Zâna [Povestea originală], de Charles

Perrault
de Nicolae Sfetcu | postat în: Charles Perrault | 0

A fost, odată ca niciodată, o văduvă, care avea două fiice. Cea

mai mare semăna atât de mult cu ea la față și în felul de a fi, că oricine se uita la fiică o vedea pe
mama ei. Amândouă erau atât de nesuferite, și atât de mândru, că nu era chip de trăit cu ele. Cea
mai mică semăna foarte mult cu tatăl ei, era amabilă și avea un temperament foarte plăcut, iar pe
deasupra era şi una dintre cele mai frumoase fete văzute vreodată. Cum oamenii îi iubesc în mod
natural pe cei cu care se aseamănă, această mamă ţinea foarte mult şi o proteja pe fiica ei mai
mare, și în același timp avea o aversiune oribilă pentru cea mai mică. De aceea, a pus-o să
mănânce în bucătărie, și să muncească continuu.

Printre altele, acest copil sărman era obligat de două ori pe zi să care apa peste un kilometru și
jumătate de la fântână până acasă, într-un ulcior plin cu apă. Într-o zi, în timp ce era la acea fântână,
a venit la ea o femeie săracă, care a rugat-o să îi dea şi ei să bea.

„Oh, sigur, din toată inima mea, cu plăcere!”, a spus aceastp fată drăguţă; și a clătit imediat ulciorul,
a luat niște apă din cel mai clar loc al fântânii, și a servit pe acea femeie, ridicând ulciorul tot timpul,
ca aceasta să bea mai ușor.

Buna femeie după ce a băut, i-a spus:

„Ești atât de frumoasă, draga mea, atât de bine crescută și de manierată, că nu te pot ajuta oferindu-
ţi un cadou,” (zâna, care luase înfăţişarea unei femeie sărace de la ţară, era acolo tocmai pentru a
vedea cât de civilizată și de manierată este această fată drăguță). „dar îţi voi oferi un har,” a
continuat Zâna, „la fiecare cuvânt pe care îl vei rosti, va ieși din gura ta fie o floare, fie o piatră
preşioasă.”

Când această fată drăguță a ajuns acasă, mama ei a certat-o pentru că a stat atât de mult timp la
fântână.
„Îmi cer iertare, mamă,” a spus biata fată, „pentru că nu am ajuns mai degrabă”, și, în timp ce
spunea aceste cuvinte, i-au ieşit din gură doi trandafiri, două perle, și două diamante.

„Ce e asta?” a spus mama ei destul de uimită, „Cred că văd perle și diamante ieșind din gura fetei!
Cum de se întîmplă aşa ceva, copilă?” (Aceasta a fost prima dată când mama ei i-a spus copilă.)

Sărmana fată i-a spus sincer toată povestea, nu fără să scoată din gură în acest timp nenumărate
diamante.

„Nemaipomenit!”, a strigat mama, „Trebuie să îmi trimit şi copilul meu acolo. Vino aici, ia uite ce iese
din gura surorii tale, atunci când vorbește! Nu ai fi bucuroasă, draga mea, să ţi se ofere şi ţie un
astfel de har? Tot ce ai de făcut este să mergi și să scoţi apă din fântână, iar atunci când o femeie
săracă te va ruga să îi dai să bea, să îi ofere apă cât se poate de civilizat.”

„Păi da, ar fi o chiar o priveliște grozavă, într-adevăr,” a declamat cu obrăznicie această fată prost
crescută, „eu scoţând apă din fântână!”

„Ba chiar vei merge, cumpa mea,” a spus mama „și vei pleca chiar acum.”

Astfel, ea a plecat, dar mormăind tot drumul, luând cu ea cea mai bună crafă de argint din casă în
locul ulciorului.

Nici nu ajunse prea bine la fântână, că văzu ieșind din pădure o doamnă îmbrăcată în haine bogate,
care veni la ea și îi ceru să îi dea să bea. Această femeie care a apărut surorii mai mari era tot Zâna,
dar luase acum aerul și rochia unei prințese, pentru a vedea cât de departe poate să meargă
această fată cu grosolănia.

„Crezi tu că eu am venit aici”, răspunse fata cea uşuratică, mândră şi cochetă, „ca să te servesc pe
tine cu apă, mă rog? Ai impresia că această carafă de argint am adus-o aici pentru tine, nu? Poţi să
îţi iei şi singură de băut, dacă ai chef.”

„Nueşti prea manierată,” răspunse Zâna, cu calm. „Ei bine, atunci, din moment ce eşti atât de prost
crescută, și eşti atât de nepoliticoasă, eu îşi voi oferi un har, ca la fiecare cuvânt care pe care îl vei
rosti, din gura ta va ieşi un șarpe sau o broască.”
De îndată ce mama ei a văzut-o venind, a strigat: „Ei bine, fiica mea?”

„Ce să fie, mamă?” a răspuns fata, şi din gura ei au ieşit două vipere și două broaște.

„O, Dumnezeule!” strigă mama, „Ce e asta! O, de vină este sora ta pentru această nenorocire, ea a
prilejuit toate acestea, dar va plăti pentru asta!” Şi imediat a fugit să o bată. Bietul copil a fugit de ele
și s-a dus să se ascundă în pădure, nu departe de casă.

Fiul împăratului, care se întorcea de la vânătoare, a întâlnit-o, și văzând-o așa de frumoasă, a

întrebat-o ce face acolo singură, și de ce plânge.

„Vai, domnule!, Mamă meu m-a izgonit de acasă.”

Fiul regelui, care a văzut cinci sau șase perle, şi o mulţime de diamante, ieșind din gura ei, a rugat-o
să-i spună ce s-a întâmplat. Ea i-a spus atunci toată povestea. Şi astfel fiul regelui s-a îndrăgostit de
ea. Şi, considerând el că un astfel de har valora mai mult decât orice zestre, a condus-o la palatul
regelui – tatăl său, și acolo s-a căsătorit cu ea.

În ceea ce privește pe sora ei, aceasta s-a purtat în continuare aşa de urât încât chiar şi mama s-a
dezis de ea. Şi astfel aceasta, după ce a rătăcit o vreme bună fără a găsi pe cineva care să o ajute,
a mers într-un colț de lemn unde a şi murit după un timp.

(Traducere din „Basme”, de Charles Perrault)

Leagănul copilăriei: ”Zânele”

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, o văduvă care avea
două fete.

Cea mai mare dintre fete când o vedeai, parcă-ți apărea în cale mama sa, deoarece
semănau ca două picături de apă. Mama și fata ei, erau atât de respingătoare încât nici
nu se putea trăi în jurul lor.

Mezina semăna leit cu tatăl său: blândă, bună și cinstită, încât lumea o considera cea
mai frumoasă ființă din lume.
 Așa cum se întâmplă întotdeauna, această
mamă o iubea numai pe fiica ei cea mare, care îi semăna, în timp ce față de mezină
arăta multă răceală și uneori, chiar răutate. O alungase la bucătărie și îi dădea cele mai
neplăcute munci în gospodărie. Între altele, această biată copilă trebuia să meargă, de
două ori pe zi, să aducă apă de la o distanță foarte mare, într-o găleată, pe care la
întoarcere, abia o mai putea duce.

Într-una din zile, fata, aflându-se la fântână, întâlni o bătrânică care îi ceru
cu o voce tremurândă un pahar cu apă.

– Imediat, bătrânico, îi răspunse fata și, clătind un pahar ce îl avea la îndemână, luă
apă din cel mai limpede loc al fântânii și i-l oferi bătrânei.

Apoi, cu multă blândețe, o sprijini pe bătrână până ce aceasta bău toată apa din pahar.

După ce nu mai rămase nici o picătură de apă în pahar, bătrâna îi mulțumi fetei astfel:

– Ești așa de frumoasă, de bună și de cinstită, încât îți voi face un dar. Ați ghicit că
bătrânica era, de fapt, o zână ce pusese la încercare bunătatea fetei.

– De acum înainte, la fiecare cuvânt pe care îl vei rosti, îți vor ieși din gură numai flori
și pietre nestemate.

Când ajunsese fata cea mică acasă, mama o trase de păr și o certă pentru că
întârziase.

– Iartă-mă, mamă, se rugă sărmana copilă, că am întârziat așa se mult la fântână!

Rostind aceste vorbe, din gură i se iviră doi trandafiri, două perle și două diamante.

– Ce-mi văd ochii? Se minună mama.

Ți-au ieșit din gură perle și diamante. Cum se poate așa ceva, fetițo?

Era pentru prima dată când maștera i se adresa fetei cele mici cu acest cuvânt de alint.
Sărmana îi povesti, cu naivitate, ce i se întâmplase. În timp ce vorbea, îi cădeau din
gură o mulțime de pietre prețioase.

– Trebuie să o trimit la fântână, cât mai repede, și pe fiica mea.

Iși spuse în gând maștera după ce auzi întâmplarea mezinei. Privește Fanșon, ce iese
din gura surorii tale când vorbește. N-ai vrea să faci și tu la fel? Trebuie să mergi până
la fântână și să oferi un pahar de apă babei, atunci când ți-l va cere.

– Mai întrebi, mamă, dacă-mi doresc un asemenea noroc? Răspunse cu brutalitate fiica
cea mare.

– Du-te neîntârziat la fântână! O îndemnă mama sa.

Fata cea mare plecă, bufnind și trăsnind… luă cu sine cel mai frumos pahar de argint
din gospodărie. Abia ajunsese la fântână că și văzu ieșind din pădure o doamnă elegant
îmbrăcată, care o rugă să-i dea puțină apă. Era aceeași zână ce se arătase și în calea
surorii mai mici, dar care acum luase înfățișare de prințesă pentru a dezvălui purtarea
urâtă a fetei.

– Crezi că am venit aici, îi răspunse aceasta obraznic, ca să îți sau ție de băut? Am adus
cu mine paharul de argint pentru tine? Ia-ți singură apă, dacă ai chef să bei!

– Ești tare rea, fetițo! O certă zâna, fără a se înfuria din cauza lipsei de politețe. Ei,
bine! Pentru că ești așa lipsită de blândețe, te blestem ca la fiecare cuvânt pe care îl vei
rosti să îți sară din gură câte o broască, un șarpe sau vreo altă șopârlă dizgrațioasă.
 Îndată ce își zări fata cea mare, întorcându-
se de la fântână, maștera o întrebă plină de nerăbdare:

– Ce ai făcut, fata mea?

