi poate reuşea
să-l facă să înţeleagă în ce fel se schimbaseră
lucrurile. Sigur, obiectiv vorbind, el mai era încă
valetul ei, dar erau un cuplu Valetul şi stăpâna lui
modern, în cea mai mare parte din timp, ea uita
cu totul de slujba lui şi ar fi putut foarte bine să
facă si el la fel.
 — Dacă oboseşti, pot să trec eu la volan, se
oferi ea.
Pat zâmbi.
— Am să te las la volan, de îndată ce intrăm
în vreun oraş. Acolo îmi daţi voi, americanii bătaie
de cap, cu stilul ăsta al vostru de a conduce pe
partea inversă a drumului.
Ea se încruntă.
- Din câte ştiu eu, toată Europa conduce pe
aceeaşi parte a drumului ca şi noi. Anglia e
singura ţară unde se circulă pe partea stângă.
— Nu-i chiar aşa. În Japonia, Jamaica şi în alte
ţări din Comrnonwealth se circulă la fel.
— În Canada nu.
El ridică din umeri.
— Întotdeauna se găsesc câțiva ciudaţi.
— În cazul ăsta, ciudaţii formează
majoritatea.
— Dar cel puţin recunoşti că sunt ciudaţi.
Dusty îl lăsă să creadă că a câștigat disputa;
era şi-aşa destul de bucuroasă că îşi
recăpătase buna dispoziţie. Privi pe fereastră la
fermele care se înşirau de-a lungul autostrăzii
Norwesi Tollway, în această parte a statului
lllinois, bucuroasă că Pat renunţase să i se mai
adreseze cu formulele de reverenţă. Zâmbetul lui
devenise cald şi ocrotitor; în ochii lui se citea
acum dorinţa, nu datoria. Departe, în zare, ea
văzu mânji, zburdând pe picioarele lor ţepene.
Anul acesta primăvara marcase trezirea la viaţă
nu numai a animalelor nou născute, ci şi a ei.
— Cred că are şi iarna un rost, la urma
urmelor, spuse ea, curmând tăcerea. Face ca
primăvara să fie atât de minunată. Aproape că
mi-e milă de acele locuri care n-au anotimpuri.
— Întreaga lume are un ciclu de anotimpuri, o
corectă el. Cald şi frig. Umed şi secetos. Luminos
si întunecat.
— Nu m-am gândit la asta.
— Ciclurile sunt o permanentă a lumii,
continuă el. Naştere şi moarte, început şi sfârşit.
Ele sunt imuabile.
Dusty se răsuci şi privi pe terestră. Mai
rămânea numai ca el să spună „stăpân şi valet"
şi-ar fi ajuns iarăşi de unde porniseră. Nu era
nevoie să facă tot drumul până la Galena, ca să
ajungă la asta.
Autostrada continuă să-şi aştearnă panglica
printre fermele din nordul statului Ilinois. Erau ca
nişte căsuţe din alte timpuri, o lume cu totul
diferită de cea din oraş. Şi ea şi Pat erau cu totul
diferiţi. Doar o pereche de îndrăgostiţi, atâta tot.
Fără titluri de doamnă sau de valet, care să-i
încătuşeze în nişte roluri incomode.
— Ah, ne apropiem de casa lui Tuddy Baker,
spuse el deodată.
Ea îi privi surprinsă.
— Ai prieteni în Freeport?
Râsul lui o învălui, chiar dacă privirea îi
rămăsese aţintită la drum.
— Freeport şi-a căpătat numele de la Moş
Tuddy sau, mai bine zis, de ia nevastă-sa. Numele
lui adevărat era William, dar indienii i-au spus
Tuddy pentru că era bâlbâit.
— Chiar de-adevăratelea?
 Se pricepea atât de bine să spună poveşti,
încât nu ştia dacă să-l creadă sau nu.
— Bineînţeles. Tuddy Baker era un om teribil
de ospitalier, a cărui uşă era întotdeauna
deschisă, fie noapte, fie zi. Treaba asta o supăra
aşa de tare pe doamna Baker, încât şi-a reclamat
soţul că ţine un port liber.
— De unde ştii asemenea lucruri? întrebă
Dusty.
— Am citit.
— Şi eu citesc.
El clătină din cap dezaprobator:
— Reclame pentru vânzări de imobile,
manuale, reviste economice. Eu citesc pentru
plăcerea de a afla lucruri noi.
Dusty îşi aruncă pantofii din picioare şi-şi
aduse genunchii sub bărbie, privind în tăcere
drumul. I-ar fi plăcut şi ei să poată spune că
citeşte de plăcere, dar, în afară de cartea cu
războinicul irlandez, nu avusese timp decât
pentru ceea ce era strict necesar. Era ocupată.
Prea ocupată, oare?
— Când am venit prima dată la Chicago, m-a
captivat istoria statului Illinois, spuse el. Dar
bănuiesc că acelaşi lucru se poate spune despre
istoria fiecărui loc în care am trăit, îmi place să
am sentimentul că sunt şi eu o parte a locului
respectiv, că preţuiesc ceea ce s-a întâmplat
înainte de venirea mea şi să cred că cei care vor
veni după mine vor face la fel.
Ea abia dacă observase locurile prin care
trecuse şi, chiar şi atunci, n-o făcuse decât ca să
ia decizia de a căuta un loc mai bun. Un
sentiment de tulburare o cuprinse la gândul că
ratase, poate, atâtea lucruri minunate în viaţă.
Galena 48 de mile, anunţa indicatorul, dar
ceva din farmecul excursiei se risipise. Nu era din
vina lui Pat: era numai din cauza ei. Începea
acum să vadă cât de îngustă fusese viaţa pe care
o trăise, îngustă şi îmbâcsită.
Pat o privi şi probabil că citi pe chipul ei
schimbarea de dispoziţie.
— Ştiai că mai înainte Galena s-a numit Fever
River?
— Probabil că un agent imobiliar i-a dat
numele ăsta în grabă.
Râsul lui risipi păienjenişul tristeţii din jurul ei.
Parcurseră restul drumului în tăcere, căci curbele
şi intersecţiile drumului solicitau întreaga atenţie
a lui Pat. Dusty sorbi cu nesaţ priveliştea
dealurilor domoale şi a văilor largi, care se
rostogoleau pe retină într-un ritm pe care nici un
aparat de filmat şi nici un penel n-ar fi reuşit să le
surprindă. Un Dumnezeu dornic de varietate
îndepărtase gheţarii din această parte a ţinutului
lllinois. Restul Vestului mijlociu avea un relief cu
nimic mai variat decât terenul de parcare al unui
magazin, dar zona aceasta era deosebită - un loc
de o rară frumuseţe, descoperi ea deodată. O
comoară pe care s-o împartă cu Pat.
Peste aproximativ o oră coborâră în valea
care adăpostea, ca un căuş, Galena.
— Te gândeşti la vreun hotel anume? întrebă
Pat.
— Nu recunoscu ea. Hai să căutăm ceva mic
şi romantic.
 Şerpuiră pe străzile cu clădiri de cărămidă
roşie, agăţate de coasta dealurilor, până ce găsiră
o casă de două etaje, cu un turnuleţ. O pancardă
discretă anunţa că se oferă găzduire şi pensiune.
O doamnă înaltă, cu o tunsoare demodată de paj,
răspunse bătăii lor în uşă. Vopseaua neagră îi
ascundea toate firele cărunte, tot aşa cum
duritatea ochilor verzi ascundea orice urmă de
blândeţe şi amabilitate de pe chipul ei.
— Bună dimineaţa, doamnă, se înclină Pat. Ar
găsi oare loc în inima dumneavoastră şi un
acoperiş doi călători osteniţi de praful şi truda
oraşului?
Înainte ca Dusty să apuce să dea drumul unui
mârâit, fața femeii se deschise într-un zâmbet,
transformându-se văzând cu ochii.
— Aţi ajuns puţin cam de dimineaţă şi cam
devreme pentru sezon. Dar, dacă-mi daţi un pic
de răgaz, pot aranja o cameră pe cinste pentru
dumneata şi doamna dumitale.
— Asta ar fi grozav, îi răspunse Pat cu un
zâmbet larg. Cu permisiunea dumneavoastră, am
vrea să băgăm maşina în garaj şi să dăm o raită
până în parc, să căutăm un loc unde să sorbim o
cafea şi dulceaţa locurilor înverzite.
— Sigur.
Încercând încă să se adapteze la noua
amabilitate pe care o adoptase, femeia îi aruncă
şi lui Dusty o privire:
— Am să te plasez împreună cu omul tău în
camera aceea de sus, din colţ, spuse ea arătând
către o fereastră de la etajul al doilea. E mare şi
însorită, are baie separată şi un pat ca de regina.
 — O să fie minunat.
— Obişnuiam să spun „doamna şi domnul",
spuse hangiţa, conducându-i pe treptele de la
intrare. Dar acuma nu mai poţi face asta. Nu poţi
şti niciodată dacă-i adevărat.
Dusty trebui să se străduiască din răsputeri
să nu zâmbească strâmb.
— Asta aşa e.
— Pe mine nu mă priveşte câtuşi de puţin.
Femeia se opri pe ultima treaptă. E mai bine
aşa cum stau lucrurile acum. Nu-mi place să mă
amestec în treburile altora şi nici ca ei să-şi vâre
nasul în treburile mele.
— Noi doi suntem nişte cai de cu totul altă
culoare, spuse Pat, cuprinzând cu braţul umerii lui
Dusty. Eu sunt valetul ei.
Femeia râse din toată inima piţigăiat, total
nepotrivit cu statura ei masivă.
— Nu-mi pasă nici pe-atâta. Se întoarse şi
urcă scările. Daţi-mi răgaz o oră.
O mică părticică din mintea lui Dusty auzi
spusele femeii, dar restul fiinţei ei îl urmărea pe
Pat. De ce spusese asta? Slujba lui fusese ca o
muscă în lapte tot timpul şi ea nu voia nici un
bâzâit care să-i tulbure week-end-ul perfect.
Zâmbetul lui părea neschimbat, totuşi, iar
melodia pe care o murmura încetişor arăta că
este relaxat. Ea lăsă să-i scape un oftat şi se
agaţă de braţul lui. Poate că, în definitiv, nu-l
frământa chiar atât de mult cum credea ea.
Ziua trecu într-o aură de încântare. Călătoriră
cu autostopul prin ţinutul sălbatic, cu sate izolate,
scormonind printre comorile prăfuite ale
prăvăliilor de vechituri. Pat părea că topeşte
inimile tuturor celor pe care-i întâlneau, aşa că
până-n seară se simţiră ca acasă, mai cu seamă
că în timpul cinei deveniră repede buni prieteni
nu numai cu chelneriţa, ci şi cu proprietarul
restaurantului şi cu bucătarul şef, un italian micuţ
de statură.
— Este efectul farmecului fatal al celor din
neamul Mahoney, îi explică Pat, în timp ce se
întorceau la pensiune.
— Chiar aşa?
— Cu siguranţă! zise el şi alunecă în accentul
irlandez. Păi tu ar trebui să ştii foarte bine, de
vreme ce te numeri printre victime.
— Vai, oara am fost vrăjită?
Ea fugi de lângă el, bucurându-se de
prospeţimea primăverii, de fericirea de a fi vie, de
a fi împreună cu Pat. Cum de existase, oare,
înainte da a-l fi cunoscut pe el? Ce motive ar fi
avut să râdă? Să zâmbească? Ce motiv existase
pentru ca florile de primăvară să răsară şi briza
să adie uşurel?
Pat o prinse repede din urmă şi o legănă în
braţe.
— Nu există scăpare, spuse el. Odată vrăjită,
vei fi a mea pentru totdeauna.
Ea râse şi se lipi de el, cu buzele şi cu braţele.
Focul care mocnise în ea toată ziua, se înteţi
dintr-odată. Deci era de adevărat! Va fi a lui
pentru totdeauna. Îl iubea.
Toată viaţa ei aşteptase ceva - fusese un
spectator, nu un actor. Acum raţiunea ei de a fi
era aici, deschizând uşile şi ferestrele şi
descoperind miracolele pe care te ascunde
iubirea. Urmă orbeşte drumul pe care o purta el;
teama era un lucru din trecut, nu exista în viitor.
Nu avea loc nici în prezent. Aici nu era loc decât
pentru Pat.
El o aduse înapoi pe pământ şi se plimbară
mână-n mână printre umbrele stejarilor cioturoşi.
Pământul mirosea proaspăt. Viu. Fusta şi bluza ei
de bumbac fluturau în ritmul şi în legănarea brizei
de seară.
— Arăţi deosebit de atrăgătoare.
Atrăgătoare? Tandreţea blândă din vocea lui o
făcea să se simtă plină de viaţă, să vibreze. Se
simţea sexy. Dădu drumul mâinii lui Pat şi îşi
încolăci braţul pe după talia lui, trăgându-l lângă
ea. Braţul lui liber îi învălui umerii şi o strânse mai
tare. Apoi se opri, iar buzele lui le sorbiră pe ale
ei. Setea lor era nepotolită.
— Chiar sunt atrăgătoare?
Noţiunea o încânta.
— Eşti o ispititoare afurisită, mârâi el pe un
ton răguşit. O sirenă seducătoare care mi-a
distrus toate bunele intenţii.
Se plimbară în tăcere. Soarele cobora în
spatele dealurilor, revărsându-şi ultimele raze în
valea fluviului Mississippi, ca să călătorească
împreună cu valurile lui până la New Orleans.
Urcară treptele de lemn ale pensiunii. Un
hamac atârna de grinzile terasei, legănându-se în
bătaia vântului sau poate la amintirea altor
perechi ce trecuseră pe aici.
— Vrei să stăm puțin aici? întrebă Pat.
— Nu!
 Dusty fu surprinsă ea însăşi de vehemenţa
chemărilor din trupul ei.
El se trase doi paşi în spate şi se înclină
teatral.
— Sclavul vostru vă aşteaptă porunca, milady.
Ea privi lung în ochii lui surâzători, puțin
descumpănită. Oare fanteziile ei erau chiar atât
de evidente? Se lasă pradă nesăbuinţei.
— Doamna ta îţi porunceşte să urci!
— Oh, nu! Pat izbucni într-un urlet, îşi acoperi
faţa cu mâinile. Nu mai pot. Nu pot să mai îndur!
Stânjeneala topi poza ei poruncitoare.
— Pat! izbucni ea în râs. Încetează! S-ar
putea să te audă cineva!