– Ei bine, mamă… începu aceasta să povestească, aruncând două vipere și două

broaște râioase din gură.

– Doamne, se sperie maștera, da’ ce-mi văd ochii? Soră-ta e de vină pentru această
năpastă! Și alergă în curte să o bată pe mezină.

Văzând furia mașterei, copila fugi de acasă și se ascunse în pădure. Tocmai în acel
timp, fiul regelui se întorcea de la vânătoare. El o întâlni pe fată, și, văzând-o cât este
de frumoasă o întrebă din ce pricină se află, la o oră așa târzie, singură în pădure și de
ce are ochii înroșiți de plâns.

– Vai, mama m-a alungat de acasă! Îi mărturisi ea cu nevinovăție prințului.

Acesta văzu cu uimire cum îi ies din gură cinci sau șase perle și tot atâtea
diamante.

Mirat, o întrebă care este secretul unei asemenea minuni. Fata mărturisi cu sinceritate
întâmplarea de la fântână. Ascultând-o, prințul fu fermecat de frumusețea și blândețea
ei. Încredințat că harul fetei întrecea în bogăție tot ce putea aduce ca zestre o domniţă,
el o invită la palat și o ceru în căsătorie. Cât despre sora cea mare… ea deveni atât de
urâtă de toată lumea, încât până și mama sa o alungă de acasă. Sărmana, se retrase în
mijlocul pădurii, să-și sfârșească zilele în cel mai întunecos colț.
În loc de încheiere v-aș propune o învățătură.

Diamantele și banii plac tuturora, dar cuvintele blânde sunt și mai căutate și nu pot fi
înlocuite cu nimic altceva.

Sau putem spune că bunătatea este un dar ce trebuie păzit de cei răi. În cele din urmă,
ea este răsplătită, chiar și atunci când ni se pare că nu mai există nici o speranță.

Charles Perrault, Zânele, Editura Cortex, București 2000

----------------------

Cei patru frati ingeniosiCharles PerraultA fost odata un om sarman care avea patru fii.
Cand acestia se facuramari, tatal lor le spuse:- Fii mei, trebuie sa plecati in lume.
Mergeti in alte tinuturi, sa invatati omeserie si sa va faceti un rost.Cei patru baieti isi
luara ramas-bun de la tatal lor si pornira la drum.Curand ajunsera la o rascruce din
care plecau patru poteci. Cel marespuse:- Aici ne despartim. Peste patru ani ne vom
intalni in acest loc. Intretimp, fiecare isi va incerca norocul pe drumul sau.Si astfel
fiecare apuca pe un drum diferit. Si nu trecu mult pana primulintalni un om care ii
promise sa-l invete propria meserie, aceea de hot:- Aceasta nu este o meserie
onorabila, raspunse baiatul.Dar hotul il convinse numaidecat si astfel baiatul invata de
la el sa fureatat de bine, incat ceea ce-si dorea ii cadea imediat in maini.Cel de-al doilea
frata intalni un om care il invata stiinta astrologiei.Deveni astfel un astrolog desavarsit
si cand se desparti de profesorulsau, acesta ii dadu un telescop, spunandu-i:- Cu el vei
putea sa vezi tot ce se intampla pe cer si pe pamant. Nimicnu se va putea ascunde
privirii tale.Cel de-al treilea frate avu ca profesor un vanator, de la care invata
foartebine aceasta meserie. Cand isi lua ramas-bun de la invatatorul lui, acestaii
inmana o pusca de vanatoare si ii spuse:- Unde vei privi, acolo se va duce glontul.
Niciodata nu vei rata o tinta.In final, fratele cel mai mic intalni un croitor care il invata
meseria sa,iar la despartire ii dadu un ac si ii spuse:- Cu acest ac vei putea coase tot ce
iti cade in maini, chiar daca este lafel de tare ca otelul si se va uni atat de bine, incat
nici nu se va cunoastecusatura.1

Cand trecura patru ani, fratii se reintoarsera la rascruse si dupa ce seimbratisara cu

bucurie, o luara spre casa tatalui lor.Acesta ii primi cu dragoste si fiecare povesti ce a
facut. Tatal ascultaentuziasmat.- O sa va supun unei probe, le spuse apoi. Vreau sa vad
ce sunteti instare sa faceti.Privi spre coroana unui copac si facandu-i semn celui de-al
doilea fiu,adauga:- Sus, in acest copac, intre doua ramuri, este un cuib de cinteze.
Spune-mi cate oua au.Astrologul se uita cu telescopul spre cuib si raspunse:-
Cinci.Atunci tatal ii porunci celui mare sa fure ouale fara ca pasarea care leclocea sa-si
dea seama. Iar baiatul facu intocmai.Asezand ouale pe masa, tatal ii spuse
vanatorului:- Trebuie sa spargi in doua cele cinci oua dintr-o singura
impuscatura.Baiatul tinti cu pusca si sparse ouale intocmai cu vroia tatal sau.- Acum tu,
croitorule, i se adresa celui mic, coase-le cu puii inauntru.Croitorul isi scoase acul si le
cusu imediat.Tatal, multumit si mandru de fiii sai, ii felicita pentru ceea ce invataseracat
timp fusesera plecati.La cateva zile dupa aceea, o veste trista se raspandi in intregul
regat: undragon o rapise pe fiica regelui, iar acesta petrecea zi si noapte cautando
solutie. In final, dadu sfoara-n tara ca acela care o va aduce inapoi peprintesa se va
casatori cu ea.Fratii hotarara pe loc sa-si incerce norocul. Astrologul cauta
cutelescopul salasul fiicei regelui si o gasi pe o insula foarte indepartata,pazita de un
dragon. Se infatisa regelui si ii ceru o barca pentru el sifratii lui, si cei patru plecara pe
mare.Cand ajusera, dragonul dormea. Vanatorul spuse:- Nu pot sa trag, printesa este
mult prea aproape si mi-e teama sa n-o ranesc.

-----------------

„Doamne, nu-ți cer minuni și nici lucruri imposibile, îți cer doar putere pentru fiecare
zi. Învață-mă arta pașilor mici.
Fă-mă antent și inventiv, ca în rutina zilelor să mă pot opri în fața descoperirilor și a
experienței care m-au intrigat.
Învață-mă să gestionez corect timpul vieții mele. Oferă-mi un simț al observației,
pentru a putea diferenția lucrurile importante de cele mai puțin importante.
Îți cer să-mi dai puterea reținerii și a înțelegerii, ca în viață să nu deviez de la ceea ce este
important, dar să-mi planific rațional timpul, să pot vedea și vârful muntelui, și valea și
uneori să pot găsi timp pentru bucuria artei.
Ajută-mă să înțeleg că visele nu sunt un ajutor. Nici dorul față de trecut, nici dorințele
față de viitor. Ajută-mă să fiu aici și acum și să percep această clipă ca cea mai importantă.
Apără-mă de credința naivă că totul în viață trebuie să fie ușor. Oferă-mi conștientizarea
faptului că toate greutățile, înfrângerile, căderile și nemulțumirile sunt o parte firească a
vieții, datorită căreia creștem și ne dezvoltăm.
Adu-mi aminte că inima mereu e în conflict cu rațiunea. Trimite-mi la momentul potrivit pe
cineva care va avea curajul să-mi spună adevărul, dar să o facă cu dragoste.
Știu, multe probleme se rezolvă fără să faci nimic, deci învață-mă să aștept.
Știi cât de mult avem nevoie de prietenie. Ajută-mă să merit acest dar al sorții.
Dă-mi o fantezie bogată, ca la momentul potrivit, la timpul potrivit, vorbind sau tăcând, să
pot oferi cuiva căldura necesară.
Fă-mă omul care poate ajunge și până la cei căzuți. Ferește-mă de frica evitării lucrurilor
importante din viață.
Nu-mi da ceea ce vreau, dar ceea ce-mi trebuie cu adevărat.
Învață-mă arta pașilor mici.”

-----------------------------------------------------

http://e-povesti.ro/povesti/

------------------------------------------------------

Bucatareasa zanelor - Povestea iepuroaicei

Martha B. Rabbit
Despre Cicerly Mary Barker v-am povestit in cateva randuri, dar despre Shirley Barber
inca nu am scris niciodata. Si ea scrie si ilustreaza (fabulos) carti ce au ca tema
principala lumea zanelor. Cand am zarit (online) coperta cartii Bucatareasa zanelor -
Povestea iepuroaicei Martha B. Rabbit (editura Flamingo, traducere Victoria
Milescu), am indragit-o atat de mult, incat mi-am spus ca merita sa-mi asum riscul de a
o cumpara chiar si fara sa fi citit vreun rand despre ea.
Si ce bine am facut! Coperta e cum e, dar cand deschizi cartea, "te izbesc" niste
ilustratii, niste culori si o atentie uriasa la detalii. Intr-un cuvant, te pierzi, parca
povestea nici nu mai prea conteaza...si chiar daca ar fi asa, chiar daca am avea in fata
doar o carte ilustrata, tot ar fi un material didactic excelent pentru cei mici - s-ar pune
pe povestit pe marginea imaginilor si nu s-ar mai opri.
Dar, cartile lui Shirley Barber au si poveste draguta, deloc complicata sau cu metafore
deosebite, cu font mare, italic, la fel de gratios precum dansul zanelor din carte),
povesti nu foarte complicate.
Ne tot gandim la zanele florilor, dar oare ne intrebam ce fac ele vara sau ce si cand
mananca? Oare ele gatesc? Ce anume, cand, unde?
Iata ce aflam din carte:
In noptile de vara cand luna straluceste mare si argintie, zanele si elfii se joaca printre
flori si frunze toata noaptea, si dorm in timpul zilei. Dar iarna, este prea frig pentru ca
ei sa stea afara, asa ca se strang la casele de oaspeti tinute de pitici, unde pot sa
danseze si sa se joace inauntru, langa foc. O astfel de casa de oaspeti avea nevoie de
un bucatar.
In urma unui eveniment deloc placut, iepuroaica Martha B. Rabbit (vestita bucatareasa
si gospodina desavarsita) risca sa moara de foame pe timpul iernii, asa ca ajunge sa
lucreze ca bucatareasa in casa de oaspeti a Piticului cel batran.
In timp ce Tabitha facea ordine in casa si o decora cu beteala si ramurele de pin,
Martha si Piticul cel batran preparau delicatesele. Mancarea pentru o petrecere a
zanelor trebuia sa fie ceva foarte special, asa ca Martha facu prejituri cu fructe,
fursecuri, jeleuri, ecleruri cu ciocolata si turta dulce, iar Piticul cel batraun facu
cornulete, rulouri cu carnaciori si o multime de placintele specifice unei petreceri.
Cartea se termina foarte frumos, cei vinovati de situatia dramatica in care a fost Martha
sunt pedepsiti, iar ea leaga o frumoasa prietenie cu pisicuta Tabitha, care va si ramane
sa locuiasca pe toata durata iernii cu ea:
De atunci, Martha si pisicuta Tabitha au locuit impreuna in casa de sub mar, ajutandu-
se una pe cealalta. In fiecare saptamana ele mergeau sa lucreze pentru Piticul cel
batran, dupa care se intorceau acasa cu o groaza de mancare.

Fara nicio ezitare va recomand si aceasta carte - pe langa faptul ca este de o frumusete
rara, are puternice valente educative: se trec in revista anotimpurile, cu ceea ce le
caracterizeaza, copilul afla ca trebuie sa muncesti pentru a supravietui, ca este bine si
frumos sa fii harnic si atent cu cei din jurul tau, dar afla si ca pe lumea aceasta exista
raufacatori, care insa niciodata nu scapa nepedepsiti.

M. o iubeste atat de mult pe Martha incat m-a rugat sa-i imbrac si figurina ei cu
iepuroaica maronie cat mai apropiat de felul in care este imbracata iepuroaica din carte.
M-am straduit, i-am croit un sortulet si fundita din bumbacel alb, acum are
personalitate si e o prezenta si mai iubita in casa noastra.
 Sa aveti parte de mult soare si numai lecturi
frumoase!
http://www.micatelierdecreatie.ro/p/free-printables.html
----------------------------------

https://www.time4writing.com/writing-resources/writing-standards/first-grade/

-----------------------------------

Craciunul copiilorde Octavian GogaDragi copii din tara asta,Va mirati voi cum se poate,Mos Craciun, din
cer de-acolo,Sa le stie toate, toate.Uite cum: Va spune Badea…Iarna’n noapte, pe zapada,El trimite câte-
un îngerLa fereastra ca sa vada…Ingerii se uita’n casaVad si spun, iar mosul areColo’n cer, la el in
tinda,Pe genunchi o carte mare.Cu condei de-argint el scrieCe copil si ce purtare…Si de-acolo stie
Mosul,Ca-i siret el, lucru mare.Mos Craciunde Octavian GogaMos Craciun cu barba alba, mos Craciun cu
traista plina,Vechi stapan atat de darnic al copilariei mele,Azi la noi în sat te-asteapta toata casa cu
lumina,Cu colinde si cu cantec si cu crai ceteti de stele.Tu te furisezi în taina pe la fiecare poarta,Cu
pasirea ta tiptila nu lasi urme pe zapada,Dar te simte-ntreg cuprinsul oropsitilor de soarta,Cand lasi
binecuvantarea peste capul lor sa cada.Tu cobori si-n sara asta, tu cobori ca totdeauna,Pe pamantul greu
de rele, sol batran de ganduri bune,si-nvesmanti c-un val de pace razvratirea-nviforata...Cum te-
asteapta-n sat la mine!... Du-te, du-te,Mos Craciune...De nu ti-o fi peste mana treci si pe la casa
noastra,Biata mama-ngandurata azi e singura la masa,Tu macar o raza-n suflet îi trimite pe
fereastra,Cand vezi neatins si vinul si colacul de pe masa.Apoi pleaca, Mos Craciune... pe oriunde-si duce
darulBatraneasca si cinstita si curata noastra lege;Numa-n lumea mea straina nu-ncerca sa treci
hotarul,Caci si inima si casa ti-s închise-aici, mosnege!..https://dokumen.tips/documents/octavian-goga-
craciunul-copiilor.html

https://spiridusii.wordpress.com/povestile-spiridusilor/
---------------

CELE TREI PENE FERMECATE (dupa

Fratii Grimm)
24.08.2012Lavinia R.S.

A fost odata un imparat care avea trei feciori; cei mai mari erau invatati prin scoli
straine si vorbeau foarte frumos, insa cel mic era mai mult tacut si retras si de aceea a
ajuns sa fie poreclit Prostanacul.
Cand imparatul a imbatranit si a simtit ca i se apropie sfarsitul, a hotarat ca cei trei feciori
sa plece in lume si sa ii aduca fiecare cate un covor; iar cel care avea sa-i aduca cel mai frumos
covor, ramanea sa stapaneasca peste intreaga imparatie.
Pentru ca fiecare sa stie in ce parte a lumii sa porneasca, imparatul i-a chemat pe toti trei in
curtea palatului si, aruncand trei pene in sus, le-a zis fiilor sai sa porneasca fiecare dupa cate o
pana. Una dintre pene a zburat inspre est, cealalta inspre vest, numai cea de-a treia a luat-o direct
in sus spre cer si dupa aceea a cazut la loc, pe pamant. Fiul cel mare al imparatului a luat calea
estului, cel mijociu a pornit spre vest si amandoi radeau de Prostanac, pentru ca el trebuia sa
ramana pe loc, unde cazuse pana.
Si cum statea mezinul asa pe loc, intristat si gandindu-se ce sa faca, se mai uita o data
inspre locul in care cazuse pana si iata ca vede o usa in pamant. Se ridica repede, o deschide,
vede niste scari, coboara pe ele si cand ajunge jos se trezeste in fata altei usi. Ciocane si atunci se
aude o voce:
„Vino aici, fecioara frumoasa,
Repede sa deschizi usa,
Un muritor a sosit la tine
Si din a lumii imparatie vine
Haideti sa il ajutam, fiecare cum stie.”
Si cand se deschise larg usa, tanarul se vazu fata in fata cu un broscoi urias, inconjurat de
multi alti broscoi la fel de urati.
– Ce doresti? intreba broscoiul cel mare.
Desi surprins si putin speriat, Prostanacul ii raspunse politicos, dupa bunatatea inimii sale:
– Caut cel mai frumos covor din lume.
Broscoiul cel mare se intoarse spre una din celelalte broaste si ii zise:
„Frumoasa feciora, vino aici,
Sa il vezi pe tanarul asta;
Sa ii dam ce isi doreste
Cat mai iute, ca se grabeste.”
Imediat, broasca aduse o cutie mare. Broscoiul o deschise si scoase din-auntru un covor
atat de frumos incat nu parea sa fie tesut nicaieri pe pamant. Prostanacul il lua cu grija, urca scara
si ajunse in curtea palatului tatalui sau. Fratii sai, fiind siguri ca mezinul era prea prost ca sa
gaseasca ceva, nici nu se straduira prea mult sa caute, asa ca luara fiecare cate un covor oarecare
de la primul negutator intalnit si se intoarsera si ei la tatal lor. Tocmai atunci aparu si Prostanacul
cu minunatia de covor si toti ramasera uimiti de frumusetea lui.
– Pe drept, dau imparatia mea fiului cel mic, spuse imparatul incantat.
 Cand auzira asta, ceilalti doi fii s-au maniat cumplit si au sarit de locul lor, spunand:
– Cum e posibil ca Prostanacul, care nu e deloc istet, sa conduca o imparatie? Mai da-ne
inca o incercare, te rugam!
– Bine atunci, zise imparatul. Cel care imi va aduce cel mai frumos inel, a lui sa fie
imparatia.
Si inca o data a iesit cu cei trei fii ai sai in curtea palatului si a aruncat in sus penele,
zicandu-le sa se duca fiecare in alta directie. Si iarasi se intampla ca fiul cel mare sa urmeze una
din pene inspre est, cel mijlociu inspre vest si cel mic sa ramana pe loc, pentru ca pana lui cazu si
de aceasta data langa usa din pamant. Fiul cel mic al imparatului cobora treptele, la fel ca prima
data, se trezi fata in fata cu broscoiul cel mare, ii spuse ce doreste si primi din cutie un inel de o
frumusete rara, cum nici un mester, oricat de priceput ar fi fost, nu ar fi putut fauri.
Intre timp, ceilalti doi frati mai mari radeau de mezin si nici nu se gandeau ca ar fi putut
vreodata sa gaseasca un inel, darmite unul frumos. Asa ca ei au luat fiecare cate un inel obisnuit
si s-au dus inapoi la imparat. Fratele cel mic era deja acolo si cum le-a aratat inelul, cu totii au
inceput sa se mire de lucratura fina si de nestematele care straluceau in soare de-ti luau ochii.
– E clar acum! Fiul meu cel mai mic va stapani peste imparatie, spuse imparatul plin de
mandrie.
Cei doi printi au inceput iar sa il vorbeasca de rau pe mezin, rugandu-l pe rege sa le mai
dea inca o incercare. Regele, vrand sa ii impace pe toti, le-a spus ca va da imparatia celui care va
aduce acasa cea mai frumoasa domnita.
Prostanacul a coborat iar treptele din pamant si de data asta i-a cerut broscoiului sa-i dea o
fata frumoasa.
– Asta chiar ca este o dorinta greu de indeplinit, dar te voi ajuta, a raspuns broscoiul si i-a
intins flacaului o gulie scobita in care stateau sase soricei.
– Pai ce sa fac cu asta? a intrebat fiul imparatului.
– Aseaza gulia pe una din broastele mele si vei gasi singur raspunsul, ii raspunse broscoiul.
Neavand ce altceva sa faca, flacaul a asezat gulia pe spatele unei broaste si, cat ai clipi din
ochi, aceasta se transforma intr-o fata nespus de frumoasa; iar gulia si cei sase sorcei se
preschimbasera si ei intr-o caleasca aurita si sase cai de rasa, potriviti pentru o fata imparateasca.
De bucurie si fericire, tanarul print o saruta pe fata si pleca sa o arate tatalui sau.
Nu mult dupa asta, aparura si cei doi fii mai mari ai imparatului. Fiecare aducea cu el
prima fata pe care o intalnisera pe drum; erau si ele frumoase, numai ca una era murdara, pentru
ca lucra pe camp, iar cealalta avea hainele carpite, pentru ca era saraca.
Imparatului nu ii fu greu sa se hotaraca si de data aceasta:
– Fiului meu cel mai mic i se cuvine imparatia, spuse el.
Cand au auzit asta, cei doi fii mai mari ai imparatului s-au apropiat de tatal lor si au
incercat din nou sa il convinga ca mezinul nu e bun sa fie imparat.
– Cerem sa vina toate fetele in sala palatului si sa agate un cerc de mijlocul tavanului, au
zis ei, gadindu-se ca fetele din popor aduse de ei se vor pricepe mai bine sa faca asta decat
domnita adusa de Prostanac.
Inca o data, imparatul a cedat rugamintilor lor si a poruncit sa se faca intocmai cum au vrut
ei. Primele au fost fetele aduse de fii cei mari ai impartului. S-au chinuit ele sa lege cercul de
tavanul salii, dar au fost atat de neindemanatice, ca au cazut si si-au rupt fiecare cate o mana si
un picior. Cand veni randul frumoasei printese adusa de mezin, ea se misca cu atata gratie si
eleganta, ca toata lumea aduna sa vada intrecerea ramase cu gura cascata.
 Si asa, Prostanacul a ajuns sa domneasca peste imparatia tatalui, s-a casatorit cu printesa
lui si a mers vorba prin toate tinuturile vecine ca era un conducator viteaz si drept.