— Mă rog lui Dumnezeu să mă audă cineva!
exclamă el. Cum altfel aş putea scăpa de foamea
ta feroce? Oh, Doamne, îndurare! strigă el, icnind
printre hohote de râs, în timp ce ea se străduia
să-l tragă înăuntru. Te implor, ai milă!
— Niciodată! strigă ea.
El se lasă târât ridicol de uşor.
— Nu ți-e ruşine de poftele tale? întrebă el. Nu
ţi-e ruşine să abuzezi astfel de bietul tău servitor?
Până să-şi termine el vorba, ajunseseră deja
în cameră şi Pat închise uşa, cu ochii iluminaţi de
nevoia de a o avea, cu zâmbetul la fel de larg ca
braţele lui desfăcute ca s-o cuprindă. Numai
zâmbetul ei se pierduse pe undeva pe scări,
printre glumele lui.
Braţele lui se lăsară în jos şi zâmbetul îi pieri.
— Camilla? Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Ea luă câteva file ale ziarului de pe
noptieră, îşi azvârli pantofii din picioare, se aşeză
în mijlocul patului şi începu să citească. Adică se
prefăcu că citeşte. Oare chiar erau cuvinte
înşirate pe paginile alea?
O durea faptul că Pat îi amintea întruna că
era angajatul ei. E drept că nu se culca cu ea
numai ca să-şi păstreze slujba, dar o făcea oare
din dragoste? Nu pomenise niciodată de aşa ceva
şi, totuşi, nu se putea spune despre el că era un
timid.
— Eşti furioasă pe mine, aşa-i?
— Acum citesc ziarul.
Dusty făcu eforturi ca să se concentreze
supra paginii din faţa ei. Fir-ar să fie. Nimerise
pagina de artă a unui ziar din Dubuque. Ar fi vrut
să-l arunce cât colo, dar Pat era alături. Dacă voia
să-şi ia altă pagină a ziarului, ar fi trebuit să-l
ocolească.
— Am glumit numai, spuse el. Haide, Camilla!
Umorul e condimentul care face viaţa
suportabilă.
— Nu-mi dădusem seama cât de
insuportabilă e viaţa pentru tine, spuse ea.
Trebuie să fie pur şi simplu cumplit să fii victima
avansurilor neruşinate ale unei stăpâne
desfrânate.
În plus, ea nu considera deloc iubirea ei ca
pe o glumă. Lumina slabă din cameră făcea ca
literele să-i joace în faţa ochilor, îşi miji ochii,
încercând să-şi focalizeze din nou privirea asupra
textului.
— E o povară pe care încerc s-o port cu vitejie
şi fără să mă plâng.
 — N-am dispoziţia potrivită pentru umorul tău
de student boboc.
— Niciodată n-am fost student boboc.
— Nu-ţi face probleme din cauza asta, te
asigur că eşti perfect pregătit.
El se aşeză lângă ea, privind peste umăr la
paginile ziarului, cu respiraţia răsfirându-i părul şi
buzele atingându-i uşor gâtul. Ea nu voia să
cedeze tentaţiei de a se sprijini de trupul lui.
Nu era dispusă să-şi lase mâna s-o acopere
pe aceea aflată atât de aproape.
Tăcerea se instala în cameră, înfăşurându-se
în jurul ei şi răpindu-i oxigenul, îşi simţea
respiraţia pulsând în urechi. Singurul lucru care se
auzea în cameră era ticăitul ceasului de pe
consolă. Dusty nu mai putu îndura.
— Ai terminat cu pagina asta? întrebă ea
printre dinţii strânși, deşi ea însăşi nu citise nici
un rând.
— Sunt câteva articole destul de interesante,
nu crezi? Cred că îl prefer pe cel despre
reuniunea clubului grădinarilor.
— Toate sunt fascinante, răspunse ea
prudent.
— Aşa e, admise el.
Îl simţi cum se agită în spatele ei. N-ar fi vrut
ca el să plece. Ar fi dorit ca el să rămână acolo şi
să-i potolească toate flăcările ce ardeau înăuntrul
ei, dar nu voia să i-o ceară ea. Îi mai rămăsese o
urmă de mândrie.
Simţi o răsuflare caldă pe glezna ei şi apoi o
sărutare uşoară. El se concentrase asupra
picioarelor ei.
 — Iartă-mă, murmură el.
Dusty încercă să-şi sporească atenţia. Găsi pe
pagină un cuvânt pe care precis îl ştia. Atâta doar
că nu-şi putea aduce aminte acum ce înseamnă.
Răsuflarea caldă călători până la mijlocul
gambei, încă o sărutare.
— Îmi pare tare rău.
Ea scutură ziarul, încercând să reaşeze
literele, cuvintele - într-o ordine cât de cât logică.
— Ba nu-ți pare rău deloc. Nu faci decât să
glumeşti din nou.
— Râsul este masca pe care o pune viaţa ca
să ascundă un ţipăt de durere.
— Tare te mai pricepi să răsuceşti cuvintele,
ca să-ţi atingi propriile scopuri.
Un fior uşor îi străbătu genunchiul drept.
— Genunchiul ăsta are un zâmbet minunat,
spuse Pat.
Ea se strâmbă spre ziar. Nimic din fiinţa ei nu
zâmbea. Senzaţia se mută la genunchiul stâng.
— La fel şi ăstălalt.
— Încetează! Ordinul răstit se adresa
propriului ei trup, la fel de mult cum se adresa
gurii lui. Ambele îl ignorară.
— Îmi pare rău, sincer, foarte, foarte rău,
spuse el.
O sărutare blândă pluti până pe coapsă.
Bumbacul gros al fustei nu reuşi s-o apere câtuşi
de puţin.
De ce avea oare o putere atât de mare
asupra ei? De ce i se oprea inima la vederea lui şi
o pornea în galop atunci când el o atingea? Nu
mai era stăpână pe sine. El glumea spunând că
este sclavul ei, când în realitate ea era sclava lui.
Tot ce voia el era bine, într-atât de mult avea
nevoie de el. Nu-i mai rămăsese pic de voinţă, pic
de mândrie.
El o întoarse şi o împinse uşor, culcând-o pe
spate. Apoi, buzele lui le căutară pe ale ei.
— Te urăsc, minţi ea, rostind cuvintele
repede, înainte ca gura lui s-o cuprindă din nou
pe a ei.
El se trase înapoi zâmbind.
— Poeţii spun că dragostea şi ura sunt
despărţite de o linie la fel de fragilă precum clipa.

Dusty se predă necondiţionat acelei clipe.

Turnuleţele celor din urmă case dispărură în
spatele dealurilor-şi nici chiar regretul lui Dusty
nu le putu menţine în câmpul lor vizual. Se
întoarse cu un oftat şi privi drumul care se
întindea în faţă.
— A fost un weekend plăcut, spuse ea.
Se plimbaseră împreună, dormiseră
împreună, se treziseră împreună.
— Da, a fost.
Cuvintele lui erau de acord cu ea, dar chipul
lui reflecta tristeţea cerului care se întuneca de
umbrele înserării.
Ea se încruntă şi privi pe fereastra laterală.
Poate că-i părea şi lui rău să vadă cum se
sfârşeşte acest week-end minunat, asta era tot.
Nu trebuia să se lase doborâtă de deprimare
numai pentru că se întorceau acasă. Vraja care-i
învăluia avea să continue. Nu conta locul, ci
numai faptul că erau împreună. Chicago le putea
ocroti iubirea la fel de bine ca şi Galena.
— Se pare că vine ploaia. Ea se strădui să-şi
menţină vocea veselă şi dornică de conversaţie.
Am fost norocoşi ca vremea s-a menţinut atât
de bună. În partea de nord a statului lllinois,
aprilie nu e întotdeauna luna cea mai stabilă.
— Păi am dat eu la plecare nişte ordine zeilor
care hotărăsc vremea, glumi Pat.
Vocea lui era încordată, gluma suna forţat,
dar asta o făcea să ţină şi mai mult la el, pentru
acest efort de a-i menţine moralul ridicat, îşi
odihni capul pe umărul lui şi lăsă pleoapele să i
se închidă.
—- Oh, deci ţie îţi datorez frumuseţea acestui
weekend?
— Cu certitudine!
Ea zâmbi, incapabilă să-i conteste pretenţiile.
Fireşte că-i era datoare pentru weekend, în mai
multe privinţe, în sens literal, îi era datoare
pentru toate mesele şi pentru cazarea de la
pensiune. Oamenii considerau firesc ca bărbatul
să plătească şi întotdeauna îi prezentau nota lui
Pat, dar ei erau un cuplu modern, mai presus de
formalismul acestor roluri. Decât să facă atâta
caz de asta, mai bine îi va returna banii după ce
ajung acasă. Deşi îşi aduse aminte că nu-i dăduse
niciodată banii pe care-i plătise ca să închirieze
bicicleta. Of, în fine. Mai importantă era fericirea
profundă şi împăcată pe care el o adusese în
viaţa ei. Nu exista nici o cale ca să-l răsplătească
vreodată pentru asta - deşi i-ar fi făcut plăcere
să-şi petreacă restul vieţii încercând.
 — Am ajuns! exclamă Camilla. Uite un loc de
parcare, drept în faţă.
Pat o urmări cum manevrează maşina ca s-o
potrivească în limitele înguste ale spațiului. El nu
putea suferi să parcheze paralel, dar, ca de
obicei, Camilla se descurcă bine. În toate se
descurca bine. El încercă să alunge negura
melancoliei care ameninţa să-l înghită, dar
aceasta nu se clinti. Week-end-ul fusese prea
perfect. Timp de treizeci şi două de ore îi purtase
Camillei de grijă, se prefăcuse că poate face
acest lucru, dar acum visul se spulberase.
Camilla opri motorul şi se lăsă pe spate
oftând.
— A fost un weekend minunat, dar e plăcut să
te întorci acasă.
— Îmi închipui că aşa e, spuse Pat, ignorând
privirea ei cercetătoare care-l urmări în timp ce
cobora din maşină. Asta ar fi trebuit să fie casa
lor, dar nu era. Nu era a lui. El nu mai avea casă
de vreo douăzeci de ani, iar ultima pe care o
avusese, apartamentul acela întunecos de trei
camere pe care-l părăsise la paisprezece ani, nu
era un loc de care să-şi amintească cu prea mare
plăcere.
Trânti uşa cu putere şi ocoli maşina. Părăsise
casa părintească plecând în căutare de faimă şi
avere. Avusese parte de puţină faimă, nu însă şi
de avere. Cu toate astea, nu se descurcase prea
rău, în ceea ce-l privea numai pe el. Acum era
numai o chestiune de timp până ce va fi în stare
să aibă o casă a lui.
 — Eşti supărat? întrebă Camilla, venind pe
urma lui.
— Nu, fireşte că nu.
— Mă bucur să te aud spunând asta, zise ea.
Presupun că ai trântit portiera doar aşa, ca
să-ţi antrenezi muşchii.
— N-am trântit-o, spuse Pat pe un ton cât mai
neutru cu putinţă. Dar portiera asta are nevoie de
un brânci ca lumea, ca să stea închisă.
Deschise portbagajul şi apucă toate cele
patru valize. Pe cele mai mici le puse sub braţ, iar
pe cele două mai mari le ţinu în mână.
— Pot să duc şi eu ceva, protestă Camilla.
— Asta-i slujba mea.
Era timpul să revină la realitate.
Se grăbi la uşa din fată. Probabil că Dusty se
strâmba în urma lui, dar genul ăsta de prostii
copilăreşti erau apanajul ei. În definitiv, ea
deţinea finanţele în momentul de faţă.
Deodată se întoarse brusc, simţind, mai mult
decât auzind, respiraţia precipitată şi icnetul
Camillei. Ea privea spre stânga, în locul unde trei
bărbaţi voinici, purtând culorile cine ştie cărei
bande, ieşiseră de după clădire în strada
întunecoasă. Se îndreptau spre ei.
— Hei, Paddy, strigă cel mai înalt dintre ei. Ce
mai faci?
— Bună seara, domnilor, spuse Pat,
înclinându-şi capul.
— 'na seara, doamnă, zise purtătorul de
cuvânt al grupului, ridicând mâna la şapcă.
Ceilalţi doi dădură doar din cap şi ridicară două
degete la şapcă.
 — Salut, spuse ea.
Vocea ei era doar cu o idee mai înaltă decât
de obicei.
— Pe mai târziu, Paddy, strigă liderul înapoi,
peste umăr.
— Prin „mai târziu" sper că înţelegi „pe mâine
seară", spuse Pat pe un ton hotărât. La opt fix. La
sala de sport Sf. Sebastian.
Camilla privi în urma lor, mult după ce băieţii
dispăruseră în întuneric.
— Nişte prieteni de-ai tăi? întrebă ea.
— Încercăm să fim.
El colaborase cu asociaţia din cartier, aproape
din prima zi când se mutase aici, dar n-avusese
nici un motiv să-i relateze Camillei despre asta.
Nu-i răpea chiar aşa de mult timp, şi, în definitiv,
nu era treaba ei. La urma urmelor, coloniile
britanice aboliseră sclavia cu multă vreme în
urmă. El nu era, şi nici n-ar fi putut fi,
proprietatea ei.
Urcară până în apartament în tăcere. Pat
dădu drumul valizei lui burduşite în faţa uşii sale
şi apoi duse gențile Camillei în dormitorul ei. Le
deschise şi începu să despacheteze, aşezând
lucrurile murdare într-o grămadă ordonată,
înşirând pantofii într-un şir drept pe podea şi
ducându-i cosmeticele în baie. Camilla intră în
cameră.
— Puteam să fac eu asta.
— E meseria mea.
— Aveam de gând s-o fac mai târziu, spuse
ea.
 Hai acum să ne odihnim mai bine. Poate e
vreun film bun la televizor, sau măcar şi unul mai
prost. Nu-mi pasă. Doar să stăm puţin liniştiţi,
împreună.
El n-avea chef să se odihnească împreună cu
ea. Nu voia să se odihnească, uite aşa! Doar asta
făcuseră întregul weekend; acum el se întorsese
la lucru.
— îndatorirea mea de valet este să fac ordine
în urma ta. Nu este prevăzută nicăieri obligaţia de
a privi la televizor şi a mă relaxa.
— Ce-i cu tine astă seară?
Pat clătină din cap cu tristeţe, în timp ce
aşeza pantofii în debara.
— Ce-o să se aleagă de ţara asta? încerc pur
şi simplu să-mi fac meseria corect şi iată că dintr-
odată asta înseamnă că e ceva cu mine.