SFÂRŞIT

Traducere si adaptare: Lavinia Rorich

------------------------------------------

INGRIJITOAREA DE GASTE (adaptare dupa

Fratii Grimm)
11.07.2009Lavinia R.S.

A fost odată ca niciodată o regină văduvă, care avea o fată foarte frumoasă.
Când fata a mai crescut, a fost promisă de soţie unui prinţ dintr-o ţară îndepărtată, iar
atunci când veni vremea măritişului, fiica împărătesei începu să se pregătească de călătorie.
Regina îi umpluse cuferele cu multe bogăţii – bijuterii, aur, argint, brăţări şi cercei, rochii care de
care mai frumoase – pe scurt, tot ce îi trebuie unei viitoare împărătese; şi pentru că îşi iubea
foarte mult fiica şi nu vroia să o ştie singură pe drum, regina o rugă pe cea mai de încredere
servitoare să o însoţească.
Şi aşa, prinţesa şi servitoarea s-au pregătit de drum, fiecare cu calul sau. Iapa prinţesei
însă, era fermecată şi putea să vorbească.
Când veni vremea ca fata să plece, regina luă un pumnal mic de aur, îşi tăie o şuviţă de păr
şi i-o dădu fiicei sale, spunându-i:
– Ai grijă de şuviţa asta, draga mea fată, pentru că este fermecată şi îţi va fi de ajutor în
călătoria ta.
Zicând acestea, o îmbrăţişă cu tristeţe pentru ultima dată. Prinţesa puse şuviţa de păr a
mamei sale în sân, urcă pe cal şi plecă înspre regatul soţului ei.
Şi mersera ele cat mersera, prinţesa şi servitoarea, drum lung, până când într-o zi au ajuns
la marginea unui pârâu. Prinţesei îi era foarte sete şi i-a zis servitoarei:
– Te rog, adu-mi puţină apă de băut în cupa de aur.
– Nu, i-a răspuns servitoarea. Dacă ţi-e sete, coboară tu singură de pe cal şi du-te la pârâu
să bei, pentru că de acum înainte nu voi mai fi servitoarea ta.
Prinţesei îi era atât de sete, încât a descălecat şi s-a aplecat deasupra pârâului să bea apă;
de frica slujnicei, nu a mai luat cupa de aur şi a început să plângă, zicându-şi: „Vai! Ce se va
alege de mine acum?”.
Şi şuviţa fermecată din părul reginei îi răspunse:

„Vai! Vai! Dacă regina ar ştii,

De durere, inima i s-ar înnegri.”

Dar prinţesa, care era bună la inimă şi blândă la suflet, nu spuse nimic de purtarea
servitoarei şi se hotarâ să uite toata întâmplarea. Ea se urcă pe cal şi îşi continuă călătoria.
Şi au mai tot mers ele, până într-o zi când se făcu iar foarte cald, iar soarele era atât de
arzător, încât prinţesei i se făcu sete iar; când ajunseră la un râu, ea îi zise servitoarei:
– Te rog, adu-mi apă în cupa de aur.
De data asta, servitoarea îi răspunse şi mai urât:
– N-ai decât să bei singură, eu nu mai sunt sluga ta.
Printesa era atât de însetată că a descălecat şi aplecându-se să bea apă, a început să plângă
iar: „Vai, ce se va alege de mine?”.
Şi şuviţa i-a răspuns iar:

„Vai! Vai! Dacă mama ta ar ştii,

De tristeţe, inima i s-ar topi.”

Şi fără ca prinţesa să îşi dea seama, şuviţa de păr căzu în pârâu şi pluti departe pe firul
apei. Servitoarea însă văzu totul şi se bucură nespus, pentru că ştia că fără şuviţa vrăjită, prinţesa
avea să fie fără apărare.
După ce îşi potoli setea, prinţesa vru să se urce pe calul ei, dar servitoarea o opri:
– O să călătoresc eu pe calul tău, iar tu să urci pe mârţoaga mea.
Şi aşa, prinţesa fu nevoită să renunţe la calul ei. La scurt timp după asta, servitoarea cea
rea o obligă să îşi schimbe veşmintele de prinţesă cu unele ponosite, de slugă, şi o ameninţă că o
va omorâ dacă va spune un cuvânt despre asta cuiva. Calul prinţesei însă, asculta tot.
Când cele două au ajuns la curtea prinţului, au fost întâmpinate cu mare alai împărătesc şi
cu mare bucurie. Prinţul a ajutat-o pe servitoare să coboare din şaua calului, crezând că este
prinţesa, şi a condus-o în camerele pregătite special pentru viitoarea sa soţie; adevarata prinţesă a
rămas în curtea palatului, cu slugile, întristată şi amărâtă de toate cele întâmplate.
În tot acest timp, împăratul, tatăl prinţului, privea de la fereastră şi o văzu pe fata cu haine
ponosite care venise cu viitoarea sa noră. Şi văzând-o atât de frumoasă, fragilă şi delicată, se
miră ca este servitoare. Când o întrebă pe prinţesă cine este, aceasta îi zise:
– Am adus-o cu mine ca să nu mă plictisesc pe drum. Te rog, dă-i ceva de făcut, pentru că
o slugă nu trebuie să stea de pomană.
Împăratul s-a gândit cât s-a gândit şi până la urmă a hotărât:
– Am un argat care are grijă de gâştele mele. De acum înainte şi ea o să fie îngrijitoare la
gâşte.
La scurt timp după asta, falsa prinţesă îl rugă pe prinţ să taie capul calului cu care venise,
cică pentru că a fost foarte nărăvaş pe drum; de fapt, servitoarea cea rea se temea ca nu care
cumva calul să spună tot ceea ce se întâmplase, cum la început s-a purtat urât cu prinţesa şi cum,
în cele din urmă, a ajuns să-i ia locul.
Auzind vestea, prinţesa tare s-a mâhnit şi l-a rugat pe călău să atârne capul calului de
poarta cetăţii, ca să îl poată vedea dimineaţa şi seara, când trecea cu gâştele pe acolo. Zis şi facut.
În zorii zilei următoare, când prinţesa şi îngrijitorul de gâste au ieşit pe poarta cetăţii, ea îi
vorbi calului întristata:

„Calule, caluţul meu, uite cum atârni!”

Şi capul calului răspundea:

 „Mireasă, mireasă, cum ai ajuns!
Vai! vai! Dacă mama ta ar ştii,
De tristeţe, inima i s-ar opri.”

Dupa asta, cei doi au pornit în afara cetăţii, cu gâstele. Când au ajuns într-o poieniţă,
prinţesa s-a aşezat pe o bancă de lemn şi a început să îşi despletească părul frumos care strălucea
în razele soarelui ca aurul. Îngrijitorul de gâste vru să îi smulgă o şuviţă, crezând că sunt chiar
din aur, dar prinţesa zise:

„Bate, vântule, bate!

Ia pălăria băiatului cu tine!
Bate, vântule, bate!
Ia-l şi pe băiat cu tine!
Peste văi şi dealuri, înciudat,
Poartă-i pălăria.
Când cosiţele le-am pieptanăt,
Adu-l iar aici. „

Şi cum a terminat de glăsuit prinţesa, iacă s-a şi iscat un vânt puternic şi i-a zburat pălăria
îngrijitorului de pe cap. Acesta nu a stat degeaba şi a pornit în fugă dupa ea, până în depărtare,
peste dealuri. Seara, băiatul s-a întors supărat şi nu a mai vorbit deloc cu prinţesa.

În dimineaţa următoare, pe când treceau de poarta cetăţii, sărmana fată privi capul calului
şi se tângui:
 „Calule, caluţul meu, uite cum atârni!”

Şi capul calului răspundea:

„Mireasă, mireasă, cum ai ajuns!

Vai! vai! Daca mama ta ar ştii,
De tristeţe, inima i s-ar opri.”

Apoi, când au ajuns în poieniţă, prinţesa a început iar să îşi pieptene părul, iar când băiatul
s-a repezit la ea, a zis iar:

„Bate, vântule, bate!

Ia pălăria băiatului cu tine!
Bate, vântule, bate!
Ia-l şi pe băiat cu tine!
Peste văi şi dealuri, înciudat,
Poartă-i pălăria
Când cosiţele le-am pieptănat,
Adu-l iar aici.”

Şi iar s-a iscat un vânt puternic şi i-a zburat pălăria îngrijitorului de pe cap până în
depărtare, peste dealuri. Când s-a întors băiatul înapoi, fata deja îşi pieptănase părul, aşa că au
pornit înapoi spre cetate.
În seara aceea, îngrijitorul de gâste s-a dus la împărat şi i-a zis:
– Nu mai vreau să vină fata aia ciudată cu mine.
– De ce? a întrebat împăratul.
– Pentru că toată ziulica îşi bate joc de mine…
Împăratul îi ceru să îi povestească exact ceea se întâmplase şi îngrijitorul de gâşte îi spuse
cum în fiecare dimineaţă ea vorbeşte cu capul calului de pe poarta cetăţii şi cum acesta îi
răspunde, cum începe să îşi pieptene cosiţele de aur când ajung în poiană şi cum îi zboară lui
pălăria ca prin magie. Împăratul a rămas uimit peste măsură şi a vrut să vadă cu ochii lui toate
minunăţiile pe care i le povestise îngrijitorul, aşa că a doua zi a plecat şi el deghizat în straie de
om sărman şi i-a pândit toată ziua.
Seara, când îngrijitoarea de gâşte s-a întors în cetate, împăratul a cerut să fie adusă la el şi
i-a cerut să îi explice tot ceea ce se întâmplase în timpul zilei. Fata, amărâtă şi supâratâ, începu să
plângă şi îi zise că dacă va spune cuiva secretul ei, îşi va pierde viaţa. Dar regele a rugat-o atât de
mult, încât fata a trebuit până la urmă să îi povestească totul: cum că ea este de fapt fată de
împarat şi cum a fost păcălită de slujnică.
Când a auzit împăratul toate astea, a ordonat să fie îmbrăcată imediat în haine alese, demne
de o fată de împărat. Apoi l-a chemat pe prinţ şi i-a spus că ea este cea care trebuia să-i fie soţie.
Tânărul s-a bucurat, mai ales când a văzut cât de frumoasă, bună, harnică şi răbdătoare este
prinţesa.
Şi împăratul a dat apoi o petrecere mare, la care a fost invitată şi servitarea cea rea. Ea
stătea în stânga prinţului şi prinţesa în dreapta, dar nimeni nu ştia cine este cu adevărat, pentru că
nu mai purta straiele ponosite ale îngrijitoarei de gâşte, ci o rochie care strălucea de-ţi lua ochii.
 În toiul balului, împăratul povesti întâmplarea prinţesei, ca şi cum ar fi fost o istorioară cu
tâlc, apoi o întrebă pe servitoare ce pedeapsă ar merita slujnica cea necredincioasă.
– Să fie aruncată într-o cutie bătută cu piroane ascuţite şi legată de doi cai albi, care să o
tragă prin toată cetatea, răspunse servitoarea cea rea.
Atunci împăratul a dat în vileag înşelătoria servitoarei şi a poruncit să i se aplice exact
pedeapsa pe care o spusese ea. Apoi tânărul prinţ s-a însurat cu adevarata prinţesă şi au domnit
împreuna în pace şi fericire până la sfârşitul vieţii.

SFÂRŞIT
-----------------------------------------------------------

REGELE BROASCĂ sau HENRY CEL DE

FIER (după Frații Grimm)
25.08.2011Lavinia R.S.

În vremurile de demult, pe când dorinţele încă se

îndeplineau, trăia un rege care avea trei fiice nespus de frumoase; însă cea mai tânără era
atât de frumoasă, că însuşi Soarele, care a văzut atât de multe, rămânea uimit de fiecare dată când
fata se plimba la lumina lui. Aproape de castelul regelui era o pădure mare şi întunecată. În
mijlocul padurii, sub un tei bătrân de sute de ani, se afla o fântână la fel de veche. Atunci când
era foarte cald, fiica cea mică a regelui intra în pădure ca să se răcorească pe marginea fântânii;
când se plictisea, prinţesa avea obiceiul să se joace cu o minge de aur. S-a întâmplat odată
ca prinţesa să nu prindă mingea de aur; aceasta a căzut mai departe, pe câmpie, şi de acolo a sărit
direct în fântână. Fiica regelui a fugit după ea, dar mingea a dispărut în apa atât de adâncă, încât
nu i se vedea fundul. Fata a început să plângă; şi plângea atât de tare, încât părea că nimic de pe
lumea asta nu o putea împăca. Şi cum se văita ea astfel, auzi deodată o
voce: – Ce te supără,
prințesă? Plângi cu așa amar, că până și unei pietre i s-ar face milă. Ea se uită în toate
părțile ca să vadă de unde vine glasul și văzu o broască care-și întindea capul gros și urât, afară
din apă. – Ah, tu vorbeai, broscoiule? Plâng după mingea mea de aur, care a căzut în
fântână. – Fii liniştită şi nu mai plânge, i-a răspuns broasca. Eu te pot ajuta, dar ce voieşti
să-mi dai in schimb, dacă îți aduc mingea înapoi? – Îți voi da orice dorești, dragă
broscoiule, a răspuns prințesa. Haine împărătești, perle și pietre preţioase, chiar şi coroana de aur
pe care o port pe cap. Dar broscoiul a răspuns: – Nu-mi pasă de hainele tale, de
perle, bijuterii sau de coroana ta de aur. Vreau să fim prieteni, să stai la masă cu mine şi să mă
lași să mănânc din farfuria ta mică de aur, să beau din paharul tău mic şi chiar să dorm cu tine în
pat… Dacă îmi promiți asta, voi coborâ în adâncuri și-ți voi aduce mingea de aur. – Oh,
da, a răspuns ea, îți promit tot ce dorești, numai să-mi aduci mingea înapoi. Cu toate
acestea, prințesa gândea: ”Ce prostii mai spune broscoiul ăsta! El locuieşte în apă cu alte broaşte
şi orăcăie într-una… Nu poate fi companie pentru o fiinţă umană!” Imediat ce a primit
promisiunea prinţesei, broscoiul s-a scufundat in apă, apoi, în scurt timp, a venit din nou sus, cu
mingea în gură şi a aruncat-o pe iarbă. Fiica regelui a fost încântată să-și vadă mingea din nou, a
luat-o de jos şi a fugit cu ea. – Stai, stai! a strigat broscoiul. Ia-mă in braţe, nu pot să fug
așa de repede. Dar la ce-i folosea să orăcăie atât de tare după prințesă? Ea nu-l asculta, ci
fugi acasă și uită curând de sărmanul broscoi, care a fost nevoit să se întoarcă din nou în fântâna
lui. A doua zi, când prințesa s-a aşezat la masă cu Regele şi toti curtenii şi mânca din
farfuria ei mică de aur, s-a auzit un zgomot ca de pași, slip-slop! slip-slop! care s-au oprit în fața
ușii și, apoi, un ciocănit: – Prințesă, deschide-mi

uşa! Prințesa a fugit să

vadă cine e afară, dar când a deschis uşa, a văzut broscoiul. Fata a trântit uşa la loc în mare grabă
și s-a aşezat la masă, foarte speriată. Regele a văzut că fata lui cea mică e foarte înfricoșată și a
întrebat-o: – Copila mea, de ce ti-e atât de frică? E cumva un căpcăun afară? – Ah,
nu, a răspuns ea. Nu este un căpcăun, ci un broscoi dezgustător. – Ce treabă are un broscoi
cu tine? – Păi, dragă tată, ieri am fost în pădure să mă joc, iar mingea mea de aur a căzut în
apă. Şi pentru că am plâns mult după ea, broscoiul acesta a scos-o din fântână pentru mine; ca să
facă asta, i-am promis că va fi prietenul meu, dar niciodată nu m-am gândit că ar putea să iasă
din apa lui şi să vină până aici! Iar acum este acolo afară și vrea să intre la noi. Între timp,
broscoiul a bătut a doua oară la ușă şi a strigat:

Prințesă, prințesă! Tânără prinţesă! Vino și deschide ușa! Ai uitat ce mi-ai spus ieri, De pe
marginea fântânii? Prințesă, prințesă! Tânără prinţesă! Vino și deschide ușa!

Atunci regele a spus: – Trebuie să îți respecți promisiunea, fata mea. Du-te și lasă-l
să intre. Auzind asta, s-a dus prințesa şi a deschis uşa, n-avea ce să facă altceva. Broscoiul
a țopăit fericit în urma ei până scaun; acolo, el a stat şi a zis: – Ridică-mă lângă
tine. Ea nu prea vroia, dar în cele din urmă Regele i-a poruncit să ridice broscoiul pe
scaun. Numai că atunci când broscoiul a fost pe scaun, a vrut să fie pus pe masă, şi când a fost pe
masă, a spus: – Acum, împinge farfuria ta mică de aur mai aproape de mine, ca să mâncăm
împreună. Prințesa a făcut acest lucru, dar nu de bună-voie. Broscoiul s-a bucurat de
mâncarea gustoasă, dar prințesa se înneca aproape cu fiecare îmbucătură. După un timp,
broscoiul a spus: – Am mâncat şi sunt mulţumit. Acum am obosit. Du-mă în camera ta şi
pune să se facă patul cu aşternuturi de mătase, pentru că vom dormi împreună. Fiica
regelui a început să plângă pentru că îi era frică și scârbă de pielea rece a broscoiului, cu care se
vedea nevoită acum să și doarmă în așternuturile curate de mătase. Dar Regele s-a înfuriat
si a spus: – Nu ar trebui să-l dispreţuiești atât pe cel care te-a ajutat atunci când aveai
probleme! Prințesa a apucat broscoiul cu două degete, l-a dus la etaj şi l-a pus într-un colţ.
Dar când fata s-a culcat, el s-a furişat lângă pat şi i-a spus: – Sunt obosit și vreau să dorm.
Ia-mă lângă tine sau te voi spune tatălui tău, care va fi foarte de supărat. Furioasă foc, fata
l-a luat sus şi l-a aruncat de perete. – Acum să dormi liniştit, broscoi odios, a spus

prințesa. Dar spre uimirea

fetei, când broscoiul a căzut, pielea rece de pe el a căzut și s-a transformat într-un fiu de împărat,
frumos cum nu se mai văzuse. Regele s-a bucurat foarte mult și au făcut nuntă mare la care
au chemat toți oamenii din împărăție. Atunci prințul a povestit cum a fost fermecat de o
vrăjitoare rea, cum nimeni nu ar fi putut să îl salveze din fântână, decât prințesa și că a doua zi
vor merge împreună în împărăţia lui. Apoi s-au dus la culcare, iar în dimineaţa următoare, când
soarele îi trezi, în fața castelului sosi o caleașcă trasă de opt cai albi cu pene de struț pe cap şi cu
hamuri de aur, iar în spatele caleștii stătea servitorul prințului, Credinciosul
Henry. Credinciosul Henry fusese atât de nefericit atunci când stăpânul său a fost
transformat într-un broscoi, că își prinse inima în trei chingi de fier, ca să nu i se rupă de durere
și tristeţe. Au mers ei cât au mers și la un moment dat s-a auzit o trosnitură în spate, ca și
cum ceva se rupse. Atunci, prințul s-a întors şi a strigat: – Henry, se rupe caleașca! –
Nu, stăpâne. Aceasta a fost o chingă din inima mea, pe care am pus-o acolo în marea mea durere,
atunci când ai devenit broscoi şi ai fost închis într-o fântână. Și, din nou, în timp ce
mergeau pe drum, s-au mai auzit două trosnituri şi de fiecare dată când prințul a crezut că se rupe
caleașca; dar erau doar chingile care săreau de pe inima Credinciosului Henry, de bucurie că
stăpânul său era liber şi fericit.