— Hei, dar eşti într-o formă nemaipomenită!
Probabil că ai înghiţit o pilulă care să te facă
un ursuz, o alta martir şi o a treia valet!
Se trânti pe pat, îşi scoase pantofii şi îi aruncă
într-un colţ. El se îndreptă într-acolo ca să-i ridice.
— Lasă-i acolo! strigă ea.
— Dar e treaba mea să...
— Nu vreau să fiu ordonată, ţipă ea.
Aruncă pernele în colţurile opuse ale camerei,
îngrămădi cuverturile în mijlocul patului şi se
trânti peste toată harababura.
— Aşa, acuma mi-e bine!
— Cum doreşti, doamnă, spuse el, înclinându-
se uşor.
— Nu-mi mai servi tot rahatul ăsta de formule
de politeţe, Paddy, scumpule. Îmi aduc aminte de
câteva situaţii când nu ţi-a fost prea greu să-ţi
laşi deoparte zelul mistuitor de a face ordine...
Faţa lui ardea, fiind aţâțat de sentimente pe
care încă mai simţea nevoia să le examineze, din
motive pe care nu era dispus să le privească în
faţă.
— Mă duc mai bine să spăl astea, spuse el,
adunând maldărul de rufe de pe podea.
— Pat!
În sfârşit îl chema la ordine, ca pe un servitor
ce era. Privi către ea, dar ochii ei se schimbaseră.
Acolo unde înainte scânteiaseră fulgere, acum
atârnau nori grei, gata să dea drumul unui potop.
Flăcările lui se potoliră ca prin farmec.
— Iartă-mă doamnă!
Plecă în grabă spre spălătoria de la subsol, cu
maldărul de rufe sub braţ şi le îndesă în maşina
de spălat.
— La dracu!
Trânti hubloul maşinii de spălat şi porni
programul, blestemându-şi strămoşii în timp ce
lovea cu pumnul în capacul maşinii, pentru mai
mult dramatism.
— La dracu! La dracu! La dracu!
Se îndrăgostise de Camilla.
Strămoşii fugiră din calea mâniei lui, lăsând în
urmă ecourile cicălelii lor. Ia-o! Cucereşte-o! Ăsta
fusese sfatul lor duminică dimineaţa. Era în joc
mândria neamului Mahoney, pretindeau ei. Şi
acuma, îl bodogăneau că fusese un prost şi
căzuse în capcana ei.
Lungul drum spre casă îi obosise ochii şi Pat
şi-i frecă pentru a potoli senzaţia de arsură. Ce
era el? Prostul sau seducătorul? Răspunsul veni
sub forma unei micuţe doamne, gata să se
reverse într-un potop de lacrimi.
Un bărbat - un bărbat adevărat - nu lua pur şi
simplu. Dădea în aceiaşi timp, fără să ţină
socoteala, fără să se uite la preţ. Ocrotea,
întreţinea. Şi dacă nu putea face toate astea aşa
cum se cuvine, atunci nu lua. Nici măcar
zâmbetul unei femei.
Maşina de spălat se umplu cu apă şi începu
să lucreze bâzâind. Pat îşi dădu drumul pe
pardoseala subsolului şi privi la pereţii de beton
vopsiţi verde deschis. Ce caricatură de bărbat
mai era si el! Nu-şi putea permite să-i poarte de
grijă unei femei, şi totuşi lua de la ea.
Când ea îi deschisese prima oară uşa şi o
văzuse cât era de frumoasă, ar fi trebuit să fugă.
Dar el, nimic. Nu-i stătuse gândul decât la slujba
asta. Aşa că, ce dacă ea leşinase la scurtă vreme
după ce intrase el în casă? Nu mai avusese nici
un motiv să rămână, de îndată ce ea îşi revenise.
Toate acţiunile lui n-aveau nici o justificare, îşi
dorise slujba, îi asigura casă şi masă, câțiva dolari
şi o mulţime de timp pentru el însuşi. Avea timp
să gonească după visul lui de a deveni nabab.
Ba mai rău decât atât. Nu era numai ambiţia
aceea care-l îndemnase să ia această slujbă.
Chiar de la început, simţise că e ceva deosebit în
Camilla. Şi, cu toate că ştia prea bine că n-are ce-
i oferi altceva decât visuri, rămăsese să guste
iubirea ei. Pentru că n-avusese puterea să se
smulgă de acolo.
 Week-end-ul fusese aşa cum ar fi trebuit să
fie lucrurile între ei. Aşa cum ar fi putut fi, dar
acum se întorseseră la realitate. Adevărul era
acolo, privindu-l în ochi, provocându-l să-l
înfrunte. O iubea şi totuşi trăia de pe urma ei. Era
un profitor, un ticălos.
Tăcerea care se lăsă brusc îl trezi din
gândurile lui. El stătea acolo visând şi plângându-
şi singur de milă şi uitase că hainele Camillei erau
gata spălate. Se smulse cu hotărâre din starea în
care se afla şi puse rufele la uscat.
Ajunge cu autocompătimirea, băiețel, îşi
spuse el, în timp ce trântea uşa spălătoriei. Ai
făcut o greşeală, dar nu e prea târziu ca să devii
iarăşi un adevărat bărbat.
Dusty puse aparatul de ras electric, pieptenul
şi peria lui Pat pe marginea chiuvetei. Era
limpede, după felul cum îşi ţinea aranjat
dulăpiorul cu medicamente, că fiecare lucru avea
un loc al său, anume, aşa că mai bine îl lăsa pe el
să-şi pună singur obiectele la loc. Se întoarse şi
ieşi din baie, tristă că nu se pricepuse să facă mai
mult. De acum încolo, avea să se implice în
fiecare pas şi cotitură a vieţii lui.
Îi scoase cămăşile din valiză şi observă un
petic de hârtie în buzunarul uneia din ele. Era
chitanţa de la pensiune. Luă un creion de pe
noptieră şi se aşeză pe pat. Îi era datoare nu
numai pentru cazare. Mai erau şi taxele de
autostradă, mesele luate la restaurant, chiria
pentru biciclete. Făcu o pauză. Şi benzina. Deşi ea
avea o carte de credit, el insistase să plătească
cu bani gheaţă.
 — Ce faci aici?
Absorbită de cifrele din faţa ei, Dusty nu-l
auzise pe Pat intrând în cameră şi tresări
speriată.
— M-ai speriat groaznic, izbucni ea în râs.
— Iartă-mă. Faţa lui era rece şi solemnă. Dar
tot nu înţeleg ce faci.
— Îţi făceam la rândul meu un serviciu, spuse
ea, arătând cu mâna către valiză şi către
obiectele de pe pat. Tu mi-ai despachetat
lucrurile, le-am despachetat şi eu pe ale tale.
— Eu nu-ţi făceam ţie nici un fel de serviciu, îi
aminti el. Asta e slujba mea şi mă plăteşti pentru
ea.
Un fior rece atinse inima ei şi-i curmă
respiraţia pentru o clipă. Probabil că luase o doză
dublă din pilula-valet sau poate că avea o
versiune nouă, cu efect întârziat.
— îmi pare rău că-ţi dau atâta bătaie de cap.
Cuvintele aveau în ele o anume răceală.
Dusty lăsă să-i scape un oftat discret, apoi
respiră adânc şi se forţă să zâmbească, în
speranţa de a atenua conflictul.
— Încercam numai să-mi fac o idee cam cât
îţi datorez.
Faţa lui deveni şi mai aspră şi ea simţi o
senzaţie de leşin în stomac.
— Nu-mi datorezi nimic.
— Excursia a fost ideea mea, insistă ea. Şi o
să-mi plătesc drumul. Nu sunt o profitoare.
— Şi te pomeneşti că eu oi fi?
Frica o lovi în stomac şi îi goli plămânii de aer.
Nu văzuse niciodată piatra topindu-se, dar
expresia împietrită a lui Pat se topi într-o expresie
de durere. Îl rănise adânc.
— Iartă-mă. N-am vrut să înţelegi aşa, se
apără ea. Atâta doar că sunt obişnuită să plătesc
eu întotdeauna şi...
— Ştiu că tu plăteşti întotdeauna, îi aruncă el
replica. Crezi că nu sunt conştient de asta? Crezi
că eu n-am nici un fel de afurisite de
sentimente? Sunt şi eu bărbat, să ştii!
Ea păşi în faţă şi-i atinse braţul.
— Niciodată nu m-am îndoit de lucrul ăsta,
spuse ea aproape în şoaptă.
El se trase de lângă ea.
— Vreau să spun că sunt un bărbat adevărat,
Camilla. Un om de onoare, nu un gigolo.
Furia lui se învolbură în jurul lor ca fulgii
spulberaţi de vânt. Ea nu înţelegea ce se află în
miezul acestei mânii, ce anume îi provoca atâta
durere. Trebuia să-i risipească furia într-un fel.
Trebuia s-o alunge din preajma lor, şi să
limpezească aerul.
— O.K., spuse ea. Poţi să plăteşti tu
excursia.
Nu-i chiar aşa mare lucru. N-are importanţă.
Cuvintele rămaseră agăţate în aer, absorbind
toată culoarea şi mânia de pe chipul lui Pat. Ochii
lui se transformaseră în izvoare ale durerii.
— Darul meu nu înseamnă mare lucru, spuse
el. Nu-i destul de scump ca să conteze.
— Vrei să încetezi să mai răstălmăceşti tot
ce-ţi spun eu? strigă ea, înghițindu-şi lacrimile. Îi
venea să-l lovească pentru atâta încăpăţânare,
dar se mulţumi să strige: Am vrut să spun că
nimic nu-i atât de important ca să fie motiv de
ceartă între noi doi.
Pat o privi în tăcere.
O spaimă copleşitoare, ucigătoare, o făcu să
dea drumul şi altor cuvinte.
— Iubesc tot ce mi-ai dăruit tu, Pat. Totul.
Zâmbetul tău. Atingerea ta. Glumele tale. Pe tine.
— Tot? întrebă el, continuând să o privească
lung. Dar durerea, Camilla?
— Ce durere?
— Nu te preface. Ştiu că te-am înșelat. Ţi-am
înşelat aşteptările.
Ea n-avea nici cea mai vagă idee ce vrea el
să spună; tot ce ştia era că teama creştea în ea,
devorând totul, până când abia mai putu să
respire, până când ochii ei abia mai vedeau.
El o privi iarăşi lung, cu ochii plini de ceva ce
ea n-ar fi ştiut sa spună ce este. Durere?
Teamă? Regret? Apoi se întoarse şi se apucă să-şi
pună încet lucrurile înapoi în geamantan.
— E aşa de important pentru tine să-ţi
despachetezi singur lucrurile? întrebă ea,
încercând să glumească, sperând să mai reducă
astfel tensiunea care-i încleşta fălcile. El vorbi
fără s-o privească.
— Există în viaţa ta un nor negru, apăsător. O
să-l îndepărtez. Este tot ce pot să fac pentru
binele tău.
— Ce tot vorbeşti?
— Să nu accepţi niciodată durerea, continuă
el. N-ai făcut nimic ca s-o meriţi.
— Vrei să încetezi să mai citezi din Keats şi
din Shelley şi să vorbeşti ca un om normal?
 — Ei erau englezi, spuse Pat. Eu sunt irlandez.
Mânia lui Dusty dădu pe dinafară. O durea
prea tare, ca să mai încerce să se controleze.
— La naiba! ţipă ea. Nu te mai juca cu mine şi
vorbeşte pe înţeles!
— Plec, spuse el, fără să-şi ridice privirea. Se
duse în baie şi reveni cu articolele de toaletă. Le
puse în geantă şi o închise. E singurul lucru care
mi-a mai rămas şi pe care ți-l pot dărui.
Nu-mi pot imagina nimic altceva care să mai
poată aduce soarele în viaţa ta.
Nu-şi putea imagina nimic altceva! Unde
fusese oare în ultimele câteva săptămâni?
— Dă-mi voie să-ţi fac eu o sugestie,
deşteptule! Vocea ei suna aspru şi tare şi lacrimi
îi şiroiau pe faţă, dar nu-i mai păsa. Te vreau pe
tine. Nu vreau bani, nu vreau pietre scumpe, nu
vreau blănuri. Numai pe tine şi braţele tale
puternice împrejurul meu.
El ridică geamantanul şi rămase o clipă în loc.
— Meriţi ceva mai bun.
— Nu există nimeni mai bun.
El porni încet spre uşă şi disperarea din ea îi
dădu energia şi forţa să lupte, o furie destul de
puternică, încât să sfărâme zidul încăpăţânării lui.
Fugi după el, lovindu-l peste umeri şi pe spate cu
pumnii, încercând să-l facă să se întoarcă, s-o
privească, s-o privească de-adevăratelea.
— Am spus că nu e nimeni mai bun decât
tine. Lua-te-ar naiba, Pat Mahoney! N-ai dreptul
să hotărăşti tu cine e bun pentru mine şi cine nu.
El continuă să meargă spre ieşire. Mă auzi? N-ai
dreptul.
 Ajunseră la uşa din faţă şi pe Dusty o părăsiră
puterile şi îndârjirea. Vâlvătaia furiei se
consumase tot atât de brusc, precum se
aprinsese. Nu putea nici să strige, nici să
lovească, nu putea face nimic decât să se sprijine
de zid. Se întinse să-i atingă braţul.
— Pat!
Toată iubirea ei, toată dorinţa, teama şi
disperarea se adunaseră în acel singur cuvânt.
Totuşi, el nu se uită la ea. Privirea lui era
pironită pe uşă.
— Adio, Camilla, spuse el încetişor.
Ea privi spre el, nevenindu-i să creadă că
toate astea se întâmplau cu adevărat, că mâna
lui chiar apuca mânerul.
— Nici măcar nu mă săruţi? Sau măcar să mă
cuprinzi puţin în braţe?
— Ţi-am făcut deja destul rău.
Deschise uşa şi dispăru.
Dusty se lăsă să alunece pe podea, cu faţa
spălată de lacrimi tăcute.
Se simţea golită pe dinăuntru şi epuizată.
Toate sentimentele fuseseră smulse din sufletul
ei, viaţa însăşi i se scursese din trup. De vreun
ceas încoace, alternase între furie şi lacrimi.
Acum era complet stoarsă, nu mai avea nimic de
dat.