SFÂRŞIT
--------------------------------

PRIETENIA DINTRE ŞOARECE ŞI PISICĂ

(traducere şi adaptare după Fraţii Grimm)
29.07.2011Lavinia R.S.

Odată, pisica s-a întâlnit cu şoarecele şi atât de mult i-a vorbit despre cât de ar vrea să
fie prieteni şi despre cât de bine s-ar înţelege ei doi, încât l-a convins pe şoarece să locuiească
împreună în aceeaşi casă.
– Va trebui să adunăm provizii pentru iarna, ca să nu suferim de foame, spuse pisica. Însă
nu te poţi duce tu, şoricelule, să nu cumva să cazi în vreo capcană.
Cum sfatul pisicii era cât se poate de bun, zis şi făcut. Cei doi au cumpărat cel mai mare
salam pe care l-au găsit. Problema era însă unde să îl pună, pentru că în căsuţa lor nu încăpea.
Au stat ei şi s-au tot gândit şi în cele din urmă pisica a venit cu o idee:
– Cred că cel mai bine ar fi să îl ascundem la biserică. Nimeni nu o să îl fure de acolo. Să
ascundem salamul sub altarul bisericii şi să nu ne atingem de el decât atunci când ne va fi foame.
Şoricelul a fost de acord, aşa că salamul a fost pus la păstrare.
Nu a trecut mult timp şi pisica deja începuse să poftească la mâncare.
– Şoricelule, zise ea într-o zi, vreau să ştii că o să fiu naş. Una din verişoarele mele a adus
pe lume un pisoiaş tare drăgălaş, cu blăniţa albă cu pete maronii. Azi trebuie să plec la biserică
pentru botez, aşa că va trebui să ai tu singur grijă de casă.
– Da, sigur, spuse şoricelul. Şi dacă mai rămâne mâncare sau băutură la masă, să te
gândeşti şi la mine. Tare mi-e poftă de un pahar de vin roşu.
Toate astea erau însă numai minciuni. Pisica nu avea nici o verişoară şi nu trebuia să fie
naşul niciunui pisoiaş. Se duse însă direct la biserică, merse tiptil până în spatele altarului şi
începu să se înfrupte din salam. După ce s-a săturat, a pornit la plimbare pe acoperişurile caselor
şi s-a tolănit la soare, lingându-se pe mustăţi ori de câte ori se gândea la salam.
Seara, când a ajuns acasă, şoricelul l-a întâmpinat nerăbdător.
– A fost frumos? a întrebat el.
– Totul a fost bine, răspunse pisica tolănindu-se lângă sobă.
– Ce nume i-au dat pisoiaşului?
– I-au zis Bucăţică, răspunse pisica cu răceală în glas.
– Bucăţică? se miră şoricelul. Ce nume ciudat şi nemaiîntâlnit… Aşa se obişnuieşte în
familia voastră?
 – Ce contează? Nu e un nume mai rău decat Hoţomanul, aşa cum îl cheamă pe nepotul tău.
Şoricelul îi dădu dreptate şi nu mai discutară de asta.
Nu trecu mult timp însă şi pisicii iar i se făcu dor de ducă şi pofta de carne, aşa că îi zise
şoricelului:
– Va trebui să ai grijă singur de casă pentru încă o zi. Am fost rugat să fiu naşul unui
pisoiaş drăguţ, cu un colier de blăniţă albă în jurul gâtului şi nu pot refuza.
Bunul şoricel acceptă imediat. Pisica plecă de acasă, se duse direct în spatele altarului şi
mâncă jumătate din bucata de şuncă. Apoi se întinse pe spate ca să se odihnească.
– Mmmm, îşi spuse ea în timp ce se lingea pe mustăţi, nici o mâncare nu e la fel de bună
ca atunci când o mănânci singur.
Când ajunse acasă, şoricelul îl întâmpină vesel şi la fel de curios.
– Ce nume i-aţi dat pisoiaşului?
– Jumătate, răspunse pisica.
– Jumătate? Ciudat nume, nu am auzit niciodată de aşa ceva.
Pisica nu mai zise nimic şi se duse direct lângă sobă să se încălzească şi să viseze la bucata
de şuncă pe care tocmai o mâncase.
Nu peste mult timp, gândul la şunca rămasă în ascunzătoare incepu să nu îi dea pace. Într-
una din zile, văzând că nu mai poate răbda de poftă, îi zise şoricelului:
– Am fost iarăşi rugat să fiu naş. Pisoiaşul e tot negru, dar are labele albe şi ăsta e un lucru
rar. Pot să mă duc şi acum, da?
– Bucăţică, Jumătate… sunt nume atât de ciudate că mă pun pe gânduri…, zise şoricelul.
– Asta pentru că stai toată ziua în casă şi nu ieşi afară decât noaptea, îi răspunse pisica, şi
îţi ocupi timpul numai cu gânduri inutile.
După ce plecă pisica, şoricelul se apucă să facă curăţenie în casă, să aranjeze lucrurile
împrăştiate ale pisicii şi să facă mâncare. În tot acest timp, pisica mânca toată bucata de şuncă
din ascunzătoarea de la biserică. Sătul şi simţindu-se obosit după atâta efort, se tolăni pe
acoperişul bisericii şi îşi zise: „Nu poţi să fi cu adevărat fericit decât atunci când ai terminat de
mâncat tot.” Apoi trase un pui de somn, din care nu se trezi decât târziu spre seară.
Când ajunse acasă, şoricelul îl întrebă imediat ce nume îi dăduseră pisoiaşului.
– Nici numele ăsta nu o să îţi placă. I-am zis Firimitură, răspunse pisica.
– Firimitură? Ăsta e cel mai ciudat nume dintre toate, strigă şoricelul râzând, dar ca să nu o
supere pe pisică, nu mai zise nimic, ci se băgă în culcuşul său şi adormi.
Din acea zi, pisica nu mai fu invitată la nici un botez. Trecură apoi zilele de toamnă şi veni
iarna cu primii fulgi de zăpadă care acoperiră totul cu pătura lor albă şi strălucitoare. Şoricelul,
care se ocupa de căutarea hranei, nu mai găsi nimic sub zapadă şi se gândi imediat la şunca
ascunsă în biserică.
– Pisoiule, hai să mergem să luăm mâncarea pe care am pus-o la păstrat. Cred că are un
gust excelent acum.
– Da, răspunse pisica într-o doară. Sunt sigură că o să îţi placă la fel de mult cum îţi place
să adulmeci aerul.
Şi au plecat spre biserică. Când au ajuns în spatele altarului, din bucata de şuncă nu mai
rămăsese decât hârtia.
– Vai, acum îmi dau seama ce s-a întâmplat, se plânse şoricelul. Acum îmi dau seama ce
înseamnă numele pe care mi le-ai zis… Bucăţică, Jumătate şi apoi…
– Taci din gură! strigă pisica. Dacă mai spui vreun cuvânt, o să te mănânc şi pe tine.
– …Firimitură, adaugă şoricelul.
 Dar nici nu termină bine de vorbit, că pisica îl prinse în gheare şi îl mâncă dintr-o
înghiţitură. Pentru că, vedeţi voi, aşa este în lume.

SFÂRŞIT

_________________________________________________________
Traducere si adaptare de Lavinia Rorich
ilustrația: corbis.com – gravură de A.J. Elwes, 1904, dintr-o revistă pentru copii
-----------------------------------

REGELE INGHETULUI sau PUTEREA

IUBIRII (1)
18.10.2012Lavinia R.S.

Odata, trei zane mici serveau impreuna micul dejun, stand fiecare in mijlocul florii
sale preferate: o narcisa, o primula si o violeta. Erau vesele si fericite, asa cum numai zanele
pot sa fie.
Vantul bland al diminetii legana florile usurel, cand in stanga, cand in dreapta. Soarele isi
trimitea razele calde inspre iarba verde si usca picaturile de roua, iar fluturii isi intindeau aripile
pudrate in culori aprinse. Albinutele zumzaiau jos, printre flori, si nu se fereau deloc de pasarile
care topaiau de colo-colo pe pamant.
Micul dejun al zanelor era intins pe o ciuperca argintie: briose mici cu polen de flori erau
asezate pe o frunza lata, alaturi de o capsuna rosie si cateva picaturi de roua.
– Vai, cat de cald bate Soarele azi, se lamenta Primula, lasandu-se pe spate fara vlaga. Mai
da-mi o bucata de capsuna si apoi ma duc repejor la umbra ferigilor, ca nu mai rezist. Dar cat
mananc, spune-mi, draga Violeta, de ce sunteti cu totii atat de seriosi? De cand m-am intors de
pe taramul Rozelor, nu prea v-am vazut dansand si chicotind ca de obicei…
– O sa iti spun, incepu micuta Violeta, adunand lacrimile care cadeau din ochii ei blanzi.
Buna noastra Regina se lupta sa-l tina pe Regele Inghetului departe de scumpele noastre flori; a
incercat in multe feluri, dar nu l-a induplecat de fel. A trimis mesageri incarcati cu cadouri pana
la curtea lui, insa toti s-au intors bolnavi, tristi si osteniti; noi i-am ingrijit, insa nici soarele si
nici roua dulce nu i-a vindecat… s-au dus, iar noi am ramas sa plangem peste florile lor
vatamate. In noaptea asta, Regina va tine consiliul pentru ultima data si suntem triste pentru ca
nu putem sa o ajutam cu nimic.
– Este foarte trist ce imi povestesti, dar daca nu avem ce face, trebuie sa ne impacam cu
situatia, raspunse Primula. Oh, surioarelor, dar s-a facut tarziu! Soarele e deja sus pe cer! Trebuie
sa imi ondulez buclele si sa imi pregatesc rochia pentru diseara, asa ca fug… altfel voi arata
oribil, adauga Primula si, tinand o ciuperca mica pe post de umbrela, isi lua zborul si se duse la
treaba ei.
La scurt timp, pleca si Narcisa. Ramasa singura, Violeta asternu masa din nou si primi cu
bucurie noii oaspeti: o furnica grabita, o albina, un fluture foarte colorat si o pasare, o molie
blanda si un vierme haios; toti s-au bucurat de sfaturile bune, venite in inima, ale Violetei.
 Mult mai tarziu, odata cu venirea noptii, elfii s-au adunat la consiliu. Aripile lor licareau in
lumina Lunii, iar straiele pe care le purtau straluceau in toate culorile florilor. Regina ii privea
ingrijorata de pe tronul ei de muschi verde.
Cand intr-un sfarsit s-a ridicat, Regina a inceput sa le vorbeasca:
– Dragi copii, sa nu ne oprim niciodata cand facem treaba buna, oricat de grea si
obositoare ar fi; sa ne gandim la micutele fiinte care au nevoie de ajutorul nostru. Ce s-ar alege
de pamantul verde daca toate florile sale minunate ar muri? Ce casa pustie ar deveni pamantul
pentru noi! Am incercat in fel si chip sa obtinem bunatatea Regelui Inghet, dar in zadar… inima
sa e la fel de rece ca gheata pe care o imprastie si nici o dovada de iubire sau fapta buna nu o
poate face sa se topeasca. Cum am putea sa salvam fragilele flori de boala inghetului? Care
dintre voi are un sfat bun? Cine vrea sa fie ultimul mesager si sa plece pe taramul sau?
Elfii erau animati de vorbele intelepte ale Reginei; toti vorbeau intre ei si ofereau diferite
sfaturi. O parte din ei spuneau ca e nevoie de cadouri mai mari si mai pretioase, altii ca e timpul
sa porneasca un razboi, unii ca e mai bine sa se plece in fata puterii inghetului si sa isi accepte
soarta cu resemnare. Vocile devenira un vacarm de neinteles pana cand s-a auzit o muzica
frumoasa si cristalina; glasurile s-au domolit si toti asteptau cu uimire ce avea sa se intample mai
departe.
Din multime isi facu aparitia o silueta micuta, cu plete blonde si o coronita impletita din floricele
mici, albe si stralucitoare. Era Violeta.
Apropiindu-se de tronul Reginei, facu o plecaciune si incepu sa vorbeasca:
– Draga Regina, ne-am aplecat in fata puterii Regelui Inghet, i-am trimis daruri pentru a-i
cumpara induplecarea, insa niciunul din noi nu s-a dus sa-i vorbeasca fara teama de raul pe care
l-a abatut asupra noastra. Niciunul din noi nu i-am aratat ce inseamna iubirea sincera si cum
caldura si grija pot aduce soarele si frumusetea in orice coltisor de pe pamant. Mesagerii nostrii
au plecat mandri cu cadourile si privirile lor reci, iar el i-a trimis inapoi cu aceeasi raceala. Lasa-
ma pe mine sa merg la Regele Inghetului… Sunt zana celei mai firave flori, dar am incredere ca
inca mai pot gasi iubire in inima lui rece. Voi lua cu mine numai o ghirlanda facuta din cele mai
frumoase flori de pe lume… sunt sigura ca atunci cand va vedea cum se ofilesc in apropierea lui,
gandurile i se vor lumina si isi va imblanzi rasuflarea de gheata.
Regina a ascultat in tacere rugamintea Violetei apoi, ridicandu-se, ii prinse mana intr-a ei
si se adresa poporului de elfi:
– Am fost mandri si ne-am crezut puternici, dar am gresit. Ea, o floare atat de mica si
firava, ne-a dat cel mai bun sfat, din inima ei sincera si buna. Toti cei care vreti sa o ajutati,
ridicati mainile, ca sa stim ca va incredeti in puterea iubirii.
Intunericul noptii disparu pe moment in fata manutelor stralucitoare. Toti elfii strigau in
cor: „Credem in micuta Violeta si in puterea iubirii!” Iar Violeta si Regina au coborat in mijlocul
elfilor si cu muncit cu totii pana la apusul Lunii ca sa impleteasca ghirlanda cu cele mai
frumoase flori din lume.

(va urma)

Traducere si adaptare: Lavinia Rorich

ilustratia: corbis.com
----------------------

POEZII
CÂNTECUL ZÂNELOR (după Louisa May Alcott)
17.07.2011Lavinia R.S.

Lumina Lunii se risipeşte de pe flori şi copaci,

Iar stelele pier una câte una;
Povestea a fost spusă, cântul – cântat,
Iar petrecerea Zânelor s-a terminat.
Vântul nopţii leagănă florile adormite,
Şi le cântă în şoaptă, dulce.
Păsările se vor trezi curând
Şi cântecul Elfilor se va duce.

Peste Pământul adormit, noi trecem în tăcere,

Nevăzuţi de ochii muritorilor.
Plăcute vise le trimitem pe când plutim uşor
Prin lumina Lunii, prin cerul sclipitor;
Şi numai stelele, doar ele, pot să vadă,
Şi numai florile pot ştii,
Petrecerile noatre şi poveştile spuse:
E vremea să plece elfii.

De la pasăre, floare, albină,

Păstrăm învăţămintele ce le primim;
Prin fapte bune, vrem să câştigăm
Un bun prieten în schimb.
Şi deşi locuiesc pe pământ nevăzuţi,
Glasurile, dulce şoptesc,
Şi inimile blânde îi întâmpină voioase
Pe elfi, oriunde sosesc.

Data viitoare, în Valea Zânelor,

Fie ca blânda lumină a Lunii
Să strălucească pe chipuri la fel de senine
Şi-n inimi uşoare ca elfii.
Dar acum întindeţi aripile, căci din est, cerul
Va străluci în curând de lumina Soarelui.
Steaua dimineţii ne va lumina drumul spre casă.
Cu bine! Elfii iau calea vestului.
______________________________________________________________________________
__
Am găsit într-o zi poezia asta superbă, scrisă de Louisa May Alcott, autoare cunoscută mai ales
pentru romanul Micuţele Doamne – de data asta e vorba de o poezie cu zâne şi elfi, şi nu am
putut să nu încerc o traducere/adaptare. În poezie e vorba de fiinţe fermecate ce trăiesc nevăzute
pe Pământ şi dau petreceri noaptea. Este surprins tocmai momentul magic de la sfârşitul nopţii,
cu puţin înaintea răsăritului, când elfii trebuie să plece pe meleagurile lor. Mi-a plăcut atât de
mult, încât am încercat o traducere. Ştiu că nu e perfectă pentru că e şi prima încercare în acest
sens, dar cred că e suficient ca să înţeleagă despre ce e vorba oricine ajunge aici din întâmplare
sau căutând anume aceastră poezie şi nu cunoaşte îndeajuns limba engleză. Este o poezie mult
prea frumoasă ca să se piardă.
-----------------------------

Hotul (Cartea cu jucarii) , de T. ArgheziÎn cutia cu pălării vechi, sta un urs, de catifea. Dacă nu era galben
ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros, şi podul întreg ar fi tremurat de frica lui. Aveam în pod doi berbeci
năpârliţi, trei vaci fără picioare şi un armăsar, care sta în pod fiindcă era de lemn şi vopsit cu pensula
verde. Dar ursul era galben, şi culoarea aita micşorează seriozitatea lucrurilor, nu sperie pe nimeni şi au
luat-o florile pentru ele. Şi mai avea ursul doi ochi de sticlă, care se uitau drept în tavan. Domnişoara
cusătoreasă, îmbrăcând ursul din şase petice croite frumos, cred că s-a înşelat când a trebuit să-i pună şi
ochii, greşind cutia ochilor de urs şi luând, dintr-altă cutie, doi ochi de porumbel. Un urs se cere
încruntat: ursul nostru din pod se uita cu bunătate.Ursul stătuse jos, în casă, doi ani întregi şi ajunsese
atât de stricător, încât am fost nevoit să-l pui deoparte, în singurătate, şi el s-a trezit în cutia de pălării,
numai după ce încercasem zadarnic fel de fel de mijloace de îndreptare.Croind ursul din faţa unei
scurteici, moştenită de la o cucoană bunică, croitoreasa nu se gândise că, fără să vrea, îi dă, prin
potrivirea mădularelor, nişte năravuri; pe care nici scurteica, nici catifeaua nu le avuseseră în timpul lor.
Tatăl urşilor, care umblă nevăzut prin lume şi îngrijeşte în munţi de copiii lui, săpându-le peşteri,
răsturnând iarna câte un pietroi pe bârloage, spălându-i în somn, pieptănandu-i şi tăindu-le unghiile cu
un ferăstrău de argint, face ce face şi trece şi pe la ursul de pâslă, pentru copii, şi le dă câte un crâmpei
de nărav.Ursul nostru se nărăvise să fure, şi nu fura altceva decât bomboane, ciocolată, dulceaţă, fructe
si rahat. Când Tătutu aducea o cutie cu lucruri dulci, ursul mirosea şi golea numaidecât cutia, fără să-1
vadă nimeni.- Cine a mâncat ciocolata ?- U'su, răspundea băiatul, ridicând din umeri. Nu mai e.- Dar
cutia cu bomboane englezeşti ?- U'su, răspundeau fata şi băiatul.Îl văzuseră amîndoi. L-au prins de
câteva ori cu cutiile în braţe fugind subt canapea. L-au şi bătut. Odată i-au rupt o ureche de bumbac. De
doi ani de zile, ursul a mâncat toată dulceaţa de zmeură şi de chitră, caisele verzi, nucile, şerbetul. Însă el
nu mânca tot borcanul, lua câte puţin, ca să nu se cunoască, scotea câte un pumn de bomboane, câteva
bucăţi, şi le mânca pe toate cu încetul.Aşa s-a făcut că am trimis hoţul în pod, ca să-l pedepsim şi să
cruţăm dulceţurile copiilor. Însă el furăşi acum. Vine din pod. Noi nu l-am întâlnit niciodată pe scară, se
fereşte de noi, însă copiii l-au văzut de maimulte ori cum vine, cum deschide dulapul, cum desface
borcanele şi cutiile, cum le goleşte şi cum fuge îndărăt. De copii, ursul nu vrea să se ferească.
Strămutarea lui în pod a fost cu atât mai binevenită cu cât învăţase de la urs să mănânce zahăr şi mielul
cu părul creţ. Şi de la miel a învăţat şi mingea să pape dulceaţă furată, cofeturi, cozonac şi prăjituri. Ba
mi se pare că ursul niciodată nu a mâncat ce mănâncă acum toate mingile, care înconjoară borcanele şi
cutiile şi sug din ele tot.Tătuţu nu bate ursul, nici mielul, nici mingile, pentru că el ştie că trebuie sâ
crească, şi lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capacul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată, pentru că
mingile nu au degete ca să dezlege sfoara şi să descuie dulapul. Totuşi, într-o zi, Tătuţu o să se puie la
pândă, chiar în dulap. Când ursul şi mielul vor veni cu linguriţa în lăbuţă ca să se înfrupte, o să-l găsească
pe Tătuţu între borcane. Şi atunci, nu ştiu care din trei va fugi mai repede, speriat: mielul, ursul ori
Tătuţul.Plicul ( Cartea cu jucarii ), de T. ArgheziBaruţu vrea un plic.- Nu-ţi mai dau plicuri, că le strici, îi
răspunde Tătuţu, şi mă costă unul cincizeci de bani.- Vreau să chiu la Braşov...- Tot scrii şi nu mai înveţi
să scrii. De un an, de când "chii", au mai ieşit opt romancieri şi zece poeţi. Te rog,Baruţule, fii serios. Şi să
nu-mi mai zmângăleşti plicurile, că mă supăr. Pauză.- Dă-mi un plic, că nu mai chiu.-Dacă nu scrii, de ce-ţi
mai trebuie plic? Acum nu e timp de plicuri. Du-te de te culcă: mi-ai făgăduit că ai sădormi două ceasuri,
în toate zilele, după masă, ca si te duc la cinematograf. Ţine-te de cuvânt.- Mă cunc cu el! zice Baruţu.-
Cu cine cu el?