În numai câteva scurte săptămâni, Pat
devenise însăşi viaţa ei, iar acum el plecase. Cum
avea să trăiască fără el? Va continua să existe. O
să respire şi o să mănânce şi-o să se ducă la
lucru, dar zâmbetul îi va fi pierit. Veselia şi
frumuseţea şi strălucirea soarelui nu mai aveau
acum nici un înţeles.
Apelul soneriei o făcu să sară de la masa din
bucătărie, unde rămăsese cu privirea pierdută în
ceaşca de cafea. Speranţa se zbătu în sufletul ei
când dădu fuga la uşă.
— Da?
O voce familiară răsună în interfon.
— Camilla? E tata.
Oare ce se întâmplase? îi dădu repede drumul
înăuntru şi îi deschise uşa.
— Tată! strigă ea din capătul scărilor. Ce s-a
întâmplat? Ce-i cu tine aici?
El se opri la jumătatea scărilor şi ridică
privirea spre ea.
— Nu ştiu. Tu trebuie să-mi spui ce s-a
întâmplat.
— Tată! Lăsă un oftat lung să-i alunece încet
printre buze. Am avut un week-end lung şi nu
prea îmi arde de glumă. Spune-mi, te rog, ce te-a
făcut să vii să-mi faci o vizită la - privi repede la
ceas - douăsprezece şi douăzeci, duminică
noaptea? Ba nu, cred că e luni dimineaţă.
— Pat mi-a spus să vin.
- Ce-a făcut? Energia îi năvăli din nou în trup
şi dădu o nouă forţă vocii sale.
— Mda, răspunse taică-său. M-a sunat şi mi-a
spus că eşti singură şi că ar fi bine să vin să am
grijă de tine.
— Să ai grijă de mine? Crezuse că e golită
complet, dar un rest de furie izbucni. Sunt o
femeie adultă, competentă, şi n-am nevoie de
nimeni care să-mi poarte de grijă. N-aveţi decât
să vă duceţi dracului, toţi bărbaţii.
Intră repede în apartament, învăluită în furia
ei ca într-o flacără.
— Mă dai afară?
Se întoarse şi observă expresia îngrijorată de
pe chipul lui. Ţinea în mână un geamantan din
care atârna mâneca unei cămăşi. Gulerul
pijamalei i se ivea de sub gulerul cămăşii cu care
era îmbrăcat.
Furia se topi repede şi afecţiunea îi potoli
nervii încordaţi. Tatăl ei se trezise dintr-un somn-
adânc şi dăduse fuga aici ca să fie alături de ea.
Cum putea să se răstească la el? îşi îngropa faţa
în umărul lui şi îl iasă s-o strângă până ce abia
mai putu să respire. Apoi, el îi dădu drumul
încetişor şi îi studie atent faţa.
— E mai bine?
Ea încuviinţă din cap şi aşteptă în tăcere să i
se topească nodul din gât. Când fu în stare să
vorbească, îl întrebă:
— Vrei un ceai?
El scutură din cap, în timp ce intră în casă şi
închise uşa.
— Nervii mei bătrâni nu se împacă prea bine
cu cofeina la ora asta din noapte.
— E ceai de plante, se grăbi ea să-l asigure.
Fără cofeină.
— Bine, atunci am să încerc.
— De care vrei? Era cât pe-aci să spună că
Pat cumpărase o mare varietate de sortimente,
dar nu putu să-i rostească numele. Nu încă. Am
de toate felurile. De merişoare, de căpşuni, de
lămâie.
Pe faţa tatălui ei se aşternu o expresie
bănuitoare.
— Dă-mi de lămâie. Sună mai inofensiv.
O urmă pe Dusty în bucătărie şi aşteptă în
tăcere până ce ea pregăti ceaiul. Dusty nu scoase
nici un cuvânt, până nu se aşezară în faţa ceştilor
aburinde.
— Pat m-a părăsit, spuse ea.
Tatăl ei nu păru surprins.
— Mda. Mi-a spus că a trebuit să plece.
— Nu a trebuit deloc, protestă ea, simţind
cum furia urcă din nou. Asta sună ca şi cum l-aş fi
dat eu afară. A plecat, pentru că aşa a vrut el.
— Câteodată nu-i vorba de ce vrea să facă un
bărbat, e vorba de ceea ce trebuie să facă un
bărbat.
Ea încercă să-şi calmeze iritarea, sorbind
încet din ceai, dar nu-i folosi la nimic. Lichidul
fierbinte nu făcea decât să-i agraveze durerea şi
ea ridică ziduri şi mai groase de furie, ca să
ascundă această durere.
— Pat şi cu mine eram mai mult decât un
angajat şi un patron. Tatăl ei înclină afirmativ din
cap.
— Credeam că am fost foarte discreţi.
— E ca şi cum ai încerca să ascunzi
primăvara.
Un zâmbet îi îndulci trăsăturile.
Dusty îşi coborî privirea în ceaşcă. Cât de
potrivit o spusese. Pat îi adusese, într-adevăr,
primăvara. Se simţise renăscută, simţise că
revine la viaţă şi înfloreşte. Dar soarta îi răpea
vara şi toamna şi o arunca direct în braţele aspre
şi îngheţate ale iernii.
—- E atât de capricios. Se spune despre femei
că au toane. Eu cred că nici toate femeile din
lume n-ar reuşi să acopere evantaiul de stări prin
care poate trece Pat Mahoney în cinci minute.
— Situaţia n-a fost uşoară pentru el, scumpo.
— Am încercat să fiu cât se poate de
înţelegătoare.
— Mă îndoiesc că ai reuşit. Când eşti un
bărbat tânăr, ai vrea să-i dăruieşti iubitei soarele,
luna şi stelele. Descoperi destul de curând că nu
poţi şi înveţi să te rezumi la lucruri mai prozaice,
ca hrana sau plata electricităţii. Atunci când nu
faci nici măcar asta... Dădu din umeri... în fine,
bănuiesc că Pat nu s-a putut împăca cu
sentimentul de vinovăţie, cu senzaţia că nu e la
înălţimea aşteptărilor tale.
— Dar e firesc ca şi o femeie să poată să
ofere.
Vacanţe. Mese la restaurante şic. Haina cea
nouă, sport, din păr de cămilă, care aştepta în
debaraua ei să înlocuiască jacheta uzată de
tweed a lui Pat, săptămâna viitoare, când avea să
fie ziua lui.
— O femeie trebuie să dăruiască numai
dragostea ei. Asta e tot ce-şi doreşte un bărbat.
Dusty făcea eforturi ca să-şi păstreze calmul.
Furia ei era gata să explodeze din nou.
—- Asta e tot ce-şi doreşte o femeie de la un
bărbat. Asta era tot ce aveam nevoie de la Pat.
 — Adevărat, dar el simţea nevoia să-ţi ofere
mai mult.
— Mda, ştiu, spuse ea cu amărăciune.
Soarele, luna şi stelele.
— Aşa a fost dintotdeauna, fetiţo.
— Vorbe! pufni Dusty. Nu aşa trebuie să fie.
— Ştiu, ştiu. Tatăl ei se ridică în picioare şi
duse ceştile la chiuvetă. Ce-ar fi să băgăm nasu-n
pernă? Razele dimineţii aruncă întotdeauna o altă
lumină asupra lucrurilor, iar tu arăţi ca şi cum ai
avea mare nevoie de somn.
Fără prea multă tragere de inimă, ea se
smulse de lângă masă. Braţele lui o învăluiră într-
o îmbrăţişare uriaşă, ca de urs, apoi o conduse în
camera ei.
— Ai ceva programat devreme, de dimineaţă?
întreba el.
Ea clătină din cap.
— Prima întâlnire e fixată la ora prânzului.
— Atunci pun ceasul să sune la zece, spuse el
pe un ton care nu admitea replică.
La dracu! Pentru asta aveau bărbaţii nevoie
de femei? Ca să aibă cui să dea ordine? Dar era
prea obosită ca să-l mai contrazică, aşa că
încuviinţă dând din cap şi se băgă în pat. În
definitiv, nu era tocmai rea ideea de a se scula la
zece.

— Bună, Camilla! strigă o doamnă în vârstă,

ridicându-şi privirea de pe treptele pe care tocmai
le freca.
— Bună dimineaţa, doamnă Rosonova, îi
răspunse Dusty.
 O femeie tânără, cu trăsături orientale,
ducând în cărucior o fetiţă cu ochi migdalaţi şi cu
un aer solemn, le zâmbi lui Dusty şi tatălui ei
când trecură pe trotuar.
— Ia te uită! Dintr-odată ai devenit prietenă
cu vecinii, spuse tatăl lui Dusty. Ce s-a întâmplat?
Ai lăsat baltă rasa şoarecilor de corporaţie pentru
a te alătura rasei umane?
— Foarte nostim! Se urcă în scaunul pentru
pasageri al maşinii lui şi aşteptă ca el să se aşeze
la volan. Niciodată n-am fost neprietenoasă.
— Ai fost întotdeauna pur şi simplu prea
ocupată ca să-i observi pe oamenii din jurul tău.
Porni maşina, dădu colţul şi conduse în tăcere
o bună bucată de vreme. Până acum câtva timp,
adăugă el.
Dusty se uită pe fereastră, ştiind bine că tatăl
ei atribuia schimbarea ei de atitudine plecării lui
Pat survenită cu câteva săptămâni în urmă, dar
asta era o prostie. Într-adevăr Pat îi deschisese
ochii asupra minunatei diversităţi a cartierului şi a
raţiunilor pentru care această varietate trebuia
preţuită, dar asta n-avea nimic de-a face cu felul
ei de a fi de acum. Luna mai fusese întotdeauna
printre cele mai frumoase perioade din an şi ea
nu făcuse decât să profite din plin de ea,
plantând câteva flori în faţa casei, de-a lungul
trotuarului, făcându-şi cumpărăturile în
magazinele din cartier, plimbându-se. Era absolut
firesc ca, în asemenea împrejurări, să-şi cunoască
mai bine vecinii.
 Îşi încleştă mâna pe mânerul genţii diplomat
pe care o ţinea în poală şi-şi puse mintea din nou
în mişcare.
— Vor fi toţi partenerii tăi prezenţi la
expunerea mea? îşi întrebă ea tatăl.
— Mda, spuse el, cu privirea aţintită la drum.
Absolut toţi. Încetini la un stop şi apoi opri. Eu
nu sunt decât un acţionar mărunt şi la fel e Lisa,
care se ocupă cu recrutarea comercianţilor.
Arhitectul nostru şi cel care se ocupă de
restaurante au băgat fiecare câte o sută de mii.
Au mizat mult pe succesul acestui centru
comercial.
— Nu văd nici un motiv pentru care să mă
tem că nu m-aş descurca, mai ales dacă le pot
face rost de amplasamentul acela.
Fusese surprinsă, atunci când tatăl ei venise
la ea, cu o săptămână în urmă, şi îi spusese
despre afacerea la care devenise partener şi
despre decizia lor de a angaja un agent imobiliar.
Entuziasmul ei pentru proiecte noi era mai scăzut
decât de obicei, dar consimţise să facă o
prezentare pentru acest grup. Tatăl ei era atât de
încântat de faptul că reuşise să obţină contractul
în favoarea ei, încât n-o lăsase inima să-l refuze.
— În momentul de faţă, avem sediul în
subsolul locuinţei arhitectului, spuse el.
Trebuie să începi de undeva, remarcă Dusty.
Dacă-şi dădea osteneala să pară veselă,
poate că, în douăzeci-treizeci de ani, reuşea să
transforme asta într-un obicei.
Complexul modern de locuinţe tip lângă care
se opriseră se îmbina bine cu vechile clădiri de
cărămidă brună din josul străzii. Intrară în
complex până la o casă mai retrasă din spate şi
coborâră un şir de scări, până la ceva care fusese
gândit să fie un soi de încăpere pentru relaxare.
Acum, servea drept birou pentru un grup de
oameni ocupaţi care ar fi avut nevoie de un
spaţiu cel puţin dublu.
— Salut, băieţi, strigă tatăl ei. Asta e fetiţa
mea. A venit pregătită să ne explice tuturor cum
ar putea să ne dea o mână de ajutor.
Dusty se strădui să-şi înfrângă pornirea de a-i
da un bobârnac pentru că o făcuse fetiţă şi zâmbi
către oamenii care-i ieşiseră în întâmpinare ca s-o
salute. Ken Barton, arhitectul cu ochelari bifocali,
i-o prezentă pe nevasta lui cea roşcată, Jan, care
era şefa biroului şi pe o femeie înaltă, mai în
vârstă, care se ocupa cu repartizarea magazinelor
de vânzare cu amănuntul.
— Unde-i Pat? Trebuia să fie şi el aici, spuse
Lisa şi privi în jurul ei, înainte de a se întoarce din
nou spre Dusty. El e cel care se ocupă cu găsirea
restaurantelor care vor să se mute în centrul
nostru.
Pat? Pat al ei? Dar cel despre care era vorba
aici era un acţionar cu pondere mare, cu o sută
de mii investite, nu un hoinar lipsit de ambiţii. Un
torent de emoţii învălmăşite îi răsuciră stomacul,
îi zâmbi vag avocatului cărunt, al cărui nume îi
scăpase complet şi se uită după tatăl ei. Acesta
era ocupat cu aşezatul scaunelor pentru
prezentarea pe care urma s-o facă ea şi era prea
atent la detaliile practice, ca să mai aibă ochi şi
pentru ea. Trebuie să fi fost totuşi vorba de Pat al
ei.
Respiră adânc şi nedumerirea ei furioasă se
mai calmă. Ce-i păsa ei dacă Pat era în realitate
om de afaceri şi nu valet? Dimpotrivă, putea
înţelege chiar foarte bine de ce-şi luase slujba
aceea la ea. Ore de lucru mobile, casă şi masă, o
zonă convenabilă. Ceea ce nu putea înţelege şi
ceea ce o durea atât de tare era motivul pentru
care el nu-i spusese adevărul. Nu, asta nu fusese
tocmai corect. Nu putea fi decât un singur motiv:
el nu ţinea la ea atât de mult pe cât ţinea ea la el.
Începu să-şi monteze planşeta portabilă pe
care urma să expună planşele, vorbind în timpul
ăsta cu ceilalţi. Era o bună profesionistă şi era
capabilă să lase deoparte durerile personale, ca
să-si facă meseria cât se poate de bine. Prezenţa
lui Pat n-ar fi afectat-o câtuşi de puţin, încăperea
mică răsuna de râsete şi de vorbe şi părea că ea
e singura care sesizase paşii care se auziră
deodată coborând scările, sonori ca tunetul,
păreau să acopere toate celelalte zgomote. Totuşi
râsetele şi conversaţia continuară. Mâinile ei se
încordară în timp ce îşi frunzărea notiţele pentru
a treia oară.
Iubire. Furie. Teamă. Dorinţă. Toate hărţuind-
o, trăgând de ea ca nişte lupi flămânzi de stârvul
unui cerb. De ce consimţise să facă asta? De ce
nu bănuise oare că se ascunde ceva în spatele
zâmbetului aceluia al tatălui ei? Nu era pregătită
să-l revadă pe Pat. Trecuse prea multă vreme. Ba
nu, nu trecuse suficientă vreme. Doamne, nici
măcar nu mai putea gândi logic. Fir-ar să fie, cum
îşi mai vâra nasul şi taică-său!
— Bună, Camilla!
Purtarea ei rece, profesională, de om de
afaceri, oscila undeva, pe muchia prăpastiei.
Dusty se agăţă de ea şi o trase cu disperare pe
loc mai sigur. Printr-un imens efort de voinţă şi
strângând din dinţi, reuşi să oprească în loc
femeia profesionistă aflată pe punctul de a se
prăbuşi.
— Bună, Pat.
Cuvintele sunau încordate, dar important era
că putea vorbi. Femeia din ea ar fi vrut să ţipe,
dar împrejurările nu-i permiteau.
— Arăţi minunat, Camilla.
Ea nu răspunse. Ochii lui erau umbriţi de
cearcăne, dar în rest arăta şi el foarte bine. Fără
vioiciune, dar, în mod cert, fără o notă tragică.
Părul şaten era tot dezordonat, iar trupul minunat
dovedea că nu-i lipseau orele de antrenament şi
nici aparatele care încă mai erau depozitate la ea
în apartament. Nici ea, punctă o voce insinuantă.
— Tocmai voiam să vă fac cunoştinţă, chicoti
arhitectul. Dar nu pare să fie nevoie.
— Oh, bineînţeles că nu, se grăbi să-l asigure
tatăl lui Dusty. Au locuit împreună.
Grozav de inspirat, tatăl ei încercă să
zâmbească celor patru perechi de ochi care o
priveau.
Îşi drese glasul.
— Domnul Mahoney a lucrat cândva pentru
mine. Tăcerea deveni şi mai apăsătoare.
— L-am angajat ca valet, explică ea.
 — Da, Pat ne-a spus despre asta.
Chiar aşa?
— Buun, zise Dusty, sărind peste subiectul
ăsta, despre care nu mai rămânea nimic de spus.
Haideţi să vorbim acum despre ceea ce sunteți
nerăbdători să auziţi. Despre proprietăţile
imobiliare şi serviciile pe care vi le poate oferi
firma noastră.
Dusty făcu abstracţie de faptul că avea gura
uscată şi mâinile umede, lansându-se din plin în
conţinutul prezentării. Le spuse câte ceva despre
ceea ce făcea ea şi domeniul de activitate al
companiei, apoi explică mai concret ce puteau
face pentru ei. Ochii ei continuau să dorească să
se îndrepte spre Pat, să pândească strălucirea
aceea din ochii lui, să smulgă un zâmbet buzelor
lui îndărătnice, dar se ţinu tare. La cârmă se afla
raţiunea şi nu ochii. Supravieţuise întâlnirii cu el,
supravieţuise descoperirii faptului că ţinuse
partea cea mai importantă a vieţii lui ascunsă de
ea. Aşa că avea să continue să supravieţuiască şi
să prindă puteri. Acum, că trecuse de examenul
iniţial, nu mai avea nici un motiv să se tot pună la
încercare. N-avea nevoie de prezenţa lui ca să se
autoconvingă de victorie. Triumfase asupra lui, îşi
spuse ea cu hotărâre.
— Actualii proprietari nu vor să clintească
deloc preţui pe care-l cer sublinie tatăl ei.
— Da, am verificat acest lucru.
— Ne tot împuie capul despre cât de bună e
starea clădirii, adăugă arhitectul.
— Ceea ce e absolut ridicol, spuse Dusty.
 Dacă ar fi stat la coadă vreo câteva firme de
asamblat biciclete, ar fi avut un motiv. Dar aşa
cum stau lucrurile, oferta dumneavoastră e
singura serioasă din câte au primit. Preţul se
bazează pe cerere, iar ei nu au altă ofertă.
— Dar ce facem dacă nu cedează? întrebă
Jan.
— Vor ceda. În primul rând, ne vom concentra
asupra schimbării încadrării zonale a cartierului.
N-o să fie nici o problemă, cu terenurile acelea de
sport pe care le preconizaţi.
Ei intenţionau să rezerve o parte însemnată
din teren pentru un parc, cu terenuri de sport şi
alte facilităţi.
— Municipalitatea va fi încântată de zona de
recreere publică pe care vreţi s-o faceţi voi. Va fi
cu mult mai bine decât urâţenia în care s-a
transformat acum clădirea. Odată ce se va
schimba încadrarea zonală, se va modifica şi
structura impozitelor. Or să vândă.
— Dar cât va dura? întrebă Lisa. Eu am
necazuri cu negustorii, ca să-i ţin aproape, şi sunt
sigură că şi Pat are aceleaşi probleme cu
proprietarii de restaurante.
Toţi se întoarseră spre Pat, care mormăi ceva
ce se presupunea că ar fi un răspuns afirmativ.
— Cred că acest proiect va începe să se
deruleze într-o lună, îi asigură Dusty. Aţi avut o
idee grozavă şi, pe deasupra, absolut originală.
Singurul lucru de care mai am nevoie ca să
urnesc lucrurile este o semnătură pe acest acord
de exclusivitate şi vom fi pe drumul cel bun.
Dusty scoase un contract din servieta diplomat.
 Cu toţii se uitară rapid peste hârtie, trecând-o
din mână în mână, până la avocat. Acesta
încuviinţă.
— Este un contract standard. Nu plătiţi nimic,
decât dacă ei rezolvă lucrurile. Cred că nu e nici o
problemă.
Contractul fu semnat şi se strânseră mâini de
jur-împrejur. Sau aproape de jur-împrejur. Ea
observă că Pat rămăsese în spate. Nu că i-ar fi
păsat cine ştie ce. Era unul din acţionarii
principali şi ar fi putut să blocheze contractul prin
veto, dacă ar fi vrut. Faptul că nu o făcuse era o
aprobare suficientă pentru ea. N-avea nevoie să-i
strângă mână ca să se simtă mai sigură, îşi
strânse hârtiile, îşi plie planşeta portabilă şi se
uită după tatăl ei.
— Vin într-o clipă, scumpo, strigă el de la o
masă mai îndepărtată, unde vorbea ceva cu
arhitectul.
Ea înclină din cap.
— Cum îţi mai merge?
Inima i se opri, dar în clipa când se întoarse
să dea ochii cu Pat un zâmbet i se citea pe faţă.
— Bine, răspunse ea. Dar ţie?
El se mulţumi să ridice din umeri.
— Tatăl tău mai stă încă cu tine?
— Doar vreo câteva zile. E nerăbdător să se
întoarcă la el acasă. Ştii, nu-i place să lase casa
goală.
Încruntarea lui Pat se accentua.
— Nu-mi place să te ştiu acolo singură.
Fu ispitită să-l invite să vină înapoi. Sau să
sublinieze că el fusese cel care plecase. Sau să-l
trimită la dracu'. Nu făcu nimic din toate astea,
totuşi, ci privi numai înspre tatăl ei, dorindu-şi ca
acesta să se grăbească.
— Tot grupul a fost încântat de ceea ce s-ar
părea că poţi face pentru noi.
Oare el nu era încântat deloc?
— Da. Acum lucrez eu pentru tine. Ar fi cazul
să consideri amuzantă această întorsătură.
— Camilla.
— Zău, ar fi grozav. Ai putea să-mi dai ordine,
să mă pui să fac lucrurile după dorinţa ta şi să mă
concediezi atunci când te-ai plictisit de mine. Ar
trebui să fii entuziasmat. Majoritatea oamenilor
nu se întâlnesc cu şansa de a se răzbuna, servită
pe tavă.
El îşi trecu mâna prin păr şi gestul îi sfâșie
inima lui Dusty. Îşi aduse aminte de senzaţia pe
care i-o dădeau degetele ei trecute prin părul lui,
atunci când îi căuta căldura buzelor, îşi aminti
cum se simţea când mâinile lui aspre treceau prin
părul ei, ridicându-i-l de pe ceafă, astfel încât
gura lui să poată... Alungă toate aceste gânduri şi
trânti uşa sufletului cât putu de tare, ca să nu le
mai lase să intre.
— Niciodată nu mi-am dorit să mă răzbun, îi
spuse el. Mi-a făcut plăcere să lucrez pentru tine.
— Zău?
— Era un serviciu uşor, îi explică el,
corectându-se sub privirea ei batjocoritoare. N-ai
fost nici pe departe atât de pretenţioasă pe cât ţi-
ai fi putut permite.
Vocea lui scăzu, în timp ce ei începu să-i ardă
faţa. Îşi aminti, chiar dacă el uitase, excursia lor
la Galena. Felul în care el o tachinase cu privire la
pretenţiile ei faţă de serviciile lui sexuale.
— De ce nu mi-ai spus nimic despre proiectul
ăsta al tău? întrebă ea deodată. N-avusese
intenţia să-l întrebe, dar simţea nevoia să ştie.
— Ce importanţă are? Tot n-ar fi schimbat
nimic.
Ba bineînţeles că ar fi avut importanţă. N-ar
mai fi suferit acum de durerea asta care o
chinuia, bătându-şi joc de credinţa ei de-atunci că
fuseseră într-adevăr apropiaţi. Atâta doar că tot
singură ar fi fost acum; asta, ce-i drept, nu s-ar fi
schimbat.
— Tu erai veşnic preocupat de titluri, sublinie
ea. M-aş fi putut gândi că îl preferi pe omul de
afaceri în locul valetului.
— N-ar fi avut nici o importanţă ce titlu îmi
acordam eu însumi. Pe tine tot te-am dezamăgit.
Tatăl lui Dusty se apropie, în sfârşit, iar ei îi
venea să-l strângă în braţe de bucurie, dacă n-ar
fi fost atât de supărată că o păcălise.
— Da, ştiu, spuse ea cu amărăciune,
aruncându-i lui Pat o privire fugară. Soarele, luna
si stelele.
Pat o privi nedumerit. Ea îşi luă lucrurile şi
trecu pe lângă el ca să ajungă la scări.
— Vă urez o zi bună tuturor, strigă ea către
întreg grupul, evitând să-l privească pe Pat.
Ţinem legătura.
Cu ei, nu cu el. Zilele când ei se atingeau se
sfârşiseră.

— Ora mesei!
 Pat ridică ochii de pe bilanţurile financiare pe
care le studia. Nu-şi dăduse seama că s-a făcut
atât de târziu. Ziua era pe sfârşite şi el abia dacă
apucase să rezolve câte ceva. Întâlnirea cu
Camilla, din dimineaţa aceea, îl scosese din ritm.
— Îmi pare sincer rău, Jan, spuse el,
ridicându-se în picioare. Grozav musafir mai sunt.
Am dat buzna peste voi în toiul nopţii, cu
câteva săptămâni în urmă, şi acum nu sunt în
stare nici măcar să ajut la pregătirea mesei.
Jan râse şi îl bătu uşor pe obraz.
— Azi n-am vrut eu să mă ajuţi, îl linişti ea.
M-am simţit ca şi când mi-aş fi pregătit
propria sărbătorire.
— Sărbătorire? Dar ce sărbătoreşti?
— Glumeşti? Ken îl urmă în sus, pe scări spre
bucătărie. Faptul că ni s-au întors corăbiile. Că în
curând vom înota în bani. Pat se încruntă la
entuziasmul lor neîntemeiat.
— Dacă vă referiţi la faptul că am angajat-o
pe domnişoara Ross, nu credeţi că e puţin
prematur să vă bucuraţi? N-a făcut încă nimic.
— Dar va face. Vocea lui Ken suna extrem de
încrezătoare. Va face.
Pat bombăni ceva ce nici el însuşi n-ar fi putut
înţelege şi îl urmă pe Ken la masă. Lisa şi
avocatul lor, Frank, erau deja aşezaţi; se părea că
Jan invitase pe toată lumea să rămână la masa de
sărbătoare.
Din păcate, nu toţi cei prezenţi erau într-o
dispoziţie sărbătorească. Faptul că o revăzuse pe
Camilla răscolise în Pat sentimente pe care era
mai bine să le ignore. Dorul lui de Camilla îl
răscolea pe dinăuntru, dorinţa creştea şi îl devora
până ce nu se mai gândea la nimic altceva decât
la ea, n-o mai vedea decât pe ea. Îşi ocupă locul
la masa cu design scandinav.
— Asta e vreuna din reţetele lui Pat? întrebă
Frank în clipa când Jan aduse un platou pe masă.
— Nu! răspunse Jan. Este sută la sută Jan
Barton.
Pat se grăbi să afişeze un zâmbet, în semn de
mulţumire pentru compliment. Apoi, lăsând
zâmbetul acolo, îşi părăsi comesenii şi se cufundă
în propria lui lume întunecată. Cum o să poată să
lucreze cu Camilla zi de zi? Fusese şi-aşa destui
de greu înainte de a şti că o iubeşte. Unde va
putea găsi puterea să întoarcă spatele frumuseţii
ei? Unde va găsi curajul de a nega bătăile
puternice ale inimii?
— Nu-ţi place? întrebă Jan.
Pat încercă să se smulgă din abisul său
personal.
— Oh, mâncarea e delicioasă o asigură el.
Absolut delicioasă. Numai că eu nu prea am poftă
de mâncare în seara asta. Luă paharul cu vin şi
sorbi lichidul rubiniu.
— Ştii, aveam impresia că femeia asta a ta,
Camilla, e mai bătrână, îi spuse Lisa.
Toate privirile erau aţintite asupra lui şi el
puse la loc paharul pe masă. În clanul Mahoney
nu se năşteau laşi.
— Nu cred că am pomenit vreodată vârsta ei.
Şi nici că mi-aş fi arogat dreptul de proprietate
asupra ei.
 — Într-adevăr, n-ai făcut-o, admise Lisa. Dar
oamenii îşi formează anumite impresii bazându-
se pe ceea ce aud, iar eu mi-am imaginat o
femeie mai în vârsta, rece şi poate puţin
necruţătoare.