- Cu plicul.- Şi mi-l dai înapoi nemâzgălit şi curat?- Îl pui su'pernă.- Bine, uite un plic. Să dea naiba să mi-l
mototoleşti! Miţu a prins de veste că fratele ei a căpătat un plic.- I-ai dat lui Baruţu un plic, zice Miţu.- De
unde ştii?- L-am văzut.- Şi dumneata ce vrei acum?- Să-mi dai şi mie ceva...- N-am nimic de dat.- Să-mi
dai ochelarii, să mă culc cu ei.- Cum să-ţi dau ochelarii? Trebuie să citesc. Dacă-ţi dau ochelarii nu mai
pot să fac nimic.Miţu ştia că nu i se pot lăsa ochelarii. Repede: Atunci... dă-mi ceasul.- Ai să-i spargi
geamul. L-ai mai spart.- Eram mică. Acum sunt... frumoasă.- Şi când erai mică erai frumoasă, şi tot ai
spart geamul. Dar ce vrei să faci cu ceasul?- Îl pui la gât. Mă uit cât o să dorm...- Lasă, când o să cunoşti
numerele de pe ceasornic, îţi cumpăr unul de mână.- Ştiu, zice Miţu: acu e douăsprezece.- Ai pus deştiul
pe patru.- Patru nu-i douăsprezece? întreabă Miţuca.- Ai dreptate, Miţule. Totuna e. Ţine ceasul. Stai să
ţi-l pui la gât.Aproape două ore reglementare au trecut. Tătuţu uitase, furat în povestirile unei cărţi cu
poze, pe care o ascunde de copiii lui, lacom să mănânce singur din dulceţurile scrise. Baruţu căsca
gutural, cu un mare accent de lene în vocea căscatului, scos dintr-un mare gâtlej. În privinţa lui, Tătuţu e
fără grijă. Baruţu o să doarmă mult şi, o să-l răzbune pe el. O să ceară toată viaţa să-l dezbrace şi să-l
îmbrace, să-l culce şi să-l scoale cineva, şi cum e băiat frumos, şi cum Tătuţu are un singur băiat, iar
tătuţii ceilalţi au fete multe, Baruţu o să fie fericit.A bătut de 6.Bună dimineaţa, purcei! MIŢU (înapoind
ceasornicul):- Nu ştiu ce are, Tătuţule, că se învârteşte mereu. TĂTUŢU (tehnic): - I-ai rupt, desigur,
arcul. MIŢU: - Nu s-a rupt nimic.BARUŢU (restituind plicul în perfectă stare): - Poftim! TĂTUŢU: - Bravo,
Baruţule! BARUŢU: - L-am şi lipit.Intaia deziluzie, de T. ArgheziMiţu şi-a pus mânuşile de piele ale
tătuţului şi parcurge grădina cu mâinile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi-a pus şi o păreche de ghete de
ale lui şi, în sfârşit, şi o pălărie, cu marginile până la umeri. Ea vrea să sperie lumea - nici mai mult, nici
mai puţin.„Unde se duce momâia fără cap, cu labele de pelican?" întreabă vrăbioii, care sar din pământ
ca nişte bulgăricenuşii în sus.„Cine-i cocoşatul care trece?" se uită gâştele.

------------------------------------------------------------------------------

crăpătura uşii, văzu cum din capacul oalei sări o fată mai albă decât neaua şicu părul de aur. – Cine
eşti, mamă, zise ea, de îmi faci astfel de bine? – O fată fără trişte, zise ea; dacă mă primeşti să şez la
d-ta, mult bine ţi-oi face şi eu dumitale. Se învoiră şi rămase; ba încă baba se mândrea, că aşa fată
nici în casaîmpăraţilor nu se găsea, frumoasă şi vrednică. Baba mergea mereu în prosteală, cum
învăţase ea, dară într-o zi îi zisefata să-i cumpere din târg pânză şi mătase roşie şi verde; baba, biet,
dinparalele ce adunase din cerşit, îi cumpără. Fata îşi cusu toată istoria pe două sangulii; şi după ce le
isprăvi, zisebabei să se ducă cu dânsele la împăratul, şi când va fi pe tron alăturea cu fiulsău, sangulia
cusută cu verde să o pună pe genunchii împăratului; iară ceacusută cu roşu pe ai fiului său. Baba
ascultă şi se duse; dară ostaşii n-o lăsa să intre. Atunci ea făcuzgomot, şi împăratul porunci să o lase a
intra. Ea, cum intră, făcu cum îizisese fata, şi ieşi ca să aştepte să vază isprava. Cum văzură sanguliile,
împăratul şi fiu-său înţeleseră totul. Porunci săcheme pe logodnica împăratului şi-i zise: – Pentru că o
să te faci împărăteasă, trebuie să te deprinzi a şi judeca pefemei, când judecătorii nu se domiresc la câte
un lucru. Astăzi ni s-a arătat cuplângere o femeie, care zise că, având un cocoş de soi, cu mare cheltuială
aalergat prin ţări de a cumpărat şi o găină, aşijderea de soi; că vecina ei nu s-amulţumit că i-a omorât
găina, dară i-a furat şi cocoşul şi l-a dat la o găină d-ale ei, şi aşa cere dreptate. Ce zici despre aceasta?
– Zic, răspunse bahniţa, după ce se gândi puţin, că femeia care a omorâtgăina şi a furat cocoşul, cu
moarte să se omoare, şi cocoşul să se întoarcăstăpânului împreună cu găina osânditei şi cu ouăle ce va fi
făcut. – Bine ai judecat, răspunse împăratul. Eu sunt femeia cu cocoşul, şi tueşti care l-ai furat;
găteşte-te la osânda care tu însuţi ai găsit-o cu cale. Ţiganca începu a plânge, a se ruga, a se jeli, dară
toate fură degeaba. Odete pe mâna ostaşilor care fără milă îi răsplătiră nelegiuirea ce făcuse. După
aceasta se duseră cu toţii la casa babei, şi fiul de împărat cu tată-său înainte ridicară pe fată cu toată
cinstea; şi după ce o aduse la palat, îndatăîi şi cununară, şi mare veselie fu în toată împărăţia trei zile d-a
rândul, pentrucă s-a găsit vie şi nevătămată fata cu părul de aur, după care atâta a umblat

fiul de împărat, şi toţi cu totul oropsea pe ţigancă când s-a auzit istorianelegiuirilor sale.

------------------------------------
11
În această
noapte,
frăţiorii și
surioarele
lui Emil
au adormit
mai repede ca
de obicei
,în timp ce
el stătea
întins în
pătuţ și se
gândea
cum să
adoarmă chiar
acum
. Stătea și
segândea la
toate
lucrurile
care ar fi
putut să-l
obosească în
clipa asta
, toate acele
lucruricare îl
făceau de
obicei să se
simtă
obosit și
somnoros,
atât de obosit
și de
somnoros!
Toată joaca,
tot somnul și
toate celelalte
lucruri care v-
ar fi făcut pe
amândoi, și pe
tine, și pe el,
să fiţi frânţi
de oboseală
chiar acum.
Lucrurile
acestea nu-i
fură de prea
mare folos
Iepurașului
Emil, așa că
se hotărî să
rezolveîntr-
un fel
problema.
Tăticul
Iepure
dormea, dar
Mămica
Iepure era
încă trează,
așa căEmil
se duse să
stea de
vorbă cu ea.
Mama îl
sfătui ca voi
doi să luaţi
toate
gândurile
carenu vă
dau pace și
să le puneţi
într-o cutie
lângă pat.–
Mâine
dimineaţă
când vă
treziţi o să
găsiţi
răspunsul la
toate
gândurile și
veţi fi plini
deenergie,
dar
acum o să
adormiţi
, spuse
Mămica
Iepure foarte
convinsă.–
Uneori
durează
puţintel mai
mult, însă
veți primi
întotdeauna
răspuns la
gândurile
pecare le
puneţi în
cutie, mai
spuse ea. Iar
tu și Emil
puneţi-le
chiar acum!
Să vezi ce
bineși plăcut
e să ai
mintea
liberă și să
fii gata să
adormi.Dup
ă o bucată
bună de
drum, tu și
Emil eraţi
 gata-gata să
adormiţi
. O luaserăţi
pepotecuţa
care ducea
în jos,
în jos
spre unchiul
Căscăcilă.
Potecuţa
aceea
în jos
 pe care
Emilo știa
foarte bine,
căci mersese
de multe ori
pe ea.
 Mergi în
jos, în jos, în
jos... Așa...
Foartebine.
– Asta
o să vă ajute
cu siguranţă
pe amândoi să
adormiţi
, spuse
Mămica
Iepure.Zis și
făcut. Aţi
pornit-o la
drum spre
unchiul
Căscăcilă, c
are avea să
vă ajute să
adormiţichia
r acum.
Ieșind pe
ușă, Emil
Iepurașul se
gândi la
toate
celelalte dăţi
când
unchiulCăsc
ăcilă îl
ajutase să
adoarmă. Vă
făcuse de
atâtea ori
pe tine
și pe Emil
să adormiţi
cuvrăjile lui
fermecate și
cu praful
magic de
dormit, și
așa avea să
se întâmple
și acum.
Cum Emil era
sigur că avea
să
adoarmă, ţi-a
spus și ţie, [
nume

],
că poţi foarte
bine să
adormichiar
acum, înainte
de
sfârșitul poveș
tii. Pentru că
el știe că
povestea are
un sfârșit
fericit și
căamândoi
veţi adormi
până la urmă.
http://www.povesti-pentru-copii.com/