Camilla lui, rece şi necruţătoare?
— Aţi face mai bine să ascultaţi mai atent
ceea ce spun oamenii, în loc să vă lăsaţi
închipuirea să făurească imagini rupte de
realitate, spuse el cam răstit.
— Aici trebuie să mă declar de acord cu Lisa,
spuse Jan. Îmi imaginasem o Camilla cu totul
diferită de aceea care ne-a vorbit azi.
— Îmi pare rău că aptitudinile mele
descriptive sunt atât de palide, mormăi el.
Cornurile fură trecute din mână în mână în
jurul mesei, apoi untul.
— Spune-mi, cum poate obţine cineva o
slujbă de valet la o astfel de păpuşică? întrebă
Frank.
— Domnişoara Ross nu-i o păpuşică. Este o
doamnă, o adevărată doamnă.
— Perfectă pentru valetul care asigură servicii
complete, comentă Ken.
Într-o clipă, nori negri de furtună îl cuprinseră,
tunetul îi bubui în urechi şi valurile izbiră ţărmul.
Sări în picioare.
— Şi, mă rog, ce-ar vrea să însemne asta?
Feţe inexpresive, nedumerite, se întoarseră
spre el.
— Uşurel, Pat, spuse Ken calm. N-am vrut să
spun nimic. Tu singur spui despre tine că eşti un
valet complet, desăvârşit.
 Norii se împrăştiară, lăsând să treacă lumina,
deşi încă nu apăruse soarele. Doamne, oare n-
avea să se elibereze niciodată de farmecul ei?
Oare imaginea ei nu va înceta niciodată să-l
cheme?
— Iertați-mă, spuse Pat. Starea mea
emoţională e la cel mai scăzut nivel, dar îmi revin
eu. În ochii lor se citea ceva prea asemănător cu
mila ca să fie pe placul lui, aşa că se retrase de la
masă. V-aş ruga frumos să mă scuzaţi, dar cred
că am să ies să iau puţin aer.
Jan îl urmă până la uşă.
— Eşti sigur că te simţi bine, Pat? îl întrebă.
— N-am nimic, o linişti ei. Noi, irlandezii, ştim
că nu te poţi bucura de priveliştea de pe creste,
până ce n-ai trăit în fundul văilor. Înainte ca ea să
apuce să zică ceva, el plecase deja în noapte.
Paşii lui iuţi îi făcură curând să transpire şi se
simţi parcă mai bine. Sau cel puţin nu mai avea
pornirile acelea atât de ucigaşe, deşi nu era nici o
îndoială că era complet stors. Poeţii îl
avertizaseră cu toţii că iubirea era ca o mare
înşelătoare. Necazul era că fusese prins în vârtej,
tocmai la mijloc, şi că n-avea să mai ajungă
niciodată la paradisul de pe celălalt ţărm.
Primăvara începuse atât de frumos. O
întâlnise pe Camilla. Ajunsese să o cunoască. S-o
iubească. Devenise o parte din el şi acum, că nu
mai era, era ca şi când marea l-ar fi înhăţat,
trăgându-l în jos spre adâncurile ei întunecate.
Dragostea lui pentru Camilla decretase că ei doi
trebuiau să fie împreună pentru totdeauna.
Situaţia lui nega acest lucru.
 Flacăra iritării făcu să-i crească temperatura
cu câteva grade. În curând, ea avea să-şi
găsească pe altcineva. Cel puţin aşa spera, îşi
spuse el, încercând să nu ia în seamă tulburarea
dureroasă dinăuntrul său. Ei nu aveau nici un
viitor împreună şi o persoană atât de
încântătoare precum Camilla nu trebuia să fie
singură. Merita să aibă un bărbat bun, o familie în
jurul ei şi o viaţă fericită.
O văzu parcă în faţa ochilor, o viziune
fermecată, cu un copilaş în braţe şi cu ochii plini
de iubire pentru silueta ceţoasă de lângă ea.
Furia, disperarea, teama din el luptau să se
elibereze.
Lucrul cel mai la îndemână, pe care furia lui îl
întâlnii în cale, fu o tricicletă roşie-alb-albastră, cu
o roată mare în faţă. Şutul lui o trimise câțiva
metri spre dreapta trotuarului, o a doua lovitură
răsturnând-o pe o parte. Furia nu i se potolise, ci
doar se împleti cu ruşinea. Era ca şi cum ar fi lovit
o fiinţă neajutorată. Nu-l făcea să se simtă cu
nimic mai bărbat. Ridică tricicleta şi îşi continuă
drumul.
Trebuia să privească faptele în faţă. Nu se
putea căsători cu Camilla, oricât de mult ar fi
tânjit trupul lui după ea, oricât i-ar fi strigat inima
lui că îşi aparţineau unul altuia, în prezent, trăia
din economii, care se topeau văzând cu ochii. Nu
era nici o cale să-i poată oferi viaţa pe care ea o
merita. Şi când va fi în stare să-i ofere un cămin,
ea va fi demult măritată.
— Hei, Paddy!
 Pat se opri şi-i aşteptă pe cei trei băieţi care
alergau să-l prindă din urmă. Parcursese cele
câteva mile dintre casa lui Ken şi cartierul
Camillei fără măcar să observe.
— Bună seara, domnilor, spuse el.
— Hei, am auzit ceva despre un mare centru
comercial în vechea fabrică de biciclete. Se spune
că ai fi unul dintre barosani!
— Lucrez împreună cu câțiva oameni la acest
proiect, recunoscu Pat.
— O să fie multe locuri de muncă, nu, ce zici,
Paddy?
— O să mai dureze câtva timp până ce-om
pune totul pe roate, le spuse Pat. Probabil c-o să
mai dureze destui ca să apucaţi să terminaţi
liceul.
Ei râseră nervos.
— Vorbesc serios, insistă el. Încercaţi numai
să veniţi pe-acolo fără diplome şi am să vă arunc
pe scări.
— E în regulă, Paddy – Daa! Eu nu mai am de
făcut decât un an şi pot să traversez timpul ăsta
cu ochii închişi.
— Fă să iasă ceva din asta, mormăi Pat. Nu te
mulţumi să treacă timpul. Râsul lor prietenos şi
un rămas bun spus din toată inima îl urmări o
vreme. Relaţiile lui cu băieţii din cartier evoluau
în salturi. Erau ca toţi băieţii din lumea largă, într-
o permanentă nevoie disperată de a găsi o ţintă
pentru a-şi descărca surplusul de energie.
Oare asta fusese Camilla pentru el, un
debuşeu pentru surplusul de energie? Nu, fusese
mult mai mult decât atât. Era tot ce putea fi mai
minunat pe lume. Toată dulceaţa şi toată
blândeţea. Era viaţă şi iubire şi miracol, dar avea
nevoie să fie apărată de durerea lumii. El şi-ar fi
dat jumătate din viaţă pentru a căpăta dreptul de
a face asta, dar era cu neputinţă. Zeii
batjocoritori îi răpiseră pânzele corăbiei, lăsându-l
la cheremul valurilor răzvrătite.
Pat se opri la colţul următor şi se sprijini de
felinar Se înnoptase de-a binelea de când se
plimba, dar cercul de lumină al felinarului nu
reuşea să limpezească în nici un fel problemele
care îl frământau. Dacă măcar ar avea bani,
lumea ar fi a lui.
Se îndreptă brusc de spate. Unde-i fusese
mintea în toate aceste zile? Nu se putea căsători
cu Camilla fără bani, aşa că va face rost de bani.
O să-şi ia înapoi cei 100.000 de dolari pe care îi
investise în centrul comercial. Asta va face
lucrurile puţin mai complicate pentru ceilalţi, dar
nu imposibile. Sosirea tatălui Camillei mai
îmbunătăţise întrucâtva situaţia, iar el însuşi
pusese la punct un excelent sistem de finanţare a
proiectului. La urma urmelor, el şi Camilla puteau
să ajungă până la acel paradis al iubirii.

— Răspund eu!
Dusty apucă receptorul.
— Alo! Ce doriţi, vă rog?
— Bună seara, domnişoară Ross. Pat la
telefon. Aş putea să vorbesc cu tatăl dumitale?
Inima ei ticăi la auzul accentului irlandez,
puţin tărăgănat al vocii lui Pat, dar, din fericire,
reuşi să vorbească normal.
 — Fireşte! răspunse ea pe un ton rece şi
crispat. Numai o clipă.
Îi înmână receptorul tatălui ei şi-şi făcu de
lucru pregătind o limonada din plic. Două măsuri
de praf la o cană. Părea să fie destul de uşor,
chiar dacă atenţia îi era distrasă de mormăitul
aprobativ al tatălui ei. Măsură praful cu precizie şi
puse cana sub robinet. Nu-i păsa deloc dacă Pat îl
suna pe tatăl ei. Putea să-l sune în fiecare seară,
dacă avea chef. Ba chiar de două ori pe seară. Ea
îşi vedea de viaţa ei. Apa se revărsă peste
marginile cănii curgând în chiuvetă cu tot cu
praful de limonada, învârti robinetul, uitându-se
urât către spatele tatălui ei. Nu putea vorbi în altă
parte decât în bucătărie, ca să-i distragă ei
atenţia?
Când a doua cană fu gata, termină şi tatăl ei
cu telefonul şi veni să-şi ia paharul.
— Era Pat.
Dusty mormăi la rândul ei.
— Mi-a cerut permisiunea să vină să stea de
vorbă cu tine.
— El ţi-a cerut ţie permisiunea să vorbească
cu mine? Respiră adânc.
— I-am spus că e în regulă.
— În regulă? Ea începu să se învârtă prin
bucătărie. Omul ăsta nu e sănătos la minte. Vine
de pe altă planetă. E un extraterestru.
— Irlanda e şi ea o ţară, Camilla. Ce naiba, nu
vă învaţă nimic la şcoală?
Ea închise ochii strâns, încleştă pumnii şi-şi
sprijini fruntea de dulăpioarele de pe perete. Nu
voia să stea de vorbă cu Pat. Nu voia să-l vadă. El
era încorsetat în lumea aceea îngustă a lui, unde
nu era loc pentru amândoi.
— Ce vrea? întrebă ea. Cât timp trebuia să
mai pretindă că vederea lui nu-i provoacă durere?
— Nu ştiu. Tatăl ei dădu din umeri. Vrea să
vorbească cu tine.
— Atunci de ce a vorbit întâi cu tine?
El dădu tot atâta atenţie întrebării ei ca şi
când ar fi fost complet surd.
— Ştii, medita el cu glas tare, astăzi nu mai
există băieţi care să facă lucrul ăsta, să ceară
permisiunea tatălui, adică. Cei mai mulţi indivizi
consideră că tatăl fetei nu mai prezintă nici o
importanţă. Pat e de modă veche, dar cred că
tocmai asta îl face atât de agreabil.
Asta o fi fost reclamă plătită sau încă una din
şmecheriile de care se ţinea tatăl ei?
— Am de gând să ţip, rosti ea încet, cu o voce
hotărâtă.
Se auzi soneria şi tatăl ei se ridică.
— Ar fi mai bine să te duci să-ţi pui nişte
pantofi. Deschid eu uşa.
Ea nu se osteni să-l contrazică pentru astfel
de lucruri mărunte, păstrându-şi toată furia şi
necazul pentru ceea ce avea să urmeze.
— Ăsta e un vis, murmură ea păşind în
dormitor. Un vis oribil. Un coşmar.
Îşi deschise debaraua. Pantofii cu toc nu se
potriveau la şort. Oare să se schimbe în ceva mai
oficial? Nu ea îl invitase pe Pat, aşa că n-avea nici
un motiv să se schimbe, în plus, el era în mod
sigur îmbrăcat în obişnuiţii lui pantaloni negri şi o
cămaşă sport. Dacă ar fi pus ceva mai multe pe
el, muşchii aceia superbi ar fi fost ascunşi. Îşi vârî
picioarele în nişte espadrile. Apoi le aruncă din
picioare. La naiba cu toate astea. O să stea aşa
cum se simţea ea bine.
— Camilla, strigă tatăl ei. Ai un musafir.
— Vin! se răsti ea.
Îşi puse o pereche de sandale. Măcar
picioarele să se simtă în largul lor, dacă ea n-avea
nici o şansă. Oprindu-se în faţa oglinzii, respiră
adânc, afişă expresia ei sobră pentru întâlnirile de
afaceri şi păşi regeşte în living.
— Bună seara, Camilla, spuse Pat.
Oh, fir-ar să fie! Mii de draci! Pat era îmbrăcat
într-un costum de culoare închisă, cu cravată,
cămaşă albă, iar părul lui părea că fusese
terorizat până consimţise să se supună. Pantofii
străluceau - oglindă, iar în mână ţinea un buchet
de trandafiri cu cozile lungi. Picioarele goale ale
lui Dusty încercau cu disperare să-şi ascundă
degetele sub baretele subţiri ale sandalelor.
— Spune-i bună seara musafirului, Camilla, o
dojeni tatăl ei. Ai putea să-i oferi ceva de băut.
— Mă descurc eu, tată!
— Ar trebui să pui florile în apă.
— Ţi-am spus că mă descurc singură, tată.
Luă florile din mâna lui Pat.
— Ce-aş putea să-ţi aduc de băut?
— Ceva care să răcorească gâtlejul ar fi
minunat. Zâmbetul lui aproape că îi tăie
respiraţia, dar era pregătită pentru asemenea
şmecherii, aşa că încetase să mai respire, din
clipa când îl văzuse.
 — Ce-ar fi atunci să aduc pentru toată lumea
nişte limonada? sugeră ea. Mă duc să pun florile
în vază. Aruncă o privire fugară spre tatăl ei şi
adăugă: Cu nişte apă.
Aerul din bucătărie era mai potrivit pentru a fi
respirat, aşa că făcu o pauză de un minut ca să
lase puţin oxigen să-i umple plămânii. Inima îi
bătea într-un ritm ridicol de ridicat. Dacă asta
avea să fie reacţia ei în faţa lui Pat de fiecare
dată când se întâlneau, avea să moară curând de
un atac de cord. Sau asfixiată. L-o fi iubind ea,
dar asta nu însemna ca trupul ei să se sfărâme în
bucăţi, ori de câte ori se afla el prin preajmă.
Respiră încă o dată adânc, expulza
sentimentele din trup şi se duse până la dulăpior
să ia o vază. Mâna i se opri suspendată în aer, la
jumătatea drumului. Unde stăteau acum vazele?
Avea măcar vreuna? Era cât pe-aci să-l strige pe
Pat, dar se opri la timp. El nu mai lucra pentru ea.
Luând-o sistematic, de la un capăt, începu să
caute prin dulăpioare. Pat era prea gentleman ca
să-i fi cumpărat flori tăiate, dacă ar fi ştiut că nu
are nici o vază. Oare chiar era? Pe măsură ce
căuta, vehemenţa cu care trântea la loc uşile
creştea. Probabil că afurisitul acela zâmbea
acum, afectat, în salonul ei. Mintea întortocheată
a lui Pat Mahoney era în stare să-i cumpere flori
tăiate tocmai pentru că ştia foarte bine că nu are
nici o vază.
Găsi vazele în ultimul dulăpior şi clătină capul
în admiraţia geniului diabolic al individului.
Trandafirii fură înfipţi cu putere în vază, apoi le
adăugă apă.
 Acum, limonada. Cu cât o să le-o servească
mai repede, cu atât va pleca şi el mai repede. Şi
ea va putea trage un plâns sănătos. Se întoarse
repede să ia pahare, dar sandaua i se prinse cine
ştie cum de piciorul mesei. Sprijinindu-se cu o
mână de masă, Dusty îşi ţinu piciorul cu cealaltă
şi îşi muşcă buzele ca să nu țipe. Când durerea se
mai potoli, aruncă furioasă sandalele.
Îi luă ceva timp până să găsească nişte
pahare mai frumoase, dar nu chiar atât cât îi
trebuise pentru vază. Trebuie să fi fost pe undeva
şi o tavă, dar habar nu avea dacă Pat o pusese în
bucătărie sau în sufragerie, în orice caz, n-avea
deloc intenţia să-şi mai piardă vremea căutând
toate prostiile. Cuprinzând cu degetele toate cele
trei pahare, şi le sprijini de piept şi se duse
repede în living.
— Apucă unul, până nu cad toate, îi porunci
ea tatălui ei.
El clipi, surprins, dar apucă un pahar, destul
de repede.
Apoi, afişând un zâmbet larg, se întoarse spre
Pat.
— Domnule Mahoney, spuse ea mieros,
întinzându-i un pahar. Apoi se aşeză şi ea, puse
picior pesta picior, îşi legănă nonşalant în aer
piciorul gol şi zâmbi exuberant către cei doi
bărbaţi.
După o pauză lungă, tatăl ei rupse tăcerea.
— Pat şi cu mine am avut o discuţie foarte
plăcută, scumpa mea.
Asta era minunat. Era bucuroasă că Pat avea
discuţii agreabile cu cineva, deşi conversaţia nu
fusese tocmai printre activităţile preferate în
relaţia dintre ei doi. Era întrecută de râs, de
îmbrăţişări, de sărutări, de dragoste...
Luă paharul cu limonada şi îl dădu peste cap,
fulgerându-l cu privirea pe tatăl ei. Dacă asta era
cumva o altă şmecherie de-a lui, un altul din
micile lui „accidente", avea să-l dezmoştenească.
Tatăl ei se ridică la repezeală, de parcă ar fi
citit ameninţările din ochii ei.
— Pat a spus că are de vorbit cu tine. Eu am
ceva de lucru. Din uşă, se mai opri şi strigă: Iau
cu mine paharul de limonada. Mă bucur că ţi-ai
găsit timp să treci pe-aici, Pat.
Tăcerea se aşternu din nou, ocupând locul
lăsat gol de tatăl ei.
— Ce-ai mai făcut, Camilla?
— Bine. Dar tu?
— Bine. Destul de bine.
Din nou tăcere.
— Ca să spun adevărul adevărat, Camilla, n-
am făcut bine deloc.
— Oh!
— Dau târcoale întruna prin ungherele
singurătăţii, în căutarea propriului meu suflet.
Vocea lui era calmă. În cele din urmă, ideea că
acest suflet n-o să-mi mai aparţină niciodată a
reuşit să-mi străpungă ţeasta asta groasă şi să-mi
intre în cap. L-am lăsat aici, cu tine.
Dusty îl cercetă cu atenţie, încercând să
înţeleagă ce voia el să spună, de fapt. Oare îi
cerea să-l primească înapoi? Respiraţia părea să i
se fi oprit, odată cu renaşterea speranţei în inima
ei. Pat veni şi se aşeză lângă ea pe canapea, iar
ţesătura aspră a pantalonilor lui i se lipi de piele.
Era exclus să mai încerce să respire; uitase cu
desăvârşire cum se face asta.
— A trebuit să plec, Camilla.
Mâna lui puse stăpânire pe a ei. Căldura
atingerii lui readuse viaţa în membrele ei
îngheţate.
— N-am fost niciodată prea sigur că ai înţeles,
continuă el. N-a fost din pricină că n-aş fi ţinut la
tine; a fost tocmai din cauză că ţin prea mult.
Oare urechile ei auzeau cu adevărat aceste
cuvinte sau era cine ştie ce vis fantastic din
dorinţa ei disperată şi din singurătate?
— Mi-a explicat tata, spuse ea. Mi-a spus că
un bărbat vrea să-i dăruiască femeii iubite
soarele, luna şi stelele, dar că se resemnează în
cele din urmă să plătească chiria.
— Eu nu puteam face nici măcar asta, spuse
Pat, Ochii lui erau întunecaţi şi tulburi, avizi de
înţelegerea ei. Şi lucrul ăsta mă rodea. Aveam
nevoie de tine, dar în acelaşi timp simţeam
nevoia să fiu bărbat.
Forţa cu care el îi strângea mâna,
încleştându-se de ea ca şi când n-ar mai fi vrut
să-i dea drumul niciodată, descătuşa cuvintele:
— Atunci, de ce te-ai întors?
El se trase mai departe de ea, lipsind-o de
prezenţa lui ocrotitoare, dar nu chiar atât de
departe încât să îngăduie spaimelor şi singurătăţii
ei să revină. Alunecă, pur şi simplu, în genunchi
în faţa ei. Ochii lui priviră adânc într-ai ei. Lumina
pe care ea o văzu licărind adânc în privirea lui
părea să-i promită că va ucide singurătatea
pentru totdeauna. Mâna lui continua s-o ţină
strâns pe a ei.
— Mă aflu aici ca să-ți spun că te iubesc mai
mult decât iubesc viaţa însăşi şi că nimic nu m-ar
face mai fericit pe lumea asta decât dacă ai
consimţi să-mi fii soție.
O bucurie bruscă, extatică, o învălui, aşa cum
soarele se revarsă peste o floare.
— Pat!
— Nu, să nu spui încă nimic! zise ei repede,
înainte ca ea să-l cuprindă cu braţele. Lasă-mă
întâi să-ţi explic. Ascultă-mă întâi pe mine.
Ce mai putea fi explicat, dincolo de faptul că
o iubea şi voia să se căsătorească cu ea? Inima ei
ar fi vrut să strige de bucurie, buzele ei ar fi vrut
să râdă şi să cânte, îşi dorea să-şi înfăşoare trupul
în jurul lui Pat şi să sărbătorească iubirea lor.
Totuşi, nu făcu nimic din toate astea, îşi ridică
numai încetişor o mână până la faţa lui şi îi atinse
obrazul, ca să se convingă de faptul că nu era un
vis.
— M-am gândit la toate, spuse el. Şi nu
trebuie să-ţi faci griji. Te gândeşti probabil că nu
se cade ca o doamnă să se căsătorească cu
valetul ei sau că nu sunt încă cine ştie ce om de
afaceri, dar să ştii că voi fi în stare să am grijă de
tine. Aşa cum cred eu că trebuie.
Un nor îşi aşternu umbra pe faţa ei şi
totodată peste bucuria ei.
— Să ai grijă de mine? Cum?
— Aşa cum are un bărbat grijă de nevasta lui.
Cumpără o casă, plăteşte facturile, o întreţine pe
ea şi pe copii. Vocea lui se precipită, părea
hotărât s-o facă să înţeleagă. Am văzut-o pe
propria mea mamă muncind până şi-a dat duhul,
prin fabrici şi cu ziua, încercând să-l ajute pe tata
să facă faţă cheltuielilor. Mi-am jurat că nu voi
permite ca aşa ceva să i se întâmple şi soţiei
mele.
Maxilarul lui se încleştase într-o expresie
încăpăţânată şi, oricât ar fi dorit Dusty să se
arunce în braţele lui şi să uite de sine în
îmbrăţişarea lui, se abţinu.
— Pat, ce s-a schimbat? Ai plecat de aici
acum câteva săptămâni, fără a avea mijloace să
întreţii o familie. Ce-ai făcut de-atunci încoace? Ai
jefuit o bancă? Toţi banii tăi sunt blocaţi în
proiectul centrului comercial.
— Nu pentru multă vreme.
Ea pricepu.
— Dar nu se poate să-i scoţi, strigă ea. Norul
cel negru, de spaimă, veni mai aproape. Proiectul
ăsta face parte din tine şi din ataşamentul tău
pentru trecutul acestei zone. Cum îţi poate trece
măcar prin minte să te opreşti acum?
— Nu mai contează chiar atât de mult pentru
mine. Nu mai contează atât de mult, cât contezi
tu. Dar proiectul nu va avea de suferit. Nu-mi
retrag banii toţi odată. Renunţ la partea mea ca
acţionar acum, dar grupul îmi va returna banii
treptat. O să-mi iau o slujbă de bucătar şef şi, cu
asta şi cu economiile mele, voi putea avea grijă
de tine cum se cuvine.
Lăsând-o pe ea să poarte povara visurilor şi
speranţelor sale abandonate?
 — Dar eu nu sunt neajutorată, accentua ea.
Pot să-mi port singură de grijă. Tot ce-mi
doresc este dragostea ta.
Ochii lui erau necruţători şi încăpăţânaţi şi ea
nu ştia cum să ajungă până la sufletul lui. Îşi
strecură mâinile pe după gâtul lui şi îl trase mai
aproape. Ardea un foc adânc în privirea lui,
dincolo de toată mândria, care răspundea foamei
de care şi ea era mistuită. Buzele ei le atinseră
uşor pe ale lui, apoi se încleştară într-un lung
moment de disperată sete.
— Tot ce-mi doresc este iubirea ta, şopti ea,
depărtându-se uşurel. Iubeşte-mă numai, Pat. Nu
vreau decât să mă iubeşti.
Focul lui interior ţâşni în vâlvătăi, ochii i se
aprinseră şi ei i se păru că îi va mistui pe
amândoi, Mâinile lui se întinseră spre ea, trăgând-
o mai aproape, mai strâns, mai apăsat. O dorea.
Avea nevoie de ea. Ea crezu pentru o clipă că a
învins, dar încăpăţânarea puse din nou stăpânire
pe maxilarul lui şi, de acolo, i se răspândi în toată
fiinţa. O îndepărtă de el şi se ridică în picioare.
— Am mai trecut o dată prin toate astea! Un
bărbat are grijă de cei dragi.
Sări şi ea în picioare.
— Prostii!
Furia luă locul încăpăţânării care se citea pe
faţa lui. Ar fi fost nevoie de raţiune, nu de furie.
Ea respiră adânc, se gândi la clipele frumoase pe
care le trăiseră în strălucirea iubirii lor şi chemă
pacea sa se instaleze în vocea ei.
 — Pat, te rog, îi imploră ea. Nu mă pune pe
un piedestal. Când mă urc prea sus, îmi curge
sânge din nas!
Încercarea ei de a glumi îl înduioşa şi în ochii
lui se citi o undă de descumpănire.
— Nu m-am îndoit niciodată de faptul că eşti
un bărbat adevărat, spuse ea cu blândeţe. Şi, cu
cât aflu mai multe despre tine, cu atât te găsesc
mai fascinant îţi asumi riscuri mari şi încerci să
pui pe roate o afacere şi, în aceiaşi timp, vrei să
contribui la binele comunităţii. Eşti un spirit
întreprinzător Pat. Femeile americane apreciază
mult asta.
Buzele lui încă mai păstrau grimasa aceea
înverşunată, iar ochii lui priveau bănuitori. Ea îşi
mobiliza trupele pentru o ultimă şarjă.
— Afacerea asta este visul tău, Pat. Ce fel de
femeie aş fi dacă te-aş lăsa să-l arunci la gunoi?
— Asta e hotărârea mea, insistă el.
— Ba nu, nu este, Vocea ei se ridică din nou şi
trebui să lupte ca s-o menţină în limite normale.
O căsnicie e o relaţie între parteneri, iar acest
partener potenţial votează împotriva propunerii
ca Pat Mahoney să dea cu piciorul visului său.
El se feri s-o privească, se întoarse şi se uită
pe fereastră. Ea n-ar fi putut spune după
încordarea umerilor săi laţi dacă era gata să-i
cedeze sau, dimpotrivă, dacă era hotărât s-o
înfrângă. Of, dacă măcar ar fi lăsat ca dragostea
să hotărască în locul lui! Dacă ar avea măcar
parte de o noapte, ca să-l convingă!
— Un bărbat trebuie să aibă grijă de soţia lui
repetă el cu încăpăţânare.
 — Atunci nu te căsători cu mine! strigă ea.
Putem trăi împreună, până ce banii tăi vor
începe să dea roade şi pe urmă ne putem
căsători.
— Un bărbat se căsătoreşte cu femeia pe
care o iubeşte.
Ea suspină şi se lăsă să cadă din nou pe
canapea.
— Pat, aşa nu ajungem nicăieri.
Oare de ce nu putea şi el să asculte glasul
raţiunii?
— Nu, n-ajungem nicăieri, aici ai dreptate.
Presupun că, la urma urmelor, soarele n-a vrut să
zâmbească iubirii noastre.
Înainte ca ea să apuce să strige sau să-l
oprească, el plecă, iar ecoul paşilor lui se mai
auzea încă pe scări, când ea fugi după el. În clipa
când ea trase cu putere de uşa apartamentului,
uşa de la intrare se închidea deja. El plecase.
— Pat! strigă ea, mai mult de disperare, decât
cu gândul că el ar putea s-o mai audă. Trânti uşa.
Căpcăun încăpăţânat! Ar fi trebuit să-şi
închipuie că o să se-apuce să facă poezie în faţa
ei.
Traversă camera cu paşi apăsaţi şi se trânti
într-un fotoliu. Putea să-i înţeleagă mândria şi să-i
aprecieze purtările de modă veche. Dar nu putea
şi el să facă, măcar acum, câteva mici concesii?
Era liber s-o întreţină cât va voi, mai târziu, dacă
asta avea atâta importanţă pentru el, dar nu
putea lăsa acum puţin de la ea?
Măcar, recunoscuse că o iubeşte. Ăsta era un
pas pe calea cea bună. Tot ce-i mai rămânea de
făcut era să-l facă să se răzgândească în cealaltă
privinţă. Cât putea să fie de greu acest lucru
pentru o persoană care se luptase pentru fiecare
lucru pe care-l dorise, vreme de douăzeci şi nouă
de ani?

Camilla îi conduse pe băieţi în imobilul unde

locuiau Jan şi Ken şi-i îndrumă în jos, pe scări,
până la biroul improvizat.
— Puneţi cutiile oriunde, le spuse ea şi le
îndesă în mână câteva bancnote de un dolar.
Mulţumesc mult, băieţi! strigă în urma lor.
Inima i se înălţase ca un zmeu, iar vocea îi suna şi
ea de parcă ar fi plutit în nori.
— Camilla?
Dusty se răsuci cu un zâmbet spre faţa
nedumerită a tatălui ei. Ea venise cu mult
înaintea orei fixate pentru întrunire şi adusese cu
ea câteva sacoşe mari de plastic şi mai multe
cutii.
— Bună, tată îl sărută pe obraz, îşi puse
servieta diplomat pe o masă şi îşi netezi fusta
taiorului de culoarea fildeşului. Era un gest care-i
trăda nervozitatea şi nici măcar n-o calma
suficient, căci nu-i ocupă mâinile decât pentru
puţină vreme. Scutură o scamă de pe gulerul
hainei tatălui ei. Ştiu că am ajuns prea devreme
dar speram să pot vorbi cu Pat câteva minute.
— A, bine.
Tatăl ei o spuse pe un ton de parcă asta se
întâmpla în fiecare zi, dar expresia de pe faţa lui
arăta de parcă ar fi văzut-o sărind în ocean fără
vesta de salvare. Ea îi adresă un zâmbet fugar,
apoi îşi roti ochii prin încăpere, spre ceilalţi. Jan şi
Ken erau aici, la fel şi Lisa. Avocatul nu era. Pat,
ştia chiar fără să-l vadă, era tocmai la biroul din
capăt. Se ridică în picioare şi păşi şovăitor spre
ea.
Păstrându-şi zâmbetul conjunctural lipit pe
faţă, Dusty îşi netezi părul cu mâna. Oare se mai
păstra aşa cum îl aranjase cu atâta osteneală, în
bucle moi? Oare îi mai rămăsese vreo urmă de ruj
pe buze sau îl ştersese cu totul de cât îşi muşcase
buzele, nervoasă?
Întreaga ei viaţă i se perindă prin faţă în
decursul celor câtorva secunde, cât îi trebui lui
Pat ca să parcurgă toată lungimea camerei.
Devotamentul cu care muncise, străduinţa de
care dăduse dovadă ca să-şi ia diploma, Dorinţele
înceţoşate şi vagile insatisfacţii ale trecutului.
Sentimentul de împlinire pe care i-l adusese Pat.
Aceasta era ultima ei şansă de a căpăta soarele,
luna şi stelele pe care i le făgăduia iubirea. Dacă
rata şi această ocazie, era pierdută.
— Bună Camilla.
Pat arăta mai minunat decât oricând. Ştia că
n-avea cum să fi crescut mai înalt sau mai lat în
umeri, doar îl văzuse cu numai câteva zile în
urmă, dar părea, totuşi, mai mare. Ochii lui erau
mai albaştri, iar buzele lui mai ademenitoare
decât şi le amintea.
Ea îi zâmbi, un zâmbet â la Miss America,
construit ca să încânte şi să ameţească, dacă nu
pentru altceva, măcar ca să-şi facă sieşi puţin
curaj.
 — M-am gândit că, dacă tot fac drumul până
aici, pentru întrunire, ar fi bine să-ţi aduc câteva
lucruri pe care le-ai lăsat când ai plecat.
— Lucruri pe care le-am lăsat la tine? Adică
setul meu de greutăţi? N-ar fi trebuit să le aduci
tu, sunt prea grele!
Ea râse. În parte, pentru că el îşi închipuise că
băieţandrii aceia ar fi putut căra greutăţile lui şi,
în parte, pentru că atmosfera din încăpere avea
nevoie de ceva care să mai reducă din tensiune.
Cel puţin inima ei avea mare nevoie de asta.
— Nu, nu sunt greutăţile tale.
Ea apucă sacul cel mai apropiat, îşi înghiţi
inima şi îl desfăcu. Nu fusese niciodată laşă şi nu
era tocmai ăsta momentul să fie, acum, când
dragostea lui Pat era în joc. Goli conţinutul
sacului. Sute, mii de sori umplură aerul, plutind
până ce se adunară pe podea, într-un morman, la
picioarele lui Pat. Erau sori decupaţi din hârtie
galbenă, din hârtie de ziar, din hârtie igienică.
Sori de carton, de staniol, ba chiar şi unul din
papier-mache. Mai mari, mai mici.
— Ce-i asta?
Pat era consternat şi ea zâmbi din nou.
Zâmbetele acelor mii de sori aduceau raze şi în
inima ei. Avea să reuşească. Trebuia să
reuşească.
Sacul următor conţinea luna, într-un număr
de exemplare cu nimic mai prejos decât al sorilor
şi într-o mare varietate, cele mai multe decupate
din hârtie. Luni pline, luni în primul pătrar,
semiluni, toate plutiră în tăcere, amestecându-se
cu sorii de pe podea. Luni din nopţi de vară, ca pe
vremea secerişului, luni pentru îndrăgostiţi şi luni
primăvăratice. Omul din lună rânjea de pe
marginea unui birou şi ea îi întoarse zâmbetul.
— Ce-i asta? articula Pat cu greu cuvintele.
— Soarele şi luna, spuse ea şi se întinse după
o cutie. Gheaţa din mâinile ei se topise. Ce mai
avea de pierdut în lupta ei pentru dragostea lor?
Chicotul tatălui ei îi atrase privirea spre
fundul încăperii. El îi făcu un semn cu degetul
mare ridicat în sus şi ea îi clipi, complice, apoi
deschise altă cutie şi îi împrăştie conţinutul în
cameră.
Steluţe porniră să danseze prin aer. Unele
mici, nu mai mari de doi-trei centimetri, altele
uriaşe, acoperite cu staniol, pe care le cumpărase
dintr-un magazin specializat în materiale pentru
decorat vitrine. Altele groase, din plastic, care
fuseseră atârnate de antene. Unele catifelate, din
acelea care se aplicau pe cămăşi. Stele decupate
din buret, flori în formă de stea. Chiar si nişte
paste făinoase în formă de steluţe.
Celelalte cutii conţineau, mai mult sau mai
puţin, cam aceleaşi lucruri şi ea le deschise cu un
entuziasm care creştea direct proporţional cu
tăcerea apăsătoare a oamenilor care o priveau
uluiţi. Tatăl ei părea să fie singurul care avea o
cât de vagă idee despre ce era vorba, dar nici el
nu era prea sigur. Odată ce termină de golit totul,
Dusty îşi scutură câteva steluţe de pe fustă. Mai
multe se lipiseră de blugii lui Pat, dar nu făcu nici
o mişcare să le îndepărteze. La urma urmelor, el
era star-ul acestui spectacol. Privirea uluită de pe
faţa lui îi dădu de ştire că are la dispoziţie câteva
minute că să-şi pledeze cauza, înainte ca el să-şi
recapete glasul. Era momentul să se folosească
de avantajul ei.
— S-ar părea că ai această idee cu totul
eronată că nu mi-ai oferit niciodată nimic, începu
ea. Vocea îi era puţin şovăitoare, căci nu era
tocmai sigură dacă era înţelept să-şi descarce
sufletul în faţa tuturor acestor oameni. Îşi aţinti
privirea asupra lui Pat, de vreme ce inima ei era
deja demult acolo.
— Consideri că, aşa cum stau lucrurile, nu ai
nimic ce să-mi oferi.
Dădu un şut, stârnind un vârtej de sori, tune
şi stele care se ridicară în aer.
— Ai pierdut cumva din vedere că mi-ai dat
tocmai ceea ce mi-am dorit dintotdeauna?
Iubindu-mă, mi-ai dăruit deja soarele, luna şi
stelele. Nu mai e nevoie să te resemnezi cu
lucruri atât de prozaice cum sunt chiria şi hrana.
Ochii lui se îngustau, pe măsură ce începea
să înţeleagă, aşa că ea se grăbi, de teamă ca el
să nu înceapă din nou vechea controversă:
— Necazul e că, după ce ai plecat, s-a şters
strălucirea de pe toate astea. Făcu o pauză
pentru a arăta cu mâna spre galaxia de pe podea.
Fără tine acolo, ca să păzeşti strălucirea soarelui
şi sclipirea stelelor, toate s-au prefăcut în hârtie şi
plastic.
Acum respiră şi ea adânc şi îndrăzni să se
uite în jurul ei. Avea spectatorii în spatele ei,
oricum, în schimb n-avea nici un indiciu cu privire
la sentimentele lui Pat.
 — Aşa că, ţi le dau pe toate înapoi. Nimeni
altul decât tine nu le poate face să strălucească
şi, de vreme ce tu nu vrei, eu n-am ce face cu ele.
Ridică privirea spre el, susţinându-şi cauza cu
speranţa care i se citea în ochi.
—Te iubesc, dar...
— Camilla... Dusty! se corectă el.
Vocea lui era răguşită, strangulată din cauza
emoţiei sau pentru că se simţea încurcat. Ea îşi
dădu seama că nu se prea gândise cum o să se
simtă el, expus astfel în public.
Dar era prea târziu pentru o retragere, înainta
cu un zâmbet şi scutură din cap.
— Camilla, spuse ea. Dusty este tata.
El păru să nu observe concesia pe care i-o
făcuse şi îi cuprinse umerii cu mâinile lui mari, de
parcă ar fi vrut s-o scuture ca s-o trezească la
realitate. Dar o ţinu numai, cu degetele
mişcându-se uşurel, bucurându-se de atingerea
ei. Totul nu era încă pierdut.
— Camilla, pur şi simplu nu înţelegi.
— Ba înţeleg foarte bine. În sfârşit, înţeleg, în
sfârşit, m-am lămurit.
Încordarea ei se revărsă într-un hohot de râs
şi nu mai putu rezista tentaţiei. Se întinse şi-şi
strecură mâinile sub vesta lui, îmbrăţişându-l. Era
atât de bun, atât de cald, atât de minunat.
— Eşti puţin cam demodat, aşa-i?
Ridică privirea spre el, dar fără cea mai mică
intenţie de a-i da drumul. Ar fi trebuit s-o sfâșie ca
s-o desprindă de el.
El înclină din cap.
 — Ei bine, am o perfectă soluţie de modă
veche pentru problema ta: zestrea mea este
slujba mea.
— Zestrea ta? Încăpăţânarea din vocea lui
cedă locul incertitudinii.
— Sigur, mireasa trebuia întotdeauna să
aducă o zestre în căsnicie, aşa că asta va fi
zestrea mea. Pe urmă, când o să faci tu avere,
peste câțiva ani, n-ai decât să mă întreţii cât
pofteşti. Zâmbetul ei păli puţin sub privirea lui
încruntată. Este o soluţie minunată, soluţia
perfectă, unica soluţie, spuse ea. În afară de
cazul în care nu mă iubeşti.
Îndoiala o cuprinse, o înghiţi şi o desprinse de
el.
Braţele lui nu-i dădură drumul. Se strânseră
tot pe-atât pe cât se destinseră ale ei.
— În afară de cazul în care nu te iubesc?
Când eu mă topesc de dorul tău?
Ochii lui îşi recăpătară strălucirea, se simţea
în ei căldura iubirii.
— Oh, Pat. Vocea ei era o răsuflare, un suspin,
era un nou început de primăvară.
Buzele lui coborâră ca să le întâlnească pe
ale ei şi s-o înalţe spre cer. Zburară dincolo de
soare şi de lună, fără să se oprească, până ce
nevoia de aer, în cele din urmă, îi despărţi.
Sărutul lui nu era destul. Ea voia să audă
cuvintele.
— Pat, te iubesc aşa de mult! Spune-mi că
totul o să fie bine.
El o trase înapoi pentru un nou sărut, mai
rapid, dar tot atât de mistuitor. Genunchii ei abia
o mai ţineau. Un sentiment de uşurare şi unul de
dorinţă se amestecară şi o prinseră în vârtejul lor,
ameţind-o până când nu se mai putu ţine decât
agăţată strâns de el.
— Am să-ţi ofer viaţa cea mai bună cu
putinţă, îi promise el pe un ton solemn. Am prea
mare nevoie de tine ca să-ţi dau drumul acum,
dar îţi promit că de îndată ce vor începe să curgă
banii, am să am grijă de tine, aşa cum vreau eu.
— Bine. Numai că nu mă lăsa să aştept tot
timpul ăsta departe de tine.
El râse şi o îndepărtă de el ca s-o privească.
— Vai, domnişoară Ross, ce-i asta, îmi faci
cumva avansuri? Ce-ar spune iubita mea mamă,
fie iertată?
Obrajii Camillei se aprinseră, nu la gândul
mamei lui, ci la toţi oamenii care stăteau şi
priveau.
— O, Doamne, Pat! gemu ea. Ce-o să zică
toată lumea de aici? îşi îngropa faţa la pieptul lui,
prea ruşinată ca să privească în jur.
— Or să spună că sunt omul cel mai norocos
din lume, zise el, îmbrăţişând-o din nou. Iubirea
se simţea în mâinile şi în vocea lui. Dar cred că s-
ar cuveni să le spun că au pierdut ce era mai
interesant din spectacol. Au şters-o cu toţii, cam
pe când îmi ofereai tu zestrea.
Ea ridică încet capul şi privi pe după braţul
lui.
— Slavă Domnului!
Se aplecă puţin pe spate şi văzu in ce stare
era camera. Peste tot erau risipite stele, pe mese
şi pe jos. Sorii se amestecaseră printre hârtii şi pe
scaune. Linele se risipiseră prin toate locurile în
care nu erau sori sau stele.
— Ce dezordine!
Îmbrăţişarea lui Pat era caldă şi ocrotitoare.
— Oh, n-aş spune asta, zise el. Mie mi se pare
că arată ca şi cum am privi din ceruri.
SFÂRŞIT